Cătălin ANDREI Stabilitatea la foc a construcţiilor

2.2. Betonul

2.2.1. Proprietăţile betonului întărit

Pentru determinările betonului întărit se folosesc epruvete de forme cubice, cilindrice,

prismatice, funcţie de determinare.
 Densitatea aparentă a betonului întărit (ρa).
 Compactitatea şi porozitatea
Compactitatea se determină prin saturarea cu apă, se apreciază că volumul de apă
absorbit ar fi egal cu volumul golurilor si al porilor, în realitate volumul de apă este mai mic.
Compactitatea se calculează: C=Va-Vp/ Va = 1-Vp/Va
Porozitatea ,,n’’ se calculează: n=1-C.
 Permeabilitatea la apă se defineşte ca uşurinţa cu care apa pătrunde în masa
betonului întărit.
Impermeabilitatea la apă a betonului întărit reprezintă capacitatea acestuia de a se opune
pătrunderii apei sub presiune în masa sa .
 Rezistenţa la îngheţ – dezgheţ (gelivitate) este proprietatea acestuia de a
rezista la acţiuni de îngheţ – dezgheţ, fără a suferi deteriorări, în condiţii de exploatare .
 Conductivitatea termică, se apreciază prin coeficientul de conductivitate
termică (λ).
 Deformaţiile betonului datorită factorilor fizici (umiditate, temperatură ) şi
solicitărilor mecanice:
- dilatarea şi contracţia termică datorită variaţiilor de temperatură
- contracţia şi umflarea betonului datorită variaţiilor de umiditate
- deformaţii sub acţiunea încărcărilor exterioare –deformaţii elastice, plastice
 Rezistentele mecanice
- rezistenţa la compresiune
- rezistenţa la întindere
Cătălin ANDREI Stabilitatea la foc a construcţiilor

- rezistenţa la oboseală se determină prin solicitarea alternativă a probelor de

beton.
- rezistenţa la şoc şi uzură
 Rezistenţa betonului la agresiuni chimice
Coroziunea betonului este un proces de degradare sau de distrugere sub acţiuni
chimice ale mediului de exploatare.
Substanţe agresive pentru beton: gaze din atmosferele industriale (CO2, SO2), aerosoli
(în zona litoralului), uleiuri, grăsimi, microorganisme .

Protecţia betonului împotriva coroziunii:

- aplicare straturi protectoare pe suprafaţă: folii din polimeri, placări .
- placări cu cărămizi ceramice antiacide, cărămizi de gresie antiacidă plăci
ceramice glazurate, faianţă, gresie, plăci sticlă, materiale naturale (granit, bazalt, gresie).
- impregnarea betonului întărit cu soluţii de polimeri (poliesteri, răşini epoxidice)
- adăugare în beton la preparare a unui polimer.
- protejare prin pelicule: vopsele, chituri, grunduri, bitum mastic, gudroane .
- carbonatarea suprafeţei de beton prin tratare sub presiune cu CO2 gazos.
- tratări chimice ale suprafeţelor cu tetrafluorură de siliciu, fluorosilicaţi.

2.2.2. Obţinerea betonului, tipuri de betoane

Beton este numit materialul pietros artificial, căpătat din rezultatul întăririi unui
amestec raţional ales şi minuţios amestecat din liant mineral, apă, agregate de umplutură şi în
cazuri de necesitate a unor adaosuri speciale. Amestecul acestor componente până la începutul
prizei este numit amestec de beton.
Substanţa liantă şi apa constituie componentele active ale betonului. În rezultatul
interacţiunii chimice dintre acestea se formează un compus nou sub formă de masă cleioasă, care
învăluie cu un strat subţire granulele de nisip şi agregat, iar apoi cu timpul se întăreşte şi le leagă
între ele, transformând amestecul de beton într-o piatră monolită dură – betonul.
Cătălin ANDREI Stabilitatea la foc a construcţiilor

Rezistenţa pietrei de ciment creşte foarte intensiv în primele 3 – 7 zile, ca apoi în

intervalul de 7 – 28 zile această creştere să scadă. În continuare creşterea rezistenţei este relativ
mică, dar poate continua pe parcursul multor ani mai cu seamă în mediu umed şi cald.
În dependenţă de domeniul de utilizare se deosebesc următoarele betoane: obişnuit –
pentru construcţiile din beton armat (fundaţii, coloane, grinzi, panouri de planşeu ş.a.);
hidrotehnic –pentru baraje, ecluze, instalaţii de alimentare cu apă şi canalizare ş.a.; beton pentru
pereţii clădirilor (de regulă, beton uşor) şi planşee uşoare; termoizolator, deosebit de uşor

(gazobetonul şi betonul spumant); betonul pentru pardosele, trotuare, drumuri, piste de decolare
– aterizare; cu destinaţie specială – rezistent la acizi şi temperaturi înalte.
La betoanele speciale pot fi atribuite şi cele deosebit de grele, folosite în construcţii şi
instalaţii speciale pentru protecţie de acţiunile radioactive. În calitate de ingrediente pentru acest
tip de beton sunt folosite materialele cu mare densitate, precum: magnetitul, limonitul, baritul ş.a.
3
Masa volumetrică a unui asemenea beton poate atinge până la 5 t /m .
Comportarea betonului la încălzire este determinată de acţiunea temperaturilor înalte
asupra componentelor de bază: piatra de ciment şi agregatele de umplutură.
Sub acţiunea temperaturilor înalte piatra de ciment pierde toate tipurile de apă (liberă,
legată fizic şi chimic), fapt ce provoacă dereglarea structurii pietrei de ciment şi pierderea de
către aceasta a rezistenţei.
Piatra de ciment la încălzire se comprimă, iar agregatele (nisipul, pietrişul) se dilată. Cu
cât este mai mare coeficientul de dilatare termică a umpluturii, cu atât sunt mai mari tensiunile
interioare în masa betonului, fapt ce provoacă scăderea coeziunii de contact dintre piatra de
ciment şi ingrediente de umplutură, provocând scăderea rezistenţei. Cele mai răspândite agregate
pentru beton sunt rocile carbonate şi silicate. Rocile silicate conţin dioxidul de siliciu care la
0
temperatura de 575 C se măreşte brusc în volum, de aceea aceste betoane se comportă mai rău
în condiţii de incendiu, decât betoanele cu umplutură carbonată.

2.2.3. Betonul armat

Cătălin ANDREI Stabilitatea la foc a construcţiilor

Este un material de construcţii în care sunt unite într-un tot întreg betonul întărit şi
armătura de oţel care lucrează împreună în construcţii. Apariţia acestuia a fost condiţionată de
faptul, că betonul are o rezistenţă mică la întindere şi din acesta nu pot fi confecţionate
construcţii ce lucrează la întindere sau încovoiere.
În construcţiile din beton armat, armătura se plasează astfel, ca aceasta să recepţioneze
solicitările de întindere, cele de comprimare revenind betonului. Lucrul în comun a acestor
materiale este condiţionat de forţele considerabile de coeziune dintre beton şi armătură la
coeficienţi egali de deformare termică.
În funcţie de procedeele de confecţionare construcţiile din betonul armat pot fi monolite
şi prefabricate. Construcţiile din betonul armat monolit se realizează direct pe şantierul de
construcţii în obiectivele nestandarde la solicitări considerabile. Neajunsul acestora – lucrul
considerabil manual şi consum mare de materiale pentru cofraje.
Construcţiile din betonul armat prefabricat sunt considerabil mai ieftine faţă de cele
monolite, deoarece se confecţionează la uzine sau poligoane cu procese tehnologice înalt
industrializate.
Armarea construcţiilor din betonul armat poate fi obişnuită sau precomprimată.
Întinderea prealabilă a armăturii preîntâmpină apariţia fisurilor în beton, permite reducerea
consumului de metal prin utilizarea oţelurilor şi betoanelor de mare rezistenţă, precum şi
reducerea masei acestora şi mărirea termenului de exploatare.
Datorită dimensiunilor masive şi indicilor termofizici de calitate, construcţiile din beton
armat se opun destul de bine acţiunii focului în condiţiile incendiului.
Limita de RF a construcţiilor din beton armat este determinată de caracterul lucrului
acestora în condiţiile incendiului. Pentru construcţiile la care starea limită este condiţionată de
lucrul la întindere, limita de RF intervine în momentul încălzirii armăturii până la temperatura
critică, iar pentru cele ce lucrează la comprimare limita de RF intervine atunci, când secţiunea
betonului se micşorează până la valoarea critică.

2.2.4. Modalităţi de cedare a betonului sub acţiunea focului

Cedarea sub acţiunea focului a elementelor şi structurilor din beton armat poate avea loc
prin:
Cătălin ANDREI Stabilitatea la foc a construcţiilor

 atingerea temperaturii critice în armătură (cca. 550 °C la betonul armat şi 450 °C

la betonul precomprimat) datorită desprinderii totale sau parţiale a stratului de acoperire al
armăturii în timpul incendiului sau prin atingerea locală a temperaturii critice în dreptul unei
fisuri;
 pierderea aderenţei dintre beton şi armătură din cauza dilatării inegale ale
armăturii şi betonului, cu smulgerea armăturilor ancorate şi prăbuşirea bruscă a elementului;
 explozia betonului, fenomenul care se manifestă, prin desprinderea rapidă a unor
bucăţi de material de pe suprafeţele încălzite ale elementelor de construcţii 5 – 15 minute, cu
efecte sonore caracteristice (bubuituri). Explozia este provocată la cca. 400 – 500 °C de dilatarea
puternică a gazelor, precum şi a vaporilor de apă rezultaţi din umiditatea legată, aflate într-un
sistem închis prin impermeabilizarea stratului superficial datorită particulelor de liant care închid
porii de filtrare. Existenta unor microfisuri care permit evacuarea gazului, precum şi umiditatea
insuficientă împiedică apariţia fenomenului;
 corodarea rapidă a armăturilor din beton datorită acţiunii agresive a unor
substanţe chimice rezultate în urma intervenţiei pentru stingerea incendiului (de exemplu: acidul
clorhidric rezultat din contactul apei cu produşii de ardere ai policlorurii de vinil).
Elementele de construcţii supuse la momente de încovoiere şi la forţe tăietoare cedează
mai repede sub acţiunea focului decât cele supuse la compresiune.
Majoritatea betoanelor îşi schimbă culoarea în roz la cca. 300 °C.
La 500 – 600 °C betonul devine gri şi friabil. La 1200 °C betonul sinterizează, formând o
suprafaţă fisurată de culoare galbenă, cu pete brune.