Capitolul I.

Introducere
Apariția primilor lianți minerali artificiali este plasată istoric încă din perioada de sedentarizare a
omului. Prima formă de ciment a fost descoperită de către romani, aceștia înlocuind calcarul cu
marne și marnocalcare în cuptoarele de obținere a varului. Au crescut temperatura de ardere în
cuptoare și au obținut un material pe care l-au măcinat fin și l-au amestecat cu cenușă vulcanică.
Acest material este considerat primul ciment din istorie, romanii numindu-l “opus caementicium”
(“caementum” – piatră brută) este un fel de construcție realizată prin alternarea straturilor de
piatră și beton, care a permis obținerea unor remarcabile reușite arhitecturale, în Imperiul Roman,
cum ar fi “Biserica Nouă” (Basilica Nova) sau Panteonul din Roma.

Cel mai des întâlnit amestec de ciment modern, cunoscut sub numele de ciment Portland, folosit
de mai bine de 200 de ani, nu este nici pe departe la fel de rezistent ca betonul roman. Mediul
marin, în mod special, afectează cimentul Portland. În apă de mare, are o durată de viață mai mică
de 50 de ani. După aceea începe să se erodeze.

Primul ciment modern a fost realizat de către Isaac Johnson în 1845, care a ars un amestec de
argilă și cretă până la topirea parțiala (clincherizare, la temperatura de aproximativ 1400-1500
grade Celsius), adică până la apariția unor compuși cu proprietăți liante importante.

Betonul este unul dintre materialele cele mai utilizate în domeniul construcțiilor, fiind un amestec
obținut din ciment (de obicei ciment Portland), sau din alte materiale pe bază de ciment, agregate
(nisip, pietriș, calcar), apă și adaosuri chimice (substanțe introduse în masa amestecului, care
produc modificări dorite ale proprietăților betonului proaspăt sau întărit, precum: îmbunătățirea
lucrabilității, accelerarea sau întârzierea prizei si/sau a întăririi, micșorarea temperaturii de îngheț,
duritatea suprafeței, rezistenta la uzură, rezistența la penetrarea radiațiilor etc.).

În prezent cimentul (cel mai des întâlnit este cel tip Portland tip ll A-S 32,5R) este de foarte multe
feluri, în funcție de destinația elementelor de beton. În afară de cimentul folosit pentru elemente
de structură, des întâlnit este şi cimentul alb care are ca scop executarea diverselor finisaje (de
obicei pentru exterior, caz în care finisajele pe bază de ipsos sunt prohibite, din cauza proastei
comportări a acestuia în prezența apei). Apa care intră în compoziția betonului are rolul ca, în
reacție cu cimentul, să formeze „laptele de ciment”, care de fapt este un gel, iar prin cristalizarea
acestuia rezultă o masă solidă. Când începe cristalizarea se spune că betonul a „intrat în priză”.
Această cristalizare poate fi întârziată prin amestecarea continuă şi energică a betonului (acesta
este motivul pentru care cuvele betonierelor auto ce transportă beton se rotesc). Odată demarată
întărirea, („intrarea în priză”), aceasta este ireversibilă şi continuă practic la nesfârșit în prezența
factorilor favorabili. Se consideră totuși că betonul ajunge la maturitate după 28 de zile, atunci
betonul atingând rezistența finală.