Studiu de caz:

Latinitate și
dacism
Proiect realizat de:
Cuciula Andrei,
Miheș Mathias,
Ovănescu Vlad
Pușcaș Alexandru
 Cuprins
01. Definirea conceptului de latinitate și dacism
02. Care este originea poporului și a limbii române?
03. Influențe în limba română
04. Cele două mituri fondatoare
05. Anexe
06. Bibliografie
 “Limba română este limba latină vorbită
neîntrerupt în partea orientală a Imperiului Roman
cuprinzând provinciile dunărene (Dacia, Panonia de
Sud, Dardania, Moesia Superioară si
Moesia Inferioară), din momentul pătrunderii limbii
latine în aceste provincii si până în zilele noastre.”

(A. Rosetti – Istoria limbii române literare)

 Definirea
01 conceptului de
latinitate și
dacism
 Latinitatea
Latinitatea se referă la caracteristicile
culturale, lingvistice și istorice asociate cu popoarele care au
adoptat limba și cultura latină, în special în urma extinderii
Imperiului Roman. Termenul de "latinitate" poate fi folosit
în diferite contexte:
• Lingvistic: Se referă la limbile derivate din latina
vulgară, adică limbile romanice, cum ar fi spaniola,
portugheza, franceza, italiană, română etc. Aceste
limbi au o serie de caracteristici comune și o origine
latine.

• Cultural: Latinitatea poate desemna valorile, tradițiile

și influențele culturale transmise prin cultura romană.
Aceasta include arta, filozofia, dreptul și multe alte
domenii ale cunoașterii și ale vieții de zi cu zi.
•Istoric: Se referă la influența Imperiului Roman asupra teritoriilor pe care le-
a cucerit și civilizațiile pe care le-a influențat, conducând la răspândirea
limbii latine și a altor elemente ale culturii romane.

•Geografic: Unele regiuni sau țări care au o istorie comună cu Imperiul

Roman sau care au adoptat limbile romanice pot fi considerate parte a "lumea
latină". De exemplu, țările din America Latină au fost denumite astfel din
cauza influenței limbilor romanice, în special a spaniolei și a portughezei, în
aceste regiuni.

•Identitate: Pentru unele națiuni sau comunități, noțiunea de latinitate poate fi

legată de identitatea lor națională sau culturală. De exemplu, în România,
ideea de latinitate este adesea subliniată pentru a arăta legăturile istorice și
lingvistice cu Imperiul Roman și, prin urmare, cu Europa Occidentală.

În ansamblu, latinitatea este un concept multifacetic care

subliniază legăturile culturale, lingvistice și istorice ale popoarelor și țărilor
care împărtășesc o moștenire latină comună.
 Dacismul
Dacismul este o ideologie sau o concepție care promovează superioritatea
culturală sau etnică a dacilor sau a popoarelor din zona Daciei (regiunea care corespunde în
mare parte cu teritoriul României de astăzi) în comparație cu alte culturi sau popoare. Această
ideologie este adesea legată de o interpretare distorsionată sau exagerată a istoriei, cu scopul de
a sublinia importanța sau măreția strămoșilor dacilor în detrimentul altor culturi sau popoare.
Dacii au fost un popor indo-european care a trăit în regiunea Daciei, în
perioada antichității, până la cucerirea romană din secolul al II-lea. Ideologia dacismului se
bazează adesea pe o înțelegere selectivă a istoriei și pe mituri sau legende care atribuie dacilor
realizări excepționale sau calități superioare în comparație cu alte culturi. Este important să
menționăm că dacismul este în mare parte respins de comunitatea academică și de istoriografia
serioasă, care urmărește să studieze și să înțeleagă istoria într-un mod obiectiv și bazat pe
dovezi concrete.
Dacismul poate să aibă și aspecte naționaliste sau xenofobe și poate fi folosit
în scopuri politice sau ideologice. În general, în societatea modernă, dacismul este privit ca o
abordare extremistă și neștiințifică a istoriei și culturii. Este important să se promoveze
înțelegerea și respectul pentru diversitatea culturală și istorică, în loc de promovarea
superiorității unui grup sau popor în detrimentul altora.
Reprezentanți ai
latinității și
dacismului

Sextil Pușcariu (1877-1948) a fost
un filolog și lingvist român, renumit
pentru contribuțiile sale la studiul limbii
și literaturii române. A avut o abordare
științifică și meticuloasă în cercetarea
limbii române, în special în legătură cu
originea și evoluția acesteia.
Latinitate: Pușcariu a pus un accent
deosebit pe latinitatea limbii române,
demonstrând legăturile strânse dintre
română și alte limbi romanice, în special
din punct de vedere lexical și
morfologic. Lucrările sale, precum
"Studii istroromâne" sau "Limba
română", sunt recunoscute pentru analiza
amănunțită a originilor latine ale limbii
române și a evoluției acesteia.
Dacism: Sextil Pușcariu nu a susținut ideea
unei predominanțe dacice în limba și cultura
română la nivelul la care o făceau adepții
extremi ai dacismului. În schimb, el a
recunoscut influența dacică în formarea limbii
române, dar a susținut ferm că substratul
principal al limbii române este latin. El a
considerat elementul dacic ca fiind un substrat,
adică elementele unei limbi preexistente (în
acest caz, dacica) care au influențat limba
succesoare (în acest caz, româna), mai ales la
nivel fonetic și lexical, dar fără a schimba
structura de bază a limbii.
De-a lungul vieții sale, Pușcariu a fost
implicat în multe cercetări lingvistice și a avut o
contribuție majoră la înțelegerea evoluției limbii
române. Abordarea sa a fost una echilibrată,
bazată pe dovezi și cercetare științifică
riguroasă, recunoscând atât latinitatea limbii
române, cât și influența dacică asupra acesteia,
fără a cădea în capcana exagerărilor daciste.
 Ovid Densusianu (1873-1938) a
fost un critic literar și lingvist român,
cunoscut în special pentru lucrările sale
legate de poezia și literatura română,
precum și pentru contribuțiile sale la
studiul limbii române. Abordarea sa
asupra istoriei limbii și culturii române a
fost una nuanțată, având în vedere atât
latinitatea, cât și elementul dacic.
Latinitate: Densusianu a recunoscut
fără îndoială originea latină a limbii
române, subliniind legăturile strânse
dintre română și celelalte limbi
romanice. În lucrările sale, el a evidențiat
caracteristicile latine ale limbii române și
a examinat evoluția acesteia de la latina
vulgară la forma actuală.
Dacism: Ovid Densusianu a fost mai
reținut în ceea ce privește dacismul, comparativ
cu alți contemporani sau predecesori ai săi.
Chiar dacă el a recunoscut influența substratului
dacic în formarea limbii române, a subliniat că
aceasta nu trebuie exagerată. Elementul dacic a
fost considerat de el ca fiind o parte a
mozaicului cultural și lingvistic care a dat
naștere poporului și limbii române, dar nu a
văzut acest element ca fiind predominant.
Densusianu a fost o voce importantă în
discursul lingvistic și literar românesc de la
începutul secolului al XX-lea. Abordarea sa a
fost una echilibrată, recunoscând atât originea
latină a limbii române, cât și elementele pre-
latine, inclusiv dacice, care au influențat
evoluția acesteia. Totuși, el a avut grijă să nu
cadă în exagerări și a adoptat o metodologie
științifică în analiza sa.
 Originea
02
poporului și a
limbii române
 Limba română este limba latină vorbită în mod neîntrerupt în
partea orientală a Imperiului Roman, cuprinzînd provinciile dunărene
romanizate (Dacia, Pannonia de sud, Dardania, Moesia Superioară şi
Inferioară), din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii şi
până în zilele noastre.
Acei care ne-au transmis limba latină, din tată în fiu, în aceste
părţi dunărene, au avut întotdeauna conştiinţa că vorbesc aceeaşi limbă
(latina), spre deosebire de acei care vorbeau alte limbi. Se poate deci vorbi,
în acest caz, de « voinţa » vorbitorilor de a întrebuinţa o anumită limbă, şi
nu alta. Această limbă a suferit, însă, transformări neîncetate, atât prin
evoluţia ei normală, cât şi prin influenţa exercitată de limbile cu care a venit
în contact.
Teritoriul de formare. Limba română s-a dezvoltat pe o largă
bază teritorială romanizată, cuprinzând provincia Dacia nord-dunăreană
propriuzisă, adică: Oltenia, Banatul şi Transilvania, şi celelalte teritorii care
n-au intrat sub autoritatea romană (106 e.n.), fiind locuite de către „dacii
liberi", Muntenia şi sudul Moldovei, iar la vest şi sud-vest provinciile
romanizate ce au stat întotdeauna în strâns contact, atât administrativ, cât şi
comercial, cu Dacia: Pannonia, Dardania si cele două Moesii.
 Latina orientală
Latina dunăreană, dimpreună cu latina vorbită pe coasta
Dalmaţiei şi, până către jumătatea a doua a secolului al
III-lea e.n., dimpreună cu latina vorbită în Italia, face
parte din grupul oriental al limbii latine.
Cucerirea şi romanizarea Daciei
Cucerirea Daciei de către Traian (101— 106 e.n.) a fost
pregătită de o serie de măsuri cu caracter militar şi
administrativ care au făcut posibilă, in momentul
transformării Daciei în provincie romană, repedea ei
romanizare. Prin cucerirea acestei provincii se urmărea
un îndoit scop: în primul rând, militar, pentru a lega
Dacia prin Drobeta cu regiunile învecinate, pentru
consolidarea stăpânirii romane la Dunăre şi stăvilirea
atacurilor geto-dacice şi a celorlalte populaţii aliate
acestora, şi economic, în al doilea, pentru a exploata
bogăţiile Daciei.
Pe scurt, fazele procesului de romanizare a
provinciilor dunărene sunt următoarele: romanizarea a
fost inaugurată, în secolul I e.n., prin consolidarea
stăpânirii romane pe Dunăre, astfel după cum coloniile
greceşti de pe litoralul Mării Negre, încă din sec. VII
î.e.n., transformaseră Dunărea, de la gurile ei şi până la
confluenţa cu Sireţul, într-un fluviu grecesc, pentru
asigurarea comerţului în interior.
Gustav Gröber a susţinut
(1884) că diferenţele dintre limbile
romanice s-ar explica prin datele succesive
de romanizare a provinciilor: anumite
inovaţii fonetice se petrecuseră la o dată
anterioară romanizării cutărei provincii, iar
unele cuvinte ce lipsesc din cutare limbă
romanică nu erau încă pan-romane, în
momentul cuceririi provinciei.
Imperiului Roman
De aceea, diferenţa dintre limbile romanice,
adică diferenţierea felurită după provincii a
latinei vorbite, nu se poate explica decât
ţinând seamă de populaţiile autohtone,
diferite în fiecare provincie, cărora limba
latină le-a fost impusă odată cu romanizarea
şi care au transformat, fiecare intr-un mod
diferit, limba cuceritorilor romani.
 03
Influențe în
limba română
 Limba română, ca oricare altă limbă, este influențată de o varietate de factori istorici, geografici, culturale și lingvistici. Iată câteva dintre
influențele majore asupra limbii române:
Latina: Limba română este o limbă romanică, ceea ce înseamnă că a evoluat din latină, fiind influențată în principal de latina vulgară vorbită în
Dacia Romană (teritoriul care corespunde în mare parte României de astăzi). Această influență este esențială pentru lexicul de bază și pentru structura gramaticală a
limbii române.
Slava: Din secolul al 6-lea până în secolul al 19-lea, limba română a fost influențată de limbile slave,
în special în domeniul vocabularului, dar și în ceea ce privește fonetica și sintaxa. Această influență a fost rezultatul
contactului prelungit cu slavona bisericească, care a fost limba liturgică a Bisericii Ortodoxe Române.
Maghiara: În Transilvania și alte zone în care a existat o prezență semnificativă a populației maghiare,
limba română a fost influențată de maghiară. Acest lucru a dus la împrumuturi lexicale și influențe asupra
pronunției.
Turca și tătara: Din cauza cuceririlor otomane și a dominației tătare, limba română a
absorbit cuvinte și expresii din limbile turcă și tătară. Multe din aceste cuvinte se referă la obiecte
sau concepte specifice culturii și societății acestor popoare.
Franceza: La sfârșitul secolului al 19-lea și în secolul al 20-lea, limba franceză a
exercitat o influență semnificativă asupra limbii române, în special în domeniul culturii, științei și
artelor. Multe cuvinte și expresii din limba franceză au fost împrumutate în limba română.
Engleza: În ultimele decenii, limba engleză a devenit o sursă importantă de împrumuturi
lexicale, în special în domeniile tehnologiei, informaticii și afacerilor.
Neolatine: Datorită contactului cu alte limbi romanice, cum ar fi italiana și spaniola, au existat și influențe reciproce între aceste limbi, în special în
ceea ce privește vocabularul și structura gramaticală.
Germana: În regiunile cu populație germană, precum Transilvania, limba română a absorbit unele cuvinte și influențe gramaticale din limba
germană.
Acestea sunt doar câteva dintre influențele majore asupra limbii române. Limba evoluează în continuare, absorbind noi cuvinte și influențe din
diverse surse, reflectând schimbările din societatea românească și în lumea globalizată de astăzi.
Cele două mituri
fondatoare 04
 Mitul lui Traian și
Dochia

Mitul lui Traian și Dochia este una

dintre legendele fundamentale din
folclorul românesc, având legătură cu
originea și identitatea poporului român.
 Povestea spune astfel:
Dochia este fiica regelui dac Decebal. Când Imperiul Roman, sub conducerea împăratului Traian,
invadează Dacia, Traian se îndrăgostește de Dochia. În unele variante ale poveștii, Traian încearcă să o seducă pe
Dochia, dar ea îl respinge, alegând să-și păstreze puritatea și onoarea în fața ocupantului roman.
Dorind să scape de avansurile lui Traian și de dominarea romană, Dochia decide să fugă în munți cu
o turmă de oi. Pe parcursul a 12 zile, ea își aruncă, pe rând, cele 12 cojoace (haine groase) pe care le purta,
simbolizând trecerea de la iarnă la primăvară. În final, pentru a evita capturarea de către Traian, ea se roagă zeilor
să o ajute. Aceștia o transformă într-o stâncă, protejând-o astfel de împăratul roman.
Simbolismul mitului este profund. Dochia reprezintă Dacia și spiritul neînduplecat al dacilor, în
timp ce Traian simbolizează puterea și influența romană. Transformarea Dochiei în stâncă poate fi văzută ca un
simbol al rezistenței și al continuității dacice, chiar și în fața asimilării romane.
De-a lungul timpului, această legendă a fost interpretată în diferite moduri, dar unul dintre mesajele
centrale este acela al rezistenței culturale și spirituale în fața unui cuceritor. De asemenea, transformarea Dochiei
și renunțarea la cojoace simbolizează trecerea de la iarnă la primăvară, fiind legată de tradițiile de primăvară și
de sărbătoarea Mărțișorului din cultura românească.
Mitul Zburătorului

Mitul Zburătorului este una dintre

legendele cunoscute ale folclorului
românesc, legată în special de iubire, dor și
jelanie.
 Povestea mitului se centrează pe Zburător, o entitate supranaturală sau un spirit nocturn care vine pe
fereastră, noaptea, pentru a se îndrăgosti de tinere frumoase în timp ce ele dorm. Vizitele Zburătorului le lasă pe
aceste femei cu sentimente de melancolie și cu un dor arzător. În unele variante ale mitului, Zburătorul le suge
viața tinerelor, iar acestea
devin palide, slăbite și măcinate de tristețe.
Zburătorul este adesea descris ca un tânăr
atrăgător cu aripi, ceea ce îi permite să zboare și să
pătrundă în dormitoarele femeilor noaptea.
Acest mit are rădăcini în vechile credințe și
superstiții, fiind asociat cu ideea unui iubit pierdut sau a
unei iubiri imposibile. De-a lungul timpului, povestea a
fost folosită pentru a explica sentimente intense de dor,
pierdere sau tristețe pe care uneori le resimt tinerii, în special femeile.
În literatura română, figura Zburătorului a fost adesea folosită ca simbol al iubirii pasionale, al
dorului, dar și al jelaniei sau al forțelor obscure care pot afecta starea emoțională a unei persoane.
05
Anexe
Împăratul roman Traian

Împăratul dac Decebal

 Columna lui Traian

Tropaeum Traiani
Sarmizegetusa Regia

Cetatea dacică de la Bănița

 Imperiul geto-dacic

Steagul dacilor
 Bibliografie
•https://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_rom%
06
C3%A2nilor
•https://www.scribd.com/document/437047
506/Influentele-Limbii-Romane
•https://www.scribd.com/document/489983
361/Mitul-fondator
•https://ro.wikipedia.org/wiki/Sextil_Pu%C
8%99cariu
• https://ro.wikipedia.org/wiki/Ovid_Densusi
anu