Galiceanu Felicia Lazar Liviu

ISTORIE

Ghid de pregătire intensivă pentru

EXAMENUL DE BACALAUREAT
(Cuvinte cheie, Sinteze, Întrebări posibile și Teste)

NOU
 CUVÂNT ÎNAINTE
Lucrarea de faţă se adresează elevilor de clasa a XII-a care se pregătesc pentru examenul de
bacalaureat la istorie şi doresc să realizeze acest lucru în mod ritmic.
Prin intermediul acestei lucrări, venim şi în ajutorul profesorilor de istorie, care au pentru fiecare
lecţie din programa de bacalaureat, un rezumat al conţinuturilor, noţiunile istorice explicate, un test de
evaluare curentă şi teste de evaluare sumativă.
Pentru fiecare temă din programa examenului de bacalaureat, lucrarea propune următoarele
elemente de sprijin în pregătirea cu succes a acestuia:
● (Element de noutate) Noi sinteze ale fiecărui capitol din programa de bacalaureat, mai bine
structurate logic și cronologic. Acest lucru permite profesorilor să se concentreze pe discutarea
cu elevii a temelor şi pe rezolvarea de teste.
● (Element de noutate) Un dicţionar de termeni istorici (cuvinte cheie) care apar în conţinutul
temelor respective şi uşurează înţelegerea faptelor şi fenomenelor istorice prezentate.
● (Element de noutate) La sfârșitul fiecărui subcapitol al temei sunt prezentate o serie de
întrebări posibile care au fost formulate în concordanță cu întrebările din anii trecuți la examenul
de bacalaureat la istorie.
● (Element de noutate) Un test de evaluare curentă din conţinutul fiecărei lecţii, care permite
cunoaşterea stadiului de pregătire pentru examen şi pregătirea constantă pentru acesta. Testele au
fost elaborate în conformitate cu programa examenului de bacalaureat și sunt total diferite față de
cele din ediția trecută a lucrării noastre.
● Teste de evaluare sumativă din materia de examen (20 de teste total diferite față de cele din
ediția trecută a lucrării noastre.
● Modele de bareme de evaluare şi notare pentru a cunoaşte exact nivelul performanţei în
pregătirea examenului de bacalaureat.
Sintezele au fost elaborate după analizarea conţinuturilor prezentate în cele 7 manuale alternative de
istorie de clasa a XII-a şi selectarea elementelor comune care fac obiectul evaluării. În elaborarea
sintezelor s-au avut în vedere competenţele generale şi specifice pentru clasa a XII-a şi standardele de
evaluare din programa examenului de bacalaureat.
Testele au fost întocmite în concordanţă cu competenţele de evaluat formulate în programa
examenului de bacalaureat la istorie iar baremele oferă un model de evaluare în spiritul exigenţelor
examenului de bacalaureat.
Vă dorim mult succes în pregătirea examenului de bacalaureat !
Autorii
 ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR

CUVINTE CHEIE
Autohtoni = Băștinași de loc dintr-o anumită țară (regiune) care s-au format și s-au dezvoltat pe
teritoriul unde trăiesc și în prezent.
Continuitate = persistenţa populaţiei băştinaşe (dacii şi daco-romanii) pe teritoriul vechii Dacii.
Dialect = particularitate locală (teritorială) a unei limbi.
Emigrare = părăsirea ţării de origine pentru a se stabili într-o altă ţară.
Etnogeneză (aici) = procesul de formare al unui popor.
Imigrare = deplasarea şi stabilirea într-o ţară străină.
Imigraţionism = curent în istoriografie care se opune ideii continuităţii de locuire a poporului român în
spaţiul fostei provincii Dacia, de la formarea sa şi până azi.
Interpretatio romana = Contopirea unor zei ai dacilor cu zeităţile romane.
Istoriografie = totalitatea scrierilor istorice dintr-o anumită ţară sau dintr-o anumită perioadă
determinată de timp; totalitatea lucrărilor istorice privitoare la o problemă.
Limba protoromână = numită și română comună, română primitivă, străromână, este considerată de
lingviști o limbă unitară din care s-au desprins ulterior dialectele limbii române: dacoromân, aromân,
meglenoromân și istroromân.
Misionar = persoană care propovăduieşte o nouă religie pe un teritoriu.
Romanitate = spaţiu etno-lingvistic care cuprinde popoarele romanice; caracter romanic al unui popor
sau al unei culturi; origine, descendenţă romană.
Romanitate orientală = spaţiu etno-lingvistic ce reuneşte totalitatea populaţiilor de limbă latină din
partea de est a Imperiului Roman.
Romanizare = proces de preluare selectivă a trăsăturilor culturale romane (limbă, port, tradiţii) de către
populaţia autohtonă cucerită.
Sincretism religios = fenomen religios care constă în contopirea unor zei asemănători, dar de origine
diferită, într-o singură divinitate.
Supplex = cerere, plângere, petiţie.
Şcoala Aredeleană = mişcare ideologică şi culturală iluministă a intelectualităţii româneşti din
Transilvania de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea.
Şcoala Latinistă = este un curent apărut în lingvistica și filologia română din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, care a continuat unele idei ale Școlii ardelene. August Treboniu Laurian, a fost
corifeul curentului latinist.
Teoria autohtonistă = subliniază originea latină şi vechimea românilor pe aceste meleaguri şi a fost
susţinută atât de istoriografia românească cât şi de cea străină.
Teorie istoriografică = ansamblu de idei care explică desfăşurarea unor evenimente şi procese istorice.
Teoria puristă = Teoria puristă neagă rolul dacilor în etnogeneză susținând că românii provin numai din
romani.
Vlahi = nume consemnat în documentele externe care desemnează populaţia de limbă romanică de la
nordul şi sudul Dunării.

ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR

Conținut
I. Etnogeneza românească (formarea poporului român)
Trăsături generale ale etnogenezei românești
a. Geto-dacii şi lumea romană în secolele I. î. Hr. - al II-lea d. Hr.
▪ Popor de origine indo-europeană, geto-dacii au reprezentat ramura nordică a tracilor.
▪ Romanii i-au numit „daci”, iar grecii „geți” însă ei vorbeau aceeași limbă, cum afirma istoricul și
geograful grec Strabon, în secolul I î.Hr.
▪ Geto-dacii erau organizați în triburi sau uniuni de triburi, care stăpâneau un teritoriu ce conținea o
așezare mare, fortificată, cu rol de centru administrativ, numită dava. Erau politeiști, venerând mai multe
zeități, dintre care cea mai importantă este Zalmoxis. Limba daco-geților era un dialect al limbii tracice,
care s-a tras din limbile indo-europene.
▪ Triburile geto-dacilor au fost unite prima dată în secolul I î.Hr., într-un regat sub conducerea regelui
Burebista (82-44 î. Hr.). După moartea lui Burebista, regatul s-a destrămat. Reunificarea triburilor
dacice într-un singur regat, cu capitala la Sarmizegetusa Regia, a avut loc în secolul I d.Hr., sub
conducerea lui Decebal (87-106 d. Hr.), care a luptat împotriva Imperiului Roman.
▪ Dobrogea de astăzi a intrat sub stăpânirea romană din anul 46 d. Hr., făcând parte din regiunea Moesia.
Aici, stăpânirea romană a durat până în anul 602.
▪ În urma războaielor daco-romane (101-102, 105-106), s-a constituit provincia imperială Dacia,
stăpânită de romani până în anul 271 (momentul retragerii armatei și administrației romane la sudul
Dunării, la ordinul împăratului Aurelian).
b. Romanizarea geto-dacilor
Romanizarea este un proces istoric complex prin care civilizația romană s-a impus în primul rând prin
intermediul limbii latine, s-a extins de la sud la nord de Dunăre.
Romanizarea s-a realizat în trei etape:
● romanizarea preliminară (anterioară stăpânirii romane propriu-zise) - sec. I î. Hr. - 106 d. Hr.;
● romanizarea efectivă (derulată în timpul stăpânirii romane) - 106 - 271/275;
● romanizarea postaureliană (reprezentată de continuarea legăturilor cu Imperiul Roman după
retragerea stăpânirii romane din provincia Dacia) - 271/275 - sec. VII.
Principalii factori care au contribuit la derularea procesului de romanizare în timpul stăpânirii romane
au fost: (reținem 2 factori ai romanizării)
● armata romană - este un element de bază al romanizării, ea reprezentând permanent aproximativ
55.000 de soldați, cam a zecea parte din trupele imperiului. Trupele staționau în tabere militare
romane, numite castre, care erau răspândite pe întregul teritoriu din Dacia și Dobrogea. În jurul
castrelor s-au creat așezări civile numite canabae, unde locuiau familiile soldaților, meșteri și țărani
daci. Ambele tipuri de așezări au reprezentat un nucleu important al romanizării.
● administrația romană - este un alt factor al romanizării. Dacă la început funcțiile sunt deținute
numai de cetățeni romani, care vorbeau limba oficială – latina, mai târziu vom găsi şi daci
romanizați în funcții, contribuind astfel la procesul de romanizare.
● veteranii - sunt un alt element important al romanizării. După 15-20 de ani de serviciu militar, în
provincie soldatul își stabilea destule legături aici, de cele mai multe ori avea și copii cu femei dace,
încât la terminarea serviciului militar prefera să rămână pe loc, unde primea și lotul de pământ.
● coloniștii romani - sunt un factor extrem de important al romanizării. Coloniștii sunt cetățeni romani
din provinciile asiatice, africane şi europene (mai puţin italici), care vor locui mai ales la oraşe, unde
sunt majoritari, dar şi la sate alături de localnici, unde vor înființa chiar așezări noi (vicus) sau ville
rustice (ferme agricole).
● urbanizarea - În Dacia, ca, de altfel, în întreg imperiul, romanii construiesc numeroase orașe. Multe
dintre ele vor fi ridicate pe locul unor vechi așezări dacice, populate mai ales de coloniști, ele vor
atrage şi pe localnici, care trebuiau să învețe să vorbească în latină. Orașele erau de două feluri:
colonii (de rang mai înalt, organizate după modelul Romei) ca Ulpia Traiana Sarmizegetusa,
Napoca, Drobeta, Apulum etc. şi municipii (de rang inferior, dar cu autonomie proprie) ca Dierna,
Tibiscum, Porolissum, Ampelum etc.
● dreptul roman - la rândul său acționează pentru romanizare, normele sale fiind preluate de
autohtoni şi păstrate până târziu în dreptul românesc.
● cultura materială - romană se impune cu ușurință fiind, preluată de daci, deoarece este de mai bună
calitate decât a lor. În toate domeniile vieții economice, de la cultivarea pământului şi până la
exploatarea aurului şi construcția orașelor, modelul roman se impune cu autoritate.
 ● limba latină - este factorul care permite dacilor să intre în armată, în administraţie, sau pur şi simplu
să comunice cu coloniştii. Ea se impune pe tot teritoriul provinciei, în trei generaţii ea devenind
limba locuitorilor Daciei Romane. Latina folosită era cea populară (vulgata) de factură orientală
învăţată cu greşeli de localnici.
● religia romană - Provincia Dacia va fi inundată de zeităţi romane dar şi orientale aduse de coloniştii
originari de acolo, cum ar fi zeul Mithras (Soarele nebiruit). Un timp dacii vor adora vechile lor
zeităţi prin sincretism sau interpretatio romana sau prin perpetuarea şi răspândirea cultului
Cavalerilor Danubieni.
● Rezultatul romanizării a fost formarea unui nou popor: cel daco-roman.
▪ După abandonarea provinciei Dacia de romani (271-275), procesul de romanizarea a continuat, ca
urmare a păstrării legăturilor cu Imperiul Roman, prezent, în continuare, la sudul Dunării. De precizat că
a fost retrasă armata și administrația. Cetățenii romani care aveau interese în Imperiul roman s-au retras
dar marea masă a populației a rămas pe loc „care mai mare groază aveau de migrare decât de stăpânitorul
got” (istoricul englez Edward Gibbon).
▪ Astfel, după 271, romanizarea s-a realizat prin:
● extinderea acestui proces asupra dacilor liberi;
● continuarea pătrunderii elementelor romane prin intermediul comerţului sau a mutărilor de
populaţie de pe un mal pe altul al Dunării;
● răspândirea creştinismului în limba latină de misionarii veniţi din imperiu, cu deosebire după
Edictul de la Mediolanum, din anul 313, prin care împăratul Constantin cel Mare acorda libertate
de cult acestei religii.
c) Dovezi ale continuității daco-romane după retragerea aureliană (271):
▪ Părăsirea provinciei de către armată şi administraţie a atras după sine:
● stingerea rapidă a vieţii urbane (ruralizare) şi, implicit, declinul activităţilor economice (revenirea
la economia naturală); retragerea populației în aşezările rurale.
●După retragerea aureliană s-a perpetuat o romanitate fără imperiu prin populaţia daco-romană
latinofonă.
● După 271, legăturile cu Imperiul roman aflat la sud de Dunăre nu au fost rupte. Îndeosebi cetăţile
şi oraşele de pe malul stâng al Dunării s-au aflat în atenţia împăraţilor Diocleţian, Constantin cel
Mare și Iustinian. Din această perspectivă, opera de romanizare a fost continuată de soldatul şi
negustorul roman dar şi de misionarul creştin, toţi veniţi din Imperiu.
▪ Continuitatea de locuire daco-romană este atestată de descoperirile arheologice din tot spaţiul vechii
Dacii şi care au fost datate între secolele IV-VII.
● Descoperirile arheologice dovedesc continuitatea civilizaţiei romane în Dacia, purtătorii ei fiind
daco-romanii. Inscripţiile din secolul al IV-lea arată că limba latină a continuat să fie vorbită în
Dacia şi după retragerea aureliană.
● Donariul de la Biertan (judeţul Sibiu), obiect creştin din secolul al IV-lea, care conţine inscripţia
latină „Ego Zenovius votum posui” (Eu, Zenoviu, am pus darul) este o dovadă a vorbirii limbii
latine în Dacia, după 271.
● Retragerea a lăsat fosta provincie fără o structură politico-statală. S-au păstrat unele forme de
organizare politică, obştile săteşti.
d) Creştinarea daco-romanilor
▪ Creştinismul a pătruns în Dacia şi Moesia din timpul stăpânirii romane.
▪ Răspândirea creştinismului a fost impulsionată în anul 313, când împăratul Constantin cel Mare (306-
337) a acordat libertate de credinţă creştinilor.
▪ La răspândirea creştinismului la nord de Dunăre, au contribuit misionarii veniţi din Imperiul Roman.
▪ Creştinismul a contribuit la strângerea legăturilor daco-romanilor cu romanitatea sud-dunăreană şi la
continuarea romanizării în regiunile nord-dunărene.
▪ Prezenţa creştinismului printre daco-romanii de la nordul Dunării, în secolele IV-VI, este dovedită de
 numeroasele descoperiri cu caracter creştin: opaiţe cu semnul crucii, basilici cum sunt cele de la
Sucidava (Celei) din secolul VI, Tomis (sec.IV-VI) etc.
▪ Originea latină a creştinismului românesc este dovedită şi de faptul că termenii creştini de bază provin
din limba latină: Dumnezeu (Domine Deus), cruce, creştin, înger, biserică (basilica).
e) Raporturile daco-romanilor cu migratorii
▪ Dintre migratori (goţi, huni, gepizi, avari, slavi), rolul cel mai important în etnogeneza românească l-au
avut slavii. Ei au fost atestaţi începând cu secolul VI, în Moldova şi Muntenia şi cu secolul VII, în
Transilvania.
▪ Slavii au determinat impunerea unor toponime, hidronime şi, mai ales, unele modificări fonetice şi de
vocabular. Aceste influenţe nu au modificat caracterul fundamental romanic al limbii române demonstrat
de fondul principal de cuvinte – latin 60% şi de structura gramaticală latină.
▪ După anul 602, slavii s-au aşezat masiv la sud de Dunăre, în Imperiul Roman de Răsărit.
▪ Slavii şi apoi bulgarii au separat, definitiv, latinitatea din Peninsula Balcanică de cea nord-dunăreană.
▪ În dreapta fluviului, o mare parte a populaţiei romanice a fost asimilată de slavi. Excepţie au făcut
romanicii din zonele montane care au primit din partea slavilor denumirea de vlahi (preluată de aceştia
de la populaţiile germanice).
▪ Traversarea Dunării de către majoritatea slavilor a condus la împuţinarea lor la nordul fluviului şi, deci,
la posibilitatea asimilării lor de către populaţia romanizată.
▪ Prin pătrunderea slavilor în Balcani, romanitatea nord-dunăreană a devenit o insulă în marele ocean
slav.
f) Etnogeneza românească face parte dintr-un proces istoric mai amplu, european, al etnogenezei
popoarelor romanice. Acest proces a avut la bază o dublă asimilare (sinteză) ce a avut ca efect:
● romanizarea autohtonilor (geto-daci) cuceriţi de Roma
(prima sinteză) – geto-daci +romani = daco-romani;
● asimilarea migratorilor de către populaţia romanizată
● (a doua sinteză) –daco-romani+migratori (slavi) = poporul român. Asimilarea slavilor a
desăvârşit procesul formării poporului român.
▪ Procesul etnogenezei s-a desfășurat, în principal, la nord de Dunăre, încheindu-se la sfârșitul secolului
al VIII-lea şi la începutul celui de-al IX-lea prin formarea poporului român, un popor neolatin (înrudit,
prin stratul fundamental al limbii vorbite, cel latin, cu italienii, spaniolii, francezii, portughezii), singurul
moştenitor al romanității orientale.
▪ Totodată, a continuat să existe o populaţie daco-romană şi la sudul Dunării, urmaşă a traco-dacilor
romanizaţi din provincia Moesia, care au rezistat în faţa slavilor şi s-au opus slavizării. Aceştia sunt
cunoscuţi sub numele de vlahi, fiind vorbitorii dialectelor limbii române: aromân, meglenoromân,
istroromân.
▪ Până la sfârşitul secolului al VIII-lea, în timpul desfăşurării migraţiilor de la sfârşitul Antichităţii şi
începutul Evului Mediu, populaţia daco-romană s-a transformat în populaţie românească, asimilând
influenţe din partea unora dintre migratori, îndeosebi a slavilor de sud.
▪ Structura limbii române:
● Substratul traco-dacic =10 %
● Stratul principal latin = 60%
● Adstratul slav = 20%
● Neologisme =10%

Întrebări posibile:
- Menționați o caracteristică a civilizației geto-dace.
- Argumentaţi printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia procesul de romanizare are
o etapă precedentă cuceririi Daciei.
- Prezentați o etapă a romanizării la nordul Dunării.
- Menționați o caracteristică a procesului de romanizare de la nordul Dunării.
 - Prezentați un factor al romanizării în nordul Dunării.
- Argumentați continuitatea daco-romană după 271.
- Prezentaţi poporul migrator care a avut o oarecare influenţă în etnogeneza românilor.
- Numiți dialectele sud-dunărene ale limbii române.
- Menționați o caracteristică a etnogenezei românești.
- Stabiliţi două asemănări şi o deosebire între procesul formării poporului român şi cel al
popoarelor romanice.
- Argumentaţi printr-un fapt istoric relevant afirmaţia conform căreia etnogeneza românească se
înscrie în procesul general al etnogenezei popoarelor romanice.
- Prezentați trăsăturile esenţiale ale limbii române.
- Formulați un punct de vedere argumentat cu privire la spaţiul şi timpul în care s-a definitivat
formarea poporului român şi a limbii române.

II. Romanitatea românilor în sursele medievale

a) Definiția romanității: Prin romanitatea românilor se înțelege în primul rând ideea despre
descendența romană a românilor. Din ansamblul acestei categorii istorice, mai fac parte o serie de idei
înrudite şi adiacente cum ar fi:
● stăruinţa elementului roman în Dacia postaureliană (după 271);
● unitatea de neam a românilor;
● latinitatea limbii române, esenţa romană a unor obiceiuri şi datini populare;
● conştiinţa românilor despre originea lor romană.
b) Primele mențiuni – secolele VII-XIII (romanitatea orientală).
▪ Cauza/motivul abordării romanității românilor la începutul Evului Mediu:
- Apariția unui nou popor pe harta Europei – poporul român.
- Populaţia autohtonă începe să fie menţionată în sursele istorice scrise începând din secolul al VII-lea,
ca un popor romanic distinct.
- Autori bizantini, armeni, arabi, germani etc. au scris despre prezenţa românilor de o parte şi de alta a
Dunării în primele secole ale Evului Mediu.
▪ Surse istorice scrise reprezentative pentru susţinerea ideii romanităţii românilor şi a continuităţii de
existenţă a acestora la nordul Dunării. (Reținem 2 reprezentanți menționați mai jos).
- Tratatul militar Strategikon, scris de împăratul bizantin Mauricius în secolul al VII-lea, denumește
populația de la nord de Dunăre cu termenul de „romani”;
- Într-o scrisoare a împăratului bizantin Vasile al II lea Macedoneanul din anul 980, numele sub care
întâlnim poporul român este cel de vlahi. Următoarea menţionare datează din 1020, într un act emis de
acelaşi împărat. Vlah înseamnă, un străin, un neslav de limbă romanică. Termenul a cunoscut apoi
diferite variante: vlah la bizantini şi la slavii sudici, voloh la slavii răsăriteni, valachus în lumea latină
catolică apuseană, blach la unguri unde s-a transformat repede în oláh etc.
- Tot din Imperiul Bizantin avem şi primele scrieri care afirmă răspicat originea romană a poporului şi
a limbii române: Împăratul Constantin al VII lea Porfirogenetul în secolul al X-lea, amintind de aşezarea
slavilor în Balcani, numindu-i pe cei din urmă cu termenul de romani, în vreme ce pentru bizantini
foloseşte denumirea de romei.
- Tratatul geografului persan Gardizi intitulat „Podoaba istoriilor”, scris pe la mijlocul secolului al XI-
lea oferă informaţii despre originea poporului român.
- Ioan Kynnamos, secretar al împăratului Manuel Comnenul, descrie o campanie bizantină împotriva
maghiarilor în 1167. Vorbind despre participarea la această campanie, cronicarul spune despre vlahi: „se
zice că sunt coloni veniţi demult din Italia.”
c) Românii văzuți de Occidentali/ Romanitatea românilor în viziunea umaniștilor
▪ Cauza/motivul abordării romanității românilor:
- Începând cu veacul al XIV-lea, romanitatea nord-dunăreană se va dezvolta într-un cadru politic
propriu, statele feudale Ţara Românească şi Moldova;
 - Preocuparea occidentalilor de a stăvili ofensiva otomană;
- Preocuparea umaniștilor pentru antichitatea clasică, greacă și romană.
▪ Reprezentanți ai Umanismului italian care au abordat romanitatea românilor în secolele al XIV-
lea și al XV-lea. (Reținem 2 reprezentanți ai Umanismului italian).
- Primul umanist italian care afirmă originea romană a poporului român este Poggio Bracciolini. El
afirmă continuitatea elementului roman în Țările Române, locuite de o populație romană de la Traian
încoace şi care nu şi a pierdut uzul limbii latine, transformate în limba română. De menționat că era
pentru prima oară când s-a argumentat latinitatea limbii române cu probe culese direct din spațiul
românesc de cunoscători ai limbii latine.
- Afirmarea originii române a poporului român reapare la Flavio Biondo secretar apostolic şi erudit
umanist.
- Umanistul italian care a contribuit cel mai mult la răspândirea teoriei despre ori-ginea romană a
poporului român a fost Enea Silvio Piccolomini, care între 1458 şi 1464 a fost papă sub numele de Pius
al II lea. În legătură cu textele referitoare la Țările Române, amintim faptul că el şi a cules informațiile de
la misionarii dominicani şi franciscani. Pius al II lea a influențat, ca niciun alt istoric, opiniile despre
originile romane ale poporului român.
- Antonio Bonfini, umanist italian care a trăit ultimii ani ai vieții la curtea maghiară (sec. al XV-lea) a
amintit în câteva locuri originea romană a neamului românesc. Toate afirmațiile lui Bonfini privind
originea românilor au un element comun: românii sunt urmașii coloniștilor și ai legiunilor romane din
Dacia; acest adevăr e dovedit de limba lor romană, pentru care românii s au luptat, ținând la ea mai mult
decât la propria lor ființă.
d) Romanitatea românilor în viziunea istoricilor din spațiul românesc
▪ Cronicarii medievali și umaniștii români - secolele XVI-XVII (Reținem 2 reprezentanți menționați
mai jos).
- Primul român care a susţinut unitatea de neam, limbă, obiceiuri şi religie a românilor a fost Nicolaus
Olahus (secolul XVI), umanist de faimă europeană, în lucrarea sa Hungaria (1536). Contribuția lui
Olahus la afirmarea romanităţii românilor trebuie apreciată la adevărata ei valoare, deoarece a avut înalte
demnităţi religioase şi laice în Regatul Ungar.
- Primul reprezentat de seamă al culturii umaniste în mediul românesc a fost cronicarul Grigore Ureche,
în secolul al XVII-lea, care a scris Letopisețul Țării Moldovei. Cronicarul afirmă și originea comună a
moldovenilor, muntenilor și ardelenilor „… toți de la Râm se trag”.
- Miron Costin (1633-1691) a acordat, la rândul lui, o deosebită atenţie originii românilor.
● În concepţia cronicarului moldovean, istoria românilor începea cu cea a dacilor antici, cuceriţi şi
supuşi de romanii lui Traian, care era considerat descălecătorul cel dintâi.
● La retragerea romanilor din Dacia nu au plecat toţi romanii, ci mulţi au rămas pe loc rezistând
năvălirilor barbare. Din aceste elemente romane s-a născut poporul român.
● Romanitatea românilor era dovedită, în opinia cronicarului, de latinitatea limbii lor din care
reproducea o listă impresionantă de cuvinte, dar şi de urmele lăsate de către romani în fosta Dacie.
▪ Dimitrie Cantemir (1673-1723):
●Lucrarea destinată exclusiv problemei romanității românilor este Hronicul romano-moldo-
vlahilor.
● Faţă de cronicarii anteriori, Cantemir inaugurează prestigiosul efort al istoriografiei române de a
determina şi fixa locul românilor în istoria universală.
● Elementele de bază ale concepţiei lui Cantemir despre originea românilor sunt: descendenţa pur
romană din Traian („săditorul şi răsăditorul nostru”); stăruinţa neîntreruptă şi unitatea romano-
moldo-vlahilor în spaţiul carpato-dunărean.
- Constantin Cantacuzino (cca 1640-1716).
▪ Ceea ce aduce nou stolnicul Cantacuzino, este exprimarea cea mai clară şi mai concisă a
existenţei conştiinţei romanităţii la români. Astfel, istoricul susţine că ei, românii, ţin şi cred că sunt
urmaşi ai romanilor şi se mândresc cu această descendenţă glorioasă.
 d) Începutul politizării ideii originii romane a poporului român.
▪ Domnia lui Mihai Viteazul a marcat o epocă în istoria românilor, dar şi în cea a ideii romanităţii lor.
▪ Stăpânirea lui Mihai Viteazul în Transilvania i-a atras însă ostilitatea nobilimii maghiare, reflectată
puternic în izvoarele vremii.
▪ Această schimbare de atitudine a nobilimii maghiare se poate exemplifica cu un caz tipic, cel al lui
Ştefan Szamosközy (1565-1612), nobil maghiar, care la început susținea originea latină a românilor dar
după unirea Țărilor Române de către Mihai Viteazul și-a negat propriile afirmații, susținând că românii
nu sunt urmașii romanilor.
e) Teoria imigraționistă și teoria autohtoniei
▪ Cauzele/motivele abordării problemei romanităţii românilor în secolele al XVIII-lea-al XIX-lea
- Disputa în jurul romanităţii şi a continuităţii românilor s-a desfăşurat, din secolul al XVIII-lea, din
motive politice, într-o perioadă în care românii transilvăneni şi-au intensificat lupta pentru obţinerea
drepturilor naţionale.
- Episcopul greco-catolic Inochentie Micu a fost cel care a susținut lupta românilor pentru drepturi
politice în Transilvania, în secolul al XVIII-lea. În memoriile sale a cerut includerea românilor între Stări
ca naţiune aparte. Inochentie Micu în Supplex Libellus, memoriu înaintat Curţii de la Viena, oferea o
imagine cuprinzătoare a stării națiunii române, cu referiri la vechimea ei istorică, dar în special înfățișând
condiţia socială şi politică a românilor.
▪ Teoria imigraţionistă
- Pentru a justifica lipsa de drepturi a românilor din Transilvania, teoria imigraționistă a fost formulată,
în Imperiul Habsburgic, de Franz Joseph Sulzer în lucrarea Istoria dacilor transalpini (secolul al XVIII-
lea -1781), cu scopul de a contracara, pe baza dreptului istoric, acţiunile de emancipare naţională ale
românilor din Transilvania F.I. Sulzer, ofiţer de justiţie al armatei austriece, susţinea că:
● românii nu se trăgeau din coloniştii romani
● poporul român s-ar fi format în sudul Dunării, de unde ar fi imigrat în secolul al XIII-lea, în
Tansilvania, unde i-au găsit stabiliți pe unguri și sași.
- Aşa a apărut teoria imigraţionistă, care a fost sistematizată în secolul al XIX-lea de Robert Roesler.
- Reprezentanții Școlii Ardelene la sfârşitul secolului al XVIII-lea (1791) au combătut această teorie și
au elaborat Supplex Libellus Valachorum: Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ioan Piuariu
Molnar, Iosif Meheşi, Budai Deleanu, Ioan Para (reprezentanții).
- Semnat în numele naţiunii, Supplex-ul sintetiza principalele cereri ale românilor: ştergerea numirilor
odioase şi jignitoare de toleraţi, admişi, şi reaşezarea naţiunii române în uzul tuturor drepturilor civile
şi „regnicolare”, să i se redea naţiunii locul pe care l-a avut în viaţa politică.
- Memoriul susţinea revendicările fundamentale ale naţiunii, susţinute de argumente istorice şi de natură
demografică.
- Pentru a sublinia originea nobilă a poporului român, doar romană, reprezentanții Școlii Ardelene au
susținut teoria puristă, conform căreia geto-dacii ar fi fost exterminați în timpul războaielor cu romanii,
interpretând greșit izvoarele antice.
▪ Cauza/motivul apariției teoriei roesleriene
- În secolul al XIX-lea, în condiţiile anexării Transilvaniei la Ungaria, după transformarea Imperiului
Habsburgic în Imperiul Austro-Ungar (1867), când românii au acuzat politica de maghiarizare forțată,
Robert Roesler a dezvoltat teoria imigraționistă (roesleriană) în lucrarea Studii româneşti (Viena, 1871).
Apariţia lucrării lui Roesler după realizarea dualismului austro-ungar, evidențiază caracterul interesat
şi neştiinţific al acestei teorii.
- Această teorie susţine, în principal, că:
● dacii ar fi fost exterminaţi de războaiele cu romanii, din anii 101-102 şi 105-106;
● perioada de 165 de ani ar fi fost oricum insuficientă pentru romanizarea autohtonilor;
● împăratul Aurelian ar fi retras întreaga populaţie la sud de Dunăre în anul 271;
● românii ar fi fost un popor de păstori nomazi, care ar fi imigrat la nord de Dunăre abia în secolul al
XIII-lea, venind din Balcani, unde s-ar fi desfăşurat procesul etnogenezei româneşti;
● desfăşurarea etnogenezei româneşti în zona Munţilor Balcani ar fi susţinută de asemănările dintre
limba română şi limba albaneză.
Teoria roesleriană a fost combătută cu argumente științifice de mari istorici ai Imperiului Roman:
E. Gibbon, Theodor Mommsen, J. Jung.
Istoricii și lingviștii români au combătut și ei cu argumente aceste teorii neștiințifice.
f) Teoria autohtoniei și a continuității
A reprezentat reacția istoriografiei românești din secolele al XIX-lea-al XX-lea faţă de teoria
imigraţionistă/roesleriană. Teoria autohtoniei și a continuității românilor în spaţiul carpato-danubiano-
pontic a fost susţinută şi dezvoltată, cu argumente istorice, lingvistice, arheologice, epigrafice, de istorici
precum B. P. Haşdeu, Dimitrie Onciul şi A. D. Xenopol (secolul al XIX-lea), respectiv Gheorghe I.
Brătianu (O enigmă şi un miracol: poporul român), Vasile Pârvan, C.C. Giurescu (secolul al XX-lea).
Teoria autohtoniei și continuității demonstrează cu argumente științifice:
● originea latină a poporului român şi a limbii române;
● continuitatea de existență a populației autohtone pe teritoriul de formare a poporului român la
sfârșitul Antichității și începutul Evului Mediu;
● desfăşurarea etnogenezei româneşti la nordul şi la sudul Dunării, având ca rezultat formarea
poporului român în spaţiul carpato-danubiano-pontic.
Dovezile ştiinţifice ( lingvistice, scrise, arheologice) pe care se bazează teoria continuităţii au demonstrat
că:
● geto-dacii au continuat să locuiască în provincia Dacia după anul 106;
● toponimia dacică s-a păstrat, dovadă fiind hidronimele şi oronimele (Maris-Mureş, Alutus - Olt,
Pyrethus- Prut, Carpatos - Carpaţi etc.);
● romanizarea a fost rapidă şi ireversibilă, dovedită de izvoarele lingvistice, arheologice, scrise etc.;
● daco-romanii au format populaţia autohtonă nord-dunăreană după retragerea aureliană;
● românii s-au format la nordul şi la sudul Dunării, neexistând nicio dovadă că etnogeneza românească
s-ar fi desfăşurat undeva în Balcani, de unde aceştia ar fi emigrat pe actualul lor teritoriu;
● cuvintele comune din română şi albaneză sunt moştenite independent de cele două limbi, din
substratul traco-iliric, de origine inde-europeană.
● descoperiri arheologice efectuate pe teritoriul actual al României, printre care se remarcă cele datând
din perioada secolelor al IV-lea-al XI-lea: donariul de bronz de la Biertan, din secolul al IV-lea, cu
monograma creştină şi inscripţia în limba latină Ego Zenovius votum posui; diverse vase, unelte,
podoabe, arme, şi alte obiecte aparţinând comunităţilor autohtone din aşezări precum Brateiu din
judeţul Sibiu, Apulum, Napoca, Drobeta etc.;
● mărturii privind existent românilor în zona Dunării provenite din sursele medievale timpurii
(secolele al VII-lea-al XI-lea);
● argumente lingvistice, topografice, hidrografice.
Lucrarea lui Robert Roesler este combătută de istoricul român A. D. Xenopol în lucrarea Studii
asupra stăruinței românilor în Dacia Traiană (1884, Iași)
ideile esențiale referitoare la etnogeneza românească în concepția lui Xenopol sunt:
● Elementul tracic reprezintă baza etnică a poporului român
● Peste această bază se suprapune elementul roman
● Migrațiile barbarilor au împins populația daco-romană spre munți
● Prezența termenilor creștini de origine latină se explică prin permanentele legături între populația
romanizată din dreapta Dunării și cea din stânga ei
● Arheologia, toponimia și hidronimia aduc dovezi incontestabile ale continuității daco-romanilor
● Dintre migratori slavii au avut o influență mai puternică asupra poporului român și a limbii române
● Poporul român este o îmbinare a elementelor tracic, roman și slav din care cel roman este
predominant și fundamental.
 Bogdan Petriceicu Hașdeu a abordat romanitatea românilor în studiul din 1860 intitulat Pierit-au
dacii?
● Autorul demonstra că Şcoala Ardeleană şi continuatorii ei au făcut o interpretare forţată a
izvoarelor antice, „împuţinarea bărbaţilor” invocată de Eutropius fiind amplificată în mod abuziv
în sensul exterminării unui neam întreg.
● Dacii nu au pierit, era concluzia lui Hasdeu şi nici colonizarea nu a însemnat o infuzie de romani
puri, ci de cele mai diverse origini.
● Rezulta aşadar, că poporul român s-a format din câteva elemente din care niciunul nu a fost
predominant. Hasdeu a demonstrat apoi printr-o serie de lucrări bine argumentate, că substratul
dacic al poporului român nu poate fi contestat.
● Hasdeu a formulat şi teoria circulaţiei cuvintelor, arătând că structura unei limbi nu este dată de
numărul brut al cuvintelor ci de circulaţia acestora, deoarece sunt cuvinte aproape uitate depozitate
în dicţionare, altele însă folosite de nenumărate ori.
Secolul al XX-lea
Cauza/motivul abordării romanității
▪ Înfăptuirea statului național unitar român în 1918 pune problema romanității românilor pe alte
coordonate.
Reprezentanți (Reținem 2 reprezentanți menționați mai jos).
În perioada interbelică (1918-1939) se constată în istoriografia românească existența mai multor
puncte de vedere legate de problema etnogenezei. În principiu toți acceptau dubla contribuție daco-
romană la etnogeneză dar ponderea celor două elemente, dacică și romană, este diferit abordată.
● Evidenţierea rolului dacilor a cunoscut şi forme exagerate în care Dacia înainte de cucerirea romană a
fost centrul unei mari civilizaţii. Astfel, Nicolae Densuşianu în lucrarea apărută postum în 1913,
Dacia preistorică, reconstituia istoria unui presupus „imperiu pelasgic”, care pornind din Dacia cu
6000 ani î.Hr., s-ar fi întins pe o mare parte a globului. Densuşianu susţinea că de la Dunăre şi
Carpaţi s-a revărsat civilizaţia asupra celorlalte părţi ale lumii. De aici ar fi pornit spre Italia şi
strămoşii romanilor, iar limba dacă şi limba latină nu sunt decât dialecte ale aceleiaşi limbi. În
perioada interbelică, teza lui Densuşianu a fost preluată şi dezvoltată de câţiva istorici amatori
naţionalişti.
● Cel care a reuşit să fixeze sinteza daco-romană într-un echilibru perfect a fost marele arheolog Vasile
Pârvan, care prin temeinicia informaţiei (atât literară cât şi arheologică) a demonstrat că românii
sunt în cel mai înalt grad şi daci şi romani în lucrarea sa Getica (1926).
● Mai târziu, în 1935, C.C. Giurescu susţinea că majoritatea locuitorilor Daciei romane au constituit-o
dacii şi că romanismul a biruit în Dacia fiindcă el i-a câştigat pe autohtoni.
● Gheorghe Brătianu, istoric român, în lucrarea O enigmă și un miracol: poporul român, analizează și
respinge, cu argumente de natură istorică, lingvistică geografică, etnografică și arheologică, teoria
imigraționistă.
Romanitatea românilor în perioada regimului comunist
▪ După al Doilea Război Mondial, când România a devenit stat-satelit al URSS, teoriile staliniste despre
caracterul „imperialist” al stăpânirii romane și despre importanța civilizatoare a slavilor în istoria
Europei capătă amploare.
▪ În etapa prosovietică a comunismului din România (perioada stalinistă - Gheorghe Gheorghiu Dej),
influența slavă a fost exagerată, cu toate că romanitatea românilor nu a fost negată. Mihail Roller,
istoricul de casă al perioadei staliniste a orientat cercetarea spre evidențierea rolului statului kievean
în formarea statelor medievale românești.
▪Cea de-a doua etapă (perioada Nicolae Ceaușescu) din cauza regimului care folosea trecutul istoric în
scop politic și propagandistic, se declanșează o mare operațiune de reînviere a sentimentului
național al românilor, accentuând (față de perioada stalinistă) contribuția limbii latine și a civilizației
romane la cristalizarea civilizației românești. Tot după 1965 s-a dezvoltat Teoria autohtoniei și
continuității, care supraevalua rolul geto-dacilor în etnogeneza românească.
Istoriografia postdecembristă (după 1989)
▪ Istoriografia de după 1989 a readus echilibrul în problema romanității românilor.
● Importantele sinteze de istorie publicate îndeosebi după 1996 au evidențiat cu argumente solide
romanitatea românilor.
● O analiză onestă a fost realizată de istoricul Lucian Boia în lucrarea Istorie şi mit în conştiinţa
românească. Acesta susţine că „Singura raportare incontestabilă la origini este oferită până la urmă de
limbă. Esenţa romanică a limbii române, la care se adaugă numele de român, înclină într-un sens
balanţa spre romani.”
▪ În prezent, romanitatea românilor este un lucru cert, demonstrat și recunoscut.

Concluzie: Istoricii au abordat romanitatea românilor în funcție de contextul și interesele epocii în

care au trăit.
Întrebări posibile:
- Menționați doi istorici care au abordat romanitatea românilor în secolele VII-XIII.
- Menționați o asemănare în abordarea romanității românilor de către cărturarii orientali.
- Prezentați două motive ale abordării romanității românilor de către umaniștii occidentali.
- Menționați doi istorici care au abordat romanitatea românilor în secolele XVI-XVII.
- Menţionaţi o caracteristică a izvoarelor istorice care susțin romanitatea românilor în secolul al
XV-lea.
- Menționați o asemănare în abordarea romanității românilor de către umaniștii occidentali
respectiv cronicarii români.
- Prezentați momentul de început al politizării romanității românilor.
- Prezentați o cauză a abordării romanității românilor în secolul XVIII.
- Prezentați o teorie istoriografică referitoare la etnogeneza românească.
- Menționați doi istorici care au abordat romanitatea românilor.
- Menționați două idei prin care istoricii au abordat romanitatea românilor.
- Menționați doi susținători ai teoriei imigraționiste.
- Menționați doi susținători ai teoriei autohtoniei și continuității.
- Argumentaţi printr-un fapt istoric relevant afirmaţia conform căreia în secolele XIX-XX
romanitatea românilor a devenit o problemă politică.
- Menționați două concepții despre abordarea romanității românilor în secolul XX.
- Formulați un punct de vedere referitor la importanța abordării romanității românilor în scrierile
istoricilor și susținerea acestuia printr-un argument istoric.

Test de evaluare
Subiectul I (30 de puncte)
Citiţi cu atenţie sursele de mai jos:
A. „Romanizarea a fost, fără doar şi poate, un instrument oficial al Romei de asigurare a bunei exploatări
a noilor teritorii cucerite. Astfel privit, fenomenul înseamnă: asigurarea drumurilor, a frontierelor,
crearea de oraşe ca unităţi autonome de administrare a teritoriului, acordarea acelor drepturi care să
încurajeze populaţia cucerită să «suporte jugul» şi să colaboreze în exploatarea economică intensivă a
noii provincii. Toate aceste obiective ale guvernării imperiale au avut ca urmare crearea unei mentalităţi
specifice a populaţiei care beneficia direct sau indirect de aceste forme evoluate de existenţă materială şi
spirituală.“
(Ioana Bogdan Cătăniciu, Daci şi Romani. Aculturaţie în Dacia)

B. „Toate popoarele romanice din Europa îşi datorează existenţa unei duble asimilări. Mai întâi se
produce asimilarea elementului autohton de către elementul roman. Autohtonii sunt primitori activi ai
civilizaţiei romane. Rezultatul colonizării şi romanizării este, pretutindeni, acelaşi: apariţia unor sinteze
romanice (ibero-romanii, galo-romanii, daco-romanii). Romanizarea durabilă s-a produs în măsura în
care s-a realizat integrarea indigenilor. (...) A doua asimilare a constat în «topirea» unor elemente
migratoare în masa populaţiilor romanice. În esenţă, este vorba de aşezarea diferitelor neamuri
germanice în Italia, Galia şi Hispania şi a unor grupuri de slavi în Dacia. Aşezarea germanicilor în
centrul şi vestul imperiului şi întemeierea acolo a regatelor barbare nu a însemnat dispariţia romanicilor
ori a limbii latine.”
(I.A. Pop, Th. Nägler (coordonatori), Istoria Transilvaniei)
Pornind de la aceste surse, răspundeţi următoarelor cerinţe:
1. Numiți fenomenul etno-lingvistic menționat în sursa A. 2 puncte
2. Precizați, din sursa B, o informație referitoare la rezultatele colonizării. 2 puncte
3. Menţionaţi două spații istorice precizate în sursa A, respectiv sursa B. 6 puncte
4. Scrieți litera corespunzătoare sursei care susține că formarea tuturor popoarelor romanice este
asemănătoare. 3 puncte
5. Scrieţi o relație cauză-efect stabilită între două informaţii selectate din sursa A, precizând rolul
fiecăreia dintre aceste informaţii (cauză, respectiv efect). 7 puncte
6. Prezentați doi factori ai romanizării în provincia Dacia. 6 puncte
7. Menționați o caracteristică a procesului etnogenezei românești. 4 puncte
Subiectul al II-lea (30 de puncte)
Citiţi cu atenţie sursa de mai jos:
„Dacia a fost pierdută de romani nu în urma unor înfrângeri militare la nordul Dunării, ci ea a fost pur
şi simplu abandonată, fără a fi cedată în stăpânirea cuiva. Din izvoarele narative, în special din Historia
Augusta (Vita Aureliani), rezultă limpede că Dacia a fost părăsită nu din cauza unor lupte sau războaie
purtate de romani la fruntariile ori chiar pe teritoriul ei, ci pentru că ea nu mai putea fi menţinută. De
fapt, teritoriile romane din sudul Dunării, Illyricum şi Moesia, erau de multă vreme devastate de
necontenite atacuri ale goţilor şi ale carpilor, iar romanii sperau că, retrăgându-se pe linia Dunării, pe un
front mult scurtat, consolidat cu trupe aduse din Dacia, vor putea organiza o mai bună apărare a
ţinuturilor balcanice. (…) În stadiul de acum al cercetării şi cunoştinţelor noastre, se poate afirma cu
deplin temei că Aurelian nu a mutat în dreapta Dunării decât o parte a populaţiei. O deplasare a tuturor
sau a majorităţii locuitorilor Daciei (circa 800 000 de oameni) trebuia să ducă la întemeierea de oraşe şi
sate noi la sudul fluviului, iar un atare exod nu putea să rămână neobservat şi necomentat în documentele
vremii. Or, în Dacia aureliană nu există documente despre emigrarea în masă a populaţiei civile de la
nordul Dunării. În toponimia Daciei aureliene nu se observă nicio modificare, ci, dimpotrivă, se constată
şi după aceea aceleaşi oraşe şi sate. De altfel, nici nu ar fi fost loc pentru atât de multă populaţie nouă
peste cea locală.”
(Academia Română, Istoria românilor, vol.II).
Pornind de la această sursă, răspundeţi la următoarele cerinţe:
1. Numiți spațiul istoric menționat în sursă. 2 puncte
2. Precizați izvorul narativ menționat în sursă. 2 puncte
3. Menționați împăratul roman și acțiunea acestui prezentată în sursă. 6 puncte
4. Menționați din sursa dată două provincii sud-dunărene. 6 puncte
5. Formulaţi, pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la procesul istoric menționat susţinându-l
cu două informaţii selectate din sursă. 10 puncte
6. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmația conform căreia adevărurile istorice prezentate în
sursă au fost contestate în alte perioade istorice. 4 puncte
Subiectul al III-lea (30 de puncte)
Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre romanitatea românilor în viziunea istoricilor,
având în vedere:
● precizarea unui secol în care a fost abordată ideea romanităţii românilor;
● menţionarea a două teorii care au abordat problema romanităţii românilor și a două idei pe care
le-au susținut reprezentanții lor;
● prezentaţi două aspecte din secolul al XX-lea referitoare la romanitatea românilor;
 ● formularea unui punct de vedere referitor la rolul ideii romanităţii românilor în scrierile
istoricilor şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.
Notă! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentării, evidenţierea
relaţiei cauză-efect, susţinerea unui punct de vedere cu argumente istorice (coerenţa şi pertinenţa
argumentării elaborate prin utilizarea unui fapt istoric relevant, respectiv, a conectorilor care exprimă
cauzalitatea şi concluzia), respectarea succesiunii cronologice/ logice a faptelor istorice şi încadrarea
eseului în limita de spaţiu precizată.

SECOLUL XX - ÎNTRE DEMOCRAȚIE ȘI TOTALITARISM. IDEOLOGII ȘI PRACTICI

POLITICE ÎN ROMÂNIA ȘI ÎN EUROPA

CUVINTE CHEIE
Arian = termen folosit de rasiști pentru a denumi populațiile albe, în general și pe germani în special.
Cancelar = aici, prim ministru al statului german.
Corporatism = doctrină social-politică și economică, apărută după Primul Război Mondial, care
preconiza înlocuirea sindicatelor muncitorești cu corporații, organizații profesionale din care să facă
parte atât muncitorii, cât și patronii, precum și înlocuirea parlamentului cu o reprezentanță națională a
corporațiilor.  Corporatismul a fost o caracteristică pentru fascismul italian.
Democrația liberală = reprezintă formula de democrație avansată caracterizată prin echilibrul
constituțional dintre valoarea fundamentală a democrației (în speță, egalitatea) și cea a liberalismului
(libertatea). Ea este caracterizată prin libertatea cuvântului, libertatea presei, libertatea religiei, stat laic,
egalitate în fața legii, stat de drept, alegeri libere, economie de piață, toleranță față de minorități și
cooperare internațională.
Doctrină politică = totalitate a ideilor politice împărtășite de un grup de oameni dintr-o anumită regiune
într-o anumită perioadă de timp. Doctrina politică modifică sau completează ideologia, adaptând-o
situației politice și economice concrete. Ex : Doctrina „prin noi înșine”; Doctrina „porților deschise  ;
DoctrinaTruman.
Formă de guvernamânt = formă de conducere politică a unui stat. Se referă la cine este în fruntea
statului. Există două mari forme de guvernământ: monarhia și republica.
Gulag = prescurtare pentru Administrația de Stat a Lagărelor de Muncă. A fost folosit pentru
desemnarea sistemului de lagăre și închisori în care au fost închiși, torturați sau omorâți cei care se
opuneau regimului comunist.
Ideologie politică = totalitate a ideilor și concepțiilor care reflectă interesele unei clase sau pături
sociale. Se referă la ideile, credințele și atutudinile despre regimul politic și instituțiile politice, precum și
despre rolul oamenilor în raport cu acestea. Ex : Ideologia liberală, Ideologia țărănistă, Ideologia
fascistă etc.
Internaționala Comunistă (Comintern) = organizație politică ce coordona partidele comuniste din
capitala sovietică.
Neoliberalism = variantă a liberalismului care pune accent pe intervenția statului pentru a regla
dezechilibrele apărute în economia de piață.
Nomenclatura = era un segment mic de elită al membrilor Partidului Comunist din Uniunea Sovietică și
apoi din celelalte țări comuniste, formată din clasa conducătoare a demnitarilor cu mari responsabilități și
privilegii pe măsură.
Partid politic/organizație politică/grupare politică/formațiune politică =  Grup de indivizi asociați în
vederea apărării unor opinii sau interese comune. Organizație al cărei scop este câștigarea controlului
asupra aparatului de conducere. În funcție de ideologia promovată, partidele politice sunt democratice
sau totalitare.
„Prin noi înșine” = Doctrină economică lansată de Partidul Național Liberal încă de la constituirea sa
(1875) și care avea în vedere constituirea unei politici economice de protecționism vamal și încurajare a
industriei naționale, o politică financiară echilibrată și prudentă, o participare limitată a capitalului străin
în economia românească.
„Politica porților deschise” = în perioada interbelică a fost doctrina/politică economică a Partidului
Național Țărănist, contrapusă politicii economice a Partidului Național Liberal (prin noi înșine).
Țărăniștii afirmau că dezvoltarea economică a României se poate face doar cu ajutorul capitalului străin
și susțineau măsuri în favoarea acestuia.
Poliție politică = instrument de represiune, de manipulare și control al societății (CEKA/NKVD/KGB în
Uniunea Sovietică, Gestapo în Germania nazistă, Securitatea în România comunistă).
Protecționism = politică economică de protejare și de promovare a unor activități economice indigene
prin măsuri de îngrădire a puterii concurenților externi pe piața internă.
Regim politic =  ansamblul instituțiilor și raporturilor politice prin care clasa politică își înfăptuiește
programul politic.  Sistem de organizare și de conducere a vieții economice, politice și sociale a unui
stat. Ex : regimuri politice democratice, autoritare, totalitare.
Reichstag = denumire a camerei reprezentative a Parlamentului Germaniei.
Sistem politic = Un sistem politic este constituit dintr-un set complet de instituții și organizații politice,
precum partidele politice și grupurile de interes (sindicate, grupuri de lobby, etc.), căruia i se adaugă
relațiile dintre aceste instituții și, nu în ultimul rând, normele ce le guvernează funcționarea (constituția,
legea electorală).
Statul de drept = statul de drept este forma cea mai avansată a statului democratic, astfel statele sunt
guvernate de un corp de legi (coduri și procese juridice) adoptate prin proceduri consacrate, nu prin
hotărâri discreționare sau de la caz la caz.
Totalitarism = formă de organizare și funcționare a societății în care statul controlează toate aspectele
vieții sociale și individuale; regim politic care aplică dictatura unei minorități, majoritatea populației
fiind lipsită de drepturi.
Țărănismul = ideologie care susținea primatul țărănimii în evoluția societății românești.
Tradiționalismul = orientare social-politică și culturală îndreptată spre considerarea nediferențiată,
necritică a valorilor tradiției; atașament (exagerat) față de tradiție.

Ideologii și regimuri politice democratice în Europa

Context
Secolul XX reprezintă perioada din istoria omenirii în care:
● Principiile legate de democrație și respectarea drepturilor omului s-au impus într-o mare parte a
lumii.
● Au fost instaurate regimurile totalitare.
● În statele în care democrația de tip liberal s-a impus, drepturile omului au fost garantate prin lege
și aplicate de autorități, crescând prosperitatea cetățenilor.
● Bazându-se pe experiența războiului mondial, a evenimentelor din Rusia, totalitarismul s-a impus
treptat ajungând la maturitate în prejma anului 1930 în Rusia, Germania și Italia.
● În secolul XX are loc o confruntare între regimurile democratice și cele totalitare în timpul celui
de-al Doilea Război Mondial și în timpul Războiului Rece.
● În perioada interbelică, majoritatea statelor europene au cunoscut regimuri democratice și au
făcut eforturi pentru menținerea unui climat de pace.
● Țările europene democratice au cunoscut, ca formă de organizare statală/formă de guvernământ):
republica (Franța, Finlanda, Cehoslovacia) și monarhia constituțională (România, Marea
Britanie, Belgia, statele nordice).

Întrebări posibile
- Precizați două forme de organizare statală în secolul XX și două caracteristici ale acestora.
- Argumentați printr-un fapt istoric relevant afirmația conform căreia în Europa secolului XX a
existat o confruntare între democrație și totalitarism.
 1. Regimurile democratice
a) Ideologia regimurilor democratice
▪ Regimurile democratice au ca ideologie democrația liberală.
▪ Democraţia liberală presupune libertatea de expresie a opiniei publice. Această libertate de expresie se
acompaniază natural cu libertatea de întrunire şi cu libertatea presei.
▪ Contractul social dintre popor şi putere este înscris în constituţii.
▪ Constituțiile au fost fondate pe regimuri reprezentative și pe separarea puterilor în stat (executivă,
legislativă și judecătorească).
▪ Democrația considera că națiunea este sursa suveranității. Poporul își exprimă suveranitatea prin votul
universal, egal, direct și secret.
▪ Democrația presupune libertatea de expresie a opiniei publice și susține importanța societății civile.
▪ Pluralismul politic: Partidele politice structurează și organizează opinia publică.
▪ Egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii.
▪ Legitimitatea puterii politice se sprijină pe adeziunea cetățenilor, deciziile fiind luate pe baza alegerilor
majorității. Puterea se află în mâna poporului, care guvernează prin reprezentanți aleși.
b) Practicile politice democratice
▪ Statele cu democrație liberală au creat instituții proprii care vegheau la respectarea legilor.
▪ În Europa democrația liberală a îmbrăcat forma regimului parlamentar.
▪ Organizarea periodică de alegeri libere.
▪ Competiția electorală între partidele politice.
▪ Respectarea regulilor de funcționare a statului.
▪ Garantarea și respectarea drepturilor fundamentale ale omului.
▪ Garantarea libertății de exprimare a opiniei publice.
▪ Respectarea regulilor de funcționare a statului.
▪ Acceptarea criticilor la adresa puterii politice.
▪ Domnia legii: statul de drept, care este forma cea mai evoluată a democrației liberale (nimeni nu este
mai presus de lege).
▪ Economie de piață.
c) Modelul politic francez este caracterizat de:
▪ Forma de guvernământ republică semiprezidențială. Președintele republicii este ales prin vot universal
de către toți cetățenii, fapt ce-i conferă o autoritate mai mare în raport cu un președinte de republică
parlamentară (care este ales doar de parlament).
▪ Constituţia din 1958, care marca începutul celei de a V-a Republici, este rezultatul unui compromis între
generalul de Gaulle şi liderii partidelor politice, care s-au luptat pentru menţinerea regimului
parlamentar.
▪ Parlamentul bicameral, format din Camera Deputaților și Senat.
▪ Sistemul pluripartidist.
d) Modelul politic englez este caracterizat de:
▪ Marea Britanie este o monarhie constituțională parlamentară; monarhul are doar funcții simbolice. Se
ghidează după principiul: regele domnește dar nu guvernează.
▪ Parlamentul bicameral, format din Camera Lorzilor și Camera Comunelor are puterea de decizie.
▪ Sistemul bipartidist (două partide politice puternice: Partidul Conservator și Partidul Liberal înlocuit la
începutul secolului XX de Partidul Laburist).
▪ În urma alegerilor, partidul care obținea majoritatea în Parlament avea dreptul de a forma guvernul.
▪ Alte caracteristici ale modelului politic britanic: promovarea liberei inițiative; descentralizare; implicare
redusă a statului în rezolvarea problemelor sociale; piața liberă; adaptabilitate crescută a economiei
e) Regimurile democratice în perioada interbelică
▪ Marea criză din 1929-1933 pune în dificultate democrațiile liberale, care se confruntă cu grave probleme
economice și sociale.
▪ În timp ce în state precum: Anglia, Franţa, Olanda, Belgia, Elveţia, Danemarca, Norvegia, Suedia,
Cehoslovacia regimurile democratice supravieţuiesc, în altele: Germania, Italia, Spania, Portugalia,
Grecia se instalează regimuri autoritare sau totalitare.
f) Regimurile democratice în a doua jumătate a secolului XX
▪ Tragedia provocată de cel de-al Doilea Război Mondial, inițiat de un regim totalitar, a regrupat
majoritatea populației Europei Occidentale în jurul regimurilor democratice, care s-au dezvoltat în a doua
jumătatea a secolului XX tot după modelul interbelic.
▪ Creşterea economică datorată reconstrucției de după război a adus un plus de încredere față de regimurile
democratice. În 1957, Franţa, Germania Federală, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg au creat Piaţa
Comună (Comunitatea Economică Europeană), organizația suprastatală care a stat la baza actualei
Uniuni Europene.
▪ Piața Comună a promovat valorile regimului politic democratic și ale economiei libere.
▪ După 1989, fostele state comuniste din Europa de Est au revenit şi ele la regimul democratic, tocmai
pentru că acest model politic a generat bunăstare în Occident.

ÎNTREBĂRI POSIBILE
- Prezentați caracteristici ale ideologiei democratice.
- În ce constau practicile politice democratice?
- Menționați două asemănări și două deosebiri dintre cele două modele democratice din Europa.
- Argumentați printr-un fapt istoric relevant afirmația conform căreia în Europa secolului XX au
existat practici politice democratice.
- Prezentați caracteristici ale formei de guvernământ republicană.
- Prezentați caracteristici ale monarhiei constituționale.
- Prezentați funcționarea unui regim politic democratic.
-Menţionaţi o caracteristică a unei ideologii specifice democrației din Europa, în secolul al
XX-lea.
-Menţionaţi o asemănare între practicile politice utilizate în Europa, în ultimul deceniu al
secolului al XX-lea.
- Formulați un punct de vedere referitor la importanța regimurilor politice democratice.

Ideologii şi regimuri autoritare și totalitare

1. Cauzele instaurării regimurilor autoritare și totalitare:
▪ Perioada interbelică a introdus o nouă formă de organizare social-politică: totalitarismul.
▪ Originile totalitarismului pot fi căutate în vechile guvernări de tip autoritar din secolul XIX și începutul
secolului XX: Rusia țaristă, Germania celui de-al Doilea Reich și Austro-Ungaria.
▪ Instabilitatea din primii ani ai perioadei interbelice.
▪ Scăderea nivelului de trai.
▪ Reacțiile față de modul cum s-au pus bazele păcii după Primul Război Mondial.
▪ Crizele sociale și economice care au urmat: Marea criză economică din anii 1929-1933.
2. Regimurile autoritare
▪ Termenul autoritar provine de la cuvântul autoritate și se referă la cel care caută să-și impună autoritatea
sau voința proprie, care uzează (și abuzează) de dreptul de a comanda.
▪ Regimul politic autoritar are trăsături comune cu regimul politic totalitar și se deosebește de acesta prin
aceea că oferă cetățenilor săi anumite libertăți economice și politice.
▪ Rolul societății civile nu este anihilat total, iar cetățenii au anumite drepturi și libertăți, însă acestea sunt
mult limitate.
▪ Regimurile autoritare apar cel mai adesea în societăți în care convulsiile și crizele politice, și tiparele
culturale conservatoare sau radicaliste își pun pecetea asupra echilibrului politic.
a) Caracteristicile autoritarismului politic
▪ Monopartidism.
▪ Limitarea competiției electorale.
▪ Viața politică devine obiectul unui control sever din partea puterii ce duce uneori până la dispariția
pluralismului politic.
▪ Încarcerarea și chiar lichidarea fizică a opozanților.
▪ Se înlătură posibilitatea alternanței la guvernare.
▪ Alegerile, în măsura în care au loc nu amenință niciodată poziția conducătorului în funcție, care se
bazează pe relații clientelare și solidaritățile de clan.
▪ Blocarea informației: în raporturile cu mass-media puterea uzează în regimul autoritar de presiuni și
cenzură.
▪ Autoritarismul nu vizează anularea totală a pluralității practicilor sociale și culturale, ci doar asigurarea
ordinii publice exterioare și a unanimității de fațadă.
▪ Regimurile autoritare nu au o ideologie bine structurată, ci se raportează la o situație concretă în care
liderul care se dorește autoritar motivează leagă lipsa democrației de o situație de criză (economică,
politică, socială).
▪ Regimurile autoritare au apărut în Europa interbelică în state în care unii lideri au reușit să-și impună
autoritatea: Olivera Salazar în Portugalia, generalul Francisco Franco în Spania (în urma unui sângeros
război civil din anii 1936-1939), Miklos Horthy în Ungaria, generalul Metaxas în Grecia etc. În
România, regele Carol al II-lea a impus un regim autoritar în anii 1938-1940.

Regimurile totalitare
▪ Regimurile politice totalitare au apărut în secolul XX şi au fost de două tipuri: regimuri de extremă
stângă (comuniste) şi de extremă dreaptă (fasciste).
▪ Regimurile de extremă stângă au avut ca ideologie marxismul, pe care l-au interpretat abuziv.
Principala caracteristică a lor a fost desființarea proprietății private, prin trecerea industriei, băncilor şi
terenurilor agricole în proprietatea statului.
▪ Regimurile de extremă dreaptă au avut ca ideologie naționalismul extremist care promova dragostea faţă
de propriul poporul şi ura faţă de alte naţionalităţi.
▪ Totalitarismul are două fațete:
De extremă dreaptă:
● Fascismul italian.
● Nazismul german
De extremă stângă:
● Comunismul
1. Trăsături comune/asemănări între regimurile politice totalitare
▪ Statul de tip totalitar exercita întreaga putere politică, se sprijinea nu numai pe elite ci și pe masele
îndoctrinate politic.
▪ Antidemocrația, antiliberalismul.
▪ Existenţa  partidului unic şi a unui dictator în fruntea statului.
▪ Încălcarea de către regim a drepturilor omului.
▪ Inexistenţa instituţiilor reprezentative democratice.
▪ Instaurarea unui regim de teroare.
▪ Cultul  personalităţii conducătorului unic.
▪ Controlul absolut al statului asupra societăţii.
▪ Lichidarea oricărei forme de opoziţie.
▪ Supravegherea populaţiei de către poliţia politică.
▪ Realizarea unei intense propagande care promovează ideologia partidului unic şi o imagine înfrumusețată
a realizărilor regimului şi a liderului său.
▪ Cenzura severă a mijloacelor de comunicare în masă.
▪ Controlul total al statului asupra economiei, culturii şi societății în general;
▪ Dinamismul: de îndată ce un scop era atins apărea, la comanda liderului, un alt țel; transformarea
profundă și rapidă, impusă de sus, continua la nesfârșit.
2. Deosebiri între regimuri de extremă stângă şi cele de extremă dreaptă:
▪ Principala deosebire se referă la regimul proprietății. Comunismul a desființat proprietatea privată prin
naționalizare și colectivizare și a impus o economie centralizată și dirijată de stat prin planuri anuale și
cincinale. Fascismul și nazismul au apărut în Europa Occidentală ca o reacție la comunism și a
speculat teama față de desființarea proprietății. Astfel, aceste partide au fost sprijinite financiar de
marile companii occidentale. După ce aceste partide au ajuns la putere au sprijinit marele capital prin
comenzi ale statului.
▪ Regimul nazist s-a diferențiat prin rasism, antisemitism și xenofobie.

ÎNTREBĂRI POSIBILE
- Menționați două caracteristici ale regimurilor totalitare.
- Stabiliți asemănări și deosebiri între regimurile autoritare și cele totalitare.
- Stabiliți asemănări și deosebiri între regimurile totalitare de extremă stângă și cele de extremă
dreaptă.
- Argumentați printr-un fapt istoric relevant afirmația conform căreia în Europa secolului
XX au existat practici politice autoritare.
- Argumentați printr-un fapt istoric relevant afirmația conform căreia în Europa secolului
XX au existat practici politice totalitare.
- Menționați o asemănare între practicile politice ale regimurilor totalitare.

3. Totalitarismul de extremă stângă - Comunismul

a) Ideologia comunistă
▪ Regimurile de extremă stângă au avut ca ideologie marxismul-leninismul (operele lui Marx și Lenin), pe
care le-au interpretat abuziv. Principala caracteristică a lor a fost desființarea proprietății private, prin
trecerea industriei, băncilor şi terenurilor agricole în proprietatea statului.
▪ Marx este cel care a fundamentat teoria „luptei de clasă". El susținea că societatea comunistă se va
edifica mai întâi în ţările dezvoltate în care proletariatul va prelua pe cale revoluționară puterea de la
burghezie.
▪ Lenin a dezvoltat teoria marxistă, susținând că revoluția proletară poate să iasă victorioasă şi într-un stat
mai puțin dezvoltat cum era Rusia.
▪ În concepția lui Lenin comuniștii reprezentau „avangarda” proletariatului. Ideologia comunistă promitea
oamenilor o schimbare totală a modului de viață prin realizarea unei societăți fără clase, în care sa fie
instaurate egalitatea și dreptatea.
b) Revoluția comunistă (bolșevică) în Rusia
▪ Rusia era un imperiu uriaș (170 milioane locuitori) în care un sfert din populație era de altă etnie decât
rusă (polonezi, finlandezi, români etc.), datorită politicii de cucerire dusă de țari. Țarul Nicolae al II-lea
conducea autoritar, fără a ține seamă de constituție și de parlamentul numit Dumă.
▪ În februarie 1917 a avut loc o revoluție condusă de burghezie și de nobilimea reformatoare în urma
căreia s-a instaurat un regim politic liberal. Puterea a fost preluată de un guvern provizoriu și de niște
adunări ale muncitorilor și soldaților, numite soviete, aflate în principalele orașe ale Rusiei. Țarul a
abdicat și Rusia a devenit republică.
▪ Partidul comunist rus (creat în 1903), numit și Partidul bolșevic, condus de Vladimir Ilici Lenin a ajuns
la putere prin revoluția din 25 octombrie 1917.
c) Practici totalitare în perioade regimului lui Lenin (1917-1924)
● A fost creată poliția politică, Ceka, încă din decembrie 1917, pentru a-i urmări pe cei care
erau considerați dușmanii poporului (de fapt, opozanţii regimului). Familia ţarului a fost
executată (în total 11 persoane).
● Libertatea presei a fost desfiinţată.
 ● Băncile, fabricile şi marile proprietăţi agricole au fost trecute în proprietatea statului.
● Ţăranii au fost obligaţi să dea la stat surplusul lor de cereale. Cei care refuzau, erau executaţi.
● Toate instituţiile erau controlate de membrii partidului comunist.
● Celelalte partide politice au fost marginalizate, iar membrii lor au fost treptat eliminați din
funcțiile publice sau persecutați, astfel încât pluripartidismul a dispărut fără a fi nevoie de
vreun decret special.
● Din 1922, Rusia s-a numit U.R.S.S. (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste).
d) Practici totalitare în perioade regimului comunist condus de Stalin (Practici totalitare staliniste
-1924-1953)
Stalinismul politic
▪ Statul era condus de un guvern şi de o adunare numită Sovietul Suprem al U.R.S.S., alcătuită din
reprezentanţii tuturor republicilor sovietice, care avea atribuţii legislative şi judecătoreşti.
▪ Partidul unic: Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS). Stalin era Secretar general al Partidului,
dar, de fapt el era singurul conducător.
▪ Eliminarea opozanților politici și internarea lor în lagăre (gulaguri).
▪ Marea teroare (1936-1939) practicată cu ajutorul poliţiei politice N.K.V.D. (apoi K.G.B.), l-a ajutat pe
Stalin să elimine toţi adversarii politici şi posibilii adversari. El a extins represiunea asupra tuturor
locuitorilor care erau bănuiți de nesupunere față de regimul comunist. Această acţiune de eliminare a
persoanelor nedorite a fost numită epurare.  Reprimarea a continuat până la moartea lui Stalin, victimele
totale fiind de 17,5 milioane de morţi.
Modelul stalinist în economie
▪ În perioada 1929-1933 s-a realizat colectivizarea forţată, pământul ţăranilor fiind trecut în proprietatea
statului. Acesta era muncit de țărani în comun în cooperative numite colhozuri. Cei care se opuneau
colectivizării erau executaţi împreună cu familiile lor. Victimele colectivizării au numărat aproximativ 4
milioane de morţi.
▪ După naționalizarea mijloacelor de producție (în fapt o confiscare) în industrie, s-au introdus planurile
cincinale, planuri care fixau cât va trebui să fie producția pentru următorii 5 ani pentru fiecare ramură
industrială. În întreprinderile unde nu se îndeplinea planul, cei găsiți vinovați erau acuzați de sabotaj
(împiedicarea intenționată a activităților economice), putând fi chiar executați.
Stalinismul cultural
▪ Scopul stalinismului cultural era formarea omului nou devotat muncii, loial partidului și conducătorului
unic, punându-și viața în slujba statului.
▪ Pentru formarea omului nou sovietic se acționa asupra sentimentelor și a intelectului, pentru a inocula
ideologia nouă, până a deveni un fel de reflex, o a doua natură a individului.
▪ Impunerea culturii proletare (proletcultismul). Moștenirea culturală a trecutului era negată, ea fiind
percepută ca o expresie a dominației burghezo-moşiereşti, a supremației claselor exploatatoare.
▪ Un rol important în procesul de eliminare a vechilor repere culturale l-a jucat cenzura. Cărțile aparținând
acelor autori neagreați de regim sau având o tematică ce nu se plia pe ideologia comunistă au fost
interzise și au dispărut din librării și biblioteci.
▪ Distrugerea vechiului sistem de valori și înlocuirea acestora cu valorile socialismului prespunea și o
rescriere a istoriei. Potrivit noilor directive, știința istorică trebuia să reflecte imaginea eforturilor clasei
muncitoare în zdrobirea dușmanului de clasă. 
▪ Propaganda de partid. Cultul personalităţii. În toate instituţiile statului şi în mijloacele de comunicare în
masă (presa, radioul, cinematograful, televiziunea) existau membri de partid care aveau grijă de
glorificarea partidului şi a lui Stalin.

Totalitarismul de extremă dreaptă

1. Fascismul
a) Contextul istoric
▪ Italienii au fost nemulțumiți de tratatele de pace de la Paris de după Primul Război Mondial, deoarece nu
au primit anumite teritorii din fostul Imperiu austro-ungar, pe care aliații le-au dat Iugoslaviei.
▪ În plus, imediat după război Italia s-a confruntat cu o gravă criză economică. Muncitorii au făcut greve
de proporții nemaivăzute până atunci.
▪ În acest context a apărut Partidul Naţional Fascist, de extremă dreaptă, creat în 1921 de ziaristul Benito
Mussolini.
▪ La alegerile din 1922, fasciștii au câștigat puține mandate în Parlament, fiind printre partidele mici ale
Italiei. În 28 octombrie 1922, Mussolini a organizat ceea ce s-a numit Marșul asupra Romei: 30 000 de
fasciști din întreaga Italie s-au îndreptat spre Roma. Regele Italiei, Victor Emmanuel al III-lea a refuzat
să trimită armata împotriva lor, cum cereau liberalii, și a acceptat să negocieze cu Mussolini, care a cerut
postul de prim-ministru. Astfel fasciștii au ajuns la guvernare (printr-o lovitură de forță).
b) Caracteristicile ideologiei fasciste:
▪ Naționalismul. Națiunea era considerată un organism viu. Astfel fasciștii susțineau că interesele generale
(ale națiunii) primează în fața intereselor individuale.
▪ Evidențierea trecutului glorios al Italiei, mai ales cel al Romei antice. Acest lucru se putea observa chiar
din însemnul partidului, fasciile, un mănunchi de nuiele legate împreună cu o secure purtate în Roma
antică de către lictori, gărzile de corp care însoțeau magistrații superiori ai statului. Ele simbolizau
dreptul acelui magistrat de a acorda pedepse corporale și pedeapsa capitală, deci era un simbol al puterii
depline.
▪ Reînvierea trecutului glorios al Italiei trebuia să se realizeze prin transformarea Italiei într-o mare
putere, ceea ce presupunea o expansiune teritorială care să amintească vechiul Imperiu roman. Partidul
promitea astfel şi răzbunarea față de tratatele de pace de la Paris, care nu acordaseră Italiei teritoriile
cerute.
▪ Promovarea religiei catolice. Religia catolică făcea parte din trecutul glorios al Italiei.
▪ Cultul forței, al curajului și al tinereții. De aici venea şi respingerea ideii de egalitate în sens democratic,
spunând că inegalitatea este firească şi apare chiar de la naștere.
▪ Respingerea liberalismului şi a socialismului.
▪ Promovarea corporatismului, doctrina social-politică și economică, apărută după primul război
mondial, care preconiza înlocuirea sindicatelor muncitorești cu corporații, organizații profesionale din
care să facă parte atât muncitorii, cât și patronii, precum și înlocuirea parlamentului cu o reprezentanță
națională a corporațiilor.
c) Practici totalitare fasciste
▪ În primii doi ani, Mussolini a respectat regimul parlamentar. Însă, la alegerile din 1924, fasciștii au
provocat violențe și nereguli care i-au adus în poziția de câștigători. Treptat Italia a devenit stat totalitar.
▪ Parlamentul a votat acordarea de puteri depline pentru Mussolini, pe motiv că trebuie să facă ordine în
ţară şi să înlăture pericolul socialist.
▪ Au fost interzise celelalte partide politice şi sindicatele (1925).
▪ A fost organizat Tribunalul Special care stabilea pedepse foarte grele pentru adversarii politici.
▪ S-a introdus cenzura presei.
▪ Mussolini a primit dreptul de a da decrete cu valoare de lege şi conducea mai multe ministere. În 1939
Parlamentul s-a autodizolvat.
▪ Funcționarii publici au fost obligați să se înscrie în Partidul Fascist pentru a promova în funcții.
▪ Corporatismul. În plan social, în locul sindicatelor au fost create asociații ale muncitorilor şi patronilor,
numite corporații. În realitate corporatismul masca supremația economică a intereselor marilor
proprietari, cu aprobarea statului. Pe plan politic, corporatismul urmărea înlocuirea Parlamentului cu o
Adunare a delegațiilor corporațiilor, noua organizare urmând, să asigure prosperitatea tuturor
categoriilor sociale.
▪ Poliţia politică s-a numit OVRA. Opozanţii erau arestaţi şi trimişi în faţa unor tribunale speciale.
▪ Au fost înființate organizații paramilitare: Cămășile negre și Ballila.
▪ Cetățenii au fost îndoctrinați prin propagandă și prin diferite organizații fasciste: adulții prin Dopolavoro
(După muncă) și tinerii prin Avangardisti.

2) Nazismul
a) Contextul istoric
▪ Poporul german s-a simțit umilit de prevederile tratatului de pace de la Versailles, ceea ce i-a făcut pe
mulţi să dorească răzbunare. Germania trebuia să plătească o imensă datorie de război, trebuia să-şi
desfiinţeze aviaţia, să-şi reducă armata şi să cedeze o serie de teritorii mai multor state vecine.
▪ La sfârşitul războiului, împăratul a fost înlăturat şi a fost instaurată o republică democratică (Republica
de la Weimar).
▪ Timp de 4 ani, Germania s-a confruntat cu o criză economică foarte gravă, înregistrând o inflație atât de
mare încât prețurile se modificau de la o oră la alta. Marea criză economică din 1929-1933 a adus din
nou poporul german într-o situație dificilă.
▪ În 1919 a fost creat Partidul Naţional Socialist Muncitoresc German (prescurtat Partidul Nazist), de
extremă dreaptă; în 1921 liderul său a devenit Adolf Hitler.
▪ Naziştii au câştigat încrederea conservatorilor, care se temeau de dezordini în general dar mai ales de
socialişti și comuniști. Acest lucru le-a adus finanţare din partea marilor industriaşi germani.
▪ În 1930, naziştii devin al doilea partid din parlament iar în 1932 câştigă alegerile. Preşedintele
Germaniei, Hindenburg l-a numit cancelar pe Hitler în ianuarie 1933.
b) Ideologia Partidului Nazist
▪ În timp ce se afla în închisoare după o încercare nereușită de lovitură de stat  (în 1923-1924), Hitler și-a
dictat prima parte din „Mein Kampf” (Lupta mea), care a devenit „biblia” național-socialismului german,
care a stat la baza ideologiei naziste.
▪ Inegalitatea raselor (rasismul) a fost ideea călăuzitoare a naziştilor. Naziştii credeau că rasa superioară
era aşa-numita rasă ariană (prototipul era omul blond cu ochi albaştri), rasa „germanilor puri”. Popoarele
latine erau considerate o rasă medie, iar rasele inferioare erau slavii, şi pe treapta cea mai de jos, negrii,
ţiganii şi evreii (rasa semită). Între aceste rase există o luptă pentru supravieţuire pe care o câştigă doar
rasele superioare, zicea Hitler, de aceea rasele nu trebuie să se amestece între ele, deoarece strică
puritatea sângelui. Rasa ariană are misiunea să stăpânească lumea, deoarece superioritatea ei genetică o
îndreptățește la acest lucru.
▪ Hitler a făcut din rasism și în special din antisemitism, o componentă esențială a programului său. Evreii
erau găsiți vinovați de toate relele societății germane și de aceea naziștii susțineau eliminarea lor prin
exterminare.
▪ Naționalismul de tip agresiv. Germania trebuia să răzbune umilinţa Tratatului de la Versailles. În opinia
multor germani ca și a lui Hitler, Tratatul de la Versailles care impusese condiții grele Germaniei, trebuia
reconsiderat, iar teritoriile pierdute trebuiau retrocedate Germaniei.  Hitler dorea crearea unui „Reich”
care să-i cuprindă pe toți acei membrii ai poporului german ce trăiau dincolo de frontierele Germaniei.
▪ Germanii nu au suficiente resurse pe teritoriul lor, de aceea ei trebuie să îşi creeze un imperiu
universal ca să câştige un spaţiu vital pentru a duce o existenţă normală.
▪ Respingerea democraţiei, a liberalismului dar şi a comunismului.
▪ Baza doctrinei naziste era poporul, deviza statului nazist fiind: un singur popor, un singur stat, un singur
conducător.
c) Practici totalitare naziste
▪ Partidul și conducătorul unic. În februarie 1933, naziştii înscenează un incendiu la Parlamentul german
şi dau vina pe comuniști pentru acesta. Hitler cere puteri depline în parlament, motivând că altfel nu
poate să lupte contra comuniştilor, iar parlamentul le votează. În 1934 Hindenburg moare, iar Hitler preia
şi funcţia de preşedinte al Germaniei devenind conducător unic (führer).
▪ Hitler suspendă libertăţile publice, iar partidul comunist este interzis. Celelalte partide se autodizolvă,
astfel că partidul nazist ajung partid unic.
▪ Poliția politică. Trupele S.S., şi poliţia politică, Gestapo, au devenit principalele instrumente cu ajutorul
cărora Hitler şi-a eliminat adversarii politici şi evreii. Ei erau executaţi pe stradă sau în locuinţele lor, ori
erau internaţi în lagăre.
▪ Îndoctrinarea maselor. Cetățenii au fost îndoctrinați prin propagandă și prin diferite organizații de adulți,
copii și tineret (ex. Tineretul lui Hitler).
▪ A desființat sindicatele după modelul fascist, înființând Frontul Muncii.
▪ Antisemitismul/Politica antisemită (împotriva evreilor). Încă din 1933 naziştii au luat măsuri dure
împotriva evreilor, excluzându-i din anumite slujbe guvernamentale şi provocând violenţe împotriva
proprietăţii lor. În 1935 au adoptat Legile rasiale de la Nürnberg care prevedeau că este cetăţean german
doar acea persoană care este de origine pur germană şi interziceau căsătoriile dintre evrei şi germani. În
1938 a avut loc noaptea de cristal. În 1942 se hotărăşte soluţia finală, adică uciderea evreilor din lagăre
prin gazare. Numărul victimelor a fost de aproape 6 milioane de evrei, unii executaţi în stradă, alţii morţi
datorită privaţiunilor sau ucişi în lagăre.

SĂ RECAPITULĂM!
Trăsăturile comune ale regimurilor totalitare:
- nerespectarea principiului separării puterilor în stat;
- încălcarea drepturilor și libertăților cetățenești;
- existența partidului unic, care deține puterea politică;
- promovarea cultului personalității;
- aplicarea cenzurii;
- oponenții regimului sunt exterminați sau trimiși în închisori sau lagăre;
- demagogie și propagandă;
- interesele individului sunt subordonate intereselor statului;
- teroare și violență cu ajutorul poliției politice (CEKA, NKVD, KGB, în U.R.S.S., Gestapo
în Germania nazistă, Securitatea în România comunistă.
Trăsăturile distincte ale regimurilor totalitare:
Comunismul:
- colectivizarea și industrializarea;
- naționalizarea;
- ateismul;
- desființarea proprietății private;
- înlăturarea burgheziei.
Nazismul
- rasismul;
- antisemitismul;
- ideea creării unui „spațiu vital” în care să trăiască rasa ariană;
- „spațiul vital” trebuia epurat de rasele inferioare (evreii, țiganii, slavii)

Deosebirile dintre democrație și totalitarism

Domeniul Democratic Totalitar

Economic Economie de piață Economie dirijată: preț impus,

planificarea producției

Politic Pluripartidism: alternanță la guvernare, Monopartidism: parlament

parlament reprezentativ rezultat din alegeri dirijate
Liderul atotputernic și partidul
 unic aveau un rol hotărâtor în
statul totalitar

Armata în slujba națiunii Armata supusă conducătorului

Militar Transparența măsurilor Secretul măsurilor luate

Societatea civilă Colaborare cu statul Controlul exercitat de către stat

asupra societății
Baza socială a regimului o
constituiau masele îndoctrinate
politic cu ajutorul mijloacelor de
propagandă

Absența unor manifestări stridente, Omniprezența manifestărilor de

Cultul personalității elogioase la adresa conducătorului glorificare a conducătorului

Drepturile omului Existența practică a unor libertăți (presă, Manipularea opiniei publice prin
întruniri, etc.) mass-media
Justiție independentă Libertatea individului era
redusă, acesta fiind supus
autorității statului

ÎNTREBĂRI POSIBILE
- Precizați două modalități prin care regimurile totalitare au preluat puterea.
- Menționați două caracteristici ale regimului totalitar de extremă stângă.
- Menționați două caracteristici ale regimului totalitare de extremă dreaptă.
- Menționați un regim totalitar care a ajuns la putere prin alegeri.
- Stabiliți asemănări și deosebiri între regimurile totalitare de extremă stângă și cele de extremă
dreaptă.
- Argumentați printr-un fapt istoric relevant afirmația conform căreia în Europa secolului
XX au existat practici politice totalitare de extremă dreaptă.
- Argumentați printr-un fapt istoric relevant afirmația conform căreia în Europa secolului
XX au existat practici politice totalitare de extremă stângă.
- Argumentați printr-un fapt istoric relevant afirmația conform căreia în secolul XX a existat o
confruntare între democrație și totalitarism.

Idelogii şi practici politice democratice

în România interbelică

1) Caracteristicile vieții politice din România interbelică

▪ Față de epoca modernă, în perioada interbelică au apărut mari schimbări în viața politică românească.
▪ Adoptarea votului universal (1918) oferea, teoretic, posibilitatea desfășurării unui experiment politic
democratic, bazat pe viață parlamentară și pluripartitism.
▪ Rezultă o accentuată dezvoltare democratică fundamentată pe adoptarea noii Constituţii în 1923.
Prevederile constituției din 1923 au constituit baza democrației românești interbelice.
▪ Instituția monarhică a avut un rol integrator, în special prin funcția de simbol al unității tuturor
românilor. Regele Ferdinand a fost numit Întregitorul.
▪ Au apărut mari schimbări la nivelul partidelor politice:
 ● Partidul Conservator a dispărut de pe scena politică în urma înfăptuirii celor două reforme:
reforma electorală prin adoptarea votului universal și reforma agrară care a slăbit poziția marilor
proprietari funciari.
● Partidul Național Liberal s-a menținut în primul rând că a susținut cele două reforme
fundamentale încă din 1914. Liberalii și-au impus propriul model de organizare a statului prin
adoptarea în timpul guvernării lor a noii Constituţii în 1923.
▪ Au apărut partide noi, în special Partidul Țărănesc, care s-a bazat pe voturile țăranilor, care
constituiau majoritatea covârșitoare a populației României în perioada interbelică. Partidul
Țărănesc a fost înființat la București la 18 decembrie 1918 și îl avea ca președinte pe Ion
Mihalache. Obiectivul: rezolvarea problemei agrare.
● În 1926 s-a format Partidul Național Țărănesc prin fuziunea Partidului Țărănesc din Vechiul
Regat cu Partidul Național Român din Transilvania, condus de Iuliu Maniu.
● Democratizarea societății românești a favorizat apariția partidelor minorităților naționale: Partidul
Maghiar, Partidul German și Partidul Evreiesc.
● Au apărut însă și partidele totalitare: Partidul Comunist Român de extremă stângă și mișcarea
legionară de extremă dreaptă.
● Scena politică interbelică a fost dominată de două partide: Partidul Național Liberal şi Partidul
Național Ţărănesc.
▪ S-au constatat însă și unele carențe ale democrației interbeice
▪ În perioada interbelică s-a înregistrat o mare instabilitate guvernamentală (30 de guverne şi 10
alegeri generale). Regele a dizolvat de opt ori parlamentul prin decret regal, înainte de termenul
de 4 ani, ceea ce a afectat regimul democratic.
▪ S-a menținut vechea practică din epoca modernă prin care regele numea guvernul și dizolva apoi
parlamentul. Noul guvern schimba conducerea administrației locale, după care se organizau
alegerile generale care erau câștigate, de regulă, de partidul care le organiza.
▪ După 1930 când Carol al II-lea a devenit rege, viața politică s-a degradat datorită încercărilor lui
Carol al II-lea de a discredita partidele politice și de a instaura un regim autoritar, fapt reușit în
1938.
▪ Partidele extremiste au introdus violența și terorismul politic prin asasinarea de către legionari a
unor mari personalități ale vieții politice și culturale: I.G. Duca (primul ministru liberal), A.
Călinescu (prim-ministru în guvernul autoritar al lui Carol al II-lea) și a marelui istoric Nicolae
Iorga. Partidul Comunist Român a organizat împreună cu spionajul sovietic o acțiune prin care
urmărea scoaterea Basarabiei din componența României Mari.
2. Partidul Național Liberal (Liberalismul)
a) Ideologia Partidul Național Liberal (Liberalismul)
▪ Punea în centrul societăţii individul.
▪ După 1918 apare neoliberalismul care pune accent pe intervenţia statului în reglarea activităților
economice.
▪ Ideologi: Ştefan Zeletin, Mihail Manoilescu, Vintilă Brătianu, Victor Slăvescu. Viitorul României era,
în concepţia lui Ştefan Zeletin în industralizare şi urbanizare. Pentru Ştefan Zeletin, Constituţia din
martie 1923, reprezenta documentul oficial de naştere a neoliberalismului românesc.
▪ Liberalii au dezvoltat teoria privind protecţionismul, concretizată în formula prin noi înşine, prin care
propuneau dezvoltarea țării prin aportul capitalului românesc.
▪ În plan social, neoliberalismul se pronunța pentru întărirea pozițiilor burgheziei.
▪ Din punct de vedere politic, noliberalismul era adeptul democrației parlamentare.
▪ Guvernele liberale au urmărit valorificarea bogăţiilor ţării şi emanciparea economiei de sub dependenţa
capitalului străin.
b) Practicile politice ale Partidul Național Liberal în perioada interbelică
▪ A reprezentat cel mai puternic partid al perioadei interbelice
▪ Reprezentanți: I. C. Brătianu, I.I.C. Brătianu, I.G. Duca.
▪ Era condus de o oligarhie financiară, grupată în jurul marilor familii de bancheri și industriași în frunte
cu familia Brătianu. A pus în practică ideologia neoliberală.
▪ Prin legile introduse în timpul guvernărilor liberale au avut următoarele obiective economice:
industrializarea și crearea unei infrastructuri moderne, bazate pe modele occidentale.
▪ Perioada 1922-1926 a fost epoca unor mari succese liberale, a fost perioada organizării noului stat
reîntregit, a refacerii economice și aplicării reformelor: adoptarea Constituției din 1923, Legea
învățământului primar de 7 clase, Legea minelor, ridicarea Mitropoliei la rang de Patriarhie.
▪ După 1930, rolul PNL a scăzut datorită faptului că regele Carol al II-lea a numit pe G. Tătătrescu (din
aripa tinerilor liberali) prim-ministru. Acesta a făcut jocurile regelui, care au dus la instaurarea regimului
monarhic autoritar în 1938.
3. Partidul Național Țărănesc (Ţărănismul)
a) Ideologia Partidul Național Țărănesc
▪ În 1926 s-a format Partidul Național Țărănesc prin fuziunea Partidului Țărănesc din Vechiul Regat cu
Partidul Național Român din Transilvania, condus de Iuliu Maniu.
▪ Ideologi: Constantin Stere, Virgil Madgearu, Ion Mihalache, Gheorghe Zane.
▪ Țărăniștii susţineau că România evolua pe o cale necapitalistă, întemeindu-se pe mica proprietate
ţărănească.
▪ Partidul Național Țărănesc a acordat o atenție sporită gospodăriei țărănești și agriculturii.
▪ Ţărănismul susţinea primatul ţărănimii în viața economică, socială și politică. Statul ţărănesc urma să
aibă o dezvoltare diferită față de statele capitaliste occidentale.
- În plan economic, în cadrul statului țărănesc, agricultura urma să rămână ramura de bază.
Țărăniștii au susținut însă dezvoltarea agriculturii pe baza cuceririlor științei și prin mecanizare.
- Reprezentanţii ţărănimii n-au negat necesitatea dezvoltării unor ramuri industriale. Propuneau
pentru industrie doar dezvoltarea acelor ramuri industriale bazate pe prelucrarea resurselor
solului și subsolului României: industria alimentară, petrolieră, forestieră etc.
▪ Doctrina ţărănistă promova „politica porţilor deschise” se împotriveau protecţionismului vamal ridicat,
susţinut de liberali.
b) Practicile politice ale Partidului Național Țărănesc în perioada interbelică
▪ PNȚ a promis să completeze Constituția cu garanții explicite pentru libertățile civile și drepturile politice
și să descentralizeze administrația. Avea o susținere socială mult mai largă, a guvernat între 1928-1931 și
1932-1933.
▪ PNȚ avea o susținere socială mult mai largă, obținând în 1928 cea mai mare victorie electorală din
perioada interbelică cu 77,76% din voturi.
▪ A guvernat între 1928-1931 și 1932-1933 în perioada marii crize economice mondiale. Nu a reușit să se
impună ca un partid eficient de guvernământ datorită efectelor crizei economice.
▪ Liderii lor deși admirabili din punct de vedere moral, erau lipsiți de abilitatea politică a liberalilor.
▪ PNȚ a comis mai multe greșeli tactice: a acceptat revenirea în țară a principelui Carol (1930) sau a
încheiat pactul de neagresiune electorală cu legionarii în 1937, ceea ce a dus la derutarea alegătorilor și a
permis regelui Carol al II-lea să instaureze regimul autoritar.

ÎNTREBĂRI POSIBILE
- Menționați două reforme care au contribuit decisiv la consolidarea democrației interbelice.
- Menționați doi factori care au contribuit la slăbirea democrației interbelice.
- Precizați două caracteristici ale sistemului partidelor politice în perioada interbelică.
- Menționați două caracteristici ale ideologiei liberale.
- Menționați două caracteristici ale practicilor politice liberale.
- Menționați două caracteristici ale ideologiei țărăniste.
- Menționați două caracteristici ale practicilor politice țărăniste.
- Stabiliți asemănări și deosebiri între ideologia liberală și cea țărănistă.
- Stabiliți asemănări și deosebiri între practicile politice liberale și cele țărăniste.
 - Argumentați printr-un fapt istoric relevant afirmația conform căreia în secolul XX în România
au existat practici politice democratice.
-Argumentați, printr-un fapt istoric relevant, afirmația conform căreia politica internă a României
se caracterizează prin democrație, în perioada interbelică.

Idelogii şi practici politice extremiste

în România interbelică (Ideologii și practici politice totalitare)
1. Extrema dreaptă. Mișcarea legionară
a) Ideologia mișcării legionare
▪ Cea mai importantă grupare extremistă de dreapta a fost cea a lui Corneliu Zelea Codreanu care, în
1927 se desprinde din Liga Apărării Naţionale Creştine şi întemeiază Legiunea Arhanghelului Mihail,
iar în 1930 îşi constituie o secţiune politică Garda de Fier.
▪ Doctrina legionară se proclamă creștină și manifestă atașament față de ortodoxism. Promovau
tradiționalismul, naționalismul xenofob, intolerant și agresiv.
▪ Avea o orientare antidemocratică, antisemită și anticomunistă.
▪ Promova ura și intoleranța, condamnând oamenii politici din partidele democratice acuzați de
materialism, de lipsă de credință în Dumnezeu.
▪ În viziunea lor democrația parlamentară era condamnată la pieire, fiind socotită vinovată de scindarea
națiunii prin lupta dintre partide, de slăbirea autorității statului, sărăcirea populației, lipsa de moralitate
facilitarea acaparării avuției de către politicieni și evrei subordonarea României marii finanțe
internaționale evreiești.
▪ În locul sistemului democratic de alegerea a conducătorilor țării, legionarii susțineau teoria elitelor.
▪ Legionarii au lansat teoria purificării prin moarte, promovând ura, intoleranţa şi apologia crimei.
▪ Pe plan extern promovau o alianță cu statele totalitare Italia fascistă și Germania nazistă.
b) Practicile politice legionare
▪ Mişcarea legionară s-a făcut remarcată şi datorită propagandei de succes pe care a avut-o prin marşuri,
procesiuni religioase, miracole, imnuri patriotice, muncă voluntară şi campanii în zonele rurale.
Majoritatea susţinătorilor erau studenţi şi ţărani.
▪ În 1930 s-a înființat Garda de Fier, ca secție politică a mișcării legionare.
▪ Prim-ministrul liberal Ion G. Duca, a scos Garda de Fier în afara legii pentru practicile totalitare. La 29
decembrie 1933 membrii Mişcării legionare l-au asasinat pe primul ministru ca răzbunare a membrilor
mişcării.
▪ După un an, Garda de Fier a reapărut sub numele Partidul Totul Pentru Țară, condus de generalul
Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul.
▪ La alegerile generale din 1937 Partidul Totul Pentru Țară s-a situat pe locul al treilea cu 15,58%
din voturi.
▪ După instaurarea regimului de autoritate monarhică a regelui Carol al II-lea, Partidul Totul
Pentru Țară s-a autodizolvat.
▪ În 1938 membrul fondator Corneliu Zelea Codreanu a fost asasinat, conducerea mişcării fiind
preluată de Horia Sima.
▪ Legionarii au ajuns la putere în 1940. Mişcarea legionară a introdus o serie de legi antisemite
dure şi jaful organizat al minorităţii evreieşti. Poliţia legionară a asasinat în penitenciarul de la
Jilava 64 de foşti demnitari iar Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu au fost torturaţi şi asasinaţi fără
să fie arestaţi.
▪ În 1941 Horia Sima şi legionarii au dat o lovitură de stat împotriva lui Ion Antonescu şi a armatei
române, însă Antonescu a reuşit să-i înfrângă, legionarii fiind înlăturaţi de la guvernare. Horia
Sima şi alţi legionari s-au refugiat în Germania unde au fost cazaţi în lagărele de concentrare
Buchenwald, Dachau şi Rostock.
2. Extrema stângă
a) Ideologia comunistă
▪ Extrema stângă din România este reprezentată de Partidul Comunist, înființat în 1921, care a aderat la
Internaţionala a III a Comunistă de la Moscova.
▪ Concepția comunistă aprecia că orânduirea capitalistă e primată din punct de vedere istoric și trebuie
lichidată pe calea revoluției. Ea susţinea instaurarea puterii proletariatului.
▪ Esența doctrinei comuniste se afla în documentele Partidului Comunist Român, care apreciau că
România era o „verigă slabă a lanțului imperialist” și că de aceea trebuia pregătită revoluția în vederea
înlăturării de la putere a burgheziei și moșierimii, instaurării puterii proletariatului, naționalizării
principalelor mijloace de producție în scopul edificării societății socialiste.
▪ În anul 1923, Partidul Comunist și-a însușit teza Cominternului în problema națională și a dreptului la
autodeterminare. Conform acestei rezoluții, România era declarată un stat multinațional, o creație
artificială a imperialismului apusean. Ca urmare, rezoluțiile partidului au menționat continuu dreptul
națiunilor conlocuitoare la autodeterminare „până la completa separare de statul existent în prezent”.
Reunirea Basarabiei cu țara nu a fost niciodată recunoscută.
▪ În 1928, la congresul al IV-lea s-a adoptat și teza reunirii Bucovinei cu Ucraina. În 1933, partidul a
sprijinit ideea alipirii Dobrogei la Bulgaria.
▪ Rezultă faptul că în problema națională, PCR promova interesele URSS, acționând împotriva României
Mari realizată în 1918 și recunoscută de tratatele de pace din 1919-1920.
b) Practicile politice ale PCR în perioada interbelică
▪ Orientarea antinațională a PCR s-a concretizat în instigarea cu sprijin sovietic a tulburărilor din
Basarabia de la Tatar Bunar din 1924 prin care s-a încercat alipirea Basarabiei la Uniunea Sovietică.
Rebeliunea de la Tatar Bunar din sudul Basarabiei a fost produsul politicii sovietice faţă de vecinii săi, în
special faţă de România.
▪ Acțiunea politică antinațională a avut consecință scoaterea în afara legii a PCR.
▪ Deși interziși formal, comuniștii au continuat totuși să ia parte la viața politică a vremii prin intermediul
unor partide noi. În 1925 s-a înființat așa-zisul „Bloc Muncitoresc-Țărănesc”, o organizație de masă
legală, care era în realitate partidul legal al comuniștilor din România.
▪ În timpul marii crize economice din anii 1929-1933, comuniștii au organizat greve și demonstrații, cele
mai importante fiind la Lupeni în 1929 și cea de la atelierele Grivița.
▪ Numărul membrilor de partid în perioada interbelică a fost extrem de mic în comparație cu cel al
partidelor democratice. În preajma zilei de 23 august 1944, PCR avea în jur de 1000 de membri.
▪ Până la 30 decembrie 1947, PCR a preluat întreaga putere politică cu sprijinul consilierilor și al armatei
sovietice și a instaurat un regim totalitar.

ÎNTREBĂRI POSIBILE
- Precizați două caracteristici ale ideologiei legionarismului.
- Menționați două caracteristici ale ideologiei comuniste.
- Menționați două caracteristici ale practicilor politice legionare.
- Menționați două caracteristici ale practicilor politice comuniste.
- Menţionaţi o constantă în desfășurarea faptelor istorice care au avut loc în România postbelică,
în perioada 1946-1947.
- Stabiliți asemănări și deosebiri între ideologia legionară și cea comunistă.
- Stabiliți asemănări și deosebiri între practicile politice legionare și cele comuniste.
- Argumentați printr-un fapt istoric relevant afirmația conform căreia în România interbelică au
existat practici politice totalitare de extremă stângă.
- Argumentați printr-un fapt istoric relevant afirmația conform căreia în secolul XX în România
au existat practici politice de extremă dreaptă.

Test de evaluare
Subiectul I (30 de puncte)
Citiţi cu atenţie sursele de mai jos:
A. „Regimul democraţiei liberale este fondat pe doi termeni ce pot apărea drept antagonişti, acela de
democraţie, care presupune participarea cetăţenilor la viaţa publică şi acela de liberalism care
subînţelege garanţia tuturor formelor de libertate … Regimul democraţiei liberale este, în primul rând, un
regim democratic, ceea ce înseamnă că cetăţenii participă, direct sau indirect, la putere. Cea mai bună
expresie a acestei democraţii pare să fie votul universal care permite tuturor cetăţenilor adulţi să-şi
desemneze reprezentanţii (...), dar acest tip de democraţie se vrea şi liberală pentru că ea are drept scop
menţinerea şi apărarea libertăţilor individuale...Libertăţile politice ca libertatea presei, întrunirilor,
libertatea de conştiinţă, dreptul de a-şi exprima în libertate opiniile, siguranţa de a nu fi arestat fără motiv
... Libertatea economică e fondată pe ideea că economia se supune unor legi naturale şi că statul nu
trebuie să le perturbe pe acestea prin intervenţii care ar risca să le denatureze funcţionarea. Liberalismul
economic ... se proclamă apărătorul celor două postulate de bază ale libertăţii economice: iniţiativa
individuală şi proprietatea privată. Libertatea socială strâns legată de libertatea economică presupune că
statul nu trebuie să intervină în raporturile dintre patroni şi salariaţ i.” (P. Milza, S.
Berstein, Istoria secolului XX)

B. „De numai un an noi am făcut adevărata, unica, profunda revoluţie: am înmormântat bătrânul stat
democratic, liberal, agnostic şi paralitic, bătrânul stat care aştepta, aducând omagiu principiilor
nemuritoare ca lupta de clasă să se transforme într-o catastrofă socială. Acestui vechi stat pe care l-am
îngropat cu funeralii de clasa a treia, i-am substituit un stat corporatist şi fascist, statul societăţii
naţionale, statul care reuneşte, controlează, armonizează şi temperează interesele tuturor claselor sociale
care se văd astfel în mod egal protejate. (...) Adevărul este că în Italia nu se poate vorbi decât după 1922
de un regim popular; mai înainte, vedeam regimul camarile, clicilor, coteriilor şi paraziţilor.”
(B. Mussolini, Discurs, 28 octombrie
1926)
Pornind de la aceste surse, răspundeţi la următoarele cerinţe:
1. Numiți două libertăţi politice precizate în sursa A. 2 puncte
2. Precizați spațiul istoric din sursa B. 2 puncte
3. Menționați două caracteristici ale liberalismului economic. 6 puncte
4. Scrieţi, pe foaia de examen, litera corespunzătoare sursei care critică democrația liberală.
3 puncte
5. Scrieți două informații aflate în relație cauză-efect, selectate din sursa B precizând rolul
fiecăreia dintre aceste informaţii (cauză, respectiv efect). 7 puncte
6. Prezentați două forme de organizare statală în secolul XX și câte o caracteristică a acestora.
6 puncte
7. Menționați o caracteristică a practicilor politice totalitare. 4 puncte
Subiectul al II-lea (30 de puncte)
Citiți cu atenție textul de mai jos:
„Exproprierea este prima măsură a puterii comuniste. Însăşi definiţia comunismului presupune că răul
social îşi are rădăcinile în proprietatea privată. Exproprierea mijloacelor de producţie este deci imediată.
Dar, cum e necesar să i se smulgă poporului ideea de proprietate, determinându-l să se supună complet
noii puteri, urmează logic exproprierea locuinţelor, a conturilor în bancă, a pământului, a vitelor.
Oamenii nu şi-au putut păstra decât hainele de pe ei şi ceva mobile. În ţările comuniste au existat
întotdeauna bogătaşi, fără să se poată afirma despre ei că ar fi proprietari. Erau când posesori ilegali de
bunuri rare, când privilegiaţi care, drept răsplată pentru fidelitatea lor politică şi în virtutea poziţiei lor în
sistem, dispuneau de avantaje. Fiind leagat de proprietate, dreptul dispare dintr-o singură lovitură: nu mai
există decât transpuneri juridice ale deciziilor partidului. În Germania nazistă, exproprierea şi scoaterea
în afara legii nu i-au vizat la început decât pe evrei. Dreptul şi proprietatea continuau să existe pentru
arieni, dar comprimate, reziduale şi menite să dispară în logica sistemului.”
(Alain Besançon, Nenorocirea secolului, despre comunism, nazism şi unicitatea Soah-ului)
Pornind de la această sursă, răspundeţi la următoarele cerinţe:
1. Numiți regimul politic precizată în sursa dată. 2 puncte
2. Menționați sursa răului social. 2 puncte
3. Menționați două etnii opuse în Germania nazistă. 6 puncte
4. Menționați trei lucruri vizate de expropriere. 6 puncte
5. Formulaţi, pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la regimul proprietății în cele două
regimuri politice susţinându-l cu două informaţii selectate din sursă. 10 puncte
6. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmația conform căreia în Europa secolului XX au
existat practici politice democratice. 4 puncte
SUBIECTUL al III-lea (30 de puncte)
Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre evoluția vieții politice în România interbelică,
având în vedere:
- precizarea a două reforme care au contribuit decisiv la consolidarea democrației interbelice;
- menționarea a două ideologii politice existente în România interbelică și a câte unei caracteristici a
fiecăreia dintre acestea;
- menționați doi factori care au contribuit la slăbirea democrației interbelice ;
- formularea unui punct de vedere referitor la rolul democrației românești interbelice și susținerea
acestuia printr-un argument istoric.
Notă! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentării, evidenţierea
relaţiei cauză-efect, elaborarea argumentului istoric (prezentarea unui fapt istoric relevant și utilizarea
conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia), respectarea succesiunii cronologice/logice a
faptelor istorice şi încadrarea eseului în limita de spațiu precizată.

CONSTITUȚIILE ROMÂNIEI
CUVINTE CHEIE
A abroga – a anula o lege, o dispoziție oficială.
Adunare constituantă – adunare alcătuită din reprezentanți aleși în vederea votării sau modificării unei
constituții.
Amnistie - act al puterii de stat care anulează răspunderea penală pentru o infracțiune.
Consiliul legislativ - consiliu care cercetează proiectele de lege și contribuie la îmbunătățirea și
definitivarea lor, prin Constituția din 1923. Consiliul legislativ putea judeca constituționalitatea legilor și
le putea declara inaplicabile pe cele care erau contrare constituției.
Constituție – termen care desemnează legea fundamentală de organizare și funcționare a unui stat.
Constituționalitate – calitatea unei legi, a unui act, a unei acțiuni de a fi în conformitate cu Constituția)
Colegiu electoral – categorie electorală care cuprinde cetățenii cu aceeași avere și rang social.
Convenție – înțelegere, acord între două sau mai multe state, instituții sau persoane cu privire la anumite
probleme sau la anumite obiective.
Contenciosul administrativ – reprezintă ansamblul mijloacelor juridice utilizate de orice persoană
interesată pentru restabilirea ordinii de drept, încălcată prin acte juridice şi/sau fapte materiale ale
organelor administrației publice; desemnează toate regulile aplicabile în soluționarea pe cale
jurisdicțională a litigiilor administrative.
Creanțe - drept al creditorului de a cere debitorului executarea unei obligații.
Decret-lege – act prin care se stabilesc dispoziții obligatorii care reglementează anumite situații
individuale, emanat de la organul puterii de stat.
Democrație-populară - formă de democrație apărută într-o serie de țări din Europa și Asia, după cel de-
al doilea război mondial, în care puterea aparține clasei muncitoare în alianță cu țărănimea și alte
categorii de oameni ai muncii.
Drepturi și libertăți – ansamblu de drepturi economice, sociale, politice, culturale, de care se bucură
cetățenii unui stat.
A grația-  a acorda unui condamnat iertarea, parțială sau totală, în executarea pedepsei, printr-un act
emis de șeful statului.
 Guvern – instituție politică cu rol executiv, constituită din titularii de departamente (ministere).
Inamovibilitatea judecătorilor - garanție a independenței judecătorului în virtutea căreia acesta nu
poate fi eliberat din funcție decât în anumite cazuri expres prevăzute de lege, nu poate fi transferat dacă
lipsește consimțământul acestuia.
Inviolabil - are se află în mod legal apărat de orice urmărire, de orice atingere, de orice încălcare sau de
orice pedepsire; care nu poate fi urmărit sau pedepsit decât pe baza unei dispoziții speciale.
Irevocabil - Care nu se poate revoca sau schimba, asupra căruia nu se poate reveni.
Plasă - unitate administrativă din Regatul României, intermediară între județ, respectiv oraș și comună;
șeful administrației de plasă purta numele de pretor.
Nealienabil - care nu se poate înstrăina.
Plebiscit – consultare prealabilă a cetățenilor care urmează să se pronunțe prin „da” sau „nu” asupra unui
proiect de lege sau a unui act de stat de o importanță deosebită.
Prerogativă - împuternicire, privilegiu acordat în exclusivitate șefului unui stat sau unui demnitar.
A promulga – a da caracter executoriu unei legi.
A ratifica - a-și manifesta printr-un act acordul de a fi parte la un tratat, la o convenție; a da valabilitate
unui act, unui tratat etc. prin aprobarea sau confirmarea lui în formă autentică.
Responsabilitate ministerială – obligație ce revine miniștrilor de a-și îndeplini îndatoririle corect și de a
răspunde pentru modul în care și-au îndeplinit mandatul, responsabilitatea miniștrilor pentru actele
semnate.
Societate civilă – cuprinde totalitatea organizațiilor și instituțiilor non-guvernamentale care exprimă
interesele și voința cetățenilor, indivizii și organizațiile din societate independente de guvern. Societatea
civilă este organizata pe principiul voluntariatului, fiind independenta de autoritățile de stat. Stat de
drept -   un stat bazat pe o ierarhie a normelor generatoare de ordine juridică. În statul de drept, statul
este garantul libertăților și drepturilor individuale, totodată, asigurând securitatea internă și externă a
cetățenilor prin instituții democratice. 
Stat indivizibil – statul care nu este divizibil, care nu poate fi divizat, împărțit.
Stat național – rezultat al suprapunerii procesului de formare a statului cu cel al unei națiuni, având un
înalt grad de omogenitate etnică, culturală, lingvistică.
Stat unitar - este o formă de stat în care există o singură putere constituțională competentă să stabilească
reguli aplicabile pe întregul teritoriu, activitatea de guvernare difuzându-se de la centru pe cale ierarhică,
o singură putere politică la nivel central și local, un singur rând de organe centrale (parlament, guvern,
președinte etc.), o singură ordine juridică întemeiată pe o constituție unică, iar populația are o singură
cetățenie.
Scrutin - Mod de alegere a deputaților, a senatorilor. Totalitatea operațiunilor pe care le implică
exercitarea dreptului de vot. 
Vot censitar - sistem în care recunoașterea dreptului de vot este în funcție de îndeplinirea de către
alegători a anumitor condiții, în primul rând în funcție de avere.
1. Era necesară existența unei constituții ?
▪ Necesitatea unei constituții ca fundament al organizării instituțional-politice s-a conturat în societatea
românească în condițiile procesului de modernizare a întregii vieți social-economice, politice si culturale
de la sfârșitul sec al XVIII și începutul sec. al XIX-lea, în contextul pătrunderii şi difuzării ideilor
Revoluției franceze.
▪ Nicolae Iorga - desemna ideea de constituție ca „cea dintâi necesitate în statele românești.”
2. Definiție
▪ Constituția este legea fundamentală a unui stat, în care sunt prevăzute principiile de bază ale
conducerii statului, atribuțiile instituțiilor fundamentale ale statului și drepturile, libertățile și
obligațiile cetățenilor.
3. Proiecte constituționale: Constituțiile din România au fost precedate de proiecte constituționale
și de acte cu caracter constituțional:
a) Proiecte constituționale:
 ▪ declarații de principii (Cererile norodului românesc– 1821, în timpul revoluției conduse de
Tudor Vladimirescu);
▪ declarații de drepturi (Proclamația de la Islaz și celelalte programe ale revoluției de la
1848);
▪ proiecte de reformă (Constituția Cărvunarilor – Ionică Tăutul, 1822 sau Osăbitul act de
numire a suveranului românilor – Ion Câmpineanu, 1838).
▪ Constituţia Cărvunarilor a fost un proiect de constituție care încerca introducerea unui sistem
modern de guvernare în Principatele Române:
- formula pentru prima dată principiul constituțional al domniei legilor şi al separării puterilor în
stat.
-a fost elaborată la Iaşi de către mica boierime, în frunte cu Ionică Tăutu şi supusă dezbaterii pe  13
septembrie 1822.
- Numele de "Cărvunari" face aluzie la carbonarii italieni (Carboneria).
- Constituţia prevedea principii inspirate din ideologia Revoluţiei franceze: respectul pentru
proprietate, egalitatea în faţa legilor, libertatea persoanei, (drepturi și libertăți cetățenești) etc.
▪ Osăbitul act de numire a suveranului românilor
- a fost elaborat de Ion Câmpineanu, care conducea gruparea liberală din Adunarea Obșteacă a Țării
Românești în contextul în care Rusia insista ca orice modificare a Regulamentelor Organice să aibă
aprobarea Moscovei.
- propunea alegerea unui domn ereditar.

Acte cu valoare constituțională (au ținut loc de constituție dar au fost impuse de puterile străine)
1) Regulamentele Organice
▪ Au fost elaborate în timpul ocupației rusești în Principate. Între anii 1828 şi 1834, Principatele Române
s-au aflat sub ocupație militară rusă. În acest timp, două comisii boiereşti sub supravegherea consulului
rus Minciaki, au redactat pentru Ţara Românească şi Moldova primele legi fundamentale cu rol de
Constituție: Regulamentele Organice.
a) Principalele caracteristici ale Regulamentelor Organice:
● Regulamentelor Organice au pus bazale sistemului parlamentar în Principate prin înființarea
unei adunări aleasă prin vot censitar. Regulamentele Organice  pot fi considerat actul de
naștere al Parlamentarismului în România.
● Introduceau principiul modern al separării puterilor în stat:
- puterea executivă, exercitată de domnitor şi Sfatul domnesc;
- puterea legislativă, Adunarea Obștească
- puterea judecătorească, de Înaltul Divan Domnesc şi instanţele de judecată.
b) Alte prevederi care modernizează statul:
● constituirea bugetului statului;
● refacerea armatei;
● reorganizarea sistemului fiscal;
● reformarea justiției;păstrarea;
● privilegiilor boierești.
● Din punct de vedere fiscal, Regulamentele organice au introdus impozitele directe în număr de
două: capitația pentru țărani și patenta pentru negustori și meseriași. Rămân scutite de impozite
boierimea, neamurile, clerul și militarii. Sunt desființate vămile interne, se introduce bugetul.
c) Regulamentele Organice aveau însă și unele prevederi care frânau procesul de modernizare:
▪ Păstra vechile privilegii și scutirile de impozite pentru boieri și cler.
▪ Păstra claca (zilele de muncă gratuită pe moșia boierilor) și introducea în plus nartul (norma de muncă
pentru o zi de clacă)
▪ O treime din fiecare moșie era considerată proprietatea absolută a boierului.
▪ Regulamentele Organice  au sporit foarte mult influența Rusiei în Țările Române.
 d) Importanța Regulamentelor Organice 
▪ Regulamentele Organice conțineau prevederi asemănătoare pentru Principate și au fost aplicate din
1831 în Țara Românească și din 1832 în Moldova, menţinându-se, cu unele modificări, până în 1858.
▪ Regulamentele Organice au contribuit la modernizarea celor două state.
▪ Regulamentele Organice au reținut o parte din cererile formulate de clasa politica românească începând
cu 1821, au limitat suveranitatea otomană și au favorizat manifestarea și realizarea programului național
al modernizării.
2. Convenţia de la Paris - 1858
▪ A fost un rezultat al acordului dintre puterea suzerană – Imperiul otoman şi Puterile garante în urma
analizării hotărârilor Adunărilor Ad-hoc din 1857.
▪ A înlocuit Regulamentele Organice în urma desființării protectoratului rusesc asupra Principatelor,
devenind constituția Principatelor Unite.
▪ noul stat se numea Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei;
▪ noul stat era autonom, dar se afla sub suzeranitatea Porţii şi garanţia colectivă a celor 7 mari puteri;
▪ existau doi domni aleşi pe viaţă, două guverne, două adunări legislative, două adunări legiuitoare şi
două capitale;
▪ ca organe comune se formau o Comisie Centrală  (organ legislativ) şi Înalta Curte de Justiţie şi
Casaţie (organul judecătoresc suprem), ambele cu sediul la Focşani;
▪ Noul act cu valoare de constituție avea la bază:
● separarea puterilor în stat;
● desființarea privilegiilor de clasă și a rangurilor boierești;
● libertate individuală şi egalitate în faţa legii și a impozitelor;
● drepturi politice pentru creştini;
● sistem de vot cenzitar;
● rezolvarea pe viitor a problemei ţărăneşti.
▪ Importanța Convenţiei de la Paris
● a avut rolul de constituție pentru Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești.
● a înlocuit prevederile negative din Regulamentele Organice cu principii moderne de nivel
european.
3. Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris -1864
▪ A fost adoptat după ce Al. I. Cuza dă pe 2 mai 1864 o lovitură de stat dizolvând Adunarea dominată de
marii proprietari care s-a opus legii de reformă agrară promovată de guvernul condus de M.
Kogălniceanu.
▪ Cuza a introdus Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris şi o nouă Lege electorală, ambele
aprobate de populație prin plebiscit.
Statutul Dezvoltător a modificat substanțial Convenția de la Paris:
▪ Domnul cu putere sporită, avea și inițiativă legislativă, numea un sfert din membri nou- creatului Corp
Ponderator (Senatul) și pe președintele Camerei (Adunării);
▪ Consiliul de Stat era format din specialiști pe domenii de activitate şi elabora legile;
▪ Parlamentul  devine bicameral: Adunarea era formată din membrii aleşi, iar Corpul Ponderator
(Senatul)  cu un sfert din membrii numiţi de domn, verifică legile, primeşte petiţii, veghează la
respectarea Statutului Dezvoltător.
▪ Legea electorală lărgea dreptul de vot prin scăderea censului, alegătorii fiind împărţiţi în două categorii:
direcţi (ştiutori de carte şi cu un venit anual de cel puţin două sute de lei) şi primari (neştiutori de carte,
cu un venit mai mic şi care votau prin delegaţi).
▪ Importanța Statutului Dezvoltător al Convenţiei de la Paris
● A inaugurat domnia autoritară a lui Al. I. Cuza, mărind atribuțiile executivului (domnul și
guvenul) în dauna legislativului (parlamentului).
● A permis însă realizarea marilor reforme care au dus la consolidarea unirii Moldovei cu
Muntenia.
 Întrebări posibile
- Precizați de ce era necesară adoptarea unei constituții ?
- Numiți două proiecte constituționale și câte o prevedere a acestora.
- Precizați primul act cu valoare constituțională care are la bază principiul separației puterilor în
stat și menționați două prevederi ale acestuia.
- Menționați act cu valoare constituțională impus de puterile europene și precizați două prevederi
ale acestuia.
- Stabiliți două constante/elemente de continuitate/asemănări și două deosebiri între proiecte
constituționale.
- Stabiliți două constante/elemente de continuitate/asemănări și două deosebiri între actele cu
valoare constituțională.
- Stabiliți două constante/elemente de continuitate/asemănări și două deosebiri între proiectele
constituționale și actele cu valoare constituțională.
- Argumentați printr-un fapt istoric relevant afirmația conform căreia actele cu valoare
constituțională au fost impuse de puteri străine.
- Menționați o consecință a adoptării unui act cu valoare constituțională în secolul XIX.
- Formulați un punct de vedere referitor la importanța unui act cu valoare constituțională din
secolul XIX.

Constituția din 1866 (Prima constituție internă românească)

1. Contextul şi cauzele elaborării constituţiei:
▪ Contextul este cel legat de abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza și instaurarea dinastiei străine. În 1866
este adus în România ca domn şi confirmat de votul poporului Carol I, un prinţ din familia nobiliară
germană Hohenzollern-Sigmaringen. Titulatura sa va fi iniţial aceea de domn (în 1878 cea de alteţă
regală, iar din 1881 cea de rege).
▪ Pentru a arăta Marilor Puteri că România unită adoptă o cale democratică după domnia autoritară a lui
Cuza, Adunarea Legislativă a adoptat o constituţie liberală, după modelul celei belgiene, în 1866.
▪ Principiile de bază ale constituţiei din 1866 au fost următoarele:
● separația puterilor în stat (legislativă, executivă, judecătorească),
● guvernare reprezentativă (parlamentul este ales prin vot, conducerea statului reprezintă
întreaga națiune),
● suveranitate națională (puterile statului emană de la naţiune),
● responsabilitatea ministerială (miniștrii răspund în fața legii pentru actele lor),
● monarhie ereditară şi constituțională: România este condusă de moştenitori din casa de
Hohenzollern-Sigmaringen. Aceştia trebuiau crescuți în religia ortodoxă.
a) Separația puterilor în stat: .
Puterea legislativă era deținută de Parlament şi monarh. Parlamentul era alcătuită din Adunarea
Deputaților şi Senat. Membrii celor două camere erau aleşi prin vot cenzitar;
● Atribuțiile Parlamentului erau următoarele: elaborarea proiectelor de legi, votarea legilor,
adoptarea bugetului ţării;
● Atribuţiile legislative ale domnului (regelui din 1881) erau: sancţionarea şi promulgarea legilor
(regele îşi dădea acordul, prin semnătură, pentru punerea în aplicare a legilor votate de
Parlament); dreptul de veto absolut asupra legilor (regele putea respinge o lege, pe care apoi o
trimitea Parlamentului spre reanalizare), propunerea unor proiecte de legi spre votul
Parlamentului.
Puterea executivă era deţinută de Guvern şi domn (rege din 1881).
● Atribuţiile Guvernului erau de a pune în aplicare legile şi de a elabora proiecte de legi.
Miniştrii erau răspunzători pentru faptele lor în faţa Parlamentului.
 ● Atribuţiile executive ale domnului erau următoarele: numea şi revoca miniştrii, numea şi
confirmă în funcţii publice, putea dizolva Parlamentul, conducea armata, bătea monedă
(emitea monedă cu chipul său), acorda grațiere (suspendarea pedepselor, de obicei pentru
cazuri umanitare).
Puterea judecătorească se exercita prin Curți de Judecată și Tribunale. Cea mai înaltă instanță era
Curtea de Justiție și Casație.
b) Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti erau:
● libertatea persoanei (nimeni nu poate fi urmărit sau arestat decât în cazuri prevăzute de lege),
libertatea întrunirilor (dreptul de a organiza adunări publice), libertatea asocierilor (dreptul de a
alcătui organizaţii: ex. partide, sindicate etc.), libertatea conştiinţei (dreptul de a avea propriile,
idei, credinţe, dar respectând ordinea publică şi bunele moravuri), libertatea presei (dreptul de a
publica propriile idei);
● inviolabilitatea domiciliului, inviolabilitatea proprietăţii, inviolabilitatea corespondenţei (aceste
prevederi interziceau pătrunderea în domiciliu fără acordul persoanei sau fără mandat
judecătoresc, preluarea unei proprietăţi sau citirea corespondenţei);
● libertatea învăţământului; învăţământul primar era gratuit şi obligatoriu.
● Dreptul la proprietate (proprietatea era declarată sacră și inviolabilă).
c) Sistemul electoral era bazat pe votul cenzitar (votau cei care aveau o anumită avere, prevăzută de
lege). 
● Populaţia era împărţită în 4 colegii electorale, după avere: la colegiul I şi II votau marii
proprietari funciari, la colegiul III votau burghezii, liber profesioniştii şi ofiţerii în retragere, iar la
colegiul IV votau ţăranii. La colegiul IV votul era indirect, prin reprezentanţi (adică ţăranii îşi
alegeau dintre ei nişte reprezentanţi şi doar aceia votau).
d) Importanța/Consecinţele elaborării constituţiei din 1866:
● Introducea forma de guvernământ a monarhiei consituționale ereditare.
● Introducea regimul politic democratic bazat pe votul censitar.
● România devenea un stat modern, guvernat după principiile liberalismului: separaţia puterilor în
stat, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, garantarea proprietăţii private.
● România va avea o viaţă politică stabilă, al cărei garant este șeful statului, care are, prin
constituție, rolul de a păstra echilibrul între forțele politice și instituțiile statului.
e) Modificări ale Constituției din 1866:
▪ 1879: articolul 7 – anularea interdicției obținerii cetățeniei române de către cei de altă religie decât cea
ortodoxă pentru a fi recunoscută pe plan internațional independența României față de Imperiul Otoman.
▪ 1884: introducerea titulaturii de regat și reducerea colegiilor electorale, de la 4 la 3 pentru Adunarea
Deputaților;
▪ 1917: proiectul de revizuire introducea votul universal, iar regimul proprietăţii era modificat în vederea
înfăptuirii reformei agrare.

Constituția din 1923 (Constituția României Mari)

1. Contextul şi cauzele elaborării constituţiei din 1923:
▪ Unirea din 1918 și constituirea României Mari a adus mari schimbări în toate domeniile care trebuiau
reflectate într-o nouă lege fundamentală.
▪ În 1918 s-a introdus votul universal, fapt care trebuia consemnat şi în constituţie.
▪ Între 1918-1921 s-a realizat reforma agrară, fapt ce a însemnat exproprierea marilor moşii. Constituția
trebuia să prevadă exproprierea în caz de utilitate publică prin legi speciale.
▪ După Marea Unire, în noul context european, trebuiau garantate drepturile minorităților naționale și
religioase. Constituția statului trebuia să se adapteze la noile realități menționate în tratatele de pace.
2. Principalele prevederi
a) Asemănări
▪ Constituția din 1923 reproduce cea mai mare parte textul celei din 1866.
▪ Se menţineau principiile din vechea constituție: separarea puterilor în stat, drepturile și libertăți
cetățenești, guvernarea reprezentativă, suveranitatea națională etc. 
▪ Se mențineau aceleași instituții politice: Monarhia constituțională, Parlamentul bicameral (Adunarea
Deputaților și Senatul), Guvernul și Instanțele judecătorești.
b) Deosebiri (schimbări importante faţă de constituţia din 1866):
▪ În art. 1 se specifică faptul că România este stat naţional, unitar şi indivizibil, alcătuit dintr-o naţiune
majoritară pe un singur teritoriu politic.
▪ Proprietatea nu mai este un drept absolut, ca în 1866: în caz de utilitate publică  se pot realiza
exproprieri ex: pentru realizarea reformei agrare, pentru lucrări de infrastructură (drumuri, căi ferate). De
asemenea bogățiile subsolului, căile de comunicație, apele și atmosfera deveneau proprietatea statului.
▪ Votul este universal, pentru toţi cetăţenii de sex masculin de peste 21 ani, în afară de magistraţi şi ofiţeri,
spre deosebire de votul cenzitar din 1866.
▪ Drepturile minorităților naționale erau prevăzute prin articole speciale care garantau egalitatea
cetățenilor fără deosebire de origine etnică, limbă sau religie.
▪ Se preciza că Biserica Ortodoxă este biserica dominantă în stat, dar se acorda un statut special Bisericii
Greco-Catolice în raport cu celelalte culte.
▪ În domeniul justiției de introducea inamovibilitatea judecătorilor. Se înființa Consiliul Legislativ, care
veghea ca legile adoptate să respecte principiile constituției. Se constituia și Contenciosul administrativ,
care avea atribuția de a controla legalitatea actelor guvernului.
3) Importanța Constituției din 1923
▪ A avut un rol important în consolidarea statului național unitar român, fiind numită Constituția Marii
Uniri.
▪ A reglementat cadrul de funcționare a democrației românești interbelice bazată pe votul universal.
▪ Prin prevederile sale, una din cele mai democratice din Europa.
▪ Prin Constituția din 1923, România s-a adaptat în mod democratic noilor realităţi politice, economice şi
sociale de după Marea Unire.

Constituţia autoritară din 1938 (Constituția carlistă)

1. Cauzele (contextul) elaborării Constituției
▪ Constituția din 1938 a urmărit legitimarea regimului de guvernare personală (autoritate monarhică) a
regelui Carol al II-lea, în contextul crizei apărute în urma alegerilor din 1937 (niciun partid politic nu
obținuse 40% din voturi pentru a primi prima electorală, adică posibilitatea de a forma guvernul).
▪ A fost promulgată de regele Carol al II-lea în februarie 1938 și supusă unui plebiscit
2. Prevederi:
▪ Impunea monarhia autoritară, în care atribuțiile regelui erau mult lărgite.
▪ Menţinea formal unele drepturi şi libertăţi democratice (egalitatea în faţa legii, libertatea individuală şi a
conştiinţei, suveranitatea poporului etc.).
▪ Desființa separarea puterilor în stat.
▪ Regele devenea „capul statului”, în mâinile lui concentrându-se puterea executivă și cea legislativă
(Parlamentul – numit Reprezentanța Națională – avea un rol decorativ și era mult limitat în privința
inițiativei legislative).
▪ Regele numea un număr mare de senatori.
▪ Regele putea convoca, închide sau dizolva una sau ambele Camere ale Parlamentului, putea dizolva
Parlamentul şi avea dreptul să conducă prin decrete legi.
▪ Guvernul exercita puterea executivă în numele regelui şi avea răspundere numai în fața acestuia.
▪ Dreptul la vot era restrâns la cetățenii de peste 30 de ani (față de 21 de ani cât prevedea Constituția din
1923) și numai pentru știutorii de carte.
▪ Consiliul de Coroană (alcătuit din membrii numiți de rege) a devenit organ permanent pentru a-l ajuta
pe rege în conducerea țării.
3. Consecințele impunerii Constituţiei autoritare din 1938
▪ A legitimat regimul de guvernare personală (autoritate monarhică) a regelui Carol al II-lea.
▪ Ulterior promulgării, a desființat partidele politice și a înființat Frontul Renașterii Naționale ca partid
unic.
▪ A rămas în vigoare până la instaurarea dictaturii antonesciene. Constituţia din anul 1938 a fost
suspendată în 1940, în condiţiile prăbuşirii regimului lui Carol al II-lea şi proclamării statului
naţional-legionar.
▪ În perioada 1940–1944, România a fost guvernată de un regim politic de tip militar, de mână
forte, impus de generalul Ion Antonescu, care a condus prin decrete-legi.

Constituţiile comuniste
Constituția din 1948 (Constituția impunerii regimului comunist în România sau Prima
constituție stalinistă)
1. Contextul şi cauzele elaborării constituției din 1948:
▪ La 30 decembrie 1947, regele Mihai I a fost silit să abdice, în România instaurându-se, cu sprijin
sovietic, regimul comunist. România a fost proclamată republică populară.
▪ Pentru a legitima noul regim comunist instaurat prin forță, a fost necesară adoptarea altei constituții.
▪ La 30 aprilie 1948 a fost adoptată prima constituție comunistă din istoria României.
2. Principiile constituției:
▪ Unele prevederi sugerau că noul regim se conduce aparent după principii democratice, ca de exemplu:
suveranitatea poporului, principiu cuprins în formula puterea de stat emană de la popor; egalitatea
tuturor cetăţenilor în faţa legii (fără deosebire de sex, naţionalitate, rasă, religie sau grad de cultură);
garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti fundamentale (libertatea conştiinţei, a presei, a întrunirilor
etc.);. Aceste principii erau trecute doar formal în Constituție, în realitate acestea nu erau respectate.
▪ Totuşi, unele elemente arătau caracterul totalitar al regimului:
● Organul suprem al puterii de stat este Marea Adunare Națională (astfel, era desființat
principiul separației puterilor în stat).
● Deşi este menţionată proprietatea particulară, se specifică faptul că la baza dezvoltării economice
a României se află proprietatea de stat (cuprinsă în formula bunurile comune ale poporului);
Dreptul de proprietate nu era garantat. Mai mult, se specifică faptul că atunci când interesul
general o cere proprietatea privată poate deveni proprietatea statului.
● Constituţia prevedea că economia naţională este planificată de către guvern (deci, nu era o
economie liberă).
3. Conducerea statului 
▪ Republica Populară Română este un stat popular (prevedere cu caracter propagandistic).
▪ Organul suprem al puterii de stat a Republicii Populare Române este Marea Adunare Naţională, unicul
organ legiuitor, ales pe o perioadă de 4 ani.
▪ Conform Constituţiei din 1948, nu exista funcţia de preşedinte al României, atribuţiile aferente acestei
funcţii fiind îndeplinite de Prezidiul Marii Adunări Naţionale (organism colectiv).
▪ Guvernul coordonează şi planifică economia naţională, realizează bugetul şi asigură ordinea publică şi
securitatea statului.
▪ La nivel local, conducerea este deţinută de consilii populare (din 1950, sfaturi populare), alese prin vot
universal.
▪ Dreptul de vot îl aveau toți cetățenii de peste 18 ani. Femeile primeau dreptul de a fi și alese în instituțiile
statului.
▪ Instituţiile judecătoreşti sunt supuse presiunii politice. Deoarece nu se specifică inamovibilitatea
judecătorilor, se permite amestecul puterii politice în numirea şi destituirea acestora.
⇨ aceste principii erau trecute doar formal în Constituție, în realitate acestea nu erau respectate.
4. Consecinţele adoptării constituţiei din 1948:
▪ Puterea politică avea drepturi nelimitate, fapt care se deduce atât din prevederile legale, dar, mai ales prin
aplicarea abuzivă a acestora (ele nu sunt întotdeauna explicite, ceea ce lasă loc interpretării în sens
totalitar). În practică, orice funcţionar de stat era şi membru al partidului, deci era subordonat şefului
partidului.
▪ Prevederile economice prevalau asupra celor politice. Articolele despre proprietate deschideu drumul
măsurilor de naţionalizare, fiind instrumentul legal prin care se urmărea trecerea întregii economii sub
controlul statului comunist.
▪ Aplicarea acestei constituţii a transformat România în stat totalitar bazat pe monopartidism și pe
nerespectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

Constituția din 1952 (Constituția totalei aserviri a României față de URSS)

1. Contextul şi cauzele elaborării constituției din 1952
▪ În 1952, în condiţiile amestecului U.R.S.S. în treburile interne ale statului român, a fost adoptată o nouă
constituţie care nu aducea modificări fundamentale în organizarea politică, dar încălca foarte grav
independenţa statului român.
▪ Noua Constituţie urmărea să intensifice procesul de sovietizare în toate sectoarele societăţii româneşti.
▪ Acest act fundamental demonstrează şi aservirea totală a Republicii Populare Române faţă de Uniunea
Sovietică.
2. Asemnănări cu Constituția din 1948
▪ Nu se aduceau modificări esențiale celei din 1948
▪ Regimul de stat al României era „regimul democraţiei populare”;
▪ Instituţia legislativă supremă era Marea Adunare Naţională, aleasă pe o perioadă de 4 ani;
▪ Instituţia executivă supremă era Consiliul de Miniştri;
▪ Justiţia era înfăptuită de către Tribunalul Suprem al Republicii Populare Române, de tribunalele
regionale şi tribunalele populare;
▪ Libertatea cuvântului, a presei şi a întrunirilor erau „în conformitate cu interesele celor care muncesc şi
pentru întărirea democraţiei populare”;
▪ Dreptul de vot îl aveau toți cetățenii de peste 18 ani. Femeile primeau dreptul de a fi și alese în instituțiile
statului.
3. Deosebiri față de Constituția din 1948
▪ Era menţionat rolul dominant al sectorului socialist în economie. Proprietatea socialistă are două forme:
proprietatea de stat (bun comun al poporului) și proprietatea cooperatistă-colectivistă (proprietatea
gospodăriilor colective și cea a organizațiilor cooperatiste).
▪ Baza puterii o constituie „alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare”.
▪ Regimul de stat al României este regimul democrației populare care reprezintă puterea oamenilor muncii.
▪ Statul democrat popular este o formă a dictaturii proletariatului.
▪ Teritoriul țării era împărțit în regiuni (regiunea Stalin avea centrul în orașul Stalin (Brașov). Se înființa
Regiunea Mureș-Autonomă Maghiară cu centrul la TârguMureș. Stalin urmărea prin crearea acestei
regiuni să țină sub presiune pe liderii de la București pentru a-i executa întocmai ordinele.
4. Caracteristicile Constituției din 1952
▪ Consfințea totala aservire a României față de URSS.
▪ Consfințea proprietatea socialistă în economie.
▪ Consfințea rolul conducător al partidului unic.
▪ Consfințea dictatura proletariatului.

Constituţia din 1965 (Constituția regimului național-comunist)

1. Contextul şi cauzele elaborării constituţiei din 1965
▪ În 1965 a murit Gheorghe Gheorghiu-Dej şi noul şef al Partidului Comunist a fost ales Nicolae
Ceauşescu. El a afirmat deschis independenţa ţării faţă de U.R.S.S.
 ▪ De asemenea, considera că România făcuse un drum important înspre crearea unei societăți egalitare,
adică socialiste (avusese loc colectivizarea în 1962). Aceste două aspecte necesitau modificarea
constituţiei.
2. Asemnănări cu Constituțiile staliniste din 1948 și 1952
▪ Nu se aduceau modificări esențiale în ceea ce privește regimul totalitar comunist.
▪ Instituţia legislativă supremă era Marea Adunare Naţională, aleasă pe o perioadă de 4 ani;
▪ Instituţia executivă supremă era Consiliul de Miniştri;
▪ Justiţia era înfăptuită de către Tribunalul Suprem, de tribunalele regionale şi tribunalele populare;
▪ Dreptul de vot îl aveau toți cetățenii de peste 18 ani. Femeile primeau dreptul de a fi și alese în instituțiile
statului.
3. Deosebiri față de Constituția din 1948
▪ România devenea Republica Socialistă România.
▪ Numele partidului unic era Partidul Comunist Român.
▪ Statua rolul conducător al Partidului Comunist Român în întreaga viaţă a societăţii (forţa politică
conducătoare a întregii societăţi este Partidul Comunist Român).
▪ Consiliul de Stat (care ținte locul președintelui republicii) era organul suprem al puterii de stat, cu
activitate permanentă fiind subordonat M.A.N (înlocuia Prezidiul Marii Adunări Naţionale).
▪ În 1974 se creează funcţia de preşedinte al republicii, fapt ce duce la modificarea constituţiei pentru a
include prerogativele preşedintelui.
▪ Se introduc limitări ale libertăţilor cetăţeneşti, întrucât se menţionează faptul că libertatea cuvântului,
presei, întrunirilor, mitingurilor şi demonstraţiilor nu pot fi folosite în scopuri potrivnice orânduirii
socialiste şi intereselor celor ce muncesc.
▪ Prin legea reorganizării administrative din 1968 au fost desființate regiunile, revenindu-se la organizarea
pe județe. Orașele mari deveneau municipii.
4. Consecinţele adoptării constituţiei din 1965:
▪ Prin această constituţie se conferă statului român un clar caracter totalitar comunist, deoarece se afirmă
rolul politic conducător al partidului comunist şi se specifică faptul că economia este bazată pe proprietatea
de stat.
▪ Revizuirea din 1974 îi conferea şefului statului puteri dictatoriale.
▪ Se afirma statutul internaţional al României de stat independent şi suveran, ceea ce lipsea constituţiei din
1952.
 
Constituția din 1991 (Constituția revenirii la regimul democratic)
1. Contextul şi cauzele elaborării constituţiei
▪ În contextul revenirii României la democrație și pluripartidism, în decembrie 1989, constituţia comunistă
trebuia înlocuită pentru a menţiona noua stare de fapt, dar şi pentru a garanta respectarea drepturilor
cetăţeneşti şi pentru a permite dezvoltarea regimului politic democratic.
▪ Noua Constituție trebuia să restaureze instituțiile statului democratic.
2. Principiile de bază ale constituţiei din 1991
▪ Primul capitol al constituţiei este intitulat chiar Principii generale şi cuprinde principiile fundamentale,
specifice unui regim democratic: 
● separaţia puterilor în stat, 
● suveranitate naţională, 
● egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii,
● pluripartidismul.
● Forma de guvernare a statului este republica,
● România este considerată  stat de drept, democratic şi social. Sintagma stat de drept democratic
şi social subliniază ideea că în România sunt garantate, prin instituţiile statului,  respectarea legii
şi accesul liber la justiţie (statul de drept), se respectă principiile democratice (statul democratic),
 ● Între principiile generale menţionate în acest prim capitol amintim şi garantarea dreptului
minorităţilor naţionale de a-şi păstra limba şi tradiţiile.
3. Puterile statului:
▪ Puterea legislativă este deţinută de Parlament, alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat. Iniţiativa
legislativă (adică propunerea unor proiecte de legi) aparţine membrilor parlamentului, membrilor
guvernului, dar şi cetăţenilor, dacă un proiect este semnat de cel puţin 250.000 de cetăţeni din cel puţin
un sfert din judeţele ţării.
▪ Puterea executivă este reprezentată de Guvern şi Preşedintele României. Guvernul urmăreşte punerea în
aplicare a legilor. Primul ministru este propus de preşedinte, în urma consultării cu partidul sau partidele
care deţin majoritatea parlamentară.
▪ Preşedintele României este ales prin vot universal pe o perioadă de 5 ani (la revizuirea constituţiei, în
2003, s-a ridicat mandatul la 5 ani). Aceeaşi persoană are voie să obţină maxim două mandate. Rolul
fundamental al Preşedintelui este acela de a exercita funcţia de mediere între puterile statului.
▪ Puterea judecătorească. Judecătorii sunt independenţi de puterea politică şi inamovibili (nu pot fi
transferaţi, înlocuiţi sau destituiţi decât de Consiliul Superior al Magistraturii). Cea mai înaltă instituţie
judecătorească este Curtea Supremă de Justiţie.
▪ Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti: Sunt specificate drepturile şi libertăţile obişnuite într-o constituţie
democratică: libertatea persoanei, libertatea întrunirilor şi asocierilor, libertatea presei, inviolabilitatea
domiciliului, inviolabilitatea proprietăţii, dreptul de vot. Spre deosebire de constituţia democratică din
1923, cea din 1991 specifică şi protecţia din partea statului român de care se bucură cetăţenii români
aflaţi în străinătate, cetăţenii străini şi apatrizi (cei care nu au niciun fel de cetăţenie) pe teritoriul
României, respectarea tuturor tratatelor privind drepturile omului, semnate de România. 
▪ Pentru a garanta apărarea drepturilor cetăţeneşti, este înfiinţată instituţia Avocatul Poporului, la care
poate să facă apel orice cetăţean care se consideră nedreptăţit.
4. Consecinţele adoptării constituţiei din 1991
▪ Prin constituţia din 1991, România redevine stat democratic şi stat de drept (adică un stat ale cărui legi se
bazează pe respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, un stat în care funcţionarea instituţiilor se
face pe baza legilor, justiţia este independentă, iar cetăţenii sunt protejaţi de excesul de autoritate al
instituţiilor).
▪ Constituția a fost modificată în contextul aderării României la structurile euroatlantice.
▪ Trecerea de la statul autoritar comunist la statul de drept a întâmpinat anumite dificultăţi. Intrarea
României în NATO în 2004 și aderarea la Uniunea Europeană în 2007 a fost o recunoaştere la nivel
european a faptului că în ţara noastră statul de drept funcţionează.

Întrebări posibile
- Precizați contextul istoric/cauzele elaborării unei constituții democratice din România.
- Precizați contextul istoric/cauzele elaborării unei constituții autoritare din România.
- Precizați contextul istoric/cauzele elaborării unei constituții totalitare din România.
- Menționați două caracteristici ale unei constituții monarhice din România.
- Menționați două caracteristici ale unei constituții din România.
- Menționați două caracteristici ale unei constituții totalitare din România.
- Precizați două constante/elemente de continuitate/asemănări și două deosebiri dintre două
constituții democratice din România.
- Precizați două constante/elemente de continuitate/asemănări și două deosebiri dintre două
constituții totalitare din România.
- Precizați două constante/elemente de continuitate/asemănări și două deosebiri dintre un act cu
valoare constituțională și o constituție autoritară din România.
- Prezentați evoluția dreptului de vot din România.
- Prezentați o modificare adusă primei constituții interne românești.
- Prezentați două principii înscrise într-o constituție democratică din România.
- Prezentați două principii înscrise într-o constituție totalitară din România.
- Argumentați printr-un fapt istoric relevant afirmația conform căreia prima constituție
democratică a fost înlocuită în urma producerii unui mare eveniment istoric pentru poporul
român.
- Argumentați printr-un fapt istoric relevant afirmația conform căreia un regim politic democratic
a fost înlocuit printr-o lege fundamentală cu caracter autoritar.
- Argumentați printr-un fapt istoric relevant afirmația conform căreia democrația s-a consolidat
în urma adoptării unei noi constituții în prima jumătate a secolului XX.
- Argumentați printr-un fapt istoric relevant afirmația conform căreia regimul democratic a
revenit în urma adoptării unei noi constituții în a doua jumătate a secolului XX.
- Formulați un punct de vedere referitor la statutul proprietății în constituțiile democratice,
respectiv în cele totalitare și susținerea acestuia printr-un argument istoric.
- Formulați un punct de vedere referitor la consecințele adoptării constituțiilor totalitare și
susținerea acestuia printr-un argument istoric.
- Formulați un punct de vedere referitor la consecințele adoptării constituțiilor democratice și
susținerea acestuia printr-un argument istoric.

Test de evaluare
Subiectul I (30 de puncte)
Citiţi cu atenţie textele de mai jos:
A. „Constituţia din 13 aprilie 1948 reprezintă produsul tipic al aplicării în viaţa politică
românească a doctrinei şi ideologiei comuniste, după modelul sovietic. Pentru prima dată în istoria vieţii
politice şi parlamentare din România, prin actul constituţional din 1948 este înlăturat principiul separaţiei
puterilor în stat, organ suprem al puterii de stat devenind Marea Adunare Naţională, faţă de care
răspundeau toate celelalte organe ale statului. Constituţia din 1948 a marcat trecerea spre un regim
guvernamental întemeiat pe monopartidism şi autoritarism statal, precum şi spre o economie centralizată
şi dirijată politic.“ (despre Constituţia din 1948)

B. „Spre deosebire de constituţiile socialiste anterioare, Constituţia din 1965 consacră şi fundamentează
cel mai pregnant monopolul politic al unei unice formaţiuni politice, reprezentată de partidul comunist.
Nerecunoscând principiul separaţiei puterilor în stat, actul fundamental din 1965 nu a reuşit să
încorporeze niciuna dintre tradiţiile constituţionale româneşti în materie de legislaţie şi de aplicare a
acesteia în funcţie de organele şi instituţiile îndrituite să o facă. Activitatea de elaborare a legilor va fi
preluată de către Consiliul de Stat, «organ suprem al puterii de stat, cu activitate permanentă».
Modificarea cea mai spectaculoasă a Constituţiei din 1965 se produce în martie 1974, când se introduce
funcţia de preşedinte al republicii, care cumulează o multitudine de atribuţii transferate de la forul
legislativ suprem şi de la cel administrativ central.“ (despre Constituţia
din 1965)
Pornind de la aceste texte, răspundeţi la următoarele cerinţe:
1. Numiți două categorii sociale precizate în sursa A. 2 puncte
2. Precizați din sursa B o informație referitoare la modificarea constituției respective. 3 puncte
3. Numiți un o instituție politică precizată atât în sursa A, cât și în sursa B. 6 puncte
4. Scrieţi, pe foaia de examen, litera corespunzătoare sursei care menționează o modificare a legii
fundamentale. 3 puncte
5. Scrieți două informații aflate în relație cauză-efect, selectate din sursa B precizând rolul
fiecăreia dintre aceste informaţii (cauză, respectiv efect). 7 puncte
6. Prezentați două caracteristici ale unei constituții totalitare în afara celor menționate în cele două surse.
6 puncte
7. Menționați o caracteristică a unei instituții centrale dintr-o constituție democratică adoptată în spațiul
românesc în epoca modernă sau contemporană. 4 puncte
 Subiectul al II-lea (30 de puncte)
Citiți cu atenție textul de mai jos:
„Deşi Constituţia din 1866 ar fi putut avea un caracter cu mult mai înaintat, dacă liberalii radicali şi-ar
fi putut impune punctul de vedere, ea a reflectat, totuşi, prin rezultanta la care s-a ajuns, succesul
partizanilor stabilirii unor noi rânduieli politice, realizându-se un pas mai departe esenţial pe drumul
desăvârşirii organizării moderne a societăţii româneşti. Proclamând drepturile românilor, evidenţiind
principiul separaţiei puterilor şi pe cel al responsabilităţii ministeriale, Constituţia a contribuit la alinierea
României lângă ţările înaintate ale vremii, cel puţin prin proclamarea principiilor fundamentale ale
sistemului ei constituţional. Unele stipulaţii nu au reflectat întrutotul realităţile de atunci ale societăţii
româneşti, dar este evident că tocmai acestea au contribuit la grăbirea unor procese, la forţarea lor.
Constituţia n-a fost elaborată doar pentru etapa istorică pe care o parcurgeau atunci românii, ci, afirmând
ferm suveranitatea naţională şi aspiraţia spre independenţă, prin tonul în care era scrisă, prin unele
stipulaţii şi mai ales prin ignorarea suveranităţii otomane şi a garanţiei puterilor, ea se înfăţişa ca un
statut fundamental al unei ţări neatârnate”. (Academia Română, Istoria românilor,
vol. VII)
Pornind de la această sursă, răspundeţi la următoarele cerinţe:
1. Numiți o grupare politică precizată în sursa dată. 2 puncte
2. Precizaţi, secolul în care se desfășoară evenimentele istorice prezentate în sursa dată.
2 puncte
3. Menționați două principii prevăzute în constituția menționată în sursă. 6 puncte
4. Menționați din sursa dată două informații referitoare la statutul politico-juridic al țării.
6 puncte
5. Formulaţi, pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la Constituţia din 1866 susţinându-l cu
două informaţii selectate din sursă. 10 puncte
6. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmația conform căreia democrația s-a consolidat în
urma adoptării unei noi constituții în prima jumătate a secolului XX. 4 puncte
SUBIECTUL al III-lea (30 de puncte)
Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre evoluția constituționalismului românesc,
având în vedere:
- precizarea unui act cu valoare constituțională adoptat în spațiul românesc și prezentarea unei
caracteristici a acesteia;
- precizarea unei Constituții adoptate în România în deceniul patru al secolului al XX-lea și
prezentarea a două caracteristici ale acesteia;
- precizarea legii fundamentale a României adoptate în deceniul șapte al secolului al XX-lea
și prezentarea unei prevederi a acesteia;
- formulați un punct de vedere referitor la consecințele adoptării constituțiilor democratice și
susținerea acestuia printr-un argument istoric.
Notă! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentării, evidenţierea
relaţiei cauză-efect, elaborarea argumentului istoric (prezentarea unui fapt istoric relevant și utilizarea
conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia), respectarea succesiunii cronologice/logice a
faptelor istorice şi încadrarea eseului în limita de spațiu precizată.

STATUL ŞI POLITICA
AUTONOMII LOCALE ȘI INSTITUȚII CENTRALE ÎN SPAȚIUL ROMÂNESC
(SECOLELE IX-XIII)

CUVINTE CHEIE
Arhiepiscopat = teritoriu, regiune care constituie dioceza unui arhiepiscop.
Autonomie = dreptul unei comunități de a se administra după legi proprii în cadrul unui stat condus de o
autoritate central.
Autonomii româneşti = grupări de sate şi cătune, modelate în general după cadrul geografic în care se
alcătuiseră: văile unor râuri, depresiuni intramontane, zone protejate de munţi, păduri.
Ban al Craiovei = titlu purtat de dregătorul delegat de domn la guvernarea Olteniei; cea mai înaltă
dregătorie din Țara Românească.
Cancelaria aulică a Transilvaniei = înfiinţată la Viena în 1694, organ central de conducere care făcea
legătura între guvernul vienez şi autorităţile locale din Transilvania habsburgică. Cardinal = titlu din
ierarhia Bisericii Catolice, purtat de înalții demnitaricare alcătuiesc consiliul papei și care aleg noul papa.
Cnezat = formă de organizare politică de tip statal aflată sub autoritatea unui cneaz.
Comitat = unitate administrativ-teritorială, aparținând maghiarilor din Transilvania, condusă de un
comite, primul comitat a fost Bihorul (1111).
Cumani = popor asiatic mongol, aflat între fluviile Ural şi Volga, de unde a înaintat treptat până în
teritoriul cuprins între fluviul Don şi Carpaţi; au stăpânit aceste teritorii, sub numele de Cumania, până
după mijlocul secolului al XIII-lea.
Descălecat = termen folosit de cronicari pentru a descrie formarea statelor medievale româneşti,
aşezarea statornică într-un loc, întemeiere.
Despot = conducător cu puteri absolute (în Imperiul Bizantin) guvernator al unei provincii autonome.
Dietă = denumire dată Adunării stărilor din Ungaria și în Transilvania. Dieta a evoluat din Congregaţiile
generale ale Transilvaniei, care includeau, pe lângă unguri şi români, pe saşi şi secui.
Diploma Leopoldină = a fost un act adoptat la 4 decembrie 1691 de către Leopold I împărat al
Imperiului Habsburgic, prin care se instaura dominaţia habsburgică în Transilvania. Prin acest document
s-a menţinut sistemul bazat pe cele trei naţiuni privilegiate şi pe recunoaşterea celor patru religii
„recepte”, românii fiind în continuare excluşi din viaţa politică, iar confesiunea ortodoxă rămânea
marginalizată.
District = unitate admnistrativ-teritorială specifică românilor din Transilvania, numită și terra (țară).
Domnie = instituţia principală a statului medieval în Ţara Românească şi Moldova.
Domn autocrat = conducător al unui stat, cu puteri absolute; autocrator.
Dregător = demnitar în Ţara Românească şi Moldova, având atribuţii administrative, militare şi
judiciare.
Fief = în dreptul feudal, domeniu deţinut de un vasal care recunoaşte suzeranitatea seniorului care i-l
încredinţase în schimbul unor slujbe.
Guberniul Transilvaniei = a fost un organ colectiv compus din 12 membri, care avea rolul de a-l ajuta
pe guvernatorul Transilvaniei să administreze provincia.
Ioaniţi = ordin călugăresc militar al Sfântului Ioan de Ierusalim, întemeiat în secolul al XI-lea pentru a
oferi asistenţă pelerinilor care mergeau la Locurile Sfinte.
Izvor hagiografic = surse care se ocupă cu studierea vieții sfinților.
Hatman = dregător în Moldova însărcinat de domn cu comanda oştirii.
Hanatul Hoardei de Aur = stat feudal mongolo-tătar, întemeiat de Batu Han în urma campaniilor de
cucerire din 1236-1243 pe un vast teritoriu ce cuprindea Asia Centrală și Estul Europei, și-a extins
dominația și asupra unei părți a spațiului românesc. Cnezatele rusești s-au aflat în raporturi de vasalitate
față de Hanatul Hoardei de Aur. În doua jumătate a sec. al XIV-lea a început procesul de destrămare
a Hoardei de Aur, pe ruinele căreia s-a constituit, în sec. al XV-lea, mai multe formațiuni.
Logofăt = șeful cancelariei domnești.
Jude = conducătorul unei obști sătești, având atribuții administrative, fiscal, judecătorești și militare.
Pecenegii = populație migratoare din familia populațiilor turcice, care a trecut prin estul și sud-estul
Europei, între sec. IX și XI.
Primat = titlu care desemnează pe cel mai important ierarh religios al unui stat.
Principat = teritoriu condus de un suveran care are titlul de principe; formă de organizare statală
specifică feudalității apusene.
Privilegii = drepturi speciale; în cazul sașilor și secuilor dreptul de a stăpâni anumite ținuturi, cetăți și
orașe, de a practica liber meșteșugurile și comerțul, de a se organiza și conduce după legi și tradiții
proprii.
Portarul de Suceava = cea mai înaltă dregătorie din Moldova.
Postelnic = dregător în Ţara Românească şi Moldova, care avea în grijă camera de dormit a domnului.
Marcă = provincie de graniţă cu rol militar în cadrul regatelor occidentale.
Mitropolie = Instituție administrativă a Bisericii ortodoxe, superioară episcopiei și inferioară patriarhiei,
corespunzătoare unei provincii sau unei țări, care are în frunte un mitropolit.
Obşte sătească = comunitate de oameni având o organizare social-economică proprie şi un teritoriu bine
delimitat.
Scaun = formă de organizare administrativ-teritorială a secuilor și sașilor din Transilvania.
Sistem electiv-ereditar de succesiune la tron = domnul putea fi ales de boieri din cadrul dinastiei
domnitoare, având drept de domnie toţi descendenţii pe linie masculină.
Surse epigrafice = surse reprezentate de inscripţii pa materiale dure (piatră, ceramică, metal).
Suzeranitate = în dreptul feudal, calitate, putere a suzeranului (seniorul de care depindeau vasalii);
teritoriu asupra căruia se exercită puterea suzeranului.
„Țară” = zonă delimitată natural sau administrative, individualizată natural sau adminstrativ,
individualizată prin tradiții, cultură și/sau organizare politică în cadrul spațiului românesc; de exemplu,
Țara Vrancei, Țara Loviștei, Țara Hațegului, Țara Maramureșului.
Teorie istoriografică = ansamblu de idei care explică desfășurarea unor evenimente și procese istorice.
Teutoni (cavaleri) = ordin religios şi militar creat de cruciaţii germani în 1198, cu recrutare din rândul
nobilimii germane; atinge apogeul în secolul al XIV-lea; decade datorită Reformei în secolul al XVI-lea
şi este suprimat de Napoleon în 1809.
Turanic (populaţie) = populaţii turcice din Asia Centrală.
Tradiţia istorică = se referă la originile şi întemeierea unui stat, a unei cetăţi sau la începuturile mai
depărtate ale oricărei istorii naţionale. Adesea se amestecă în această relaţie, elemente de bază sau
legendă.
Uzii = populație migratoare de neam turcic, în secolul al IX-lea au trecut munții Ural, iar în secolul al
XI-lea s-au așezat în Moldova și în Dobrogea, de unde făceau dese incursiuni în Peninsula Balcanică; au
fost înfrânți de o coaliție inițiată de Imperiul Bizantin.
Vasal = în dreptul feudal, persoană care recunoaşte suzeranitatea unui se-ni¬or de la care primeşte în
concesiune un teritoriu, fief în schimbul unor servicii.
Vistiernic = dregător care gestiona veniturile domniei.
Voievodat = instituţie politică, rezultat al delegării atributelor de comandament militar superior de către
cnejii unui grup de cnezate.
Vornic = dregător în Ţara Românească şi Moldova, însărcinat cu conducerea curţii domneşti.

Autonomii locale în spațiul românesc (secolele IX-XIII)

1. Forme incipiente de autonomii românești
Autonomiile românești reprezintă grupări de sate şi cătune, modelate în general după cadrul geografic în
care se alcătuiseră: văile unor râuri, depresiuni intramontane, zone protejate de munți şi păduri.
Primele autonomii românești:
▪ au avut la bază obștile sătești, comunități de oameni având o organizare social-economică proprie şi
un teritoriu bine delimitat, treptat, obștile au căpătat un caracter teritorial, fiind conduse de cnezi sau
juzi;
▪ Obștile sătești s-au grupat în uniuni de obști, autonomii locale numite de Nicolae Iorga „romanii
populare” și care purtau diferite denumiri: codri, țări, ocoale, câmpuri etc.
▪ La baza evoluțiilor din sânul obştii săteşti a stat dezvoltarea economică, progresul general înregistrat
de societatea din spaţiul nord dunărean, proces care a favorizat diferențierea socială din cadrul
comunităților existente.
▪ Cu timpul, uniunile de obști s-au transformat în cnezate și voievodate.
▪ Formele tradiționale de organizare politică românească predominante în această vreme erau cnezatul
şi voievodatul.
2. Tipuri de autonomii românești sec. IX-XIII

Tipuri de autonomii româneşti Izvoare istorice

*„Ţări”– Sipeniţului (situată la est de Carpaţi); Făgăraşului; Ţara

Haţegului
* Ţara Cărvunei (situată între Mangalia şi Varna)- 1230
* Codrii – Orheiului, Lăpuşnei (spaţiul dintre Prut şi Nistru);
Cosminului (sec. IX-XI)
* Câmpuri – Câmpul lui Dragoş; Câmpul lui Vlad (situate la est
de Carpaţi)
* Cobâle – în ţinuturile Dorohoi, Neamţ, Bacău, Vaslui

* Ocoale – Câmpulung, Vrancea

* Cnezate – Cnezatul lui Ioan; Cnezatul lui Farcaş Diploma Cavalerilor
(situate între Jiu şi Olt) Ioaniţi
1247
* voievodate – Gelu, în centrul Transilvaniei Gesta Hungarorum
(sec. IX-X) - Menumorut, în Crişana (Cronica lui Anonymus),
- Glad, în Banat redactată spre sfârşitul
(sec. al XI-lea) - voievodatul lui Ahtum sec. al XII-lea
- voievodatul lui Gyla Legenda Sfântului
- voievodatul lui Litovoi (dreapta Oltului) Gerard
- voievodatul lui Seneslau (stânga Oltului) Diploma Cavalerilor
Ioaniţi
Jupanat - formaţiunea condusă de jupan Dimitrie Inscripţia de la Mircea
- formaţiunea condusă de jupan Gheorghe Vodă; 943;
Inscripţiile din
complexul Basarabi-
Murfatlar;
Thema Paristrion (întemeiată de către bizantini) – 971-1204

Formaţiuni politice locale (situate între Dunăre şi Mare) conduse Ana Comnena - Alexiada
de către: Tatos, Seslav şi Satza (sec. al XI-lea)

3. Autonomii româneşti în relaţie cu centrele de putere vecine (sau rolul autonomiilor locale în
constituirea statelor medievale românești)
▪ Asaltate, şi în pericol de fi anihilate de Imperiul Bizantin la sfârşitul secolului al XII-lea şi de ungurii
instalaţi în Pannonia, autonomiile româneşti au evoluat în cele din urmă spre formula statului
independent.
▪ Această evoluţie a fost accelerată în cursul secolelor XIII-XIV de politica Regatului ungar de
înlăturare a autonomiilor româneşti din Transilvania şi de tendinţele sale de dominaţie la sud şi răsărit
de Carpaţi. Rezultatul acestei accelerări a fost constituirea Ţării Româneşti şi a Moldovei ca state
independente.
 4. Formațiuni prestatale românești în spațiul intracarpatic Transilvania (sec. IX-XIII)
a) Cele mai vechi formațiuni politice prestatale au fost semnalate în interiorul arcului carpatic, despre
care vorbește cronicarul Anonymus în „Gesta Hungarorum” („Faptele ungurilor”), pentru secolele IX-
X:
▪ Voievodatul lui Menumorut, în Crișana, cu centrul la Biharea
▪ Voievodatul lui Glad, în Banat, cu centrul la Cuvin
▪ Voievodatul lui Gelu, în Podișul Transilvaniei, cu centrul la Dăbâca
Potrivit informaţiilor transmise de Gesta Hungarorum, maghiarii la începutul secolului al X-lea au
început cucerirea spaţiului cuprins între Tisa, Crişuri şi Someş, unde s-au lovit de trei voievodate (al lui
Menumorut, al lui Glad, şi a lui Gelu). Aceste voievodate au fost cucerite rând pe rând.
▪ Cucerirea, subordonarea şi integrarea formaţiunilor politice a continuat şi s-a accentuat în secolele XI-
XIII.
b) Legenda Sfântului Gerard menționează existența, la jumătatea sec. al XI-lea, a două voievodate
românești, care au opus rezistență expansiunii maghiare.
▪ Voievodatul lui Ahtum, în Banat, cu centrul la Morisena – conducătorul voievodatului intră în conflict cu
regalitatea maghiară, refuză să recunoască suzeranitatea maghiară și percepe vamă pentru sarea ce trecea
prin teritoriul său spre Ungaria => este ucis și teritoriul ocupat.
▪ Voievodatul lui Gyla, în centrul Transilvaniei, cu centrul la Bălgrad (Alba-Iulia) – refuză creștinarea în
rit catolic, este atacat învins, dus în Ungaria => țara este ocupată în 1002-1003.

Formarea Voievodatul Transilvaniei

A avut loc în două etape:
1. Etapa voievodatelor românești, care s-au opus înaintării maghiarilor în zonă (sec. IX-XI)
2. Etapa cuceririi maghiare a Transilvaniei (sec. XI-XIII)
▪ După crearea regatului Ungariei, prin încoronarea lui Ștefan I (anul 1000) și creștinarea ungurilor în rit
catolic, în sec. al XI-lea începe cucerirea sistematică și organizată a Transilvaniei.
▪ Pentru consolidarea stăpânirii maghiare în Transilvaniei, au fost colonizați aici secui, sași, cavaleri din
ordinele călugărești (teutoni și ioaniți). Românii, deși majoritari, au fost treptat excluși din viața politică,
reprezentată de cele trei națiuni privilegiate: maghiarii, sașii și secuii.
▪ Secuii, au fost progresiv deplasaţi spre răsăritul Transilvaniei pe măsura extinderii puterii regatului.
Instalaţi în Bihor, apoi în zona Târnavelor şi în Subcarpaţii răsăriteni, pentru apărarea trecătorilor, ei au
convieţuit cu românii.
▪ Saşii s-au instalat în principal în regiunea Orăştiei, a Sibiului, a Târnavelor şi în sud-estul Transilvaniei.
▪ În 1211, regele Andrei al II-lea a instalat în Ţara Bârsei Ordinul Cavalerilor Teutoni, cu misiunea de a
opri invaziile cumanilor din Câmpia Dunării în Transilvania şi pentru a deschide calea expansiunii
Regatului ungar la sud şi răsărit de Carpaţi.
▪ Dacă zonele centrale ale Transilvaniei au fost cuprinse în structurile regalității maghiare, în zonele de
margine continuau să existe autonomii românești sub forma „țărilor”: Amlașul, Făgărașul,
Maramureșul. De aici vor pleca voievozii ce vor juca un rol important în întemeierea statelor românești
extracarpatice: Țara Românească și Moldova.
▪ Regalitatea a intrat şi aici în contact cu românii şi cu structurile lor politice tradiţionale, pe care a
încercat să le subordoneze.
▪ Ţările româneşti din acest spaţiu au fost fie anexate Regatului ungar, sub căpetenii numite de rege, fie
păstrate de către români în condiţii de dependenţă faţă de puterea suzerană.
Transilvania apare menționată în documentele ungare ca și țara de dincolo de pădure – „terra ultra
silvam”.
3. Consolidarea stăpânirii maghiare în Transilvania - prin organizarea instituțională
▪ Maghiarii au organizat teritoriul cucerit în comitate (primul fiind Bihorul – 1111) și au încercat să
introducă instituții apusene (principatul și episcopii catolice).
 ▪ Încercarea din anul 1111 de a organiza Transilvania ca și principat nu va reuși. În 1111 apare astfel
menționat un anume Mercurius ca principe și Simion Ultrasilvanus, ca episcop catolic al
Transilvaniei, cu sediul episcopal la Bălgrad (Alba Iulia).
▪ În 1176 se revenea la instituția tradițională românească, cea a voievodatului care se bucura de
autonomie în cadrul regatului maghiar, voievodul fiind numit de rege (primul voievod menționat în
1176 –  Leustachius). Se mențin, astfel, structurile politice autonome. Transilvania va fi organizată
apoi ca voievodat autonom în cadrul Regatului Ungariei. În anul 1176 documentele vremii îl
menţionează pe voievodul Leustachius ca vasal al regelui ungar.
▪ Ca și organizare administrativ-teritorială maghiarii erau organizați în comitate (Bihor, Crasna), secuii
în scaune (Bistrița), sașii în scaune (Brașov) și districte (Sibiu, Sighișoara), în timp ce românii în
districte autonome în zonele de margine ale Transilvaniei (Țara Maramureșului, Țara Făgărașului,
Țara Amlașului).
4. Instituțiile Voievodatului Transilvaniei
▪ Voievodul Transilvaniei, vasal regelui Ungariei, are atribuții administrative, judiciare și militare,
beneficiază de o cancelarie proprie și este ajutat de un vicevoievod.
▪ Adunarea generală a nobililor (congregațiile nobiliare) era o instituție cu caracter reprezentativ,
alcătuită din „stările” sau „națiunile” privilegiate (maghiarii, sașii, secuii) și care avea atribuții
judecătorești, fiscale și administrative. Din categoria stărilor privilegiate au făcut inițial parte și
fruntașii românilor, însă din anul 1366 regele Ludovic I va condiționa calitatea de nobil de
apartenența la religia catolică.
▪ Treptat, autonomia românilor se restrânge tot mai mult, regăsindu-se cu predilecție în țările de la
graniță: Țara Hațegului, Țara Făgărașului, Țara Maramureşului, a Zarandului, slăbind însă încet-încet
și aici, pe măsura centralizării politice a coroanei maghiare.
▪ În 1541, în condițiile în care Imperiul Otoman transformă Ungaria centrală în pașalâc turcesc,
Transilvania va deveni principat autonom sub suzeranitatea otomană, condusă de un principe ales de
Dietă și confirmat de sultan.
▪ După asediul Vienei (1683), prin Pacea de la Karlowitz (1699) Imperiul Habsburgic va primi
Transilvania.
Întrebări posibile:
- Menționați două caracteristici ale obștilor sătești.
- Precizarea unui izvor istoric în care sunt atestate autonomiile locale din spațiul românesc
intracarpatic în secolele al IX-lea – al XI-lea.
- Menționați două caracteristici ale autonomiilor locale din spațiul românesc intracarpatic în
secolele al IX-lea – al XI-lea,
- Menționarea a două informații din Diploma Cavalerilor Ioaniți referitoare la autonomiile locale
din spațiul sud-carpatic.
- Precizați mijloacele etnice prin care regalitatea maghiară și-a consolidat stăpânirea în
Transilvania.
- Menționați două elemente ale organizării instituționale a Transilvaniei.
- Menționați două instituții ale Voievodatului Transilvaniei și precizați câte o caracteristică a
fiecăreia.
- Menționați statutul politico-juridic al Transilvaniei în a doua jumătate a secolului al XIV-lea.

Întemeierea Țării Românești (teritoriul de la sud de Carpați)

1. Context/Factori care au favorizat formarea statelor medievale românești
a) Factori externi
▪ Cumanii și tătarii (marea invazie din 1241-1242) au stopat expansiunea Ungariei la est și la sud de
Carpați ;
▪ Ungaria și Polonia urmăreau eliminarea Hoardei de Aur ;
▪ Stingerea dinastiei Arpadienilor și criza dinastică din Ungaria care ia sfârșit în 1308 prin urcarea pe tron
a lui Carol Robert de Anjou.
▪ Elementul decisiv al constituirii statelor l-a reprezentat înlăturarea dominaţiei teritoriale a Regatului
ungar.
b) Factori interni
▪ Creșterea demografică substanțială;
▪ Viața economică prosperă. Lărgirea schimburilor comerciale, favorizate de apariţia târgurilor şi oraşelor,
precum şi comerţul de tranzit dintre Carpaţi şi Marea Neagră
▪ Dezvoltarea drumurilor comerciale ce străbăteau spațiul românesc (unul lega Marea Neagră de Europa
Centrală, pe valea Dunării, al doilea era „drumul moldovenesc” de la Marea Balitică la Marea Neagră
ajungând la cetățile comerciale Chilia și Cetatea Albă.);
▪ Accentuarea procesului de diferențiere în cadrul comunităților și desprinderea elementelor conducătoare:
Diploma Cavalerilor Ioaniți menționa apariția claselor (structurilor sociale): majores terrae (mai marii
pământului) și rusticii (țăranii).
2. Formațiuni prestatale românești la sud de Carpați (sec. IX-XIII)
▪ Etape în formarea statelor medievale românești: statele medievale extracarpatice s-au format în mai
multe etape de evoluție:
● unificarea formaţiunilor politice prestatale sub o autoritate centrală;
● delimitarea teritorială a noii formaţiuni politice;
● obținerea independenței pentru statele românești extracarpatice;
● formarea principalelor instituții laice și
▪ Diploma cavalerilor ioaniților din 1247 este cea care ne furnizează prețioase informații despre
formațiunile politice de la sud de Carpați în secolul XIII. Diploma a fost acordată de regele Bela al IV-
lea cavalerilor ioaniți (un ordin militar și religios), care fuseseră chemaţi de regele Ungariei să apere
teritoriul regatului ungar de invaziile ale tătarilor; Diploma cavalerilor Ioaniți din 1247 amintește
formațiuni prestatale românești pentru teritoriul dintre Carpaţi şi Dunăre:
● Țara Severinului, în estul Banatului și vestul Olteniei
● Cnezatul lui Ioan, între Jiu și Olt
● Cnezatul lui Farcaș, între Jiu și Olt
● Voievodatul lui Litovoi, în Țara Hațegului
● Voievodatul lui Seneslau, în stânga Oltului
● Cu excepția voievodatului lui lui Seneslau celelalte formațiuni se aflau sub suzeranitatea regelui
Ungariei, exercitată prin intermediul banului de Severin. (asemănare+deosebire între autonomiile
locale).
3. Întemeierea statului medieval Țara Românească
▪ În procesul de unificare teritorială și obținerea independenței se remarcă trei inițiative:
● Voievodul Litovoi refuză să mai plătească tribut regelui maghiar Ladislau IV pe la 1277; Litovoi
este ucis în luptă, iar fratele său Bărbat, este luat prizonier și ulterior răscumpărat. Bărbat
recunoaște suzeranitatea maghiară.
● Anihilarea autonomiei Făgăraşului în 1291 de către regele Andrei al III-lea a coincis potrivit
tradiţiei istorice cu descălecatul lui Negru Vodă şi instalarea sa la Câmpulung.
● În 1290-1291 Negru Vodă din Făgăraș trece munții spre sud, creează orașele Câmpulung și
Argeș, iar boierimea de peste Olt i se închină. Aceasta este varianta Letopisețului
Cantacuzinesc despre întemeierea statului, cunoscută drept „tradiția descălecatului”. Ea poate fi
explicată istoric prin contribuția demografică și instituțională a Transilvaniei la crearea statului
sud-carpatic.
● „Descălecatul de la Câmpulung” a fost urmat de întemeierea ţării adică de agregarea
formaţiunilor politice preexistente, cnezate şi voievodate din stânga şi dreapta Oltului. În cazul
Ţării Româneşti, tradiţia istorică nu are acoperire în documente.
▪ Basarab I (1310-1352) întemeiază Țara Românească prin unificarea formațiunilor prestatale
românești în jurul voievodatului lui Seneslau.
▪ Documentele înregistrează la sud de Carpaţi un stat putemic, al cărui conducător, Basarab I, poartă
numele de „mare voievod”, un priceput conducător militar, dar şi un bun diplomat.
▪ În anul 1324, Carol Robert îl recunoaşte pe acesta ca „voievodul nostru transalpin”. Dar existenţa unui
stat putemic şi a unui conducător pe măsură reprezentau o piedică în calea tendinţelor hegemonice ale
regatului maghiar şi, în special, în calea celor pentru stăpânirea Banatului de Severin.
▪ Cauza neînţelegerilor dintre Basarab şi regalitatea maghiară a fost Banatul de Severin. Campania din
toamna anului 1330, organizată de regalitatea maghiară, este soldată cu înfrângerea armatei lui Carol
Robert la Posada (localizată în Ţara Loviştei).
▪ Bătălia de la Posada a însemnat sfârşitul suzeranităţii maghiare şi apariţia primului stat românesc
independent.
▪ Victoria asigură independenţa politică a Ungro-Vlahiei (Vlahia de lângă Ungaria); izvorul istoric care
prezintă acest conflict militar este Cronica pictată de la Viena, care narează despre locul îngust al
desfăşurării luptei, despre pierderile suferite de nobilimea maghiară, despre oştirea lui Basarab, aflată pe
înălţimi, aruncând cu bolovani şi trăgând cu săgeţile spre oastea duşmană
4. Consolidarea statului s-a realizat prin crearea instituțiilor interne în timpul urmașilor lui Basarab I:
▪ Consolidarea Valahiei nord-dunărene s-a realizat în timpul domniei lui Nicolae Alexandru (1352-
1364).
● În 1359 își va lua titlul de „singur stăpânitor” (conducătorul unui stat independent);
● În 1359 voievodul Nicolae Alexandru, întemeia la Curtea de Argeş prima Mitropolie a Ţării
Româneşti, în dependenţă faţă de Patriarhia de la Constantinopol. Nicolae Alexandru punea,
prin aceasta bazele organizării unei biserici proprii, care a devenit un puternic sprijin al
domniei.
▪ Vladislav Vlaicu (1364-1377), domn priceput și bun diplomat, trece peste conflictele militare, politice și
religioase avute cu regele Ludovic I, recunoscându-i acestuia suzeranitatea;
● în schimbul recunoașterii suzeranității maghiare, el va obține titlul de ban de Severin și duce de
Făgăraș.
● El va întreprinde numeroase acțiuni de reformare a statului: va bate primele monede de argint ale
Țării Românești în 1365, va organiza instituțiile civile și bisericești ale statului, întemeind în
1370 cea de-a doua mitropolie din Țara Românească cu sediul la Severin.

Întemeierea statului medieval Moldova

1. Formațiuni prestatale în teritoriul de la Est de Carpați
▪ În secolul al XII-lea cronicile vremii menționează:
● în centrul Moldovei Țara Berladnicilor,
● în sudul Moldovei Țara Brodnicilor,
● o cronică din secolul al XIII-lea amintește în nord-estul Moldovei o Țară a Bolohovenilor
▪ Din secolul al XIII-lea, teritoriul de la est de Carpați se regăsește sub dominația tătarilor, care, după
marea invazie din 1241-1242, își stabilesc centrul politic la nord de gurile Dunării.
▪ Alegerea acestui loc ca și centru politic este ușor de înțeles dacă ne gândim la importanța economică pe
care o avea, pe aici trecând drumul comercial ce lega Europa Centrală de Marea Neagră.
2. Etapele întemeierii statului
a) Descălecatul lui Dragoș
▪ În cazul Moldovei „teoria descălecatului” poate fi demonstrată.
▪ Între anii 1345-1354, regele Ungariei, Ludovic I, organizează mai multe expediţii împotriva tătarilor,
care aveau ca scop controlul asupra drumului comercial ce lega Marea Baltică şi oraşele-porturi de
la Dunărea de Jos şi Marea Neagră, drum aflat sub controlul Hoardei de Aur.
 ▪ Prima etapă a întemeierii Moldovei a fost legată de „descălecatul lui Dragoş”. În 1352-1353, ca urmare a
victoriilor obţinute de oştile regelui Ungariei cu sprijinul populaţiei locale, s-a constituit o marcă
militară de graniţă, cu centrul la Baia, condusă de către voievodul maramureşean Dragoş.
▪ Dependenţa lui Dragoş şi a urmaşilor săi Sas şi Balc, de coroana ungară, a contravenit aspiraţiilor clasei
conducătoare autohtone şi a determinat hotărârea acesteia de a îndepărta din fruntea ei pe urmaşii lui Dragoş
şi de a înlătura suzeranitatea Ungariei.
b) Descălecatul lui Bogdan
▪ La eforturile populaţiei româneşti din Moldova s-a adăugat sprijinul unor căpetenii politice
maramureşene, nemulţumite de politica Regatului ungar, care urmărea să desfiinţeze autonomiile
provinciale şi să le înlocuiască cu instituţia comitatului.
▪ Exponentul rezistenţei maramureşene a fost Bogdan din Cuhea, Maramureş, care s-a alăturat mişcării din
Moldova îndreptate împotriva politicii de expansiune ungară la est de Carpaţi şi a ajuns conducătorul
forţelor locale de rezistenţă.
▪ Descălecatul lui Bogdan din 1359 a marcat un moment important în procesul emancipării statului
românesc de la est de Carpaţi de sub suzeranitate ungară.
▪ În vremea domniei lui Bogdan, noul stat românesc şi-a extins hotarele prin înglobarea în cadrul lui şi a
altor formaţiuni politice existente pe teritoriul de la est de Carpaţi.
▪ De pe valea Moldovei, cu capitala la Baia, statul s-a întins în vremea lui Bogdan, înglobând treptat alte
formaţiuni, alte ţări sau Valahii.
▪ Bogdan desființează suzeranitatea maghiară asupra Moldovei în luptele din 1364-1365 cu Ludovic de
Anjou și Moldova devine independentă; capitala sa era la Baia.
▪ Cronica domniei lui Ludovic, scrisă de Ioan de Târnave, semnalează eşecul expediţiilor repetate
întreprinse de oştile Regatului ungar şi rezultatul final al luptei, transformarea Moldovei într-un stat
independent.
c) Consolidarea statului de la Est de Carpați
▪ Laţcu, fiul lui Bogdan, este succesorul său în perioada 1365-1375; intră în legătură cu papalitatea, cu
scopul de a contracara tendinţele lui Ludovic I; va accepta constituirea unei episcopii catolice la Siret, în
1370. Laţcu va fi recunoscut ca duce al Moldovei.
▪ Petru Muşat (1376-139 1) organizează ţara din punct de vedere statal şi se afirmă în plan internaţional.
În 1387 sunt puse bazele mitropoliei Moldovei, cu sediul la Suceava, care va fi recunoscută de Patriarhia
de la Constantinopol abia în anul 1401, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun; stabilește capitala
statului la Suceava, organizează cancelaria domnească.
▪ Roman I (1391-1394) va elibera teritoriul sud-estic până la Nistru şi Marea Neagră de sub dominaţia
tătară şi se va intitula în 1393 drept „voievod şi domn singur stăpânitor al Ţării Moldovei, de la munte
până la Mare”.

Întemeierea statului medieval Dobrogea

1. Formațiuni politice prestatale în teritoriul dintre Dunăre și Mare
▪ Menționarea unor formațiuni politice în regiunea Dunării de Jos este documentată începând cu secolul al
X-lea.
▪ O serie de inscripții descoperite în zona Constanței menționează un anume jupan/jupân (conducător)
Dimitrie în 943; jupanul Gheorghe în 992;
▪ În secolul al XI-lea avem mărturiile Anei Comnena, prințesă bizantină care scrie lucrarea Alexiada, în care
menționează existența unor formațiuni politice dobrogene amintind numele conducătorilor lor: Tatos în
regiunea Silistrei, Sascea în Delta Dunării și Sestlav în regiunea Vicinei.
2. Întemeierea Dobrogei
▪ Nucleul viitorului stat dobrogean îl constituia Țara Cavarnei, menționată în izvoare pe la 1230 (situată
între Mangalia și Varna, în Bulgaria de astăzi) cu reședința la Caliacra.
▪ În secolul al XIV-lea se constituie statul dobrogean incipient în jurul sub conducerea lui Balica (1346-
1354).
Se remarcă însă „despotul” Dobrotici (1354-1386) care primește acest titlu în calitate de aliat al Imperiului
Bizantin (a participat la un război civil din cuprinsul Imperiului) și care va uni teritoriile dintre Dunăre și
Marea Neagră și va pune bazele noului stat medieval Dobrogea, care îi și poartă astfel numele (turcii
numesc astfel țara după numele lui Dobrotici).
▪ Lui Dobrotici îi urmează la conducerea Dobrogei fiul acestuia, Ivanco, care are meritul desprinderii țării
din sfera dominației bizantine. El va semna un tratat cu negustorii genovezi și va bate monedă proprie.
▪ Pericolul otoman însă se apropie, turcii înving pe Ivnco și cuceresc teritoriile de la sudul Dunării, acesta
fiind momentul în care Mircea cel Bătrân (1386-1418) alipește în 1388/1389 Dobrogea la Țara
Românească.

Vlahii din Peninsula Balcanică

▪ Primul stat creat de către romanitatea răsăriteană a aparţinut vlahilor din Peninsula Balcanică.
▪ În secolul al XII-lea vlahii din această zonă şi-au văzut ameninţate privilegiile de către dinastia bizantină
Anghelos.
▪ În 1185 vlahii din Balcani s-au răsculat sub conducerea fraţilor Petru şi Asan. Vlahii din Nordul Dunării
au sprijinit răscoala alături de cumani.
▪ Victoria vlahilor a însemnat şi formarea statului vlaho-bulgar. Noul stat a recunoscut în timpul lui
Ioniţă cel Frumos (1197-1207) autoritatea spirituală a Romei în schimbul titlului dat de papa Inocenţiu al
III-lea ca „rege al vlahilor şi bulgarilor”.
▪ Sub Ioan Asan al II-lea (1218-1241) statul vlaho-bulgar a atins apogeul puterii sale, a rupt legătura cu
Roma şi a revenit la confesiunea răsăriteană, restabilind relaţiile cu Patriarhia bizantină.

Întrebări posibile:
- Precizarea unui izvor istoric în care sunt atestate autonomiile locale din spațiul românesc
intracarpatic în secolele al al XIII-lea.
- Menţionaţi o caracteristică a autonomiilor locale atestate în spațiul românesc din Sudul
Carpațior, în secolul al XIII-lea.
- Menţionaţi o asemănare între autonomiile locale atestate în spațiul românesc, în secolele al IX-
lea-al X-lea și cele din secolul al XIII-lea.
- Prezentaţi două acțiuni desfășurate în secolul al XIV-lea pentru formarea statului medieval Țara
Românească.
- Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia constituirea statului
medieval Moldova s-a realizat în secolul al XIV-lea și prin acțiuni desfășurate în plan extern.
- Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia constituirea statului
medieval Moldova s-a realizat în secolul al XIV-lea și prin acțiuni desfășurate în plan intern.
- Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia statul medieval Moldova
se consolidează în secolul al XIV-lea prin acțiuni desfășurate în politica internă.
- Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia statul medieval Țara
Românească se consolidează în secolul al XIV-lea prin acțiuni desfășurate în politica internă.
- Menţionaţi o caracteristică a autonomiilor locale atestate în spațiul românesc dintre Dunăre și
Marea Neagră în secolele XI-XIII.
- Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia constituirea statului
medieval Dobrogea s-a realizat prin acțiunile politice ale conducătorilor locali.
- Menţionaţi două caracteristici ale acțiunilor politice ale vlahilor din Peninsula Balcanică

Instituţii centrale în spaţiul românesc (secolele IX-XVIII)

1. Context
▪ După constituirea statelor medievale, regimul lor politic a evoluat spre formula monarhică în tiparele
generale ale monarhiei feudale, dar cu trăsături proprii, determinate de specificul societăţii româneşti.
▪ Constituirea celor două state a însemnat şi un transfer de putere politică din partea cnezilor şi voievozilor
locali în favoarea conducătorului ales, care şi-a asumat titlu de mare voievod; titlul exprimă atât funcţia
militară a conducătorului cât şi întâietatea sa în raport cu ceilalţi voievozi, care au dispărut din
societatea românească extracarpatică.
2. Domnia
a) Secolele XIV-XV
▪ Domnia reprezintă instituția centrală în Moldova și Țara Românească.
▪ Uns de mitropolit, marele voievod, adoptă cu coroana, semn al suveranităţii şi titlul de domn (stăpân),
care a conservat semnificaţia de dominus atribuit împăraţilor romani din epoca târzie a Imperiului, cea a
dominatului.
▪ Prin ungere cu mir, domnii deveneau conducători politici „din mila lui Dumnezeu”; afirmare de
suveranitate atât externă, în raport cu puterile vecine, cât mai ales internă, faţă de toţi supuşii.
▪ Această caracteristică a puterii este exprimată şi de formula „de sine stăpânitor” sau în cea bizantină de
„autocrator”.
▪ Introducerea în titulatura domnului a cuvântului Io, prescurtare a lui Ioannes, „cel ales de Dumnezeu”,
afirmă răspicat sursa divină a puterii domneşti. Această calitate domnii o dobândeau prin ceremonia
religioasă a ungerii şi încoronării, care le transfera harul divin şi confirma sprijinul divinităţii, pentru
puterea lor.
▪ În calitatea sa de conducător al întregii administraţii a statului, domnul îi numea pe marii dregători.
▪ Titlul de voievod arată că domnul era comandantul suprem al armatei.
▪ În această calitate, domnul percepea birul, dare în general destinată acoperirii cheltuielilor de apărare sau
răscumpărării păcii prin tributul impus de puterile străine.
▪ Domnul decidea şi în ceea ce priveşte politica externă a ţării; declară război şi încheie pace, încheia
tratate cu statele vecine.
▪ Domnul era judecătorul suprem al ţării, dar judecata era făcută împreună cu sfatul boierilor.
▪ Succesiunea la tron se baza pe sistemul ereditar-electiv, întemeiat pe drepturile ereditare ale unei familii
domnitoare, dar şi pe dreptul de a alege al boierilor şi al păturilor libere care alcătuiau „ţara”.
▪ Până în primele decenii ale secolului al XVI-lea, domnul era ales de o adunare mai largă, la care
participau reprezentanţii categoriilor privilegiate: boierimea mare şi mică, precum şi curtenii.
b) Domnia în secolul XVI
▪ Cele mai importante transformări s-au petrecut în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în ca urmare a
prăbuşirii Ungariei după lupta de la Mohács (1526). În 1541 partea centrală a Ungariei a fost transformată
în pașalâc, Transilvania a devenit Principat autonom sub suzeranitate otomană, fapt ce a dus la creșterea
dominației otomane asupra Țării Românești și a Moldovei.
Modificări în instituția domniei :
▪ Ca urmare creşterii influenţei Porţii, ideea de domnie a suferit o transformare notabilă din a doua
jumătate a secolului al XVI-lea.
▪ După instaurarea dominaţiei otomane, a început să se afirme sistemul numirii domnilor direct de către
Poartă, fără consultarea boierimii.
▪ Numirile domnilor au devenit, cu vremea, simple acte de administraţie ale Porţii, domnul depunea
omagiul şi jurământul de credinţă sultanului.
▪ Numirile şi confirmările în domnie se făceau ca în orice dregătorie din Imperiul Otoman, prin plata unor
sume de bani.
▪ Atribuţiile de politică internă ale domnului au rămas neschimbate: domnul concentra puterea asupra
organelor de stat, armatei, justiţiei şi administraţiei, fiind căpetenia oştirii, judecătorul suprem al ţării şi
şeful administraţiei.
c) Domnia în secolul al XVII-lea
▪ Domnii şi principii sunt aleşi de Stările privilegiate în momente de mai mare libertate de mişcare sau
 numiţi direct de Poartă; şi unii şi ceilalţi aveau nevoie de confirmarea puterii suzerane.
▪ În secolul al XVII-lea se desfăşoară o luptă permanentă între concepţia otomană despre cârmuirea Ţărilor
Române, a numirii domnului de către Poartă, şi a Stărilor care apără dreptul de numire al domnului
d) Instituția domniei în secolul al XVIII-lea
▪ Alte modificări importante intervin în organizarea instituţiei centrale odată cu instaurarea regimului
fanariot în Ţările Române (1711 în Moldova şi 1716 în Ţara Românească), şi a regimului habsburgic în
Transilvania.
▪ Domnii sunt numiţi direct de către Poartă, în special greci, fără asentimentul ţării, prin derogări de la
formulele procedurale de alegere.
▪ Perioadele de domnie sunt scurte, domnii fiind degradaţi la nivelul unor funcţionari ai Porţii, schimbaţi
dintr-o ţară în alta.
▪ Lipsiţi de iniţiativă în politica externă, ei ajung executorii fideli ai însărcinărilor otomane în raport cu
marile puteri.
▪ Acest statut antrenează şi declinul puterii militare, armata fiind desființată.
▪ Limitările puterii centrale şi presiunea otomană limitează dar nu anulează autonomia Ţărilor Române.
e) Instituția centrală în Transilvania
▪ În Transilvania, vechea instituţie a voievodului, convertită de cuceritori în organ al puterii centrale,
simbolizează autonomia ţării faţă de regalitatea maghiară.
▪ Voievodatul se menţine în Transilvania până în secolul al XVI-lea.
● Voievozii Transilvaniei concentrau în mâinile lor atribuţii militare, judiciare şi administrative.
● Voievodul îşi exercita autoritatea asupra comitatelor.
▪ Voievodatul în secolul al XVI-lea
● Cele mai importante transformări pe planul instituţiilor s-au petrecut în a doua jumătate a
secolului al XVI-lea, în legătură cu crearea principatului autonom, aflat sub suzeranitate
otomană, ca urmare a prăbuşirii Ungariei după lupta de la Mohács (1526).
● Începând cu anul 1541, ţara a fost condusă de un principe ales de Dietă.
● Amestecul Porţii în politica externă aducea o îngrădire importantă a unor prerogative care
aparţineau de drept principelui.
● În politica internă, principele deţinea, însemnate prerogative, asemănătoare celor exercitate de
domnii Ţării Româneşti şi ai Moldovei.
▪ Voievodatul în secolul Secolul al XVII-lea
● Transilvania, potrivit Diplomei leopoldine din 1691, a devenit o provincie a Imperiului
Habsburgic condusă de împărat prin intermediul unui guvernator; acesta era ales de către Dietă
şi confirmat de către Curtea din Viena.
3. Sfatul domnesc în Țara Românească și Moldova
▪ Organul central al guvernării, era alcătuit iniţial din marii boieri.
▪ În a doua jumătate a secolului al XV-lea, o dată cu întărirea autorităţii centrale, în Sfatul domnesc au
început să aibă o pondere tot mai mare dregătorii domniei, fiind eliminaţi treptat boierii fără dregătorii.
▪ Atribuţiile Sfatului domnesc:
● asistau pe domn la scaunul de judecată,
● participau la încheierea tratatelor cu puterile vecine.
● Principalele acte ale domniei nu aveau putere dacă lipsea consimţământul marilor boieri din
Sfat.
▪ Principalii dregători din Sfatul Domnesc în Țara Românească și Moldova:
● Vornicul era la origine era conducătorul Curții domnești, devenind apoi șeful justiției. 
● Logofătul– era șeful cancelariei domnești. Redacta hotărârile luate de domn și Sfatul său și
emitea acte denumite hrisoave.
● Vistierul– era șeful visteriei domnești și avea grijă de finanțele țării, ținând evidența veniturilor
strânse din teritoriu.
● Spătarul– era în Țara Românească conducătorul călărimii. El purta spada domnului în timpul
 ceremoniilor, acesta fiind simbolul puterii sale militare.
● Existau însă și două dregătorii distincte :
-Banul– era conducătorul administrației în Oltenia și cel mai important dregător.
-Portarul Sucevei în Moldova.
▪ Accentuarea dependenţei faţă de Poarta otomană a făcut ca de la sfârşitul secolului al XVI-lea Sfatul
domnesc să fie numit cu termenul turcesc de divan.
▪ În timpul domniilor fanariote (secolul al XVIII-lea) numărul dregătorilor a crescut foarte mult, iar
dregătoria a devenit repede principalul mijloc de îmbogăţire.
▪ În ultimele două decenii ale secolului al XVI-lea, în Sfatul domnesc au pătruns elemente greco-levantine.
▪ În secolul al XVII-lea, Sfatul domnesc primeşte o nouă organizare, astfel că în afara Sfatului restrâns,
alcătuit de mari dregători, funcţionează şi un sfat mai larg cunoscut în vremea lui Dimitrie Cantemir sub
numele de divan.
4) În Transilvania, Consiliul princiar a fost subordonat principelui în vremea absolutismului,
câştigându-şi în momentele de declin ale puterii centrale un rol precumpănitor.
▪ În timpul dominaţiei habsburgice Guberniul, instituţia administrativă organizată în 1693, a creat o
reprezentanţă la Viena care se constituia în Cancelaria aulică a Transilvaniei, condusă de un cancelar
aulic şi şase consilieri, îndeplinind atribuţiile unui adevărat guvern.
5. Adunările de Stări în Ţara Românească şi Moldova
▪ Reprezintă o instituţie semnalată încă din secolul al XV-lea, purtând numele de Marea Adunare a Ţării
în Ţara Românească şi Moldova.
▪ Adunarea ţării se compunea din marii boieri, din clerul înalt, din boierimea mică şi mijlocie şi din
curteni.
▪ Alegerea domului era o atribuţie a adunării.
▪ Întrunită numai când o convoca domnul, Adunarea ţării nu a devenit o instituţie permanentă în Moldova
şi Ţara Românească, ci una sporadică, din ce în ce mai frecventă în secolul al XVI-lea, când era vorba de
alegerea domnului, declaraţii de război împotriva turcilor, încheierea păcii cu aceştia.
▪ Adunarea Stărilor îşi defineşte atribuţiile în mai mare măsură în secolul al XVII-lea, când apar conturate
deosebirile dintre Sfat – Sfatul sau Divanul domnesc, al marilor boieri, Soborul – feţele bisericeşti şi
Adunarea a toată ţara – care cuprindea pe reprezentanţii tuturor stărilor privilegiate îndreptăţite să
participe.
▪ În timpul regimului fanariot a scăzut semnificativ rolul acestei instituţii;
▪ Sub o formă modernizată dar nu departe totuşi de vechile adunări de stări medievale, instituţia va renaşte
între 1831 şi 1848 sub numele de Adunarea Obştească.
6. Adunările de Stări în Transilvania
▪ În Transilvania, statutul politic al românilor s-a degradat concomitent cu consolidarea poziţiei
categoriilor privilegiate ale nobilimii ungare, saşilor şi secuilor.
▪ În cursul secolului al XIV-lea, procesul de constituire a păturilor privilegiate s-a accelerat.
▪ Cele trei autonomii ale privilegiaţilor – nobili, saşi secui, au devenit factor de coguvernare a
voievodatului prin mijlocirea organului lor de reprezentare, Congregaţia generală a ţării. Românii erau
înlăturaţi din acest for de reprezentare a intereselor stărilor privilegiate.
▪ Convocate iniţial din iniţiativa voievozilor, pentru a dezbate diverse probleme, îndeosebi de ordin
judiciar, congregaţiile generale au devenit tot mai mult în cursul secolului al XV-lea adunări de stări
nobiliare, care reuneau pe reprezentanţii categoriilor privilegiate ale nobilimii, saşilor şi secuilor.
▪ În secolul XV, Dieta Transilvaniei era alcătuită din reprezentanţii celor trei naţiuni politice privilegiate
(maghiari, saşi şi secui) şi ale celor patru religii recepte (catolică, luterană, calvină şi unitariană),
conducătorii unor cetăţi regale.
▪ Dieta se întrunea periodic, având atribuţii permanente şi un statut bine precizat.
7. Armata
▪ Progresele centralizării s-au manifestat şi în organizarea militară, pe lângă serviciul feudal al membrilor
claselor privilegiate care alcătuiau oastea cea mică, domnia putea dispune în situaţii de primejdie
 participarea la apărarea ţării a întregii populaţii, apte de serviciul militar, oastea cea mare.
▪ După instaurarea dominaţiei otomane „oastea cea mare” nu a mai fost chemată sub arme.
▪ Oastea domnească era alcătuită, în primul rând din dregătorii domniei, apoi din curtenii şi steagurile din
ţinuturi. Acestea erau alcătuite din mici proprietari de pământ, care veneau la oaste sub comanda
dregătorilor teritoriali.
▪ Un rol important în sistemul de apărare al Ţării Româneşti şi al Moldovei l-au avut cetăţile de la hotare şi
din interiorul ţării: în Moldova (cetăţile Neamţ, Suceava, Hotinul), în Ţara Românească (Giurgiu, Turnu,
Severin) şi în Transilvania (Chioar, Unguraş, Ciceu, Cetatea de Baltă, Hunedoara)
8. Administraţia
▪ În Transilvania începând cu secolul al XII-lea, regalitatea maghiară a trecut la impunerea propriilor
instituţii administrativ-teritoriale.
▪ Comitatul regal, unitate administrativă şi militară, a fost instalat peste vechile ţări ale autohtonilor. În
1111 era constituit primul comitat, Bihorul, urmat de Crasna şi Dăbâca la 1164, Clujul, Alba şi Timişul
(1175), iar în secolul al XIII-lea Aradul, Zarandul şi Târnava.
▪ Ţările româneşti au rezistat în zonele de margine aflate în imediata vecinătate a Carpaţilor: Ţara Bârsei,
Ţara Făgăraşului, Ţara Haţegului, Maramureşul, Lăpuşul.
▪ Comitatele, au devenit instituţii precumpănitor nobiliare. Pe baza vechilor privilegii s-au dezvoltat în
această vreme comunităţile secuilor şi saşilor.
▪ Teritoriul secuiesc era împărţit în scaune, unităţi judiciar-administrative în fruntea cărora se aflau un
căpitan şi un jude. Scaunele şi districtele saşilor din Transilvania erau conduse de doi juzi.
▪ Administraţia Ţării Româneşti şi a Moldovei se realiza prin intermediul unor dregători teritoriali, în
cadrul judeţelor şi respectiv a ţinuturilor.
▪ În ţinuturile din Moldova, care aveau pe cuprinsul lor cetăţi, aceştia se numeau pârcălabi. În judeţele din
Ţara Românească, ei se numeau judeţi.
9. Organizarea judecătorească
▪ În Ţara Românească şi Moldova, judecătorul suprem era domnul.
▪ Sfatul domnesc participa la scaunul de judecată dar hotărârea aparţinea domnului.
▪ Justiţia orăşenească era împărţită de judeţ (în Moldova, de şoltuz) şi de cei 12 pârgari.
▪ În secolele XIV-XV, apar opere cu caracter juridic (mai ales traduceri din literatura bizantină) în
Moldova şi Ţara Românească, iar în Transilvania, Tripartitum-ul lui Werböczi.
10. Biserica
▪ În ce priveşte organizarea bisericească românii au urmat ca şi în cazul altor instituţii modelul bizantin
adaptat necesităţilor româneşti.
▪ Una dintre cele mai importante măsuri luate de către domnii români pentru consolidarea statului a fost
întemeierea mitropoliilor.
▪ În mai 1359, a fost inaugurată Mitropolia Ţării Româneşti (a Ungrovlahiei).
▪ Dependentă de Patriarhia din Constantinopol, noua eparhie urma să aibă în fruntea sa mitropoliţi numiţi
de Bizanţ. Sediul Mitropoliei Ţării Româneşti se găsea la Curtea de Argeş, capitala ţării.
▪ Prin înfiinţarea mitropoliei, domnul îşi consolida tronul şi poziţia, devenind ca şi împăratul bizantin,
monarh civil şi religios.
▪ Între domnie şi biserică exista o strânsă legătură.
▪ Domnul era uns de către mitropolit, dar mitropolitul la rândul său trebuia să fie recunoscut ca păstor al
credincioşilor de către domn.
▪ Mitropolitul ocupa şi un loc important în sfatul domnesc, şi ţinea locul domnului în caz de vacanţă a
tronului.
▪ În 1370, în timpul domniei lui Vladislav Vlaicu, ca urmare a înglobării Banatului de Severin în hotarele
Ţării Româneşti, a luat fiinţă o a doua Mitropolie a Ţării Româneşti, Mitropolia Severinului.
▪ În Moldova Petru Muşat a pus bazele unei Mitropolii ortodoxe recunoscută de către Bizanţ în 1402.
În Transilvania, românii, deşi majoritatea de religie ortodoxă, erau consideraţi toleraţi.
▪ Regalitatea maghiară a încercat să introducă religia catolică.
▪ În 1366, regele Ungariei Ludovic I, condiţiona calitatea de nobil cu apartenenţa la catolicism. Cu toate
încercările regalităţii de a stopa răspândirea ortodoxiei, românii îşi menţin religia proprie.
▪ Prin Diplomele leopoldine din 1699 şi 1701 se recunoaşte şi organizează Biserica greco-catolică în
Transilvania.
▪ Prin cele două diplome celor trecuţi la catolicism le erau recunoscute drepturi ca şi catolicilor, însă
acestea nu au fost puse în practică.
▪ Înfăptuirea unirii religioase a permis clerului greco-catolic să aibă legături culturale cu Roma,
stimulând astfel mişcarea de idei promovată în secolul al XVIII-lea de către Şcoala Ardeleană, cu un
rol important în dezvoltarea conştiinţei naţionale

Întrebări posibile
- Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia în secolul al XIV-lea sunt
organizate instituții centrale în spațiul românesc intracarpatic.
- Menționați două caracteristici ale instituției centrale în Moldova și Țara Românească.
- Menționați două caracteristici ale instituției centrale în spațiul intracarpatic.
- Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia în secolul al XVII-lea –
prima jumătate a secolului al XVIII-lea au loc acțiuni care vizează organizarea instituțională din
spațiul românesc.
- Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmația conform căreia o altă instituție centrală
este organizată în spațiul românesc, în secolele al XIV-lea – al XVI-lea.
- Formularea unui punct de vedere referitor la evoluția unei instituții centrale a statului
medieval românesc din Sudul Carpaților, în secolele al XVI-lea – al XVIII-lea şi susţinerea
acestuia printr-un argument istoric.
- Formularea unui punct de vedere referitor la legăturile dintre două instituții centrale din spațiul
românesc extracarpatic.
- Formularea unui punct de vedere referitor la statutul românilor din Transilvania în evul mediu.
- Formularea unui punct de vedere referitor la evoluția unei instituții politice centrale din spațiul
românesc în secolul al XVIII-lea şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.
-Menționarea a două instituții centrale constituite, în secolele al XII-lea – al XIV-lea, în spațiul
intracarpatic;
- Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia în secolele al XII-lea – al
XIII-lea au loc modificări instituționale în spațiul românesc intracarpatic.
- Prezentarea unei instituții centrale organizată în spațiul românesc extracarpatic, în secolul al
XIV-lea;
-Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia caracteristicile instituției
politice centrale din Țara Românească sunt modificate în secolul al XVIII-lea, după 1716.
-Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmația conform căreia organizarea instituțională
a Transilvaniei se modifică în secolele al XII-lea – al XVI-lea.

Test de evaluare
Autonomiile locale
Subiectul I (30 de puncte)
Citiţi cu atenţie sursele de mai jos:
A. „În Crișana, Banat și Transilvania propriu-zisă, existau, cum s-a menționat, încă din secolul al IX-lea,
state mărunte, conduse de ducii Menumorut, Glad și Gelu. Aceștia au suferit mult din partea
incursiunilor de pradă ale cetelor de unguri (în jurul anului 900), fiind înfrânți și, unii chiar uciși. Cronica
(Gesta Hungarorum n.n.) spune, de exemplu, că în Transilvania, ˂văzând moartea domnului lor˃,
locuitorii români și slavi și-au dat dreapta cu nou veniții și au depus jurământ înaintea unui conducător
ungur. Această tradiție a ˂datului dreptei˃ - în sensul încheierii unei înțelegeri de colaborare, coabitare și
de împărțire echitabilă a puterii între cuceriți și cuceritori – s-a păstrat în toată perioada medievală și
modernă timpurie în conștiința românilor, ea fiind una din temeliile juridice ale revendicărilor românești
de-a lungul timpului și mai ales în secolul al XVIII-lea. (…)
Prin urmare, statul medieval în Transilvania a început să se organizeze odată cu Gelu Românul, în
secolul al IX-lea, dar unificarea și centralizarea sa au fost oprite de expedițiile ungare și apoi de cucerirea
ungară. Astfel, Transilvania a devenit până la 1200 un voievodat, cu un anumit grad de organizare
separată, în cadrul Regatului Ungariei”.
(Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, Istoria Transilvaniei)
B. „Românii erau însă greu de stăpânit și de suspus după cucerire. Ei nu aveau niciun motiv să-i
primească binevoitor, cu simpatie, pe nou veniți și să colaboreze cu ei. De aceea, pe măsura cuceririi, era
adusă din Ungaria propriu-zisă populație maghiară, în rândul căreia se aflau persoane dăruite cu moșii
luate din pământul localnicilor, persoane care deveneau astfel feudali sau nobili. Rezerva de populație
ungară era redusă chiar și în Câmpia Panonică. Toți ungurii migratori veniți în 896 nu depășeau, se pare,
120 000-150 000 de oameni, iar teritoriul pe care ei voiau să-l controleze și să-l domine era prea mare, de
peste 300 000 de kilometri pătrați (Ungaria de astăzi are sub 100 000 de kilometri pătrați). Pentru a
umple acest gol, a avea forță de muncă și suspuși credincioși, care să le fie recunoscători și să-i ajute în
stăpânirea populațiilor cucerite și în exploatarea țărilor respective, regii unguri au colonizat mai peste tot
în regat grupuri străine. În vreme ce cuceriții erau, prin natura lucrurilor, dușmănoși cuceritorilor,
colonizații trebuiau să le fie recunoscători și supuși binefăcătorilor lor, adică regilor ungari, respectând
instituțiile Regatului Ungariei”. (Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan,
Istoria Transilvaniei)
Pornind de la aceste texte, răspundeţi la următoarele cerinţe:
1. Numiți două etnii precizate în sursa A. 2 puncte
2. Precizați din sursa B o informație referitoare la teritoriul pe care-l controla Regatul Ungariei.
2 puncte
3. Menționați spațiul istoric precizat în sursa A, respectiv în sursa B. 6 puncte
4. Scrieţi, pe foaia de examen, litera corespunzătoare sursei care menționează politica Regatului Ungariei
față de populațiile cucerite. 3 puncte
5. Scrieți două informații aflate în relație cauză-efect, selectate din sursa B precizând rolul
fiecăreia dintre aceste informaţii (cauză, respectiv efect). 7 puncte
6. Prezentați două populații care au colonizat Transilvania la începutul Evului Mediu. 6 puncte
7. Menționați o caracteristică a Principatului Transilvaniei în a doua jumătate a secolului al XVI-lea.
4 puncte
Subiectul al II-lea (30 de puncte)
Citiți cu atenție sursa de mai jos:
„Multă vreme s-a crezut că Ţara Românească s-a întemeiat printr-o descălecare din Făgăraş. De acolo
ar fi venit Radu Negru vodă, pe la sfârşitul secolului al XIII-lea, şi ar fi ocupat ţinutul dintre Carpaţi şi
Dunăre, întemeind oraşe, făcând curţi domneşti şi ridicând biserici. Aşa povesteşte tradiţia literară
păstrată în cronica cea mai veche a Ţării Româneşti. Astăzi ştim că lucrurile s-au petrecut altfel.
Întemeierea Munteniei sau Ţării Româneşti nu se datoreşte unor descălecători veniţi din Făgăraş, ci
reunirii sub o singură stăpânire românească a diferitelor formaţiuni politice, cnezate şi voievodate, din
dreapta şi din stânga Oltului. Ea nu s-a făcut dintr-o dată, într-un singur an, ci a cerut mai multe decenii.
A fost precedată de încercarea neizbutită, a lui Litovoi şi a fost încoronată de strălucita biruinţă din 1330
a lui Basarab cel Mare, Întemeietorul.(…) Între întemeierea Munteniei şi aceea a Moldovei este o
deosebire; cea dintâi se datoreşte reunirii diferitelor formaţiuni politice dintre Dunăre şi Carpaţi sub un
conducător local, anume voievodul de la Câmpulung şi Argeş; în cea de-a doua, reunirea diferitelor
formaţiuni preexistente între Carpaţi, Nistru şi Mare este opera unui conducător venit de peste munţi. În
Moldova a fost într-adevăr o descălecare, întâi a lui Dragoş, apoi a lui Bogdan, coborâţi amândoi din
Maramureş, în timp ce în Muntenia întemeietorul locuia în însuşi cuprinsul viitorului stat. Descălecarea
priveşte, evident, numai pe stăpânitori şi anturajul lor; restul populaţiei, deci marea majoritate a ei, n-a
venit din Maramureş, ci a fost găsită de descălecători pe teritoriul amintit mai sus”. (C.C.
Giurescu, D.C. Giurescu, Istoria românilor)
Pornind de la această sursă, răspundeţi la următoarele cerinţe:
1. Numiţi domnul Țării Românești precizat în sursa dată. 2 puncte
2. Precizaţi secolul în care se desfășoară evenimentele istorice prezentate în sursa dată.
2 puncte
3. Menționați numele celor doi descălecători în teritoriul dintre Carpaţi, Nistru şi Mare.
6 puncte
4. Menţionaţi, din sursa dată, două informaţii referitoare la acțiunile din 1330. 6 puncte
5. Formulaţi, pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la întemeierea celor două state românești
susţinându-l cu două informaţii selectate din sursă. 10 puncte
6. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmația conform căreia întemeierea statelor medievale românești
s-a desfășurat într-un context extern favorabil. (Se punctează prezentarea unui fapt istoric relevant și utilizarea
conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia.) 4 puncte
SUBIECTUL al III-lea (30 de puncte)
Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre instituțiile medievale din spațiul românesc având
în vedere:
- precizarea unei instituții centrale în spațiul românesc și prezentarea unei caracteristici a acesteia;
- menţionarea altor două instituții centrale în spațiul românesc și a câte unei caracteristici a fiecărei
dintre acestea;
- menționarea organizării instituțională a Transilvaniei în secolele al XII-lea – al XVI-lea.
- formularea unui punct de vedere referitor la instituțiile centrale din spațiul intra și extracarpatic și
susținerea acestuia printr-un argument istoric.
Notă! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentării, evidenţierea
relaţiei cauză-efect, elaborarea argumentului istoric (prezentarea unui fapt istoric relevant și utilizarea
conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia), respectarea succesiunii cronologice/logice a
faptelor istorice şi încadrarea eseului în limita de spațiu precizată.

STATUL ROMÂN MODERN: DE LA PROIECT POLITIC LA REALIZAREA ROMÂNIEI

MARI (secolele XVIII - XX)
CUVINTE CHEIE
Adunare ad-hoc = adunare cu caracter consultativ și reprezentativ, constituită pentru a consulta
populația în problema Unirii Principatelor.
Adunarea Norodului = organism politico-militar în timpul revoluției conduse de Tudor Vladimirescu.
Armistițiu = suspendare temporară a acțiunilor militare în urma unui acord încheiat între părțile
beligerante.
Arnăut = soldat mercenar (de origine albaneză) angajat în garda domnească din Țările române; servitor
înarmat, angajat de boieri mai ales pentru paza personală.
Articol adițional = articol suplimentar.
Autocefalie = conducerea de sine stătătoare a unei biserici ortodoxe naționale.
Autodeterminare = principiu potrivit căruia popoarele au dreptul să își decidă singure soarta.
Camarila regală = personal din anturajul regelui care influențează politica unui stat în interesul
personal.
Cărvunari = denumire dată de marea boierime din Moldova micii boierimi, inițiatoarea Constituției din
1822. Numele reprezintă o aluzie la mișcarea revoluționară a carbonarilor italieni.
Caimacam = locțiitor al domnului.
Clacă = muncă fără plată pe care țăranul fără pământ era obligat să o presteze în folosul stăpânului
moșiei.
Comitetul de oblăduire = organism politic provizoriu desemnat să înlocuiască domnul.
Conjurație = proiect, realizat în secret, prin care un grup de persoane uneltește împotriva statului sau a
unei persoane; complot.
Conservatorism = doctrină politică apărută ca o reacție față de liberalism dar și față de schimbările
provocate de Revoluția Franceză; conservatorismul românesc a apărut ca reacție la liberalism și a militat
pentru dezvoltarea organică a societății prin păstrarea tradițiilor.
Convenție = denumire dată unor tratate internaționale.
Drept de veto = dreptul care aparține șefului statului de a se opune intrării în vigoare a unei legi votate
de parlament.
Edict = decret important cu caracter normativ dat de un monarh sau de o autoritate bisericească
superioară cu privire la o anumită problemă. 
Eteria = societate secretă înființată în 1814 la Odessa (Rusia), aparținând burgheziei grecești, avea ca
scop eliberarea grecilor, cu sprijinul Rusiei, pe fondul unei răscoale generale a creștinilor din Balcani,
îndreptată împotriva Imperiului Otoman.
Federalizare = constituirea unei uniuni de mai multe state autonome în cadrul unui stat unitar, cu guvern
central.
Ideologia daco-românismului = ideologie națională care susținea constituirea unui stat în vatra vechii
Dacii.
Independență = situație a unui stat sau a unui popor care se bucură de suveranitate națională, stare de
neatârnare și drept de a rezolva liber (cu respectarea drepturilor altor state și a principiilor dreptului
internațional) problemele sale interne și externe, fără amestec din afară.
Garanție colectivă = aici, acord între cele șapte mari puteri europene ale momentului (Franța, Marea
Britanie, Prusia, Regatul Sardiniei și Piemontului, Imperiul Habsburgic, Rusia, Imperiul Otoman) cu
privire la garantarea în comun a statutului politico-juridic internațional al Principatelor Române.
Liberalism = doctrină politică și economică care pune accent pe respectarea drepturilor și libertăților
omului, iar în plan economic promovează inițiativa particulară și consideră că la baza raporturilor
economice se află legea cererii și a ofertei.
Locotenență domnească = organ politico-administrativ care ținea locul domnului și exercita atribuțiile
acestuia. Sunt cunoscute locotenența domnească din timpul revoluției de la 1848, alcătuită din I. Heliade
Rădulescu, Nicolae Golescu și Cristian Tell, care a înlocuit guvernul provizoriu și locotenența
domnească formată în 1866, după înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza, alcătuită din Nicolae Golescu,
Lascăr Catargiu și colonelul Nicolae Haralambie.
Memoriu = expunere documentată, raport, dare de seamă asupra unei probleme sau asupra, unui fapt.
Monarhie constituțională = forma de guvernare în care conducerea se exercită de către monarh în
conformitate cu Constituția.
„Monstruoasa coaliție” = alianță realizată între conservatori şi liberalii radicali, având ca obiectiv
îndepărtarea de la tron a lui Alexandru Ioan Cuza.
Neutralitate = situația în care, în cazul unui conflict, o țară nu face parte dintre beligeranți.
Partid politic/formațiune politică/organizație politică = organizație relativ durabilă formată din
persoane care împărtășesc aceeași concepție ideologică subscriu la un set comun de valori şi acționează
pentru cucerirea puterii.
Partida națională = grupare a nobilimii pământene care revendica, în secolul al XVIII-lea respectarea
autonomiei statale, revenirea la domnii pământene, eliminarea grecilor din administrație și biserică.
Plebiscit = consultarea directă și liberă a cetățenilor, care se pronunță prin da sau nu asupra unei decizii
de importanță deosebită.
Politica „faptului împlinit” = modalitate prin care s-au realizat obiective importante ale programului
național, constând în punerea marilor puteri în fața unor acte politice realizate de forțele interne cu
susținere națională.
Politica „pașilor mărunți” = doctrină conservatoare întemeiată pe ideea unei dezvoltări organice, prin
reforme graduale în conformitate cu tradițiile, în plan extern, realizarea treptată a obiectivelor naționale,
speculând contradicțiile dintre marile puteri.
Principiul naționalităților = principiu de drept internațional potrivit căruia popoarele au dreptul de a se
 dezvolta liber, conform spiritului lor particular a egalității, pe baza condițiilor generale de dezvoltare.
Proclamație = text oficial prin care se aduce la cunoștința publică un fapt de mare importanță și de
interes general; declarație scrisă prin care se face un apel în vederea unei acțiuni importante; proclamare.
Poslușnic = slujitor boieresc sau mănăstiresc scutit de dări, în Țara Românească și Moldova, în Evul
Mediu.
Problema orientală = problema menținerii echilibrului european, în condițiile decăderii Imperiului
Otoman și ascensiunii Rusiei.
Redută = mic fort de apărare, de formă poligonală, înconjurat de șanțuri.
Rezoluție = hotărâre luată în urma unei dezbateri colective.
Rotativa guvernamentală = principiu de guvernare conform căruia partidele politice sunt chemate
alternativ la guvernare.
Scutelnic = țăran scutit de plata birului domnesc în schimbul unor obligații suplimentare față de
proprietarul moșiei în Țara Românească și Moldova.
Secularizare = trecerea unor bunuri aparținând comunității religioase în proprietatea statului.
Statut international/statut politico-juridic = situația internațională a unui stat în raport cu alte state, la
un moment dat. Referitor la statutul international, menționăm că Țările Române au evoluat de la
vasalitate la autonomie și apoi la independență.
Teoria formei fără fond = inițiată de către junimiști, era de fapt o extindere a concepției privind
dezvoltarea culturii naționale românești în viața socială și politică a vremii. „Fondul” era reprezentat de
realitatea istorică a societății românești, iar prin „formă” se înțelegeau ideile și instituțiile apărute în
Occident pe care liberalismul voia să le implementeze în mediul românesc; ideea statului „natural” sau
„organic”.

Proiecte politice şi încercări de modernizare în spaţiul românesc (secolele- al XVIII-lea

și începutul secolului al XIX-lea)
1. Situaţia politică a Principatelor în secolul al XVIlI-lea
▪ Prin instaurarea domniilor fanariote (1711 în Moldova și 1716 în Țara Românească), Principatele
Române au pătruns tot mai mult în lumea Orientului.
▪ Apariţia şi dezvoltarea conştiinţei naţionale după 1750 - face posibilă ideea de regenerare şi redeşteptare
naţională a românilor, de renaştere culturală - care are semnificaţia unei modernizări, care nu era
posibilă decât prin europenizare.
▪ Aplicarea reformelor a fost stânjenită de fluctuaţiile dominaţiei otomane şi ostilitatea boierimii.
▪ Agravarea „problemei orientale” (criza Imperiului Otoman) și seria războaielor ruso-austro-otomane au
adus noile soluţii politice antifanariote ale mișcării de eliberare naţională.
2. Reformismul domnesc în Principate (Țara Românească și Moldova)
▪ Domniile fanariote au însemnat o perioadă de regres pentru Principate din punct de vedere economic și
politic, o știrbire a autonomiei țării.
▪ Au existat însă și domnitori care au înfăptuit reforme, prin care au contribuit la modernizarea Țărilor
Române.
a) Constantin Mavrocordat (1730-1769)
▪ A domnit alternativ în Moldova şi Ţara Românească. Cu aprobarea Porţii, el a început aplicarea unui
program de reorganizare a instituţiilor fiscale, administrative şi judiciare în spiritul de raţionalizare a
statului.
▪ În anul 1741 publică un Proiect de constituție, prin care preconiza introducerea unor reforme cu caracter
social, economic şi administrativ. Amintim:
- desființarea sistemului cumpărării funcțiilor în stat și leafa pentru dregători;
- desființarea dărilor multiple și înlocuirea lor cu dări fixe în 4 rate anuale;
- reforma socială - desființarea șerbiei (1746 - în Țara Românească; 1749 - în Moldova): țăranii devin
clăcași (liberi-juridic, dar fără pământ); Claca era fixată la 12 zile/an (în Țara Românească) și 24 zile/an
(în Moldova).
 b) Reformele juridice
▪ Unii domni fanarioți au publicat culegeri de legi scrise pentru a opri abuzurile judecătorilor. Exemplu:
Codul Callimachi și Legiuirea Caragea.
3. Reformismul împărătesc în Transilvania
▪ Maria Tereza, împărăteasa Imperiului Habsburgic (1740-1780) a deschis o nouă fază în istoria practicii
reformiste la nivelul întregului Imperiu, care a avut efecte și în Transilvania:
- Reforma școlară numită „Ratio Educationis”) prin care a extins rețeaua școlară la sate. Copiii
preoților greco-catolici au primit burse gratuite la universități catolice (Roma, Viena).
- Întorși în Transilvania ei au format curentul cultural-iluminist Școala Ardeleană care promova idei în
sprijinul emancipării naționale.
▪ Iosif al II-lea(1780-1790) a continuat politica de reforme.
- Reforma socială - august 1785 (după răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan-1784) prin care desființa
iobăgia în Transilvania (situația țărănimii nu era îmbunătățită decât parțial).
- Reforma religioasă (Edictul de toleranță) prin care se asigura practicarea liberă a religiilor necatolice,
deci și a religiei ortodoxe.
4. Proiectele politice din Principate în secolul al XVIII-lea
a) Internaţionalizarea problemei Principatelor
▪ Boierii au încercat să aducă în atenția Marilor Puteri europene problema Principatelor cerând
transformarea lor în state neutre tampon sub protecţia Rusiei, Austriei şi Turciei.
▪ Memoriile boiereşti trimise către puterile creştine reprezintă punctul de plecare al programului
revendicativ de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XlX-lea.
▪ Memoriile boiereşti aveau trei obiective principale:
- Modificarea statutului politico-juridic internațional al Principatelor române;
- Reorganizarea formei de guvernământ;
- Modernizarea societății.
b) Modificarea statutului politico-juridic internațional al Principatelor române
▪ În memoriile trimise Marilor Puteri europene se cerea respectarea drepturilor politice; respectarea
autonomiei statale; obţinerea independenţei; neutralitate; domni pământeni în locul celor fanarioţi etc;
- 1772 – Memoriul de la Focșani – cu ocazia tratativelor de la Focșani, delegații ale boierilor și
înaltului cler din Moldova și Țara Românească au cerut:
- revenirea la domniile pământene
- independența și unirea celor două țări sub garanția Austriei, Rusiei și Prusiei.
- 1791 – Memoriul de la Șiștov a prevăzut:
- desființarea raialelor
- domnii pământene
- neutralitatea și independența politică sub protecția Rusiei și a Austriei.
c) Reorganizarea formei de guvernământ
▪ Principala preocupare a programelor boiereşti era problema formei de guvernământ după înlăturarea
domniilor fanariote.
▪ În aceste proiecte politice, boierii au propus diferite forme de guvernământ pentru Principate:
- În 1769 – „partida naţională” - condusă de mitropolitul Gavril Callimachi al Moldovei propunea
instaurarea unei republici aristocratice conduse de 12 mari boieri;
- O altă opțiune a fost domnia mărginită în care puterile domnului să fie limitate (tipul de domnie
constituțională)
5. Proiecte politice în prima jumătate a secolul al XIX-lea în Principate
▪ În 1817-1818 - marele vistier Iordache Rosetti-Rosnovanu a redactat 8 proiecte de reformă, propunând
instaurarea unui regim politic în care domnia să fie un simplu organ de supraveghere şi control, puterea
reală trecând în mâna unei Adunări Obşteşti şi a unui divan controlat de boierime.
▪ În 1822, Ionică Tăutu a redactat Constituţia cărvunarilor care conţinea revendicări inspirate din ideile
Revoluţiei franceze:
 - separarea puterilor în stat;
- domn pământean;
- Adunare obştească;
- autonomie faţă de Poartă;
- drepturi şi libertăţi.
▪ Partida naţională din Ţara Românească din jurul lui Ioan Câmpineanu a elaborat în anul 1838 două
documente referitoare la organizarea Ţării Româneşti.
- Primul, intitulat Act de unire şi independenţă, cerea înlăturarea suzeranităţii otomane şi a
protectoratului ţarist; unirea principatelor într-un regat al Daciei; alegerea unui domn ereditar.
- Al doilea act, intitulat Osăbitul act de numire a suveranului românilor, era un proiect de constituţie.
▪ Proiectul politic la 1821
● Programul politic al revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu - care a reuşit prin revendicările
naţionale să solidarizeze întreaga naţiune - Cererile norodului românesc (1821) - era în aparenţă
îndreptat împotriva fanarioţilor, nu a Porţi, dar - în realitate - alungarea grecilor era primul pas în
calea cuceririi independenţei.
● În „Cererile norodului românesc” se regăsesc principiile de bază ale unei noi ordini sociale:
- voinţa poporului mai presus de toate (desfiinţarea Legiuirii Caragea, din 1818);
- modificarea cuantumului birului numai după consultarea prealabilă a norodului;
- desfiinţarea privilegiilor (dregătoriile de stat, „atât cele politiceşti cât şi cele bisericeşti” de la
„cea mai mare până la cea mai mică - să nu se dea pe bani şi să se aibă în vedere nu obârşia ei ci
meritul”);
- aplicarea unor reforme: a justiţiei, administraţiei, şcolii, armatei, desfiinţarea vămilor interne.
● Consecinţa acestor cereri a fost revenirea la domniile pământene. Astfel, în septembrie 1822,
Poarta a acceptat înlocuirea fanarioţilor, numindu-l pe Grigore Dimitrie Ghica - domn al Ţării
Româneşti şi pe Ioniţă Sandu Sturdza - domn al Moldovei.
6) Proiecte care vizau aspectul naţional în Transilvania
▪ În absenţa nobilimii naţionale, în Transilvania, conducerea luptei românilor pentru drepturi politice a
fost asumată de cler în secolul al XVIII-lea.
▪ Inochentie Micu dezvolta argumentaţia istorică într-o petiţie intitulată Suplex Libellus - adresată Curţii
de la Viena şi împărătesei Maria Tereza. În 1744 este convocat un sinod la Blaj, în urma căruia
episcopul este exilat la Roma.
▪ Episcopul greco-catolic Inochentie Micu, în memoriile sale a cerut:
- includerea românilor între Stări ca naţiune aparte;
- revendicări de ordin ecleziastic, dublate cu cele naţionale:
- reprezentarea naţiunii în viaţa publică
- anularea legilor discriminatorii pentru români.
▪ De la sfârşitul secolului al XVIII-lea, elita românească din Transilvania trece la o formulă politică
neconfesională. În anul 1791 este redactat Supplex Libellus Valachorum, program politic şi naţional al
Şcolii Ardelene, elaborat de personalităţi de seamă: Petru Maior, Gheorghe Şincai, Ioan Molnar Piuariu,
Samuil Micu, Iosif Meheşi, Ioan Budai Deleanu, Ion Para.
● Conţinut:
- desfiinţarea denumirii jignitoare de ,,toleraţi” pentru români;
- egalitate în drepturi cu celelalte naţiuni;
- utilizarea toponimiei româneşti;
- numirea în funcţii proporţională cu numărul locuitorilor etc.
● Înmânat împăratului Iosif al II-lea, acesta îl trimite Dietei de la Cluj care îl respinge sub motivaţia că
recunoaşterea acestor drepturi ar fi răsturnat ordinea constituţională a Transilvaniei.

Proiectul politic paşoptist (1848-1849)

1. Context extern
▪ Anul 1848 a fost an revoluţionar pentru întreaga Europă. Revoluţia era considerată calea prin care se
putea pune în aplicare liberalismul economic şi politic şi era rezolvată problema naţională.
▪ Revoluţiile de la 1848 reprezintă reacţia popoarelor europene împotriva sistemului stabilit de monarhiile
absolutiste în urma Congresului de la Viena din 1815, dominat de Sfânta Alianţă.
2. Context intern
▪ Revoluţia de la 1848 din Principatele Române este, în primul rând, opera intelectualilor liberali
paşoptişti, care recunoşteau în Europa Occidentală un model politic şi cultural demn de urmat.
▪ Elita politică românească dorea reformarea societăţii după modelul revoluţiilor europene.
▪ Proiectele reformatoare elaborate în Ţările Române la începutul secolului al XlX-lea sintetizate într-un
program, au atins momentul culminant prin Revoluţia de la 1848-1849.
▪ Prin programul Revoluţiei de la 1848 românii doreau să se alăture naţiunilor europene moderne.
3. Obiectivele revoluţiei române de la 1848-1849
▪ Obiectivele revoluţiei ( stabilite pe baza cauzelor acesteia ) au fost:
● Obiectivul național: (autonomia românilor în raport cu Imperiul otoman, Rusia şi Austria-
obiectiv minimal) și (Unirea Moldovei cu Muntenia și obținerea independenței-obiectiv
maximal);
● Obiectivul social: rezolvarea problemei agrare: împroprietărirea ţăranilor şi desfiinţarea clăcii
(în Moldova şi Ţara Românească);
● Obiectivul politic: modernizarea instituțiilor și democratizarea societăţii.
4. Programele Revoluţiei române de la 1848

Programe Lideri politici Aspecte naţionale Modernizarea statului. Aspecte sociale

revoluţionare Drepturi şi libertăţi
cetăţeneşti

Petiţiunea V. Alecsandri, „Sfânta păzire a - desfiinţarea cenzurii; „Grabnica

proclamaţie Al. I. Cuza, Gr. Regulamentului îmbunătăţire a
- funcţii acordate după
Cuza Organic” stării locuitorilor
27 martie merit;
1848, Iaşi (de teama unei săteni”.
- reforma şcolilor;
intervenţii armate a
(program al
Rusiei) - siguranţă personală;
revoluționarilo
r - desfiinţarea pedepselor
corporale.
moldoveni)

caracter -
MODERAT

Petiţia Simion - Independența - ,,Naţiunea română cere - desfiinţarea

naţională Bărnuţiu națiunii române din libertatea de a vorbi, de a iobăgiei fără nici o
Transilvania scrie şi a tipări fără nici o despăgubire.
3-5 mai 1848,
cenzură”;
- lozinca Adunării de la
Blaj,
Blaj: „Noi vrem să ne - Asigurarea libertăţii
Transilvania
unim cu ţara”; personale;

- respingea anexarea - şcoli româneşti;

Transilvaniei la
 Ungaria. - biserica română să fie
egală în drepturi cu
celelalte biserici ale
Transilvaniei.

Prinţipiile C. Negri, „Unirea Moldovei şi „Întemeierea instituţiilor „Împroprietărirea

noastre Vasile Valahiei într-un singur ţării pe principiile de locuitorilor săteni
pentru Alecsandri stat neatârnat libertate şi egalitate şi fără nici o
reformarea românesc”. fraternitate”; despăgubire.”
patriei
- desfiinţarea boierescului
12 mai 1848, şi a oricăror alte dări;
Braşov
- egalitatea în drepturi
(revoluţionari
civile şi politice;
moldoveni)
- desfiinţarea tuturor
privilegiilor.
Caracter -
RADICAL

Petiţia ţării Eudoxiu Autonomia provinciei. - Autonomia bisericii - Desfiinţarea clăcii.

Hurmuzaki ortodoxe;
20 mai 1848,
Cernăuţi, - o Dietă care să cuprindă
Bucovina reprezentanţi ai tuturor
stărilor;

- o conducere proprie în
administraţie, justiţie şi
politică;

- libertatea persoanei.

Proclamaţia Ion Heliade „Independenţa - egalitatea drepturilor „Emanciparea

de la Islaz
Rădulescu administrativă şi politice; clăcaşilor ce se fac
9 iunie 1848, legislativă a Ţării proprietari prin
- adunare generală
Româneşti, pe temeiul despăgubire.”
Ţara compusă din
tratatelor lui Mircea şi
Românească reprezentanţi ai tuturor - Dezrobirea
Vlad Voievod şi
neamestec al nici unei stărilor societăţii; ţiganilor.
puteri din afară în cele
dinăuntru ale sale.” - domn responsabil, ales
pe cinci ani şi cautat în
(autonomia Țării toate stările societăţii;
Românești)
- contribuţie generală,
 libertatea absoluta a
tiparului;

- desfiinţarea rangurilor;

- instrucţie egală;

- contribuţie generală.

Petiţia Eftimie Murgu - Respectarea naţiunii - Autonomia bisericii - Emanciparea

neamului ortodoxe. clăcaşilor prin
române;
despăgubire.
românesc din
- autonomia
Ungaria şi provinciei;
Banat
- oficializarea limbii
15 iunie 1848, române.

Lugoj, Banat

Dorinţele Mihail „Unirea Moldovei cu - desfiinţarea privilegiilor; Emanciparea

Muntenia este clăcaşilor prin
Partidei Kogălniceanu - egalitate în faţa legii;
despăgubire
Naţionale din cheia bolţii fără
- libertatea cuvântului;
Moldova de care s-ar prăbuşi
- instrucţie egală şi
tot edificiul
august 1848, gratuită;
naţional.”
Cernăuţi - libertatea întrunirilor;

(program - desfiinţarea rangurilor;

revoluționar al
- contribuţie generală.
moldovenilor)

5. Factori care au împiedicat înfăptuirea programelor revoluţionare la 1848-1849

▪ În Principate :
În Moldova
- Domnitorul Mihail Sturdza a luat măsuri în Moldova împotriva revoluţionarilor de teama unei
intervenţii armate a Rusiei.
- Intervenţia străină (cooperarea dintre Rusia şi Poarta Otomană);
În Țara Românească
- Revoluția a trimfat pentru moment. Domnul Ţării Româneşti, Gheorghe Bibescu a semnat proclamaţia,
dar la scurt timp a abdicat.
- La conducerea ţării s-a instalat un guvern provizoriu din care făceau parte revoluţionarii: Ion Heliade
Rădulescu, Nicolae Bălcescu, C.A. Rosetti, etc.
- Guvernul provizoriu a dus o politică de reforme: eliberarea deținuților politici; adoptarea steagului tricolor
cu deviza ˂Dreptate și fărție˃;crearea unei forţe armate; încercarea de rezolvare a problemei agrare prin
înființarea Comisiei Proprietății etc.
- Confruntat cu ostilitatea Rusiei şi Turciei, guvernul provizoriu a fost înlocuit cu o locotenenţă domnească
 formată (Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Golescu, Christian Tell) şi apoi cu un caimacam (marele boier
Constantin Cantacuzino);
- Cu acordul Rusiei, o armată otomană a pătruns în Bucureşti. Trupele de pompieri comandate de căpitanul
Pavel Zăgănescu au opus o rezistenţă eroică (la 13 septembrie 1848). Aceasta însă nu a împiedicat cucerirea
capitalei şi înfrângerea revoluţiei din Ţara Românească.
▪ În Transilvania:
- acţiunile românilor îndreptate împotriva anexării Transilvaniei la Ungaria au eşuat. Dieta din Cluj a
votat pentru anexarea Transilvaniei la Ungaria (18/30 mai 1848).
- în septembrie 1848 are loc o nouă Adunare de la Blaj care votează o rezoluţie prin care se protestează
împotriva „uniunii” Transilvaniei cu Ungaria şi se trece la organizarea politică şi militară a Transilvaniei:
15 prefecturi şi 15 legiuni.
- în martie 1849 este adoptată noua constituţie a Imperiului Habsburgic care recunoştea autonomia
Transilvaniei şi admitea existenţa naţională a românilor.
- guvernul maghiar apelează la generalul polonez Iosif Bem să conducă armata maghiară care ocupă o
mare parte din Transilvania (fără Munţii Apuseni - Avram Iancu);
- represiune împotriva românilor;
- sunt organizate „tribunalele de sânge”.
- în primăvara - vara anului 1849 au loc tratative româno-maghiare care înregistrează un eşec din
cauza armatei maghiare.
- Imperiul Habsburgic cere sprijinul Rusiei pentru înfrângerea revoluţiei maghiare.
- la Debreţin (iulie) au loc tratative între Lajos Kossuth şi Nicolae Bălcescu: „Proiectul de pacificare”
semnat la Seghedin şi prin care se recunoşteau unele drepturi ale românilor.
- august 1849 - armata maghiară capitulează la Şiria => se încheie şi revoluţia din Transilvania.
Concluzii:
▪ Consecinţele revoluţiei române de la 1848-1849 au fost:
- întărirea conştiinţei naţionale a românilor;
- stabilirea programului de modernizare a societăţii româneşti.

Întrebări posibile:
- Menționați două reforme înfăptuite în Principatele Române în secolul XVIII.
- Precizați două reforme înfăptuite în Transilvania în secolul XVIII.
- Menționați o constantă/asemănare și o deosebire între reformele din Principatele Române și cele
din Transilvania.
- Menționați două proiecte politice din Principate în secolul al XVIII-lea și două caracteristici ale
acestora.
- Menţionaţi o asemănare între proiectele politice referitoare la statul român modern, elaborate în
a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.
- Menționați un obiectiv al proiectelor politice referitoare la statul român modern, elaborate în a
doua jumătate a secolului al XVIII-lea.
- Menționați două proiecte politice din Transilvania în secolul al XVIII-lea și două caracteristici
ale acestora.
- Menționați o constantă/asemănare și o deosebire între proiectele politice din Principatele
Române și cele din Transilvania.
- Precizarea unui proiect politic referitor la statul român modern, din prima jumătate a secolului
al XIX-lea și menționarea a trei aspecte cu privire la acest proiect;
- Menționați două caracteristici ale proiectului politic de la 1821 și o consecință a acțiunii politice
din acel an.
- Menționați două obiective ale proiectului politic paşoptist și două documente în care se
menționau aceste obiective.
 - Menţionaţi o asemănare, respectiv o deosebire între proiectele politice din secolele XVIII-XIX.
- Menționarea a două prevederi ale proiectelor politice referitoare la statul român, elaborate în
1848.
- Menţionaţi o asemănare între prevederile a două proiecte politice referitoare la statul român
elaborate în 1848.
- Menționați o constantă/asemănare și o deosebire între proiectele politice pașoptiste din
Principatele Române și cele din Transilvania.
- Formularea unui punct de vedere referitor la importanța proiectului politic pașoptist şi
susţinerea acestuia printr-un argument istoric.
- Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia la constituirea statului
român modern au contribuit și proiectele politice din prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Înfăptuirea statului român modern (Unirea lui Cuza)

1. Contextul internațional
▪ Are loc o nouă etapă a „crizei orientale” manifestată prin desfăşurarea „războiului Crimeii” (1853-1856),
izbucnit între Rusia şi Turcia, ultima susţinută de Anglia şi Franţa, cu consecințe asupra situaţiei interne
din Principate; Rusia este înfrântă.
▪ În urma războiului se desfăşoară Congresul de pace de la Paris (martie 1856), cu participarea Celor
șapte mari puteri europene.
▪ Pentru prima dată „problema românească” (adică problema unirii Principatelor) devine „problemă
europeană” (adică este discutată de Marile Puteri europene).
▪ Tratatul de pace de la Paris conţinea prevederi speciale referitoare la Principate.
- înlăturarea protectoratului rusesc şi înlocuirea lui cu garanția marilor puteri europene (Franța,
Anglia, Prusia, Sardinia, Rusia, Austria și Imperiul Otoman – Puterile Garante);
- menţinerea suzeranităţii otomane;
- libertatea navigaţiei şi a comerţului;
- retrocedarea către Moldova a judeţelor din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail şi Bolgrad);
- convocarea Adunărilor ad-hoc care aveau dreptul de a se pronunța în problema unirii.
2. Acțiuni pe plan intern care au dus la formarea Statului român modern (1857)
▪ Unirea Principatelor Române (Țara Românească cu Moldova) a devenit ideea centrală, din punct de
vedere politic, a perioadei de după Revoluţia de la 1848.
▪ În anul 1857 au fost convocate Adunările ad-hoc; ele aveau un caracter reprezentativ şi consultativ.
Rezoluţiile adoptate prevedeau:
- respectarea autonomiei Principatelor potrivit capitulațiilor încheiate cu Poarta;
- unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România;
- prinţ străin dintr-o familie domnitoare europeană care să-şi crească moştenitorii în religia ţării;
- neutralitatea şi inviolabilitatea teritoriului noului stat.
3. Acțiuni pe plan extern care au favorizat formarea Statului român modern (1858)
▪ Mai 1858 are loc la Paris Conferinţa marilor puteri garante; este adoptată Convenţia de la Paris (1858)
care va juca rol de Constituţie pentru Principate.
- acest document oferea o unire trunchiată:
- erau comune numele - Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti (sub suzeranitatea otomană
şi garanţia colectivă a marilor puteri);
- se constituia Comisia Centrală (urma să adopte legi comune pentru Principate) şi Înalta Curte de
Justiţie şi Casaţie (rol judecătoresc), ambele cu sediul la Focşani;
- rămâneau separate instituţiile fundamentale ale statului: Domnia, Guvernul şi Adunarea.
- Domnul era ales pe viaţă prin vot cenzitar;
- Convenţia de la Paris prevedea şi o serie de drepturi şi libertăţi, cum ar fi egalitatea în faţa legii,
desfiinţarea privilegiilor şi rangurilor boiereşti și menține separația puterilor în stat.
4. Acțiuni pe plan intern care au dus la formarea Statului român modern (1859)
▪ Pentru că Marile Puteri nu au ţinut cont de dorinţele exprimate de Adunările ad-hoc, românii s-
au organizat pentru a realiza unirea Principatelor, folosindu-se de „tactica faptului împlinit”.
▪ Pentru a realiza unirea românii s-au folosit de o omisiune din Convenţia de la Paris care nu preciza că
aceeași persoană nu putea ocupa funcția de domnitor în ambele Principate.
▪ După o campanie electorală agitată cele două adunări elective alegeau ca domnitor pe Alexandru Ioan
Cuza, atât în Moldova (5 ianuarie 1859), cât şi în Ţara Românească (24 ianuarie 1859).
▪ Importanţa dublei alegeri – la 24 ianuarie 1859 se puneau bazele statului național român modern.
4. Consolidarea statului român modern. Domnia lui Al. I. Cuza (1859-1866)
a) Alexandru loan Cuza şi alinierea la cerinţele modernităţii europeane
▪ După unire, situaţia Principatelor a fost complexă din cauză că uniunea personală nu era recunoscută de
Marile Puteri;
- funcţionau două guverne şi două Adunări;
- organizarea administrativa - lipsită de unitate.
▪ Principalele obiective ale domnului au fost:
- consolidarea unirii prin recunoaşterea dublei alegeri şi realizarea unirii depline (administrative şi
politice).
- plan de reforme care să modernizeze societatea românească după modelul Europei.
- Recunoașterea dublei alegeri este obținută în toamna anului 1859 în cadrul Conferinței Marilor
Puteri de la Paris. Între timp, pe plan intern are loc unificarea serviciului telegrafic şi vamal, unificarea
agențiilor diplomatice, unificarea armatei şi realizarea unui singur minister de război.
▪ Recunoașterea unirii depline este obţinută în urma Conferinței Puterilor Garante de la Constantinopol
(1861)
- În dec. 1861 sultanul dă un firman prin care recunoaște oficial unirea pe timpul domniei lui Cuza.
- În urma acestei recunoașteri, își începeau activitatea, la Bucureşti (care devine capitala ţării) primul
guvern unic al Principatelor condus de conservatorul Barbu Catargiu (22 ian. 1862) şi prima Adunare
(Parlament) unică (24 ianuarie 1862).
b) Consolidarea statului român modern prin reformele lui Al. I. Cuza
▪ Adoptarea unor reforme moderne, radicale era greu de realizat datorită conservatorilor care dominau
Adunarea (Parlamentul).
- în primăvara anului 1862 conservatorii prezintă proiectul legii rurale care lasă practic neatinse bazele
marii proprietăți funciare; proiectul lor preconiza împroprietărirea ţăranilor cu loturi egale.
- liberalii moderați, prin Mihail Kogălniceanu, prezintă un contraproiect care prevedea emanciparea
clăcaşilor şi împroprietărirea ţăranilor în mod diferenţiat.
- Alexandru I. Cuza refuză să sancţioneze proiectul propus de conservatori.
- 23 iunie 1862 - Barbu Catargiu este asasinat, ceea ce determină sfârşitul proiectului propus de
conservatori.
▪ Proiectul Cuza - Kogălniceanu
- Guvernul condus de M. Kogălniceanu (oct. 1863 – ian. 1865) - este considerat cel mai important
cabinet pentru activitatea sa reformatoare.
- martie 1864 - începe în Adunare dezbaterea chestiunii rurale. Conservatorii, care domină
parlamentul, se menţin pe vechile poziţii şi resping proiectul prezentat de Kogălniceanu (emanciparea
clacaşilor şi împroprietărirea cu loturi diferenţiate). Mai mult, ei dau un vot de blam (neîncredere)
guvernului.
- Consecinţe - Kogălniceanu îşi prezintă demisia, însă aceasta este respinsă de domn.
- printr-o lovitură de stat, dată la 2 mai 1864, Alexandru I. Cuza dizolva Adunarea,
menţine guvernul Kogălniceanu şi dă o nouă constituţie Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris.
Noua lege fundamentală este supusă unui plebiscit, odată cu proiectul unei noi legi electorale.
- prin noua constituţie se instaura un nou regim: domnia autoritară; impune preponderenţa
executivului asupra legislativului.
- Atribuţiile Domnului sporesc: iniţiativă legislativă; avea drept de veto; numea pe preşedintele
 Camerei (Adunării) şi membrii Senatului.
- Este introdus Parlamentul bicameral prin înfiinţarea Senatului (Corpul Ponderator).
- Legile erau elaborate de Consiliul de Stat (organ nou creat).
- Legea electorală menţine votul cenzitar, dar măreşte numărul alegătorilor; alegătorii erau împărţiţi în
două categorii: alegători primari şi alegatori direcţi.
- Noua lege fundamentală este recunoscută de Marile Puteri în iunie 1864.
▪ La 14 august 1864 - domnitorul sancţionează Legea rurală (reforma agrară), care prevedea:
- emanciparea clacaşilor prin despăgubire (platită în 15 ani);
- ţăranii erau împroprietăriţi în funcţie de numărul de vite (forţa de muncă);
- pentru pământul primit se plătea o răscumpărare;
- pământul nu putea fi înstrăinat sau ipotecat timp de 30 de ani.
Importanţa reformei agrare:
- au primit pământ (circa 1.800.000 ha), aproximativ 460.000 familii de țărani;
- proprietatea ţărănească a ajuns la aproximativ 30% din suprafaţa arabilă şi păşuni;
- a contribuit la dezvoltarea agriculturii, la uşurarea situaţiei ţărănimii;
- s-a schimbat statutul ţăranilor, care devin proprietari.
▪ Alte legi adoptate în perioada domniei lui Cuza:

Domeniu Legislaţie

Juridic - Legea pentru organizarea Curţii de Casaţie.

- Legea pentru organizarea judecătorească.

- Codul penal şi de procedură penală.

- Codul civil (1865) - garanta egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii, apăra proprietatea
privată.

Administrativ - Legea pentru organizarea administrativă.

- Legea comunală.

Economic - Legea pentru secularizarea averilor mănăstireşti (1863) - trecerea pământurilor

mănăstireşti (care reprezentau aproape un sfert din teritoriul ţării) sub controlul statului.

- Legea contabilităţii.

- Introducerea sistemului metric de măsuri şi greutăţi.

- Înfiinţarea Casei de depuneri şi consemnaţiuni (1864).

Învăţământ - Legea instrucţiunii publice (dec. 1864) - introduce structura modernă a învăţământului
(3 trepte) şi învăţământul primar obligatoriu şi gratuit;

- Înfiinţarea universităţilor din Iaşi (I860) şi Bucureşti (1864).

Politica externă - Înfiinţarea Ministerului de Externe.

 - Înfiinţarea agenţiilor diplomatice româneşti în străinatate.

- Limitarea jurisdicţiei consulare.

- Încheierea unor convenţii vamale, poştale şi de comerţ.

▪ Sfârșitul domniei lui Cuza

- În ian. 1865 - relațiile dintre Cuza şi Kogălniceanu se deteriorează;
- Primul ministru își prezintă demisia, care este acceptată de domnitor;
- ,,Monstruoasa coaliție” (conservatorii şi liberalii radicali) îşi intensifică activitatea;
- 10-11 februarie 1866 - Al. I. Cuza este obligat să abdice şi să părăsească ţara. Fostul domnitor moare
în exil, în străinătate.
▪ Importanța domniei lui Cuza
- Domnia sa este legată de formarea statului naţional modern român;
- In timpul domniei lui Cuza au fost create instituţii statale moderne;
- Prin reformele sale a realizat mare parte din obiectivele revoluției de la 1848. Este considerat
executorul testamentar al revoluției de la 1848.
- România se afirma între statele europene ca un stat naţional şi modern.

Consolidarea statului român modern după 1866

▪ După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza în 1866 revine ideea aducerii unui prinț străin pe tronul
Principatelor.
▪ Prin aceasta, românii sperau să pună capăt luptelor interne şi să-şi asigure un sprijin diplomatic stabil pe
plan extern.
▪ Autorii loviturii de stat din februarie 1866 au oferit coroana ţării lui Filip de Flandra, iar după refuzul
acestuia, lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, susţinut de Napoleon al III-lea, de regele Prusiei şi de
cancelarul Otto von Bismarck.
▪ Carol a depus jurământul la Bucureşti ca „domn constituţional”, la 10 mai 1866.
▪ El a cârmuit ţara aproape jumătate de secol.
▪ La 1/13 iulie 1866 a fost promulgată o nouă Constituţie. Ea era inspirată după constituţia belgiană din
1831. A fost elaborată fără aprobarea puterilor garante şi a fost considerată drept „un veritabil act de
independenţă”, pentru că nu menţiona suzeranitatea otomană şi garanţia marilor puteri.
- Constituţia avea caracter liberal şi se întemeia pe principii moderne: separarea puterilor, instituţii
reprezentative şi guvernare responsabilă.
- Ea fundamenta monarhia constituţională ereditară şi avea înscrise drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
▪ Statul modern, care avea la bază această constituţie, s-a consolidat. Monarhia, Parlamentul şi partidele
politice erau factorii decisivi ai puterii. In principiu, regulile jocului democratic au fost respectate, iar
monarhia a asigurat un anumit echilibru politic intern.
- Au luat naştere partidele politice care susţineau prin programele lor materializate în legi aduse în faţa
Parlamentului, continuarea procesului de modernizare.
- Partidele de guvernământ au fost Partidul Național Liberal, constituit în 1875 şi Partidul
Conservator fondat în 1880.
- S-au conturat doctrinele liberală („prin noi înșine") și conservatoare (,,evoluția organică" sau ,,pașii
mărunți"), exprimând căile diferite prin care cele două partide vedeau realizat progresul țării.
 Întrebări posibile:
- Prezentarea unui fapt istoric extern care a favorizat formarea statului român modern.
- Prezentați cadrul internațional în care s-a discutat problema Principatelor Române în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea.
- Prezentarea a două fapte istorice pe plan intern care au favorizat formarea statului român
modern.
- Prezentați un document extern care a contribuit la formarea statului român modern.
- Prezentați alte două acțiuni desfășurate de români în deceniile cinci - șase ale secolului al XIX-lea
pentru constituirea statului român modern.
- Menţionarea a două fapte istorice care au loc în spațiul românesc între anii 1859-1863 și
precizarea unei caracteristici a unuia dintre acestea.
- Prezentaţi două acțiuni desfășurate în anul 1864, în statul român modern.
- Prezentarea unei asemănări între măsurile adoptate în politica internă a statului român, în anul
1864.
-Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia statul român se
consolidează, în plan intern, prin măsuri adoptate în primul deceniu după unirea Principatelor
Române.
- Menţionaţi o prevedere asemănătoare înscrisă în două proiecte politice referitoare la statul
român, elaborate în deceniile cinci-șase ale secolului al XIX-lea.
- Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia statul român se
consolidează, în plan intern, prin măsuri adoptate după domnia lui Al. I. Cuza.
- Formularea unui punct de vedere referitor la acțiunile desfășurate de statul român în deceniul
șapte al secolului al XIX-lea şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.
- Precizați formațiunile politice din secolul al XIX-lea și menționați câte o caracteristică a fiecărei
formațiuni politice.
- Formularea unui punct de vedere referitor la reprezentanții instituției centrale a statului, care au
contribuit la consolidarea statului român modern şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

Cucerirea independenţei de stat a României

1. Contextul extern: o nouă etapă a „chestiunii orientale”
▪ 1875 – o nouă etapă a „crizei orientale” cauzată de mişcările naţionale care se declanșează în Bosnia-
Herțegovina şi Bulgaria; otomanii reprimă mişcările, însă Rusia intervine în calitate de protectoare a
creştinilor din Balcani;
▪ Situația creată în Balcani a redeschis în România problema independenței față de Imperiul Otoman.
▪ 1876 – noua Constituție otomană califica România drept „provincie privilegiată” a Imperiului
▪ Întreaga societate românească dorea obţinerea independenţei de stat; existau mai multe opinii în ceea ce
priveşte căile de realizare a acesteia:
- liberalii → alianţa cu Rusia şi războiul;
- conservatorii → alianţa cu Germania şi Austro-Ungaria şi diplomaţia.
▪ Rusia se pregăteşte de război → vara anului 1876 are loc, la Reichstadt, întâlnirea dintre împăratul
Austro-Ungariei şi ţarul Alexandru al II-lea, în urma căreia cei doi ajung la un compromis: Rusia obţine
neutralitatea Austro-Ungariei în cazul unui conflict ruso-turc, în schimb primind Bosnia şi Herţegovina.
2. Acțiunile României în vederea obținerii independenței
▪ În octombrie 1876 au loc la Livadia, tratative între guvernul României prezidat de Ion C. Brătianu şi
ţarul Rusiei privind trecerea trupelor ţariste pe teritoriul ţării noastre.
▪ La 4 aprilie 1877, se încheie Convenţia româno-rusă de la Bucureşti. Prevederi:
- trecerea trupelor ruse pe teritoriul românesc spre Balcani
- Rusia se obligă să respecte şi să menţină integritatea teritorială a României
 - Rusia se obliga să suporte cheltuielile de transport
- Traseul trupelor ţariste era fixat în detaliu
- România urma să ia măsuri militare de apărare, decreta mobilizarea armatei (100.000 de oameni)
şi concentrarea trupelor în sudul ţării;
▪ 12 aprilie 1877 – Rusia declară război Turciei.
- Armata otomană bombardează localitățile de pe malul stâng al Dunării
- Armata română răspunde bombardând Vidinul (26 aprilie 1877) => 27 aprilie Turcia declară
suspendate legăturile diplomatice cu România (practic se instalează o stare de război între cele două
state)
▪ La 9 mai 1877 – Mihail Kogălniceanu (ministru de externe) a proclamat independența României în
Parlament.
3. Participarea României la războiul din Balcani
▪ În vara anului 1877 înaintarea armatei ţariste este oprită la Plevna, de cucerirea căreia s-a dovedit că a
depins întreaga soartă a războiului (era înconjurată de 14 redute și apărată de 50.000 de soldați conduși
de vestitul general Osman Paşa)
▪ După mai multe asalturi ale armatei ţariste, eşuate, marele duce Nicolae, conducătorul armatei ţariste din
Balcani în cere principelui Carol I ajutorul
▪ Nu s-a încheiat o convenţie militară scrisă, doar una verbală => la 30 august 1877 are loc, sub
conducerea lui Carol I, primul asalt comun ruso-român asupra Plevnei => armata română reuşeşte să
cucerească reduta Griviţa I cu mari pierderi umane
▪ S-a decis asedierea Plevnei (pentru a întări blocada, la 9 nov. 1877, armata română a cucerit şi reduta
Rahova)
▪ La 28 nov. 1877 – Osman Paşa se predă (după cca. 3 luni de asediu)
▪ După victorie armata rusă se îndreaptă spre direcţia Sofia – Adrianopol, iar armata română spre direcţia
Vidin- Belogradcik
▪ Armata otomană este înfrântă pe toate fronturile => februarie 1878, Turcia cere pace
▪ Tratatele de pace: - s-au încheiat 2 tratate de pace
a) Tratatul de la San Stefano (februarie 1878)
- participă numai Rusia şi Turcia; România nu este acceptată la tratative;
- tratatul recunoștea independența României şi Serbiei;
- autonomia Bosniei şi Herțegovinei;
- organizarea Marelui Principat al Bulgariei;
- Turcia ceda Rusiei Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Șerpilor, însă Rusia îşi rezerva dreptul să
schimbe acest teritoriu cu sudul Basarabiei (jud. Cahul, Ismail şi Bolgrad, retrocedate Moldovei în 1856)
=> Rusia nu-şi respecta angajamentele din Convenția din 4 aprilie 1877
- Marile puteri europene erau nemulțumite de puterea pe care o căpăta Rusia în urma acestui tratat de
pace
- La insistenţele marilor puteri europene Rusia acceptă reluarea tratativelor de pace
b) Tratatul de la Berlin (iulie 1878)
- participă toate cele 7 mari puteri europene;
- recunoaşte independenţa Serbiei şi Muntenegrului;
- Bosnia şi Herţegovina sunt cedate Austro-Ungariei;
- principatul Bulgariei este redus teritorial până la munţii Balcani;
- la sud de acesta lua naştere Rumelia Orientală, ca zonă tampon;
- Anglia primea insula Cipru.
- Independența României era recunoscută condiționat de modificarea articolului 7 din Constituţia de
la 1866 care acorda dreptul de cetăţenie doar creştinilor şi acceptarea retrocedării sudului Basarabiei
către Rusia, în compensaţie România primind Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor.
4. Importanța cuceririi independenței de stat a României
▪ Pe plan intern a creat condițiile întăririi regimului politic, accelerarea modernizării şi dezvoltarea
 economică fără nici o constrângere externă.
▪ Se creau premisele desăvârşirii statului naţional.
▪ A impulsionat lupta românilor din celelalte teritorii româneşti, aflate sub dominaţie străină.
▪ La 14 martie 1881 România se proclamă Regat, iar Carol I primeşte titlul de rege.
▪ pe plan extern ţara noastră devenea o ţară suverană cu drepturi depline în relaţiile internaţionale.

Participarea României la Primul război Mondial

1. Perioada neutralității (1914-1916)
▪ După obţinerea independenţei, românii din teritoriile aflate sub stăpânire străină considerau eliberarea lor
doar „o chestiune de timp”.
▪ România a aderat la Puterile Centrale în 1883, iar statul român a continuat să acorde atenţie problemei
naţionale.
▪ Declanşarea Primului Război Mondial găsea clasa politică din Regat divizată. La Consiliul de Coroană
de la Sinaia (3 august 1914), regele a cerut aplicarea Tratatului cu Puterile Centrale, din 1883. S-au
opus cei mai mulţi membri ai Consiliului. S-a adoptat poziţia de neutralitate.
▪ În perioada neutralităţii, în rândurile clasei politice şi opiniei publice s-au conturat două orientări:
germanofilii (care doreau participarea la război alături de Puterile Centrale) şi antantofilii (care susţineau
intrarea în război de partea Antantei).
▪ In perioada neutralităţii (1914-1916), guvernul condus de I. I.C. Brătianu a purtat tratative cu Antanta în
vederea stabilirii condiţiilor în care România i s-ar fi alăturat. Moartea regelui Carol I şi urcarea pe tron a
lui Ferdinand I a facilitat aceste tratative. Sub presiunea Angliei şi Franţei tratativele au fost reluate şi s-
au concretizat prin semnarea, la 4/17 august 1916, a tratatului şi a convenţiei cu Anglia, Franţa, Italia şi
Rusia.
2. Semnarea Tratatul de alianță cu Antanta și convenția militară (1916)
▪ Soluţia făuririi României Mari prin participarea la război, alături de Antanta, triumfase.
▪ Tratatul de alianță cu Antanta și convenția militară, semnate de I.I.C. Brătianu în numele guvernului
român și de miniștrii marilor puteri din Antanta, la Bucuresti, (4/17 august 1916), au asigurat cadrul
juridic şi militar al participării României la Primul Război Mondial.
▪ Tratatul recunoştea statului român drepturile asupra Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei garantându-
i participarea la Conferinţa de pace în condiţii de egalitate cu aliaţii.
▪ Convenţia militară asigura România de efortul concertat al aliaţilor pe Frontul de Răsărit şi în Grecia,
sprijin care ar fi trebuit să o pună la adăpost de riscurile unui război pe două fronturi.
▪ Consiliul de Coroană de la Cotroceni din 14/27 august 1916 a aprobat oficial cele două documente şi
intrarea României în război împotriva Austro-Ungariei.
3.Participarea României la Primul Război Mondial
a) Campania din 1916
▪ Conform planului de operaţiuni “Ipoteza Z”, trei din cele patru armate române au pornit ofensiva încă
din noaptea de 14/15 august 1916 pe toata lungimea graniţei cu Austro-Ungaria. În scurt timp au fost
eliberate oraşele Braşov, Sf. Gheorghe, Miercurea Ciuc, Gheorghieni, armata română înaintând până în
apropiere de Sibiu. În Banat a fost ocupată Orşova.
▪ Pe frontul din sud trupele bulgare au atacat în forţă şi au cucerit, până la sfârşitul lunii octombrie,
Turtucaia, Silistra, Constanţa şi Cernavodă. Dezastrul de la Dunăre fusese provocat în bună parte de
nerespectarea angajamentelor asumate de Antanta prin convenţia militară. Pe de altă parte, planul de
acţiune al armatei române a fost defectuos, iar pregătirea şi dotarea acesteia lăsa de dorit.
▪ Eşecul contraofensivei generalului Alexandru Averescu de la Flămânda a obligat România să oprească
ofensiva în Transilvania, concentrându-şi forţele pe frontul de sud.
▪ Intrarea în luptă a trupelor germane comandate în nord de generalul Eric von Falkenhayn şi la sud de
generalul Mackensen a creat o situaţie extrem de critică pentru România.
▪ România a fost invadată pe valea Jiului şi pe valea Oltului, unde trupele române comandate de generalii
I. Dragalina şi David Praporgescu, inferioare numeric şi tehnic, nu au putut rezista ofensivei inamice.
▪ După bătălia de pe Neajlov şi Arges (1-3 decembrie), Bucureştiul, părăsit de oficialităţi, era ocupat.
Frontul se stabiliza în sudul Moldovei, pe linia Focşani - Nămoloasa - Galaţi, iar capitala se muta
temporar la Iaşi. Două treimi din teritoriul ţării a fost ocupat de inamic.
▪ În aceste momente, când însăşi fiinţa de stat era în pericol, la Iaşi se constituia un guvern de uniune
naţională, din liberali şi conservatorii democraţi, condus de Ion I.C. Bratianu. Tezaurul României era
trimis în Rusia pentru a fi pus în siguranţă; se trecea la reorganizarea armatei române cu sprijinul
misiunii militare aliate comandata de generalul Henry Berthelot.
b) Campania din 1917
▪ Spre surprinderea inamicului, rezistenţa din Moldova a durat mai bine de un an, iar frontul românesc nu
a putut fi străpuns.
▪ În vara anului 1917 începeau confruntările pe frontul din Moldova. Cu ajutorul misiunii militare
franceze, armata română s-a refăcut şi în vara anului 1917 a obţinut mari victorii la Mărăşti, Mărăşeşti şi
Oituz. În cursul acestor lupte s-au remarcat generalii Alexandru Averescu şi Eremia Grigorescu.
▪ În urma revoluţiei bolşevice (comuniste) din toamna anului 1917, Rusia a ieşit din război şi a încheiat cu
Puterile Centrale pacea de la Brest-Litovsk.
▪ Rămasă singură pe frontul de est, România a fost nevoită să înceteze lupta şi a semnat pacea de la
Bucureşti ( 24 aprilie/7 mai 1918 ). Pacea cu Puterile Centrale prevedea condiţii foarte grele pentru
România:
● România ceda Dobrogea şi Munţii Carpaţi;
● Economia românească devenea total subordonată intereselor Puterilor Centrale;
● Armata română era demobilizată;
● Regele Ferdinand nu a promulgat legea pentru ratificarea Tratatului de pace, care a rămas astfel
nul din punct de vedere juridic.
c) Anul 1918
▪ Deşi în mai 1918 situaţia părea favorabilă Puterilor Centrale, contraofensiva mareşalului Foch a spart
frontul de pe Somme în august, iar în septembrie trupele conduse de Sarrail de la Salonic au străpuns
liniile bulgare. Pe toate fronturile, Puterile Centrale sufereau înfrângeri.
▪ Guvernul Al. Marghiloman a cedat locul unui guvern de generali condus de Constantin Coandă care a
decretat mobilizarea generală şi a ordonat armatei să treacă la alungarea trupelor inamice de pe teritoriul
ţării.
▪ Sfârşitul războiului (29 octombrie/11 noiembrie 1918) găsea România în tabara învingătoare.
▪ Participarea la război, având ca scop desăvârşirea unităţii naţionale, se încheia cu un sacrificiu de sânge
de aproape 800.000 de morţi, răniţi, dispăruţi, cu enorme distrugeri şi pierderi materiale. Capitala
eliberata îşi primea suveranii şi instituţiile centrale la 18 noiembrie/1 decembrie 1918.

Marea Unire de la 1918

1. Factori care au favorizat realizarea Marii Uniri de la 1918 (consecințe ale Primului Război
Mondial):
▪ În anul 1918 a existat un context favorabil unirii tuturor românilor într-un singur stat:
● Încheierea primului război mondial cu victoria Antantei, alianţă din care făcea parte şi România;
● Prăbuşirea imperiilor vecine în cuprinsul cărora se aflau şi provincii româneşti ( Imperiul austro -
ungar şi Imperiul rus );
● Afirmarea principiului autodeterminării naţionale, pe baza căruia fiecare popor avea dreptul să
îşi hotărască singur viitorul („Cele 14 puncte” ale președintelui american W.Wilson);
● În toate provinciile româneşti exista o puternică dorinţă de unire a acestora cu România.
▪ Se disting 3 etape în realizarea unirii:
- autonomia
- independenţa naţională
- unirea
2. Unirea Basarabiei cu România (27 martie 1918)
 ▪ Basarabia a fost primul teritoriu a cărui populaţie majoritar românească a decis unirea sa cu Vechiul
Regat al României.
▪ În fruntea mişcării naţionale, s-a aflat Partidul Naţional Moldovenesc, format la Chişinău, în aprilie
1917; organul de presă al partidului se numea „Cuvântul Moldovenesc”.
▪ Cu prilejul Congresului ostaşilor moldoveni de la Chişinău, din 25 septembrie/8 octombrie 1917, s-a
proclamat autonomia teritorială şi politică a Basarabiei şi s-a constituit un organ reprezentativ numit
Sfatul Ţării (alcătuit din reprezentanţii românilor şi minorităţilor naţionale). Sfatul Ţării era condus de
Ion Inculeţ.
▪ Mişcarea naţională s-a intensificat datorită tendinţelor Ucrainei de a-şi extinde stăpânirea asupra
Basarabiei.
▪ La 2 decembrie 1917, Sfatul Ţării a decis proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti, membră
cu drepturi egale a Republicii Federative Ruse. Primul preşedinte al acesteia a fost ales Ion Inculeţ.
▪ La 13/26 ianuarie 1918, guvernul bolşevic a întrerupt relaţiile diplomatice cu România şi i-a sechestrat
tezaurul, care fusese trimis la Petrograd în iarna anului 1917.
▪ În ianuarie 1918, Republica Democratică Moldovenească şi-a proclamat independenţa şi separarea ei de
Republica Federativă Rusă.
▪ La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării a adoptat, cu majoritate de voturi, Rezoluţia pentru Unirea
Basarabiei cu România.
▪ La 22 aprilie 1918, regele Ferdinand semna Decretul de promulgare a Actului Unirii Basarabiei cu
România.
3. Unirea Bucovinei cu România (28 noiembrie 1918)
▪ Bucovina era o provincie românească aflată sub stăpânirea Austro – Ungariei.
▪ Situaţia românilor din Bucovina s-a înrăutăţit în toamna anului 1918 când Austro-Ungaria, practic, se
prăbuşise. Se vehicula teza anexării de către Habsburgi, ca o ultimă soluţie de salvare, a Bucovinei la
Galiţia, în timp ce Ucraina ridica pretenţii de stăpânire asupra provinciei româneşti şi ameninţa cu
intervenţia armată.
▪ În aceste condiţii, în octombrie 1918, s-a format Consiliul Naţional Român condus de Iancu Flondor.
▪ La 15/28 noiembrie 1918, la Cernăuţi, Congresul General al Bucovinei a hotărât unirea Bucovinei cu
România.
4. Unirea Transilvaniei cu România (1 decembrie 1918)
▪ Transilvania, Banatul şi „Ţara Ungurească” ( Crişana şi Maramureş ) se aflau sub stăpânirea Austro –
Ungariei.
▪ În toamna lui 1918, împăratul Carol I a propus organizarea Imperiului ca stat federal. Manifestul „Către
popoarele noastre credincioase”.
▪ La Oradea, Partidul Naţional Român a adoptat declaraţia de autodeterminare a naţiunii române din
Austro – Ungaria.
▪ Declaraţia de autodeterminare a fost prezentată în Parlamentul de la Budapesta de către Alexandru Vaida
– Voevod.
▪ S-a format Consiliul Naţional Român Central (C.N.R.C.), alcătuit din 6 membri ai P.N.R. şi 6 ai P.S.D.
( Partidul Social Democrat ), ca organ de conducere al românilor.
▪ Pentru a hotărî viitorul Transilvaniei, a fost convocată Marea Adunare Naţională de la Alba – Iulia
pentru ziua de 1 decembrie 1918.
▪ La Adunare, pe lângă cei 1228 de delegaţi, au participat în jur de 100 000 de oameni veniţi din toate
părţile Transilvaniei.
▪ Adunarea de la Alba – Iulia, din 1 decembrie 1918, a adoptat Rezoluţia de unire a Transilvaniei,
Banatului şi „Ţării Ungureşti” cu România.
▪ Printre personalităţile marcante ale Unirii de la 1 decembrie 1918 s-au aflat: Vasile Goldiş, Alexandru
Vaida – Voevod, Iuliu Maniu, etc.
▪ Au fost alese tot atunci organismele provizorii de conducere a Transilvaniei:
• - Marele Sfat Naţional, ca organ legislativ;
• - Consiliul Dirigent, condus de Iuliu Maniu, ca organ executiv ( guvern ).
4. Consecinţele Marii Uniri din 1918
▪ S-a realizat Unirea politică a tuturor românilor, formându-se statul naţional unitar român.
▪ Crearea României Mari, hotărâtă în mod democratic, a oferit condiţii favorabile pentru progresul general
al naţiunii române ( dezvoltare economică, regim democratic, etc. ).
▪ Noua Românie se deosebea în chip fundamental de cea existentă înainte de 1914. Crescuse în primul
rând ca întindere, ajungând prin înglobarea Transilvaniei, Banatului, Basarabiei şi Bucovinei de la
137.000 km². la 295.049 km².
▪ Din punct de vedere demografic, vechea unitate etnică era înlocuită cu o situaţie nouă, în care alături de
români coexistau şi un procent de alte naţionalităţi.
▪ Reformele din anii 1917-1923 au schimbat în chip radical vechile structuri sociale şi politice, dând
naştere din punct de vedere instituţional, unei Românii noi. În 1917 regele Ferdinand a semnat decretul
privind reforma agrară şi pe cel referitor la abolirea sistemului electoral cenzitar şi introducerea votului
universal.
▪ Constituția din 1923 a stat la baza regimului democratic parlamentar al României interbelice.

Întrebări posibile
- Menționați un element de context internațional favorabil obținerii independenței României.
- Precizați două acțiuni ale României în vederea obținerii independenței în deceniul opt al al
secolului al XIX-lea.
- Formulaţi, un punct de vedere referitor la evenimentele desfășurate pe frontul din Balcani în anii
1877-1878.
- Menționați un act diplomatic din deceniul opt al al secolului al XIX-lea și două prevederi
referitoare la România.
- Menționați două consecințe ale obținerii noului statut politico-juridic internațional pentru
România în deceniul opt al al secolului al XIX-lea.
- Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia România se implică în
anul 1916 în relațiile internaționale în raport cu o mare alianță.
- Formulaţi, un punct de vedere referitor la evenimentele desfășurate pe front în anul 1917.
- Menționați contextul extern și un factor favorabil realizării României Mari.
- Enumerați etapele parcurse de provinciile românești în realizarea Marii Uniri.
- Prezentați două consecințe ale realizării Marii Uniri.
- Formulați un punct de vedere referitor la consecințele realizării statului național unitar român și
şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

Test de evaluare
Statul român modern 1
Subiectul I (30 de puncte)
Citiţi cu atenţie sursele de mai jos:
A. „Paralel cu revendicările politice, are loc o mişcare culturală însemnată în Ardeal, de redeşteptare
naţională. Dintre tinerii trimişi la învăţătură la Roma, se ridică figuri însemnate care arată în faţa lumii,
cu argumente latinitatea limbii noastre şi originea romană a poporului nostru. Figurile cele mai
însemnate ale acestui curent de redeșteptare sunt trei, ca şi în mişcarea din 1784, şi anume: Samuil Micu,
Petru Maior şi Gheorghe Şincai. Cel dintâi, nepot al lui Ioan Inochentie Micu Clain, se ocupă îndeosebi
de studiul limbii. Petru Maior e autorul Istoriei pentru începutul românilor în Dacia (1812), în care
susţine continuitatea noastră în stânga Dunării. Gheorghe Şincai a lucrat multă vreme la o Cronică a
românilor şi a mai multor neamuri, redactarea ei a durat până în 1808. (...) Ideile acestor trei mari
scriitori – care, împreună cu cei doi episcopi, ortodox şi unit, şi cu alţi fruntaşi, ca Ioan Molnar, sunt şi
autorii petiţiei numite Supplex Libellus Valachorum – au avut un adânc răsunet nu numai în Ardeal, dar
şi dincoace, peste munţi, unde ele au contribuit la mişcarea de renaştere culturală şi politică”.
 (C.C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până la moartea regelui Ferdinand)
B. „Fucius patriae*.
Ce obrăznicie nechibzuită! Autorul notelor numeşte trântori ai patriei pe oamenii care fac parte din
aceeaşi categorie cu valahii: prin urmare, după părerea sa, nici valahii nu sunt altceva decât nişte trântori.
Dacă însă oamenii care cultivă pământul, se ocupă de creşterea vitelor, oamenii din care este alcătuită
cea mai mare parte a oastei şi a păturii producătoare transilvănene, care întreţin pe soldat, pe judecător şi
pe însuşi autorul notelor, dacă aceştia sunt trântorii Transilvaniei, atunci aş vrea să ştiu: cine sunt oare
albinele acestei ţări? Desigur că nu aceia care trăiesc din hărnicia trântorilor. (...)
Faptul că romanii, la cucerirea acestei provincii, nu au exterminat pe băştinaşi, ori nu i-au mutat în altă
parte, ne dă oare dreptul să constatăm că valahii sunt, dintre locuitorii de azi ai Transilvanei, cei mai
vechi? Chiar dacă valahii s-au născut din amestecul coloniştilor romani cu vechii geţi sau daci, ce
contează? Oricum, ei tot sunt cei mai vechi locuitori ai ţării decât ungurii, secuii şi saşii”.
(Ioan Budai-Deleanu combătând aserţiunile celor care au încercat să contrazică adevărurile
fundamentale din Supplex Libellus Valachorum. Ioan Budai-Deleanu, Scrieri inedite)
*Fucius patriae = exprimare în limba latină care înseamnă trântorii patriei; expresia a fost extrasă de
Ioan Budai-Deleanu, pentru a o combate. Ea a fost folosită în textul lui Iosif Carl Eder, care în 1791 a
scris note la Supplex Libellus Valachorum, încercând să anuleze argumentaţia drepturilor şi cererilor
românilor din Transilvania.
Pornind de la aceste surse, răspundeţi la următoarele cerinţe:
1. Numiți doi reprezentanți ai mișcării de redeșteptare națională precizate în sursa A. 2 puncte
2. Precizați spațiul istoric din sursa B. 2 puncte
3. Menționați două argumente folosite de intelectualii menționați în sursa A. 6 puncte
4. Scrieţi, pe foaia de examen, litera corespunzătoare sursei care critică atitudinea autorităților din
Transilvania față de români. 3 puncte
5. Scrieți două informații aflate în relație cauză-efect, selectate din sursa B precizând rolul
fiecăreia dintre aceste informaţii (cauză, respectiv efect). 7 puncte
6. Prezentați alte două proiecte politice din spațiul românesc în secolul XVIII și începutul secolului XIX
în afară de cele menționate în cele două surse. 6 puncte
7. Menționați o caracteristică a reformismului domnesc în Principate. 4 puncte

Subiectul al II-lea (30 de puncte)

Citiți cu atenție sursa de mai jos:
„Revoluția de la 1848-1849 a fost, fără îndoială, unul dintre cele mai importante momente ale istoriei
moderne nu doar în istoria românilor, ci și a altor popoare din spațiul central-sud-est- european. La 1848
Europa a fost martora unor ample evoluții simultane, care s-au dezvoltat progresiv din Franța spre
Răsărit, cuprinzând Germania, Italia, Imperiul Habsburgic, Țările Române. În deceniile al patrulea și al
cincilea, diferitele societăți și organizații revoluționare din Moldova, Țara Românească și Transilvania au
încercat să ofere soluții concrete pentru rezolvarea problemelor fundamentale ale națiunii române:
independența, unitatea și modernizarea structurilor interne ale societății românești. Prin circulația
intelectualilor de o parte și de alta a Carpaților, problemele globale ale națiunii au intrat în conștiința
publică. Călătoriile lui George Bariț și Timotei Cipariu în Țara Românească ori peregrinările
moldovenilor și muntenilor prin Transilvania și Banat, au asigurat difuzarea ideologiei naționale și
democratice în întreg spațiul românesc. Astfel, în primăvara anului 1848, când valul revoluționar a pornit
de pe malurile Senei spre răsărit, elita românească era pregătită ideologic să declanșeze o acțiune
generală de eliberare socială și națională”.
(Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, Istoria Transilvaniei)
Pornind de la această sursă, răspundeţi la următoarele cerinţe:
1. Numiţi doi intelectuali români menționați în sursă. 2 puncte
2. Precizaţi secolul în care se desfășoară evenimentele istorice prezentate în sursa dată.2 puncte
3. Menționați două probleme fundamentale ale națiunii române prezentate în sursă. 6 puncte
4. Menţionaţi, din sursa dată, două informaţii referitoare la anii 1848-1849. 6 puncte
5. Formulaţi, pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la pregătirea revoluției române susţinându-
l cu două informaţii selectate din sursă. 10 puncte
6. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmația conform căreia programele revoluției române de
la 1848-1849 au prezentat pe larg rezolvarea problemelor fundamentale ale națiunii române. (Se
punctează prezentarea unui fapt istoric relevant și utilizarea conectorilor care exprimă cauzalitatea şi
concluzia.)
4 puncte
SUBIECTUL al III-lea (30 de puncte)
Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre formarea statului național modern român având în
vedere:
- precizarea a două fapte istorice realizate pe plan extern care au contribuit la formarea statului național
modern român;
- menționarea a două fapte istorice realizate pe plan intern care au contribuit la formarea statului
național modern român;
- menționarea a două fapte istorice realizate pe plan intern care au contribuit la consolidarea statului
național modern român;
- formularea unui punct de vedere referitor la importanța formării statului național modern român și
susținerea acestuia printr-un argument istoric.

Notă! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentării, evidenţierea

relaţiei cauză-efect, elaborarea argumentului istoric (prezentarea unui fapt istoric relevant și utilizarea
conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia), respectarea succesiunii cronologice/logice a
faptelor istorice şi încadrarea eseului în limita de spațiu precizată.

Test de evaluare
Statul român modern 2
Subiectul I (30 de puncte)
Citiţi cu atenţie sursele de mai jos:
A. „Partidul Naţional Liberal trebuie să priceapă că, la această cotitură a istoriei, sau va reuşi să schimbe
structura socială a României, sau raţiunea lui de a fi în viaţa publică a ţării încetează a mai exista. Nu-mi
vorbiţi de rezistenţa conservatorilor. Ea nu mă sperie. Am prevăzut-o din ceasul din care m-am hotărât.
Datoria noastră astăzi este s-o înfrângem, spunea ˂Ion. I.C. Brătianu˃. În întrevederea avută cu Nicolae
Iorga, în vara anului 1913, Brătianu îi comunică ˂intenţia sa fermă de a da ţăranului pământ şi vot˃ (…)
La obiecţiile şi propunerile lui Iorga, ca în loc de expropriere, pe care o credea de natură să rupă
echilibrul social, să se mulţumească pentru moment cu arendarea pământului ţăranilor, iar în locul
sufragiului universal, unul pe „colegii ca-n Bucovina”, Brătianu rămâne intransigent pe terenul
reformelor radicale. ˂Le voia, mărturiseşte marele istoric, de o singură formă pentru toţi, absolută şi
imediat˃.” (Sterie Diamandi, Galeria oamenilor politici, Ionel Brătianu)
B. „Reformele violente sau intempestive sunt convulsii sociale care lasă mai multe urme ale răului decât
germeni ai binelui, în timp ce ameliorările progresive, măsurate în concordanţă cu gradul de civilizaţie al
ţării unde ele operează şi fondate pe justiţie şi raţiune, rămân întotdeauna şi prepară calea unor noi
ameliorări. Ca să vindecăm un corp bolnav, nu este necesar să ştim doar că acel corp suferă, trebuie să
căutăm cauzele bolii, să descoperim originea răului. Tot aşa, pentru a regenera o ţară, nu este de ajuns
doar să ştim că acea ţară este înapoiată, că o clasă de oameni sunt săraci, nefericiţi, ci suntem obligaţi să
cercetăm adevărata sursă a durerii care o copleşeşte. Altfel tăiem la întâmplare şi omorâm bolnavul pe
care vrem să-l vindecăm, dezorganizăm ţara pe care căutăm s-o reformăm.
De aceea este de o mie de ori mai dezastruos ca o ţară să aibă legi bune, călcate însă în picioare, decât
să aibă legi mediocre, dar respectate sau chiar să nu aibă deloc. În Anglia, englezii se supun legilor vechi
care sunt chiar contrare secolului nostru şi nu fac altele decât cu foarte mare circumspecţie. În Franţa sau
schimbat patru sau cinci carte constituţionale în ultimii 60 de ani. Care dintre cele două ţări totuşi ne
întrebăm, este mai bine guvernată?” [concepţia conservatoare a lui Barbu Catargiu]
(I. Stanomir, L. Vlad, A fi conservator, antologie, comentarii şi bibliografie)
Pornind de la aceste surse, răspundeţi la următoarele cerinţe:
1. Numiți cele două ideologii politice prezentate în cele două surse. 2 puncte
2. Menționați reformele propuse în sursa A. 2 puncte
3. Menționați două spații istorice prezentate în cele două surse. 6 puncte
4. Scrieţi, pe foaia de examen, litera corespunzătoare sursei care critică reformele radicale propuse.
3 puncte
5. Scrieți două informații aflate în relație cauză-efect, selectate din sursa B precizând rolul
fiecăreia dintre aceste informaţii (cauză, respectiv efect). 7 puncte
6. Prezentați două acțiuni prin care statul român modern s-a consolidat și pe plan extern în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea. 6 puncte
7. Menționați o caracteristică a vieții politice românești în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
6 puncte
Subiectul al II-lea (30 de puncte)
Citiți cu atenție sursa de mai jos:
„Se apropie anul, de când, brusc, fără pregătire, tragic, România a fost pusă în fața clipei, care trebuia
să decidă față de toate străduințele trecutului ei întunecat și vitreg și de toate făgăduielile viitorului ei
luminos și falnic; clipă pe care nu îndrăznea să spere a o vedea sosind. Problema care se pune astăzi
României e înfricoşătoare dar simplă: sau România pricepe datoria pe care i-au creat-o evenimentele în
curs, şi atunci, istoria ei abia începe, iar viitorul ei va fi o răzbunare prelungită și măreață a umilințelor ei
seculare; sau România, mioapă la tot ce e mâine, cu ochii mari deschişi la tot ce e azi, nu pricepe şi
înlemnită stă pe loc, şi atunci istoria ei va înfăţişa pentru vecie exemplul unic şi mizerabil al unei
sinucideri vieţuite!
Din împrejurările de azi, România va trebui să iasă întreagă şi mare; România nu poate fi întreagă fără
Ardeal; România nu poate fi mare fără jertfă. Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e şcoala care
i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susţinut viaţa. (...) Ardealul e românismul în restrişte, e întărirea
care îndepărtează vrăjmaşul, e viaţa care cheamă viaţă. (...)
Ardealul nu e numai inima României politice; priviţi harta: Ardealul e inima României geografice! Din
culmile lui izvorăsc apele care au scăldat românismul în istorie: la miazănoapte, Someşul, la apus,
Mureşul, la miazăzi, Oltul. De-a lungul Carpaţilor, România de azi se întinde ca o simplă zonă militară a
unei fortăreţe naturale, încăpută în mâini străine!
Ne trebuie Ardealul, dar ne trebuie cu jertfă! Nu se lipește carne de carne fără să curgă sânge! Nu se
alipește Ardealul cu neutralitatea. Neutralitatea și-a avut rostul dar și-a trăit traiul! România nu-și poate
prelungi neutralitatea peste limitele trebuințelor sale și mai ales, peste limitele demnității sale.”
(Discursul rostit de Nicolae Titulescu la adunarea naţională de la Ploieşti – iunie-iulie
1915, în Şt. Pascu, L. Maior, Culegere de texte pentru Istoria României).
Pornind de la această sursă, răspundeţi la următoarele cerinţe:
1. Numiți liderul politic la care face referire sursa. 2 puncte
2. Precizaţi secolul în care se desfășoară evenimentele istorice prezentate în sursa dată. 2 puncte
3. Menționați spațiul istoric la care se referă sursa și acțiunea desfășurată în privința acestuia.
6 puncte
4. Menţionaţi, din sursa dată, două informaţii referitoare la contextul extern în care se afla România în
anul 1915. 6 puncte
5. Formulaţi, pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la discursul rostit de Nicolae Titulescu
susţinându-l cu două informaţii selectate din sursă. 10 puncte
6. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmația conform căreia România s-a implicat în relațiile
internaționale în raport cu o mare alianță în prima jumătate a secolului XX (Se punctează prezentarea
unui fapt istoric relevant și utilizarea conectorilor care
exprimă cauzalitatea şi concluzia.) 4 puncte
SUBIECTUL al III-lea (30 de puncte)
Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre formarea statului național unitar român, având în
vedere:
- precizarea contextului internațional la sfârșitul deceniului doi al secolului XX;
- menționarea contextului extern și a unui factor favorabil realizării României Mari;
- menționarea a două acțiuni interne care au dus la formarea statului național unitar român;
- formularea unui punct de vedere referitor la importanța formării statului național unitar român și
susținerea acestuia printr-un argument istoric.

Notă! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentării, evidenţierea

relaţiei cauză-efect, elaborarea argumentului istoric (prezentarea unui fapt istoric relevant și utilizarea
conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia), respectarea succesiunii cronologice/logice a
faptelor istorice şi încadrarea eseului în limita de spațiu precizată.

ROMÂNIA POSTBELICĂ. STALINISM, NAŢIONAL-COMUNISM ŞI DISIDENŢĂ

ANTICOMUNISTĂ. CONSTRUCȚIA DEMOCRAȚIEI POSTDECEMBRISTE

CUVINTE CHEIE
Armata Roşie = denumire, până în 1948 a forţelor armate ale URSS, controlată de Partidul Comunist
prin intermediul comisarilor politici.
Blocul Naţional Democrat = alianţă condusă de PCR care a participat în alegerile din 1946 (PCR, PSD,
PNL-Gh. Tătărescu, PNŢ-Anton Alexandrescu, Frontul Plugarilor, Partidul Naţional Popular).
CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc) = organizație internațională de colaborare economică
între statele socialiste, care a avut drept drept scop satelizarea față de Moscova a țărilor membre, atât în
plan economic cât și în plan politic; C.A.E.R. a fost desființat la 28 iunie 1991.
Carta 77 - inițiativă civică de disidență din Cehoslovacia începută în 1977.
Chiabur - termen folosit în timpul regimului comunist din România pentru a desemna categoria țăranilor
cu o situație materială mai bună, în special pe cei care aveau suprafețe mai mari de pământ în proprietate.
Cobeligeranță - Situaţie în care se află un stat care participă la un conflict armat alături de alte state,
împotriva unui inamic comun, fără a face parte din alianţă cu statele alături de care participă la lupte.
Colectivizare - proces politic și economic de lichidare a proprietății private în agricultură pus în practică
în timpul regimului stalinist din România, în perioada 1949-1962.
Cote - cantități din recolta obținută (de cereale, carne, lapte ș.a.) pe care țăranii erau obligați să le predea
statului.
Democraţie populară - denumire eclectică și pleonastică a regimurilor de tranziție spre organizarea
politică de tip sovietic; în cadrul acestor regimuri, instaurate de U.R.S.S. în țările ocupate după Al Doliea
Război Mondial, se urmărea lichidarea „claselor exploatatoare”, întărirea „alianței clasei muncitoare cu
țărănimea” și mobilizarea eforturilor lor pentru construirea socialismului.
Dizidenți - persoane care au păreri sau opinii diferite față de colectivitate, organizația din care fac parte.
Disidență - grup de persoane cu opinii diferite de acelea ale majorității; sciziune formată prin acțiunea
unui astfel de grup.
Drepturile omului - drepturile fundamentale la care o persoană are în mod inerent dreptul în calitate
ființă umană.
Duşman al poporului - denumire împrumutată de la bolșevicii sovietici de către comuniștii români prin
care desemnau oponenții politici.
Economie planificată - sistem economic în care producția și investițiile sunt planificate strict de către
guvern.
Economie de piaţă - formă de organizare și funcționare a economiei în care există pluralismul formelor
de proprietate, concurenţă liberă iar prețul și volumul producției depind, în principiu, de confruntarea
dintre cerere și ofertă.
Epurare = îndepărtarea din funcţiile politice şi din administraţia publică a unor elemente „indezirabile”
în urma unei răsturnări politice radicale.
Europenizare - schimbarea produsă în contextul intern al fiecărei ţări prin impunerea de modele, norme
şi politici comunitare care implică modificări de substanţă în politicile naţionale şi încadrul instituţional
de adoptare şi aplicare a acestora.
Frontul Naţional Democrat = alianţă de mici partide de stânga aflate sub controlul total al comuniştilor
înființată în septembrie 1944; cu excepția Partidului Social Democrat, toate aceste „partide”, aveau un
număr foarte redus, uneori simbolic de aderenți.
Glasnost - transparenţă, libertatea cuvântului, a informaţiei, a comunicării etc., termen specific reformei
lui Gorbaciov de după 1987.
Greva regală = acţiunea regelui Mihai de a refuza semnarea actelor emise de guvern, în speranţa că va
determina înlăturarea acestuia. A fost o formă fără precedent în istoria monarhiilor europene de a
protesta.
Haiducii Muscelului, Sumanele Negre, Mişcarea Naţională de Rezistenţă, Haiducii lui Avram
Iancu, Graiul Sângelui = grupuri de rezistenţă armată anticomuniste.
Industrializare forțată - supradimensionarea industriei naționale, fără a se ține cont de costuri,
necesități și posibilități reale ale economiei.
Lovitură de stat - înlăturarea prin forţă a unei conduceri politice dintr-un stat.
Naţionalizare (etatizare) = trecerea în proprietatea statului a obiectivelor economice aflate în
proprietate privată, însuşirea de către stat a proprietăţii şi a gestiunii activităţilor economice private.
Naţional - Comunism - doctrină socială, politică şi economică, bazată pe principiul proprietăţii
colective şi partidul unic şi adaptată strict realităţilor istorice din România.
Nomenclatură = sistem introdus în Rusia ţaristă, care consta în elaborarea de către autorităţi a unor liste
cu persoane demne de încredere, în vederea ocupării unor funcţii oficiale; sistemul nomenclaturii a fost
preluat de regimul sovietic din U.R.S.S. şi de alte state socialiste, având ca scop împiedicarea pătrunderii
în instituţiile statului „democrat popular” a duşmanilor noului regim, care ar fi putut să-l submineze din
interior.
Partidul-stat - partidul unic ce exercită singur puterea într-un stat, în condiţiile în care se interzice
existenţa altor partide opuse; formula partidului-stat este caracteristică regimurilor totalitare, în cadrul
cărora partidul unic este prezent în toate domeniile de activitate prin membrii săi, care acționează pentru
promovarea şi punerea în aplicare a liniei sale politice.
Perstroika - termen specific reformei lui Gorbaciov de după 1987, care desemna restructurarea
economiei.
Plan cincinal – plan economic, întocmit pe o perioadă de cinci ani. A constituit principalul instrument al
planificării economice în perioada comunistă.
Planul Valev = plan prin care România, Bulgaria şi sudul URSS erau menite să fie doar o furnizoare de
produse agrare pentru ţările CAER, într-un spaţiu interstatal destinat agriculturii.
„Primăvara de la Praga”- a fost o perioadă de libertate politică din Cehoslovacia, care a început în
primăvara anului 1968, când a venit la putere Alexander Dubček și a durat până în 20 august, același an,
când Uniunea Sovietică și aliații săi din Pactul de la Varșovia (cu excepția notabilă a României) au
invadat țara.
Proletcultismul - curent pseudocultural apărut în Rusia după revoluția bolșevică din 1917, ale cărui
principii estetice se reduceau la ideea formării culturii „pur proletare” și care respingea întreaga
moștenire culturală a trecutului.
Realismul socialist - metodă oficială de creație adoptată în URSS potrivit căreia arta este o „formă a
conștiinței sociale” care își propune reflectarea veridică, istorică, concretă a realității în dezvoltarea ei;
noua concepție reprezenta de fapt o distorsionare a realității, o adaptare a ei la cerințele și interesele
 partidului-stat, care dorea să dețină monopolul asupra adevărului și înțelegerii realității, fără a se mai
pune problema originalității, a libertății de expresie sau a creativității.
Reeducare = metodă represivă prin care, prin manipulare şi tortură, li se anihilau deţinuţilor
personalitatea şi simţul valorilor, a fost utilizată între 1949-1952 la Piteşti, Gherla, Aiud şi Canalul
Dunăre-Marea Neagră.
Represiune politică - sistem de reprimare violentă a oricăror forme de opoziție politică, de către regimul
aflat la putere într-un stat.
Rezistenţă anticomunistă - mișcare de împotrivire față de regimul comunist, prin care s-a urmărit
revenirea la regimul democratic.
Revoluţie – transformarea radicală a structurii politice, economice şi sociale a unei societăţi pe căi
violente sau paşnice.
Revoluţie culturală - concept folosit inițial cu referire la dezvoltarea societății ruse în timpul lui Lenin
prin măsuri de alfabetizare și igienă a populației ce implicau o îndepărtare graduală față de moștenirea
țarismului; în contextul stalinismului, revoluția culturală reprezintă o componentă a revoluției socialiste,
având drept scop dezvoltarea unei noi culturi puse în slujba marilor idealuri de construcție a
comunismului.
Securitate - organ de represiune politică a statului totalitar, având ca obiectiv combaterea și chiar
eliminarea tuturor ce se opun politicii PCR.
Societatea civilă = formă de manifestare liberă a cetăţenilor, prin întemeierea de organizaţii civice,
independente politic şi financiar (nonguvernamentale) care urmăresc îndeosebi apărarea drepturilor
omului, dezvoltarea spiritului civic şi de iniţiativă, ajutorarea persoanelor aflate în nevoie etc.
Societatea socialistă multilateral dezvoltată – termen utilizat în perioada ceaușistă, care desemna
proiectul de ţară după 1965 şi care prevedea dezvoltarea societăţii româneşti pe toate planurile.
Sovromuri = inteprinderi mixte româno-sovietice, care în realitate erau forme mascate de spoliere a
ţării.
Şoimii Patriei = organizaţie pentru copiii din grădiniţe.
Tribunalul Poporului - instanța specială de judecată inventată de autorități, inexistentă pînă în aprilie
1945 în justiția românească; principala armă de exterminare a „elitelor burgheze”.

INSTAURAREA REGIMULUI COMUNIST; FACTORI/ETAPE

▪ Etapa cuceririi puterii politice de către comuniști (1944-1947)
▪ Etapa regimului stalinist în România (1948-1965)
▪ Etapa regimului național-comunist în România (1965-1989)

Etapa cuceririi puterii politice de către comuniști (1944-1947)

1. Factori externi care au favorizat preluarea puterii de către comuniști
▪ Prin Actul de la 23 august 1944 - România întoarce armele împotriva Germaniei și se alătură Coaliției
Națiunilor Unite în cel de-Al Doilea Război Mondial;
▪ Regimul comunist a fost instaurat în România la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, Uniunea
Sovietică obţinând acordul tacit al aliaţilor, şi folosindu-se de un instrument, Partidul Comunist Român,
care în 1944 număra mai puțin de 1000 de membri.
▪ Conform înțelegerilor dintre marile puteri, România a fost lăsată în sfera de influență a Moscovei. Astfel,
prin Acordul procentaj de la Moscova, din octombrie 1944, dintre Churchill şi Stalin, România este
lăsată în proporție de 90% în sfera de influență a Uniunii Sovietice.
▪ Convenția de armistițiu din 12 septembrie 1944 a fost transformată de Uniunea Sovietică într-un cadru
legal pentru a-şi atinge obiectivele politice în România. Prevederi:
● impusă de Uniunea Sovietică;
● întreținerea armatei sovietice de ocupație – Armata Roșie;
● plata unor mari despăgubiri de război - 300 milioane dolari;
● granița româno-sovietică pe Prut;
 ● trecerea N-V Transilvaniei sub administraţia Armatei Roşii, cu promisiunea retrocedării în
schimbul unei guvernări „democratice”.
2. Factori interni care au favorizat preluarea puterii de către comuniști
▪ Prezența Armatei Roșii în România. Armata Roșie, care ocupase România după 23 august 1944,
considerată „armată eliberatoare”, a jucat un rol esențial în instaurarea regimurilor de „democrație
populară”, în statele din sud-estul Europei, folosindu-se de comuniști.
- Odată ajunsă în România, Armata Roșie va recurge la abuzuri şi violenţe împotriva populației civile,
precum şi la îndepărtarea liderilor anticomuniști, interzicând totodată legătura cu armata română aflată pe
front.
- În spatele Armatei Roșii a venit „gruparea moscovită” (formată din Ana Pauker, Vasile Luca și
Teohari Georgescu) cu ordin de la Stalin de a ajuta la preluarea puterii de către comuniști.
▪ PCR a fost folosit ca element esenţial în politica lui Stalin, prin crearea unor coaliţii. Astfel, va fi
înfiinţat B.N.D. – Blocul Naţional Democrat, iar în octombrie 1944, va fi înfiinţat Frontul Naţional
Democrat (F.N.D.), coaliţie politică promovată de PCR, care cuprindea: PCR. Partidul Social Democrat,
Frontul Plugarilor.
● Pătrunderea reprezentanţilor Partidului Comunist în guvernele constituite după 23 august 1944,
în posturi foarte importante.
● Guvernul condus de general Constantin Sănătescu (august - decembrie 1944). În al doilea guvern
Sănătescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri a fost Petru Groza
● Guvernul condus de general Nicolae Rădescu (6 decembrie 1944 - 6 martie 1945): comuniștii
deţineau ministere cheie: justiţia, internele.).
3. Constituirea guvernului comunist condus de Petru Groza – 6 martie 1945
▪ S-a realizat în urma agitaţiilor comuniste din ţară întreţinute de Frontul Naţional Democrat controlat de
Partidul Comunist;
▪ S-a realizat în urma presiunii şi ameninţărilor lui Andrei Vâşinski, ministrul adjunct de externe sovietic;
după instalarea acestui guvern, URSS a permis reintrarea în posesia statului român a Transilvaniei de N-
V anexată de Ungaria prin Dictatul de la Viena - 1940;
▪ Pentru a obţine susţinerea populară, la 23 martie 1945, guvernul înfăptuieşte reforma agrară.
▪ Guvernul Groza a recurs la o serie de schimbări, invocând argumentul epurării fasciste: numirea unor
prefecţi comunişti, înfiinţarea tribunalelor populare, arestări, condamnări şi deportări pentru
„colaboraţionism”, precum şi dezmembrarea partidelor democratice.
▪ Regele Mihai a protestat faţă de abuzurile guvernului Groza prin greva regală din perioada august-
decembrie 1945, care s-a încheiat ca urmare a includerii în guvern a unor reprezentanţi ai Partidului
Naţional Ţărănesc şi Partidului Naţional Liberal – miniștri fără portofoliu (fără să conducă un minister
anume).
4. Asaltul final al comuniștilor asupra regimului democratic
▪ Falsificarea alegerilor din noiembrie 1946
● Alegerile au fost câștigate prin fraudă (falsificare) de Blocul Partidelor Democratice format din
Partidul Comunist, Partidul Social-Democrat, Partidul Naţional Liberal – Gh. Tătărăscu şi
Partidul Naţional Ţărănesc – Anton Alexandrescu;
● Partidul Naţional Ţărănesc a fost adevăratul câştigător al alegerilor.
▪ Anihilarea opoziţiei democratice
● Partidul Naţional Ţărănesc a fost înlăturat din viața politică prin „înscenarea de la Tămădău”
(1947) – acuzații de trădare şi de colaborare cu SUA împotriva guvernului comunist de la
Bucureşti; liderii țărăniști au fost judecați și condamnați la închisoare;
● Partidul Naţional Liberal – s-a autodizolvat iar liberalii din guvern au fost schimbaţi (Gh.
Tătărăscu este înlocuit la Ministerul de Externe cu Ana Pauker).
▪ Proclamarea Republicii Populare Române
● Instituţia monarhiei reprezenta ultima instituţie democratică din România;
 ● La 30 decembrie 1947, Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu-Dej i-au cerut regelui Mihai să
abdice. În aceeaşi zi România a fost proclamată republică populară.

Regimul comunist din România între 1948 şi 1965 - Stalinismul

Regimul comunist din România în această perioadă s-a caracterizat prin:
●adoptarea unor măsuri specifice regimurilor totalitare comuniste;
●Subordonarea față de Moscova, dominația sovietică, controlul URSS în toate domeniile vieţii
social-economice = Stalinism
1. Practici totaliare specifice stalinismului (1948-1965)
a) Stalinismul politic
▪ Înființarea partidului unic
● Un moment decisiv în comunizarea țării a fost apariția partidului unic, Partidul Muncitoresc
Român (P.M.R.), acesta a luat naștere prin „înghițirea“ de către Partidul Comunist Român, în
februarie 1948 a Partidului Social Democrat, partidul tradițional al stângii românești.
● Secretar general a fost ales Gheorghe Gheorghiu Dej care a dominat viața politică a României între
1948 -1965. El a instaurat cu sprijinul sovieticilor un regim politic stalinist.
● Baza juridică a noului regim a fost asigurată de Constituțiile din 1948 și 1952, care acordau
Partidului Muncitoresc Român rolul de forță conducătoare, desființau partidele politice şi
principiul separaţiei puterilor în stat.
● După 1948, anul înfiinţării Securităţii, încadrată cu agenţi sovietici deveniţi generali români,
precum Pintilie Bodnarenko şi A. Nikolski, represiunea a devenit şi mai violentă, lovind potrivit
principiului stalinist al înteţirii luptei de clasă, fără discriminare şi din nevoia intimidării în orice
posibil oponent. Rolul Securităţii era de a apăra cuceririle democratice şi a asigura securitatea
ţării împotriva duşmanilor interni şi externi.
b) Stalinismul economic
▪ În economie s-a impus modelul bazat pe desființarea proprietății private și înlocuire ei cu proprietatea
comună și dezvoltarea unei economii bazate pe centralizare și planificare și industrializare forțată.
▪ Colectivizarea agriculturii (martie 1949 – 1962). Copiind modelul sovietic, la Plenara P.M.R. din martie
1949 s-a hotărât colectivizarea agriculturii. În acest fel pământurile ţăranilor erau luate de la țărani, iar
aceştia trebuiau să le muncească, primind în schimb bani şi o parte din produse.
● S-au înființat după modelul sovietic G.A.C.-urile, apoi CAP –rile din pământul arabil.
● Rezistenţa ţărănească faţă de colectivizare a fost puternică (potrivit datelor oficiale circa 80.000 de
ţărani au fost aruncaţi în închisoare) şi s-a manifestat prin: răscoale; mişcarea de rezistenţă în
munţi; revolte; refuzul de a preda cotele etc.
● Consecinţele colectivizării:
- agravarea crizei economice (din punct de vedere cantitativ, producția agricolă este foarte mare,
însă din punct de vedere calitativ, România înregistrează cea mai joasă productivitate pe suprafaţa
cultivată din regiune);
- nivel scăzut de mecanizare a agriculturii;
- distrugerea temeliilor tradiționale ale satului românesc;
- veniturile mici determină schimbări demografice precum fenomenul migrației de la sat la
oraș; transformarea României într-o țară cu grave probleme alimentare.
▪ Naționalizarea bunurilor industriale şi bancare a însemnat desființarea proprietății private în celelalte
sectoare ale economiei.
● La 11 iunie 1948, s-a adoptat Legea naționalizării întreprinderilor industriale de asigurări,
miniere şi de transport. 1060 de întreprinderi industriale și miniere, băncile, societățile de
asigurare au fost naționalizate. În noiembrie au fost naționalizate instituțiile de sănătate, casele de
filme, cinematografele, iar în aprilie 1950 a fost naționalizată o parte a fondurilor de locuințe.
● Naţionalizarea nu numai că a permis introducerea planificării centralizate cantitative, ci şi
distrugerea bazei economice a celor stigmatizați ca dușmani de clasă.
▪ Planificarea centralizată a economiei: În 1948 a fost alcătuit şi primul plan economic anual, în 1950 cel
de al doilea, urmat apoi de primul plan cincinal (1951-1955).
● S-a creat Comitetul de Stat al Planificării care asigura dezvoltarea economică pe baze
planificate, având la bază centralismul economic.
▪ Industrializarea forțată s-a realizat prin investiții masive mai ales în industria grea, cu efecte negative
pentru economie;
● Industrializarea a fost o problema esenţială a regimului comunist
● Industrializarea forţată a pus accent pe industria grea.
● S-au utilizat şi actiuni propagandistice: folosirea brigadierilor şi organizarea şantierelor
naţionale.
▪ Exploatarea economiei româneşti prin intermediul sovromurilor (societăţi mixte româno-sovietice).
▪ România devine membră a C.A.E.R. (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, organizaţie
internaţională de colaborare economică a statelor comuniste, creată în 1949 care avea ca scop satelizarea
faţă de Moscova şi plasarea economiilor ţărilor membre într-o totală dependenţă faţă de economia
sovietică
c) Stalinismul cultural
▪ Partidul Comunist şi-a fixat scopul de a construi omul nou. Construirea acestuia nu se putea realiza fără
distrugerea şi rescrierea valorilor tradiţionale.
▪ Acest lucru s-a realizat printr-o campanie activă de rusificare. Primele măsuri au ale noului curs au fost
Istoria României de M. Roller din 1947, o completă revizuire a trecutului ţării, a ideii naţionale şi a
conceptului de patriotism.
▪ Mijloacele de informare publică au trecut total sub controlul statului. Bibliotecile şi librăriile au fost
epurate de titlurile necorespunzătoare din punct de vedere politic, activităţile ziariştilor şi muzicienilor au
fost puse sub controlul Secţiei de Agitaţie şi Propagandă a Comitetului Central al Partidului.
▪ Numărul autorilor şi a titlurilor puse sub cenzură a crescut foarte mult, în primăvara lui 1948 peste 8000
de titluri au fost trecute într-un index al Publicaţiilor interzise.
▪ Modelul stalinist în cultură a trebuit să se impună prin forţă: legăturile intelectualilor cu Apusul au fost
complet întrerupte, Academia Română a fost desfiinţată în iunie 1948 şi înlocuită cu una nouă, supusă
partidului.
▪ Partidul a declanşat o puternică campanie de rusificare, întemeind editura şi librăria Cartea Rusă (1946),
Institutul de Studii Româno-Sovietic (1947), Muzeul Româno- Rus (1948), Institutul de limbă rusă
Maxim Gorki (1948). Partidul a declanşat o puternică campanie de rusificare, limba rusă devenise din
1948, limbă obligatorie în şcoli.
2. Rezistența anticomunistă în perioada stalinismului
▪ Cea mai veche şi mai cunoscută formă de rezistență împotriva instaurării şi apoi, a consolidării
comunismului, a fost mişcarea de partizani.
▪ La început grupările de partizani erau formate din soldații şi comandanții lor, care luptaseră împotriva
U.R.S.S. Primele grupuri sunt menţionate în primăvara anului 1944 în Bucovina şi Basarabia, unde
pătrunsese armata sovietică. Apoi ele se răspândesc în aproape toate zonele muntoase ale ţării. În zona
Munţilor Făgăraş acţionau trei grupuri importante, aici existând cea mai importanţă mişcare de partizani:
grupul colonelului Gh. Arsenescu, al lui Ion Gavrilă şi cel al fraţilor Arnăuţoiu.
▪ Denumirile lor arată clar şi caracterul naţional al acestor grupuri: Sumanele Negre, Haiducii lui Avram
Iancu, Graiul Sângelui, Mişcarea Naţională, condusă de generalul Al. Aldea, organizaţia intitulată
sugestiv Vlad Ţepeş şi altele.
▪ Odată cu începutul colectivizării şi a persecutării ţăranilor înstăriţi, care erau etichetaţi chiaburi, mulţi
dintre aceștia iau drumul munţilor transformându-se în partizani. Tot colectivizarea şi celelalte măsuri
economice şi sociale, luate de comunişti, au făcut ca ţăranii din multe sate să-i ajute pe partizani cu
îmbrăcăminte, alimente şi informaţii.
▪ Hărţuită de Securitate şi Miliţie mişcarea de partizani din România, cea mai serioasă formă de luptă
antisovietică şi anticomunistă, încetează după 1959. Majoritatea conducătorilor grupurilor de partizani au
fost executaţi, iar membrii lor fie au căzut în luptă, fie au fost închişi.
▪ A doua formă de rezistenţă anticomunistă a constituit-o refuzul ţăranilor de a se colectiviza. Spre
deosebire de mişcarea de partizani, aceasta a devenit în unele zone o mişcare în masă, implicând sute sau
chiar mii de ţărani aşa cum s-a întâmplat în perioada 1949-1950, când s-au răsculat sate întregi în
judeţele Bihor, Arad, Gorj, Vâlcea, Suceava, etc. Între 1958-1959, când procesul de colectivizare s-a
intensificat, au loc din nou răscoale în Olt, Teleorman, Mureş, Dâmboviţa şi Vrancea. În unele localităţi,
Securitatea şi forţele Miliţiei au deschis focul.
▪ Pentru a potoli spiritele în Banat, mulţi ţărani de aici (mai ales şvabi) vor fi strămutaţi în Bărăgan, în
Moldova sau trimişi la Canal.
▪ După ce colectivizarea se încheie în 1962 şi odată cu liberalizarea politicii duse de Dej rezistenţa
încetează, mai ales, că se reduc simţitor achiziţiile, iar ţăranii primesc o cotă parte mai mare din
produsele obținute la G.A.C.-uri.
3. Politica lui Gheorghe-Gheorghiu Dej după 1958:
▪ Începând cu 1958 (are loc şi retragerea trupelor sovietice din ţară), Gheorghe Gheorghiu-Dej impune
„linia naţională”:
● măsuri de derusificare – sunt desfiinţate instituţiile cu profil româno-rus;
● reorientarea politicii externe – legături cu statele comuniste cu care URSS intraseră în conflict:
Albania, Iugoslavia, China;
● încheierea de acorduri economice cu state vest-europene.
● Toate aceste măsuri au culminat cu Declaraţia din aprilie 1964 cu privire la poziţia Partidului
Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale prin care se
propuneau principii noi în relaţiile dintre partidele comuniste: egalitate, avantaj reciproc,
neamestec în treburile interne.

Regimul Nicolae Ceauşescu (1965-1989) – Național-comunismul

Regimul lui Nicolae Ceausescu a cunoscut două etape în evoluția sa:
● 1965-1971
● 1971-1989
1. Caracteristicile primei etape a regimului Nicolae Ceausescu: 1965-1971
a) Schimbările pe plan intern
▪ Venirea lui Nicolae Ceaușescu la putere este iniţial bine primită deoarece se aştepta continuarea
procesului de liberalizare.
▪ Între 1965 – 1968 îşi consolidează puterea prin promovarea unor noi cadre în structurile de conducere
ale partidului şi prin acapararea unor funcţii importante în aparatul de stat (în 1967 - Ceauşescu este ales
preşedintele Consiliului de Stat)
▪ În 1965 are loc Congresul al IX-lea al partidului revenit la denumirea de Partidul Comunist Român.
Nicolae Ceaușescu a fost ales secretar general al partidului.
▪ Este adoptată o nouă Constituţie prin care România este proclamată Republică Socialistă.
▪ Pe plan intern, regimul s-a definit prin urmatoarele trăsături:
● Destalinizarea prin acapararea unor funcții importante în aparatul de stat și independența față de
Moscova, impunânad linia națională a comunismului;
● Îmbunătățirea condițiilor de viață ale populației;
● Modernizarea intreprinderilor industriale. Dezvoltarea comerțului și agriculturii. Dezvoltarea
unui amplu program de construcții de locuințe;
● Deschiderea spre o nouă cultură cu accente româneşti;
● Creşte ponderea disciplinelor exacte;
● Limba rusă este treptat redusă din şcoli.
b) Schimbările pe plan extern
▪ Pe plan extern Ceaușescu a dus o politică de independenţă faţă de U.R.S.S. prin următoarele măsuri:
● 1967: reluarea legăturilor diplomatice cu Republica Federală Germania;
● relaţii bune cu Israelul;
● 1968: opoziţia faţă de invazia sovietică în Cehoslovacia trupelor Tratatului de la Varșovia.
Consecinţe politicii de de independenţă faţă de U.R.S.S:
● creşterea prestigiului şi a popularităţii lui Nicolae Ceauşescu pe plan intern şi extern;
● consolidarea puterii lui Nicolae Ceauşescu în raport cu adversarii interni;
● Ceauşescu devine pentru ţările occidentale un lider regional important.
2. Caracteristicile celei de-a doua etape a regimului Nicolae Ceausescu 1971-1989
a) Regimul personal și cultul personalității (Practică politică totalitară – a doua jumătate a
secolului XX)
▪ În 1971 în urma unei vizite întreprinse în câteva țări comuniste ale Asiei (R.P.Chineză și Coreea de
Nord) pune capăt relativei liberalizări.
● Tezele din iulie 1971 lansează revoluţia culturală prin care trebuiau ideologizate toate sectoarele
vieţi sociale.
▪ După 1971 - N. Ceauşescu instaurează un regim personal prin care pune bazele dictaturii personale:
● În martie 1974 - devine primul preşedinte al Republicii;
● Deţine şi funcţia de secretar general al P.C.R. şi preşedinte al Consiliului de
Apărare Naţională
● reinstaurarea treptată a controlului total al partidului asupra sferelor politice, culturale, ştiinţifice;
● promovarea cultului personalităţii;
● sistemul rotirii cadrelor pentru a evita consolidarea poziţiilor vreunuia dintre
colaboratori;
● marginalizarea grupurilor contestatare din partid şi promovarea politică a rudelor familiei
Ceauşescu;
● promovarea unei politici naţionaliste.
b) Continuarea procesului de industrializare forțată
▪ Majoritatea investiţiilor mergeau tot în industria grea, în infrastructură (canalele Dunăre-Marea Neagră,
Poarta Albă – Midia – Năvodari, Bucureşti – Dunăre, marile construcţii cum ar fi Centrul Civic şi Casa
Poporului etc.) şi în sistematizarea satelor.
▪ Toate aceste investiţii fără rentabilitate au dus la creşterea datoriei externe, care, în 1983, ajunsese la 11
miliarde de dolari.
▪ După anul 1980 apar primele semne ale crizei economice accentuată de criza petrolului cu efecte asupra
industriei chimice româneşti.
▪ România devine dependentă de importul de combustibil din U.R.S.S.
▪ Investiţiile industriale depăşesc ratele de dezvoltare normale.
Consecinţele procesului de industrializare forțată:
- eforturi financiare uriaşe.
- creşterea rapidă a datoriei externe.
- criza economică devine cronică.
- economia este supusă unui efort imens pentru achitarea datoriei externe.
▪ Criza regimului Ceauşescu începe să se manifeste în anii '80 atât pe plan intern, cât şi extern
Cauzele crizei regimului Ceaușescu:
- deprecierea condiţiilor de viaţă ale populaţiei;
- punerea în practică a unor proiecte costisitoare, realizate cu mari sacrificii ale populaţiei;
- sistematizarea satelor etc.
- inaugurarea unei politici de reforme de către Mihail Gorbaciov după 1985 pe care Nicolae
Ceauşescu a respins-o;
c) Impactul regimului comunist asupra vieţii private şi a valorilor umane
▪ Unul din obiectivele neostalinismului ceaușist a fost şi centralizarea şi planificarea tuturor aspectelor
 existenţei umane:
- alimentaţia raţională;
- suprimarea drepturilor şi libertăţilor omului;
- ,,legarea” cetăţenilor de locul de muncă;
- problema mâinii de lucru în agricultură rezolvată cu elevi, studenţi, funcţionari şi soldaţi;
- interzicerea avorturilor;
- subordonarea vieţii intelectuale directivelor de partid;
- suspiciunea faţă de străini;
- raţionalizarea progresivă a consumului de electricitate, gaze naturale;
- înregistrarea caracterelor maşinilor de scris;
- sistematizarea localităţilor - reconstrucţia oraşelor în proporţie de 90%, demolarea de biserici,
construcţii faraonice: Casa Poporului din Bucureşti, Canalul Dunăre-Marea Neagră şi Canalul
Dunăre-Bucureşti.
3. Disidenţa anticomunistă în epoca Ceaușescu
▪ Protestul contra regimului ceaușist s-a produs şi prin:
• emigrarea intelectualilor (Paul Goma, Gh. Calciu-Dumitreasa, Vlad Georgescu etc.);
• mişcarea disidenţilor (Doina Cornea, Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Gabriel Andreescu,
Aurel Dragoş Munteanu etc.).
▪ Faţă de rezistenţa şi opoziţia anilor 1940-1950, disidenţa prezintă deosebiri de tactică şi obiectiv:
• în anii 1940-1950 membrii rezistenţei nădăjduiau în răsturnarea comunismului, convinşi de
inevitabila intervenţie occidentală şi prăbuşirea regimului impus de Moscova.
• în anii destinderii şi în condiţiile semnării acordului de la Helsinki în 1975, speranţele erau
îndreptate spre posibilitatea reformării structurii existente
▪ Disidenţa românească a acţionat prin scrisori deschise şi texte ale disidenţilor religioşi (predicile
părintelui Gh. Calciu Dumitreasa din 1979)
- toate aceste scrieri erau critice la adresa cultului personalitatii şi la adresa socialismului dinastic
- în ele se solicita respectarea drepturilor cetăţeneşti şi reforme de structură
▪ A existat și o disidenţă în interiorul nomenclaturii: în 1989, şase foşti activişti ai PCR (Corneliu
Mănescu, Alexandru Bârlădeanu, Grigore Răceanu, Constantin Pârvulescu, Silviu Brucan, Gheorghe
Apostol) au redactat o scrisoare adresată lui Nicolae Ceauşescu ,,Scrisoarea celor şase”, prin care
cereau:
- respectarea drepturilor omului şi a Constituţiei
- încetarea ,,sistematizării” teritoriului şi a exportului de alimente
- restabilirea prestigiului internaţional al României
▪ O altă formă a disidenței au fost acţiunile de protest contra regimului:
- Greva minerilor din Valea Jiului (1977). Ca urmare a amplorii protestelor, Nicolae
Ceaușescu se va implica direct în aplanarea manifestațiilor negociind pesonal cu minerii.
Strategia sa a funcționat și, deși s-a promis că nu vor fi repercusiuni toți liderii grevei au
fost arestați.
- Demonstraţia muncitorilor braşoveni (1987) muncitorii de la două mari fabrici din
Brașov au ieșit în stradă și au distrus sediul local al PCR, liderii acțiunii fiind arestați și
brutalizați de Securitate.

Construcţia democraţiei postdecembriste

1. Contextul internaţional al prăbuşirii regimului comunist
▪ În anul 1989 s-a prăbuşit regimul comunist în toate statele Europei de est. Acest proces a fost favorizat
de politica de reforme economice şi sociale (numită perestroika – restructurare) introdusă de
conducătorul Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, începând cu 1985.
▪ Gorbaciov a încurajat politica de reforme în toate statele comuniste. Politica reformelor a deschis drumul
către democraţie. În 1989 regimul comunist s-a prăbușit şi s-au instaurat regimuri democratice, prin
 revenirea la pluripartidism şi organizarea unor alegeri libere (în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia,
Germania Democrată, Bulgaria).
▪ Dintre toţi liderii comunişti, Ceauşescu a fost cel mai refractar la politica reformatoare, refuzând orice
schimbare de structură. Dacă după 1968 el era considerat de către occidentali un reformator, în anii '80
imaginea sa era a unui dictator nemilos care îşi priva poporul de cele mai elementare aspecte ale unui trai
decent.
▪ În decembrie 1989 au izbucnit manifestaţii de stradă împotriva lui Ceauşescu şi a regimului comunist,
mai întâi la Timişoara (16 decembrie) şi apoi la Bucureşti (21 decembrie) dar şi în alte oraşe. Armata şi
securitatea au tras în demonstranți, producând numeroase victime. În ziua de 22 decembrie Ceauşescu a
părăsit Bucureştiul. El a pierdut susţinerea armatei şi a securităţii. România a fost singura ţară din
Europa de est în care prăbuşirea comunismului s-a produs violent.
2. Revenirea la democraţie
▪ După fuga lui Nicolae Ceauşescu, s-a format un organism cu rol executiv numit Frontul Salvării
Naţionale (FSN), condus de Ion Iliescu
▪ În 31 decembrie, FSN a dat un decret-lege care permitea revenirea la pluripartidism. Astfel, în ianuarie
1990 au reapărut PNL şi PNŢ, la iniţiativa unor membrii ai acestora din anii '40. Dar în lunile următoare
sunt înfiinţate un număr mare de partide de diverse orientări politice. De asemenea, FSN se transformă în
partid politic.
▪ În mai 1990 au loc primele alegeri libere după 1937, care sunt câştigate de FSN şi Ion Iliescu.
▪ Un rol important în construcţia regimului democratic l-au avut organizaţiile non-guvernamentale
(Societatea civilă) care au luptat pentru apărarea drepturilor omului, ale minorităților sau a categoriilor
defavorizate, pentru libertatea cuvântului, sau au avut iniţiative importante în organizarea unei societăţi
democratice. Una dintre cele mai importante a fost Alianţa Civică, alcătuită din numeroşi oameni de
cultură recunoscuţi ca luptători anticomunişti.
▪ Fundamentele regimului democratic sunt puse de noua Constituţie adoptată în 1991.
▪ În 1992 au loc alte alegeri care sunt câştigate tot de Ion Iliescu şi formaţiunea sa politică numită atunci,
FDSN (Frontul Democrat al Salvării Naţionale).
▪ Un alt rol important în susţinerea regimului democratic a fost revenirea la proprietatea privată în
agricultură (familiile care au fost deposedate în anii '60 au primit din nou loturile agricole în 1990) şi în
industrie (aici privatizarea s-a făcut cu dificultăți şi cu pierderi economice uriaşe).

Întrebări posibile
- Prezentaţi două fapte istorice din politica internă a României postbelice care au loc în anii
1944-1947.
- Prezentarea unei practici politice utilizate în România în primul deceniu după instaurarea
regimului comunist.
- Prezentaţi două fapte istorice din politica internă a României postbelice care au loc în primul
deceniu după 1945.
- Menţionaţi o constantă/asemănare în desfășurarea faptelor istorice care au avut loc în România
postbelică, în perioada 1946-1947.
- Menționarea a două fapte istorice desfășurate în România, în perioada 1951-1964 și a câte
unei caracteristici a fiecăruia.
- Prezentați alte două fapte istorice desfășurate în România, în perioada 1947-1964.
- Precizarea legii fundamentale a României adoptate în deceniul șapte al secolului al XX-lea
și prezentarea unei prevederi a acesteia.
- Menţionaţi o asemănare între două acțiuni politice desfășurate în perioada 1965-1985, în
România.
- Menţionaţi o asemănare între practicile politice utilizate în România, în ultimul deceniu al
secolului al XX-lea.
- Menționarea unei prevederi a Constituției României din 1948.
- Prezentaţi două asemănări (constante) și două deosebiri între Constituțiile adoptate de statul
român în 1952 și în 1965.
- Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia practicile politice utilizate
în România, în anul 1948, au caracter totalitar.
- Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia regimul politic totalitar
din
România se consolidează în perioada 1965-1980.
- Menționarea a două prevederi ale Constituției statului român, adoptată în 1965
- Formularea unui punct de vedere referitor la evoluția României între anii 1971-1985 și
susținerea acestuia printr-un argument istoric.
- Formularea unui punct de vedere referitor la relațiile României cu URSS în perioada stalinistă,
respectiv în perioada național-comunistă.
- Menţionaţi o caracteristică a Constituției României adoptate în 1991.
- Menţionaţi o caracteristică a practicilor politice utilizate în statul român, în ultimul deceniu al
secolului al XX-lea.
- Formularea unui punct de vedere referitor la practicile politice din România în perioada
1949-1952 şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.
- Formularea unui punct de vedere referitor la practicile politice totalitare utilizate în România, în
a doua jumătate a secolului al XX-lea şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.
- Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia o practică politică utilizată
în România, în perioada 1971-1980, reflectă existența totalitarismului.

Test de evaluare
România posbelică
Subiectul I (30 de puncte)
Citiţi cu atenţie sursele de mai jos:
A. „Ocuparea de către Stalin a Europei Răsăritene și refuzul său de a slăbi controlul sovietic asupra
acesteia au modelat politica externă americană și britanică după cel de-Al Doilea Război Mondial.
Țelurile lui în privința Europei au fost în modul cel mai spectaculos demonstrate prin atitudinea față de
Planul Marshall, gândit de Statele Unite ca un program uriaș pentru ajutorarea procesului de refacere a
economiilor zdruncinate ale Europei. Stalin l-a respins, motivând că îi primejduia propria stăpânire
asupra Europei „sale”, pe care, până atunci, Aliații occidentali o încuviințaseră”. Uniunea Sovietică a
acţionat ferm pentru a-şi consolida poziţiile câştigate în România mai curând decât în toate celelalte ţări
din Europa de Est, pentru că, ca şi pe vremea ţarilor, România era poarta spre Balcani şi spre Strâmtori.
Declaraţia cu privire la Europa eliberată, la care Uniunea sovietică aderase împreună cu Statele Unite şi
Marea Britanie la Ialta, cu câteva săptămâni înainte de numirea lui Petru Groza în funcţia de prim-
ministru, nu a jucat niciun rol în determinarea politicii sovietice faţă de România. Declaraţia cerea
înfiinţarea, prin alegeri libere, a unui guvern larg reprezentativ şi democratic (…) ceea ce contravenea
teoriei şi practicii sovietice, şi dacă prevederea s-ar fi pus în practică în acest caz, ea ar fi împiedicat
instalarea la Bucureşti a unui guvern prosovietic docil.”
(M. Bărbulescu, D. Deletant, K. Hitchins, S. Papacostea, P. Teodor, Istoria României)
B. „Un guvern Sănătescu susţinut de partidele Naţional Ţărănesc (PNŢ), Naţional Liberal (PNL), Social-
Democrat (PSD) şi Comunist a preluat puterea după lovitura de stat care a dus la trecerea României din
tabăra Axei în tabăra Puterilor Aliate. În acel moment, trupele sovietice se aflau în România şi urmau să
ajungă la Bucureşti în câteva zile. Lovitura de stat i-a permis democraţiei româneşti să reînvie pentru
scurtă durată şi a împiedicat impunerea imediată de către sovietici şi de susţinătorii lor români a unui
regim stalinist. Atunci când detaşamente ale Armatei Roşii au ajuns la Bucureşti, la sfârşitul lui august,
acestea au fost primite cu manifestări entuziaste organizate de comunişti. Printre cei care au salutat
sosirea Armatei Roşii „eliberatoare” s-au aflat liderul sindicatelor comuniste, Gheorghe Apostol, şi
liderul recent reintratei în legalitate Uniuni a Tineretului Comunist, Nicolae Ceauşescu, care se
întorseseră de curând din lagărul de la Târgu Jiu. Datorită prezenţei sovietice, PCR a putut obţine în
cadrul coaliţiei guvernamentale o superioritate politică pe care altfel nu ar fi dobândit-o prin forţe
proprii. Lucreţiu Pătrăşcanu a devenit ministru de stat, având un statut egal cu acela al marilor figuri ale
partidelor politice cu tradiţie. Curând după aceea, liderii comunişti au ocupat poziţii ministeriale
importante: Pătrăşcanu la justiţie, Gheorghiu-Dej la transporturi, etc. Profitând de faptul că se alăturaseră
partidei învingătoare şi exploatând cu abilitate retorica antifascistă, comuniştii români urmăreau lărgirea
bazei lor populare şi slăbirea influenţei şi autorităţii oponenţilor lor, în special a Partidului Naţional
Ţărănesc, care era condus de politicieni venerabili precum Iuliu Maniu şi Ion Mihalache”.
(Comisia prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste din România, Raport final, 2006)
Pornind de la aceste surse, răspundeţi la următoarele cerinţe:
1. Numiți o formațiune politică precizată în sursa B. 2 puncte
2. Precizaţi, din sursa A, o informație referitoare la Stalin. 2 puncte
3. Menţionaţi câte un spațiu istoric la care se referă sursa A, respectiv sursa B. 6 puncte
4. Scrieţi, pe foaia de examen, litera corespunzătoare sursei care susţine ofensiva comuniștilor pentru
preluarea puterii depline în stat. 3 puncte
5. Scrieţi o relaţie cauză-efect stabilită între două informaţii selectate din sursa A, precizând rolul
fiecăreia dintre aceste informaţii (cauză, respectiv efect). 7 puncte
6.Prezentaţi două practici politice totalitare utilizate în România, în perioada stalinistă. 6 puncte

7. Menţionaţi o constantă în desfășurarea faptelor istorice care au avut loc în România postbelică, în
perioada 1946-1947. 4 puncte
Subiectul II (30 de puncte)
Citiţi cu atenţie sursa de mai jos:
„„În iulie 1971, Ceauşescu a anunţat noi măsuri pentru ˂îmbunătăţirea activităţii politico-ideologice˃,
rămase în istoria comunismului românesc sub numele de tezele din iulie, denumire ce aduce aminte de
tezele leninste din aprilie. Tezele ceauşiste reprezentau un nou ghid pentru toate producţiile culturale din
România. Din punct de vedere ideologic, tezele au fost mai degrabă dogmatice decât novatoare: noţiuni
demult abandonate în restul lagărului comunist, precum realismul socialist, erau readuse în actualiate de
Ceauşescu, care punea astfel capăt tuturor iluziilor de liberalizare a vieţii culturale, întreţinute în perioada
de început a conducerii sale. Subliniind rolul conducător pe care trebuia să-l joace partidul în toate
domeniile, secretarul general a lansat un atac neaşteptat împotriva celor care încercau să menţină cultura
română conectată la curentele artistice, modele culturale şi tendinţle novatoare din Occident. Cu alte
cuvinte, intelectualii români trebuiau să se inspire exclusiv din surse autohtone, mai precis din realităţile
României socialiste. Consecinţa implicită: după o scurtă perioadă în care fuseseră reluate legăturile fireşti
cu Occidentul, cultura română era condamnată de regimul comunist—a doua oară după rusificarea
forţată din anii stalinismului—să se dezvolte în completă izolare faţă de orice influenţă de dincolo de
Cortina de Fier. Pe scurt, tezele din iulie au constituit începutul re-stalinizării culturii române prin
întreruperea timidei încercari din anii ’60 de a relua ambiţia generaţiei paşoptiste de a produce o cultură
naţională în sincronism cu Occidentul, şi, implicit, demnă de a sta alături de celelalte culturi europene. În
vâltoarea ˂revoluţiei culturale˃ din iulie 1971, a fost înfiinţat şi Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste,
care avea misiunea de a ˂dirija şi orienta orice activitate cultural-educativă˃ a ţării. Din 1977, i-au fost
conferite atribuţii mult mai importante, el devenind organismul care practic controla activitatea tuturor
instituţiilor cultural-educative de la oraşe şi sate, a uniunilor şi asociaţiilor de creatori, ˂în scopul
asigurării îndeplinirii politicii culturale a partidului˃”.
(Comisia prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste din România, Raport final, 2006)
Pornind de la această sursă, răspundeţi la următoarele cerinţe:
1. Numiți conducătorul politic din sursa dată. 2 puncte
2. Precizaţi secolul în care se desfășoară evenimentele prezentate în sursa dată. 2 puncte
3. Menţionaţi titlul acțiunii declanșate și o instituție care se ocupa cu implementarea acestei acțiuni.
6 puncte
4. Menţionaţi, din sursa dată, două informații referitoare la Ceaușescu. 6 puncte
5. Formulaţi, pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la consecințele acțiunii menționate în
sursă.
7 puncte
6. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia practicile politice adoptate în
România, în ultimul deceniu al secolului al XX-lea s-au modificat. (Se punctează prezentarea unui fapt
istoric relevant și utilizarea conectorilor care
exprimă cauzalitatea şi concluzia.)
Subiectul al III-lea (30 de puncte)
Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre opoziția împotriva regimului comunist din
România, având în vedere:
- menționarea unei măsuri din perioada stalinistă care a declanșat o puternică opoziție din partea unei
clase sociale numeroase;
- precizarea altei forme de opoziție împotriva regimului comunist din perioada stalinistă;
- prezentarea a două forme de opoziție împotriva regimului național-comunist;
- formularea unui punct de vedere referitor la importanța opoziției împotriva regimului național-comunist
din România.

Notă! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentării, evidenţierea

relaţiei cauză-efect, elaborarea argumentului istoric (prezentarea unui fapt istoric relevant și utilizarea
conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia), respectarea succesiunii cronologice/logice a
faptelor istorice şi încadrarea eseului în limita de spaţiu precizată.

SPAŢIUL ROMÂNESC ÎNTRE DIPLOMAŢIE ŞI CONFLICT ÎN EVUL MEDIU

ȘI LA ÎNCEPUTURILE MODERNITĂȚII

CUVINTE CHEIE
Achingii = ostaşi turci destinaţi incursiunilor în teritoriul inamic înainte de atacul decisiv. Alcătuiau
trupe neregulate de cavalerie din secolele XVI-XVII.
Autonomie = drept al unui stat sau al unei regiuni de a se administra singur. Autoguvernare cu privire la
afacerile locale sau interne.
„Blocul românesc” = politica unor domnitori de a pune în ţările surori domni ataşaţi cauzei antiotomane
(ex.:Iancu de Hunedoara a încercat să pună pe tronul Ţării Româneşti şi al Moldovei domni ataşaţi
cauzei antiotomane ca Basarab al II-lea, Petru al II-lea, Vlad Ţepeş), Ştefan cel Mare şi Petru Rareş au
făcut la fel.
Beglerbeg = guvernator general al părţii europene (Rumelia) sau asiatice (Anatolia) a Imperiului
Otoman.
Capitulaţii = termenul vine de la latinescul „capitula”, care înseamnă articol, iar în documentele juridice
musulmane apare cu numele de iahdname; convenţii dintre Poartă şi statele creştine, specifice mai ales
secolului al XV-lea, semnate pentru reglementarea raporturilor politice şi economice (se recunoştea
autonomia Ţărilor Române în schimbul unor obligaţii).
Capuchehaie = reprezentant diplomatic al domnitorului la Poarta otomană.
„Casa păcii” = Ţările Române au fost părţi ale aşa-numitei „Case a păcii”, situaţie intermediară între
„Casa Islamului” (care includea teritoriile aflate sub directa stăpânire otomană) şi „Casa Războiului”
(care includea statele ce trebuiau cucerite prin război de către turci).
Conflict asimetric = disproporția de potențial demo-militar dintre Țările Române și Imperiul Otoman.
Cruciadă = expediţii militare, în număr de opt, întrepinse în perioada 1096-1270 de către nobili şi statele
occidentale, la îndemnul papalităţii sub pretextul eliberării Locurilor Sfinte de sub dominaţia
musulmanilor.
 Cruciada târzie = lupta statelor creştine împotriva armatelor otomane în secolele XIV-XVI.
Exarh al plaiurilor = titulatură primită de mitropoliții Țării Românești, începând cu 1401, care exprimă
extinderea atribuțiilor lor asupra ortodocșilor din Transilvania.
Firmane = acte elaborate de cancelaria otomană cu privire la un stat vasal, semnate de marele vizir şi
având pecetea sultanului.
Haraciul = tribut anual pe care ţările vasale îl plăteau Imperiului Otoman; iniţial era o răscumpărare a
păcii, pentru ca mai apoi să devină simbolul suzeranităţii otomane (iar după instaurarea dominaţiei
otomane să se transforme într-un simplu impozit, asemănător birului).
Hatişerif = decret emis de cancelaria Imperiului Otoman către domnii români, având pecetea sultanului
pentru a fi executat întocmai.
Monopolul turcesc asupra comerțului românesc = obligația Țărilor Române de a aproviziona Poarta
cu cereale, oi, vite, etc.
Mucarerul = taxă pentru confirmarea domniei.
Paşalâc sau eylat = numele provinciilor turceşti mari, aflate sub guvernarea unui paşă.
Peşcheşurile = daruri oficiale pentru sultan şi marii dregători.
Raia/raiale = cetăţi şi satele din jurul acestora, aparţinând statelor vasale Imperiului Otoman,
administrate direct de către turci.
Războaie „asimetrice” = războaie când unul din combatanţi erau în mare inferioritate comparativ cu
inamicul (ex.: războaiele purtate împotriva otomanilor de către Ţările Române în Evul mediu).
Ruşfeturi = darurile neoficiale, care uneori se ridicau la sume foarte mari, ce se ofereau cu diferite
ocazii, şi, cu timpul, unui număr tot mai mare de demnitari otomani.
Suzeranitate = dreptul unui stat asupra altui stat, care are o conducere proprie, dar nu are independenţă
deplină.
Tribut = contribuție bănească plătită de un stat vasal statului suzeran.
Vasalitate = sistem de relaţii din Evul Mediu, prin care statele vasale îşi păstrau autonomia în schimbul
unor obligaţii financiare, militare, politice etc.

1. Contextul istoric
▪ Un nou factor în politica internațională a epocii l-a reprezentat pătrunderea otomanilor în Europa (1346).
Otomanii au profitat de slăbiciunile tuturor statelor din Balcani, incapabile să reziste. În ultimul deceniu al
sec. al XIV-lea, în timpul sultanului Baiazid I, turcii au ajuns la Dunăre şi intenționau să înainteze spre nord
și vest, amenințând Țările Române, Ungaria și Polonia.
▪ La rivalitatea ungaro-polonă pentru hegemonie în teritoriile românești extra-carpatice se adaugă, de acum
înainte, şi pericolul otoman.
▪ Secolul al XVI-lea, a fost epoca de culminație a puterii otomane. În anul 1526, Ungaria a fost zdrobită în
bătălia de la Mohacs, fiind transformată în pașalâc (1541). În acest context, Transilvania se devine Principat
autonom sub suzeranitate otomană (1541).
▪ În a doua parte a sec. al XVI-lea, situaţia internațională a Țărilor Române a fost influențată în mod direct de
lupta dintre Imperiul otoman și cel habsburgic pentru dominație în Europa centrală.
▪ La inițiativa papei Clement al VIII-lea s-a format Liga sfântă, care alătura habsburgilor, Spania, papalitatea,
ducatele italiene Mantua, Ferrara şi Toscana, la care vor adera şi Ţările Române.
▪ În acest context internațional, Moldova şi Ţara Românească au reușit, cu mijloacele diplomației şi ale
rezistenței armate, să-şi salveze existența statală şi să se asigure continuitatea unei vieţi politice româneşti
autohtone.
2. Statutul politico-juridic al Ţărilor Române:
a) Secolele XIV- XV-lea
▪ În secolele XIV- XVI-lea statutul internaţional al Ţărilor Române este determinat de doi factori:
• raporturile dintre marile puteri vecine;
• obiectivele politice externe românești
▪ Considerate într-o categorie intermediară între Casa războiului și Casa Islamului, statele românești care se
aflau la extremitatea direcţiei strategice de înaintare spre centrul Europei – Viena, făceau parte din Casa
păcii. Ele și-au răscumpărat pacea prin plata unui tribut, dar se obligau să nu întreprindă acțiuni ostile
otomanilor.
▪ La baza raporturilor româno-turceşti au stat Capitulaţiile, care reprezentau diplome de privilegii acordate de
sultanii otomani domnilor români. Ele prevedeau respectarea autonomiei Ţărilor Române, care astfel îşi
păstrau instituţiile, domnul era pământean, ales de boieri. În schimbul recunoașterii autonomiei, Țările
Române plăteau tribut (haraci), care inițial a reprezentat un fel de impozit, iar apoi, în forma sa clasică,
răscumpărarea păcii. Turcii recunoaşteau autonomia Ţărilor Române, nu aveau voie să staţioneze la nordul
Dunării și nu aveau voie să ridice moschei în aceste zone.
b) Instaurarea regimului dominației otomane - secolul XVI
▪ Hegemonia otomană s-a instaurat în Țările Române după campania sultanului Soliman Magnificul în
Moldova în 1538 împotriva lui Petru Rareș care s-a refugiat în Transilvania.
▪ Acest regim s-a manifestat prin limitatea libertății de mișcare a domnitorilor români, care acum erau numiți
cu acordul sultanui.
▪ Unele teritorii românești au fost transformate în raiale turcești în timpul lui Soliman Magnificul: Giurgiu,
Tighina și Brăila. Timișoara și Oradea au fost transformate în pașalâcuri.
▪ În această perioadă au crescut foarte mult obligaţiile Ţărilor Române față de Imperiul Otoman:
• plata tributului (haraciul) care a crescut foarte mult devenind simbolul suzeranității otomane
( acum tributul semnifică starea de vasalitate față de Imperiul Otoman);
• darurile pentru sultan (peșcheșurile) depășeau uneori valoarea tributului;
• se instaura monopolul turcesc asupra comerțului românesc, Ţărilor Române fiind obligate să
aprovizioneze Poarta cu produse (cereale, turme de oi, vite, lemn etc.).
• sprijinirea Porţii cu soldaţi şi salahori în perioada campaniilor militare.
▪ Obiectivele ale politicii externe ale Ţărilor Române:
• lupta pentru menţinerea independenţei politice şi a autonomiei;
• apărarea teritoriului şi a hotarelor ţării;
• prin implicarea în lupta antiotomană ţările române s-au integrat ca un factor important în
cruciadele târzii;
• stoparea tendinţelor expansioniste ale Ungariei şi Poloniei.
c) Mijloacele folosite de domnitorii români în raporturile cu Imperiul Otoman au fost diplomatice şi
militare:
▪ Mijloacele diplomatice s-au concretizat în semanrea acelor tratate numite capitulații care prevedeau
obligațiile reciproce ale Ţărilor Române și ale Imperiului Otoman.
▪ Atunci când turcii au încercat să limiteze autonomia Ţărilor Române, s-a ajuns la confruntări militare.
▪ Confruntările militare dintre Ţările Române și Imperiul Otoman s-au încadrat tipului de conflict
asimetric prin disproporția dintre forța economică și militară a celor două părți.
▪ În cadrul acestui tip de conflict, domnitorii Ţărilor Române au aplicat tactica pământului pârjolit.
Populația se retrăgea, satele erau incendiate, la fel și câmpurile. Trupele plecate în recunoaștere sau
după jaf erau spulberate una după alta.
3. Acțiuni diplomatice în secolul XIV
a) Tratatul de la Radom (1389)/ Lublin (1390)
▪ Urmărind să înlăture influenţa politică a Ungariei asupra Ţării Româneşti, domnitorul Mircea cel Bătrân
încheie, în ianuarie 1390, un tratat de alianţă cu regele Poloniei, Vladislav Jagiello (tratatul a fost
semnat la Radom, în 1389 şi ratificat la Lublin, în 1390).
▪ Tratatul dintre regele polon şi domnitorul român era încheiat de pe poziţii de egalitate, ca între doi
suverani. Principala prevedere consta în sprijin reciproc obligatoriu împotriva duşmanului comun -
regele Ungariei - şi sprijinul împotriva altor inamici.
b) Tratatul de la Braşov (1395)
▪ În contextul pericolului otoman iminent, domnitorul Ţării Româneşti Mircea cel Bătrân se apropie de
Regatul Maghiar, condus de Sigismund de Luxemburg.
▪ Tratatul este semnat între cei doi, la 7 martie 1395, la Braşov şi prevedea ajutor reciproc antiotoman.
▪ Este primul tratat antiotoman din sud-estul Europei.
▪ În virtutea acestui tratat de alianţă, Mircea cel Bătrân va susţine cruciada de la Nicopole, desfăşurată în
1396.
4. Acțiuni militare în secolul XIV (Se pot reține două acțiuni)
a) Tactica folosită de domnitorii români în conflictele cu otomanii
▪ Luptele Țărilor Române în războaiele cu turcii s-au încadrat în tipul conflictelor asimetrice (potențialul
militar și demografic al românilor era redus în comparație cu forța militară a Imperiului Otoman.
▪ Pentru a compensa inferioritatea militară față de adversar, Țările Române au utilizat o strategie militară
în principal defensivă și urmăreau să împiedice Poarta (Imperiul Otoman) să instaureze la nord de
Dunăre regimul de pașalâc. Mai toți voievozii români, au încercat să împiedice bătăliile cu turcii în câmp
deschis și au aplicat o tactică militară proprie „tactica pământului pârjolit” (retragerea în zonele mai
ferite, distrugea recoltele și atacarea detașamentelor turcești trimise după pradă, punând în pericol
aprovizionarea turcilor.
b) Bătălia de la Posada
▪ Cauza neînţelegerilor dintre Basarab şi regalitatea maghiară a fost Banatul de Severin.
▪ În 1330 a avut loc confruntarea directă dintre Basarab şi Carol Robert de Anjou. Bătălia de la Posada a
însemnat sfârşitul suzeranităţii maghiare şi apariţia primului stat românesc independent.
▪ Consecinţa biruinţei lui Basarab asupra oastei lui Carol Robert de Anjou a însemnat o nouă identitate
istorică pentru Ţara Românească în planul politic sud est european, consfinţirea pe câmpul de luptă din 9
12 noiembrie 1330, a existenţei de sine stătătoare.
c) Bătălia de la Rovine
▪ În 1394 sau 1395, Baiazid I înteprinde o expediţie în Ţara Românească, având ca obiectiv cucerirea ei şi
îndepărtarea influenţei maghiare în regiune. Bătălia principală s-a dat la Rovine. Lupta s-a încheiat cu
victoria categorică a lui Mircea. Consecinţele victoriei au fost: îndepărtarea pericolului otoman şi
organizarea primei mari coaliţii continentale antiotomane, la care a participat şi domnitorul român.
▪ Victoria reputată de Mircea a pus în lumină tactica militară folosită de atâtea ori în cursul evului mediu
de români cu distrugerea bunurilor materiale și pustiirea teritoriului aflat în calea dușmanilor.
d) Cruciada de la Nicopole (bătălie în afara spațiului românesc)
▪ În primăvara anului 1396, chemarea regelui maghiar şi a Papei a adus în sud-estul Europei cavaleri din
Franţa (mai ales din ducatul burgund), Germania, Italia şi Anglia Grosul trupelor era furnizat însă de
Ungaria şi Transilvania. Domnul muntean Mircea cel Bătrân s-a alăturat cruciaţilor cu un corp de oaste.
▪ Bătălia a însemnat un dezastru pentru cruciaţi şi sfârşitul unei epoci, cea a cavaleriei grele, incapabile să
reziste atacurilor cavaleriei uşoare şi pedestrimii. Important pentru victoria turcilor s-a dovedit şi refuzul
căpeteniilor apusene de a accepta un plan de coordonare a acţiunilor pe câmpul de luptă. 
5. Acțiuni diplomatice în secolul XV (Se pot reține două acțiuni)
a)  Tratatul de la Overchelăuţi (1459)
▪ Ştefan cel Mare s-a orientat la începutul domniei spre relațiile cu Polonia, care asigura Moldovei
protecție împotriva tendințelor de dominație ale Regatului Ungar; aceasta i-a îngăduit să-şi asigure
împotriva Ungariei, stăpânirea asupra Chiliei şi a drumului comercial pe care îl controla.
▪ Ca urmare, Ştefan încheie cu regele Poloniei, Cazimir al IV-lea, în aprilie 1459, tratatul de la
Overchelăuţi, prin care regele polon recunoaşte domnia lui Ştefan cel Mare în Moldova.
▪ Tratatul înscria şi obligaţia celor două părţi de a se sprijini militar în caz de nevoie.
▪ Pentru a da mai multă autoritate actului, Ştefan recunoaşte formal, suzeranitatea regală. Era o măsură
preventivă, având în vedere faptul că nu-şi consolidase încă poziţia internă faţă de boieri. 
▪ O consecinţă a acestei înţelegeri a fost şi îndepărtarea de la hotarul Moldovei a  rivalului său, Petru Aron.
▪ Acest tratat marchează orientarea politicii externe a Moldovei şi în timpul lui Ştefan cel Mare, mai ales
către Regatul Poloniei. 
 b) Scrisoarea adresată de Ștefan cel Mare principilor europeni (25 ianuarie 1475)
▪ Vestea victoriei lui Ștefan cel Mare la Vaslui s-a răspândit cu repeziciune în Europa.
▪ În acest context, conștient de posibilitatea unui nou atac otoman, Ștefan cel Mare trimite curților
europene o scrisoare prin care arată cât de importantă era apărarea Moldovei, solicitând sprijin.
▪ Scrisoarea ilustrează calitatea de diplomat a lui Ștefan, care este conștient de importanța
Moldovei, „această poartă a creștinătății” în oprirea înaintării otomanilor spre Europa.
▪ Însă apelul voievodului Moldovei a rămas fără răspuns din partea principilor Europei, singurul care
reacţionează fiind Matei Corvin, regele Ungariei, cu care Ştefan încheie o alianţă în 1475.
c) Tratatul dintre Ştefan cel Mare şi Matei Corvin (1475)
▪ În împrejurările grele ale anului 1475, odată cu victoria de la Vaslui a lui Ştefan cel Mare, acesta începe
negocierile pentru încheierea unui tratat de alianţă cu regele Ungariei, Matei Corvin.
▪ Tratatul a fost semnat în vara anului 1475 şi prevedea sprijin militar reciproc antiotoman, îndepărtarea
oricărui pretendent de la tronul Moldovei sau Regatului Maghiar, iar orice neînţelegere urma să fie
rezolvată pe cale paşnică.
▪ Încheierea acestui tratat pune capăt unei stări tensionate dintre cele două state, generată de bătălia de la
Baia, din 1467.
d) Tratatul de la Colomeea (1485)
▪ Pierderea Chiliei şi Cetăţii Albe, în 1484, în favoarea Imperiului Otoman însemna o mare primejdie
pentru sistemul defensiv al Moldovei. Domnitorul Ştefan cel Mare nu putea aștepta ajutor de la regele
Ungariei, acesta semnând, în 1483, pace cu turcii, iar regele Poloniei, condiționase sprijinul împotriva
turcilor de prestarea jurământului de vasalitate.
▪ În aceste condiţii, Ştefan cel Mare, în 1485, la Colomeea, în prezenţa nobilimii polone şi a boierilor săi, a
depus jurământul de vasalitate regelui Poloniei, Cazimir al IV-lea.
▪ Tratatul nu s-a dovedit prea folositor, domnitorul Moldovei respingându-i pe turci în continuare cu forţe
proprii. În aceste condiţii, îşi reorientează politica externă, începând tratative cu sultanul Baiazid al II-
lea, pentru încheierea păcii. Acesta are loc în 1489, iar prin tratatul semnat, Ştefan cel Mare se obligă să
plătească tribut în schimbul răscumpărării păcii.
e) Tratatul de la Hârlău (1499)
▪ Spre sfârşitul domniei lui Ştefan cel Mare, relaţiile cu Polonia se deteriorează, mai ales după moartea
regelui Cazimir al IV-lea.
▪ Neînţelegerile cu noul rege, Ioan Albert, reprezintă cauza expediţiei întreprinse de regele polon în
Moldova, dar în bătălia de la Codrii Cosminului (octombrie 1497), oastea polonă suferă o grea
înfrângere.
▪ Seria conflictelor continuă până în anul 1499, când cele două părţi semnează tratatul de la Hârlău (iulie
1499).
▪ Prin acest tratat, Ştefan cel Mare şi Ioan Albert îşi făgăduiau sprijin reciproc în caz de război şi linişte şi
pace veşnică între cele două state.
▪ Era eliminată orice pretenţie de suzeranitate din partea Poloniei, tratatul fiind încheiat în condiţii de
deplină egalitate.
▪ Încheierea acestui tratat reprezintă cel mai de seamă succes diplomatic al lui Ştefan cel Mare,
consfinţindu-se astfel independenţa Moldovei faţă de Polonia.
6. Acțiuni militare în secolul XV în afara spațiului românesc (Se pot reține două acțiuni)
a) Campania cea lungă (1443-1444) - Cruciadă
▪ Formarea unei coaliții creștine europene în spiritul cruciadei târzii părea să asigure condiţii favorabile
unei acţiuni europene comune pentru alungarea turcilor din Europa.
▪ În acest context, Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei, adoptă o politică ofensivă, declanşând, în
toamna anului 1443, o amplă operaţiune militară în interiorul Peninsulei Balcanice, cunoscută sub
numele de „campania cea lungă”.
▪ Va reuși să elibereze orașele Niş şi Sofia.
▪ În acest context, popoarele din Balcani încep să lupte alături de Iancu de Hunedoara. Reușește să
amenințe chiar centrul Imperiului Otoman, însă venirea iernii îi oprește înaintarea spre Adrianopol și
Constantinopol.
▪ Urmarea acestei campanii va fi încheierea unei păci semnată la Seghedin, cu Imperiul Otoman, pe o
perioadă de 10 ani.
b) Cruciada de la Varna (1444)
▪ Încurajate de victoria obținută de voievodul transilvan, statele creștine din Europa au cerut ruperea păcii
și organizarea unei noi ofensive antiotomane.
▪ Iancu de Hunedoara nu a fost de acord cu ruperea păcii, dar a participat alături de regele maghiar
Vladislav Jagiello (care era şi rege al Poloniei) la cruciadă.
▪ Armata cruciată era formată din trupe transilvănene, bosniace, croate şi maghiare. Principala bătălie s-a
dat la Varna, în 1444.
▪ Prin tactica superioară de luptă, Iancu de Hunedoara a reușit să câștige câteva poziții strategice, dar, în
toiul luptei, regele maghiar va fi ucis, iar armata creștină înfrântă.
▪ Înfrângerea de la Varna a avut ca rezultat reafirmarea puterii otomane în Balcani şi pregătirea unor noi
expediții militarea otomane spre centrul Europei.
c) Bătălia de la Belgrad (1456)
▪ În contextul cuceririi Constantinopolului de către otomani în 1453, sultanul Mehmed al II-lea a pornit o
nouă campanie în Europa, cu scopul de a cucerii Belgradul, una dintre cele mai bine fortificate cetăţi din
Balcani, considerată „cheia de intrare în Europa”.
▪ Împotriva oștirii otomane s-a organizat în 1456 o contraofensivă creștină, condusă de voievodul
Transilvaniei, Iancu de Hunedoara. Acesta a organizat apărarea Belgradului, luptele finalizându-se cu
înfrângerea turcilor, însuși sultanul fiind rănit în bătălie.
▪ În epocă, s-a considerat că bătălia a decis soarta creștinătății europene, victoria obţinută la Belgrad în
1456 de Iancu de Hunedoara oprind pentru 70 de ani ofensiva turcilor spre centrul Europei
7. Acțiuni militare în secolul XV în spațiul românesc (Se pot reține două acțiuni)
a) Atacul de noapte de la Târgoviște (16/17 iunie 1462)
▪ În anul 1462, sultanul Mahomed al II-lea declanșează o campanie militară împotriva Țării Românești ca
reacție la o acțiune anterioară a domnitorului Vlad Țepeș, prin care acesta atacase cetățile otomane de la
sud de Dunăre.
▪ Pentru a face față invaziei armatei otomane extrem de numeroasă, domnul român adoptă o strategie
militară defensivă, prin folosirea tacticii „pământului pârjolit”. În acelaşi timp, prin atacuri rapide,
hărțuiește oastea otomană.
▪ La 16/17 iunie 1462, Vlad Ţepeş, printr-un atac de noapte, va reuşi să provoace confuzie în tabăra
otomană. Sursele istorice menţionează faptul că domnitorul cu un grup restrâns de soldați, îmbrăcaţi în
haine turceşti au pătruns în tabăra otomană, încercând să atace cortul sultanului.
▪ În ciuda acestui atac, sultanul Mahomed al II-lea îşi continuă avansul spre Târgovişte, pe care a găsit-o
pustie.
▪ Campania otomană s-a soldat cu un eşec, sultanul nu şi-a atins scopul, prinderea lui Vlad Ţepeş şi
transformarea Ţării Româneşti în paşalâc. 
b) Bătălia de la Baia (1467)
▪ În prima parte a domniei, Ştefan cel Mare a restabilit legăturile cu Polonia pentru a-şi asigura protecţie
împotriva Regatului Ungar. Acest lucru a determinat îndepărtarea sa de Ungaria.
▪ Ungaria stăpânea însă Chilia, important centru comercial la gurile Dunării, care interesa însă şi Polonia şi
Imperiul otoman.
▪ În 1465, Ştefan cel Mare a reuşit să aducă în stăpânirea sa Chilia, subminând interesele comerciale ale
Ungariei.
▪ Pentru a restabili situaţia, Matei Corvin, regele Ungariei a atacat Moldova în 1467.
▪ La Baia, Ştefan a dezlănţuit contraatacul. Incapabil de a continua înaintarea, Matei Corvin a părăsit
Moldova. Această confruntare a însemnat și ieșirea Moldovei de sub suzeranitatea Ungariei.
 c) Bătălia de la Vaslui (1475)
▪ Pentru a scoate din luptă Moldova, în contextul creării unui front antiotoman la Dunăre, sultanul
Mahomed al II-lea a organizat, în 1475, o expediție militară condusă de Soliman-paşa.
▪ Fiind într-o mare inferioritate numerică, Ștefan cel Mare a adoptat tactica terenului pustiit.
▪ Bătălia principală a avut loc lângă Vaslui, la 10 ianuarie 1475. Cunoscută şi sub numele de Bătălia de la
Podul Înalt, a reprezentat o importantă victorie a românilor împotriva Imperiului Otoman.
▪ În ziua bătăliei, Ştefan a atras oastea otomană pe Valea Bârladului, într-o zonă mlăștinoasă, unde aceasta
nu se putea desfășura, superioritatea numerică nemaiconstituind un avantaj. Domnul român s-a folosit de
ceața densă din ziua respectivă pentru a ascunde numărul real al oștirii sale. Otomanii au fost înfrânți,
suferind pierderi grele.
▪ Lupta de la Vaslui (Podul Înalt) a fost o victorie strălucită, care a dus faima domnului în Europa și a
integrat Moldova în relații internaționale diplomatice de amploare.
d) Bătălia de la Războieni (1476)
▪ În iunie 1476, însuși sultanul Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, a condus o campanie
militară împotriva Moldovei, pentru spălarea umilinței îndurate de otomani la Vaslui, în 1475.
▪ Pentru a-şi asigura victoria, sultanul a ordonat şi un atac al tătarilor din Crimeea asupra Moldovei, care
va fi respins de români.
▪ Armata otomană, imensă pentru acea vreme (peste 100.000), a înaintat pe Valea Siretului, spre Suceava.
Bătălia decisivă dintre oastea otomană şi ce a Moldovei a avut loc lângă Războieni (Valea Albă), în
1476.
▪ Domnitorul Ştefan cel Mare şi-a stabilit tabăra pe un platou înalt, fortificat cu şanţuri şi palisade. Soarta
bătăliei este decisă de atacul ienicerilor, elita armatei otomane, condus chiar de către sultan.
▪ Ştefan este nevoit să abandoneze tabăra improvizată şi să se refugieze. Armata otomană va părăsi
Moldova abia în luna august fără a reuşi însă să cucerească vreo cetate.
▪ Campania otomană din 1476 s-a încheiat cu un eşec pentru sultan, Ştefan cel Mare rămânând domn, iar
Moldova nepierzând niciun teritoriu.
e) Bătălia de la Codrii Cosminului (1497)
▪ În această bătălie s-au confruntat armata Moldovei, condusă de Ştefan cel Mare și a cea a Poloniei, în
fruntea căreia se afla regele Ioan Albert. Acesta din urmă, în 1497, organizează o expediție militară, a
cărui scop oficial era recuperarea Chiliei şi a Cetății Albe.
▪ Ajunse însă pe teritoriul Moldovei, trupele poloneze s-au îndreptat spre Suceava, scaunul de domnie al
Moldovei. Întrucât asediul cetății dura prea mult și exista riscul unei intervenții a Ungariei, Ioan Albert
decide să se retragă.
▪ La întoarcere este atacat de oastea lui Ștefan cel Mare la Codrii Cosminului. Superioritatea armatei
poloneze a fost contracarată de dificultatea terenului deluros şi împădurit.
▪ După acest conflict, relaţiile dintre Moldova şi Polonia se îmbunătățesc, dovadă fiind încheierea unui
tratat, doi ani mai târziu, la Hârlău.
8. Acțiuni diplomatice în secolul XVI în spațiul românesc (Se pot reține două acțiuni)
a) Aderarea Ţării Româneşti la Liga Sfântă
▪ În 1594, izbucnește la Bucureşti răscoala antiotomană, inițiată de Mihai Viteazul prin uciderea
creditorilor levantini şi atacarea garnizoanei otomane care staţiona aici.
▪ Acţiunea face parte din politica de cruciadă târzie, dusă de Liga Sfântă (alianța antiotomană constituită la
inițiativa papei Clement al VIII-lea, din care iniţial făceau parte Statul papal, Spania, Austria, Ferrara,
Mantua şi Toscana).
▪ Ulterior aderă şi Transilvania, considerată factor decisiv în atragerea în alianță a celorlalte două state
românești, Moldova şi Ţara Românescă.
▪ Aron Vodă, domnul Moldovei aderă la Ligă, oferind astfel un motiv în plus domnului Ţării Româneşti,
Mihai Viteazul să decidă, cu acordul boierilor, intrarea în alianţa antiotomană.
b) Tratatul de la Alba Iulia (1595)
▪ Declanșarea răscoalei antiotomane și perspectiva unui atac otoman iminent, l-a determinat pe Mihai
Viteazul să încheie o alianță cu principele Transilvaniei, Sigismund Bathory.
▪ La 20 mai 1595, o delegație de 12 boieri din Țara Românească încheie la Alba Iulia, în numele lui Mihai
Viteazul, un tratat cu Sigismund Bathory, principele Transilvaniei.
▪ Boierii au acceptat ca Sigismund Bathory să fie suzeranul Ţării Românești în schimbul ajutorului
antiotoman şi al subordonării Bisericii Ortodoxe din Transilvania faţă de Mitropolia Ţării Româneşti.
▪ Deşi vasal al lui Sigismund Bathory, Mihai Viteazul a acceptat acest tratat, deoarece avea nevoie de
ajutor în lupta antiotomană, în condiţiile în care otomanii se pregăteau să intervină armat în Ţara
Românească.
În fapt, vasalitatea Ţării Româneşti în raport cu Sigismund Bathory trebuie înţeleasă ca o acţiune de
subordonare militară în scopul unei acţiuni antiotomane comune.
c) Tratatul de la Târgovişte sau Mănăstirea Dealu (1598)
▪ Intervenția polonilor în Moldova, impunerea unui domn favorabil politicii otomane şi ostilitatea
principelui transilvănean Andrei Bathory îl determină pe Mihai Viteazul să intre în contact direct cu
împăratul habsburgic, Rudolf al II-lea.
▪ În 1598, la Târgoviște, se încheie tratatul de alianţă dintre Imperiul habsburgic şi domnul Ţării
Românești, prin care împăratul Rudolf al II-lea îi recunoaşte lui Mihai Viteazul domnia ereditară şi îi
promitea un ajutor financiar pentru întreţinerea a 5.000 de lefegii (mercenari).
▪ În schimb, împăratul devenea suzeranul Ţării Româneşti, iar Mihai trebuia să-i oprească pe otomani la
Dunăre şi să-i ajute pe ardeleni împotriva acestora.
▪ Prin încheierea acestui tratat se anulează relaţia de vasalitate impusă lui Mihai Viteazul de principele de
atunci al Transilvaniei, Sigismund Bathory, prin tratatul din 1595.
9. Acțiuni militare în secolul XVI în spațiul românesc (Se pot reține două acțiuni)
a) Radu „de la Afumaţi” domnitor al  Ţării Româneşti între anii 1522 - 1529 (cu intermitenţe). A luat
domnia într-o perioadă de grave tulburări politice, când Imperiul Otoman dorea transformarea ţării în
paşalâc.
▪ Prin luptele sale susţinute împotriva turcilor, Radu de la Afumaţi a reuşit să împiedice planurile
sultanului Soliman Magnificul şi să îl determine să se răzgândească.
b) Petru Rareș (1527-1538 și 1541-1546) A urcat pe tronul Moldovei în ianuarie 1527, domnia sa
cuprinde doua perioade: 1527-1538; 1541-1546.
▪ Obiectivele principale ale domniei lui Petru Rareș au fost: menținerea și consolidarea moștenirii lui
Ștefan si independența. În vederea realizării acestor obiective se amesteca în luptele pentru stăpânirea
Transilvaniei dintre Ferdinand de Habsburg si Ioan Zapolya, sprijinindu-l pe acesta din urmă.
▪ El întreprinde mai multe acțiuni militare în Transilvania, supunându-i pe sași și secui și obține o victorie
strălucită asupra trupelor lui Ferdinand la Feldioara, în 1529.
▪ În urma acestor victorii își sporește posesiunile din Transilvania.
▪ Petru Rareș mai poartă lupte cu polonezii, pentru Pocuția. Obține unele succese, dar, în cele din urma,
suferă o înfrângere categorica la Obertyn, 1531. Împăcarea cu polonezii e intermediată de Ioan Zapolya,
cu care Petru se afla în relații bune. Luptele cu polonezii vor mai dura până în 1538 când, forțat de
împrejurări, Petru Rareș a trebuit sa renunțe la pretențiile asupra Pocuției.
▪ În 1538 sultanul Soliman Magnificul, se pregătește să invadeze Moldova, avea ca obiectiv îndepărtarea
lui Petru Rareș de la conducerea Moldovei și numirea unui alt domn. Soliman ajunge cu oștile sale la 15
septembrie 1538 sub zidurile Sucevei.
▪ Deși situația e cât se poate de critica, Petru Rareș nu-si pierde cumpătul, ci pregătește rezistenta,
strângând o armata de vreo 70.000 de oameni. Dar, desi s-a straduit sa utilizeze cu previzibile semne de
izbânda tactica de hărțuiala și de constrângere a inamicului, să lupte acolo unde se impunea, Rareș a fost
silit să părăsească în grabă tronul.
▪ Între timp, turcii și tătarii pradă Moldova până la Suceava. Boierii, preoții, poporul de rând, trimit solie
de pace si iertare la turci, cerând sa le dea alt domn. Turcii îl numesc domn pe Ștefan Lacustă.
▪ În cea de-a doua domnie, 1541-1546, Petru Rares, cu totul schimbat după încercările prin care trecuse în
1538-1540, și vădind neobișnuite calități diplomatice a căutat sa nu mai fie confruntat cu doi inamici în
același timp, inaugurând o nouă și abilă politică externă: păstrând fățiș relații prietenești cu sultanul,
protectorul sau, în timp ce în secret căuta sa sprijine orice acțiune antiotomană.
c) Ioan Vodă cel Viteaz a domnit în Moldova între anii 1572-1574.
▪ Încă de la începutul domniei, Ioan Vodă a plătit tribut turcilor până în 1574.
▪ A refuzat dublarea tributului, ceea ce l-a determinat pe sultan să inițieze o campanie militară împotriva
sa, urmărind să instaleze în fruntea Moldovei pe Petru Șchiopul.
▪ Confruntarea a avut loc la Jiliște, în județul Vrancea, la 24 aprilie 1574, otomanii fiind zdrobiți de oastea
moldavă și cazaci.
▪ Seria victoriilor continuă: îi învinge pe turci la Brăila, Tighina și Cetatea Albă. Mai mult decât atât, un
corp de oaste moldavă pătrunde pe teritoriul Țării Românești, ajunge la București, unde înscăunează
domn pe Vintilă, un prieten al voievodului moldovean. Acesta nu a domnit decât 4 zile, fiind ucis de
boierii fideli lui Alexandru al II-lea Mircea.
▪ Seria victoriilor se termină la 10 iunie 1574, când Ioan Vodă este învins la Iezerul Cahulului de otomani
și tătari. La acest rezultat a contribuit și trădarea unor boieri moldoveni care urmăreau îndepărtarea lui
Ioan Vodă din fruntea Moldovei.
10. Acțiuni militare în secolul XVI în spațiul românesc ale lui Mihai Viteazul (1593 – 1601)
a) Cauzele războiului antiotoman:
- sporirea obligaţiilor materiale faţă de Poartă;
- creşterea numărului dregătorilor greci în sfat şi a funcţionarilor turci în administraţie;
- ameninţarea cu transformarea Ţărilor Române în paşalâcuri;
- noile raporturi de forţe şi de interese între marile puteri la Dunăre şi în sud estul Europei.
b) Pregătirea războiului şi desfăşurarea războiului:
- Papa Clement al VIII-lea iniţiază formarea „Ligii sfinte”:
- Transilvania, Moldova, Ţara Românească se alătură coaliţiei creştine;
- În iarna 1594 – 1595 Mihai Viteazul iniţiază răscoala antiotomană la Bucureşti prin uciderea
creditorilor levantini şi micii oştiri otomane din capitală.
- Consecinţe: la ordinul sultanului Ţara Românească este atacată de:
- tătari – înfrânţi la Putineiu şi Stăneşti;
- turci – înfrânţi la Şerpăteşti.
c) Bătăliile de la Călugăreni și Giurgiu (1595)
▪ În august 1595, o oaste otomană condusă de Sinan-paşa a trecut Dunărea şi a înaintat spre Bucureşti.
▪ La Călugăreni, Mihai Viteazul a reuşit să obţină o victorie importantă asupra oştirii otomane, aplicând
tactica de luptă a atragerii inamicului în locuri neprielnice desfăşurării luptei, în condiţiile unei
disproporţii militare.
▪ Prin victoria obținută la Călugăreni, Mihai Viteazul a reușit să atingă principalele obiective: a provocat
pierderi importante dușmanului, l-a demoralizat, a întârziat avansarea turcilor şi a câștigat timpul necesar
pentru concentrarea forțelor antiotomane.
▪ Marea bătălie din acel război, din 1595, a fost la Giurgiu nu la Călugăreni. Acolo a fost confruntarea cea
mare, pentru că otomanii stăpâneau cetatea, iar creştinii vroiau să o ocupe pentru a o folosi ca pe un cap
de pod în viitoarele campanii antiotomane.
▪ Aici au avut loc faptele de vitejie ale lui Mihai Viteazul. Efectul moral al înfrângerii de la Giurgiu a fost
devastator pentru turci. Otomanii erau învăţaţi, de vreo 200 de ani, doar să câştige să ia prada şi să plece
mai departe în cuceririle lor, în schimb aici au trebuit să se retragă.
d) Bătălia de la Şelimbăr (1599)
▪ În contextul ieșirii Transilvaniei şi Moldovei din Liga Sfântă, prin venirea la conducerea Transilvaniei a
principelui Andrei Bathory, cu o politică favorabilă otomanilor, respectiv prin impunerea la tronul
 Moldovei a lui Ieremia Movilă, Mihai Viteazul organizează acțiuni de forță pentru a readuce cele două
state românești în frontul antiotoman.
▪ În octombrie 1599 se desfăşoară lupta de la Şelimbăr, între oastea Ţării Româneşti condusă de Mihai
Viteazul şi oastea Transilvaniei condusă de Andrei Bathory.
▪ Bătălia a fost câştigată de Mihai Viteazul. Principele Bathory a încercat să se refugieze în Moldova, dar a
fost prins şi ucis de secui.
▪ Ca urmare a acestei victorii, Mihai Viteazul intră în cetatea Alba Iulia, de unde îi este recunoscută
autoritatea asupra Transilvaniei. Ulterior, în 1600, şi Moldova se alătură frontului antiotoman.
e) Bătălia de la Mirăslău (sept. 1600)
▪ În contextul ostilității nobilimii din Transilvania față de politica lui Mihai Viteazul, acesta este înfrânt la
Mirăslău de nobilimea din Transilvania, care s-a alăturat generalului imperial Gheorghe Basta.
▪ Ca urmare a acestei bătălii, Mihai pierde Transilvania.
f) Bătălia de la Guruslău (aug. 1601)
▪ Obiectivul luptei de la Guruslău a fost înlăturarea lui Sigismund Bathory de la conducerea Transilvaniei
şi reintegrarea principatului în frontul antiotoman inițiat de împăratul Rudolf al II-lea.
▪ Bătălia a avut loc la 3 august 1601, când oastea lui Mihai Viteazul şi a generalului Gheorghe Basta s-a
confruntat cu cea condusă de Sigismund Bathory. Acesta din urmă este înfrânt.
▪ În ciuda colaborării cu Gherghe Basta, la scurt timp după bătălie Mihai Viteazul a fost ucis de oamenii
acestuia.
g) Unirea de la 1600
▪ În timpul domniei lui Mihai Viteazul la 27 mai 1600, s-a realizat pentru prima dată unirea politică a celor
trei țări românești cu un singur conducător.
▪ În punctul cel mai înalt al destinului său Mihai Viteazul se întitula într-un hristov emis la 27 mai „Domn
al Țării Românești, Ardealului și Moldovei”.
▪ Fiind simultan domnitor în Ţara Românească (1593 – 1601), Transilvania (1599 – 1600) şi Moldova
(1600), Mihai Viteazul a realizat pentru prima dată unirea unui teritoriu apropiat ca întindere de cel al
României de astăzi, fiind perceput de mulţi români ca unul dintre cei mai importanţi eroi naţionali.
▪ Din acest motiv, el este considerat de istoriografia românească primul unificator al poporului român şi
erou naţional.
11. Secolele XVII- XVIII (sfârșitul Evului Mediu și începutul modernității)
a) Contextul internațional
▪ Sfârșitul secolului al XVII-lea a reaşezat raporturile internaţionale din spaţiul central şi est european. Ca
urmare a afirmării Rusiei, teritoriul românesc a intrat în zona de influenţă a patru mari puteri: Imperiul
Habsburgic, Polonia, Imperiul Otoman şi Rusia.
▪ În această perioadă în care diplomaţia a rămas cea mai importantă activitate, s-au afirmat câteva
personalităţi proeminente: Dimitrie Cantemir, Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu.
▪ După un secol de politică defensivă, care urmează sultanului Soliman Magnificul, turcii au reluat
ofensiva spre Europa Centrală, în ultimele decenii ale secolului al XVII-lea, culminând cu asediul Vienei
(1683).
▪ Înfrângerea turcilor la Viena a avut consecinţe deosebite, iar Tratatul de la Karlowitz (1699) a consacrat
pierderea de către Imperiul Otoman a Ungariei şi Transilvaniei, care au trecut în stăpânirea habsburgică.
▪ După înfrângerea sub zidurile Vienei, Imperiul Otoman pierde o serie de bătălii în urma cărora este
alungat în sudul Dunării.
▪ Nemaifăcând cuceriri, Imperiul Otoman a intrat în criză. Problema orientală, termenul general folosit
pentru a defini problemele provocate în sud-estul Europei de decăderea puterii Imperiului Otoman şi de
afirmarea unor noi forţe de putere, influenţează şi statutul politico-juridic al Ţărilor Române.
b) Politica de echilibru pe plan internațional a domnitorilor români
▪ Șerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir, au dus o politică de echilibru între
cele trei mari imperii (Otoman, Habsburgic şi Ţarist), încercând să menţină autonomia printr-o politică
prudentă şi legături diplomatice secrete.
▪ Ţara Românească şi Moldova, aflate la interferenţa de interese ale marilor puteri, şi-au conturat
programul de eliberare de sub dominaţie otomană, având ca principii directoare: independenţa politică,
integritatea teritorială, domnia autoritară şi ereditară.
▪ Domnia lui Şerban Cantacuzino (1678-1688) în Ţara Românească marchează încercarea de recâştigare a
independenţei prin apropierea de Imperiul Habsburgic. El trimite în 1688 o delegaţie solemnă la Viena
pentru a încheia o alianţă. Moartea domnului schimbă însă din nou termenii problemei, lăsând noii
domnii, a lui Constantin Brâncoveanu alte posibilităţi de tratative în avantajul ţării.
▪ Constantin Brâncoveanu (1688-1714)face propuneri Rusiei în vederea unui război antiotoman (1698).
După victoria de la Zenta (1697) contra turcilor presiunea austriecilor a sporit, astfel că domnul Ţării
Româneşti caută o contrapondere în Rusia şi Polonia. Constantin Brâncoveanu a desfăşurat o politică de
echilibru într-o vreme de transformări politice internaţionale. El a încercat să păstreze autonomia ţării
năzuind la eliberarea ei. A înţeles competiţia dintre marile puteri şi cu deosebire politica expansionistă
austriacă în urma ocupării Transilvaniei de către austrieci.
▪ Brâncoveanu a trebuit să acorde o mare atenție relațiilor cu Poarta. În anul 1699, otomanii îl recunosc ca
domn pe viață. În acea vreme începea să se ridice Rusia lui Petru cel Mare, domnul muntean trimițând la
curtea acestuia un emisar diplomatic pentru stabilirea unei alianțe împotriva otomanilor.
▪ Abia în 1709, între Țara Românească și Rusia se încheie o convenție secretă pentru acțiunea împotriva
Porții.
▪ În urma acțiunilor diplomatice active în defavoarea Porţii, în 1714, Constantin Brâncoveanu a fost
mazilit (înlăturat din domnie), fiind executat în acelaşi an.
12. Acţiuni diplomatice în secolele XVII - începutul secolului al XVIII-lea
a) Tratatul de la Luţk (1711)
▪ A fost încheiat, în aprilie 1711, între Petru cel Mare, țarul Rusiei, și Dimitrie Cantemir, domnul
Moldovei.
▪ Acest tratat a fost încheiat în vederea luptei comune împotriva Imperiului Otoman.
▪ Prevederi:
- se restabileau hotarele vechi ale Moldovei de până la instaurarea dominaţiei otomane;
- domnia ereditară a familiei Cantemir;
- în caz de ocupație, familia domnitorului va avea drept de azil în Rusia;
- granița dintre cele două state este stabilită pe Nistru, iar integritatea hotarelor Moldovei este
asigurată.
- consecinţa imediată a tratatului a fost campania antiotomană din acelaşi an.
13. Acţiuni militare în secolul al XVIII-lea
a) Bătălia de la Stănileşti (1711)
▪ Bătălia s-a desfășurat între armatele ruse și otomane. La conflict a participat şi domnul Moldovei,
Dimitrie Cantemir ca aliat al Rusiei.
▪ Bătălia s-a dat pe malul Prutului şi se încheie cu victoria turcilor.
▪ Dimitrie Cantemir pierde tronul Moldovei şi se refugiază în Rusia, la curtea lui Petru cel Mare.
Domnia sa a fost ultima domnie pământeană din secolul al XVIII-ea, Imperiul Otoman impunând, din
1711, domnitori fanarioți. Timp de peste un secol Ţările Române vor fi conduse de domnitori străini
(fanarioţi).
14. Importanța politicii externe a domnitorilor români în Evul Mediu și la începutul Epocii
moderne
▪ Pe plan european, prin participarea la acţiuni conflictuale de tipul cruciadelor târzii, statele româneşti s-
au constituit într-o adevărată ,,poartă a creştinătăţii europene”, fiind un prim obstacol nord-dunărean.
▪ La marile campanii militare iniţiate de statele catolice apusene, Ţările Române şi-au adus contribuţia
militară înscriindu-se în contextul relaţiilor internaţionale europene.
▪ Evoluţia relaţiilor diplomatice în Evul Mediu este una complexă, care determină mari schimbări pe harta
Europei şi o mare situaţie de instabilitate, în cadrul căreia Ţările Române, prin politica externă
promovată, reuşesc să reziste şi să îşi păstrăze fiinţa statală.
▪ Semnificaţia domniei lui Mihai Viteazul este dată mai degrabă nu de implicarea Ţării Româneşti în lupta
antiotomană într-un context internaţional complicat, cât de realizarea unirii celor trei ţări române, care va
deveni o componentă esenţială în acţiunea generaţiilor viitoare, de realizare a statului naţional, ea
reprezentând un reper important în procesul de constituire a naţiunii române.

Întrebări posibile
- Precizarea unui stat medieval din spațiul românesc extracarpatic și prezentarea unei acțiuni
diplomatice desfășurate de reprezentantul instituției politice centrale din acest stat în relațiile
internaționale din a doua jumătate a secolului al XIV-lea.
- Precizați statutul politico-juridic al Ţărilor Române în secolele XIV- XVI.
- Menționați contextul extern din secolul XVI și o consecință pentru Țările Române.
- Precizați o modificare a statutului politico-juridic al Ţărilor Române în Evul Mediu.
- Prezentați o acțiune militară a reprezentantului instituției centrale din spațiul intracarpatic
medieval.
- Menționați o caracteristică a acţiunilor diplomatice ale domnitorilor români în Evul Mediu.
- Menționați un element al implicării Țărilor Române în cruciadele târzii.
- Prezentați două acţiuni diplomatice din secolele al XV-lea – al XVI-lea, referitoare la spațiul
românesc.
- Menționarea unei constante/asemănări dintre două acţiuni diplomatice din secolele al XV-lea – al
XVI-lea.
- Menționați un element de continuitate în politica externă a domnilor români medievali.
- Menționarea a două conflicte militare la care participă românii în Evul Mediu și a două
asemănări între acestea.
- Prezentaţi regimul economic al dominaţiei otomane asupra Ţărilor Române, în secolele al XVI-
lea – al XVII-lea.
- Precizarea secolului în care toate cele trei Ţări Române se află sub suzeranitatea otomană și
evidențierea cauzei care a determinat acest lucru.
- Argumentaţi printr-un fapt istoric relevant afirmația conform căreia politica externă
antiotomană a voievozilor români se încadrează în contextul cruciadelor târzii.
-Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia reprezentantul instituției
politice centrale din Moldova participă la relațiile internaționale în secolul XV.
- Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia în secolul XVI statele
medievale românești s-au implicat în relațiile internaționale prin acțiuni diplomatice.
- Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia în secolul XVI statele
medievale românești s-au implicat în relațiile internaționale prin acțiuni militare.
- Prezentați o acțiune conflictuală în spațiul românesc la începutul modernității și o consecință
asupra spațiului românesc.
- Formularea unui punct de vedere referitor la acțiunile diplomatice la care participă românii în
perioada 1451-1490 şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.
- Formularea unui punct de vedere cu privire la importanţa realizării unirii celor trei Ţări
Române de către Mihai Viteazul, din perspectiva istoriei moderne, şi susţinerea acestuia printr-un
argument istoric.
- Formularea unui punct de vedere referitor la importanța politicii externe a domnitorilor români
în Evul Mediu și la începutul Epocii moderne.

Test de evaluare
Subiectul I (30 de puncte)
Citiţi cu atenţie sursele de mai jos:
A. „Belgradul, formidabila fortăreaţă de la Dunăre, obstacol major în atacarea Ungariei, era bine întărit și
adăpostit între două râuri, Dunărea și Sava. Era apărat în mod natural și de țărmurile înalte ale râurilor,
partea dinspre uscat era apărată de un zid dublu foarte înalt și de un șant adânc și mlăștinos și plin de ape,
în oraș aflându-se o garnizoană destul de mare de unguri războinici și toți înarmați în zale, după cum
scrie cronicarul Critobul din Imbros. Plini de entuziasm după luarea Constantinopolului, otomanii,
comandaţi de însuşi sultanul Mahomed II Cuceritorul, știau că un succes aici le-ar fi deschis calea spre
Europa. Iancu de Hunedoara a sesizat pericolul şi a început pregătirile încă din toamna lui 1455, spionii
săi raportând despre atelierele din Macedonia care turnau tunuri și fabricau diverse alte arme, despre
flota care se aduna la Vidin și despre armata otomană care se aduna la Adrianopol. Țările Române erau și
ele aliate ale otomanilor acum. Fiind în relaţii tensionate cu magnaţii ungari, sarcina pregătirilor a căzut
aproape în totalitate pe umerii – şi banii – lui Iancu. Armata lui Mahomed număra 60.000-70.000 soldaţi.
O dată ajunşi în faţa Belgradului, turcii au început asediul la 4 iulie 1456 – tunurile turnate din bronzul
statuilor găsite în Constantinopol au început să bată zidurile. Mihail Szilagyi, cumnatul lui Iancu și
comandant al garnizoanei, avea la dispoziţie doar 5000-7.000 de soldaţi, locuitorii oraşului și circa 40 de
nave. După bătălie, Iancu a ordonat trupelor sale să se retragă în interiorul zidurilor şi să rămână în
alertă, în cazul unui contraatac otoman, care însă nu a mai avut loc. La adăpostul nopţii, turcii s-au retras
în grabă din preajma Belgradului, sultanul revenindu-şi doar departe, când a vrut să se sinucidă, aflând
proporțiile dezastrului.
(https://www.historia.ro/- despre bătălia de la Belgrad)
B. „Prințul Vlad a rămas însă în istoria românilor – mai ales în urma portretului făcut lui făcut lui, de
către literați și istorici, în secolul al XIX-lea, epoca romantismului – drept un simbol al dreptății și un
mare luptător împotriva otomanilor și apărător al ființei țării sale. El a refuzat să mai plătească tributul în
copii români, ceruți pentru oastea sultanului, și i-a atacat și prins în felurite capcane pe turci. Pedeapsa
pentru cei prinși era tragerea în țeapă, de unde și porecla sa, dată de otomani și de dușmani, de ˂Țepeș˃.
În iarna anilor 1461-1462, domnul trece cu oastea sa la sud de Dunăre, zdrobește trupele turcești (…),
după cum l-a înștiințat el însuși, în scris, pe regele Matia Corvin. Turcii erau îngroziți că românul va lua
chiar Constantinopolul. În retragere, numeroși creștini din Balcani, speriați, au fost luați de domn cu el,
spre a fi adăpostiți în Țara Românească. După o asemenea jignire, sultanul Mahomed al II-lea vine –
spun izvoarele, exagerând – cu 200 000 de oameni să-l pedepsească pe ghiaur (numele pe care-l dădeau
turcii creștinilor, cam în felul în care creștinii le ziceau turcilor păgâni. Vlad nu are cum să lupte pe față,
în câmp deschis, cu o asemenea oaste uriașă, dar o hărțuiești și încearcă chiar să-l omoare pe sultan.
Speră un ajutor de la regele Matia, dar acesta, influențat de sași, îl arestează pe domn (acuzându-l de o
presupusă trădare)”. (Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, Istoria Transilvaniei)
Pornind de la aceste surse, răspundeţi la următoarele cerinţe:
1. Numiți titlul și numele conducătorului turcilor din sursa B. 2 puncte
2. Precizaţi, din sursa A, o informație referitoare la orașul Belgrad. 2 puncte
3. Menţionaţi câte un spațiu istoric la care se referă sursa A, respectiv sursa B. 6 puncte
4. Scrieţi, pe foaia de examen, litera corespunzătoare sursei care prezintă victoria oștilor creștine.
3 puncte
5. Scrieţi o relaţie cauză-efect stabilită între două informaţii selectate din sursa A, precizând rolul
fiecăreia dintre aceste informaţii (cauză, respectiv efect). 7 puncte
6. Prezentaţi două acțiuni diplomatice încheiate în secolele XIV-XVI. 6 puncte
7. Menţionaţi o constantă în desfășurarea acțiunilor militare din spațiul românesc în secolele XIV-XVI.
4 puncte
Subiectul II (30 de puncte)
Citiţi cu atenţie sursa de mai jos:
„Către coroana Ungariei și către toate țările, în care va veni această prezentă scrisoare.
Salutare. Noi Ștefan voievod, din grația lui Dumnezeu domn al Moldovei, amical și cu
plecăciune și cu toată plăcerea tuturor cărora scriu vă doresc tot binele, și vă spun domniilor
voastre că necredinciosul împărat al turcilor a fost mult timp și este nimicitorul întregii
creștinătăți, și în fiecare zi se gândește cum să distrugă și să supună toată creștinătatea. De
aceea noi facem cunoscut tuturor domniilor voastre că pe la Boboteaza trecută sus-numitul
turc a trimis asupra mea în țara noastră o mare armată în număr de o sută și douăzeci de
mii de oameni, al căror căpitan principal era Suliman-pașa beglerbegul și cu el toată curtea
sus-numitului turc. Și auzind bine și văzând și noi pentru apărare am luat spada în mână și cu ajutorul
domnului Dumnezeu am mers asupra lor și i-am călcat în picioare, și i-am trecut prin spadele noastre. Și
pentru asemenea lucru lăudat să fie domnul Dumnezeu; și după ce a auzit de această înfrângere păgânul
împărat al turcilor și-a pus în plan să se răzbune și el însuși în persoană cu toată puterea sa să vie în luna
mai asupra noastră și să supună țara noastră care e poarta tuturor creștinilor, și pe care poartă, care e țara
noastră, Dumnezeu ne-a ferit-o până acum, dar dacă această poartă va fi pierdută, Dumnezeu să ne
ferească de așa ceva, toată creștinătatea va fi în mare primejdie”.
(Scrisoarea către principii creștini ai Europei - 25 ianuarie 1475)
Pornind de la această sursă, răspundeţi la următoarele cerinţe:
1. Numiți voievodul din Estul Carpaților, precizat în sursa dată. 2 puncte
2. Precizaţi secolul în care se desfășoară evenimentele din Estul Carpaților, prezentate în sursa dată.
2 puncte
3. Menționați conducătorul armatei otomane și rezultatul acțiunii militare la care se referă sursa dată.
6 puncte
4. Menţionaţi, din sursa dată, două informații referitoare la apelul voievodului către principii creștini ai
Europei. 6 puncte
5. Formulaţi, pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la contextul în care a fost trimisă scrisoarea
către principii creștini ai Europei. 10 puncte
6. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia căreia reprezentantul instituției
politice centrale din Moldova participă la relațiile internaționale de la începutul secolului al XVIII –lea.
(Se punctează prezentarea unui fapt istoric relevant și utilizarea conectorilor care exprimă cauzalitatea şi
concluzia.) 4 puncte
Subiectul al III-lea
Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre relațiile internaționale din secolele XVI-XVII,
având în vedere:
- menționarea statutului politico-juridic al Transilvaniei la jumătatea secolului al XVI-lea;
- precizarea unui act diplomatic încheiat în spațiul românesc în secolul al XVI-lea;
- prezentarea unei acțiuni militare din spațiul românesc în secolul XVI;
- formularea unui punct de vedere referitor la cea mai importantă realizare a reprezentantului instituției
politice centrale la începutul secolului al XVII-lea.

Notă! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentării, evidenţierea

relaţiei cauză-efect, elaborarea argumentului istoric (prezentarea unui fapt istoric relevant și utilizarea
conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia), respectarea succesiunii cronologice/logice a
faptelor istorice şi încadrarea eseului în limita de spaţiu precizată.

ROMÂNIA ŞI CONCERTUL EUROPEAN. DE LA „CRIZA ORIENTALĂ” LA MARILE

ALIANŢE ALE SECOLULUI XX

CUVINTE CHEIE
Agresiune = atac armat al unui stat sau al unei coaliții de state împotriva altui stat (sau altor state),
încălcând integritatea teritorială sau independența politică și economică a atacaților.
Armistiţiu = înţelegere între forţele implicate într-un conflict, ce presupune încetarea temporară a
ostilităţilor, fără a pune capăt războiului.
Articol adiţional = articol adăugat de Rusia la Regulamentele Organice, prin care nu se admitea
modificarea acestora fără acordul ei şi al Porţii.
Concertul European = cunoscut și cu numele Sistemul Congresului după Congresul de la Viena a fost
balanța puterii care a existat în Europa de la sfârșitul Războaielor Napoleoniene (1815) până la
izbucnirea Primului Război Mondial (1914). Puterile fondatoare au fost Austria, Prusia, Imperiul Rus și
Marea Britanie, membrii Alianței Cvadruple care erau responsabili pentru prăbușirea Primului Imperiu
Francez. Ulterior Franța a devenit al cincilea membru al concertului.
Convenţie = înţelegere, acord semnat între două sau mai multe state, prin care se reglementează
raporturile dintre acestea, şi care cuprinde drepturile şi obligaţiile semnatarilor.
Convenţie comercială = acord, pact între două sau mai multe state, instituţii etc. privind probleme cu
caracter economic. În 1875, România aflată încă sub suveranitate otomană, semna cu Austro-Ungaria
prima ei convenţie comercială, pe 10 ani, care prefigura viitoarea independenţă a statului român.
Convenţia, care expira la 1 iulie 1886, s-a făcut pe baze liberale şi cu numeroase concesiuni ale
economiei româneşti subdezvoltate, faţă de economia austro-ungară, aflată în poziţie de clară dominaţie.
Piaţa principatelor a fost larg deschisă produselor austro-ungare, ceea ce a determinat repercusiuni
negative asupra intereselor româneşti.
Dictat = act prin care un stat impune altui stat condiţii împotriva voinţei acestuia. Dictatul de la Viena
(cunoscut și ca Al doilea arbitraj de la Viena) a fost un act internațional încheiat la 30 august 1940, prin
care România a fost silită să cedeze aproape jumătate (43.492 km²) din teritoriul Transilvaniei în
favoarea Ungariei horthyste. Acest act a fost impus de Germania Nazistă și Italia fascistă în timpul celui
de-al Doilea Război Mondial sub titlul de „arbitraj”.
Diferend = neînţelegere între state pe plan internaţional.
Extrădare = predare a unui condamnat sau a unui urmărit către alt stat, conform unei convenţii
internaţionale.
Garanţie colectivă = statut internaţional care indică o autonomie limitată, sub controlul marilor puteri.
Hatişerif = decret emis de cancelaria Imperiului Otoman către domnii români, având pecetea sultanului
pentru a fi executat întocmai.
Independenţă = statutul unei ţări care nu este supusă nici unei autorităţi străine.
Legaţie = reprezentanţă diplomatică a unui stat în străinătate, condusă de un ministru, inferioară în grad
unei ambasade.
Liga (Societatea) Națiunilor = organizație interguvernamentală înființată în urma Conferinței de Pace
de la Paris care a pus capăt Primului Război Mondial și precursoarea Organizației Națiunilor Unite.
Societatea a fost prima organizație internațională de securitate având obiectivul principal să mențină
pacea mondială.
Notă ultimativă = document diplomatic prin care un stat îi comunică altuia condiţiile irevocabile pe care
le pretinde în vederea rezolvării unor litigii dintre ele.
Pact = denumire dată unor tratate internaționale, bilaterale sau multilaterale, cu caracter solemn, privind
relațiile politice între state, încheiate în special în scopul menținerii păcii sau al colaborării strânse între
semnatari.
Principiul autodeterminării popoarelor = principiu al dreptului internațional conform căruia popoarele
au dreptul de a-și hotărî singure soarta.
Principiul naționalităților = dreptul popoarelor a se dezvolta liber, conform spiritului lor particular, a
egalității pe baza condițiilor generale de dezvoltare a acestora. Acest principiu din care a decurs
principiul autodeterminării popoarelor a stat la baza hotărârilor luate la Conferința de pace de la Paris din
1919-1920.
Problema orientală/Criza orientală = termenul general folosit pentru a defini problemele provocate în
sud-estul Europei de decăderea puterii Imperiului Otoman şi de afirmarea unor noi forţe de putere
(Imperiul Habsburgic și Imperiul Țarist). Criza orientală a influenţat statutul politico-juridic al Ţărilor
Române. Acestea se aflau la confluenţa a trei mari imperii, care manifestau tendinţele hegemonice asupra
spaţiului românesc.
Problema românească = lupta românilor pentru emancipare naţională, unitate şi independenţă, pentru
constituirea unui stat naţional modern.
Proiectul dacic = prin care ţarina Ecaterina a II-a propunea crearea unui stat-tampon, independent,
numit Dacia, aflat între cele trei mari imperii, condus de un principe creştin ortodox.
 Proiectul grecesc = care viza refacerea Imperiului Bizantin şi împărţirea posesiunilor europene ale
Imperiului Otoman între Rusia şi Austria.
Protocol = act, document în care sunt consemnate rezoluțiile unei adunări, ale unor dezbateri, ale unei
conferințe internaționale; document diplomatic cu valoarea unui acord internațional, care cuprinde
hotărârile luate la o conferință internațională.
Protectorat = dependenţa unui stat faţă de altul în virtutea unei convenţii conform căreia statul protector
conduce politica externă a statului protejat, care îşi păstrează autonomia.
Revizionism = atitudine sau acțiune care urmărește revizuirea și modificarea unei legi, a unui tratat, a
unei concepții etc.
Revizionism teritorial = politică externă de revizuire a granițelor stabilite prin Conferința de pace de la
Paris din 1919-1920 promovată de Germania, Italia, U.R.S.S., Ungaria și Bulgaria. România era vizată
de revizionismul ungar, sovietic și bulgar.
Tratatul minorităților = Toate tratatele de pace încheiate în cadrul Conferinței de pace de la Paris din
1919-1920 au fost completate cu Tratatul minorităţilor în care erau precizate drepturile minorităților
naționale pe care statele trebuiau să le respecte statele semnatare.
Ultimatum = comunicare care conţine condiţiile irevocabile pe care o putere, sau un stat le pune altuia,
în vederea rezolvării unei situaţii litigioase de care depind relaţiile reciproce.

1. Contextul extern
▪ Începutul Crizei orientale poate fi considerat anul 1683, când armatele turcești sunt înfrânte, sub zidurile
Vienei de austrieci şi polonezi.
▪ Din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Rusia preia inițiativa și impune Turciei condițiile sale,
ocupând Crimeea și toate teritoriile din nordul Mării Negre cuprinse între Nistru și Nipru.
▪ În 1782 între Rusia și Austria se semnează „Proiectul grecesc”, care urmărea crearea unui stat tampon în
Balcani, format din teritorii aparținând Imperiului Otoman. După ce ocupă Basarabia (1812) și mai ales
după contribuția la înfrângerea lui Napoleon I, Rusia devine cea mai mare putere continentală. În prima
jumătate a secolului al XIX-lea ea devine arbitrul acestei regiuni și totodată protectoarea slavilor din
Balcani, dar emite pretenții și asupra Principatelor.
2. Războaiele ruso-austro-turce între 1683-1829 (manifestări ale „crizei orientale”)
▪ Cele 12 războaie ruso-turce sau ruso-austro-turce, s-au dus cu precădere pe teritoriul românesc și au
cauzat mari pierderi umane și materiale, dar și rapturi teritoriale:
● prin pacea de la Karlowitz -1699, austriecii anexează Transilvania;
● prin ceea de la Passarowitz -1718, austriecii obțin Banatul și temporar Oltenia (1718-1739);
● în urma înțelegerilor cu turcii (Conferința de la Constantinopol) care au urmat păcii de
la Kuciuc-Kainargi-1774, Austria anexează Bucovina, în 1775.
● La rândul lor rușii prin pacea de la Bucuresti -1812,  reușesc să anexeze Moldova dintre Nistru și
Prut (Basarabia);
● prin pacea de la Adrianopol -1829, Rusia își impune controlul în Marea Neagră, pe Dunăre și
protectoratul asupra Principatelor dunărene.
▪ Pentru Principate această etapă din istoria „problemei orientale” reprezintă pe lângă pierderile teritoriale
și un progres: soarta lor politică a ajuns în dezbaterile internaționale, în actele păcilor încheiate, iar
puterea suzerană (Imperiul Otoman) a fost constrânsă să garanteze autonomia Principatelor și să țină
seama în exercitarea drepturilor sale de clauzele tratatelor încheiate cu puterile străine.
▪ În 1826 prin Convenția de la Akkerman dintre Rusia şi Turcia s-a stabilit pentru Principate:
● alegerea domnilor dintre boierii pământeni pe o durată de șapte ani;
● Poarta, va scuti timp de doi ani Principatele de tributurile şi redevențele pe care trebuie să i le
plătească;
● Divanurile [din Moldova şi Ţara Românească] vor lua măsurile necesare pentru a îmbunătăți
situația Principatelor date lor în grijă, şi aceste măsuri vor constitui obiectul unui regulament
general pentru fiecare provincie, regulament care va fi pus imediat în aplicare.
▪ Influența rusească crește și mai mult odată cu încheierea Tratatului de la Adrianopol (1829), care pune
capăt unui nou război ruso-turc. Aici, în cadrul tratatului se semnează şi „Actul Osăbit pentru
Prinţipaturile Moldova şi Ţara Românească” în care se prevede:
● respectarea autonomiei Principatelor, aflate acum sub suzeranitate turcească şi protectorat rus;
● libertatea comerţului celor două ţări, fără obligaţia satisfacerii necesităţilor cerealiere şi
animaliere ale turcilor;
● nu mai sunt obligate decât la plata tributului;
● nici un musulman nu se poate stabili în Principate;
● raialele Turnu, Giurgiu, Brăila sunt retrocedate Ţării Româneşti;
● Delta Dunării intră în componenţa Rusiei, care preia astfel controlul la gurile fluviului;
● Turcia trebuia să accepte Regulamentele ce urmau a fi introduse în cele două ţări.
▪ Deoarece Principatele rămân sub ocupaţie rusească între 1828-1834, influența Rusiei asupra Ţărilor
Române creşte şi mai mult, mai ales după ce sunt introduse Regulamentele Organice, care vor ţine loc
de constituţie în cele două ţări.
▪ Presiunea pe care Rusia o face începe să trezească opoziţia românilor. În 1849 Rusia şi Turcia semnează
Convenţia de la Balta Liman, când autonomia Principatelor este ştirbită:
● domnii sunt numiţi direct de sultan şi confirmaţi de ţar, pe o perioadă de 7 ani, fiind consideraţi înalţi
funcţionari;
● Adunările Obşteşti sunt înlocuite de Divanuri (formate din boieri de încredere);
● se menţine ocupaţia militară ruso-turcă până la restabilirea ordinii.
3. Războiul Crimeii (1853-1856)
▪ Stăpână pe situaţia din zonă, Rusia pare tot mai decisă să rezolve singură problema orientală şi se
angajează într-un nou război cu Turcia, Războiul Crimeii (1853-1856).
▪ Începutul războiului este favorabil pentru ruși şi determină intrarea în luptă de partea otomanilor, a
Angliei, Franţei şi Sardiniei. Retrasă în Crimeea, armata rusă va fi silită să capituleze şi pacea se va
încheia la Paris (1856), la congresul de pace participând cele şapte puteri: Franţa, Anglia, Prusia, Austria,
Rusia, Turcia şi Sardinia.
▪ La Congresul de la Paris s-a luat o serie de hotărâri referitoare la Principate:
● se respectă autonomia lor, dar rămân sub suzeranitate turcească şi sunt puse sub garanţia colectivă a
celor şapte puteri (Principatele scapă astfel de apăsătorul protectorat rusesc);
● Moldova primeşte cele trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail, Bolgrad);
● Marea Neagră este declarată neutră;
● În privinţa Unirii Principatelor s-a hotărât convocarea unor Adunări ad-hoc, ce urmau să se pronunţe
în această problemă (aveau drept de vot consultativ).
▪ Cel mai puternic sprijin în privinţa Unirii Principatelor s-a primit de la Franţa, Napoleon al III-lea dorind
o unire deplină într-un stat condus de un principe străin. Opozița Turciei, Austriei și Angliei au
împiedicat temporar acest lucru.
▪ După Congresul de la Paris evenimentele se vor succede cu repeziciune şi în 1859, sub supravegherea
Marilor puteri garante, românii vor pune bazele unui stat naţional propriu sub domnia lui Al. I. Cuza.
4. România devine stat independent – (Vezi lecția – la capitolul Statul român modern)

România de la obţinerea independenţei la marile alianţe ale secolului al xx-lea

1. Aderarea României la Tripla Alianţă
▪ După obținerea independenței, relațiile României cu Rusia s-au deteriorat după răpirea de către ruși a
celor trei județe din sudul Basarabiei și datorită încercării Rusiei de a-și exercita hegemonia asupra
României.
▪ Evenimentele din timpul războiului de independență (1877-1878) şi de la Congresul de la Berlin au atras
 atenţia României asupra necesităţii încheierii unor alianțe cu marile puteri pentru a-și promova interesele
de politica externă.
▪ În 1883 – România aderă la Puterile Centrale sau Tripla Alianţă (Germania, Italia, Austro-Ungaria)
în secret. Aderarea României la Tripla Alianţă a luat forma unui tratat bilateral cu Austro-Ungaria, datat
18/30 octombrie 1883. Regele Carol I şi I. C. Bratianu au insistat ca acordul să fie ţinut secret,
cunoscând că politicienii şi opinia publică erau în majoritate profrancezi.
2. Războaiele balcanice
▪ Peninsula Balcanică continuat la sf. sec. al XIX-lea și începutul sec. al XX-lea să rămână un adevărat
« butoi cu pulbere ».
▪ Noile state naționale apărute după prăbușirea Imperiului Otoman, promovau curente naționaliste agresive
iar interesele marilor puteri în zona au complicat situația și au dus la declanșarea unor noi conflicte
regionale, cunoscute sub numele de războaiele balcanice și la declanșarea Primului Război Mondial.
▪ Primul război balcanic a izbucnit în anul 1912 între Bulgaria, Grecia, Serbia și Muntenegru împotriva
Turciei. Tratatul de pace s-a semnat la Londra.
▪ Neînțelegerile dintre aliați a dus la declanșarea celui de al Doilea război balcanic. Desfășurat între
Bulgaria și Serbia, Grecia, Muntenegru, Turcia și România. Bulgaria este înfrântă iar pacea s-a semnat
la București în anul 1913. România primea sudul Dobrogei (Cadrilaterul).
3. Poziţa României faţă de Primul Război Mondial
▪ A fost stabilită la Consiliul de Coroană de la Sinaia – august 1914, când s-a hotărât neutralitatea.
▪ Urmărindu-și interesul național, la 4 august 1916 - România semnează Tratatul de alianţă cu Antanta sau
Tripla Înțelegere (Rusia, Franta, Anglia), alcătuit din 2 părţi
● O convenţie politică prin care:
- România se obligă să declare război şi să atace Austro-Ungaria;
- Antanta garanta integritatea teritorială a României;
- Antanta recunoaşte României dreptul asupra teritoriilor româneşti din Austro-Ungaria;
- România urma să aibă aceleaşi drepturi ca şi aliaţii săi, la Conferinţa de pace.
● O convenție militară:
- România se obligă să atace Austro-Ungaria;
- Rusia îşi asuma obligaţia: de a ataca pe frontul austriac şi de a trimite în Dobrogea trupe
pentru a sprijini armata română;
- Aliaţii se obligau să declanşeze o ofensivă la Salonic şi să furnizeze României muniţie şi
armament (300 tone armament și muniție de război).
● La 14/15 august 1916 - România declară război Austro - Ungariei.
4. Participarea României la Primul Război Mondial (1916-1918) – (Vezi lecția la capitolul – Statul
român modern)
5. Tratatele de pace de la sfârșitul Primului Război Mondial
▪ După încheierea Primului Război Mondial harta Europei va suferi modificări foarte importante prin
înfrângerea Germaniei şi dezmembrarea Austro-Ungariei.
● Dispariția Imperiului dualist a făcut posibilă apariția unor noi state ca Austria, Ungaria,
Cehoslovacia, Regatul Sârbo-Croato-Sloven;
● Se reface Polonia, iar România își desăvârșește unitatea națională.
● Toate aceste noi realități trebuiau confirmate juridic prin tratate de pace, fapt ce se va realiza prin
Conferința de Pace de la Paris.
▪ Conferința de Pace de la Paris (1919-1920) va reuni 32 de state, dar rolul principal îl vor juca „cei
patru mari” (Franța, Anglia, Italia şi S.U.A.) şi „martorul tăcut” - Japonia.
● Pentru a exista un organism internațional care să rezolve pe care pașnică diferendele dintre state, s-
a creat Societatea Naţiunilor (Liga Naţiunilor), România fiind printre membrii săi fondatori.
● Delegația română participantă la această conferință dorea să obțină pentru țara sa recunoașterea
oficială a Unirii Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România, dreptul la despăgubiri de
război şi acordarea statutului de cobeligeranţă cu Antanta.
▪ La Conferința de pace de la Paris (1919-1920) obiectivul principal urmărit de România a fost obținerea
recunoașterii internaționale a Marii Uniri din anul 1918 (Basarabia, Bucovina şi Transilvania cu
România), adică a noilor granițe ale țării.
▪ Prin tatatele de pace semnate la Conferința de pace de la Paris a fost recunoscută pe plan
internațional Unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România hotărâte prin decizile istorice
de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia:
● Tratatul de la Saint-Germain cu Austria şi cel al minorităților a fost semnat la 9 decembrie 1919
(recunoștea unirea Bucovinei cu România);
● Tratatul de la Neuilly (cu Bulgaria) - 27 noiembrie 1919 - a lăsat intactă frontiera din Dobrogea
între România şi Bulgaria, stabilită prin tratatul de la București din 1913;
● Tratatul cu Ungaria a fost semnat la Trianon la 4 iunie 1920 (recunoștea unirea Transilvaniei cu
România)
● Tratatul de la Paris cu Marile Puteri - 28 octombrie 1920 (recunoaște actul unirii Basarabiei cu
România)
6. Alianțele regionale și defensive încheiate de România (1919-1939)
▪ Realizată de „facto”, încă din anul 1918 de către români, Marea Unire a fost recunoscută de „jure” la
Conferinţa de Pace de la Paris.
▪ Dacă în perioada 1918-1920 problema fundamentală a politicii externe româneşti a fost recunoaşterea
desăvârşirii unităţii statale, după această perioadă eforturile s-au conjugat pentru păstrarea statu-quo-ului
şi a sistemului de tratate încheiate la Paris („sistemul versaillez”).
▪ În acest sens, România participă ca membru fondator la crearea Societăţii Naţiunilor, caută să încheie
alianţe cu Franţa şi Anglia, dar se va baza şi pe un sistem de alianţe regionale pentru a opri revizionismul
maghiar sau pe cel sovietic. Rusia Sovietică nu a recunoscut niciodată unirea Basarabiei cu România, iar
Ungaria lansase proiectul „Confederaţiei danubiene”, cu refacerea vechiului regat al Ungariei milenare şi
revenirea pe tron a ultimului împărat, Carol de Habsburg.
▪ Obiectivele politicii externe în perioada interbelică
● După ratificarea internaţională a actelor de Unire din 1918, politica externă a guvernelor din
România a fost orientată, în întreaga perioadă interbelică, spre stabilirea unor relaţii de
colaborare cu toate statele, apărarea unităţii şi integrităţii teritoriale a României, realizarea
unui sistem se alianţe vizând menţinerea păcii şi combaterea revizionismului, asigurarea
securităţii pentru toate statele.
▪ Mica Înţelegere Mica sau Antantă a fost o alianţă formată în 1920 şi 1921 de Cehoslovacia, România şi
Iugoslavia pentru a se apăra de revizionismul maghiar şi pentru a împiedica întoarcerea casei de
Habsburg la putere.
▪ Pactul Balcanic (Înţelegerea Balcanică) a fost o alianţă formată la 9 februarie 1934 de către Iugoslavia,
România, Grecia şi Turcia, cu un caracter defensiv. În cazul izbucnirii unui război ţările aliate îşi puteau
apăra graniţele. Era prin urmare în armonie cu Mica Înţelegere (formată din Iugoslavia, România, şi
Cehoslovacia care avea acelaşi caracter defensiv.
7. Relațiile internaționale ale României în afară de alianțele regionale
▪ Alianța Polonezo-Română a fost încheiată la 3 martie 1921, printr-un tratat de prietenie și colaborare
prin care cele doua țări se angajau sa-și acorde ajutor reciproc în cazul cand una din ele ar fi atacată.
▪ În 1926 România semnează cu Franţa un tratat de amiciţie, prin care i se dădeau garanţii, în cazul unui
război.
▪ În acelaşi an a încheiat un tratat cu Italia, prin care cele două state se obligau să-şi acorde ajutor
reciproc. Acest tratat a devenit ineficient întrucât, în anul următor, Italia a semnat un tratat asemănător cu
Ungaria, care cerea revizuirea graniţelor. Ulterior acordul româno-italian a fost denunţat de Mussolini în
1934.
8. Relaţiile României cu Uniunea Sovietică.
 ▪ Obiectul de dispută dintre România şi Uniunea Sovietică era Basarabia și tezaurul românesc confiscat la
Moscova. Reîncorporarea acesteia în România în 1918 a precipitat o ruptură în relaţiile dintre ele şi avea
să rămână obstacolul principal în calea reluării acestora în 1934.
▪ La 9 iunie 1934 Litvinov şi Titulescu au făcut la Geneva schimb de scrisori şi au stabilit relaţii
diplomatice normale. Încercarea lui Nicolae Titulescu de a semna un tratat cu URSS-ul a fost urmată de
demiterea sa din funcţia de ministru de externe.
▪ Demiterea lui Titulescu a simbolizat o schimbare subtilă în politica externă a României în favoarea
Germaniei.
▪ Prin Pactul de neagresiune germano-sovietic (Pactul Ribbentrop-Molotov) din 23 august 1939, Hitler îşi
asigura neutralitatea sovieticilor, putând acum să atace Polonia, iar Stalin primea mână liberă în
Finlanda, la Marea Baltică, în estul Poloniei şi în Peninsula Balcanică.
▪ La 26 iunie 1940, ministrul de externe Molotov a înmânat ministrului român de la Moscova un
ultimatum prin care se cerea cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord în decurs de 24 de ore. Carol
al II lea şi consilieri săi nu au avut o altă alternativă decât să cedeze. Astfel începea seria de cedări
teritoriale din tragicul an 1940.
▪ Până în primăvara anului 1944 forţele politice se uniseră în efortul de a scoate ţara din război. Figura
centrală era Iuliu Maniu, conducătorul opoziţiei democratice.
▪ Celălalt canal românesc spre Moscova trecea prin Stockholm, unde între decembrie 1943 şi ianuarie 1944,
ministrul român Frederic Nanu a avut convorbiri cu oficialii de la legaţia sovietică în ceea ce priveşte
interesul exprimat de anumite cercuri din România de a negocia retragerea României din război.
▪ La 23 august 1944 Antonescu a fost arestat iar România a întors armele împotriva Germaniei naziste.
▪ Armistiţiul semnat în noaptea de 12 spre 13 septembrie 1944, între România şi URSS, cerea guvernului
român să se angajeze în efortul de război aliat cu cel puţin douăsprezece divizii de infanterie, să permită
deplasarea liberă a Armatei Roşii pe teritoriul său şi să sprijine militar şi logistic operaţiile militare ale
Aliaţilor împotriva Germaniei şi Ungariei.
▪ România îşi asuma povara de a plăti despăgubiri care se ridicau la 300 de milioane de dolari către Uniunea
Sovietică. Singurul punct favorabil pentru România era abrogarea dictatului de la Viena şi redobândirea
Transilvaniei de Nord Vest.
9. Relaţiile României cu Germania
▪ Măsură a influenţei crescânde a Germaniei naziste în România şi mai ales în Europa de Sud Est a fost
tratatul economic încheiat între cele două ţări la 23 martie 1939. Valabil timp de cinci ani, acesta era
cunoscut și sub numele de „pactul petrolului”.
▪ Pactul Pactul Ribbentrop-Molotov între Germania şi URSS a însemnat pentru România orientarea spre o
nouă etapă a relaţiilor internaţionale şi anume alianţa cu Germania pentru a proteja integritatea ţării.
▪ La 1 iulie guvernul român a renunţat la garanţiile britanice din aprilie 1939 şi pe 4 iulie Carol a adus la
putere un cabinet progerman condus de Ion Gigurtu. Guvernul şi a declarat dorinţa de a adera la Axa
Roma Berlin şi la 11 iulie el a anunţat retragerea României din Liga Naţiunilor.
▪ Antonescu a pus bazele noului rol pe care România avea să-l joace într-o Europă de Sud Est dominată de
Germania, întărind legăturile militare şi economice cu Germania.
▪ Armata română a participat la războiul declanșat de Hitler împotriva URSS alături de forțele militare ale
altor țări (Ungaria, Italia etc.)
▪ La 23 august 1944 Antonescu a fost arestat iar România a întors armele împotriva Germaniei naziste
luptând alături de Națiunile Unite (Anglia, Sua și URSS până la victoria finală din mai 1945.
10. Relațiile cu Ungaria și Bulgaria
▪ România a fost nevoită să angajeze negocieri cu Ungaria, referitoare la viitorul Transilvaniei. Punctele
de vedere divergente ale celor două părţi nu au putu fi reconciliate şi negocierile care au început la
Turnu Severin la 16 august au fost întrerupte.
▪ Așa s-a ajuns la 30 august 1940 la Dictatul de la Viena, Hitler obligând România să cedeze Ungariei
partea de nord-vest a Transilvaniei ( un teritoriu de peste 40 000 km² şi o populaţie de 2,5 milioane
locuitori.
▪ Tot în 1940, România era nevoită să cedeze Bulgariei Cadrilaterul (sudul Dobrogei).
▪ Anul 1940 a avut consecinţe grave pentru statul român:
● În urma pierderilor teritoriale, România Mare s-a destrămat.
● România a intrat în sfera de influenţă a Germaniei.

Test de evaluare
România și concertul european
Subiectul I (30 de puncte)
Citiţi cu atenţie sursele de mai jos:
A. „În istoria secolului fanariot războiul ruso-turc a provocat o întrerupere a regimului şi în consecinţă o
substituire a administraţiei fanariote cu una rusească. Războiul dintre anii 1768-1774 a deschis la nivel
internaţional, prin seria de reglementări, o „problemă românească”, ca o componentă a „Chestiunii
orientale”. (…) Prin tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774), s-a reconfirmat autonomia Principatelor în
cadrul Imperiului Otoman şi în aceeaşi vreme s-a deschis o nouă etapă în procesul de emancipare de sub
suzeranitatea turco-fanariotă. Restaurarea regimului fanariot ce a urmat păcii a fost rezultatul raporturilor
politice internaţionale, o faţetă a chestiunii orientale care nu îngăduia suprimarea suzeranităţii otomane şi
substituirea ei cu a Rusiei. (…) După pacea de la Kuciuk-Kainargi, care nu rezolvase diferendele
internaționale ˂problema orientală˃ se complică în funcție de noile desfășurări militare. Imperiul Rus și
monarhia austriacă manifestă în continuare tendințe expansioniste, iar Franța și Anglia devin tot mai
active în aria stăpânirilor otomane. Ecaterina a II-a propune crearea unui stat tampon între cele trei mari
imperii sub numele de Dacia, format din Moldova și Țara Românească sub un suveran de religie creștină
ortodoxă. Statul urma să fie independent, fără a putea să fie încorporat de Rusia, Austria ori să cadă sub
o altă dependență. Atât acest proiect, cât și proiectul grec al Ecaterinei a II-a s-au lovit de asperitățile
˂problemei orientale˃, împrejurare care face ca ˂regatul dacic˃ să rămână doar o recunoaștere a
destinului comun al țărilor române.” (M. Bărbulescu, D. Deletant
ş.a., Istoria României)
B. „Răscoala grecilor a durat, la ei în țară, mai mulți ani de zile, și ar fi fost înăbușită, așa cum s-a
întâmplat în Principate, dacă nu interveneau puterile europene, și în primul rând Rusia. Aceasta,
considerându-se protectoarea creștinilor din Balcani, declară război Turciei, în aprile 1828. În urma
războiului, sultanul e nevoit să ceară pace. Ea se încheie în orașul Adrianopol, la 12/24 septembrie 1829
și are o însemnătate deosebită pentru noi. Prin acest tratat, ni se înapoiază cele trei raiale (Brăila, Turnu
și Giurgiu), hotarul țării fixându-se pe albia sau talvegul Dunării: câștigul teritorial e însemnat. Vom
putea păzi hotarul prin cordoane sanitare, cu păzitori înarmați. Se suprimă apoi darea de zaherea, adică
de provizii în natură către turci, punându-se, în locul ei, o sumă fixă care se adaugă tributului. Se
suprimă, de asemenea, procurarea de salahori pentru lucrările pe care le-ar executa turcii. Se hotărăște
libertatea absolută a navigației și comerțului pe Dunăre și pe Marea Neagră, deci dreptul corăbiilor de a
trece prin Strâmtori: acest lucru va aduce o puternică înviorare a comerțului și agriculturii noastre;
porturile Brăila și Galați vor lua o mare dezvoltare”. (Constantin C. Giurescu, Istoria românilor)
Pornind de la aceste surse, răspundeţi la următoarele cerinţe:
1. Numiți puterea suzerană a Principatelor Române, precizată în sursa A. 2 puncte
2. Precizaţi, din sursa B, o informație referitoare la granița cu Imperiul Otoman. 2 puncte
3. Menționați două spații istorice precizate atât în sursa A, cât și în sursa B. 6 puncte
4. Scrieţi, pe foaia de examen, litera corespunzătoare sursei care menționează implicarea mai multor state
în problema orientală. 3 puncte
5. Scrieți două informații aflate în relație cauză-efect, selectate din sursa B precizând rolul
fiecăreia dintre aceste informaţii (cauză, respectiv efect). 7 puncte
6. Prezentați alte două tratate de pace încheiate între Imperiul Otoman și Rusia în prima jumătate a
secolului XIX. 6 puncte
7. Menționați o caracteristică a politicii externe românești în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
4 puncte
Subiectul al II-lea (30 de puncte)
Citiți cu atenție sursa de mai jos:
„Din ziua de 25 noiembrie 1877 până la 28 se auzeau de la avanposturile noastre noaptea în
continuu zgomot de trăsuri în interiorul Plevnei și se spunea că Osman se pregătește a
face o ieșire cu trupele sale spre Sofia, nemaiavând provizii, mai cu seamă furaj pentru cai.
În ziua de 28 noiembrie pe la ora 4 dimineața s-a auzit bubuitul tunurilor și salve de puști
pe Valea Vidului și în partea dinspre podul de piatră, imediat s-a dat alarma.
Osman cu trupele sale făcea o ieșire viguroasă peste podul de piatră și peste alte două
poduri construite de căruțe în dreapta și în stânga celui de piatră. Cu întregul regiment
am înaintat spre malul Vidului și pe la ora 1 ¾ am trecut cu cea mai mare iuțeală prin apa Vidului
intrând în Plevna, unde de prin toate forturile de la Opanez Turcii fugeau.
Osman văzând că capetele lui de coloană erau respinse, un glonte îi străpunse pulpa
stângă și intrând în burta calului său îl omorî pe loc căzând cu dânsul și atunci arborează drapelul alb
spre a evita măcelul ce trupele învingătoare ruso-române ar fi început
asupra inamicului”. (Documenta Romaniae Historica. Independența, III.)

Pornind de la această sursă, răspundeţi la următoarele cerinţe:

1. Numiţi conducătorul trupelor otomane. 2 puncte
2. Precizaţi secolul în care se desfășoară evenimentele istorice prezentate în sursa dată. 2 puncte
3. Menționați cauzele pentru care conducătorul trupelor otomane a decis să facă o ieșire cu trupele sale.
6 puncte
4. Menţionaţi, din sursa dată, două informaţii referitoare la acțiunile ostașilor români. 6 puncte
5. Formulaţi, pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la acțiunea armatei otomane și a
conducătorului ei, susţinându-l cu două informaţii selectate din sursă. 10 puncte
6. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmația conform căreia independența României a fost
recunoscută pe plan internațional. (Se punctează prezentarea unui fapt istoric relevant și utilizarea
conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia.) 4 puncte
SUBIECTUL al III-lea (30 de puncte)
Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre politica externă a României la începutul secolului
XX având în vedere:
- precizarea unui conflict zonal în care s-a implicat și România și urmările lui;
- menționarea a două documente internaționale prin care România a intrat într-o mare alianță la
începutul secolului XX.
- prezentați documentele internaționale care au confirmat pe plan internațional Marea Unire din 1918.
- formularea unui punct de vedere referitor la politica externă a României la începutul secolului XX.

Notă! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentării, evidenţierea

relaţiei cauză-efect, elaborarea argumentului istoric (prezentarea unui fapt istoric relevant și utilizarea
conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia), respectarea succesiunii cronologice/logice a
faptelor istorice şi încadrarea eseului în limita de spațiu precizată.

Întrebări posibile
- Menționați actul internațional care instaurează oficial protectoratul rusesc asupra Principatelor
și două prevederi ale acestuia referitoare la Principate.
- Menționați un fapt istoric extern care a favorizat formarea statului român modern, desfășurat în
perioada 1856-1859.
- Menţionarea a două fapte istorice desfășurate de România pe plan extern în 1877 și precizarea
unei asemănări între aceste fapte istorice.
- Formularea unui punct de vedere referitor la participarea României la relațiile internaționale din
1913-1916 şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.
- Menţionarea a două fapte istorice desfășurate de România în cadrul Primului Război Mondial și
precizarea unei asemănări între aceste fapte istorice.
- Prezentarea unei acțiuni prin care România participă la relațiile internaționale din perioada
1875-1885.
- Prezentați două fapte istorice pe plan extern referitoare la România, desfășurate între anii 1875-
1885.
- Menționați o consecință a implicării României în al Doilea Război Balcanic.
- Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia redeschiderea „crizei
orientale”, a influențat evoluția politică a României la mijlocul secolului XIX.
- Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia România se implică în
anul
1916 în relațiile internaționale.
- Prezentați o consecință a implicării României în anul 1916 în relațiile internaționale.
- Formulați un punct de vedere referitor la marile alianțe la care a aderat și România la începutul
secolului XX.
- Menționați o cauză a încheierii de către România a celor două alianțe regionale la începutul
secolului XX.
- Menționați o constantă/asemănare între actele de politică externă încheiate de România în trei și
patru ale secolului XX.
- Formulaţi un punct de vedere referitor la relațiile României cu URSS.
- Formulați un punct de vedere referitor la acțiunile desfășurate de statul român în deceniul
nouă al secolului al XIX-lea şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

ROMÂNIA ÎN TIMPUL RĂZBOIULUI RECE

CUVINTE CHEIE
Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT) = tratat multilateral şi interguvernamental cu
privire la tarife vamale şi probleme de comerţ internaţional după 1947.
Banca Mondială = instituţie financiară, creată în 1945, pentru sprijinirea ţărilor în curs de dezvoltare.
Blocada Berlinului = a fost una din primele crize majore internaționale ale Războiului Rece, marcată de
momentul când Uniunea Sovietică a blocat accesul rutier și feroviar către Berlinul de Vest. Criza a luat
sfârșit atunci când Uniunea Sovietică a permis sosirea ajutoarelor americane, britanice și franceze, care
erau trimise pe calea aerului în Berlinul de Vest, operațiune cunoscută sub numele de Operațiunea
Vittles. Blocada Berlinului a fost una dintre cele mai mari blocade din istorie.
Clauza națiunii celei mai favorizate = privilegiu pe care o țară îl acordă unei alte țări în relațiile
economice, în cadrul comerțului internațional. Acesta constă în a acorda avantaje egale cu cele ale
națiunii cele mai favorizate, în termeni de taxe vamale și cote de import. Țările membre ale Organizației
Mondiale a Comerțului (OMC) își acordă între ele clauza națiunii celei mai favorizate.
Cortina de Fier = termen folosit pentru a denumi împărţirea Europei după sfârşitul celui de-al Doilea
Război Mondial între Estul comunist şi Vestul democratic.
Doctrina Truman = formulată la 12 martie 1947 şi ea stă la baza politicii Statelor Unite împotriva
Blocului comunist (din care făcea parte şi România) în timpul Războiului Rece. În mod concret, doctrina
Truman, sau politica de izolare, se bazează pe o ofertă de asistenţă militară şi financiară din partea
Statelor Unite, adresându-se ţărilor decise de a se opune presiunilor comuniste. Imediat după al Doilea
Război Mondial, ea a vizat ţări precum Grecia care se afla în război civil, Turcia supusă unor presiuni
intense manifestate de Moscova privind strâmtoarea Dardanele.
Fondul Monetar Internaţional = organism înfiinţat în 1945, cu scopul realizării cooperării
internaţionale pe plan monetar.
Glasnost = termen folosit de Gorbaciov pentru a denumi politica de reformare în sens democratic al
sistemului economic şi politic al URSS.
NATO = Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (abreviat NATO în engleză și OTAN în franceză și
spaniolă) este o alianță politico-militară stabilită în 1949, prin Tratatul Atlanticului de Nord semnat la
Washington la 4 aprilie 1949. La constituirea ei, ideea de bază a alianței, menținută timp de peste 50 de
ani, era aceea a realizării unei apărări comune, credibile și eficiente.
Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) = este cea mai importantă organizație internațională din lume. A
fost fondată în 1945. Întemeierea ei a constat din semnarea, de către membrii ei fondatori, a Cărții
Organizației Națiunilor Unite. Potrivit acestui document, ONU are misiunea de a asigura „pacea
mondială”, „respectarea drepturilor omului”, „cooperarea internațională” și „respectarea dreptului
internațional”.
Piața Comună (CEE) = Parcursul istoric al acestui concept a debutat în anul 1957, când unul dintre
obiectivele majore ale Comunității Economice Europene a fost constituirea unei Piețe Comune, cu
scopul de a elimina treptat barierele comerciale dintre statele membre: uniunea vamală (eliminarea
taxelor între statele membre și fixarea unor tarife externe comune), piața internă (anularea, între statele
membre, a obstacolelor față de cele patru libertăți fundamentale: libera circulație a persoanelor,
bunurilor, serviciilor și a capitalului), libera concurență (asigurarea evoluției firești a concurenței în piața
internă) și politica comercială comună (cea mai importantă distincție între noțiunea de piață comună și
zona de comerț liber).
Planul Marshall = a fost primul program de reconstrucţie conceput de Statele Unite ale Americii,
destinat aliaţilor europeni din Al Doilea Război Mondial. Rolul acestuia a fost acela de a ajuta Europa
după război şi de a preveni extinderea comunismului. Ţările proaspăt comuniste din estul Europei au
 refuzat ajutorul oferit de SUA. Denumirea de „Plan Marshall” provine de la iniţiatorul acestuia,
secretarul de stat american George Marshall.
Panul Valev = Potrivit acestui plan se avea în vedere constituirea pe teritoriul României, Bulgariei şi în
sudul URSS a unui complex economic interstatal. Planul a fost respins de către guvernul de la Bucureşti,
pe motiv va duce la dezmembrarea economiilor naţionale şi a teritoriului naţional.
Perestroika = termen folosit (rus. restructurare) de Gorbaciov pentru a denumi politica sa de reformare
în sens democratic a sistemului social, economic şi politic al URSS.
Război rece = perioadă de tensiuni și confruntări politice și ideologice, o stare de tensiune întreținută
care a apărut după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și a durat până la revoluțiile din 1989. A
fost numit Războiul Rece, deoarece nu au existat operațiuni militare directe, ci a fost doar o stare de
conflict politico-diplomatic între cele două super puteri.
Tratatul de la Varşovia = creat la 14 mai 1955, a fost răspunsul comuniştilor la Alianţa Nord Atlantică.
În cadrul Pactului de la Varşovia, rolul şi poziţia URSS au fost considerabile. Această alianţă militară nu
a fost doar un instrument de apărare. Ea avea ca misiune internă a blocului sovietic „apărarea cuceririlor
socialismului”.

1. Contextul internațional
▪ Războiul Rece (1947-1991) a fost o confruntare deschisă care s-a dezvoltat după al Doilea Război
Mondial între două grupuri de state care aveau ideologii şi sisteme politice diametral opuse:
● într-un grup se aflau URSS şi aliaţii ei;
● celălalt grup cuprindea SUA şi aliaţii lor;
▪ Între sovietici și anglo-americani au existat neînțelegeri încă din timpul celui De-Al Doilea Război
Mondial.
▪ După ce URSS a eliberat teritoriile țărilor Europei de Est, a impus regimuri comuniste în aceste țări. A
încercat acest lucru și în alte părți ale lumii precum Asia și America Centrală.
▪ Neînțelegerile dintre cele două tabere au continuat și după terminarea războiului.
▪ În 1946, sovieticii au blocat aprovizionarea Berlinului de Vest aflat în zona de ocupație americană.
Atunci a început conflictul.
▪ Cel care a lansat politica de îndiguire a comunismului în lume, a fost președintele american Harry S.
Truman. În acest scop, în 1948, americanii au aplicat planul Marshall, prin care acordau ajutoare în sume
mari de bani țărilor amenințate de comunism, pentru a se recupera economic în urma celui De-Al Doilea
Război Mondial.
▪ Sovieticii au interzis țărilor din Europa de Est să acceseze aceste împrumuturi.
▪ În plus, Stalin a înființat Biroul Informativ al Partidelor Comuniste din Europa de Est (COMINFORM),
trasând sarcini liderilor acestor partide.
▪ Așa a început Războiul Rece, o stare de conflict între cele două mari puteri: URSS și SUA.
2. Caracteristicile Războiului Rece
▪ Războiul Rece a dominat politica externă a SUA şi URSS încă din 1947 şi până la căderea Uniunii
Sovietice în 1991.
▪ Cu toate că URSS și SUA nu s-au confruntat pe plan militar, acestea s-au implicat indirect în diferite
părți ale globului unde au avut loc conflicte.
▪ La nivel politico-militar a fost o confruntare între NATO şi Pactul de la Varşovia.
▪ În 1949, americanii au înființat Pactul Atlanticului de Nord (NATO), pentru a limita influența sovietică
în lume. Tot în acest an, URSS a făcut primele experiențe cu bomba atomică.
▪ În 1955, sovieticii au înființat cu țările comuniste din Europa de Est Tratatul de la Varșovia, organizație
militară opusă NATO. Crearea Pactului de la Varșovia a fost grăbită de integrarea Germaniei de Vest
„remilitarizată” în NATO prin ratificarea de către țările ocidentale a Înțelegerilor de la Paris.
▪ La nivel economic a fost o confruntare între capitalism și socialism, o economie de piaţă şi o economie
centralizată şi dirijistă.
▪ La nivel ideologico-politic, a fost o confruntare între democrațiile liberale occidentale (așa-numita „lume
 liberă”, „societatea deschisă”) și regimurile comuniste totalitare (așa-numita „societatea închisă” sau
„lagărul socialist”).
3. Începutul Războiului Rece
▪ În 1949, în Germania, URSS, a transformat zona sa de ocupație în Republica Democrată Germană (stat
comunist).
▪ Anglo-americanii și francezii au transformat zona lor de ocupație în Republica Federală Germană cu
capitala la Bonn.
▪ Tot în 1949, la inițiativa URSS a fost creat Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER) ca
organizație economică a statelor comuniste europene pentru a constitui un echivalent al OECE
(Organizația Europeana pentru Cooperare Economica).
- CAER-ul a fost răspunsul la Planul Marshall.
- El avea misiunea de a stimula comerțul dintre țările din blocul estic.
- În realitate, URSS nu a putut oferi țărilor comuniste un ajutor comparabil cu cel acordat de SUA
țărilor occidentale.
4. Crizele politice și militare din timpul Războiului Rece
a) Războiul din Coreea (1950-1953)
- Coreea a fost cucerită de japonezi în timpul celui De-Al Doilea Război Mondial.
- După înfrângerea Japoniei, cu ajutorul Chinei în partea de Nord a peninsulei s-a înființat un stat
comunist, iar în sud americanii au susținut înființarea unui stat democratic.
- Între cele două state coreene a izbucnit un război sprijinit în N de China și URSS, iar în S de SUA.
- După un război de 3 ani, s-a încheiat o pace care a consființit existența a două state coreene: Coreea
de Nord (stat comunist) și Coreea de Sud (stat democratic).
- În acest război au murit peste 3 milioane de oameni.
b) Războiul din Vietnam (1959-1975)
- Vietnamul a fost colonie franceză, iar în timpul celui De-Al Doilea Război Mondial a fost ocupat de
japonezi.
- După încheierea războiului, francezii au încercat să reocupe Vietnamul, dar au fost înfrânți prin
ajutorul dat de China și URSS.
- În acel moment, au intervenit americanii care au susținut forțele deomcratice din sud.
- A urmat un război în care SUA s-au implicat direct, însă fără prea mult succes din cauza sprijinului
oferit comuniștilor vietnamezi de China și URSS.
- În 1973, s-a încheiat pace între cele două state: Vietnamul de Nord (stat comunist) și Vietnamul de
Sud (stat democratic.)
- În 1975, Vietnamul de Nord a atacat prin surprindere Vietnamul de Sud, extinzând comunismul în
sud.
c) Criza cubaneză (octombrie 1962)
▪ După cel De-Al Doilea Război Mondial, ideile comuniste au pătruns în America Centrală și America de
Sud. Împotriva regimului Batista, poporul s-a ridicat condus de liderul comunist Fidel Castro. Acesta a și
reușit să instaureze regimul comunist, fiind un pericol pentru americani.
▪ SUA a încercat să răstoarne regimul cu ajutorul voluntarilor cubanezi în secret. Operațiunea s-a numit
„Debarcarea din Golful Porcilor”, care a eșuat. Castro a cerut ajutorul URSS.
▪ URSS a adus în secret 80 de rachete nucleare pe teritoriul Cubei, ca răspuns la rachetele instalate de
americani în Turcia.
▪ SUA au blocat insulele cubaneze cu ordinul de a torpila orice navă care ar sparge blocada.
▪ Punctul culminant al Războiului Rece a fost în octombrie 1962, când vreme de două săptămâni omenirea
s-a aflat foarte aproape de izbucnirea unui război nuclear.
▪ În ceasul al doisprezecelea a avut loc o conversație telefonică între cei doi mari lideri (John F. Kennedy
și Nikita Hrușciov) prin care s-a încheiat conflictul.
- SUA s-au angajat să nu mai încerce schimbarea regimului politic din Cuba;
- URSS s-a angajat să retragă armele nucleare.
 5. Perioada de destindere relativă (1975-1979)
▪ Aplanarea crizei cubaneze a marcat începutul unei destinderi relative între Est și Vest.
▪ Punctul culminat al acestei perioade a fost Conferința pentru securitate și cooperare de la Helsinki
(CSCE) din 1975, la care au participat statele din Europa, comuniste și necomuniste, SUA și Canada.
▪ Conferința a normalizat relațiile dintre Est și Vest:
- statele comuniste s-au angajat să respecte drepturile omului;
- statele democratice s-au angajat să coopereze cu statele comuniste;
- din partea României a semnat acordul, Nicolae Ceaușescu, care însă nu l-a respectat.
▪ Perioada destinderii a durat puțin, deoarece în 1979, URSS a atacat Afganistanul.
6. România și Războiul Rece în perioada stalinistă (1948-1965). Politica externă în timpul lui Gh.
Gheorghiu – Dej
a) Perioada 1948-1962
▪ S-a caracterizat prin supunerea politicii externe româneşti Moscovei la fel ca a celorlalte ţări comuniste
din sud-estul Europei. În această perioadă ţara noastră nu a avut o politică externă proprie, aceasta fiind
stabilită de U.R.S.S.
▪ În februarie 1948, România a semnat cu URSS un tratat de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală
valabil pe douăzeci de ani, urmat de înţelegeri asemănătoare cu Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia şi
Ungaria.
▪ În 1949 România a semnat actul de integrare economică în C.A.E.R. (Consiliul de Ajutor Economic
Reciproc).
▪ Evenimentele din Ungaria din Ungaria (revoluția anticomunistă din noiembrie 1956) au pus în evidenţă
opoziţia lui Gheorghe Gheorghiu-Dej faţă de destalinizare. Comuniştii români au arătat ostilitate faţă
de I. Nagy şi au susţinut represiunea sovietică.
▪ În 1958 URSS a anunţat decizia de retragere a trupelor Armatei Roşii din România. Pe plan extern
aceasta a însemnat un prim pas de desprindere relativă de Moscova, în limitele acceptate de aceasta.
▪ Îndepărtarea de Moscova după 1958 a fost vizibilă şi în planul relaţiilor cu statele occidentale.
- Între 1958 – 1960 s-au încheiat acorduri comerciale comerciale cu Occidentul.
- În 1961 legaţiile diplomatice ale Angliei şi Franţei la Bucureşti au fost ridicate la nivel de
ambasadă.
b) Perioada 1962-1965 - etapa distanţării de linia Moscovei
▪ A fost favorizată de politica independentă promovată de Iugoslavia şi de izbucnirea, în 1962, a
conflictului dintre URSS şi China, precum și a crizei rachetelor din Cuba.
▪ Aceste evenimente i-au permis lui Dej să se distanţeze de Moscova şi să-şi atribuie un rol de mediator
între URSS şi China.
▪ În 1963, Dej vizitează Iugoslavia, încheind acordul pentru construirea hidrocentralei de la Porţile de Fier.
În același an, România a votat pentru prima dată la ONU, altfel decât URSS.
▪ În anii 1963 – 1964 – se adânceşte opoziţia României în CAER în faţa încercării Moscovei de a-i da
organizaţiei o altă destinaţie decât aceea pentru care a fost înfiinţată. În 1964, Dej respinge planul Valev
care prevedea crearea unor zone agricole în cadrul CAER, zone care cuprindeau o mare parte din
teritoriul României și care scoteau acest teritoriu de sub autoritatea statului român. Desprinderea de
Moscova este însă anunţată prin Declaraţia PMR din aprilie 1964, considerată un adevărat manifest de
ieşire a ţării de sub influenţa Moscovei, care susținea: neamestecul în trebuinţele interne ale altor
partide și dreptul fiecărui partid de a-şi rezolva singur problemele interne şi externe, fără amestec din
afară.a
afară.
7. România și Războiul Rece în perioada național-comunistă (1965-1989)
▪ În 1965, după moartea lui Dej, Ceauşescu devine secretar general al partidului comunist.
▪ Naţional – comunismul lui Ceauşescu a cunoscut două etape:
- 1965 – 1971 (1974) – etapa continuării distanţării de Moscova şi a unei prezenţe active pe plan
extern;
 - 1971 – (1974) – 1989 – etapa deteriorării poziţiei României pe arena mondială.
a) Etapa continuării distanţării de Moscova şi a unei prezenţe active pe plan extern 1965 – 1971 (1974)
- Construcţia comunismului românesc pe „căi naţionale” a fost confirmată de vizita, în septembrie
1965, a lui Ceauşescu la Moscova, care a nemulţumit liderii Kremlinului prin accentele programului de
guvernare.
- 1967 – România este primul stat comunist care a stabilit relaţii diplomatice cu RFG și a menţinut relaţii
diplomatice cu Israelul după Războiul de 6 zile. Ca o recunoaştere a politicii internaţionale promovate de
România, ministrul de externe, Corneliu Mănescu, a fost ales preşedinte al Adunării Generale a ONU.
- În 1968, România a fost singura membră a pactului de la Varşovia care nu a participat la invadarea
Cehoslovaciei în 1968. Discursul lui Ceauşescu, care condamnă intervenţia militară a Tratatului de la
Varşovia în Cehoslovacia i-a consolidat poziţia lui Ceauşescu pe plan extern. Ceaușescu atinge apogeul
popularităţii sale, fiind aperciat de cancelariile occidentale ca un opozant al Moscovei.
- România este vizitată de importanți lideri occidentali: Charles de Gaulle (președintele Franței); Richard
Nixon (Președintele SUA) etc.
▪ Etapa 1971 (1974) – 1989)
Din 1975 până în 1980, Bucureştiul a continuat să se manifeste activ şi efectiv pe arena internaţională, ca un
centru al diplomaţiei mondiale:
- După 1965 limitele toleranţei sovietice au fost puse la încercare. Românii şi-au continuat
neutralitatea în conflictul ruso-chinez, apropiindu-se de Iugoslavia.
- Legăturile dintre Nicolae Ceauşescu şi Leonid Brejnev au cunoscut o oarecare îmbunătăţire după
1974. Cu toate acestea, apropierea româno-sovietică nu a fost de durată, existând neînţelegeri în
probleme cum ar fi:
● integrarea militară în cadrul Tratatului de la Varşovia;
● integrarea şi cooperarea economică în cadrul CAER-ului.
▪ În 1975 România participă la ultima reuniune de la Helsinki a Conferinţei pentru Securitate şi
Cooperare în Europa unde au fost prezenţi şefii de stat sau de guvern din 35 de ţări. Actul final, semnat
la 1 august 1975 de toate statele, conţinea angajamentul țărilor comuniste de a respecta drepturile
omului. Ceaușescu a semnat dar nu a respectat drepturile omului ceea ce i-a adus critic din partea
statelor occidentale.
▪ În 1978 şi-a adus contribuţia la încheierea acordului de pace dintre Israel şi Egipt, de la Camp – David,
SUA.
▪ În 1979 şi-a adus contribuţia la stabilirea relaţiilor diplomatice dintre China şi SUA;
▪ În 1980 – a încheiat noi acorduri de colaborare cu Piaţa Comună.
b) Anii 1985 – 1989 au cunoscut schimbări majore în sistemul comunist, generate de criza fără precedent
a sistemului şi de venirea, în 1985, la putere în URSS, a lui Mihail Gorbaciov, care a lansat politica de
reformare a sistemului – este o etapă de destindere şi reconciliere în relaţiile dintre SUA şi URSS.
- Ceauşescu a refuzat să aplice reformele iniţiate de Gorbaciov.
- În 1987 Gorbaciov a vizitat România 1987 și a prezentat noile concepţii ale politicii sale, de deschidere
şi reformă, criticând indirect starea de lucruri din România;
- Izolarea lui Ceauşescu îl făcea vulnerabil în lumina glasnost-ului şi perestroikăi.
- În decembrie 1989 la întâlnirea de la Moscova, Gorbaciov informa liderii statelor comuniste despre
întâlnirea de la Malta, cu George Bush şi a specificat că nu va interveni în orice schimbare survenită în
Europa de Est.
- În 1989 regimurile comuniste din Europa s-au prăbuşit.
- În 1991 a avut loc dizolvarea Tratatului de la Varşovia şi a CAER.
- Tot în 1991 URSS s-a dezmembrat şi Războiul Rece s-a încheiat.

Întrebări posibile
- Menționați două cauze ale izbucnirii Războiului Rece.
- Prezentați două caracteristici ale Războiului Rece.
- Menționați cele două instituții înființate de SUA și URSS în domeniul economic.
- Menționați cele două instituții înființate de SUA și URSS în domeniul militar.
- Prezentați două crize politice și militare din timpul Războiului Rece.
- Menționați caracteristicile perioadei de destindere relativă.
- Menționați o caracteristică a politicii externe a României în a doua jumătate a secolului XX.
- Prezentați două acțiuni în planul relațiilor internaționale ale României în perioada Războiului Rece.
- Menționați o constantă/asemănare între acțiunile politice ale României din perioadele stalinistă,
respectiv național-comunistă.
- Menționați o acțiune militară în perioada Războiului Rece la care a participat și România și o
consecință a acestei participări.
- Menționați o deosebire între acțiunile politice ale României din perioadele stalinistă, respectiv
național-comunistă.
- Menționați o acțiune diplomatică a României cu statele occidentale în perioada Războiului Rece.
- Menționați percepția statelor occidentale față de România în două perioade diferite ale Războiului
Rece.
- Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmația conform căreia România se implică în
relațiile internaționale în a doua jumătate a secolului XX.
- Formulaţi un punct de vedere referitor la evoluția politicii externe a României în perioada
Războiului Rece.