Luis Bunuel

 Unul dintre “marii păcătoşi” ai acestui secol este şi unul dintre puţinii creatori–titani. Luis
Bunuel, “... ateu şi credincios... amator de prostituate şi credincios suprarealismului” (Jean-
Claude Carriere), considera că cinematograful “este cel mai bun

instrument pentru a explica lumea viselor, a impulsurilor instinctuale.” Înseamnă că

cinematograful a fost inventat pentru a exprima viaţa subconştientă, care pătrunde atât de
adânc la rădăcinile poeziei (Mon dernier soupir) . Dintre toate instinctele, de la cele mai
pudice la cele mai scandaloase, de la cele mai fireşti la cele mai aberante, şi Luis Bunuel
acordă o constantă atenţie celui sexual, devenit o temă dominantă. De la primul său film, Le
Chien andalou (Cîinele andaluz), 1929, şi până la ultimul, Acest obscur obiect al dorinţei, o
producţie Franţa, 1977, formele cele mai variate de manifestare ale vieţii sexuale, pornirile
fireşti, tulburările, aberaţiile, formele normale de emoţie şi de sensibilitate, rătăcirile, devenite
obsesii devoratoare, sunt transfigurate în opere cinematografice, fie programatic suprarealiste,
fie, uneori, tradiţionale, dar cu incitante arome suprarealiste.

Rolul şi locul regizorului spaniol Luis Bunuel (Calanda, Aragón, 22 februarie 1900), într-o
ierarhie a valorilor cinematografiei universale, sunt asemănătoare cu cele ale lui Cervantes,
Goya, Lorca, Dali, Picasso. Tatăl său, militar în Cuba, a fost un om cu o vastă cultură. Luis
este unul dintre cei trei şapte copii ai lui Leonardo (trei băieţi şi patru fete). Născut într-o
regiune vestită prin legendele ei, la vârsta de patru ani, împreună cu familia sa, se mută la
Saragosa unde urmează cursurile unui colegiu catolic, “Del Salvador”. Cu o severă educaţie
religioasă, “se purifică” prin lecturi din Herbert Spencer, Jean-Jacques Rousseau, Karl Marx
şi Charles Darwin. Între 1917 şi 1925, la Madrid, în compania tinerilor intelectuali Federico
Garcia Lorca şi Salvador Dali, urmează studii universitare, obţinând diploma de inginer
agronom, dar studiază şi istoria naturală, în 1925 obţinând şi diplomă în filosofie. În acelaşi
an pleacă la Paris, ca secretar particular al lui Eugenio d’ Ors y Rovira, eseist, autorul unor
cărţi de reper. Frecventând celebra cafenea “La Rotonde”, aici îl cunoaşte pe Miguel de
Unamuno y Jugo, iniţiator al “existenţialismului iberic”, autor al unor cărţi de referinţă. Luis
Bunuel debutează în literatură cu un Hamlet, publicat în revista “Cinématographe”; apoi, în
regie de teatru, cu spectacolul Le Retable de Maître Pierre, de Manuel de Falla, la
Amsterdam. Urmează şcoala de actorie înfiinţată de cineastul şi teoreticianul Jean Epstein,
căruia i-a devenit asistent.

Primul său contact cu cinematografia are loc la vârsta de opt ani, când îi vizionează pe marii
creatori şi interpreţi ai comediei burleşti, Harold Lloyd, Buster Keaton, Charles Chaplin.
Vizionează câteva capodopere ale “Marelui mut” (Moartea obosită, 1921, r. Fritz Lang;
Crucişătorul Potemkin, 1925, r. Serghei M. Eisenstein, şi Rapacitate, 1925, r. Erich von
Stroheim).

Ca regizor de film, debutează în 1929 cu Le Chien andalou (Câinele andaluz), premieră în

ziua de 10 februarie 1929 la Café Cyrano, din Paris, film de mediumetraj, o suită de imagini
de coşmar, în spiritul poeticii suprarealiste, realizat cu banii moşteniţi de la mama sa,
scenariul fiind semnat de Luis Bunuel şi Salvador Dali (care au fost şi interpreţi). La proiecţie
au asistat cunoscuţi artişti suprarealişti. Primul film suprarealist este considerat La Coquille et
le clergy man (Scoica şi preotul), 1928, r. Germain Dulac. Dar Bunuel a fost cel care a impus
suprarealismul în cinematografie, preluat, după aceea, şi dezvoltat de R. Polanski, H.
Teshigahara etc. Suprarealismul, unul dintre curentele de avangardă artistică, cu cele două
manifeste incendiare, semnate de Adré Breton, în 1925 şi în 1929, cu prima expoziţie în 1925,
cu transformarea revistei “Révolution surréaliste” în “Le surréalism au service de la
révolution”, în 1930, cu devierea spre politică, în 1927, prin trecerea în Partidul Comunist
Francez a lui André Breton, Louis Aragon şi Paul Eluard, în raport cu celelalte curente de
avangarda, şi-a propus să rezolve cele două probleme fundamentale ale omului, libertatea
individuală şi libertatea socială. Dar aplecat şi spre zonele obscure ale afectului,
suprarealismul se revendică, din punct de vedere social, politic si ideologic de la marxism, iar
din punct de vedere psihologic de la freudism. Ei numesc posibila zonă de conciliere a
contradicţiilor “suprarealitate”, o cale prin care spiritul se poate elibera. André Breton
defineşte suprarealismul “automatism psihic pur, este dicteul gândului în absenţa oricărui
control exercitat de raţiune, dincolo de orice preocupare estetică sau morală”. La Bunuel,
deteriorarea naturii, condiţiei şi existenţei umane este mai degrabă efectul unei eronate
alcătuiri interioare decât al unor factori exteriori, conjuncturali. Foloseşte frecvent grotescul,
notele de oroare, de macabru. Buñuel este un critic vehement, feroce. Filmele lui au tensiune
dramatică, tensiune care generează un ritm aparte.

Al doilea film suprarealist al lui Luis Bunuel este L'Age d'or (Vârsta de aur), prezentat în ziua
de 28 noiembrie 1930. Scenariul este semnat tot de Luis Bunuel şi Salvador Dali, dar acesta
din urmă se detaşează ulterior, având loc ruptura definitivă dintre ei. În urma protestelor
violente ale “Ligii antievreieşti” şi “Ligii patrioţilor”, filmul este interzis. În 1981, Casa

“Gaumont” realizează o copie

.

Călătoreşte în SUA. Este delegat general la casa producătoare “Metro Goldwin Mayer”; aici îi
cunoaşte pe Charles Chaplin şi Josef von Sternberg. Lucrează la Ambasada Spaniei din Paris,
pleacă la New York unde ocupă un post la Muzeul de artă modernă şi se stabileşte în Mexic,
revenind uneori în Spania. În 1933 realizează documentarul Tierra sin pan (Pămînt fără
pâine), finanţat de un muncitor anarhist dintr-un câştig la loterie. Îşi reia activitatea în 1947,
cu Gran Gasino.

Autor a 32 de filme dintre care mai multe coproducţii, poetica sa se caracterizează, pe lângă
trăsăturile suprarealiste, prin intelectualism şi antiburghezism, tensiune dramatică, introspecţie
psihologică, note de oroare şi macabru pe o dominantă de grotesc, de ironie şi sarcasm. În
1991, în prefaţa cărţii sale Luis Bunuel, entretiens avec Max Aub, a fost caracterizat astfel de
către scenaristul său Jean-Claude Carriere: „Era un om complicat, ateu şi credincios, închis,
educat auster, în stil

burghez, amator de prostituate şi credincios suprarealismului.”

Viridiana (Franţa, 1961, Premiul Palmes d'Or, Cannes, 1961; Marele premiu, Cannes şi
Bruxelles, 1961; Premiul

Asociaţiei franceze a scriitorilor de cinema şi TV) este un film ce urmăreşte, într-un discurs
concentrat, antiepic, traiectul omului de la iluzie la deziluzie, de la aspiraţie la prăbuşire (vezi
şi Luis Bunuel şi utopia comunistă).

Filmul Le journal d’une femme de chambre (Jurnalul unei cameriste), 1964, o coproducţie
Franţa–Italia după romanul lui Octav Mirbeau, cu remarcabile realizări actoriceşti ale Jeannei
Moreau, premiu la Karlovy-Vary, şi Michel Piccoli, este un film de construcţie tradiţională,
dar tratat modern prin sondarea unor zone abisale pe dominantele „sexualitate” şi „putere”.
La voie lactée (Calea lactee), Franţa, 1969, sub pretextul călătoriei pe care o întreprind doi
vagabonzi/pelerini din Franţa în Spania (cu trăsături de roman picaresc, în ton ironic,
umoristic, de scandal, cu surprize ce sfidează regulile timpului şi spaţiului), este, în fond, o
frescă a sufletului, a spiritului uman. Un film antidogmatic, profund religios.

Tristana, o coproducţie Spania–Franţa 1970, după un roman de Benito Pérez Galdós, ca

pretext, evocă aspecte din viaţa unui orăşel de provincie. Din acest punct de vedere, un film
despre monotonie, despre lipsa de orizont, despre deziluzie, mascate de o oarecare mimare a
onorabilităţii. Dar pe acest fundal se conturează adâncimile abisale ale dorinţelor, ale poftelor,
ale patimilor. Lumea interioara a lui Luis Bunuel, cu tentaţiile ei irezistibile, cu apăsate
seducţii sexuale, manifestate în limitele unei libertăţi asumate, întâlneşte lumea micii aşezări
urbane, atât de intimă lui. Un film despre fatalitate, despre eşec, despre moarte. Creaţii de
excepţie realizează Catherine Deneuve şi Fernando Rey.

Filmul Cet obscur objet du désir (Acest obscur obiect al dorinţei), după romanul Iui Pierre
Louys, La Femme et le Pantin (scenariul fiind scris de regizor în colaborare cu prietenul său,
cunoscutul autor de scenarii şi dramaturg Jean-Claude Carriere), este aparent un film construit
în stil tradiţional, sub forma unei suite de scheciuri, dar, în fond, ca substanţă, el aparţine, ca
toate filmele sale, prin investigarea zonelor obscure ale psihismului uman, suprarealismului.
Într-un tren, simbolul timpului care se scurge, Mathieu Faber, interpretat subtil, dar insinuant,
de marele actor Fernando Rey, (distribuit în încă trei dintre filmele lui Luis Bunuel, care i-au
adus celebritatea, Viridiana, 1961, Tristana, 1970 şi Farmecul discret al burgheziei, 1972),
povesteşte celorlalţi călători din compartiment experienţele sale erotice. Un film al alternanţei
prezent/trecut al rolului acaparator al trecutului, nu ca etape ale autocunoaşterii, ale
cunoaşterii, ci ca o succesiune de capcane ale instinctului. Suntem în subteranele condiţiei
umane, ale existenţei umane. Povestindu-şi frustrările, obsesiile sexuale, Mathieu Faber
încearcă, pervers şi ipocrit, să-şi biciuiască simţurile tocite, să-si trezească sexul adormit.
Evocările sunt în jurul a două ipostaze feminine, una benefică, cealaltă malefică, una
paradisiacă, cealaltă demonică. Simbolul extremelor între care noi, toţi oamenii, ne prăbuşim
şi ne înălţăm, ne iubim şi ne devorăm.

Totuşi, altceva este mai important în acest film: prezenţa, prin absenţă, a lui Luis Bunuel,
absent fizic, dar prezent, ca întotdeauna, metafizic, prin umorul său subtil, discret, prin ironia
sa acidă, prin sarcasmul său nimicitor, prin inteligenţa sa cinică.