Almanah 2009

ALMANAH
BISERICESC
2009
EDITURA EPISCOPIEI GIURGIULUI
ALMANAH
BISERICESC
2009
Tipărit cu binecuvântarea
Preasfinţitului Părinte
† DR. AMBROZIE
Episcopul Giurgiului
IS COPIA
EP
GI
URGIULUI
EDITURA EPISCOPIEI GIURGIULUI

PREAFERICITUL PĂRINTE
DR. DANIEL,
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
PREASFINŢITUL PĂRINTE
DR. AMBROZIE,
EPISCOPUL GIURGIULUI
I.
PASTORATIE
,
SI
,
MISIUNE
PASTORALA LA ÎNVIEREA DOMNULUI
2008
IUBITULUI NOSTRU CLER,

CINULUI MONAHAL
ŞI DREPTMĂRITORILOR CREŞTINI
DIN CUPRINSUL EPISCOPIEI GIURGIULUI
HAR, MILĂ ŞI PACE DE LA DUMNEZEU TATĂL,
IAR DE LA NOI, ARHIEREŞTI BINECUVÂNTĂRI
“Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul,

să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa”
(Psalm 127, 24)
Iubiţii mei fii sufleteşti,

Milostivirea nemărginită a Părintelui ceresc ne-a ajutat să străbatem
zilele Postului Mare şi să ajungem astăzi la Praznicul cel slăvit în care „toate s-
au umplut de lumină şi cerul şi pământul şi cele dedesubt”. Având cugetele
curate şi sufletele adăpate din paharul vieţii, din potirul Sfintei Euharistii, ne
este uşor să împlinim îndemnul Bisericii noastre străbune care ne spune:
„Cerurile după cuviinţă să se veselească şi pământul să se bucure. Şi să
prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută; că s-a sculat Hristos,
Bucuria cea veşnică”11 Canonul Învierii, Cântarea 1, în Slujba Învierii şi Carte
de Te-Deum, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1998, p. 26.
Mare şi sfântă şi mult prăznuită este ziua aceasta în care Mântuitorul a
întărit cu fapte adevărul despre fiinţa şi lucrarea Sa dumnezeiască, înviind „a
treia zi după Scripturi”. Stăpâniţi de această încredinţare, prăznuim an de an
Paştile cele sfinţite prin care ne împărtăşim cu apa cea vie a dreptei credinţe,
care izvorăşte „nu din piatră seacă, făcută cu minuni, ci din izvorul
nestricăciunii''. Sărbătorind cu bucurie şi cu evlavie adâncă preamărita
minune a Învierii Domnului, ne reînnoim neîncetat viaţa noastră
creştinească, mărturisind, astfel, mai deplin, că „propovăduirea noastră nu
este zadarnică şi nici credinţa noastră deşartă”(I Cor.15,14) pentru că „Paştile
cele sfinţite“ ce ni s-au arătat astăzi, Paştile Hristos Mântuitorul, sunt Paştile
6
Episcopia Giurgiului
credincioşilor, precum ne îndeamnă a cânta Sfânta noastră Biserică în aceste

luminoase zile de praznic.
Starea de bucurie şi de trăire la care atât de stăruitor suntem chemaţi
astăzi, în Ziua Învierii Domnului, constituie trăsătura de temelie a învăţăturii
Bisericii pe care, ca o mamă iubitoare, doreşte să o sădească în sufletele
noastre, ale celor care suntem fiii şi slujitorii ei. Bucuria atunci este deplină,
când toţi cei ce se împărtăşesc din darurile Sfintelor Paşti duc o viaţă de
adevăraţi fii, înmănuncheaţi în aceleaşi virtuţi, după cum stăruie a ne învăţa
Sfântul Apostol Pavel: „Cu orice îndemn care este în Hristos, cu orice
mângâiere a dragostei, cu orice împărtăşire a duhului, cu orice milostivire şi
îndurare, împliniţi bucuria mea, ca să gândiţi la fel, având aceeaşi iubire, un
suflet, aceeaşi cugetare.”(Filip. 2, 1-2). Este arătat cu prisosinţă cuprinsul
nesfârşit al strădaniilor noastre ca să împlinim bucuria Bisericii pentru ca
aceasta „să nu se ia de la noi”, aşa cum Însuşi Mântuitorul ne spune. Cinstind
chipul nostru cu întruparea Sa, suferind de bunăvoie răstignire şi moarte, ne-a
arătat că jertfa Lui s-a împlinit pentru ca „prin aceasta, noi viaţă să avem”(Ioan
10, 10). Iar viaţa dăruită de El prin biruinţa asupra morţii a fost slăvită de
cununa nemuririi, îmbrăţişând, la cel mai înalt nivel, tot ceea ce poate să-i dea
strălucire. Dacă în clipele de grele suferinţe ale Domnului, Apostolii au fost
cuprinşi de întristare şi de teamă, încât unii s-au îndoit în credinţă, au fugit sau
şi-au zdruncinat ataşamentul, vestea învierii, încredinţarea că El este viu şi că
mormântul se află gol, le-a umplut inima de o negrăită bucurie. Astfel, le-a
deschis mintea să priceapă adevăratul înţeles al Scripturii, să înţeleagă mai
limpede cuvintele rostite la frângerea pâinii în Emaus, pe malul Mării
Tiberiade şi în alte locuri unde El li s-a arătat.
De aproape două mii de ani, creştinătatea se îndestulează din acest izvor
de încredere, de nădejde şi de bucurie, ceea ce ne încredinţează că
propovăduirea Sfinţilor Apostoli şi credinţa noastră nu au fost zadarnice. De
aceea Învierea este ,,sărbătoarea luminii şi a bucuriei” pentru că, prin moartea
de bună voie pe Cruce şi prin Înviere, zidul despărţitor dintre Dumnezeu şi
omenire a fost sfărâmat. Hristos Se aduce pe Sine Însuşi Jertfă neprihănită,
trecându-ne, astfel, „de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer.”
Înfrăţiţi în credinţa şi nădejdea cea întru Hristos şi uniţi întru dragostea
Lui, astăzi ne simţim mai mult decât în orice altă zi un singur suflet, o singură
familie de fii ai lui Dumnezeu. Bucuria noastră de acum nu este şi nici nu
trebuie să fie o bucurie numai pentru mediul nostru personal, individual,
familial, ci este o bucurie neţărmurită, după cum şi faptul Învierii are o valoare
universală. „Existenţa noastră, - spunea Părintele Dumitru Stăniloae - s-a
umplut prin Învierea Domnului de bucuria prin excelenţă, de o bucurie reală,
consistentă, durabilă. Şi precum înainte de Învierea lui Hristos toate erau
ţinute într-o frântură de sens neîmplinită, batjocorită, chinuitoare, aşa
7
Almanah Bisericesc 2009
Învierea Lui umple toate de lumină şi de bucurie.”22 Pr. prof. dr. Dumitru
Stăniloae, Paştele - sărbătoarea luminii şi a bucuriei, în Ortodoxie şi
Românism, Sibiu, 1939, p. 266.
Atunci bucuria Învierii este o bucurie duhovnicească ce nu desparte, ci
uneşte; nu îndepărtează, ci apropie suflet de suflet, aducând fiecăruia după
credinţa sa mângâiere şi tărie în încercările vieţii, putere şi încredere în
lucrarea faptelor bune. Atât de dumnezeiesc şi de actual răsună astăzi cântarea
care ne cheamă pe fiecare la iubire şi la iertare faţă de semenii noştri, la milă şi
la ajutorare faţă de cei întristaţi şi lipsiţi: „Ziua Învierii, să ne luminăm cu
prăznuire şi unii pe alţii să ne îmbrăţişăm. Să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc
pe noi, să iertăm toate pentru Înviere şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din
morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le
!”33 Canonul Învierii, Slava de la Laude, op. cit., p. 44.
Bucuria Învierii nu este trecătoare, ci este deplină. Este bucuria eternă şi
desăvârşită. De aceea, nimeni nu trebuie să fie trist în noaptea Învierii. Nimeni
nu trebuie să plângă pentru că toate motivele de întristare par acum fără
însemnătate faţă de biruirea morţii. De ce să ne întristăm din pricini care ne
conduc spre moarte, când ştim acum că prin moarte trecem la viaţa veşnică44
Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 265.? De aceea cântă Biserica în
noaptea Învierii: ,,Cu bucurie unul pe altul să ne îmbrăţişăm! O, Paştile,
Izbăvirea de întristare!”55 Canonul Învierii, op. cit., p. 43.
Iar Sfântul Ioan Gură de Aur zice : „Nimeni să nu plângă pentru sărăcie,
că s-a arătat împărăţia pentru toţi. Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate,
că iertare din mormânt a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a
eliberat pe noi moartea Mântuitorului”66 Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt de
învăţătură la Sfintele Paşti, în Slujba Învierii…, p. 46.
Ziua aceasta, numită „Sărbătoarea sărbătorilor” şi cântată înălţător în
Canonul Învierii, „Această vestită şi sfântă zi, una a sâmbetelor, împărăteasă şi
doamnă, praznic al praznicelor este şi sărbătoare a sărbătorilor…”,77 Canonul
Învierii, Cântarea a 8-a, op. cit., p. 38. este sfântă şi încărcată de bucurie
pentru că astăzi poarta cerului, care fusese închisă oamenilor, a fost deschisă
de Hristos tuturor celor ce-L mărturisesc. Să ne luminăm cu prăznuirea şi să
ne înfrăţim în bucurie deoarece, pentru toţi oamenii deopotrivă, Învierea lui
Hristos izvorăşte roade de necuprinsă valoare pentru credinţa şi viaţa noastră.
Cel Ce era Însăşi Viaţa a primit moarte, ca prin patimile Sale să frângă lanţurile
morţii şi, prin Înviere, să elibereze neamul omenesc de sub stăpânirea
acesteia.
Prea cucernici părinţi, iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

După urcuşul nostru duhovnicesc din timpul Postului Mare, prin lacrimi
şi pocăinţă, am trecut la bucuria învierii noastre cu Hristos. Adevărul Învierii
8
Domnului nu poate să rămână tăinuit, ci el trebuie transmis, cu toată

convingerea, întregii lumi. Creştinul adevărat crede în Hristos Cel viu şi
împărtăşeşte cu bucurie acest adevăr luminat de credinţă. Învierea ne cheamă
la trezirea din amorţeala şi formalismul religios. Numai înviind şi noi la o viaţă
nouă în Hristos, vom putea fi cu adevărat oameni ai bucuriei. Sfintele Paşti pe
care le sărbătorim astăzi, trebuie să corespundă renaşterii noastre sufleteşti,
adică ridicării din mormântul păcatului şi reînceperii unei vieţi neprihănite şi
sfinte. În contextul actual, trebuie să urmăm modelul suprem de jertfă şi de
înviere care este Hristos Domnul. Nu este împlinire mai demnă pentru oameni
decât hlamida biruinţei vieţii asupra morţii păcatului şi înnoirea în duhul
Învierii lui Hristos. La Hristos cel Înviat se ajunge numai prin Hristos cel
răstignit, potrivit cuvintelor Sale: „Cel ce vrea să vină după mine, să se lepede
de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie.” (Luca 9, 23). Referitor la
aceasta, Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel subliniază: „Rănile patimilor
sau suferinţelor lui Hristos Cel răstignit s-au vindecat prin Înviere. Deşi nu
mai sângerează, ele totuşi însemnează ceva: rămân stigmate sau semne ce
confirmă şi comunică iubirea Lui smerită care a suferit şi a biruit păcatul şi
moartea. Rănile Crucii vindecate prin Înviere arată taina mântuirii noastre în
Dumnezeu, şi anume, suferinţele şi nevoinţele noastre în lupta cu păcatul nu
sunt uitate de Dumnezeu în veşnicie, ci vindecate şi luminate, transfigurate în
semne ale biruinţei iubirii răstignite asupra egoismului, morţii şi iadului”88
ÎPS. Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Învierea lui Hristos, lumina
vindecării noastre. Pastorala de Sfintele Paşti, în „Candela Moldovei”, an
XIV(2005), nr. 5, p. 3.
Dreptmăritori creştini,
Individualismul este o mare suferinţă a omului modern pe care fiecare o
resimte într-o măsură mai mare sau mai mică. În aceste condiţii, este cu atât
mai actual mesajul lui Hristos care, prin învierea Sa, l-a smuls pe om din
izolarea în care păcatul l-a închis, din individualism, şi l-a făcut capabil să se
împărtăşească de iubire, în comuniune cu Dumnezeu şi cu oamenii, în
biserică. Despre omul de astăzi se spune că nu mai are capacitatea de a se
considera ca fiind creat după chipul lui Dumnezeu. Astfel, nu mai putem vorbi
de el ca fiind cel prin care lumea se sfinţeşte, ci de cel prin care lumea se
pierde99 Pr. prof. dr. Gheorghios Metallinos, Parohia Hristos în mijlocul
nostru, Sibiu, 2004, p. 58.
Omul caută să impună legi naturii văzute. Reuşeşte să realizeze un
progres ştiinţific şi tehnologic, dar nu-i oferă naturii sale transfigurarea.
Puterea lui nu mai e înţeleasă ca depinzând de puterea lui Dumnezeu, potrivit
cuvintelor Apostolului Pavel: „Toate le pot întru Hristos care mă întăreşte...”
(Filipeni 4, 13), ci omul se proclamă atotputernic şi atotsuficient.
9
Omul de astăzi are falsul sentiment că poate totul prin el însuşi, fiindcă
pretutindeni vede propriile lui lucruri, iar nu lucrările lui Dumnezeu. Şi
influenţa specială a tehnologiei în modelarea vieţii noastre este cunoscută.
Tehnica ameninţă să devină astăzi o putere ce creează iluzia că prin ea omul va
putea soluţiona toate problemele vieţii lui şi că poate deveni stăpânul lumii şi
al vieţii, fără Dumnezeu. Societatea „a început deja să se schimbe într-o masă
mecanizantă şi mecanizatoare, prin aservirea omului maşinii impersonale şi
fără suflet. Desigur, ţinta este întotdeauna prosperitatea, o tendinţă care
nivelează orice baraj moral, orice rezistenţă şi reţinere etică”1010 Ibidem, p.
59.
Din bucuria Învierii, parcă, an de an ne împărtăşim tot mai puţin.
Faptele şi gândurile întunecate cuceresc mai repede multe inimi ale semenilor
noştri. Necredinţa, indiferenţa, delăsarea şi, mai ales, ura faţă de aproapele,
manifestate chiar prin violenţă care ajunge până la suprimarea vieţii
omeneşti, aruncă umbre ale întunericului peste lumina la care ne cheamă
neîncetat Hristos Domnul.
Situaţia societăţii noastre româneşti contemporane şi chiar a lumii ne
arată că multe din semnele slăbirii dragostei faţă de Dumnezeu în viaţa de zi cu
zi sunt realităţi cu care ne confruntăm. Valorile moral-creştine şi veşnice ale
Evangheliei lui Hristos sunt adeseori înlocuite cu deşertăciuni. În această
situaţie, cea mai afectată este familia, instituţia sfântă, întemeiată de
Dumnezeu, prin intermediul căreia El îşi continuă opera creaţiei Sale în lume.
Păcatele împotriva firii sunt acceptate ca fiind fireşti. Numărul crimelor
comise asupra propriilor copii, prin avort, cunoaşte o creştere îngrijorătoare.
Familiile se dezbină, divorţurile se înmulţesc, iar copiii sunt abandonaţi în
voia soartei. Pe de altă parte, părinţii, după o viaţă de sacrificii, sunt alungaţi
de acasă de propriii lor copii, fiind nevoiţi să-şi ducă ultimele zile ale vieţii în
singurătate. Absenţa lui Hristos în toată perioada ateismului forţat din trecut,
îşi prelungeşte efectele în viaţa societăţii noastre. Presa, radioul şi televiziunea
prea adesea ne atrag atenţia asupra, manifestărilor de ură şi violenţă, în
special în rândurile tinerilor. Una dintre provocările omului contemporan
pare a fi aceea a libertăţii fără limite. Omul vrea şi cere să i se îngăduie orice
lucru. Revendicarea drepturilor umane a ajuns deja la „dreptul” omului de a-şi
lua viaţa. Nimeni nu mai îndrăzneşte să interzică ceva. Lucruri despre care
până mai ieri nu se auzea, acum au ajuns să fie dezbătute în public.
Nu demult, în numele unei libertăţi pretinse, s-a încercat prin tot felul de
mijloace eliminarea religiei din liceu, motivându-se, într-un mod cu totul
eronat, că această disciplină nu se predă în statele Comunităţii Europene.
Acesta, însă, este un neadevăr deoarece, când vorbim de ora de Religie în
şcoala românească, trebuie să recunoaştem că aceasta a început în tinda
Bisericii. De asemenea, înainte să apară primele abecedare, au apărut
10
Ceaslovul, Psaltirea, cărţile de rugăciune, Sfânta Scriptură şi Vieţile Sfinţilor,

iar tinda Bisericii a ţinut loc de ,,sală de clasă”. În perioada interbelică, locul şi
rolul religiei a fost foarte bine conturat, fără a se separa actul educaţional de
componenţa lui morală. Eliminarea ei poate aduce deservicii atât sistemului
educativ, cât şi societăţii noastre româneşti în ansamblul ei.
Uniunea Europeană are o moştenire creştină şi lucrul acesta este
conştientizat în toate statele membre, dovadă fiind că în majoritatea statelor
Comunităţii Europene se studiază religia în şcoală, la toate nivelurile. Iată,
aşadar, importanţa educaţiei religioase în viaţa tinerilor, mai ales în perioada
critică a adolescenţei, când aceştia au nevoie, mai mult ca oricând, de asistenţa
religioasă a Bisericii.
Pentru a ne bucura cu adevărat de Învierea Domnului este absolut
necesar ca viaţa noastră să se identifice cu viaţa Bisericii. De aceea, în faţa
acestor provocări şi crize contemporane suntem chemaţi să rămânem
statornici în credinţă şi în Sfânta Biserică a neamului, aşa cum au trăit
strămoşii noştri de-a lungul veacurilor şi cum ne îndeamnă şi Sfântul Apostol
Pavel: „Fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin
cuvânt, fie prin epistola noastră! ”(II Tes. 2, 15).
Iubiţii mei,
Cu voia lui Dumnezeu, s-au împlinit doi ani de la întronizarea ca întâiul
ierarh al acestor plaiuri giurgiuvene binecuvântate, ceea ce ne îndeamnă să
mulţumim Domnului pentru toate binefacerile revărsate peste noi în acest
răstimp în care strădaniile noastre s-au împreunat cu cele ale preoţilor şi
binecredincioşilor creştini. Prezenţa dumneavoastră, dragostea cu care m-aţi
întâmpinat, mă fac să mă simt legat sufleteşte de această eparhie şi, totodată,
să Vă rămân îndatorat cu rugăciuni către Bunul Dumnezeu să Vă
binecuvânteze. Am venit cu multă dragoste în acest ţinut istoric încărcat de
spiritualitate. Sunt foarte multe lucruri pe care le-am realizat cu ajutorul lui
Dumnezeu şi cu rugăciunile şi cu sprijinul clerului şi al credincioşilor noştri.
După o perioadă relativ scurtă, avem o seamă de împliniri: tinerii noştri sunt
educaţi în şcoli în spiritul învăţăturii lui Hristos, preoţii sunt prezenţi în
spitale şi în penitenciare, s-au construit capele, case parohiale şi aşezăminte
sociale, Seminarul Teologic beneficiază de o clădire modernă, s-a editat
„Almanahul bisericesc” al Eparhiei, precum şi publicaţia „Revista Ortodoxă”,
în paginile cărora se oglindeşte fidel activitatea culturală şi pastoral-
misionară desfăşurată în cuprinsul episcopiei noastre.
De asemenea, menţionăm cu bucurie că s-au renovat şi zidit multe
biserici şi mănăstiri, între care amintim mănăstirea „Buna-Vestire” de la
Bolintin, sfinţită de Noi cu prilejul hramului acesteia, readucînd, astfel, la
viaţă vestita vatră de sihăstrie din „Pădurea cea Mare de la Bolintin”, atestată
11
documentar într-un hrisov al lui Alexandru Aldea Voievod din 15 martie 1433.
Iată cum aceste lucrări ne încurajează şi ne arată că numai dacă ne implicăm şi
dacă voim, putem avea realizări mari şi frumoase.
Cu gândul şi nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu care pe toate le
împlineşte prin Duhul Sfânt, trebuie să ne continuăm lucrarea pastorală şi
misionară, fiind conştienţi că mai sunt multe de înfăptuit. Se cuvine să ne
implicăm cu mai mult curaj în societatea noastră, în miezul problemelor care o
frământă. În noul context, al slujirii lumii pe diverse planuri, să dăm mai
multă importanţă slujirii semenilor noştri, după cum ne învaţă Sfânta
Evanghelie. Bucuria Sfintei Învieri trebuie împărtăşită, aşa cum ne îndeamnă
Întâistătătorul Bisericii noastre, Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel, „mai
ales celor întristaţi de suferinţă, bolnavi în casa lor, în spital sau pe drumuri,
celor întristaţi de sărăcie şi de neajutorare, celor întristaţi de necazuri şi de
singurătate, celor întristaţi de doliu pentru cei morţi, celor întristaţi de dor
după cei plecaţi departe în ţară sau în străinătate, celor întristaţi de greul zilei
de azi şi de teama zilei de mâine, precum şi tuturor celor ce au nevoie de
prezenţa şi ajutorul nostru .”1111 ÎPS. Daniel, Învierea lui Hristos izbăvirea de
întristare. Pastorală de Sfintele Paşti, în „Candela Moldovei”, an XV(2006),
nr. 1-4, p. 5.
Numai în acest fel ne vom dovedi adevăraţi ucenici ai Mântuitorului,
vieţuitori în duhul dragostei şi bucuriei Mântuitorului Hristos Cel Înviat, Cel
ce este pururi cu noi şi în noi şi ne călăuzeşte în veşnicie.
Dorindu-Vă tuturor ca Sfintele Sărbători ale Învierii Domnului să Vă
dăruiască sănătate, pace, bucurie şi spor în tot ceea ce este bun şi folositor
pentru mântuirea noastră, pentru familiile noastre, pentru Biserica şi neamul
nostru românesc, Vă întâmpin cu vestirea :
Hristos a înviat!
şi rămân al Vostru, al tuturor părinte iubitor şi rugător către
Hristos Domnul şi Mântuitorul sufletelor noastre.
† Dr. AMBROZIE
12
PASTORALA LA NAŞTEREA DOMNULUI
2008
Sărbătoarea Crăciunului - bucuria întâlnirii cu Hristos
,,Cercetatu-ne-a pe noi, Fiul lui Dumnezeu,

Răsăritul Răsăriturilor şi am aflat adevărul,
că din Fecioară S-a născut Domnul”.
(Luminânda)
Iubiţii mei fii sufleteşti,

Seara cea sfântă a Ajunului Crăciunului cu sfinţenia şi farmecul ei, este
fără seamăn de frumoasă. Firea se îmbracă în straie albe şi neprihănite,
amintindu-ne de albul de lumină al scutecelor Pruncului Iisus. Fulgii de
zăpadă parcă se scutură din aripile cetelor îngereşti care cântă deasupra
peşterii din Betleem: ,,Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu şi pe pământ pace,
între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14). Glasurile curate ale copiilor, ca nişte
clopoţei de argint, vestesc la ferestrele caselor şi inimilor noastre străvechile
colinde, moştenite de la bunii şi străbunii noştri, care au pus în ele comori de
credinţă, de dragoste şi de simţire creştinească.
Naşterea Domului Iisus Hristos vestită de proorocii Vechiului
Testament cu multe secole înainte ca ,,Taina cea din veac ascunsă” (Efeseni 3,
9) să se descopere oamenilor, felul în care ,,Cuvântul trup S-a făcut şi S-a
sălăşluit între noi” (Ioan 1, 14), întreaga atmosferă învăluită în smerenia ieslei
din Betleem, toate sunt redate cu neîntrecută măiestrie prin glasurile
colindătorilor. În aceste colinde, strămoşii noştri au aflat un bogat izvor de
bucurii şi un reazem puternic în viaţa lor strâns legată de legea şi ţarina
strămoşească. Din acelaşi izvor nesfârşit sorbim şi noi, atunci când, cu inimile
curate, cu credinţă şi cu dragoste, ne înălţăm privirile sufletului pentru a vedea
pe Pruncul Iisus strălucind în lumina cea neînserată şi înconjurat de slavă
cerească, răspândind în suflete pace şi negrăită bucurie.
Cuvântul lui Dumnezeu Cel veşnic s-a ,,deşertat” pe Sine şi s-a făcut om
asemenea nouă, în afară de păcat. A luat chip de prunc, Cel ce ţine lumea cu
mâna Sa, Cel necuprins de marginile lumii, s-a lăsat ţinut în braţele Fecioarei
şi ,,s-a îmbrăcat cu sărăcia, ca să îmbogăţească omenirea cea sărăcită”.
13
Cuvântul Tatălui, ,,nădejdea tuturor veacurilor, bucuria îngerilor, mântuirea

neamurilor, scularea celor adormiţi, izvorul milei, rădăcina vieţii”, a venit în
lume ,,cu trup luat din trupul Fecioarei, ieşit-a gol pentru ca să ne îmbrace pe
noi; sărac ca să ne îmbogăţească, smerit ca să ne înalţe la cer; prunc ca să ne
facă pe noi desăvârşiţi şi să ne dea lumina vieţii veşnice” 1.
Lumina cea neînserată a Betleemului ne uneşte pe toţi în jurul sfintelor
altare pentru a pleca genunchii în faţa dumnezeiescului Prunc Iisus, spre a-l
slăvi şi a ne închina Lui. Întru aceasta ne cheamă stăruitor, asemenea bunei
noastre mame, Sfânta Biserică printr-o cântare de mare adâncime teologică:
,,Veniţi, credincioşilor, să ne înălţăm dumnezeieşte şi să vedem cu adevărat
dumnezeiasca coborâre în Betleem şi curăţindu-ne mintea prin viaţă să
aducem în loc de mir fapte bune; să pregătim prin credinţă intrarea sărbătorii
Naşterii şi din adâncurile sufletelor să strigăm: Slavă întru cei de sus lui
2
Dumnezeu, Celui în Treime” .
În Simbolul de credinţă mărturisim că Fiul lui Dumnezeu ,,s-a făcut om”,
coborând pe pământ ,,pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”.
Naşterea Sa la Betleem din Sfânta Fecioară Maria este un fapt care s-a împlinit
după ce, ca ,,Lumină din Lumină şi ca Dumnezeu adevărat din Dumnezeu
adevărat”, Fiul lui Dumnezeu s-a născut din Tatăl ,,mai înainte de toţi vecii”.
Această mărturisire cuprinde în sine două adevăruri de credinţă: cel dintâi
adevăr priveşte existenţa, fiinţa şi lucrarea Sa ,,mai înainte de a fi lumea” (Ioan
17, 5), adică de dincolo de timp, mai înainte de a se fi pus început tuturor ,,celor
văzute şi nevăzute”, aşa cum lămurit ne arată Sfântul Apostol Pavel când
spune că ,,prin El s-au făcut veacurile” (Evrei 1, 2) şi ,,întru El s-au zidit toate,
cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute… toate printr-
Însul şi pentru Dânsul s-au făcut; El este mai înainte de toate şi toate prin El
sunt aşezate” (Coloseni 1, 16-17). Al doilea adevăr de credinţă se îndreaptă
către existenţa, fiinţa şi lucrarea în lume a Fiului lui Dumnezeu şi venirea Sa pe
pământ ,,la plinirea vremii”, luând trup omenesc din trupul neprihănit al
Sfintei Fecioare Maria şi astfel făcându-Se ,,Fiu al Fecioarei şi Fiu al Omului”,
precum ne încredinţează dumnezeieştile Scripturi. Pentru aceasta scopul
coborârii pe pământ şi al lucrării Sale l-a arătat Însuşi Hristos Domnul prin
cuvintele: ,,Dumnezeu n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca
lumea să fie mântuită prin El” (Ioan 3, 17).
Dreptmăritori creştini,
Dacă este o mare bucurie într-o familie când se naşte un copil, încât ziua
aceea nu se uită niciodată de membrii familiei, atunci cu atât mai mare este
bucuria tuturor creştinilor când sărbătoresc Naşterea după trup a Domnului
nostru Iisus Hristos. Dacă pruncul nou venit în familie aduce bucurie
părinţilor, bucuria întrupării Fiului lui Dumnezeu ne dă certitudinea
14
continuării vieţii noastre în veşnicie, dacă ne străduim să urmăm lui Hristos şi

să împlinim în viaţa noastră voia cea sfântă a lui Dumnezeu.
Venind în lume şi împlinind făgăduinţa dată la izgonirea strămoşilor
noştri din rai, Mântuitorul a înnoit întreaga fire, a zidit toată făptura şi ne-a
slobozit din legăturile păcatului şi ale morţii sădindu-ne în suflete
simţământul de fii ai Părintelui Ceresc. Laudele închinate praznicului
înfăţişează măreţia Naşterii Domnului în graiuri ca acestea: ,,Auziţi munţi şi
dealuri şi laturile cele dimprejur că Hristos, ca un iubitor de oameni, vine să
mântuiască pe cel zidit din El. Auzi cerule şi ascultă pământule, că iată Fiul şi
Cuvântul lui Dumnezeu-Tatăl merge să se nască din Fecioară! Betleeme, bine
te împodobeşte, deschide-ţi porţile Edene, că Cel ce este de-a pururea se face
ceea ce nu a fost şi Ziditorul a toată făptura cu străin chip se zideşte” 3. Toată
această tresăltare de bucurie pe care o trăim la întâlnirea cu Hristos, nu numai
noi, ci parcă întreaga fire, primeşte lumini şi înţelesuri noi: ,,El s-a arătat (ne
învaţă Sfântul Apostol Petru) în anii cei mai de pe urmă pentru noi” (I Petru 1,
20), slujindu-se în acest scop de zidirea Sa reprezentată de Sfânta Fecioară
Maria, care smerită s-a supus voii lui Dumnezeu, răspunzând bunei vestiri a
arhanghelului Gavriil: ,,Fie mie după cuvântul Tău” (Luca 1, 38).
În urma căderii în păcat, asemănarea cu Dumnezeu s-a întunecat,
,,chipul cel dintâi al omului s-a dat stricăciunii” şi a pierdut frumuseţea cu care
era împodobit. Oamenii n-au mai putut să cunoască pe adevăratul Dumnezeu
şi ,,au rătăcit în gândurile lor iar inima lor cea neînţelegătoare s-a întunecat”
(Romani 1, 21) şi ,,s-au închinat şi au slujit făpturii în locul Făcătorului”
(Romani 1, 25). Însă Dumnezeu, care în atotbunătatea Lui, doreşte ca ,,toţi
oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului” (I Timotei 2, 4),
S-a descoperit pe Sine în repetate rânduri, a grăit prin prooroci arătând calea
mântuirii, iar mai la urmă, ca să nu fie zadarnică credinţa şi nădejdea celor din
veac, la ,,plinirea vremii” (Galateni 4, 4), a trimis în lume pe Fiul Său ,,mititel,
înfăşeţel, în scutec de bumbăcel”, cum frumos tălmăceşte minunea, colinda
noastră străbună.
Meditând la slăvita Naştere a Domnului, renumitul profesor universitar
Teodor M. Popescu afirma: ,,Mare şi sfântă rânduială şi taină! Pe când
lumea..., îşi socotea numărul şi puterea omenească, pe când se da socoteală
împăratului de la Roma de mulţimea supuşilor lui, atunci când oamenii
spuneau: Iată cine şi câţi suntem! coboară între ei, în chiar prilejul şi în ziua
recensământului Dumnezeu ca: ,,Fiul Omului”, în chipul unui prunc, născut
într-un adăpost de vite fără trâmbiţe, fără clopote, fără lumini, fără pompă,
fără strălucire şi putere omenească, un prunc pe cât de mare şi sfânt, pe atât de
smerit, omul cel mai mare care a fost vreodată, un om cu totul nou, Dumnezeu
- Omul” 4.
Mergând în această perioadă de dinaintea Sfintelor Sărbători într-un
15
pelerinaj în ţara Egiptului, urcând şi noi pe Muntele cel sfânt al Sinaiului „care
fumega tot, căci Se pogorâse Dumnezeu pe el cu foc…şi tot muntele se
cutremura cu putere” (Ieşire 19,18), unde Moise a primit poruncile divine,
peregrinând apoi cu poporul prin pustie vreme de 40 de ani spre tărâmul
făgăduinţei 5. Ne gândim acum, în prag de Crăciun, la faptul că Pruncul Sfânt,
abia născut, a fost nevoit să ia calea exilului - calea pribegiei noastre pe acest
pământ unde nu avem cetate stătătoare. „După plecarea magilor, iată îngerul
Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui
şi fugi in Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute
Pruncul ca să-L ucidă. Şi sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul şi pe mama Lui
şi a plecat în Egipt. (Matei 2, 13-15).
Cât de frumoase cuvinte a ales dumnezeiescul Ioan Gură de Aur pentru a
explica taina Naşterii Fiului lui Dumnezeu, care a luat chip de rob ca să
mântuiască lumea! A luat chip de om, dar se naşte ca un Dumnezeu. Se naşte
din Fecioară biruind legile firii. Se cuvenea „Îngerului de mare sfat Sfetnic
minunat”, să se zămislească printr-o naştere curată şi sfântă, ,,căci El este Cel
ce a plăsmuit pe Adam. ,,Astăzi Betleemul calcă pe urmele cerului. În locul
stelelor primeşte pe îngeri cântând, în locul soarelui face loc Soarelui dreptăţii
… Cel născut din Tatăl mai presus de minte şi de cuvânt, pentru mine Se naşte
6
din Fecioară, tot mai presus de minte şi de cuvânt” .
Iubiţi credincioşi,
Naşterea Domnului, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, împarte
istoria omenirii în două: până la Hristos şi după Hristos 7, iar Sfântul Ioan
Damaschin arată că deşi Eclesiastul (1, 9-10) spusese că nu-i „nimic nou sub
soare”, totuşi, un eveniment nou a fost Întruparea Cuvântului, care ,,este
Dumnezeu desăvârşit şi se face om desăvârşit - cea mai mare noutate din
toate noutăţile, singurul sub Soare, prin care se arată puterea infinită a lui
Dumnezeu. Căci ce poate fi mai mare decât ca Dumnezeu să se facă om? Şi
Cuvântul S-a făcut fără schimbare trup (Ioan 1, 14) din Duhul cel Sfânt şi din
8
Maria Sfânta pururi Fecioară, Născătoare de Dumnezeu” . Importanţa unică a
Naşterii Domnului pentru umanitate constă în faptul că, făcându-se Om, Fiul
lui Dumnezeu afirmă în modul cel mai desăvârşit cu putinţă valoarea omului.
Dumnezeu nu se mai adresează omului numai în mod indirect. Se face El
Însuşi Om, fără a înceta să fie Dumnezeu. Prăpastia dintre Dumnezeu şi om
este astfel abolită, ,,Eul dumnezeiesc se face şi Eu uman şi se face experiat de
oameni ca un Tu mijlocit. Dumnezeu afirmă astfel cinstea nebănuită a
umanităţii şi destinul ei unic” 9. A fost suprema cinstire şi înălţare, ,,pe care a
adus-o Dumnezeu omului, făcându-se El însuşi om şi frate cu omul” 10.
Întruparea Mântuitorului constituie centrul istoriei; ea marchează
sfârşitul unei epoci, ,,sfârşitul veacurilor” şi începutul unei alte epoci. Pentru
16
Sfântul Apostol Pavel, dar şi pentru gândirea creştină autentică, momentul

venirii în lume a Fiului lui Dumnezeu este centrul tuturor celorlalte
evenimente istorice. Trecutul şi viitorul primesc sens numai în lumina acestui
11
eveniment unic şi irepetabil .
Momentul în care se produce întruparea Fiului lui Dumnezeu în timp,
spune părintele Stăniloae, după pregătirea pentru acest eveniment, pentru ca
să-l facă pe om să ştie spre ce fel de sfârşit înaintează, „ar putea fi socotit ca
centru al timpului… Împlinirea timpului constă deci, pe de o parte, în extrema
coborâre a lui Dumnezeu la creaturile Lui temporale, iar pe de alta, în extrema
înălţare a creaturilor temporale la veşnicia divină, fără să anuleze din ele, cât
sunt pe pământ, temporalitatea trăită” 12.
De aici izvorăşte această plenitudine de bucurie, de slavă şi de înălţare,
de părtăşie la tot ceea ce ne înconjoară, mulţumire pe care o trăim în clipele
când ni se vesteşte că ,,Hristos se naşte, măriţi-L, Hristos din ceruri,
întâmpinaţi-L!”.
Iubiţi părinţi slujitori ai sfintelor altare şi fraţi creştini,

Am parcurs urcuşul duhovnicesc al postului Crăciunului, care
simbolizează perioada de dinainte de Hristos, când se aştepta venirea unui
Mântuitor. Acum ne plecăm cu inimi înfiorate, pline de bucurie, în faţa ieslei
din Betleem, unde ,,s-a născut Hristos-Mesia chip luminos”, cum spun
colindele noastre strămoşeşti. E mult de atunci. Au trecut 2000 de ani. Şi
totuşi, icoana aceasta a Naşterii Domnului este mereu vie în sufletul şi în viaţa
noastră. De ce? Pentru că Hristos Domnul, Fiul lui Dumnezeu întrupat, este
veşnic viu. El vine şi astăzi să se sălăşluiască nu într-o iesle, ca odinioară, ci în
noi, în fiinţa noastră, ca să ne umple de nevinovăţia Lui, să ne lumineze
sufletele, să ne încălzească inimile şi să ne ajute să creştem tot mai mult în
dragoste faţă de El, de Biserica Lui cea sfântă, de tot ce este bun, ziditor şi
înălţător, de fraţii şi de ţara noastră.
Pruncul Iisus ne-a lăsat nu numai învăţătura Sa cea sfântă, ci şi pilda
vieţii Sale. În sfânta noastră Biserică, învăţătura, viaţa şi jertfa Mântuitorului
au fost cunoscute şi trăite de-a lungul secolelor în toată frumuseţea şi măreţia
lor de moşii şi strămoşii noştri. Din roadele vieţuirii lor creştine, din hărnicia şi
virtuţile lor păstrate în lăcaşurile de rugăciune încărcate de istorie sfântă, în
artă şi în cultură, din statornicia lor pe aceste meleaguri, din bunătatea şi
nobleţea sufletului lor, înţelegem cu prisosinţă felul cum au păstrat ei dreapta
credinţă şi marea poruncă a iubirii creştine.
În acest sens, Crăciunul reprezintă pentru noi o chemare la curăţirea
sufletului şi la înnoirea vieţii noastre în Hristos. Să-L primim pe Hristos în
ieslea inimii noastre, curăţindu-ne de tot ce este rău, prin Taina Sfintei
Spovedanii şi prin împăcarea cu toţi oamenii, ca astfel pregătiţi să primim
17
prin Sfânta Euharistie pe Hristos în noi şi să creştem în El. Să prăznuim,

aşadar Naşterea Domnului întru ,,Omul cel nou”, nu în ,,omul cel vechi”. Să nu
reducem această sărbătoare numai la îmbrăcăminte frumoasă sau la
mâncăruri alese, ci să ne împodobim cu platoşa credinţei, cu ancora nădejdii şi
scutul dragostei.
În contextul actual al societăţii româneşti, de profundă criză spirituală şi
economică, observăm că o bună parte a creştinătăţii nu mai urmează calea
descoperită prin Naşterea după trup a Fiului lui Dumnezeu, lăsându-se, în
numele progresului şi al modernităţii, ademenită şi condusă de alte concepţii
decât cele ale Sfintei Evanghelii. Familia este lovită în însăşi fiinţa ei,
promovându-se şi încurajându-se legăturile conjugale nelegiuite sau chiar
nefireşti între membrii familiei, în timp ce mamele şi taţii îşi abandonează
propriile roduri sau le suprimă viaţa încă din pântece.
Există încă fenomenul îngrijorător al părinţilor care pleacă să
muncească în străinătate pe o perioadă îndelungată lăsându-şi copiii acasă în
seama rudelor ca şi al celor care se întorc în ţară fără slujbe şi fără alte
posibilităţi materiale. De aici atâtea acte de violenţă care răbufnesc în
societate. Lăcomia, dorinţa de îmbogăţire rapidă ca şi neîncrederea, au stins în
foarte mulţi dintre confraţii noştri sentimentul de dragoste şi ajutorare a
aproapelui aflat în dificultate. Şi natura înconjurătoare suferă de asemenea,
experimente asemănătoare celui de la Geneva, modificări genetice sau
clonări, aşteptând izbăvirea „cu suspinuri negrăite”. Faptele necontrolate ale
omului şi potrivnice voii lui Dumnezeu oprimă şi omoară creaţia: apele şi
mările se transformă în mod progresiv în cimitire lipsite de orice formă de
viaţă, pădurile şi vegetaţia mor, deşertificarea înaintează, iar cerul este
împiedicat să-şi mai dea ploaia la bună vreme sau produce efectul invers al
dezlănţuirii apelor, aşa cum s-a întâmplat anul acesta în Moldova şi în
Maramureş, când multor semeni de-ai noştri le-au fost distruse locuinţele şi
agoniseala lor de-o viaţă.
Suferinţa a devenit o realitate de zi cu zi, printre noi, fiind mulţi oameni
care vieţuiesc în sărăcie, şi din ce în ce mai mulţi disponibilizaţi, fără locuri de
muncă şi cu datorii financiare ori case ipotecate. Înţelgem foarte bine
suferinţa aceasta pentru că noi înşine am fost în astfel de situaţii. De aceea, am
hotărât să nu mai existe fondul Episcopiei, pentru ca aceşti bani de la parohii
să se îndrepte, cu precădere, către activităţile filantropice şi de într-ajutoare.
Nu se poate ca un om cu inimă de creştin să treacă pe lângă cel aflat în nevoi,
fără să-l ajute. Sunt momente în viaţă când oamenii pot lua chipul îngerilor, în
sensul că prin ei se făptuieşte lucrarea lui Dumnezeu şi ajutorarea oamenilor,
aşa cum s-a făcut pentru noi prin doamna Doina Elena Dascălu pe care o
considerăm ca şi ctitor în Eparhia noastră. Poate nu suntem bogaţi, poate
avem noi înşine multe probleme şi nu întotdeauna găsim timp şi avem
18
Întronizarea Preasfinţitului Părinte Mihail în demnitatea de
Episcop al Episcopiei Ortodoxe Române a Australiei şi a Noii Zeelande,
în Catedrala Episcopală „Sfinţii Apostoli“ din Melbourne - 29 iunie 2008
Vizită în oraşul Stockolm, cu prilejul întronizării

Preasfinţitului Părinte Macarie în demnitatea de Episcop al
Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord - 6 iulie 2008
Vizita Preasfinţitului Părinte Ambrozie la Mănăstirea Neamţ,
cu prilejul Canonizării Sfinţilor Nemţeni - 5 iunie 2008
Soborul de ierarhi participanţi la slujba de întronizare

a Înaltpreasfinţitului Părinte Teofan, în demnitatea de
Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei - 8 iunie 2008
disponibilitate dar să spunem un cuvânt bun, să oferim un sfat mângâietor, să

dăruim câteva clipe celui în durere, acest lucru şi cel mai sărac dintre noi poate
să facă!
De aceea, mesajul Crăciunului şi lumina cunoştinţei lui Hristos sunt
mai necesare ca oricând. Numai în această Lumină se poate pune frâu multor
păcate grele care pândesc viaţa omului şi mai cu seamă sufletul curat al
tinerilor, faţă de care suntem datori să ne îngrijim pentru buna lor creştere
sufletească şi trupească, asociindu-i la viaţa şi rugăciunea Bisericii,
învăţându-i să respecte valorile fundamentale, fără a se intra în conflict cu
normele vieţii comunitare. Nimic nu înfrumuseţează şi înseninează viaţa
familiei, a societăţii şi a Bisericii, ca prezenţa copiilor. Acolo unde sunt ei, acolo
este viaţa, este bucuria, iubirea curată, nevinovăţia şi toate darurile cu care
Dumnezeu a înzestrat pe om de la începutul creaţiei. Iar unde lipsesc copiii,
lipseşte viaţa cu entuziasmul, cu bucuria şi puritatea ei. Nu ne putem imagina
o lume fără copii, căci ea ar fi o lume tristă şi fără de farmec, o lume care n-ar
conduce decât la suferinţă.
Vârsta propice pentru educaţia religioasă este cea a copilăriei, când
sufletul copilului simte în mod firesc nevoia de sprijin. De aici necesitatea
predării Religiei în Şcoală. Şi cât de actuale sunt în această privinţă cuvintele
Sfântului Ioan Gură de Aur, care aseamănă sufletul copilului cu un mărgăritar,
spunând: ,,acestea (mărgăritarele), îndată ce sunt prinse, sunt sub formă
lichidă. Pescarii de mărgăritare le pun în podul palmei şi, frecându-le între
mâini, le rotunjesc. După ce le-au dat forma dorită nu mai este cu putinţă a le
da alta. Tot aşa şi copilul. Când este fraged, poate primi orice pentru că nu are
constituţia sa proprie încă fixată; de aceea este cu uşurinţă atras spre toate.
Dar când este întărit, primind învârtoşarea ca o dispoziţie, nu se îndepărtează
13
cu uşurinţă de ea şi nici nu se schimbă în altă dispoziţie” .
Iată, aşadar, misiunea pe care o avem cu toţii, clericii şi credincioşii,
consilierii şi epitropii ca şi dascălii Eparhiei Giurgiului, aceea de educare, de
modelare şi de pregătire pentru viaţă a tinerilor, de a sădi în sufletele lor curate
şi nevinovate învăţăturile sfinte. De aceea, reactivarea catehezei parohiale
reprezintă pentru noi un imperativ deosebit de actual şi, în acest context,
programul catehetic ,,Hristos împărtăşit copiilor”, aprobat de Sfântul Sinod
al Bisericii noastre, cu binecuvântarea Părintelui Patriarh Daniel, oferit în dar
vrednicilor noştri preoţi, este un mod complementar de lucru, de care avem
nevoie pentru a transmite copiilor, încă de la cele mai fragede vârste,
învăţăturile biblice, ajutându-i astfel să ajungă maturitatea în credinţă.
Această lucrare reprezintă, aşa cum ne spune Preafericitul Părinte, ,,o
necesitate educativ-misionară, lucrarea Bisericii de transmitere a credinţei
noii generaţii, fiind o nevoie constantă şi o datorie permanentă; o necesitate
14
pastorală şi o investiţie spirituală pe termen lung” .
21
Iubiţi fii duhovniceşti,

Cu ajutorul lui Dumnezeu ne apropiem de sfârşitul acestui an. El va trece
de la noi, dar se şi adaugă fiecăruia dintre noi. Să mulţumim Bunului
Dumnezeu că ne-a dat un an care ne-a prilejuit evocarea unor momente de
mare însemnătate din istoria Bisericii şi a ţării noastre. Astfel, pătrunşi de
dragoste şi recunoştinţă sfântă, am aniversat împlinirea unui an de când, prin
voia lui Dumnezeu, în ziua de duminică, 30 septembrie 2007, Preafericitul
Părinte Daniel a fost întronizat în Catedrala Patriarhală din Bucureşti ca
Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei, Locţiitor al
Tronului Cezareei Capadociei şi cel de-al şaselea Patriarh al Bisericii Ortodoxe
Române.
Văzând nenumăratele realizări ale Bisericii noastre pe parcursul unui
an, mărturisim cu nespusă bucurie că Preafericirea Sa a desfăşurat o rodnică şi
bogată activitate în slujba lui Dumnezeu şi a oamenilor care reflectă
dinamismul şi dragostea plină de râvnă sfântă a Întâistătătorului nostru de la
momentul întronizării şi până în prezent, activitate concretizată în împliniri
deosebite pe plan pastoral-liturgic, cultural-misionar şi social-filantropic.
Tot în acest an, Biserica noastră a aniversat împlinirea a 350 de ani de la
sfinţirea Catedralei patriarhale în anul 1658, prin resfinţirea ei, la care am
participat toţi ierarhii, membrii ai Sfântului Sinod al Bisericii Autocefale
Române . De asemenea, anul 2008 a fost declarat de către Sfântul Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române ,,Anul Jubiliar al Sfintei Scripturi şi al Sfintei
Liturghii”, având în vedere evocarea mai multor evenimente de seamă pentru
Biserica şi cultura poporului nostru, între care se evidenţiază împlinirea a 320
de ani de la tipărirea Bibliei de la Bucureşti (1688), prima ediţie integrală a
Sfintei Scripturi în limba română precum şi aniversarea a 500 de ani de la
apariţia Liturghierului lui Macarie (1508), primul Liturghier tipărit în spaţiul
ortodox universal, în amintirea căruia, fiecare cleric din Eparhia noastră a
primit în dar câte un Liturghier Jubiliar şi o Sfântă Scriptură.
Păşind pragul Noului An 2009, la trăirile luminoase din aceste zile,
adăugăm şi împlinirile noastre eparhiale, ajutorul dat sfintelor noastre
biserici şi mănăstiri de către statul român la solicitările autorităţilor judeţului
şi, în special, ale domnului Ing. Lucian Iliescu, realizări care vin să întregească
bucuria sărbătorilor din aceste zile sfinte. De aceea, suntem recunoscători
Bunului Dumnezeu că am avut o seamă de înfăptuiri: sfinţirea Mănăstirii din
„Pădurea cea Mare de la Bolintin”, înfiinţarea Mănăstirii Sf. Ioan Rusul în
pădurea de la Slobozia, reactivarea Schitului Barbu Belu de la Gostinari,
înfiinţarea Căminului de bătrâni „Sf. Arhangheli” de la Slobozia, deschiderea
Aşezământului „Grădina Maicii Domnului” de la Letca Nouă în prezenţa celor
mai înalte autorităţi şi a domnului Călin Popescu Tăriceanu, organizarea
Cantinei Sociale „Sf. Nicolae cel Milostiv” din incinta Schitului, inaugurarea
22
Centrului Cultural-Pastoral ,,Meletie Arhimandritul” din incinta Mănăstirii

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, înfiinţarea Editurii Eparhiale precum şi
punerea pietrei de temelie pentru mai multe biserici din Giurgiu şi sfinţirea
celor noi, amenajarea Muzeului Episcopiei precum şi alte activităţi liturgice,
pastorale, culturale şi social-filantropice de la fiecare parohie.
Iată numai câteva aspecte ale lucrării noastre, pe care am dorit să vi le
pun la inimă în aceste zile sfinte. Pentru toate câte s-au realizat pe parcursul
acestui an în viaţa Bisericii ca şi a Eparhiei noastre, prin osteneala clerului şi a
Dumneavoastră, a bunilor noştri credincioşi, trebuie să mulţumim lui
Dumnezeu şi tuturor celor care ne-au ajutat şi ne ajută în lucrarea şi slujirea
noastră. În această misiune atât de nobilă şi responsabilă dar deloc uşoară
suntem sprijiniţi de mijloacele de comunicare ale Bisericii noastre: Trustul de
presă Basilica, Ziarul Lumina, Radioul şi Televiziunea Trinitas ale Patriarhiei,
pe care la rândul nostru, trebuie să le sprijinim.
Ca slujitori ai Bisericii, în contextul european , se cuvine să păşim cu mai
mult curaj în mijlocul problemelor care frământă societatea românească de
astăzi. Credincioşii nu ne aşteaptă numai la biserică şi numai la altar ca
liturghisitori, ci şi ca slujitori ai culturii şi împlinitori ai lipsurilor, aşa cum
erau odinioară înaintaşii noştri, vrednici ierarhi şi preoţi între care în chip de
lumină ni se înfăţişează vrednicul de pomenire Patriarhul Teoctist. Vă cer ca
prezenţa Voastră să fie mai activă în şcoli, spitale, azile, orfelinate şi
penitenciare pentru a da tuturor un ajutor, chiar dacă uneori este mic. Toţi
aceşti fraţi ai noştri nu trebuie lăsaţi în uitare, în părăsire sau deznădejde,
păcate ale vremurilor noastre moderne.
Cu aceste gânduri şi poveţe duhovniceşti, Vă îmbrăţişez în dragostea lui
Hristos şi Vă doresc tuturor să prăznuiţi Sfintele Sărbători ale Naşterii
Domnului, ale Tăierii Împrejur şi Bobotezei cu pace, sănătate şi alese bucurii
alături de familie precum de cei dragi şi apropiaţi, în Sfânta Biserică.
Împărtăşindu-Vă părintească binecuvântare, rog pe Mântuitorul nostru Iisus
Hristos, Domnul vieţii şi al păcii, să Vă dăruiască toate cele de folos,
bucurându-Vă de aceste sărbători întru mulţi şi fericiţi ani!
Al Vostru părinte duhovnicesc, de tot binele voitor şi pururea

către Domnul fierbinte rugător,
†AMBROZIE
Episcopul Giurgiului
23
Note bibliografice
1
Sfântul Antim Ivireanul, Predici,Editura Academiei Române, Bucureşti,1962, p. 264.
2
Idiomela de la Ceasurile împărăteşti, în Mineiul lunii decembrie, EIBMBOR,
Bucureşti, 2006, p. 445.
3
Stihirea a 3-a de la Stihoavnă, în Mineiul lunii decembrie, p. 414.
4
Teodor M. Popescu, Meditaţie la Naşterea Domnului, în ,,G.B”, anul L (1991), nr. 4-
6, p. 45.
5
Vezi Sfântul Ioan Gură de Aur, Tâlcuire la Evanghelia Naşterii Domnului după
Matei în Sfinţii Părinţi despre Naşterea şi Întruparea Cuvântului, Ed. Sophia,
6
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în
Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, Traducere din limba
greacă veche şi note de Pr. prof. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 2006, p. 25.
7
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia, III, Sibiu,
1948, p. 65-75.
8
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, traducere de Pr. prof. Dumitru Fecioru,
9
Î.P.S. Mitropolit Antonie Plămădeală, Cuvinte la zile mari, Sibiu, 1989, p. 8.
10
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Craiova, 1987, p.
302.
11
Î.P.S. Mitropolit Antonie Plămădeală, op. cit., p. 9.
12
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor…, p. 290.
13
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre creşterea copiilor, în vol. Puţul şi împărţire de
grâu, Bacău, 1995, p. 425.
14
†Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în Mesajul adresat participanţilor
la seminarul naţional al Birourilor de catehizare a tineretului, Bucureşti, 27 august
2008.
24
ITINERARUL PASTORAL
AL PREASFINŢITULUI PĂRINTE DR. AMBROZIE,
EPISCOPUL GIURGIULUI,
PE ANUL 2 0 0 8
Protos. Teodor ŞERBAN,

Secretar Eparhial
În demnitatea de Episcop al Giurgiulu, Preasfinţitul Părinte Ambrozie

continuat lucrarea administrativ-bisericească şi pastoral-misionară începută
încă de la instalarea Noastră în această demnitate.
Sub aspect pastoral-misionar, s-a străduit să cunoască problemele
pastoral-sociale cu care se confruntă atât clerul cât şi credincioşii, efectuând
numeroase vizite pastorale la parohiile, mănăstirile şi schiturile din eparhie,
vizite prilejuite de diferite ocazii hramul bisericii, sărbătoarea comunităţii sau
a oraşului, sfinţirea locaşurilor de cult, instalarea sfinţilor slujitori.
De asemenea, Preasfinţia Sa şi-a arătat grija pentru comunităţile lipsite
de harul dumnezeiesc al Sfintei Liturghii şi al Sfintelor Taine hirotonind preoţi
şi diaconi.
Târnosirea şi resfinţirea locaşurilor de cult
În anul 2008, Preasfinţitul Părinte a săvârşit numeroase slujbe de

târnosire şi de resfinţire la diferite biserici din Eparhia Giurgiului precum:
25 martie 2008 - Târnosirea bisericii Mănăstirii „Buna Vestire” din
localitatea Bolintin Vale, Protoieria Bolintin.
24 mai 2008 - Târnosirea bisericii „Sf. Dimitrie Izvorâtorul de mir”
din com. Toporu, jud. Giurgiu, Protoieria Mihăileşti.
18 august 2008 - Târnosirea bisericii „Adormirea Maicii Domnului"
din com. Malu Spart, jud. Giurgiu, Protoieria Bolintin.
14 septembrie 2008 - Târnosirea bisericii parohiei „Înălţarea Sfintei
Cruci", cu hramul Sf. Ioan Rusul şi Sf. Cuv. Xenia din com. Comana, Protoieria
Hereşti.
19 octombrie 2008 - Resfinţirea bisericii parohiei „Sf. M. Mc.
Gheorghe” din localitatea Slobozia, Protoieria Giurgiu.
25
Hirotonii în Episcopia Giurgiului
Ţinând cont de necesităţile pastoral misionare ale parohiilor din

cuprinsul Episcopiei Giurgiului, a hirotonit preoţi şi diaconi după cum
urmează:
30 ianuarie 2008 - Cazacu Adrian- hirotonit întru preot pe seama
Capelei Seminarului Teologic „Teoctist Patriarhul” din Giurgiu, Protoieria
Giurgiu.
24 februarie 2008 - Marcu Costel Relu - hirotonit întru preot pe
seama parohiei Obedeni, Protoieria Hereşti.
2 martie 2008 - Netcu Marian - hirotonit întru preot pe seama
parohiei Valter Mărăcineanu, Protoieria Mihăileşti.
10 martie 2008 - Ene Marius Constantin - hirotonit întru preot pe
seama parohiei Scărişoara, jud. Giurgiu, Protoieria Hereşti.
16 iunie 2008 - Mihalache Sorin Grig - hirotonit întru preot pe
seama parohiei Colibaşi, Protoieria Hereşti.
15 august 2008 - Stoica Petre - hirotonit întru preot pe seama
Parohiei Cetăţuia, Protoieria Giurgiu
18 august 2008 - Barbu Laurenţiu Cătălin - hirotonit întru preot
pe seama Parohia Roata din Jud. Giurgiu, Protoieria Bolintin.
8 septembrie 2008 - Mocanca Paul Gigel - hirotonit întru diacon
pe seama Catedralei Episcopale din Giurgiu.
14 septembrie 2008 Flămânzeanu Gabriel - hirotonit întru preot
pe seama Parohiei Zboiu, Protoieria Hereşti.
5 octombrie 2008 - Cheagă Florin - hirotonit întru preot pe seama
parohiei Bălăşoieni, Protoieria Bolintin.
5 octombrie 2008 - Anghel Paul - hirotonit întru diacon pe seama
Catedralei Episcopale din Giurgiu.
14 octombrie 2008 - Bădănace Cătălin Florin- hirotonit întru
preot pe seama Parohiei Mihăileşti I, Protoieria Mihăileşti.
9 noiembrie 2008 - Găină Paul Cristian - hirotonit întru preot pe
seama parohiei Găujani, Protoieria Giurgiu.
11 noiembrie 2008 - Bufnea Andrei Sergiu - hirotonit întru preot
pe seama parohiei Sf. Gheorghe Nou din Giurgiu, Protoieria Giurgiu.
13 noiembrie 2008 - Milea Ciprian - hirotonit întru preot pe seama
Parohiei Putineiu, Protoieria Giurgiu.
26 noiembrie 2008 - Ştefan Ionuţ Lucian - hirotonit întru diacon
pe seama parohiei Daia, Protoieria Giurgiu.
30 noiembrie 2008 - Negrea Alexandru Adi - hirotonit întru preot
pe seama Parohiei Naipu, Protoieria Mihăileşti.
30 noiembrie 2008 - Badea Constantin Cătălin - hirotonit întru
26
diacon pe seama Parohiei Drăghiceanu, Protoieria Giurgiu.

12 decembrie 2008 - Florescu Dan Florian - hirotonit întru preot
pe seama parohiei Bălanu, Protoieria Giurgiu.
26 decembrie 2008 - Meiu Gheorghe Ciprian (Monahul Ioan) -
hirotonit întru diacon pe seama Schitului Sfântul Ioan Rusul din comuna
Slobozia, Protoieria Giurgiu.
Vizite în alte eparhii
Pe lângă vizitele pastoral-misionare efectuate în Episcopia Giurgiului,

Preasfinţia Sa efectuat vizite şi în alte eparhii, din ţară şi de peste hotare, dând
curs invitaţiilor ierarhilor din eparhiile respective.
14 aprilie 2008 - alături de un sobor de ierarhi, membri ai Sfântului

Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a participat la Sfânta Liturghie
Arhierească săvârşită la Catedrala „Sf. Vineri" din Zalău de către
Înaltpreasfinţitul Părinte Bartolomeu, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi
Maramureşului, cu prilejul întronizării Preasfinţitului Dr. Petroniu Florea în
demnitatea de Episcop al Sălajului.
4 aprilie 2008 - La invitaţia Preasfinţitului Părinte Lucian, Episcopul

Caransebeşului, a vizitat Episcopia Caransebeşului, unde a participat la Sfânta
Liturghie săvârşită în Catedrala Episcopală „Învierea Domnului - Duminica
Tomii" din Caransebeş, cu prilejul sfinţirii catedralei.
6 mai 2008 - La invitaţia Înaltpreasfinţitului Părinte Neofit,

Mitropolitul de Ruse - Bulgaria, a săvârşit Sfânta Liturghie la Biserica „Sfântul
Gheorghe” din oraşul Ruse - Bulgaria.
5 iunie 2008 - a participat la Mănăstirea Neamţ Arhiepiscopia Iaşilor,

la ceremonia proclamării oficiale a canonizării a celor 9 sfinţi nemţeni:
Cuvioşii Simeon şi Amfilohie de la Pângăraţi, Sfântul Cuvios Chiriac de la
Tazlău, Sfinţii Cuvioşi Iosif şi Chiriac de la Bisericani, Sfinţii Cuvioşi Rafael şi
Partenie de la Agapia Veche.
8 iunie 2008 - a participat la Catedrala Mitropolitană din Iaşi la

ceremonia de întronizare a Înaltpreasfinţitului Părinte Teofan ca Arhiepiscop
al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei.
26 iunie - 3 iulie 2008 - A făcut parte din delegaţia Bisericii Ortodoxe

Române condusă de Înaltpreasfinţitul Părinte Laurenţiu, Mitropolitul
27
Ardealului, ce s-a deplasat la Melbourne - Australia pentru a participa la

ceremonia de întronizare a Preasfinţitului Părinte Mihail în demnitatea de
episcop al Episcopiei Ortodoxe Române a Australiei şi Noii Zeelande.
4-7 iulie 2008 - a participat la Stockholm - Suedia la ceremonia de

întronizare a Preasfinţitului Părinte Macarie ca Episcop al Episcopiei
Ortodoxe Române pentru Europa de Nord.
10 iulie 2008 - a participat în Catedrala Arhiepiscopală din Târgovişte,

la ceremonia de acordare de către Preafericitul Părinte Patriarh DANIEL, a
rangului de "Mitropolit ad-personam" Înaltpreasfinţitului Părinte Nifon,
Arhiepiscopul Târgoviştei.
21 iulie 2008 - alături de Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan,

Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, precum şi de alţi membrii ai Sfântului
Sinod, a participat la schitul Agapia Veche, din judeţul Neamţ - Arhiepiscopia
Iaşilor, la proclamarea locală a canonizării Sfinţilor Cuvioşi Rafael şi Partenie.
26 iulie 2007 - a participat, alături de Preafericitul Părinte Patriarh

Daniel şi de un sobor de ierarhi, membrii ai Sfântului Sinod, la o slujbă de
pomenire în memoria fericitului întru adormire Părintele Patriarh Teoctist, ce
a avut loc la Palatul Patriarhal din Bucureşti, cu ocazia comemorării unui an de
la trecerea la Domnul a Patriarhului Teoctist.
27 iulie 2008 - a participat în Catedrala Mitropolitană Sfântul Mare

Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir din Craiova la ceremonia de întronizare
a Înaltpreasfinţitului Părinte Prof. Univ. Dr. Irineu Popa în demnitatea de
Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei.
26-27 octombrie 2008 - alături de Preafericitul Părinte Patriarh

Daniel şi de alţi ierarhi membrii ai Sfântului Sinod, a participat la slujba de
resfinţire a Catedralei Patriarhale din Bucureşti precum şi la ceremonia
proclamării canonizării Sfântului Cuvios Dionisie cel Smerit, a Sfântului
Ierarh Iachint de Vicina, primul Mitropolit al Ţării Româneşti şi a Sfântului
Voievod Neagoe Basarab.
3 noiembrie 2008 - La invitaţia Înaltpreasfinţitului Părinte Teodosie,

Arhiepiscopul Tomisului, a participat la Catedrala Arhiepiscopală „Sf.
Apostoli Petru şi Pavel”din Constanţa, la ceremonia proclamării locale a
canonizării Sfântului Dionisie Exiguul, cel Smerit.
28
II.
EVENIMENTE
O VIZITĂ REGALĂ ÎN EPARHIA GIURGIULUI,
PRINCIPESA MARGARETA ŞI PRINCIPELE RADU
Protos. Mihail MUSCARIU,

Stareţul Mănăstirii Comana
În ziua Slăvitului Praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos,

Mănăstirea Comana a avut onoarea de a primi vizita a doi membri ai Casei
Regale a României: Principesa Margareta şi Principele Radu. Alteţa Sa Regală
Principesa Margareta a României este fiica cea mare a Majestăţilor Lor Regele
Mihai I şi Regina Ana ai României. Nascută la Lausanne, în Elveţia pe 26
martie 1949, a copilărit în Danemarca, Elveţia, Grecia şi Marea Britanie. Şi-a
încheiat studiile universitare şi masteratul în Sociologie, Stiinţe Politice şi
Drept Internaţional ale Universităţii din Edinburgh, Scoţia. În săptămânile
care au urmat evenimentelor din decembrie 1989, Alteţa Sa Regală a vizitat,
pentru prima oară, Romania. Câteva luni după această vizită, Alteţa Sa Regală
a creat, împreună cu Majestatea Sa Regele, Fundaţia „Principesa Margareta a
României”, cu scopul de a contribui la îmbunătaţirea condiţiilor de viaţă ale
copiilor, vârstnicilor şi familiilor aflate în dificultate. Principesa Margareta
este Preşedintele Fundaţiei care are astăzi birouri în şase ţări: România,
Elveţia, Marea Britanie, Belgia, Franţa şi Statele Unite. S-a implicat de
asemenea, într-o serie de evenimente şi angajamente publice, reprezentându-
l, în unele dintre acestea, pe tatăl său, Majestatea Sa Regele Mihai I.
Alteţele Regale au răspuns invitaţiei Preasfinţitului Dr. AMBROZIE,
Episcopul Giurgiului, şi au petrecut anul acesta Sărbătoarea Paştelui în
Episcopia Giurgiului, asistând la Sfânta Liturghie arhierească la Catedrala
Episcopală „Adormirea Maicii Domnului” din municipiul Giurgiu. După ce au
fost găzduiţi la Mănăstirea Sf. M. Mc. Gheorghe din Giurgiu, Alteţele lor au
vizitat Mănăstirea Comana. Aici, au participat la slujba Vecerniei a doua
Înviere, unde Sfânta Evanghelie a fost citită în mai multe limbi. După
Vecernie, distinşii oaspeţi au ascultat istoricul sfintei mănăstiri. A urmat o
alocuţiune a Preasfinţitului Părinte AMBROZIE, care a urat bun venit
Alteţelor Regale şi a prezentat credincioşilor prezenţi activitatea de
promovare a ţării noastre peste hotare, făcută cu multă dăruire de cei doi.
În cuvântul său, Principele Radu de România a mulţumit Preasfinţitului
30
Părinte AMBROZIE pentru invitaţia făcută şi pentru căldura cu care au fost

primiţi şi găzduiţi în Episcopia Giurgiului, evocând amintirea marilor voievozi
ai ţării noastre, care au ştiut să apere deopotrivă credinţa şi patria străbună.
Obştea Mănăstirii a dăruit Familiei Regale o icoană a Sf. Ier. Nicolae, făcătorul
de minuni, ocrotitorul Mănăstirii Comana, în semn de preţuire şi spre
amintire a pelerinajului făcut. După slujbă, s-au vizitat Casa Domnească a
familiei Cantacuzino - actuala stăreţie, colecţia de pietre tombale ale
necropolei Mănăstirii, foişorul brâncovenesc şi beciurile domneşti. În
încheierea întâlnirii, Alteţele Lor au semnat în cartea de aur a Mănăstirii,
bucurându-se la citirea gândurilor notate de Majestatea Sa Mihai I, cu prilejul
unei vizite făcute la Comana în anul 1998. Vom menţiona şi noi gândurile şi
încurajările pe care Alteţele Lor regale le-au aşternut în scris în „CARTEA DE
AUR” a sfintei mănăstiri: „Duminică, 27 aprilie 2008, în prima zi de Paşte,
am trecut pragul Sfintei Mănăstiri de la Comana, în speranţa că anii viitori îi
vor aduce frumuseţea şi întregimea de odinioară. Dorim să vă stăm alături
pas cu pas, în desăvârşirea şi împlinirea arhitecturală, spirituală şi
identitară a aşezării”.
31
„TEOCTIST PATRIARHUL” - noul nume al
Seminarului Teologic din Giurgiu
Omagiu adus Personalităţii luminoase a adormitului întru

fericire - Părinte Patriarh Teoctist
Pr. Prof. Drd. Marius Constantin JICA,

Directorul Seminarului Teologic “Teoctist Patriarhul” din Giurgiu
Vrednic este şi drept după cuvântul Sf. Ioan Gură de Aur ca în această zi
să dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate. Aducem astăzi mărturie despre
lucrarea lui Dumnezeu care a ridicat slujitor în lumea şi vremurile pe care le
trăim. Îmi revine deosebita cinste de a omagia prsonalitatea vrednicului de
pomenire Patriarul Teoctist. În acelaşi timp, simt o mare responsabilitate în a
purcede la o asemenea întreprindere.
Cum să scrii sau să vorbeşti despre cel ce acum priveşte din înălţimea
cerului, din împărăţia lui Dumnezeu!
Giurgiu, făcând parte din Arhiepiscopia Bucureştilor, din care s-a
desprins eparhia noastră, nu de puţine ori Patriarhul Teoctist a venit în vechea
cetate de pe malul stâng al bătrânului Danubius. După 1990, sub
arhipăstorirea Prea Fericirii Sale, s-au înfiinţat multe şcoli teologice, cu
menirea de a pregăti viitori slujitori ai sfintelor altare. Instituţia teologică în
care ne aflăm astăzi este ctitoria celui căruia, îi aducem prinos de mulţumire.
În semn de recunoştinţă, cu Înalta Binecuvântare a Preafericitului Părinte
DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Seminarul Teologic Liceal
Ortodox din Giurgiu va purta de acum înainte numele „Patriarhul Teoctist”.
În cei 12 ani de la înfiinţarea Seminarului am simţit dragostea cu care ne
înconjura şi grija părintească pe care ne-o purta permanent.
Dovadă grăitoare este înfiinţarea Episcopiei Giurgiului: „luând aminte
la bogăţia tradiţiilor spirituale, istorice, culturale şi religioase din această
zonă şi ţinînd seama de atestarea documentară din străvechi timpuri a
Municipiului Giurgiu, a cărui amintire se face în vremea voievodului Mircea
cel Bătrân” cum se exprima în Gramata de instalare a Preasfinţitului Dr.
Ambrozie, ca cel dintâi Episcop al Giurgiului, „vrednic de această chemare” şi
32
căruia i-a înmânat cârja arhipăstorească. În acea zi ne îndemna cu părintească

dragoste ca sub cârmuirea noului arhipăstor să păstrăm „unitatea dreptei
noastre credinţe”.
Ce am putea să mai spunem despre osteneala celui care a urcat mereu pe
„Treptele Slujirii Creştine” cu sfinte responsabilităţi în Biserica Noastră
strămoşească. Patriarhul biblic -„fost-a om trimis de Dumnezeu” la răspântia
dintre veacuri şi milenii pentru a înnoi Biserica lui Hristos, care „a întrupat
punte peste gâlcevi şi tălmăciri” în întâlnirea istorică sub semnul harului cu
Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al II-lea.
Ce cuvinte ar putea sta neclintite ca să grăim de vrednicul Patriarh?
De aceea, voi prezenta cuvintele de apreciere ale unor înalte
personalităţi din Biserică Ortodoxă.
Preafericitul Părinte Patriarh DANIEL a evidenţiat într-un mod
deosebit principalele trăsături duhovniceşi ale celui de al V-lea Patriarh al
Bisericii Ortodoxe Române:
„Un martor şi un mărtusrisitor al Crucii şi Învierii în viaţa Bisericii şi a
poporului român; ...un păstor harnic şi un luptător înţelept; ... o lumină pentru
lucrarea misioanară a Bisericii”.
De asemenea, Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic al
Constantinopolului spunea: „Cu adevărat viaţa Fericitului întru adormire
Patriarh Teoctist a constituit expresia concretă a vieţii şi înaintării Bisericii
Ortodoxe din România pe calea Crucii şi Învierii”.
În sprijinul celor de mai sus stau mărturie cuvintele celui care a păstorit
Biserica mai bine de două decenii:
„Din tinereţe m-a mângâiat conştiinţa că sunt fiul unei Biserici care şi-a
pus tezaurul ei mântuitor de gândire şi viaţă în slujba lui Dumnezeu şi a
oamenlor”;
„Todeauna m-a stăpânit gândul că ceea ce poate fi mai scump în viaţă
este stăruinţa de a fi mereu în muncă şi în cinste, în statornicie şi încredinţare,
bunuri moştenite de la părinţi şi de la învăţătorul meu din sat. Acestea mi-au
fost şi-mi sunt crezuri ale vieţii şi ale slujirii mele, înscrise adânc în inima
mea”;
„Deşi drumul anilor mei a fost aspru şi greu aş porni de la capăt, pe
acelaşi drum, cu credinţa în Dumnezeu şi aş sluji Biserica pentru că în această
slujire statornică am avut de învăţat şi am avut mari bucurii”.
„Gândul meu este cel de totdeauna de a avea credinţă în Dumnezeu.
Credinţa este împărtăşire, fraţii mei, este viaţă, trăire, nu doar ceva de
imaginat şi de imitat. E adevărat că este şi suferinţă şi răbdare, dar este
nădejde căci, noi suntem fiii Învierii”.
La constituirea Eparhială a Episcopiei Giurgiului, în a 29-a zi a lunii
decembrie a anului 2005, Părintele Patriarh Teoctist însemna în Sfânta
33
Evanghelie din Catedrala Episcopală: „Ajută Doamne gândurilor şi inimilor

naostre!”.
Sinaxarul zilei de astăzi îl cuprinde în sufletele noastre şi pe cel pe care l-
am omagiat astăzi şi a cărui slujbă de pomenire am săvârşit. Toate acestea sunt
o mărturie a recumnoştinţei pe care i-o purtăm, având mereu în minte
cuvintele Sf. Ap. Pavel: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri care v-au
grăit vouă Cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au
încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa”. Evrei 13,7.
34
Preasfinţitul Părinte Dr. Ambrozie, Episcopul Giurgiului,
alături de soborul de ierarhi participanţi la întronizarea
Înaltpreasfinţitului Părinte Dr. Irineu Popa în demnitatea de
Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei - 27 iulie 2008
Acordarea rangului de “Mitropolit ad personam”

Înaltpreasfinţitului Părinte Nifon, Arhiepiscopul
Târgoviştei şi lansarea Liturghierului lui Macarie - 10 iulie 2008
Vizita Preasfinţitului Părinte Ambrozie în Mitropolia
Ortodoxă de Ruse, la invitaţia Înaltpreasfinţitului Părinte
Mitropolit Neofit, cu prilejul sărbătoririi Sf. M. Mc. Gheorghe
„GRĂDINA MAICII DOMNULUI” - LOC
BINECUVÂNTAT DE DUMNEZEU
Pr. Drd. Edmond Nicolae POPA,

Consilier Social
Biserica din Letca Nouă, ctitorită în 1867 de Mitropolitul Nifon şi pictată

de Gheorghe Tătărăscu, a devenit un punct de interes pe harta pelerinajelor
din judeţul Giurgiu în 2002, când din ochii Maicii Domnulu, din icoană aflată
în naosul bisericii, au izvorât lacrimi de mir.
Cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte Ambrozie, Episcopul
Giurgiului, în curtea sfântului locaş a fost ridicat un aşezământ social care a
fost inaugurat în ziua de 8 septembrie, 2008, la hramul bisericii „Nasterea
Maicii Domnului”. La slujba de sfinţire savârşită de Preasfinţitul Părinte
Ambrozie, au luat parte un ales sobor de preoţi, numeroase oficialităţi centrale
în fruntea cărora s-a aflat D-nul Călin Popescu Tăriceanu, prim-ministrul
României din acea dată, moment în care a fost prezentat cel mai mic locatar al
aşezământului - pruncul Iustin Nicolae.
Aşezământul „Grădina Maicii Domnului”oferă găzduire pe perioadă
nedeterminată, asistenţă medicală şi îngrijire, suport emoţional consiliere
psihologică, educaţie şi sprijin pentru o viaţă independentă celor ce sunt
respinşi de societate sau care prin condiţia lor socială nu-şi pot permite nici
măcar să-şi asigure hrana necesară existenţei de pe o zi pe alta
Sub cadrul legal al Asociaţiei - Letca Nouă, funcţionează acest centru de
primire în regim de urgenţă a persoanelor care sunt victime ale violenţei în
familie, un centru maternal şi un centru cu modul de tip familial. Clădirea
cuprinde dormitoare, săli de educaţie, locuri de joacă şi alăturat, aşezământul
deţine şi o locuinţă numită ,,Locuinţa Protejată Nifon Mitropolitul” dotată
corespunzător, unde locuieşte în prezent o numeroasă familie formată din 11
membri care nu aveau locuinţă şi nicio posibilitate materială pentru îngrijirea
şi întreţinerea copiilor.
Deocamdată, în aşezământ se află o mamă cu un copil nou născut,
victimă a violenţei din familie, şi o altă mamă cu doi copii aflată în impas
social, care urmează să fie aduşi în perioada imediat următoare dintr-un
centru maternal din Giurgiu. De asemenea, tot aici vor fi aduşi 10 copii cu
37
vârste între 2 şi 4 ani care vor primi îngrijire şi asistenţă medicală.

Acest lăcaş este rod al rugăciunii şi a luat naştere cu ajutorul
credincioşilor şi sprijinul Episcopiei Giurgiului, iar prin certificatul de
acreditare întocmit la data de 5 septembrie a anului 2008, a primit şi acordul
oficial al autorităţilor locale şi judeţene pentru desfăşurarea activităţilor
sociale propuse.
Sub conducerea directă a PC. Pr. Popa Edmond Nicolae, parohul
bisericii „Naşterea Maicii Domnului” din com. Letca Nouă, aici îşi vor
desfăşura activitatea de îngrijire a persoanelor locatare:
- un asistent social - pentru desfăşurarea activităţilor conform
graficului;
- un medic - pentru asigurarea permanentă a supravegherii sănătăţii
copiilor şi părinţilor lor;
- 2 instructori de educaţie - pentru copii cu vîrste cuprinse între 2 şi 6
ani;
- o îngrijitoare pentru asigurarea curăţeniei permanente;
- un asistent maternal pentru consiliere;
- un psiholog pentru consiliere psihologică;
- un muncitor necalificat pentru întreţinere şi reparaţii;
- un administrator care va coordona activitatea permanent în persoana
doamnei Popa Florica, soţia părintelui care a fost alături şi s-a implicat încă de
la început în proiectele care acum au fost duse la bun sfârşit.
În perioada următoare în cadrul Asociaţiei se urmăreşte atragerea de
finanţări pentru asigurarea plăţilor de personal şi cheltuielilor curente ale
Aşezământului. De asemenea, în vecinătatea comunei Letca Nouă se fac
demersurile pentru ridicarea Aşezământului ,,Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana”
care va fi destinat pentru un număr de 40 de bătrâni fără locuinţă care necesită
îngrijire şi care au nevoie de sprijin atât material, cât şi afectiv sau spiritual.
38
III.
TEOLOGIE
SI
,
,
CULTURA
SECULARIZAREA ŞI PROBLEMA ANTROPOLOGIEI
Discuţiile despre Biserică în lumea contemporană trimit, aproape fără

putinţă de evitare, la problema secularizării. Acest termen a fost utilizat
pentru a desemna expropierea terenurilor Bisericii, spre a fi împărţite între
diferitele principate, după tratatul de la Westphalia (1848). În acelaşi sens a
fost utilizat şi în 1864 în Principatele Române, când domnitorul Alexandru
Ioan Cuza a promulgat Legea secularizării averilor mănăstireşti 1. Sensul
termenului a evoluat, acoperind acum un întreg proces de separare a religiei
de viaţa publică şi autonomizarea statului faţă de Biserică. Acest proces derivă
din concepţia potrivit căreia statul şi nici o ordine seculară nu sunt de origine
divină şi nu deţin o astfel de autoritate, iar ordinea morală şi organizarea
socială nu comportă o justificare religioasă. Exegeţii descoperă, însă,
termenului secularizare mai multe sensuri, derivând din înţelegerea biblică
asupra relaţiei lui Dumnezeu cu lumea. Georges Mantzarides consideră că
„forma primară de secularizare este procesul deosebirii lumii de Dumnezeu
sau renunţarea de a atribui lumii şi lucrurilor lumeşti caracter transcendent”2,
ceea ce, după opinia sa, a fost o caracteristică a credinţei Vechiului Testament.
Lumea este, bineînţeles, recunoscută ca lucrarea lui Dumnezeu şi nu poate fi
înţeleasă fără El. Pe lângă aceasta, Dumnezeu se manifestă şi lucrează în lume.
Dar în acelaşi timp, accentul este pus pe natura seculară a lumii, cu alte cuvinte
3
pe caracterul său creat, care o deosebeşte radical de Dumnezeu .
Şi creştinismul primar face această distincţie între creat şi necreat, dar
priveşte lumea şi ca loc de manifestare a energiilor divine. De asemenea,
afirmând adevărul întrupării Fiului lui Dumnezeu, se afirmă şi unirea celor
create cu cele necreate, sau a lumii cu Dumnezeu în Hristos.
Într-un studiu din 1972, Stanley S. Harakas enumeră câteva sensuri ale
cuvântului lume în înţelegerea neotestamentară. Primul ar fi acela de
„univers, suma tuturor făpturilor create”, în rândul creaturilor fiind incluse
spaţiul şi timpul. Această lume este perisabilă şi existenţa ei limitată în timp.
Al doilea sens al lumii este acela de locuinţă pentru om, „teatrul istoriei, lumea
locuită, pământul”, locul unde vin omul, Hristos, profeţii, apostolii, păcatul,
moartea etc. Într-o a treia situaţie lume desemnează „umanitatea căzută,
creaţia căzută şi teatrul istoriei mântuirii”. Din perspectiva mântuirii, lumea
40
apare sub alt chip. „Când se vorbeşte despre lume, având puternic în vedere
lucrarea de mântuire a lui Dumnezeu, aceasta conduce la o condamnare a
4
cosmosului, ca potrivnic lui Dumnezeu” . Este cazul textelor pauline de la I
Corinteni 2, 12 (Iar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu,
ca să cunoaştem cele dăruite nouă de Dumnezeu), I Corinteni 1, 20 (Au n-a
dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia?), I Corinteni 3, 19
(Căci înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu), I
Corinteni 1, 17-29 (Ci Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să
ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le
ruşineze pe cele tari; Dumnezeu Şi-a ales pe cele de neam de jos ale lumii, pe
cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt, ca
nici un trup să nu se laude înaintea lui Dumnezeu). Şi atunci când spune că
Dumnezeu era Cel Ce în Hristos, împăca lumea cu Sine Însuşi (II Corinteni 5,
19), Sfântul Apostol Pavel face o distincţie clară între lume şi Dumnezeu.
Această deosebire apare şi în cazul celor care, crezând în Hristos, devin făptură
nouă: Dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată
toate s-au făcut noi (II Corinteni 5, 17).
„Întreaga viziune biblică se împlineşte în scrierile ioaneice. Toate
ramificaţiile sensului cuvântului “κοσμος” se îngemănează într-o viziune
unitară. În primul rând, lumea în sine este întregul cosmos creat, în care a
venit Iisus. Dumnezeu este creatorul şi, într-un sens real şi fundamental,
lumea creată este a lui Dumnezeu şi Cuvântul întăreşte creaţia. Dar în alt sens,
acea parte a creaţiei care s-a înstrăinat de Dumnezeu prin păcat este şi ea
5
lumea într-un mod anume.”
Identificând textele ioaneice referitoare la relaţia lui Dumnezeu cu
lumea, observăm importanţa covârşitoare pe care Sfântul Apostol şi
Evanghelist Ioan i-o recunoaşte lumii, ca subiect al iubirii divine (Ioan 3, 16-
17: Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a
dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis
Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin
El lumea). Şi cu toate acestea, refuzând mântuirea săvârşită de Dumnezeu
prin Fiul Său, ea rămâne străină şi potrivnică acestui plan de mântuire, ca şi
cunoaşterii lui Dumnezeu Tatăl (Ioan 17, 25: Părinte drepte, lumea pe Tine nu
Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai
trimis; I Ioan 3, 1: Vedeţi ce fel de iubire ne-a dăruit nouă Tatăl, ca să ne
numit fii ai lui Dumnezeu, şi suntem. Pentru aceea lumea nu ne cunoaşte,
fiindcă nu L-a cunoscut nici pe El), Fiul (Ioan 1, 10: În lume era şi lumea prin
El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut) şi Duhul Sfânt (Ioan 14, 16-17: Şi Eu
voi ruga pe Tatăl şi al Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac,
Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L
vede, nici nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi, că rămâne în voi şi în voi va fi!).
41
Despărţită de Dumnezeu prin păcat şi îndepărtată de El prin necredinţă,

lumea devine domeniul celui rău (Ioan 14, 30: Nu voi mai vorbi multe cu voi,
căci vine stăpânitorul acestei lumi şi el nu are nimic în Mine; I Ioan 5, 19: Ştim
că suntem din Dumnezeu şi lumea întreagă zace sub puterea celui rău; I Ioan
4, 1: Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la
Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi nu ieşit în lume; I Ioan 4, 4-5:
Voi, copii, sunteţi din Dumnezeu şi i-aţi biruit pe acei prooroci, căci mai mare
este Cel ce e în voi, decât cel ce este în lume. Aceia sunt din lume, de aceea
grăiesc ca din lume şi lumea îi ascultă), aşadar potrivnică fiilor luminii, celor
care au răspuns chemării lui Dumnezeua. Ei trăiesc în lume asemenea lui
Hristos, Care nu era din lume (Ioan 15, 18-19: Dacă vă urăşte pe voi lumea, să
ştiţi că pe Mine mai înainte decât voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar
iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales din lume,
de aceea lumea vă urăşte; I Ioan 4, 17: Întru aceasta a fost desăvârşită
iubirea Lui faţă de noi, ca să avem îndrăznire în ziua judecăţii, fiindcă
precum este Acela, aşa suntem şi noi, în lumea aceasta). Nedespărţiţi de
Hristos, rămânând pururea întru iubirea Lui, aceştia se împărtăşesc de
biruinţa lui Hristos asupra lumii şi lucrurilor ei, devenind şi ei biruitori (Ioan
16, 33: În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea; I Ioan
5, 4-5: Pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea, şi aceasta
este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră. Cine este cel care
biruieşte lumea dacă nu cel ce crede că Iisus este Fiul lui Dumnezeu? ). Jertfa
Sa şi biruinţa au în vedere întreaga lume (I Ioan 2, 2: El este jertfa de ispăşire
pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale
lumii întregi), de aceea în viaţa viitoare, triumful Său se va arăta întregii lumi
(Apoc. 11, 15: Împărăţia lumii a ajuns a Domnului nostru şi a Hristosului Său
şi va împărăţi în vecii vecilor), ea transformându-se în Împărăţia lui
Dumnezeu, în ceruri noi şi pământ nou (II Petru 3, 13).
Cei care rămân în dragostea lui Hristos împărtăşesc şi iubirea lui
Dumnezeu pentru lume. Sensul iubirii lui Dumnezeu pentru lume, descoperit
în textul de la Ioan 3, 16 nu rămâne străin celor care L-au primit pe Hristos,
care cred în numele Lui şi au devenit prin har fii ai lui Dumnezeu, care nu din
sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu
s-au născut (Ioan 1, 13). Prin întreaga lor viaţă, ei sunt angajaţi în lucrarea
dumnezeiască de mântuire a lumii. Mărturisind adevărul Întrupării Fiului lui
Dumnezeu, creştinii acceptă în acelaşi timp şi comuniunea reală a celor create
cu cele necreate, a lumii cu Dumnezeu în Hristos. Astfel, după cum arată
Georges Mantzaride, pe lângă secularizarea lumii, adică recunoaşterea
separării ei de Dumnezeu, creştinismul afirmă şi realitatea imanenţei lui
Dumnezeu. „Imanenţa lui Dumnezeu este instaurată prin Întrupare şi
6
păstrată în Dumnezeiasca Euharistie.”
42
În opinia lui Georges Mantzarides, secularizarea lumii ia naştere prin

diferenţierea „celor ale lui Dumnezeu” de „cele ale Cezarului”. „Acest nou mod
de a privi statul şi de a aborda Cezarul se opune oricărei tendinţe de a diviniza
statul şi pe conducătorii săi şi îi restrânge în domeniul secularului”. În sfârşit,
„învăţătura etică a creştinismului şi în special Predica de pe Munte combate
idolatrizarea oricărei valori umane, plasându-le pe toate în dimensiunea lor
seculară şi sub judecata lui Dumnezeu” 7. Acestei despărţiri „secularizante”
între lume şi Dumnezeu, în creştinism i se adaugă şi revelaţia dumnezeiască
unificatoare, prin care lumea materială este integrată lumii spirituale,
descoperindu-i-se posibilitatea de a se transfigura. Această trasfigurare
rezultă din lucrarea harului revărsat de Dumnezeu în lume.
Dintre făpturile purtătoare de trup material, omul este singurul care are
calitatea de persoană şi deci singurul capabil de a intra într-o relaţie
interpersonală cu Dumnezeu. Unirea firii dumnezeieşti cu firea umană în
Hristos în mod „neamestecat şi neschimbat”, Învierea şi Înălţarea Sa cu trupul
la cer a deschis calea îndumnezeirii omului- reper definitoriu pentru noul
raport creat-necreat. Omul apare astfel ca etalon în relaţia lumii cu
Dumnezeu, împlinirea fiind dată de împlinirea omului, mântuirea ei legată de
mântuirea lui.
„Atât timp cât este păstrată credinţa în transfigurarea lumii şi în
îndumnezeirea omului, prin intermediul energiilor lui Dumnezeu- consideră
Georges Mantzarides- secularizarea lumii şi imanenţa lui Dumnezeu pot
coexista şi se pot dezvolta împreună. Dar când această credinţă dispare, atunci
creştinismul pur şi simplu funcţionează ca factor care contribuie la
secularizare. Şi secularizarea în acest caz nu se reduce la distincţia între lume şi
lucrurile lumii, ci se extinde la negarea oricărei posibilităţi de comuniune între
8
lume şi Dumnezeu, astfel atacând însăşi baza creştinismului” , fenomen, de
altfel, început demult în istoria Europei şi amplificat până în zilele noastre.
Din acest motiv, punând problema omului ca entitate biologică şi
spirituală şi înscriindu-l în relaţia atât cu lumea, cât şi cu transcendentul, vom
urmări implicaţiile antropologice ale unor curente de gândire care au alimentat
paradigmele modernităţii şi contemporaneităţii. Secularizarea, aşa cum ne este
cunoscută astăzi, este concretizarea unei concepţii autonomiste despre om,
mai întâi în raportul său cu Dumnezeu, apoi chiar cu restul lumii create.
Acest fapt presupune „o deplasare a centrului de gravitate al vieţii şi
9
culturii de la Dumnezeu la om” . Aceasta echivalează cu un antropocentrism
început de Renaştere, preluat şi dezvoltat de Iluminism, şi devenit o
caracteristică a modernităţii. Renaşterea apuseană a fost o mişcare
intelectuală de ruptură cu Evul Mediu religios, caracterizat de supremaţia
teologiei scolastice, autoritatea clerului şi pietatea ritualistă. Renaşterea a
promovat o cultură laică antropocentrică, numită generic „Umanism”.
43
Aceasta a însemnat proliferarea cunoaşterii ştiinţifice şi formularea teoriilor

cosmologice bazate pe cunoaşterea raţională, revendicate drept opuse
concepţiei biblice despre creaţie. În fapt, era vorba despre o opoziţie faţă de
interpretarea ad literam a creaţiei lumii şi a omului şi absolutizarea unor
explicaţii simpliste, de multe ori superstiţioase asupra fenomenelor
necunoscute. „Când oamenii erau ignoranţi în privinţa naturii corpurilor
celeste, le atribuiau calităţi divine sau credeau că ele au o oarecare influenţă
asupra vieţii şi a destinului. Astfel, când nu puteau explica diferite fenomene,
10
de obicei le legau de anumite taine religioase.” Dezvoltarea ştiinţei s-a bazat
pe cercetarea empirică a acestor fenomene, deschizând posibilitatea explicării
lor, dar a inaugurat totodată întâlnirea cu taine mult mai mari, pentru care
omul nu mai avea explicaţii. Schimbarea a constat însă în transformarea
atitudinii omului faţă de aceste taine ale lumii materiale, pe care omul nu le-a
mai îmbrăcat în sensuri magice, ci le-a supus unei scrutări raţionale.
După opinia lui Olivier Clement, Renaşterea era caracterizată încă de o
religiozitate „cosmică”. Marea schimbare prin absolutizarea raţiunii
instrumentale nu a început de aici, ci din a doua jumătate a secolului al XVII-
lea. Acest moment marchează schimbarea de atitudine a omului în raport cu
lucrurile. Spre deosebire de gândirea antică, raţiunea instrumentală nu
urmăreşte numai să cunoască lucrurile şi relaţiile dintre ele, ci vrea să le
11
folosească, să le transforme, să şi le aservească .
Modernitatea începe o dată cu ruptura de civilizaţia agrară şi
schimbările structurale, economice şi sociale de la mijlocul secolului al XVI-
lea. S-a dezvoltat în secolul al XVIII-lea (supranumit Secolul Luminilor), în
care s-a născut şi a proliferat curentul cultural numit Iluminism, promovând
valori morale universale, autonomia artei, individualismul şi raţionalismul.
Iluminismul a aşezat mai presus de orice valoarea raţiunii umane,
devenită autoritate supremă, pentru ca, prosternându-se în faţa ei, omul să nu
se mai închine Raţiunii divine, Care este mai presus de lume. „Gânditorii
iluminişti vorbeau de epoca lor ca de o epocă a raţiunii şi prin raţiune
înţelegeau în esenţă acele forţe analitice şi matematice prin care omul poate
ajunge (cel puţin în principiu) la o înţelegere completă a realităţii în toate
formele şi să devină astfel stăpânul deplin al naturii. Nu mai era loc pentru
miracole sau intervenţii divine prin providenţă ca o categorie a explicării.
Dumnezeu mai putea fi conceput, în sens deist (adică izolat în transcendent),
ca ultim Autor al tuturor lucrurilor, dar nu mai era nevoie să cunoşti pe Autor
personal ca să citeşti cartea naturii. Natura, ca sumă a tot ce există, este
singurul real cu adevărat. Iar omul de ştiinţă este preotul care poate descoperi
pentru noi secretele naturii şi să ne ofere măiestria practică a întreprinderii
sale. Raţiunea, astfel înţeleasă, este suverană în lucrarea ei. Ea nu se poate
apleca în faţa vreunei autorităţi în afară de cea a faptelor. Nu mai era permis ca
44
Revelaţia divină, ca vechea Tradiţie sau dogmă sacră să aibă dreptul de a

12
controla exerciţiul ei.”
Implicaţiile în timp ale acestei schimbări de viziune se propagă şi la
nivelul atitudinii existenţiale a omului contemporan. Georges Mantzarides
observă: „În structurile societăţii contemporane, nu se mai caută un adevăr
universal care ar impune omului raportarea la el în totalitate, ca indivizi sau ca
grupuri sociale. Astăzi există multe adevăruri, circulând mai ales în numele
ştiinţei şi slujind interese şi nevoi individuale şi sociale. Aceste adevăruri nu au
şi nu invocă o validitate absolută, transcendentă, cu sunt legate de caracterul
imediat al lumii. Caracterul lor nu este ontologic, ci funcţional. Ideea că ştiinţa
ar putea într-o zi să-i reveleze omului adevărul absolut ţine deja de trecut.
Astăzi ştiinţa nu caută adevărul ontologic, ci adevăruri parţiale care să ne ajute
să explicăm, să folosim şi să manevrăm lumea. Utilitatea şi eficacitatea cestor
adevăruri în viaţa zilnică nu numai că incită interesul viu al omului pentru
societatea contemporană, dar literalmente îi îndepărtează interesul de la
căutarea adevărului ontologic.
Deci societatea contemporană, cu multitudinea de adevăruri pe care o
cultivă şi o oferă, disipează scopurile omului şi nu favorizează căutarea
adevărului ontologic. În aceeaşi măsură îi creează omului impresia că acest
adevăr, în ultimă instanţă, nu are sens, din moment ce nu-i asigură omului
împlinirea nevoilor practice imediate. Astfel, procesul secularizării se extinde
la nivelul conştiinţei omului şi îi afectează însăşi structura.” 13 În opinia lui
Mantzarides, această schimbare în conştiinţa omului afectează relaţia sa cu
religia sau, altfel spus, sensul pe care omul îl dă religiei. „Religia este împinsă
deoparte sau restrânsă la zona în care ştiinţa nu-l poate ajuta pe om. Astfel,
religia este legată, în cele din urmă, de ceea ce se numeşte zona limită a
14
existenţei umane, rezumată la moarte.” Este, în mod evident, o denaturare a
sensului creştinismului, prin excelenţă religia învierii şi biruinţei asupra
morţii. Secularizarea semnează actul de falsificare a mesajului creştin, început
prin amestecarea, în decursul istoriei cu elemente care ţin de lumea aceasta.
Dar, în viziunea lui Mantzarides, secularizarea creează şi condiţiile propice
clarificării sau recâştigării identităţii creştine.
În ceea ce priveşte, însă, omul, încă din 1941 Constantin C. Pavel
semnala o „tragedie” a lui în cultura modernă, tragedie datorată unei
antropologii greşite. „Nu s-a înţeles că omul este o fiinţă naturală însă, în
acelaşi timp şi într-un anumit sens, şi supranaturală (...). Tăindu-i-se legătura
cu Dumnezeu şi redul la propriile lui forţe naturale, omul a devenit robul
nevoilor şi plăcerilor. Lipsit de suportul spiritual al religiei, nimic nu-l mai
poate apăra împotriva haosului. Umanismul antropocentric nu sfârşeşte, cum
s-ar crede, printr-o afirmare a omului, ci printr-o negare a lui.” 15
Secolul XX a pus inevitabil „problema omului dizolvat în abundenţa de
45
adevăruri parţiale, dintre care nici unul nu apelează sensul profund al

ontologiei sale. Aceasta a încercat şi teologia neo-patristică a acestui secol:
scoaterea din deşisurile „concepţiilor despre om” a făpturii care oglindeşte
chipul dumnezeirii şi îl poartă ca pe o pecete garanţie a desăvârşirii şi
comuniunii pentru care a fost creat.
De aceea, în examinarea „problemei omului” între palamism şi
secularizare vom porni de la o bază antropologică oferită de teologia ortodoxă.
Aceasta pentru că, în fond, o antropologie nefragmentată se conjugă inevitabil
cu teologia. Pentru Părinţii Bisericii Răsăritene nu antropologia culminează în
teologie, ci antropologia este izvorâtă din teologie, aşa cum omul însuşi este
revelat de Dumnezeu, prin umanitatea desăvârşită în Hristos.
Premisa este, evident, alta decât cea a teologiei apusene, care, în
încercarea de conciliere între Revelaţia dumnezeiască şi sistemul raţiunii
umane, între creştinism şi filosofia aristotelică, a formulat prin Toma
d'Aquino „argumentele raţionale pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu”.
Sub semnul acestei argumentări raţionale, accentul cade inevitabil pe om,
deschizând, în Renaştere şi Iluminism, până în epoca noastră, o perpetuă şi
anxioasă încercare de autodefinire, ale cărei consecinţe nu sunt străine de
tragedia omului modern.
† Dr. AMBROZIE
Note bibliografice
1
Ştefan Buchiu, Ortodoxie şi secularizare, Editura Libra, Bucureşti, 1999, p. 11
2
Georges Mantzarides, The Phenomenon of Secularization,în The Greek Orthodox
Theological Revue nr. 1/1980, p.1
3
Ibidem
4
Stanley S. Harakas, The Church and the Secular World, în The Greek Orthodox
Theological Revue nr. 1/1972, p. 171
5
Ibidem, p. 172
6
Georges Mantzarides, op. cit., p. 1
7
Ibidem, p. 2
8
Ibidem, p.3
9
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologie şi cultură, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993, p. 67
10
Georges Mantzarides, art. cit., p. 6
11
Olivier Clement, Temogner dans une monde secularisèe, în Contacts nr. 40, 1988A,
Tome XXX, p. 277-295 şi De la sècularisation, nr. 185, les Trimestre, 1999, p. 14-37
12
Lesslie Newbigin apud Pr. Prof. Dr. Dumitru Gh. Popescu, op. cit., p. 68
13
Georges Mantzarides, art. cit., p. 6-7
14
Ibidem
15
Constantin C. Pavel, Tragedia omului în cultura modernă, Anastasia, 1997, p. 49-50
46
DE LA DIMENSIUNEA
PASCALĂ ŞI ESHATOLOGICĂ A SFINTEI
LITURGHII LA VIAŢA PAROHIEI
O INVITAŢIE LA ÎNNOIREA
1
GÂNDIRII NOASTRE LITURGICE
Pr. Conf. Dr. Daniel BENGA,

Prodecanul Facultăţii de Teologie „Justinian Marina“ din Bucureşti
Chiar de la început doresc să evidenţiez o dihotomie existentă în cadrul

teologiei ortodoxe, care a trecut după o celebră expresie a lui George Florovski
prin diverse "metamorfoze" de-a lungul istoriei. În timp ce dogmaticile
ortodoxe influenţate de cele apusene prezintă o eshatologie futuristă,
foarte uşor de remarcat prin prezentarea eshatologiei în ultimul capitol,
experienţei ecleziale ortodoxe îi corespunde mai degrabă o eshatologie
prezenteistă, potrivit căreia "împlinirea parţială de >>acum<< reaprinde şi
ţine trează dorinţa mereu reînnoită după o împlinire mult mai profundă şi mai
desăvârşită" 2, care va avea loc în împărăţia lui Dumnezeu. Însuşi termenul
"parousia" desemnează etimologic prezenţa Fiinţei Supreme, a Dumnezeului
Treimic, aici lângă noi, încă din veacul acesta.
Plecând de la experinţa liturgică din care s-a născut dogmatica bisericii,
putem spune că în viziunea părinţilor răsăriteni, alcătuitori ai slujbelor sfinte,
eshatologia este mai puţin o parte specială a teologiei dogmatice, ci mai
degrabă o constantă care străbate ca un fir roşu întreaga teologie ortodoxă.
Amprenta eshatologică a prezenţei reale, dar totuşi numai ca arvună a
Împărăţiei, este întâlnită în Ortodoxie peste tot: în sfinţi şi sfintele moaşte, în
viaţa asemenea îngerilor a monahilor şi a isihaştilor, care sunt învredniciţi să
vadă lumina necreată a Taborului, şi nu în cele din urmă în credincioşii care la
sfârşitul fiecărei Sfinte Liturghii cântă: "Am văzut Lumina cea adevărată, am
primit Duhul cel ceresc".
1. Eshatologia prezenteistă a Sfintei Liturghii
În decursul secolelor interpretarea Sfintei Liturghii a cunoscut accente
47
diferite. Dacă acest caracter eshatologic era foarte prezent în comentariile

bizantine timpurii ale Sfintei Liturghii, el a fost reprimat în cele târzii.
Profesorul german Karl Christian Felmy, unul din cei mai avizaţi cercetători ai
istoriei interpretării Sfintei Liturghii Ortodoxe, a demonstrat într-un studiu
de mare fineţe, comparând comentariile Sfântului Dionisie Pseudo-
Areopagitul şi cel al Sfântului Maxim Mărturisitorul cu cel al lui Nicolae
Cabasila, cum în ultimul caracterul eshatologic al Sfintei Liturghii a fost
reprimat. Pentru Sfântul Dionisie Sfânta Liturghie este o "icoană a celei
săvârşite de cetele îngereşti", iar pentru Sfântul Maxim o pregustare a
bunurilor veacului viitor. Aceste aspecte lipsesc în tâlcuirea lui Nicolae
Cabasila, în centrul căreia stă prezentarea în simboluri a evenimentelor
3
istorice ale vieţii lui Hristos .
Receptarea acestui comentariu în spaţiul răsăritean în dauna celor
bizantine timpurii a dus la reprimarea înţelegerii eshatologice a Sfintei
Liturghii şi transformarea ei într-o slujbă plină de simboluri, care
rememorează imitativ vieţa lui Hristos întâmplată în urmă cu două mii de ani.
În Rusia, spre exemplu, datorită unei largi răspândiri a comentariului
Sfântului Maxim înţelegerea eshatologică a Liturghiei ca pregustare a veacului
viitor s-a menţinut până la jumătatea veacului al XVII-lea. Icoana
Mântuitorului între puterile îngereşti, o icoană profund eshatologică care
domina iconostasul este înlăturată în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea,
4
devenind o expresie a reprimării caracterului eshatologic al Sfintei Liturghii .
În urma participării la un simpozion dedicat Liturghiei bizantine la
Washington, marele liturgist ortodox, Părintele Alexandru Schmemann, nota
în jurnalul său în data de 11 mai 1979: "Discuţii despre simboluri: nu cunosc
nimic mai lipsit de sens. În profunzime, ele sunt un substitut al "vieţii în
5
abundenţă" . Cu alte cuvinte, dacă vrem să nu gustăm direct din plinătatea
vieţii divine, să vedem în toate obiectele sau mişcările liturgice simboluri, iar
nu gesturi pline de viaţă divină.
Plecând de la faptul că în ciuda metamorfozelor petrecute în tâlcuirea
dumnezeieştii liturghii, totuşi caracterul eshatologic al acesteia s-a păstrat în
conţinutul slujbei mitropolitul de Pergam, Ioannis Zizioulas, remarca:
"Liturghia ortodoxă este atât de pătrunsă de eshatologie că ne întrebăm cum
anume a fost cu putinţă ca teologi care trăiesc în Biserica Ortodoxă să poată
scrie cărţi de dogmatică fără să trimită mereu şi fără să menţioneze vreodată
valoarea şi locul eshatologiei. Liturghia ortodoxă începe şi se sfârşeşte cu
anunţarea Împărăţiei, şi în structura sa de ansamblu nu este nimic altceva
decât o icoană a Eshatonului" 6.
Pe lângă proclamarea "Împărăţiei Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt"
de la începutul Liturghiei catehumenilor, deosebit de importante pentru
înţelegerea dimensiunii eshatologice sunt acele locuri din Sfânta Liturghie
48
unde îngerii şi credincioşii aduc împreună cântare de slavă Dumnezeului

Celui negrăit şi necuprins de minte, deci unde graniţa dintre cer şi
pământ este anulată 7.
În şedinţa sa din 10 februarie 2004 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române a hotărât ca la prima din cele nouă miride ale sfinţilor să fie
reintrodusă pomenirea Sfinţilor Îngeri, astfel: "Întru cinstea şi pomenirea
8
marilor voievozi Mihail şi Gavriil şi a tuturor cereştilor netrupeşti puteri" .
Astfel a fost îndreptată o eroare pătrunsă în ediţiile româneşti ale
Liturghierului începând cu ediţia 1956. Prin aceasta pe discul euharistic este
adunată biserica întreagă, cea pământească şi cea cerească, în jurul
Mântuitorului Hristos.
Astfel în rugăciunea rostită de preot în timpul vohodului mic, acesta se
roagă ca "împreună cu intrarea noastră să fie şi intrarea sfinţilor îngeri, care
slujesc împreună cu noi şi împreună slăvesc bunătatea Ta". În rugăciunea
rostită în taină în timpul Trisaghionului sau în Imnul-Heruvic concelebrarea
oamenilor şi a îngerilor sunt foarte evidente, la fel ca şi la sfârşitul rugăciunii ce
precede Sanctus-ul, unde preotul se roagă:
"Mulţumim Ţie şi pentru Liturghia aceasta, pe care ai binevoit a
o primi din mâinile noastre, deşi stau înaintea Ta mii de
arhangheli şi zeci de mii de îngeri, heruvimii cei cu ochi mulţi şi
serafimii cei cu câte şase aripi, care se înalţă zburând, cântarea
de biruinţă cântând, strigând, glas înălţând şi grăind:
Sfânt, Sfânt, Sfânt....
Cu aceste fericite Puteri şi noi, Iubitorule de oameni, Stăpâne,
strigăm şi grăim: Sfânt eşti şi Preafânt..." 9.
În special la începutul rugăciunii anaforalei ce urmează după Sanctus
împreună-cântarea şi concelebrarea umano-angelică devin sensibil
evidenţiate atât de Sfântul Ioan Gură de Aur, cât şi de Sfântul Vasile cel Mare10.
Cel mai important pasaj eshatologic al Sfintei Liturghii, neremarcat de
majoritatea comentatorilor moderni, este de departe anamneza anaforalei
care urmează cuvintelor de instituire şi precede epicleza:
"Aducându-ne aminte, aşadar, de această poruncă mântuitoare
şi de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de groapă, de
învierea cea de a treia zi, de înălţarea la ceruri, de şederea cea de-
a dreapta, şi de cea de a doua şi slăvită iarăşi venire".
Aici Biserica îşi aduce aminte de viitor ca de un eveniment din trecut.
Arhimandritul Ciprian Kern spunea: "În anamneza euharistică se şterg
graniţele dintre trecut, prezent şi viitor...". Mitropolitul Ioannis Zizioulas
comentează însă mai departe: "Amintirea viitorului dinamitează
problematica scolastică clasică privitoare la semnificaţia de memorial a
Euharistiei. Ea nu este comemorarea euharistică a unui eveniment din trecut.
49
Euharistia ca anamneză nu se înrădăcinează în trecut - în crucea lui Hristos - ci

în viitor, în Înviere şi în Împărăţia ce va veni" 11. Introducând realităţile
eshatonului în istorie, Duhul Sfânt care transcende istoria liniară transformă
continuitatea istorică într-o prezenţă 12. Este prezenţa Domnului care vine în
mijlocul celor care s-au adunat în biserică în numele Lui, conform poruncii
Sale. Există un cuvânt greu de interpretat în Evanghelia lui Ioan: "Adevărat,
adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce m-a trimis
are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă"
(In. V, 24). Textul este asemănător celui liturgic, deoarece postulează intrarea
în împărăţia lui Hristos fără a trece prin judecată. Amintirea viitorului din
anamneza euharistică este posibilă în virtutea acestui cuvânt al lui Hristos,
care face posibilă eshatologia prezenteistă.
Aducerea-aminte sau pomenirea celei de-a doua veniri ca eveniment al
trecutului arată că aceasta a avut deja loc sau cel puţin se petrece în acele
momente, tocmai datorită anulării graniţei dintre cer şi pământ. Ne aflăm în
timpul lui Dumnezeu care le cuprinde pe toate, în acel "astăzi" al Bisericii,
unde toate evenimentele iconomiei lui Dumnezeu se petrec neîncetat 13. Istoria
se deschide spre veşnicie, timpul istoriei este cuprins în timpul istoriei
mântuirii, care pătrunde în istorie, dar nu se transformă în istorie.
O analogie poate fi oferită de limbajul icoanelor în care nu este
reprezentat simplu trecutul, ci trecutul în perspectiva a ceea ce are să vină.
Icoana ortodoxă prezintă o lume transfigurată, ea are un caracter eshatologic,
asemănător celui al Sfintei Liturghii.
Biserica întreagă participă astfel în mod foarte real la viaţa veşnică a lui
Dumnezeu, aşa cum este ea oferită lumii la masa euharistică. Sfânta Liturghie
este "cea mai dramatică mărturie a unei întâlniri dintre eshaton şi istorie, a
14
desăvârşitului cu relativul în existenţa umană aici şi acum" . Această întâlnire
şi gustare din viaţa lui Dumnezeu nu poate rămâne fără consecinţe, deoarece
am văzut cum veacul de acum se metamorfozează în zidire nouă în Hristos.
Această veste o avem de transmis lumii.
2. Dumnezeiasca Liturghie ca Paşte al Bisericii
Într-o duminică din vara lui 2001 mă aflam într-una din bisericile din
Ploieşti, pregătindu-mă alături de preotul paroh să începem Sfânta Liturghie,
când pe uşa din dreapta a altarului a intrat un preot bătrân cu barbă albă
lungă, iradiind lumina descoperită de Domnul ucenicilor pe Tabor, care ne-a
sărutat spunându-ne: "Hristos a înviat!".
Atunci am înţeles în mod profund că Sfânta Liturghie este un Paşte, o
mare trecere din spaţiul şi timpul lumii în timpul cel veşnic al lui Dumnezeu,
deşi până atunci la fiecare Sfântă Liturghie în timpul punerii agneţului şi al
50
Sfânta Liturghie Arhierească săvârşită cu prilejul
sărbătoririi Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, ocrotitorul
Bucureştilor - 27 octombrie 2008
Proclamarea locală a canonizării Sfântului Dionisie Exiguul,

la Catedrala Arhiepiscopală "Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel"
din Constanţa - 2 noiembrie 2008
Preasfinţitul Părinte Ambrozie alături de Preafericitul Părinte
Patriarh Daniel, cu prilejul sărbătoririi Sfântului Prooroc Daniel,
ocrotitorul Preafericitului Părinte Patriarh - 17 decembrie 2008
celorlalte părticele în Sfântul Potir rosteam "Învierea lui Hristos văzând...",

"Luminează-te, luminează-te Noule Ierusalime..." şi celelalte.
Arhimandritul Vasilios, monah al mânăstirii Stavronikita din Sfântul
Munte Athos, comentând cuvintele "Ale Tale dintru ale Tale, Ţie îţi aducem de
toate şi pentru toate" spune:
"Această ofrandă liturgică totală adusă Domnului cel junghiat
pururea - un act de mulţumire şi libertate - constituie centrul
tainei, izvorul sfinţirii omului şi a cinstitelor daruri. Această
ofrandă ne dezbracă de toate, pierdem totul (Matei 16, 25).
Încetăm să mai existăm. Murim. În acelaşi timp, e momentul
când ne naştem la viaţă, ne împărtăşim de viaţa dumnezeiască
[...] Viaţa în Dumnezeiasca Liturghie e o stingere conştientă şi
totală, de aceea e şi o îmbrăţişare a unei taine ce ne depăşeşte. E
osteneală şi odihnă, e moarte şi viaţă" 15.
Dacă viaţa în Sfânta Liturghie este moarte şi viaţă, atunci Liturghia
însăşi este un Paşte, o trecere "de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer", aşa
cum cântă Biserica în Irmosul primei cântări a Utreniei Paştilor.
Pentru a înţelege cum a conceput Biserica Paştile trebuie să ne
îndreptăm privirea către Sinaxarul citit la Utrenia Învierii din Sfânta şi Marea
Duminică a Paştilor:
"Numim sărbătoarea de azi Paşti, după cuvântul care în vechiul
grai evreiesc însemnează trecere; fiindcă aceasta este ziua în
care Dumnezeu a adus, la început lumea dintru nefiinţă întru
fiinţă. În această zi smulgând Dumnezeu pe poporul israelitean
din mâna faraonului, l-a trecut prin Marea Roşie şi, tot în
această zi, S-a pogorât din ceruri şi S-a sălăşluit în pâtecele
Fecioarei. Iar acum, smulgând tot neamul omenesc din adâncul
iadului, l-a suit la cer şi l-a adus iarăşi la vechea vrednicie a
16
nemuririi" .
Conform teologiei acestui sinaxar întemeietor al tuturor praznicelor şi
sărbătorilor anului bisericesc Dumnezeu a săvârşit patru Paşti: 1. Primul Paşti
este aducerea lumii dintru nefiinţă la fiinţă (creaţia); 2. Al doilea Paşte săvârşit
de Dumnezeu este eliberarea poporului israel din robia Egiptului "cu mână
tare şi braţ înalt"; 3. Al treilea Paşte este Întruparea Fiului lui Dumnezeu în
istorie; 4. Iar ultimul este reprezentat de pogorârea la iad şi Învierea lui
Hristos. În toate cazurile amintite este vorba despre o trecere dintr-o stare în
alta, din nefiinţă la fiinţă, din Egipt în libertate, din cer pe pământ şi de pe
pământ la cer. Toate faptele amintite sunt fapte existenţiale ce ţin de lucrarea
lui Dumnezeu în istorie şi dau o dimensiune pascală istoriei lumii şi existenţei
umane. Lumea este creată să treacă, iar omul este creat să urce de pe pământ la
cer, să-şi valorifice în mod pascal existenţa.
53
Ceea ce este însă la fel de fundamental pentru interpretarea acestui text

cheie al teologiei creştine este faptul că se menţionează o cotemporalitate a
celor patru Paşti săvârşiţi de către Dumnezeu. Toate aceste "treceri" (diabasis)
se petrec "în această zi", adică într-o aceeaşi zi, în ziua infinită a istoriei
mântuirii, "zi" pe care o actualizăm în Sfânta Liturghie. Din această
perspectivă poate să aibe loc şi memoria viitorului în cadrul anamnezei
liturgice, deoarece Biserica iese într-o manieră pascală din timpul şi spaţiul
istoriei, pentru a intra şi a întâlni timpul lui Dumnezeu. Dacă înţelegem timpul
aşa cum ne-a învăţat Părintele Stăniloae ca "distanţa dintre chemarea lui
Dumnezeu şi răspunsul omului în credinţă", atunci timpul poate fi valorificat
şi nu rămâne la dimensiunea de "chronos" numai în sinaxa liturgică.
Pentru a vedea însă cum se actualizează taina învierii lui Hristos în
Biserică de-a lungul anului liturgic vă propun să ne îndreptăm privirile către
prima Duminică ce urmează Paştilor, Duminica Tomii. Această Duminică este
numită în sinaxarele greceşti şi româneşti, "Duminica Antipasha" 17, adică cea
care ţine loc de Paşte. Dacă acest lucru e adevărat înseamnă că noi trăim în
timpul acestei sărbători o actualizare a Paştilor. Dar să vedem ce ne spune
sinaxarul acestei sărbători:
"Deci, deoarece Învierea Domnului întrece în măreţie toate
celelalte lucruri din viaţă şi este mai presus de toată cugetarea, o
înnoim şi o prăznuim nu numai în fiecare an, ci şi pururea, în
fiecare a opta zi. Astfel, Duminica de azi este întâia înnoire a
Învierii, care cu dreptate se poate numi şi a opta , şi cea dintâi" 18.
Dacă Duminica Tomii este prima înnoire a Învierii Domnului, celelalte
Duminici sunt toate înnoirii ale Învierii. Astfel, fiecare Sfântă Liturghie
Duminicală este un Paşte care urcă Biserica neîncetat de pe pământ la cer.
Fiind zi a opta este o icoană a împărăţiei veşnice a lui Hristos, purtând în ea
chipul veacului ce va să fie.
Cele mai vechi omilii pascale cunoscute folosesc pentru paşte etimologia
Pascha = diabasis / transitus, adică trecere, depăşire a unei stări şi intrare într-
19
o nouă stare . Gaudentius de Brescia preia această etimologie şi formulează o
tipologie foarte interesantă: Paştile este Euharistia, este "trecerea" lui Hristos
în pâinea şi vinul euharistic. Sfânta Liturghie, Euharistia este Paştele cel
adevărat, Paştele Domnului. În predica pe care Sfântul Ioan Hrisostom a
ţinut-o la 31 ianuarie 387 în Antiohia compara paştele iudaic cu cel creştin,
afirmând că dacă paştele iudeilor este legat de o zi anume, creştinii
sărbătoresc Paştele nu o singură dată pe an, ci de trei sau patru ori pe
săptămână, sau de câte ori vor, adică la fiecare Sfântă Liturghie 20.
Toate aceste mărturii ale tradiţiei celei vii a Bisericii întemeiază întreaga
existenţă şi viaţă creştină pe teologia pascală. Viaţa liturgică este a Bisericii
este o viaţă pascală, dar şi viaţa fiecărui creştin este o viaţă pascală. Toate
54
Sfintele Taine ale Bisericii sunt de natură pascală, deoarece toate presupun
treceri în stări duhovniceşti, spirituale deosebite de cele iniţiale. Botezul este
astfel un paşte, cununia este un paşte, hirotonie este un paşte, toate hrănindu-
se din Paştele nostru Hristos a cărui moarte şi înviere o actualizăm de fiecare
dată când împlinim porunca dată ucenicilor la Cina cea de Taină: "Aceasta să
faceţi întru pomenirea Mea!".
3. "Liturghia" de după Sfânta Liturghie - Biserica trimisă în

lume „în numele Domnului“
Împărtăşirea din viaţa dumnezeiască, care e o iubire nemărginită, ne

transformă şi ne pregăteşte pentru a săvârşi un nou Paşte - trecerea din
Biserică în lume. În vechime Sfânta Liturghie se termina odată cu rugăciunea
Amvonului, când preotul îi invita pe credincioşi "Cu pace să ieşim", iar
poporul răspundea "Întru numele Domnului". Nu este vorba în acest dialog de
ieşirea preotului din altar, aşa cum vedem şi înţelegem azi, ci de ieşirea întregii
Biserici, a tuturor celor care "au văzut lumina cea adevărată", în numele lui
Dumnezeu şi în pacea dăruită de Domnul cel Înviat spre a spune întregii lumi
cât bine le-a făcut lor Dumnezeu. Pacea mea o dau vouă, spunea Mântuitotul
ucenicilor. Această "pace cerească" o primeşte Biserica de la Hristos şi trebuie
să o ducă în lume. Aceasta înseamnă în casele noastre, în familiile noastre, la
locul de muncă, la venicii noştri, pe strada noastră, în oraşul nostru într-o
manieră foarte concretă.
Referitor la modul în care se petrece ieşirea Bisericii în lume spre a
săvârşi o nouă lucrare publică mărturisitoare Mitropolitul Ioannis Zizioulas
spunea: "Această coborâre a cerului pe pământ care face posibilă ridicarea
pământului la cer, umple pământul de lumină, har şi bucurie şi face Liturghia
o sărbătoare, o celebrare din care creştinii se întorc în lume bucuroşi şi
21
purtători de har" . După ce "aici (în Sfânta Liturghie n.n.) învăţăm să trăim.
Aici răsare viaţa cu adevărat liberă ce va să vină, şi care ni s-a dat. Vedem cum
oferirea e sporire, deşertarea plinătate, smerenia slavă. Învăţăm să
22
mulţumim” suntem trimişi de Dumnezeu în lume spre a face cunoscută
tuturor oamenilor această viaţă.
Pornind de la centralitatea Sfintei Liturghii în teologia ortodoxă, de la
faptul că lumea însăşi săvârşeşte neîncetat o Liturghie, o "Liturghie cosmică",
după cum spunea celebrul teolog catolic Hans Urs von Balthasar analizând
teologia Sfântului Maxim Mărturisitorul, viaţa creştină însăşi este chemată să
23
devină o viaţă euharistică, doxologică - în cadrul căreia comuniunea de
iubire a Sfintei Treimi să fie dusă în lume de cei care au gustat din ea. Astfel
începe pentru slujitorii sfintelor altare şi pentru toţi creştinii "liturghia" de
după Sfânta Liturghie, lucrarea publică în lume ca trimişi ai lui Dumnezeu
55
spre a o sfinţi.
Liturghia euharistică nu este o "escapadă pioasă" în lumea rugăciunii şi
o întoarcere de la realităţile sociale ale lumii în care trăim prin închiderea într-
un spaţiu ghetou din care nu mai ieşim, ci ea cheamă pe fiecare credincios să
celebreze "taina fratelui" în afara Bisericii 24, în pieţele publice şi în mahalale,
acolo unde se aud strigătele săracilor, ale bolnavilor şi ale marginalizaţilor.
Nicolae Steinhardt, comentând textul de la Matei 25 referitor la criteriile
Judecăţii de Apoi, subliniază într-o celebră predică faptul că în acest text nu ne
aflăm în vreun spaţiu sacru, vreo academie platoniciană, ci la nivelul celor
umiliţi şi obidiţi, care pot gusta din plin savoarea unei fapte bune. Criteriul
ultim al judecăţii este astfel expus de monahul de la Rohia: "Cum ne-am purtat
25
în lume cu fraţii, cu vecinii, semenii şi vrăjmaşii noştri” .
Arhiepiscopul Tiranei, Anastasios Yannoulatos, fost profesor de istoria
religiilor la Universitatea din Atena, considera necesară pentru integritatea
participării liturgice a oricărui credincios extinderea "Liturghiei" la întreaga
viaţă:
“Fiecare dintre credincioşi este chemat să continue o
>>liturghie<< personală pe altarul tainic al propriei inimi, să
realizeze o propovăduire vie a veştii celei noi "de dragul întregii
lumi". Fără această continuare liturghia rămâne incompletă
[...] Jertfa Euharistiei trebuie extinsă în sacrificii personale
pentru cei aflaţi în nevoi, fraţii pentru care Hristos a murit [...]
Continuarea Liturghiei în viaţă înseamnă eliberare continuă de
puterile răului care lucrează înlăuntrul nostru, o reorientare
continuă şi deschidere [...] pentru eliberarea persoanelor umane
de orice structură demonică de nedreptate, exploatare, agonie,
singurătate şi pentru a crea o comuniune reală a peroanelor în
26
iubire" .
Atitudinea personală a creştinului este descrisă ca "liturgică" deoarece
îşi primeşte energia şi forţa din participarea la jertfa euharistică a Bisericii,
constituie cea mai bună pregătire pentru o participare mai conştiincioasă la
Euharistie şi este o expresie vie a transformării reale a omului în Hristos 27.
Prin aceasta Sfânta Liturghie nu mai poate rămâne numai locul exclusiv
al unei sfinţiri individuale, ci transformă membrii Bisericii în martori şi
mărturisitori ai împărăţiei lui Hristos şi împreună-lucrători la mântuirea
lumii.
Unul dintre cele mai vechi regulamente bisericeşti, Didascalia siriacă,
redactată la jumătatea secolului al III-lea undeva în Siria, numeşte săracii,
orfanii şi bolnavii altarul lui Dumnezeu:
"Dacă un om a primit ajutor la tinereţe fiind orfan, sau ajutor pentru
slăbiciunea vârstei înaintate, sau ajutor pentru infirmitatea pe care o aduce
56
boala, sau ajutor pentru creşterea copiilor, acesta trebuie mărturisit drept
28
altarul lui Dumnezeu" . Având în vedere importanţa slujirii la acest al doilea
altar slujitorii altarului sunt îndemnaţi: "Drept urmare, fiind tu episcop sau
diacon, perseverând în slujirea către altarul lui Hristos - adică (slujirea către)
29
văduve şi orfani - străduieşte-te ..." .
În dinamica Paştelui de care am amintit omul este chemat la săvârşirea
unui nou Paşte personal, ieşirea din el însuşi şi trecerea în celălalt. Această
schimbare înnoitoare însă se hrăneşte din Învierea lui Hristos celebrată în
jertfa euharistică. Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Ioan Gură de Aur, teologii
liturgici prin excelenţă ai Bisericilor Ortodoxe sunt în acelaşi timp, sigur nu
întâmplător, unii din cei mai mari reformatori sociali ai vremii în care au trăit,
asumându-şi iniţiative creatoare practice înlăuntrul societăţii. Sfântul Ioan
Hrisostom asigura întreţinerea a peste 3000 de văduve şi a sute de străini,
bolnavi şi prizonieri încă în vremea când era preot în Antiohia, numărul
săracilor aflaţi în îngrijirea sa pe vremea arhiepiscopatului la Constantinopol
ridicându-se la 7000. Sfântul Vasile cel Mare a organizat un "oraş" cu spitale,
orfelinate, case de oaspeţi, şcoli, ateliere, mobilizând sute de oameni pe baza
unui plan social sistematic, a cărui realizare a urmărit-o el însuşi pas cu pas,
imitând slujirea lui Hristos 30.
Această atitudine defineşte în mod deplin spiritualitatea ortodoxă,
caracterizată de un ritm pascal al vieţii, care iese din această lume spre a gusta
din lumea lui Dumnezeu în Sfânta Euharistie, dar se reîntoarce în această
lume pentru a transpune în cotidian lumina Învierii lui Hristos, care nu va
străluci numai în veacul ce va să fie, ci deja "aici şi acum".
4. Chronos şi Kairos în viaţa preotului
Trăim într-o lume a crizei de modele autentice sau mai bine zis o lume a
pseudomodelelor. Pentru vieţuirea creştină problema modelului este
fundamentală, deoarece de regulă modelul este imitat de cel care şi-l alege. La
fel ca şi în vremea Sfântului Ioan Gură de Aur, când creştinii ştiau numele şi
vârsta tuturor cailor ce concurau în hipodromul Antiohiei, tot la fel tinerii
noştri şi o mare parte din credincioşi cunosc regizori de filme, staruri de
muzică, fotbalişti celebrii etc, necunoscând aproape nici unul din modelele
biblice, în afara câtorva lucruri cu privire la Hristos. Modelele biblice sau
patristice devin inoperabile prin necunoaştere, astfel că în această lume a
pseudomodelelor unul dintre puţinii oameni ai lui Dumnezeu cu care mai vin
în contact direct este preotul parohiei cu întreaga sa familie, casa preotului cu
întreaga viaţă din ea.
Sfântul Apostol Pavel le scria galatenilor: "O, copiii mei, pentru care
sufăr iarăşi durerile naşterii, până ce Hristos va lua chip în voi!" (Gal. 4, 19)
57
Aceasta este paternitatea reală a oricărui preot în ambele locaşuri de viaţă,

familia şi parohia. Aşa cum Biserica s-a născut din jertfa lui Hristos, tot la fel
trupul bisericii parohiale creşte hrănindu-se din aceeaşi Jertfă a lui Hristos.
Mai mult decât atât, prin jertfă şi uneori chiar prin suferinţă, părintele
duhovnicesc participă activ la naşterea lui Hristos în fiii săi 31.
Ceea ce părintele duhovnicesc dă copiilor săi nu este în primul rând un
cod de reguli scrise sau orale, fie că le numim sfaturi sau porunci, ci o relaţie
personală, o întâlnire în iubire. Paternitatea lui Dumnezeu Insuşi se descoperă
chiar în iubire, iar cel care îl urmează ca părinte trebuie să rămână în iubire.
"Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi
Dumnezeu rămâne întru el." (I In. 4, 16) In această relaţie iubitoare şi
personală, părintele duhovnicesc nu trăieşte viaţa într-o continuă
"încremenire în proiect", ci creşte şi se transformă împreună cu copiii şi
ucenicii săi, fiindcă Dumnezeu îi călăuzeşte necontenit pe toţi 32.
Sfinţii Varsanufie şi Ioan prezintă părintele duhovnicesc într-o
perspectivă eshatologică vorbind de prezentarea acestuia la judecata de apoi
împreună cu fii. El va merge în faţa lui Hristos cel dintâi şi va rosti cu
psalmistul: "Iată eu şi fiii pe care mi i-a dat Dumnezeu!". Iar fiii pe care va
trebui să-i prezinte la judecată sunt atât proprii copii, cât şi toţi fiii
duhovniceşti.
Poate mă veţi întreba, cum este posibil să se realizeze practic această
implicare a părintelui duhovnicesc în viaţa fiilor săi, trupeşti şi spirituali, cum
participă activ chiar preoteasa şi întreaga familie a preotului la viaţa pastorală
a acestuia? Aş putea să dau sfaturi ca: Preotul să fie model de viaţă, preotul să
slujească frumos, preoteasa să fie activă în comitetul parohial, să fie nelipsită
de la Biserică, ca şi copiii preotului de altfel, să iniţieze cursuri de pedagogie
creştină cu mamele din parohie ş.a.m.d. Dar dacă preotul sau preoteasa
respectivă, familia lor, nu L-a întâlnit încă pe Hristos şi nu cunoaşte
frumuseţile, mângâierile şi binecuvântările care se nasc din
întâlnirea cu Hristos, orice sfat este de prisos. În viaţa pastoral-misionară,
la fel ca şi în cea duhovnicească nu este nevoie neaparat de reţete abstracte
prescrise, pentru că este o viaţă dusă sub adierile şi mângâierile Sfântului Duh.
Cel care L-a cunoscut pe Hristos pleacă să Îl propovăduiască cu timp şi fără
timp, la fel ca cei vindecaţi în Evanghelii, cărora Iisus le porunceşte să tacă, iar
ei strigă pe toate uliţele şi vestesc întregii lumi cât bine le-a făcut lor
Dumnezeu. Suntem invitaţi aşadar la creativitate, pentru a-L duce pe
Hristos în casele tuturor oamenilor.
Preoţii ortodocşi sunt spre deosebire cei romano-catolici căsătoriţi şi
datorită acestui lucru se pare că nu atât de mult timp pentru misiunea din
Biserică. Ce trebuie să facem cu timpul pe care ni l-a dăruit Dumnezeu?
Problema pe care o ridică întrebările de mai sus nu este cea a fiinţei timpului, ci
58
aceea a utilităţii lui practice în viaţa noastră. Aici nu facem referire la timpul ce
poate fi definit în dimensiunea sa profană şi trecătoare de "chronos", ci în
dimensiunea sa sacră de "kairos", de timp sfânt. Astfel, putem vorbi de o
dialectică a dăruirii preotului când familiei, când parohiei, mereu primând
folosirea cât mai deplină a timpului pe care Dumnezeu i l-a dăruit pentru a
vorbi despre "mirabilia Dei", despre faptele minunate ale lui Dumnezeu.
Preotul, care este omul lui Dumnezeu, va şti întotdeauna pentru ce este timp la
un moment dat. Acum este "kairos" pentru misiunea pimenică din parohie, iar
acum este "kairos" pentru familia lui. Acest "kairos" este un timp al dăruirii,
pentru că preotul este un slujitor al bucuriei, pe care trebuie să o dăruiască atât
familiei, cât şi parohiei sale.
Foarte mulţi preoţi îşi înţeleg misiunea nu ca slujire a credincioşilor, ci
ca stăpânire asupra credinţei lor, astfel apărând neputinţa dăruirii pentru
ceilalţi. O astfel de concepţie asupra slujirii preoţeşti are consecinţe dramatice
asupra modului exercitării misiunii. Tragedia mentalităţii româneşti, care se
face simţită la toate nivelurile societăţii, constă în faptul că nu am înţeles, că a
avea o funcţie în societate sau în cadrul parohiei înseamnă a avea o slujire.
Modelul este Hristos, care n-a venit să i se slujească, ci ca să slujească El şi să-
Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi. (Mt. 20, 28) Conform acestei
viziuni Sfântul Apostol Pavel şi ucenicul Timotei mărturisesc creştinilor din
Corint: "Nu că doar avem stăpânire peste credinţa voastră, dar suntem
împreună-lucrători ai bucuriei voastre" (II Cor. 1, 24). Această concepţie
asupra misiunii sacerdotale, pe care o reîntâlnim şi în apoftegmele părinţilor,
este singura care face din timpul dăruit de către Dumnezeu un timp sacru -
kairos - în care suntem chemaţi să ne dăruim ca preoţi familiilor şi parohiilor
noastre.
Gustând la fiecare Sfântă Liturghie din Euharistie suntem chemaţi să
devenim noi înşine Euharistie, pâine sfinţită care se dă spre mâncare
celorlalţi. Omul bun este definit în tradiţia poporului român a fi "pâinea lui
Dumnezeu". Or pâinea lui Dumnezeu este Euharistia. Drept urmare preotul ca
om şi pâine a lui Dumnezeu este chemat să se dea spre mâncare familiei sale şi
celorlalţi credincioşi, slujindu-le bucuria cu iubire părintească, aşa cum se
cuvine unui părinte.
Note bibliografice
1
Studiul de faţă este dedicat anului jubiliar al Sfintei Scripturi şi al Sfintei Liturghii
(2008) şi reprezintă o sinteză a mai multor idei, gânduri şi frământări elaborate şi
prezentate în mai multe studii de-a lungul anilor ce au trecut. Încercarea de faţă
doreşte să contribuie la sensibilizarea preoţilor din parohii cu privire la importanţa
unei corecte înţelegeri a Sfintei Liturghii şi a rolului practic pe care această înţelegere
59
poate să îl joace în viaţa parohiilor noastre. Dintre aceste studii folosite şi în lucrarea
de faţă menţionez: „Întâlnirea dintre istorie şi eshaton în teologia şi viaţa Sfinţilor Trei
Ierarhi“, în: Studii Teologice, Seria a III-a, II (2006), nr. 1, p. 7-26. „Între timpul
istoriei şi timpul lui Dumnezeu. Transcenderea temporalităţii în teologia siriacă a
secolului al IV-lea“, în: Timp şi spaţiu. O abordare din perspectiva ştiinţelor
umaniste, coordonator Lucreţia Vasilescu, Editura Universităţii din Bucureşti,
Bucureşti, 2006, p. 102-111 şi „Familia preotului - aspecte teologice, canonice şi
pastoral-misionare“, în: Glasul Bisericii, LVII (2002), nr. 9-12, p. 64-79.
2 Karl Christian Felmy, Dogmatica experinţei ecleziale. Înnoirea teologiei ortodoxe
contemporane, trad. de pr. prof. dr. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1999, p. 310
3
Cf. Karl Christian Felmy, Die Verdrängung der eschatologischen Dimension der
byzantinischen Göttlichen Liturgie und ihre Folgen, în idem, Diskos. Glaube,
Erfahrung und Kirche in der neueren orthodoxen Theologie. Gesammelte Aufsätze,
hrsg. von Heinz Ohme und Johann Schneider, (OIKONMIA, 41), Erlangen, 2003, p.
180.
4
Ibidem, p. 182-183.
5
Biografia unui destin misionar. Jurnalul Părintelui Alexander Schmemann (1973-
1983), trad. de Felicia Furdui, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 351.
6
Ioannis Zizioulas, Die Eucharistie in der neuzeitlichen orthodoxen Theologie, p. 175
apud Karl Christian Felmy, Dogmatica experinţei ecleziale. Înnoirea teologiei
ortodoxe contemporane, trad. de pr. prof. dr. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu,
1999, p. 258.
7
Revelator în acest sens este troparul ce urmează după Stihoavna Utreniei din prima
luni a Postului Mare, unde credincioşii cântă: "În Biserica slavei tale stând, în cer ni se
pare a sta Născătoare de Dumnezeu...".
8
Cf. Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, Pomenirea Sfinţilor Îngeri la Proscomidie, în
"Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă Universitatea Bucureşti", IV (2004), p. 577-
589.
9
A se vedea orice ediţie a Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur.
10
Una din cele mai vechi anaforale unde este menţionată împreună-liturghisirea cu
Sfinţii Îngeri este cea din Evhologhionul episcopului Serapion de Thmuis. Cf. Nicolae
I. Popoviciu, Epicleza euharistică, Editura Nemira, Bucureşti, 2003, p. 148.
11
Ioannis Zizioulas, Die Eucharistie in der neuzeitlichen orthodoxen Theologie, p. 176
apud Karl Christian Felmy, op. cit., p. 259.
12
O prezentare detaliată a dimensiunii pnevmatologice a ecleziologiei în Idem, Die
pneumatologische Dimension der Kirche, în "Internationale katholische Zeitschrift",
2 (1973), p. 111-127.
13
Există un timp sacru în care orice fel de timp profan este depăşit, este timpul
iconomiei divine. Istoria mântuirii se desfăşoară în timpul veşniciei divine, dar ea
intersectează şi istoria profană şi îi dă sens. Moartea şi Invierea lui Hristos sunt
împlinirea „typos“-urilor din Vechiul Testament. Un „typos“ creează o relaţie între
două evenimente sau persoane, în care unul din cei doi nu este doar el însuşi ci este şi
celălalt, iar celălalt îl include şi primul. Amândoi polii sunt despărţiţi temporal, dar ei
se află înlăuntrul istoriei, ca figuri reale. Amândouă persoanele sau evenimentele sunt
din punctul de vedere al timpului sacru contemporane. Timpul în care ele există este
60
timpul liturgic al lui „astăzi“. (A se vedea toate troparele marilor praznice creştine,
conform cărora orice eveniment al iconomiei mântuirii are loc „astăzi“, adică în timpul
iconomiei divine, în care Biserica intră prin prăznuirea ei şi face ca praznicul să nu fie
doar aducere aminte.)
Pentru a scoate în evidenţă carcaterul eshatologic al „typos“-ului Origen şi Sfântul
Grigorie de Nazianz au dezvoltat o tipologie în trei trepte. Evenimentul din Vechiul
Testament care este „typos“ al lui Hristos, deci se împlineşte în Hristos. Implinirea în
Hristos devine la rândul ei „typos“ pentru împlinirea umană în Biserică şi Eshatologie.
Cu privire la teologia tipologiei în Biserica veche vezi: Wolfgang Huber, Passa und
Ostern. Untersuchungen zur Osterfeier der alten Kirche, Verlag Alfred Töpelmann,
Berlin, 1969, p. 89 ş. u.
14
Ioannis Zizioulas, Creaţia ca Euharistie, trad. de Caliopie Papacioc, Editura
Bizantină, Bucureşti, 1999, p. 23.
15
Arhimandritul Vasilios, Intrarea în Împărăţie. Elemente de trăire liturgică a tainei
unităţii în Biserica Ortodoxă, traducere de pr. prof. dr. Ioan Ică, Editura Deisis, Sibiu,
1996, p. 60-61.
16
Penticostar, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1999, p. 19.
17
Prepoziţia "anti", tradusă din limba greacă nu înseamnă cu s-ar părea la prima
vedere şi cum ştim din limba vorbită "împotrivă", ci "în loc de".
18
Penticostar, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1999, p. 62.
19
Referitor la această etimologie cf. Wolfgang Huber, op. cit., p. 120-129.
20
Cf. ibidem, p. 134-135.
21
Ioannis Zizioulas, Creaţia ca Euharistie, trad. de Caliopie Papacioc, Editura
Bizantină, Bucureşti, 1999, p. 23.
22
Arhimandritul Vasilios, Intrarea în Împărăţie. Elemente de trăire liturgică a tainei
unităţii în Biserica Ortodoxă, traducere de pr. prof. dr. Ioan Ică, Editura Deisis, Sibiu,
1996, p. 64.
23
Teologia poate fi concepută şi definită ca doxologie, fiind cântare de slavă adusă cu
toată fiinţa lui Dumnezeu. „Ce poate fi mai adevărat decât un cântec curat, o sfântă
laudă?”, se întreba ieroschimonahul Daniil Tudor. Conform unei astfel de viziuni,
psalmistul David face teologie atunci când cântă: Toată suflarea să laude pe Domnul!
(Ps. 150, 6): peştii cei mari şi toate adâncurile; focul şi grindina, zăpada şi bruma,
vântul şi furtuna, care împlinesc poruncile Lui; munţii şi toate dealurile, pomii cei
roditori şi toţi cedrii; fiarele şi toate dobitoacele, târâtoarele şi păsările zburătoare;
stăpânitorii pământului şi toate noroadele; toate să laude Numele Domnului (Cf. Ps.
148). Astfel cântă inima utrenică a „dreptei slăviri”, a Ortodoxiei. Ieroschimonahul
Daniil Tudor, Scrieri, I, Editura Christiana, Bucureşti, 1999, p. 18.
24
Cf. Ion Bria, The Liturgy after the Liturgy. Mission and Witness from an Orthodoxe
Perspective, WCC, Geneva, 1996, p. 20.
25
Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a
Maramureşului şi Sătmarului, Baia Mare, 1992, p. 39.
26
Ion Bria (editor), Martyria-Mission: The Witness of the Orthodox Churches Today,
WCC, Geneva, 1994, p. 67.
27
Cf. Ion Bria, The Liturgy after the Liturgy, p. 20.
28
The Didascalia Apostolorum in Syriac, II, Chapters XI-XXVI, translated by Arthur
61
Vööbus, (CSCO, 408), Louvain, 1979, p. 161.

29
Ibidem, p. 163.
30
Cf. Anastasios Yannoulatos, Ortodoxia şi problemele lumii contemporane, Editura
Bizantină, Bucureşti, 2003, p. 199. Cu privire la instituţiile de asistenţă socială în
Biserica veche, aşezăminte de ocrotire şi caritate pentru văduve, orfani şi fecioare vezi
pr. prof. Liviu Stan, Instituţiile de asistenţă socială în Biserica veche, în "Ortodoxia",
IX (1957), nr. 1, p. 95-118.
31
Vezi: H. von Campenhausen, Kirchliches Amt und geistliche Vollmacht in den ersten
drei Jahrhunderten, Tübingen, 1953, 48 ş.u.
32
Vezi: Irénée Hausherr S.I., Paternitatea şi îndrumarea duhovnicească în Răsăritul
creştin, 21.
62
MEDALION OMILETIC - EPISCOPUL GRIGORIE
COMŞA AL ARADULUI
- EVOCARE LA 120 DE ANI DE LA NAŞTERE
Pr. Asist Univ. Drd. Nicuşor BELDIMAN
Ierarhi cărturari ostenitori în câmpul omiletic românesc.

Scurtă retrospectivă
Istoria predicii româneşti cunoaşte chipuri de ierarhi şi preoţi cărturari

luminaţi, care, conştienţi de importanţa activităţii predicatoriale a clerului şi a
luminării credincioşilor, au contribuit prin scrisul lor omiletic la păstrarea şi
transmiterea credinţei ortodoxe.
În acest sens, socotim necesar să amintim câţiva dintre ierarhii care au
desfăşurat o deosebită activitate de propovăduire, în trecutul Bisericii noastre.
O figură proeminentă o reprezintă Sfântul Varlaam, „mitropolitul cărturar,
ce a dat o nouă şi strălucitoare tălmăcire a Evangheliei şi o seamă de vieţi de
sfinţi” 1, în cele 75 de predici ale sale înmănunchiate în Cartea românească
de învăţătură la duminicile de peste an, la praznice împărăteşti şi
la sfinţi mari, tipărită la Iaşi în anul 1643. Sfântul Antim Ivireanul
(1650-1716), cel mai mare predicator de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi
începutul celui de-al XVIII-lea, a înzestrat cultura românească cu cea mai
înaltă expresie a cuvântului rostit până la acea dată, elaborând nemuritoarele
Didahii, operă ce îl aşează printre cei mai mari oratori bisericeşti ai tuturor
timpurilor. De asemenea, mitropolitul Andrei Şaguna (1808-1873), un
ierarh de excepţie al Bisericii noastre, conştient de importanţa predicii pentru
viaţa spirituală a credincioşilor, a tipărit şi înzestrat bibliotecile parohiale cu
valoroase colecţii de cuvântări bisericeşti şi tâlcuiri ale cazaniilor duminicale:
Chiriacodromionul lui Nichifor Theotoche, cu un adaos de
cuvântări pentru sărbătorile domneşti 2 şi Tâlcuirea Evangheliei
3
în Duminicile Învierii şi ale sărbătorilor , adevărate izvoare nesecate
în câmpul omiletic.
Activitatea acestora a fost continuată de Petru Maior (1756-1821),
neobosit luptător pentru drepturile românilor din Ardeal şi luminat teolog,
cunoscutul corifeu al „Şcolii Ardelene”, care a lăsat posterităţii nu numai
63
lucrări istorico-filologice, dar şi opere teologice remarcabile, inclusiv câteva

4
cărţi de predici: Propovădanii la îngropăciunea oamenilor morţi ;
5
Didahii, adică învăţături pentru creşterea fiilor ; Prediche sau
6
învăţături la toate duminicile şi sărbătorile anului . În aceeaşi
perioadă episcopul Filotei al Buzăului (1805-1860) cerea tuturor preoţilor
din cuprinsul eparhiei sale ca, în vederea exersării predicării, „ fiecare să-şi ia
câte o temă sau subjet , aşternând pe hârtie câte un cuvânt în care să trateze
7
despre dânsa, pe larg, tot ce s-ar putea pricepe ”, iar episcopul Dionisie
8
Romano (+1873), primul membru onorific al Academiei Române , a
îmbogăţit cultura românească cu mai multe cărţi, cele mai cunoscute fiind:
Principii de retorică şi elocvenţa amvonului 9, structurată în trei părţi;
10
Modele de elocvenţă bisericească , unde dă exemple de cuvântări din
Sfânta Scriptură şi din Sfinţii Părinţi, precum şi Adunare de cuvinte
sărbătoreşti, funebre şi alte ocaziuni 11. Alături de aceştia mai
menţionăm pe mitropolitul Veniamin Costachi (1768-1846), care tipăreşte
12
Chiriacodromionul lui Nichifor Theotoche , arhiereul Neofit
Scriban (1808-1884), autor al lucrărilor: Cuvinte panighirice şi
13 14
moralnice şi Predici şi cuvântări , episcopul Melchisedec
Ştefănescu (1823-1892), traducător al celor Şaizeci şi patru de cuvinte
sau predice ale Sfântului Ioan Hrisostom 15 şi alţii, care au ilustrat
literatura omiletică a timpului lor cu lucrări de certă valoare.
O figură de ierarh şi predicator conştiincios, cu o contribuţie deosebită
la teoria predicii şi la dezvoltarea literaturii omiletice româneşti din prima
jumătate a secolului al XX-lea, a fost şi episcopul Grigorie Comşa al
Aradului, a cărui viaţă şi operă, constituită într-o fericită paradigmă pastorală,
merită din plin toată atenţia şi recunoştinţa noastră. Dacă părintele profesor
Dumitru Belu este considerat cel mai prolific autor de studii omiletice
româneşti, avându-se în vedere vasta sa operă (aproximativ 360 studii
publicate şi 330 nepublicate), în aceeaşi măsură episcopul Grigorie al
Aradului, luând în considerare întreaga sa activitate pe tărâm publicistic, mai
ales volumele de predici, poate fi numit „cel mai prolific autor omiletic din
Ardeal, din toate timpurile” 16.
I. Episcopul Grigorie Comşa date bio-bibliografice generale

A) Obârşia, studiile, treptele slujirii, cărţi şi studii de interes
general. S-a născut la 13 mai 1889 în comuna Comana de Sus, judeţul
Făgăraş, din părinţii Gheorghe şi Ana, de la care a primit o aleasă educaţie
religioasă. Primele învăţături le-a dobândit la şcoala din comuna natală, unde
tatăl său era învăţător. După terminarea claselor primare, în anul 1900 a intrat
la gimnaziu, obţinând după opt ani de studiu, în anul şcolar 1907-1908,
diploma de bacalaureat. Datorită creşterii şi educaţiei primite în casa
64
părintească, a urmat studiile teologice timp de trei ani la Seminarul

„Andreian” din Sibiu, avându-l ca profesor, printre alţii, pe mitropolitul
Nicolae Bălan17. Primind din partea consistoriului arhidiecezan o bursă, a
urmat studiile juridice la Universitatea din Budapesta, timp de patru ani,
obţinând titlul de doctor în Drept, la 8 mai 1915. Concomitent cu aceasta a
studiat şi la Facultatea de Teologie de acolo, în special disciplinele Omiletică şi
Drept bisericesc. Reîntors în ţară, la 10 octombrie 1915, a fost hirotonit diacon
de mitropolitul Ioan Meţianu. Timp de patru ani a slujit la catedrala din Sibiu
(1915-1919), îndeplinind pe lângă aceasta şi funcţiile de redactor al publicaţiei
religioase „Telegraful Român”18 timp de un an şi, apoi, aproape doi ani
profesor de religie la gimnaziul din Sibiu, colaborator la „Revista Teologică”,
secretar la fundaţia „Gojdu” şi chiar deputat în primul Parlament al
19
României . În anul 1920 a funcţionat în Ministerul Cultelor şi Artelor, întâi ca
defensor, apoi ca subdirector general. Studiile teologice şi le-a întregit la
Facultatea de Teologie din Bucureşti, unde obţine titlul de licenţiat (1921) iar
în 1925 pe cel de doctor în Teologie, cu lucrarea intitulată: Datoriile preoţimii
în faţa problemelor sociale 20.
Încă din timpul studiilor seminariale de la Sibiu era preocupat în chip
special de lectura şi studiul Sfintei Scripturi, simţind o deosebită atracţie către
slujirea amvonului, dedicându-se apoi cu totul oratoriei bisericeşti. Om de
carte, înzestrat cu o vastă şi temeinică cultură, este ridicat la treapta de episcop
al eparhiei Aradului la 3 mai 1925, iar la 28 mai 1934 este ales, împreună cu
episcopul de Alba Iulia, Nicolae Ivan, membru de onoare al Academei Române
21
şi al Societăţii Scriitorilor Români . În timpul slujirii sale de arhiereu a
acordat o atenţie cu totul deosebită laturii învăţătoreşti a preotului, convins
fiind că „ îndatorirea preotului este să propovăduiască cuvântul lui
Dumnezeu, cu timp şi fără timp, ca să lumineze inima şi să determine viaţa
credincioşilor spre urmarea poruncilor şi învăţăturilor lui Dumnezeu” 22. După
o scurtă, dar rodnică păstorire la Arad, îşi dă obştescul sfârşit la 25 mai 1935, în
vârstă de numai 46 de ani.
Pentru contribuţia deosebită la dezvoltarea literaturii teologice
româneşti, în special cea omiletică, pe bună dreptate mitropolitul Ardealului,
Nicolae Bălan, aprecia activitatea episcopului Grigorie Comşa astfel: „Prea
Sfinţia Sa, Episcopul Grigorie al Aradului a iniţiat în eparhia pe care o
păstoreşte, o foarte vie activitate religioasă şi însuşi dă pildă cum trebuie
făcută ea. Având un remarcabil dar de cuvântare, Prea Sfinţia Sa
propovăduieşte cuvântul Evangheliei cu entuziasm în tot cuprinsul eparhiei,
dar ţine să-i sară în ajutor şi preoţimii noastre, punându-i la îndemână
predicile şi cuvântările ţinute în diferite prilejuri. Aceste minunate cuvântări
sunt izvor de inspiraţie pentru fiecare preot şi le recomandăm cu deosebită
23
căldură preoţimii noastre” .
65
Dintre lucrările cu carater teologic general notăm: Monahismul (după

A.Harnack, Sibiu, 1915); Sâmbăta şi Duminica (Bucureşti, 1923); Poate crede
omul modern în minuni? (Bucureşti, 1926); Sectele din România (Bucureşti,
1925); Datoriile preoţimii în faţa problemelor sociale (Bucureşti, 1925);
Călăuza cunoaşterii şi combaterii sectelor (Bucureşti, 1925); Credinţa şi
Botezul (Arad, 1926); Combaterea Catehismului Baptiştilor (Arad, 1926);
Baptismul în România ( Arad, 1927); Eşti sigur de mântuire? ( Arad, 1927);
Primejdia Baptismului ( Arad, 1928); Podoabele căminului creştin (Arad,
1928); Biserica, Statul şi Baptismul (Bucuresti, 1928); Lucrarea diavolească
a Adventiştilor (Arad, 1929); Pastoraţia individuală şi colectivă (Arad, 1929);
Primejdia sectelor religioase pentru statele naţionale şi mijloacele de
apărare (Arad, 1929); În slujba Misionarismului Ortodox (Arad, 1930);
Credinţa care lucrează (Arad, 1931); Taina Pocăinţei şi Intelectualii
(Bucuresti, 1931); Preotul şi societatea de azi (Arad, 1932); Dimitrie
Ţichindeal, preotul şi dascălul român (Arad, 1933); Spre zările veşniciei
(Arad, 1933); Temeiurile Biblice şi canonice ale apostolului laic (Arad, 1933);
Ortodoxia şi Românismul în trecutul nostru (Arad, 1933); Cercetarea
Bisericii şi Intelectualii (Arad, 1934); Icoana familiei creştine (Arad, 1934);
Lupta împotriva indiferentismului religios (Arad, 1934); Biserica şi destinele
naţionale (Arad, 1935)
B) Repere omiletice. Prezentarea operei omiletice a lui Grigorie

Comşa, îndeosebi a volumelor sale de predici, va scoate în evidenţă şi mai bine
locul pe care acesta îl ocupă printre ostenitorii de excepţie ai Omileticii
româneşti. Astfel, dintre lucrările publicate în acest domeniu amintim:
1. Darurile Duhului Sfânt (Arad, 1934), care cuprinde predici rostite
cu ocazia cercetării credincioşilor săi la praznicul Rusaliilor.
2. Haina de nuntă (Arad, 1935), lucrare ce conţine 22 de predici
tematice despre: păcat, valoarea timpului, grija de suflet, frica de Dumnezeu,
purtarea de grijă a lui Dumnezeu, judecata din urmă, conştiinţa creştină,
învierea morţilor, viaţa de veci, s.a. Aceste predici se disting prin planul precis
al temelor, prin argumentarea lor cu texte din Sfânta Scriptură şi Sfinţii
Părinţi şi printr-o limbă cursivă şi limpede.
3. Veniţi la Hristos (Arad, 1926) cuprinde predici la toate duminicile
anului bisericesc începând cu duminica Paştilor şi încheind cu duminica
Floriilor.
4. De la leagăn până la mormânt (Arad, 1927), alcătuită din 51 de
predici la Taina Botezului, Mărturisirii, Euharistiei, Maslului, Cununiei şi la
sfinţiri de biserici.
5. Predici pentru toate duminicile de peste an şi alte ocazii
(Arad, 1918). Acest volum conţine 74 de predici, dintre care 29 aparţin
66
Vizita Alteţelor Regale, Principesa Margareta şi Principele Radu
la Muzeul Eparhial - 27 aprilie 2008
Manifestări religios-culturale desfăşurate la

Seminarul Teologic
“Teoctist Patriarhul” din Giurgiu, cu prilejul
schimbării denumirii acestuia - 12 mai 2008
Darul Întâistătătorului Eparhiei Giurgiului pentru
Domnul Prim-ministru Călin Popescu Tăriceanu,
cu prilejul inaugurării Aşezământului social
"Grădina Maicii Domnului"
din Parohia Letca Nouă - 8 septembrie 2008
Preasfinţitul Părinte Ambrozie alături de Părintele Arsenie

Papacioc, duhovnicul Mănăstirii "Sfânta Maria" din Techirghiol
preotului Gheorghe Maior, iar 45 episcopului Grigorie Comşa. Stilul lor este
scurt şi condensat, ferindu-se de exagerări şi de oratorism superficial,
abordând teme ce interesează viaţa reală a credincioşilor.
6. Aprindeţi darul lui Dumnezeu (Arad, 1934), o culegere de
meditaţii în care accentuează rolul preotului de propovăduitor al Evangheliei.
Autorul insistă asupra datoriei preotului de a fi pătruns el însuşi de
adevărurile eterne pe care le propovăduieşte şi de harul mântuitor al Sfintelor
Taine.
7. Predici la sărbătorile bisericeşti (Arad, 1925) cuprinde 20 de
panegirice şi predici tematice la marile praznice şi sărbători : Naşterea Maicii
Domnului, Înălţarea Sfintei Cruci, Cuvioasa Parascheva, Sfântul Dimitrie,
Anul Nou, Sfântul Nicolae, Naşterea Domnului, s.a. Aceste predici sunt bine
dezvoltate şi documentate cu citate din Sfânta Scriptură şi diferiţi autori şi
istorici. Ele conţin învăţături şi îndemnuri în strânsă legătură cu viaţa de toate
zilele a credincioşilor, având intenţia de a-i determina pe aceştia la adoptarea
unui stil de viaţă, care să le faciliteze urcuşul duhovnicesc.
8. Păstor şi turmă (Arad, 1925), lucrare ce conţine cuvântările rostite
cu prilejul hirotoniei şi instalării sale ca episcop, precum şi la alte ocazii.
9. Brazde în ogorul Ortodoxiei, tiparită la Arad, în 1932. Volumul
este alcătuit dintr-un mănunchi de 10 pastorale şi 70 de cuvântări rostite la
parastase, înmormântări, sfinţiri de case culturale şi monumente ale eroilor,
toate vizând diferite stări din viaţa bisericească a acelor timpuri.
10. Spre zările veşniciei (Arad, 1933) , volum ce înmănunchează
predici şi cuvântări ocazionale (pareneze) şi reprezintă în mod cronologic o
parte din ostenelile sale în activitatea predicatorială.
11. Flori din grădina sufletului (Arad, 1934), alcătuită din 56 de
predici, dintre care 43 de cuvântări ocazionale şi 13 pastorale chiriarhale.
În afară de acest număr însemnat de cărţi de predici, episcopul Grigorie
Comşa ne-a lăsat două volume de pilde şi istorioare ilustrative: Trei sute
cincizeci de pilde pentru predici şi alte cuvântări 24 (în colaborare cu
arhimandritul Iustin Suciu) şi O mie de pilde pentru viaţa creştină 25,
precum şi cartea Istoria predicei la români 26, singura istorie de acest gen
în literatura omiletică românească, pe care o vom prezenta, în cele ce
urmează, sub aspectul structurii şi al conţinutului, reliefând câteva dintre
reperele importante analizate de autor.
II. Istoria predicei la români
a) Structură şi conţinut
Apărută la Tipografia Cărţilor Bisericeşti din Bucureşti, în 1921, Istoria
predicei la români constituie nu numai o antologie omiletică de 303 pagini, ci
69
o sursă-reper în domeniul Teologiei Practice. Totodată, poate fi socotită drept

moment de referinţă în cultura interbelică, întrucât constituie o oglindă a
gândirii bisericeşti medievale şi moderne. Structurată în şapte capitole,
însoţite de un apendice, lucrarea dezvăluie capacitatea de sinteză şi analiză a
autorului, recurgând la o incursiune retrospectivă pe secole şi pe ţinuturile
istorice (ex: în Principate, în Ardeal), până la începutul secolului al XX-lea. De
remarcat este faptul că autorul inserează în volum, în două secţiuni distincte,
şi contribuţia venită din partea Bisericii Unite.
În primul capitol, după o scurtă Privire generală asupra predicii în
secolul al XV-lea, autorul se opreşte asupra activităţii lui Grigorie Ţamblac,
preot al Patriarhiei din Constantinopol, trimis în Moldova, unde rosteşte în
limba română, după cum menţionează episcopul Melchisedec Ştefănescu, opt
cuvântari, alături de pareneza ţinută la 20 decembrie 1401 în biserica
Mitropoliei din Suceava, cu ocazia primirii călduroase făcute de Alexandru cel
Bun.
În capitolul al II-lea, Istoria predicei lui Gheorghe-Grigorie Comşa ne
prezintă prima predică păstrată în literatura noastră omiletică, un necrolog, şi
anume Cuvântarea lui Neagoe-Vodă Basarab la a doua îngropare a oaselor
mamei sale Neaga şi a copiilor săi Petru, Ioan şi Anghelina la mănăstirea din
Argeş, rostită aproximativ în anul 1519. Un alt reper al secolului al XVI-lea
abordat de autor este diaconul Coresi, evidenţiat prin activitatea sa
tipografică, ce culminează cu cele două monumente de limbă veche
românească: Tâlcul evangheliilor din anul 1564 şi Evanghelia cu învăţătură
de la 1581, tipărite la Braşov.Dacă prima lucrare,din păcate s-a pierdut, cea de-
a doua , care ne stă la îndemână prin efortul filologilor Sextil Puşcariu şi Alexie
Procopovici, conţine 65 de predici la duminici, praznice împărăteşti şi
sărbători ale Sfinţiilor, unde diaconul Coresi a utilizat graiul din Ţara
Românească şi din sudul Transilvaniei, care stă la baza limbii române literare.
Capitolul al III-lea, care abordează activitatea predicatorială în secolul
al XVII-lea, conţine referinţe asupra următoarelor lucrări : Cazania de la
Bălgrad (1641), o retipărire a celei de la 1581, Cazania de la Govora (1642),
tradusă şi tipărită de ieromonahul Silvestru în timpul domnitorului Matei
27
Basarab , conţinând explicarea evangheliilor de la Duminica Vameşului şi
Fariseului până la Duminica Tuturor Sfinţilor.
Din ansamblul de lucrări aparţinând secolului respectiv nu poate fi
omisă Cazania lui Varlaam( Iaşi, 1643) din timpul domnitorului Vasile Lupu,
expresie a unităţii de neam, credinţă şi limbă a românilor din cele trei
provincii, alcătuită din 76 de predici la duminici, praznice împărăteşti şi sfinţi
mai importanţi. Alături de prezentare, episcopul arădean, aduce şi scurte
exemplificări din predici evidenţiind străduinţa mărturisită, de a scrie pe
înţelesul tuturor. Această Cazanie, îşi merită aprecierea de expresie a unităţii
70
de neam şi credinţă, deoarece a fost retipărită la foarte scurt timp în Ardeal, la

Alba Iulia, sub numele de Kiriakodromion sau Evanghelie învăţătoare
(1699), cu sârguinţa mitropolitului Atanasie 28.
În continuare, autorul menţionează traducerea şi punerea în circulaţie a
unor colecţii mai vechi de predici: Cheia Înţelesului, „prima carte de predici
care a apărut în Bucureşti”(1678) 29, tradusă după originalul rusesc al lui
Ioanichie Galetovschi, Sicriul de Aur (1683) cu 15 predici funebre şi
Mărgăritarele lui Hrisostom,din 1691. Ultima dintre acestea este precedată
de o prefaţă referitoare la predicile Sfântului Ioan Gură de Aur, apoi urmează
cele 46 de cuvântări, cărora diaconul Gh. Comşa le face scurte comentarii.
În finalul capitolului este evindenţiată „frumuseţea vrednică de
admiraţie” 30 a celor două cuvântări funebre: Cazania la oameni morţi şi
Învăţătură la preastăvirea omului, care apoi sunt reproduse în întregime.
Urmează capitolul al IV-lea, structurat în două secţiuni: Predica în
secolul al XVIII-lea în Principate şi în Ardeal.
Pentru Principate, părintele Comşa consemnează cu exemplificări şi
comentarii pe text contribuţia mai multor cărturari care s-au remarcat în
această perioadă. Este vorba despre mitropolitul Antim Ivireanul, cel mai
mare predicator de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui de-al
VIII-lea, Didahiile sale fiind piese reprezentative atât pentru slujirea
omiletică, cât şi pentru literatura română în general. De la el ne-au rămas 28
de predici la duminici şi sărbători şi 7 cuvântări ocazionale, tipărite prima oară
în 1866 de către Ion Bianu şi Constantin Erbiceanu.
Un alt punct de reper îl constituie mitropolitul Iacob Putneanul cu
lucrarea Adunare de multe învăţături(1757), urmat de arhimandritul
Vartolomeu Măzăreanu, egumenul mânăstirii Putna, căruia autorul îi
prezintă cuvântarea ţinută în 1758 cu prilejul deshumării osemintelor
Voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt. 31
Tot în această perioadă au circulat şi predicile episcopului grec Ilie
Miniat Didahii şi predici, Didahii în Postul Mare, traduse în anul 1742 de
mitropolitul Neofit.
În Transilvania s-a remarcat activitatea preotului Urs din Cotigleti, a
Sfinţilor Visarion şi Sofronie de la Cioara, precum şi tipărirea de către Samuil
Micu Clain , în anul 1784, a volumului de predici funebre, intitulat
Propovădanii sau învăţături la îngropăciunea oamenilor morţi. De la Samul
Micu, reprezentat al iluminismului românesc, autorul menţionează că au
rămas în manuscris traduceri din Omiliile, Sfintilor Vasile cel Mare, Ioan Gură
de Aur şi Grigorie de Nazianz.
Trecând la cel de-al V-lea capitol autorul face o amplă prezentare a
activităţii omiletice în secolul al XIX-lea, structurându-l în cinci mari secţiuni:
A - Predica în Principate până la 1850;
71
B - Predica în Ardeal până în anul 1860;

C - Predica în Principate de la 1880 până azi;
D - Predica în Ardeal de la Şaguna până la 1920;
E - Predica în Biserica română unită.
După cum arată Grigorie Comşa, în Principate şi-au făcut simţită
prezenţa, în traducere românească, Cuvântările Sfântului Grigorie de
Nazianz şi Puţul şi Împărţire de Grâu, al Sfântului Ioan Gură de Aur prin
osteneala mitropolitului cărturar Grigorie Miculescu. De asemenea, un
exemplu pozitiv îl constituie mitropolitul Veniamin Costachi, cel ce traduce şi
tipăreşte „spre folosul neamului românesc” 32, următoarele cărţi de predici :
Tâlcul lui Teofilact şi al celor şapte taine, Predici la Faptele Apostolilor,
Chiriakodromionul de la 1801 şi Didahiile lui Ilie Miniat.
Printre autorii predicilor originale tipărite în această perioadă în
româneşte se numără arhimandritul Eufrosin Poteca, despre care autorul
arată că a publicat în „Vestitorul Bisericesc”, apărut la Buzău în anii 1839,1840
şi1841, mai multe predici, iar apoi, separat, o broşură intitulată Cuvinte
panigirice şi moralnice, apărută la Bucureşti în anul 1826.
Importantă este şi activitatea mitropolitului Andrei Şaguna, pe care
autorul o prezintă în mod elogios, deoarece acesta, dorind să ridice starea
morală şi culturală a preoţilor le pune la dispoziţie în anul 1855
Chiriakodromionul lui Nichifor Theotoche, care a fost retipărit la noi de mai
multe ori, împreună cu 26 de predici originale. După 1860, în Transilvania,
viitorul episcop arădean evocă rolul lui Dimitrie Ţichindeal şi predicile lui
Ioan Papp, intitulate Învăţături morale.
Către finalul capitolului este amintită o cuvântare parenetică rostită în
anul 1832 cu prilejul sfinţirii unei biserici din Oradea. Autorul cărţii nu trece
cu vederea poziţia iluministului Petru Maior, nu numai din perspectiva rolului
pedagogic şi istoric, ci şi pe tărâmul cuvântărilor bisericeşti, făcând o amplă
prezentare a cărţilor sale de predici.
După 1880, în Principate, Gheorghe Comşa remarcă activitatea
prodigioasă în viaţa bisericească a următorilor ierarhi: Iosif Naniescu, Neofit
Scriban, Filaret Scriban, Melchisedec Ştefănescu, unul dintre fondatorii
Academiei Române, Visarion Puiu şi Iuliu Scriban.
Sfârşitul secolului al XIX-lea a constituit perioada prielnică retipăririi
unor colecţii mai vechi de predici : Mărgăritarele lui Ioan Hrisostom(1872),
Cazania lui Varlaam (1903), Marele Cuvânt Catehetic al Sfântului Grigorie
de Nyssa (1903), Omiliile Sfântului Vasile cel Mare (1912), dar şi perioada de
apariţie a unor publicaţii cu specific omiletic : revista „Predicatorul” (1857) şi
revista „Candela”, aparută în iulie 1882 la Cernauţi, cea mai însemanată
publicaţie literară din Bucovina, al cărei prim redactor şi colaborator a fost
eruditul părinte Vasile Mitrofanovici, „profesor de solidă şi adâncă cultură
72
teologică şi laică, cu o aleasă ţinută academică, cu o bogată activitate

33
didacticoştiinţifică şi publicistică” , căruia îi datorăm primul şi cel mai
însemnat tratat ştiinţific întocmit în literatura teologică românească de
specialitate 34, din păcate şi ultimul manual de nivel universitar tipărit la noi 35.
O altă expunere cu caracter parenetic o constituie broşura Cuvinte către
ostaşi (1921), care cuprinde 30 de cuvântări, mărturii peste timp „despre felul
cum clerul a ştiut să însufleţească pe eroii care au pecetluit cu sângele lor
36
dreptatea răsărită pe seama tuturor românilor” .
La începutul secolului al XX-lea, Ardealul îşi aduce contribuţia la
dezvoltarea literaturii omiletice prin părintele Zaharia Boiu, care face parte
dintre puţinii autori de predici originale, tipărite şi răspândite preoţimii în trei
valoroase volume, având titlul general Seminţe din agrul lui Hristos, şi prin
preotul David Voniga, care tipăreşte la Timişoara, în 1903, broşura Cuvântări
bisericeşti şi un Manual de Omiletică, la Orăştie, în anul 1906. Analizând
predicile părintelui Voniga, autorul apreciază faptul că acestea: „conţin
37
material bogat pentru oratorul bisericesc, chiar pilde frumoase din viaţă” ,
dar evidenţiază şi lipsa de unitate şi cursivitate a expunerii.
Alături de aceştia este amintit mitropolitul transilvănean Nicolae Bălan,
cel ce a lăsat contemporanilor şi posterităţii o serie de predici, impuse de
evenimentele vremii sale, între care se remarcă cele cinci predici pentru timp
de război, publicate sub titlul Îndrăzniţi, eu am biruit lumea, la Sibiu, în anul
1915. Tot în această perioadă remarcăm activitatea prodigioasă a părintelui
profesor Ioan Lupaş de la Cluj, care a editat două volume de predici intitulate:
Mângâiaţi poporul (Sibiu,1916) şi Căzut-a Cununa Capului nostru (Arad,
1917), scrise „într-o limbă curgătoare” 38 şi beneficiind de o largă răspândire
printre credincioşii ardeleni.
Un capitol mai restrâns al VI-lea - este dedicat presei bisericeşti şi
raporturilor acesteia cu predica. Dacă presa a avut în trecut un rol covârşitor,
după primul război mondial se simţea nevoia apariţiei unor publicaţii
periodice care să cuprindă şi predici. În acest sens, sunt prezentate cronologic
principalele publicaţii, dintre care amintim: „Vestitorul Bisericesc” (Buzău,
1839), „Preotul” (Iaşi, 1861-1865), „Predicatorul moralului evanghelic şi al
umanităţii” (Iaşi, 1864), „Vocea Bisericii” (Bucureşti, 1894),
„Amvonul”(1892), „Lumina” (1900, la Bucureşti), „Viitorul” , „Biserica şi
Şcoala” la Arad, şi „Foaia Diecezană” la Caransebeş.
O atenţie deosebită o acordă următoarelor publicaţii: „Telegraful
Român” de la Sibiu(1853), care a publicat numeroase predici şi studii
omiletice ale ierarhilor şi profesorilor de teologie, „Revista Teologică”,
apărută în anul 1907, cu un bogat conţinut omiletic şi „Biserica Ortodoxă
Română”, editată la Bucureşti în anul 1874, care conţinea cuvântări ale unor
distinşi oratori bisericeşti precum arhiereul Ghenadie al Argeşului,preotul
73
Spiridon Bădescu, arhimandritul Melchisedec, episcopul Ilarion al Argeşului,

preotul Alexandru Mironescu şi alţii.
După ce a înfăţişat în mod aprofundat istoria predicii din secolul al XV-
lea până în secolul al XX-lea, în ultimul capitol, al VII-lea, autorul dă câteva
exemple de predici din cărţile de ritual (Mineiul şi Penticostarul), care
constituie o comoară nesecată atât prin frumuseţea cântărilor, cât şi prin
învăţăturile şi temele pe care le cuprind, îndemnând astfel pe preoţi să le
utilizeze ca material în alcătuirea cuvântărilor bisericeşti.
Anexa lucrării conţine două cuvântări : una tematică Despre
necesitatea ascultării cuvântului divin şi alta la praznicul Întâmpinării
Domnului, înfăţişate de autor ca modele pentru activitatea practică a tinerilor
slujitori ai amvonului.
b. Manuscrisele cu predici semnalate de autor în lucrare

Tradiţia omiletică românească scrisă se leagă indisolubil de începuturile
scrisului bisericesc de pe pământul românesc. Ea se împleteşte totodată cu
începuturile primelor şcoli din tinda bisericilor, a mânăstirilor sau de pe lângă
catedralele episcopale. Apariţia sa se datorează unei nevoi imperioase de a
scrie şi copia cuvântări importante, în special ocazionale, cu care preotul sau
dascălul înflăcărau inimile ascultătorilor, la marile sărbători de peste an, sau
încercau să le mângâie în împrejurări dureroase, mai ales la decese.
Manuscrisele care păstrează o astfel de comoară a sufletului
credincioşilor români de odinioară, pentru care, a putea citi în biserică, pe
pagini aşternute cu litere de tuş scrise cu mâna, era o virtute meritorie, pot fi
cercetate în bibliotecile personale ale unor ierarhi şi preoţi, dar şi în
bibliotecile publice Biblioteca Academiei Române şi bibliotecile aflate sub
oblăduirea Bisericii, de la Facultăţile de Teologie, Patriarhie, mitropolii,
episcopii şi mânăstiri.
Astfel, la Biblioteca Academiei Române se află numeroase manuscrise,
care cuprind un număr impresionant de predici. Cele datate până în secolul al
XIX-lea inclusiv, sunt scrise cu caractere chirilice, dar nu foarte greu de citit,
cercetarea lor fiind facilitată de cataloagele întocmite în acest scop, printre
care se remarcă îndeosebi cele editate de I.Bianu39 şi Gabriel Ştrempel,
actualul director al Bibliotecii Academiei, acesta din urmă cel mai recent şi cel
mai complet 40. De reţinut este faptul că „cel puţin 75% dintre manuscrisele
catalogate de domnul Ştrempel au conţinut religios, dintre care aproximativ
40% sunt omilii şi predici, iar cele mai frecvente, aproximativ 25% sunt
necrologurile, provenind din Ardeal.” 41
Una dintre preocupările cărturăreşti ale episcopului Grigorie Comşa
(diaconul Gheorghe Comşa de atunci) a fost şi munca reală de cercetare şi
valorificare a acestor comori necunoscute de valoare inconstestabilă. În acest
74
sens, Istoria predicei la români este singura carte din mediul ecleziastic,
care le oferă cu generozitate spaţiu, o dată cu o seamă de aprecieri şi
comentarii. Astfel, pe baza cercetărilor făcute la Biblioteca Academiei Române
şi în diferite locuri, aşa cum mărturiseşte în prefaţa lucrării 42, autorul ne
descrie următoarele manuscrise:
43
* Manuscrisul preotului Grigore din Măhaciu , ce datează din
anul 1600 şi cuprinde o predică despre judecata din urmă;
* Manuscrisul nr.601 44, care, începând cu foaia a 28-a conţine 31 de
predici la diferite sărbători: Înălţarea Domnului, Înălţarea Sfintei Cruci,
Sfântul Nicolae, Intrarea în Biserică, Anul-Nou, Botezul Domnului,
duminicile din Postul Mare, Paşti, Rusalii, ş.a. Acest manuscris datează de la
începutul secolului al XIX-lea, căci în cuprinsul lui se află înseamnarea că
Paisie, egumenul Dragomirnei ,a dăruit manuscrisul preotului Chifan
Popovici din Suceava, în anul 1820;
45
* Manuscrisul egumenului Ştefan de la 1720 are 91 de foi şi este
legat la sfârşitul unui exemplar din Cheia Înţelesului. Conţine 12 predici
alcătuite mai mult din istorioare luate din Sfânta Scriptură, iar limbajul este
greoi si inaccesibil;
* Manuscrisul preotului Urs din Cotigleti 46, o copie a Cazaniei lui
Varlaam după ediţia Chiriakodromionului de la Bălgrad (1699);
*
Manuscrisul călugărului Meletie din Ţinutul Făgăraşului47
include 30 de predici despre dragoste, rugăciune, muncă, răbdare, pomenirea
morţii şi înfricoşata judecată. Este o traducere scrisă cu litere chirilice şi
datează din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, autorul fiind necunoscut.
De remarcat este faptul că în prezentarea acestor manuscrise cu predici
Grigore Comşa se mărgineşte doar la scurte referiri în ceea ce priveşte autorul,
timpul, numărul şi tema cuvântărilor pe care le conţine un manuscris, fără a
intra în prea multe detalii cu referire la conţinutul strict al acestora, nefiind
redată nici una în întregime. Din acest motiv, în demersul nostru, pentru
cercetare şi exemplificare, am considerat oportun să transcriem şi să
prezentăm trei cuvântări, al căror conţinut îl vom expune în cele ce urmează:
1. Ms. rom. 489 ( f. 28-31 48): Pentru cum şi cu ce ne întărim în

vremea năpădirii războaielor acele gânditoare nevoinţe.
Cuvântul 3
Aceasta adecă este întărire, întru luptarea nevoinţei noastre, zisă întru
toate Scripturile, ca să nu ne împuţinăm cu sufletul, nici să ne trândăvim,
când bântuiţi vom fi foarte de cele hiclene gânduri, nici să ne contenim din
alergătura căii celei întru luptare, că şi aceasta iaste al diavolul răutăţi,
meşteşug, ruşine nouă a băga, pentru biruirea de la cele spurcate gânduri, a
căuta către Dumnezeu cu pocăianie şi a ne ruga asupra lor, ce noi cu cea de-a
75
pururi pocăianie şi cu necontenită rugăciune să biruim pre ele, şi să nu dăm

spatele vrăjmaşilor noştri, deşi o mie de rane în toată ziua primim de la
dânşii, şi să punem întru sine până a muri, nicidecum a ne depărta de
purtătoarea de viaţă această lucrare, că să face cu aceasta cercetarea milii
lui Dumnezeu în taină, că nu numai nouă celor pătimaşi şi neputincioşi, ci şi
celora ce întru înaltă rânduială curăţeniei stau, şi în viaţă vrednică de laudă
petrec înăuntru vieţii a fără de griji, sub braţul întelegerii Domnului, să facă
lor căderilor cele gânditoare, şi dupre aceasta pace şi alinare, şi gânduri
întreg înţelepte şi blânde, precum grăieşte Sfântul Ioan: de câte ori adică se
face omul netrebuincios, şi nelipst din neprinderea sa îmboldit şi aruncat, şi
în toată vremea în fără de putere fiind, când hrăpeşte arcul, din mâinele
ostaşilor fiilor uriaşului, şi să scoate numele lui şi se laudă, mai mult decât ce
să nevoiesc, şi se cunosc întru biruinţe, şi primeşte cunună, şi daruri cinstite
mai vârtos decât soţii săi. Şi acesta adică sfinţit arată nouă cu deadinsul, şi
scoat îndoirea din priceperea noastră, ca în luptarea cea gânditoare să nu ne
slăbim întru pricepere, în vremea tulburării aducerilor acelor spurcate
gânduri, şi să nu ne abatem întru deznădăjduire, şi iar când cercetarea
darului bun se face, ca să nu fi cu fără grijă, nici să te înalţi, ci te mărturiseşte
lui Dumnezeu şi mulţumeşte Lui, şi vino întru pomenirea greşalelor tale,
celor în ce vremea slobozirilor asupra ta erau, unde cobori atunci; şi cum
agoniseşti mintea cea dobitocească; şi îţi adu aminte de ticăloşia firii tale, şi
să primeşti întru sine de cele necurate gânduri, şi de cei necuvioşi idoli. Cei ce
vremea iernii înfipte erau în priceperea ta, i de ceasul tulburării şi a fără de
rânduielii gândurilor, celor ce puţin mai înainte s-au sculat asupra ta, întru
neştiinţa întunecării, cum în grabă te-ai abătut către patimi, şi ai împreună
vorbit cu dânsele, întru întunecare; şi de aceasta aducându-ţi aminte,
căieşte-te şi ocăreşte pre sine, şi să înţelegi că aceste toate rânduiala lui
Dumnezeu aduce spre noi, ca să ne smerim noi, că grăieşte Fericitul Grigorie
Sinaitul: de nu va fi lăsat oarecare om, şi biruit va fi şi stăpânit, făcându-se
rob a toată patima, şi de gând, şi de duh biruindu-se, şi nici din lucruri ajutor
aflând, au de la Dumnezeu, au de la oareşce nicidecum, cât în puţin adecă şi
în deznădăjduială vine silit fiind întru toate: nu poate a să înfrânge, şi a avea
pre sine sub toţi, şi cel mai pre urmă, şi rob tuturor, şi decât singur dracii mai
rău, ca cel ce de la dânşii silit iaste şi biruit. Şi aceasta rânduiala Proniei şi
smerenia cea cercetătoare, prin care a dao şi înaltă de la Dumnezeu să dă cea
cea iaste dumnezeiască putere, lucrând şi făcând toate pentru dânsa, sau pre
sine a le acesteia văzând pururea, şi pentru dânsa minunele lui Dumnezeu
lucrând. Deci ia aminte cu frică şi de nu vei smeri înţelegerea sa, te lasă bun
darul şi desăvârşit vei cădea. În lucrurile întru care nu numai cu gândurile te
ispiteşti, că cea ce dinadinsul asta îmbunătăţi nu iaste a ta, ci a bunului dar,
acela iaste cel ce te poartă în palmele mâinilor sale ferindu-te despre toate
76
cele protivnice, şi a lua aminte cu ferire să cuvine nouă de aceasta, ca nu

cumva de la noi pricină să fie, a să întări asupra noastră cele hiclene
gânduri, pentru a nu călători noi drept în calea lui Dumnezeu, ce răzvrătit şi
cu nepăzire. Deci cu multă osârdie cu cuprinderea, dupre toate
dumnezeieştele Scripturi, viaţă să petreacă pre cât este dupre putere, toate
în smerenie cu bună cinstire făcând, cel ce va avea grijă de dragostea lui
Dumnezeu, şi întru adevăr a se mântui, şi fără de lenevire şi cu băgare de
seamă, totdeauna lucrul Domnului a lucra.
Scurtă analiză. Acest manuscris nu este o cuvântare propriu-zisă, ci
un material omiletic pentru o predică tematică morală despre virtutea
smereniei, potrivită a fi rostită mai ales în mediul monahal. Autorul face o
descriere şi combatere a ispitelor care vin prin „hiclenele gânduri”,
îndemânâdu-i pe ascultători la „alergătura căii celei întru luptare” şi astfel „cu
cea de-a pururea pocăianie şi cu necontenită rugăciune, să biruim pre ele.
Se observă utilizarea Sfântului Ioan Scărarul şi a Sfântului Grigorie
Sinaitul, totodată şi formularea inspirată a unor cugetări de genul: „ să nu dăm
spatele vrăjmaşilor noştri, deşi o mie de rane în toată ziua primim de la dânşii”
, „iar când cercetarea dorului bun se face să nu fi fără de grijă, nici să te înalţi, ci
te smereşte lui Dumnezeu… şi vino întru pomenirea greşalelor tale.”
Spre final, după exprimarea concluziei, care se desprinde din cele grăite
anterior, autorul face o mică aplicare: „deci cu multă osârdie cu cuprinderea,
dupre toate dumnezeieştile Scripturi, viaţă să petreacă pre câtu este dupre
putere, toate în smerenie cu bună cinstire făcând…totdeauna lucrul Domnului
a lucra.”
49
2. Ms.rom. 489 (f.31-34): Pentru curmarea a toată lucrarea în
viaţa noastră
Cuvântul 4
Iar cuprinderea aceasta iaste în viaţa noastră: totdeauna întru toate,
întru toată începerea, cu sufletul şi cu trupul, cu cuvântul şi cu lucrul, şi cu
gândul, în lucrul lui Dumnezeu a petrece pre cât este dupre putere, că precum
mai înainte în lume vieţuind întru deşertăciunea ei, cu toată mintea şi cu
simţirile am slujit înprilestituri păcatelor, grăieşte Fericitul Filotei: aşa iară
se cuvine nouă, celor ce putură ce dupre Dumnezeu viaţă ne-am înpropiat, cu
toată mintea şi cu simţirile a sluji lui Dumnezeu Celui viu şi adevărat, şi
dreptăţii lui Dumnezeu şi voirii, a face pre ale Lui Sfinte porunci, şi e toate
neplăcute lui Dumnezeu, de tot a ne depărta, după Scriptura cea ce grăiaşte:
către toate poruncile Tale mă îndreptam, şi toată calea nedreptăţii am urât.
Şi din somn adică sculându-te, mai înainte a proslăvi pe Dumnezeu, apoi a ne
mărturisi Lui, şi dupre aceia aceste lucruri: rugăciunea, cântarea, cetania,
lucrul mâinilor, şi de iaste după lucrarea oarecare, şi totdeauna a avea
77
mintea întru multă bună cucernicie, şi întru nădejdea lui Dumnezeu

atârnată, şi toate a face către bună plăcerea lui, dar nu spre deşartă mărire,
nici spre plăcerea de oameni, ştiind cu dinadinsul că totdeauna Dumnezeu cu
noi iaşte, Cel ce pretutindeni iaşte, şi toate le plineşte, pentru că cel ce au
răsădit urechea aude toate, şi cel ce au zidit ochiul caută spre toate
pretutindeni. Şi de se va întâmpla vorba lui după Dumnezeu, păzindu-se de
cârtire, şi de osândă, şi de îndeşarta cuvântare, şi de iubire de pricine.
Aşişderea şi în hrană, şi în băutură, şi aceasta cu frica lui Dumnezeu, şi mai
vârtos în vremea somnului cu bună cucernicie, înăuntru gânditoriu, dară
afară întru toate mădularile bună strângere, că somnul acesta puţin
vremelnic, chip iaste celui veşnic somn, adică morţi şi culcarea pe pat,
punerea în groapă a socoti, şi întru toate acestea pre Dumnezeu totdeauna
înaintea ochilor a-l avea, dupre cea de la David zisă : mai înainte am văzut
pre Domnul înaintea mea pururi, că de-a dreapta mea iaste ca să nu mă
clătesc, deci cel ce aşa face, totdeauna în rugăciune iaste. Şi de cineva trupul
sănătos are a osteni să cade pre el: cu postul şi cu privigherea, şi cu lucrare
ostenitoare ori închinăciuni au lucrul mâinilor, cu osteneala i se cade a face,
ca să facă rob trupul sufletului, şi de la timp să se izbăvească cu bun darul lui
Hristos: iar de iaste trupul neputincios împotriva puterii a cârmui pre el, şi
de rugăciune totdeauna să nu se negrijească, şi cel sănătos, şi cel neputincios
cât şi în treaba cea de nevoie, mintea întru ascuns să se înveţe, pentru că şi
aceasta cu frică se cade a săvârşi. Cea trudnică adică lucrare, de la cei
sănătoşi cu trupul şi tari, să va cere după a fieşcăreia putere, iar cea
gânditoare, ci pre minte a avea întru bună cucernicie, şi întru nădejdea lui
Dumnezeu, şi de dragostea Lui a avea grijă, tuturor cu datorie iaste şi celora
ce în mare boală sunt, aşişderea şi către cei de aproape ai noştri datori
suntem, după a Domnului poruncă dragoste a avea, şi de aproape de noi se
vor afla, cu cuvântul şi cu lucrul aceasta a arăta cu bun darul lui Dumnezeu,
de iaste cu putinţă, iar de sunt departe de noi, cu mintea cu gânditoare
dragoste a ne împreuna cu aceia şi toată pomenirea cea rea către dânşii de la
inimile noastre a depărta, şi cu smerenie pre suflet a-l pleca lor, şi cu bună
voire acelora bine a plăcea, că dacă Domnul pre noi pre unii ca aceştia ne va
vedea, şi pre ale noastre greşalele va ierta, şi rugăciunile noastre ca pre
darul cel bun le va primi, şi milele Sale cu îndestulare nouă ne va da.
Scurtă analiză. Ca şi în precedentul caz, avem de-a face cu o cuvântare

tematică morală ţinută în mediul monahal, având în vedere sfaturile care
abundă, mai ales cu privire la desprinderea de faptele cele rele şi petrecerea
unei vieţi „în lucrul lui Dumnezeu”. Predicatorul se dovedeşte un bun
cunoscător al Sfintei Scripturi, invocând mai multe citate, dar apelează şi la
Sfinţi Părinţi, citându-l pe Fericitul Filotei.
78
Textul este inteligibil, cu toate că întâlnim repetiţii şi unele fraze lipsite

de coerenţă. În continuare autorul subliniază purtarea de grijă a lui Dumnezeu
faţă de noi, „Cel ce pretutindeni iaste, şi toate le plineşte” şi atotprezenţa Lui, „
pentru că cel ce au răsădit urechea aude toate şi cel ce au zidit ochiul caută spre
toate pretutindeni”. Reţinem în chip deosebit sfaturi cu privire la virtuţile ce
trebuie să caracterizeze viaţa creştină, mai ales cea monahală, ca de exemplu
smerenia, cumpătarea, buna cucernicie, iubirea aproapelui, postul,
rugăciunea, privegherea, lucrul mâinilor : „Şi de cineva trupul sănătos are a
osteni să cade pre el cu postul şi cu privigherea şi cu lucrare ostenitoare ori
închinăciuni , au lucrul mâinilor, cu osteneală i se cade a face”.
50
3. Ms.rom.nr.447 (f.116-118). Autor : preotul Grigore din
Măhaciu (1600).
Zise Domnul: cându va veni fiul omenescu diintru slava sa şi toţi sfinţii
îngeri cu elu întru ştire a toate limbile şi a toată lume, întru ziua de judeţu,
atunce cu trupul şi cu sufletul sănătoţu sta-voru înainte lu Hs. să de
râspuînsu cineşu de pâcatele sale de celia ce au lucratu cu trupul său. Deci
ceia ce au iubitu Dumnezeu asuprâ de totu, că porâncitele lu Dumnezeu tare
leu ţinutu, şi voia cugeteloru sale biruitu în sine, şi au părâsitu toate relele, şi
porâncitele lu Dumnezeu tare leu ţinut în viiaţa sa întru toatâ lege lu
Dumnezeu, şi au săvrăşitu credinţa curatâ şi nădejde dereptă, şi în iboste
desăvrărşită trecut-au din aciasta lume, aceia vor sta toţi dederepta lu Hs.
deci zice că vor sta cine cum au căştigatu; cui căţi(?)datu cu porâncitâ întru
duhu, acelora va zice Hs.: veniţi, blagosloviţii tatâlui mieu, de dobândiţi celia
ce-s gătite voao, înpărâţiia ceriului, încă dîin tocmiala lumiei. Şi aciişu întru
clipitul ochiului toţi derepţii cu sufletulu şi trupulu sta-voru , întru înpărâţiia
ceriului toţi voru sta cineşu cu meserere sa, ce iaste gătită lor în vecia vecului,
şi amu decia cu bucurie nesfrăşitâ bucura-se-voru, şi amu decia greţâ de
nimenilia nu voru ave, nece o mâhnire, ce numai celia între celia bucurii şi
veselii întru netrecuţii veci, fărâ de durere nece dănâoarâ. Iară toţi ceia ce
într-acesta lume de Dumnezeu nu seu temutu şi porâncitele lu Dumnezeu n-
au socotit, urâte l-au fostu şi a le asculta şi lege lu Dumnezeu n-au iubitu în
cesta lume, fărâ credinţâ curatâ şi fărâ nâdejde dereptâ, şi toate pohtele
trupului n-au părâsitu, aceia toţi cu sufletul şi cu trupulu sta-vor de-stăînga
lu Hs., aceia zace-voru josu întru locul cela de plâîngere, în foculu cela
marele, cela ce va arde acesta lume cu toată bunâtate ei ceia deşarta. Acelora
va zice tuturoru Hs. cu glasu mare de urgie fărâ de mâsură : duceţi-vâ de la
mine, blâstemaţilor de tatâlu mieu, în focul de vecu cela ce iaste gătitu
dracului şi îngerilor lui. Au eu focul doară-lu gătise voao ? ba nu-l gătise
voao, ce-lu gătise dracului şi îngerilor lui ; ce priînsetu nâravulu dracului şi
întru elu v-aţi dezmierdatu, iarâ ale mele nâravure urâtu-le-ţi şi le-ţi
79
lepâdatu, ce aţi îndulcitu nâravul dracului şi întru elu v-aţi dezmierdatu. Ce

iaste nâravul dracului ? măriile, şi săltâturile, şi zbiarâtele, şi danţurele, şi
beţiile, şi curviile, şi lâcomiile, şi uciderile, şi vrajbele, şi părâle, şi minciunile,
şi făţârile, şi nespunerile, şi nemilele ; că totu omulu cela ce aşa face, chemâ-
se soţu şi răpausu dracului şi îngeriloru lui. Acesta cuvăntu deca-l va zice Hs.,
aceia toţi dinioarâ cu trupulu şi cu sufletul lepăda-se-vor depreunâ în focul
cela marele, în lăuntru întru adu, de nâprasnâ cătu iaste clipela ochiului ;
deci acolo în lăunătru întru adu, întunerecul ales fi-va, chinu cumplitu şi
durere nespusâ ; că acolo vare-ce veri simţi şi vare-ce veri auzi, totu-ţi e
urâtu şi de totu te îngrozeşti, şi vare-ce veri atinge sau se va atinge de tine, de
toate te vatămi ; că adul iaste plinu de amaru fierbinte şi durere fărâ semâ ;
că acolo săntu toate muncile muncilor, şi întunerecul mare neluminat nece
dinâoară, şi perire netrecută în veciia vecului ; acolo iaste geru rece… şi
putoare nerăbdată şi viermii neadurmiţi şi întunerecul grosu ce te poţi
râzima de elu, şi ţivlete şi ţipete de omini de nu le putere spune. Atunce va
prinde a ţipa sufletulu dîn muînca pre trupulu seu-şu, şi va zice cătrâ elu :iani
amu astâzi iuo-ţu săntu ţie mândriile tale şi dezmierziile tale ? iani amu iuo-
ţu ţi-e lâcomiia şi scumpiia cu mâincările cele între celia, cu bucuriile şi
veseliile celia marile, şi toate podoabele tale, şi comorile-ţi,şi soţia ta ceia
iubita de acesta lume, ceia ce tu cu nuşii foarte te dezmierdai ? de pre zeu ! te
părâsirâ tine şi toţi trecură cu umbra, adecă şi amu acmu aceia de sineşu
stau, e tine părâsirâ toţi, şi tei înplutu plinu de amarul adului ; şi adecă dupâ
lucrurlele tale plâteşte-ţi-se. Şi va zice sufletul cătrâ trupu : blâstematâ fie
vreme ceia ce noi întru ia nemu înpreunatu ! blâstemaţi să fie pârinţii şi
noştri ceia ce neu nâscutu, cumu ei spre bunâtate lui Dumnezeu nu neu
învăţatu ! blâstamate fie toate zilele cele ce noi întru iale amu visu depreunâ !
Atunce va zice trupul cătrâ sufletul său : blâstematu fii şi tu, suflete, dereptu
ce tu mie îngâduişi a face rău, ştiind tu mine străvu înpuţitu şi putrejune !
blâstamate fie toate zilele celia ce noi întru iale amu visu depreunâ ! că au
fostu să nu-mi îngădueşti, ce au fostu să mâ despui, cumu-şi despune o
doamnâ roba sa :cu fricâ ; şi aşa noi depreunâ n-amu vrutu peri ! Atuînce
dracii apuca-i-voru aceia ce au înblatu rău, deu peritu cu kîotu mare şi cu
kînulu cela ce e scrisu mainte şi cu kînul adului, că totu zicăndu-le cu mulu
amaru să-i batâ, şi deceia-i voru goni, spârgându-i cu chinulu cela marele,
ucigându-i cu uciderile cele ce n-au moarte, şi arzându-i cu cărbunii vii de
focu nestinşi, mestecându-i în râşinâ cu piiatrâ pucoasâ, şi topindu-i în
argintu şi în auru şi în ciuai şi în arame, adăpându-i cu acelia în locu de bere
în chinulu cela marele ; fărâ milâ; muncindu-i, că pănâ au fost în voia sa n-
au vrut să cunoscâ Dumnezeu, şi lege lui fostu-v-au urătâ să vă întoarceţi, şi
să aţi vrutu vie în vecia vecului pre cestâ lume, încâ n-aţi vrutu părâsi
nâravurile trupului celia relele. Carile săntu năravurile trupului celia relele ?
80
măriile, trufele, mâniile, uciderile, curviile, încurele, sâltâturele, căntecele cu

ciînpoi, glasurile, beţiile, urgiile, clevetele si toate eresurile celia relele,
descântecele, farmecele, vrâjile, minciunile şi furtuşagurile şi înşălâciunile şi
fărtâciunile nederepte, aceia cade-lă-se să se muîncescă cu mare kînu în veci
netrecuţi si nesloboziţi nece dinioarâ ; dereptu aceia toţi creştinii să se
precepâ cuvântului lu Hs. Cela ce se zice întru sfănta evanghelie.
Scurt comentariu. Predica de faţă, ca gen omiletic este una tematică

despre judecata din urmă „când va veni fiiul omenescu diintru slava Sa şi toţi
sfinţii îngeri cu elu”. Autorul face o descriere a celor ce vor sta de-a dreapta
Mântuitorului, „ceia ce au iubitu Dumnezeu asupra de totu, că porâncitele lu
Dumnezeu tare leu ţinutu în viaţa sa intru toatâ lege”, cărora le opune pe cei ce
„toate pohtele trupului n-au părâsitu”.
Din punct de vedere stilistic, reţinem în chip deosebit următoarea
paralelă : „ aciişu întru clipitul ochiului toţi derepţii cu sufletulu şi trupulu sta-
voru, întru împărăţiia ceriului”, iar „aceia zace-voru josu întru locul cela de
plâîngere şi acolo suntu toate muncile muncilor şi perire netrecută în veciia
vecului”.
Asistăm aşadar, la o predică improvizată în care autorul, nu destul de
cărturar, foloseşte multe repetiţii şi inadvertenţe frazeologice, dar şi destul de
multe arhaisme (iani, iuo…). Totuşi valoarea acestui manuscris este dată de
vechimea lui, cât şi de faptul că ne oferă posibilitatea de a observa
particularităţile de limbaj omiletic de la începutul secolului al XVII-lea.
CONCLUZII
Analizând opera teologică a episcopului Grigorie Comşa, constatăm că a

adus o deosebită contribuţie în domeniul teoriei predicii şi în dezvoltarea
literaturii omiletice ortodoxe române din prima jumătate a secolului al XX-
lea.
Înzestrat cu reale calităţi oratorice, încă din timpul studiilor, episcopul
Aradului a acordat o atenţie deosebită activităţii învăţătoreşti a preotului.
Astfel, în 1925 emite un ordin circular prin care amintea că „ datoria preotului
este să propovăduiască necontenit şi bine pregătit, ca enoriaşii săi să iasă din
Sfânta Biserică mângâiaţi şi renăscuţi sufleteşte” 51. Printr-un nou ordin, cerea
preoţimii să se prezinte înaintea credincioşilor cu predici bine alcătuite,
făcând apoi un apel către toţi ca să participe prin studii, articole şi predici la
alcătuirea unei rubrici speciale în revista „Biserica şi Şcoala”, care urmau să
apară cu o săptămână înaintea duminicilor şi sărbătorilor, pentru a fi utile ca
material omiletic 52.
81
Învăţatul episcop era mereu în mijlocul preoţilor săi, căutând să le

trezească cu orice preţ interesul pentru o predică dinamică, „cu cuvânt
răsunător: trâmbiţă tare, ca glasul ei să-l cunoască, să-l audă şi să-l urmeze fii
53
săi sufleteşti” . Pentru el predicarea a constituit nu numai o datorie
sacerdotală, ci şi un mijloc pastoral de a păstra ortodoxia şi unitatea Bisericii,
amvonul fiind, ca şi altarul, un loc de bază unde se exercită misiunea
preoţească.
Despre felul în care îşi rostea predicile ne putem lămuri din următoarea
descriere: „Glasul lui de tunet cutremura bolţile şi zguduia văzduhul ori de
câte ori slujea sau cuvânta în uimirea ascultătorilor credincioşi, sau a
adversarilor legii noastre străbune. Căci era un orator temut şi neobosit, care
nu scăpa nici un prilej spre a vesti un adevăr evanghelic, ori a înfiera o rătăcire
54
omenească”.
Din punct de vedere al compoziţiei, predicile lui Grigorie Comşa sunt
elaborate cu un mare efort şi cu o deosebită grijă, sunt predici meditate,
frământate, trăite, compuse şi aşezate pe hârtie, înainte de a fi rostite,
nicidecum improvizate la momentul respectiv, ci alcătuite cu chibzuinţă şi
artă, după normele şi regulile oratorice şi omiletice, după nevoile şi specificul
sufletesc al ascultătorilor, urmând exemplul marilor predicatori din epoca de
aur a literaturii patristice, alegându-şi cu grijă izvoarele, ca şi cuvintele. Spre
deosebire de ceilalţi ierarhi ardeleni, cuvântările episcopului Comşa se
remarcă printr-o extensiune redusă a conţinutului, dar care „trădează o
combustie interioară atent supravegheată a autorului, ce se transformă pe
parcurs într-o puternică explozie de idei, informaţii şi argumentări
55
irezistibile, chiar şi pentru cel mai pasiv ascultător” .
Ca istoric al predicii, episcopul Grigorie a realizat o sinteză de o
deosebită valoare bibliografică pentru activitatea predicatorială din Biserica
noastră. În lucrarea Istoria predicei la romani, autorul descrie modul în care
s-a desfăşurat propovăduirea Evangheliei pe meleagurile tării noastre şi
osteneala omiletică adusă de slujitorii altarelor din secolul al XIV-lea până în
secolul al XIX-lea. Bogat documentată cu manuscrise, tipărituri vechi şi noi cu
caracter omiletic, însoţite de comentariul unei autorităţi în domeniu, lucrarea
a rămas până astăzi un punct de referinţă al acestui gen omiletic, ea fiind
folosită o perioadă de timp ca manual de studiu la Seminarul din Buzău 56.
Pentru anul 1921, lucrarea amintită beneficiază de un conţinut tematic
variat, dar şi de o viziune de ansamblu asupra continuităţii slujirii
învăţătoreşti în teritoriile locuite de români, fapt care a contribuit nu numai la
păstrarea coeziunii creştine, cât şi la transmiterea de la o generaţie la alta a
ideii privitoare la unitatea de neam. Unică în ceea ce priveşte abordarea
istorică retrospectivă în domeniul omiletic de la noi până în anul 1921, această
lucrare este o oglindă a învăţământului teologic românesc, care beneficia de
82
Catedrala Episcopală “Adormirea Maicii Domnului”
din Giurgiu (1852)
Interiorul Catedralei Episcopale

Biserica în stil bizantin a Mănăstirii "Sf. M. Mc. Gheorghe"
din Mun. Giurgiu
Biserica Mănăstirii "Sf. M. Mc. Gheorghe" din Mun. Giurgiu

aportul unor personalităţi de excepţie.

Aparatul critic dispus în josul paginii dezvăluie o muncă de acribie cu
sârguinţa unui arhivist, care inventariază nu numai lucrările teologice ci şi ale
unor istorici precum Nicolae Iorga, Ioan Lupaş, Bogdan Petriceicu Hajdeu,
Vasile Pârvan, Timotei Cipariu şi alţii. Bun cunoscător al informaţiei teologice
şi al literaturii medievale şi moderne româneşti (Antim Ivireanul, Sextil
Puşcariu şi Ovid Densuşianu), episcopul Grigore Comşa ilustrează un fapt
recunoscut şi deloc hiperbolizat: Biserica în Ţările Române prin predica din
cadrul cultului divin a reprezentat nu numai o instituţie pentru comunităţile
sociale, ci şi o şcoală a conştiinţei româneşti. Ceea ce a însemnat Nicolae Iorga,
pe care-l citează frecvent, în spaţiul politic şi universitar la începutul secolului
al XX-lea, reprezintă şi Gheorghe Grigorie Comşa prin activitatea sa în
sectorul vieţii bisericeşti şi al învăţământului teologic din timpul său.
Texul este uşor de parcurs şi convingător pentru orice cititor, întrucât nu
abuzează de neologisme şi manifestă în scris un stil coerent, concis şi clar, fapt
ce dezvăluie o gândire limpede şi o viziune responsabilă, de perspectivă,
asupra activităţii bisericeşti şi în ceea ce priveşte dezvoltarea învăţământului
teologic.
Nutrim speranţa că, deşi pot exista anumite omisiuni în ceea ce priveşte
tipăriturile analizate şi aspectele de tehnică omiletică (argumentarea, stilul,
structura), lucrarea Istoria predicei la români constituie o contribuţie reală în
câmpul omiletic românesc şi, nu în ultimul rând, un moment de reflecţie, un
imbold, în ceea ce priveşte continuarea cercetărilor, care să se concretize într-
o lucrare de specialitate pe mai multe volume.
Note bibliografice
1
Nicolae Iorga , Istoria literaturii religioase a românilor până la 1688, Bucureşti,
1904, p. 160.
2
Sibiu, 1855.
3
Sibiu, 1857.
4
Buda, 1809.
5
Buda, 1809.
6
Buda, 1810-1811.
7
Episcopul Filotei al Buzăului, Circulara din 6 aprilie 1852, în Instrucţiuni tipărite, II,
1852, p. 56, apud, Gheorghe Ionescu, Viaţa şi activitatea lui Filotei, episcopul
Buzăului, Bucureşti, 1941, p. 132.
8
I.P.S. Antonie Plămădeală, De la Filotei al Buzăului, la Andrei Şaguna, Sibiu, 1997, p.
62.
9
Iaşi, 1858.
10
Iaşi, 1859.
11
Iaşi, 1859.
85
12
Neamţ, 1811.
13
Bucureşti, 1826.
14
M-rea Bistriţa, 1993.
15
Bucureşti, 1883.
16
Pr. conf. dr. Vasile Gordon , Introducere în Omiletică, Editura Universităţii din
17
Diac. drd. Marin Pană, Contribuţia episcopului Grigore Comşa la dezvoltarea
omileticii ortodoxe româneşti, în „B.O.R.”, Anul XCI (1973), nr. 3-5, p. 391.
18
Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, Bucureşti, 1996, p.
116.
19
+ Tit Simedrea, Episcopul Grigorie al Aradului, în „B.O.R.”, Anul LIII (1935), nr. 4-
6,p. 263.
20
Bucureşti, 1925, 88 p.
21
Dorina Rusu, Istoria Academiei Române în date (1866-1996), Bucureşti, 1997, p.
255.
22
+ Grigorie Comşa, Ordinul circular nr. 3228 din 1 octombrie 1925, în „Biserica şi
Şcoala”, nr. 41, 1925, p. 4
23
I.P.S. Nicolae Bălan, Mitropolitul Ardealului, în Prefaţa la cartea de predici Veniţi la
Hristos, Arad, 1926, p. 6.
24
Arad, 1928.
25
Arad, 1929.
26
Bucureşti, 1921.
27
Diac. Gheorghe Comşa, Istoria predicei la români, Bucureşti, 1921, p. 30.
28
Ibidem, p. 57.
29
Ibidem, p. 48.
30
Ibidem, p. 61.
31
Ibidem, p. 98.
32
Ibidem, p. 128.
33
Pr. prof. dr. Nicolae Necula, Contribuţia preotului profesor dr. Vasile Mitrofanovici
la dezvoltarea disciplinelor Teologiei Practice, în „ S.T.”, Anul XL (1988), nr. 5, p. 103.
34
Omiletica Bisericii Dreptcredincioase Răsăritene, Cernăuţi, 1875, 771 p.
35
Pr. lect. dr. Vasile Gordon, Repere importante ale predicii, în Biserica noastră, de la
începuturi, până în secolul al XX-lea Studiu cu exemplificări, în „B.O.R.”, Anul CXIX
( 2001), nr. 1-6, p. 227.
36
Diac. Gh. Comşa, Istoria predicei…, , p. 229.
37
Ibidem, p. 237.
38
Ibidem, p. 240.
39
Bucureşti, 1907.
40
4 volume, Bucureşti, 1978, 1983, 1987, 1993.
41
Pr. prof. dr. Vasile Gordon, Izvoare omiletice inedite: Manuscrisele cu predici din
Biblioteca Academiei Române, în Biserica şi Şcoala. Analize omiletice, catehetice şi
pastorale, Editura Cristiana, Bucureşti, 2003, p. 19.
42
Diac. Gheorghe Comşa, Istoria…, p. 7.
43
Ibidem, p.p. 21-22.
86
44
Ibidem, p. 137.
45
Ibidem, p. 83.
46
Ibidem, p. 105.
47
Ibidem, p. 151.
48
Manuscrisul este menţionat de Gabriel Ştrempel în Catalogul manuscriselor
româneşti, vol I, Bucuresti, 1978, p. 256.
49
Ibidem, p. 257.
50
Ibidem, p. 188.
51
+ Grigorie Comşa, Ordinul Circular nr. 328 din 1 oct. 1925, în „Biserica şi Şcoala”, nr.
41, 1925, p. 5.
52
Idem, Ordinul circular nr. 2873, în „Biserica şi Şcoala”, nr. 35, 1925, p. 1.
53
Ibidem, p. 2.
54
Protopop Sandu Stana, Zece ani de la moartea episcopului dr. Grigorie Gh. Comşa,
în „Biserica şi Şcoala”, nr. 22,1945, p. 166.
55
Pr.lect.univ.dr. Miron Erdei, Propovăduirea în Biserica Ortodoxă Română din
Banat în prima jumătate a secolului al XX-lea, Editura Universităţii din Oradea,
2001, p. 43.
56
Diac. drd. Marin Pană, art.cit., p. 396.
BIBLIOGRAFIE
Bălan, mitropolit Nicolae, Prefaţă la cartea Veniţi la Hristos, Arad,

1926.
Comşa,diac. dr. Gheorghe, Istoria predicei la români, Bucureşti,
1921.
Comşa, episcop Grigorie, Ordinul circular nr. 3228 din 1
octombrie 1921, în „Biserica şi Şcoala”, nr.41, 1925, p. 4-7.
Idem, Ordinul circular nr. 2873, în „Biserica şi Şcoala”, nr. 35, 1925, p. 1-
5.
Erdei, pr. lect. dr. Miron, Propovăduirea în Biserica Ortodoxă
Română din Banat în prima jumătate a secolului al XX-
lea, Editura Universităţii din Oradea, 2001.
Gordon, pr. conf. dr. Vasile, Introducere în Omiletică, Editura
Universităţii din Bucureşti, 2001.
Idem, Izvoare omiletice inedite : Manuscrisele cu predici de la
Biblioteca Academiei Române, în Biserica şi Şcoala.
Analize omiletice, catehetice şi pastorale. Editura
Christiana, Bucureşti, 2003.
Idem, Repere importante ale predicii, în Biserica noastră, de la
începuturi, până în secolul al XX-lea Studiu cu
exemplificări, în „B.O.R.”, Anul CXIX ( 2001), nr. 1-6, p. 200-
87
237.
Ionescu, Gheorghe, Viaţa şi activitatea lui Filotei, episcopul
Buzăului, Bucureşti, 1941.
Iorga, Nicolae, Istoria literaturii religioase a românilor până la
1688, Bucureşti, 1904.
Necula, pr. prof. dr. Nicolae, Contribuţia preotului profesor dr.
Vasile Mitrofanovici la dezvoltarea disciplinelor
Teologiei Practice, în „ S.T.”, Anul XL (1988), nr. 5, p. 102-104.
Pană, diac. drd. Marin, Contribuţia episcopului Grigore Comşa la
dezvoltarea omileticii ortodoxe româneşti, în „B.O.R.”,
Anul XCI (1973), nr. 3-5, p. 390-400.
Păcurariu, pr. prof. dr. Mircea, Dicţionarul Teologilor Români,
Bucureşti, 1996.
Plămădeală, mitropolit Antonie, De la Filotei al Buzăului, la
Andrei Şaguna, Sibiu, 1997.
Rusu, Dorina, Istoria Academiei Române în date (1866-1996),
Editura Academiei, Bucuresti, 1997.
Simedrea, mitropolit Tit, Episcopul Grigorie al Aradului, în
„B.O.R.”, Anul LIII (1935), p. 61-65.
Sandu, protopop Stana, Zece ani de la moartea episcopului dr.
Grigorie Comşa, în „Biserica şi Şcoala”, nr. 22, 1945, p.165-170.
Ştrempel, Gabriel, Catalogul manuscriselor româneşti, vol. I,
Bucureşti, 1978.
Rochet, Guy, Dicţionar de civilizaţie greacă. Ed Univers Enciclopedic
Bucureşti 1998
Sf. Clement Romanul, Epistola I către Corinteni, Scrierile
Părinţilor Apostolici, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al B.O.R., Bucureşti, 1995
Sf. Ignatie, Către Efeseni, Către Filadelfieni, Epistola către
Policarp, în Scrierile Părinţilor Apostolici, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1995
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Matei, Omilia 87,
P.S.B. nr. 23., Ed. IBM al BOR, Bucureşti, 1994
Saint Jean Chrisostome, Homelies sur les Actes des Apotres, Omilia
11, Nouvelle traduction par l'Abbe J. Bareille, Tome 14, Editeur
Librairie de Louis Vives, Paris, 1869
Soare, pr. Dr. Gh., Aspecte din legislaţia bizantină, Studii Teologice,
nr. 1-2, 1958
Tertulian, Apologeticul, PSB 3, Ed. IBM al BOR , Buc. 1981
Vasilescu, Pr. Diac. Emilian, Istoria religiilor, Ed. IBM al BOR ,
Bucureşti, 1982
88
Verzan, Pr. dr. Sabin, Epistola Sf. Apostol Pavel către Tit, Ed. IBM al
BOR, Bucureşti, 1994
xxx Studiul Noului Testament, Ed. IBM al BOR , Buc. 1983
Xxx, Martiriul Sfântului Policarp, episcopul Smirnei, 6, în “Actele
martirice”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române Bucureşti, 1997
Xxx, Martiriul Sfinţilor mucenici Iustin, 4, 3, în Actele martirice,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române Bucureşti, 1997
89
CONSIDERAŢII ÎN LEGĂTURĂ CU
SFÂNTA TAINĂ A NUNŢII
Pr. Lector Dr. Marian VÎLCIU,

Facultatea de Teologie din Târgovişte
Familia creştină, potrivit învăţăturii Bisericii Ortodoxe, este

considerată ca fiind Biserica de acasă, de ea depinzând nu numai viaţa şi
existenţa a doi oamenii, ci chiar destinul unei naţiuni şi al unei Biserici locale
în general.
Trebuie să spunem că familia este o instituţie de origine divină pe care
Dumnezeu o stabileşte de la creaţie. Având în vedere acest adevăr, familia are
un caracter sacru, caracterul acesta de sacralitate fiind evidenţiat şi subliniat
de faptul că familia umană are ca prototip chiar familia divină a Sfintei Treimi,
Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, la temelia existenţei Căreia sunt aşezate iubirea
desăvârşită, comuniunea, unitatea şi egalitatea Persoanelor Acesteia. De
aceea se spune că familia creştină reprezintă „ chipul lui Dumnezeu întors
către umanitate ” sau instituţia în care se reflectă chipul comunitar al lui
Dumnezeu.
Având în vedere faptul că Persoanele Sfintei Treimi formează o unitate
desăvârşită, în egală măsură omul, creat de Dumnezeu „ după chipul Său ”
reprezintă „ o unitate completă, pentru că unitatea sa de om nu se realizează
1
în dualitatea personală neuniformă, ci complementară de bărbat şi femeie ” .
Unitatea dintre bărbat şi femeie este exprimată şi de faptul femeia a fost făcută
din coasta lui Adam, aşa cum ne arată Sfânta Scriptură: „ Iată aceasta-i os din
oasele mele şi carne din carnea mea, ea se va numi femeie, pentru că este
luată din bărbatul său ” (Facere 2, 22-23).
După căderea în păcat a primilor oameni, căsătoria cunoaşte un proces
de deteriorare, şi chiar dacă „ a pierdut harul legat de starea primordială,
totuşi ea nu a fost desfiinţată în esenţă. Căci nici natura umană n-a fost
2
distrusă” . Aşa se face că încă de la începutul activităţii Sale, Mântuitorul
Hristos întăreşte iarăşi legătura dintre bărbat şi femeie şi o înalţă din ordinea
naturii în ordinea harului, participând la nunta din Cana Galileii, acesta fiind
de fapt momentul în care căsătoria este ridicată la treapta de Sfântă Taină,
prin care cei doi formează o unitate indestructibilă, după voinţa lui Dumnezeu
90
dintru început 3. Participarea Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli la nunta din

Cana Galileii este interpretată de Sfinţii Părinţi ca o intenţie a Mântuitorului
Hristos de a arăta nu numai soţilor acelei nunţi, ci tuturor soţilor de peste
timp, de câtă cinste se bucură căsătoria înaintea lui Dumnezeu şi cu ce zestre şi
înălţare sufletească se cuvine să participe la ea cei doi miri.
În timpul activităţii Sale propovăduitoare, ca semn al preţuirii pe care o
avea faţă de familie, Mântuitorul Hristos deseori s-a folosit de imagini şi
aspecte legate de viaţa de familie: parabola fiului risipitor (Luca 15, 11-32);
parabola celor doi fii trimişi de tatăl să lucreze în via sa (Matei 21, 28-31);
parabola tatălui care dă daruri bune fiilor săi (Luca 11, 11-13); parabola despre
lucrătorii tocmiţi la vie (Matei 20, 1-14)etc.
Şi pentru Sfântul Apostol Pavel, căsătoria este o instituţie de origine
divină. În epistola întâia către Corinteni 11, 12 Apostolul neamurilor spune
„ precum femeia este din bărbat, aşa şi bărbatul prin femeie şi toate sunt de la
Dumnezeu ”, ceea ce înseamnă că bărbatul şi femeia „ au aceeaşi identitate
unică, comună, care vine de sus: chipul lui Dumnezeu” 4. Sfântul Apostol
Pavel, ca şi Mântuitorul Hristos de altfel, accentuează în mod deosebit
unitatea căsătoriei şi responsabilitatea soţilor în a păstra această unitate,
considerând căsătoria un act sacramental.
În concepţia paulină, ca model al unirii dintre bărbat şi femeie este
observată comuniunea de iubire dintre Hristos şi Biserica Sa. Dacă sfinţenia
Bisericii este dată de unirea ei cu Hristos, în egală măsură şi unirea dintre soţi
este una sfântă, întrucât prin nuntă, cei doi soţi se unesc între ei, devenind un
singur trup, dar se unesc şi cu Hristos Cel care îi sfinţeşte şi pecetluieşte
legătura dintre ei (Cf. Evrei 2, 11; Efeseni 1, 13). Aşa trebuie înţelese cuvintele
Sfântului Apostol Pavel din pericopa ce se citeşte la Cununie în care se spune: „
Taina aceasta mare este: iar eu zic în Hristos şi în Biserică ” (Efeseni 5, 32).
În vremea noastră putem constata că se vorbeşte din ce în ce mai puţin
despre familie, cu semnificaţia ei teologică şi spirituală, dar se vorbeşte din ce
în ce mai mult despre cuplu, despre relaţii libere dintre bărbat şi femeie.
Aproape nimeni nu mai aduce în discuţie latura morală a vieţii de familie şi cu
atât mai puţin valorile autentice ale familiei, considerate astăzi ca fiind vechi,
devalorizate şi lipsite de actualitate. De aceea, în cele ce urmează ne propunem
să facem câteva precizări în legătură cu Taina Cununiei sau a Nunţii, cu
referire la tot ce presupune ea ca lucrare a Bisericii, sub aspectul rânduielii, al
semnificaţiilor simbolice ale actelor de cult mai importante şi nu în ultimul
rând precizări în legătură cu situaţiile şi practicile care presupun o anumită
vigilenţă pastorală din partea săvârşitorului.
Taina Cununiei sau a Nunţii este „ Taina prin care un bărbat şi o femeie
care s-au hotărât în mod liber să trăiască împreună întreaga lor viaţă, în
scopul de a se ajuta reciproc, a naşte şi creşte copii şi a se feri de desfrânare,
91
primesc, prin rugăciunile preotului, harul divin care sfinţeşte legătura lor şi
îi ajută la împlinirea scopului ei ” 5.
Săvârşitorul Tainei Cununiei este arhiereul sau preotul care înfăţişează
în chip văzut pe Hristos, Cel care pecetluieşte şi sfinţeşte legătura dintre cei doi
soţi. Chiar dacă vechile pravile interziceau ca ieromonahul să săvârşească
Taina Nunţii, întrucât acesta depunând votul castităţii nu putea participa la
dansul ritual ce se desfăşoară în jurul mesei de la Cununie în timp ce se cântă „
Isaie, dănţuieşte… ”, astăzi, tot mai adesea pot fi văzuţi ieromonahi care
săvârşesc această Taină.
În ceea ce priveşte primitorii acestei Sfinte Taine trebuie să spunem că
aceştia trebuie să fie de sex opus, bărbat şi femeie, şi să fie de credinţă
ortodoxă. Mai ales în situaţia de azi, când credincioşii noştri intră tot mai des
în contact cu persoane de alte credinţe, această regulă trebuie cunoscută şi
respectată. Este foarte adevărat că o anume problemă o ridică aşa numitele
căsătorii mixte care sunt de două feluri: căsătoria dintre un ortodox şi un
necreştin şi un ortodox şi un creştin de altă confesiune decât cea ortodoxă. În
primul caz Biserica Ortodoxă interzice cu desăvârşire săvârşirea Tainei
Cununiei, aceasta putând fi săvârşită în cazul în care cel care nu este ortodox
primeşte formalităţile de trecere la Ortodoxie. În cel de-al doilea caz, chiar
dacă la început, potrivit Sfântului Apostol Pavel, astfel de căsătorii au existat: „
Dacă un frate are o femeie necredincioasă şi ea voieşte să vieţuiască cu el, să
nu o lase. Şi femeia, dacă are un bărbat necredincios şi el voieşte să
vieţuiască cu ea, să nu îşi lase bărbatul. Căci bărbatul necredincios se
sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin
bărbatul credincios ” (I Corinteni, 7, 12-14), acestea au fost considerate ca
excepţii şi acceptate ca atare din raţiuni misionare majore specifice perioadei
de început a Bisericii, însă mai apoi când din respect faţă de credinţă şi ca o
acţiune de apărare a Bisericii de învăţături greşite şi de schisme, astfel de
căsătorii au fost interzise. Ca şi în celălalt caz amintit mai sus, şi în această
situaţie Cununia poate fi săvârşită cu condiţia ca cel ce nu era ortodox să
accepte trecerea la Ortodoxie 6. Aceste reguli sunt valabile şi trebuie respectate
cu stricteţe şi astăzi. Aşa se face că astăzi, în Regulamentul de procedură al
instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, la
articolul 47 găsim următoarea precizare: „ Clericii sunt obligaţi să nu oficieze
Taina Cununiei, decât între ortodocşi, asistaţi de nuni ortodocşi. Cei de alt
cult sunt obligaţi, înaintea căsătoriei, să îndeplinească formalităţile de
trecere la Ortodoxie. Preoţii care se vor abate de la aceste norme, se vor
pedepsi cu canonisirea la sfânta mănăstire, până la transferare, afară de
cazul când au avut dezlegarea chiriarhului ” 7.
Potrivit Bisericii Ortodoxe, atât la logodnă cât şi la cununie mirii trebuie
să fie însoţiţi de naşi, care au acelaşi rol ca şi la Botez, fiind martorii sau cei ce
92
garantează sinceritatea şi seriozitatea angajamentelor pe care şi le-au luat cei

doi miri. Naşii trebuie să fie căsătoriţi, buni creştini şi mai în vârstă decât cei ce
se cunună. Din momentul săvârşirii Tainei aceştia devin părinţii spirituali ai
celor ce s-au cununat purtându-se faţă de aceştia ca adevăraţi părinţi şi
învăţători ai acestora în cele ale vieţii de familie, având obligaţia să vegheze ca
tânăra familie să trăiască în armonie şi credinţă. Trebuie să spunem de
asemenea, că în cadrul Cununiei naşii sunt participanţi la săvârşirea Tainei
împreună cu preotul, întrucât ei pun împreună cu acesta, atât inelele pe deget,
cât şi cununiile pe capetele mirilor, iar mai apoi aşează cununiile împreună cu
preotul pe masă, de aceea condiţiile pe care naşii trebuie să le îndeplinească
trebuie observate cu mai multă responsabilitate.
Obiceiul întâlnit pe alocuri în Moldova, ca mirii să fie însoţiţi la
săvârşirea Tainei Cununiei de mai multe perechi de naşi, dincolo de faptul că
este un obicei cel puţin curios este un obicei nejustificat, mai ales dacă avem în
vedere că naşii devin al Cununie părinţii spirituali ai mirilor, după cum am
precizat mai sus, şi aşa cum avem fiecare o pereche de părinţi după trup, la fel
se cuvine ca noua familie să aibă o singură pereche de părinţi spirituali.
Cât priveşte locul săvârşirii trebuie să spunem că Taina Cununiei are
caracter eclesial, săvârşindu-se numai în sfânta Biserică, nefiind îngăduită
săvârşirea ei în case particulare, decât numai în situaţii cu totul speciale şi
deosebite, aceasta fiind observată ca o excepţie de la regulă. Mai ales în vremea
noastră, când din pricina influenţelor să spunem ale modernismului, ne
întâlnim uneori cu cereri care se referă la dorinţa mirilor în general, de a se
săvârşi Taina Cununiei şi în alte locuri (parcuri, pe ţărmul mării, etc.)
recomandarea bisericească care se referă la locul săvârşirii Tainei se cuvine a fi
respectată cu stricteţe, întrucât săvârşindu-se în Biserică, „ nunta e făcută în
faţa lui Dumnezeu Însuşi şi cu binecuvântarea Lui, căpătând astfel
caracterul de act sfânt şi o garanţie mai mare de trăinicie şi durabilitate ” 8.
În ceea ce priveşte rânduiala Tainei Cununiei, aceasta este precedată de
slujba Logodnei religioase, o ierurgie prin care Biserica binecuvintează şi
consfinţeşte „ legământul sau aşezământul, adică tocmirea, aşezarea sau
9
punerea solemnă la cale a căsătoriei dintre cei doi tineri ” .
Momentele principale ale slujbei logodnei sunt:
- Binecuvântarea mică;
- Ectenia mare cu cereri speciale;
- Două rugăciuni (prima se citeşte de preot cu voce tare, cealaltă în
taină);
- Punerea inelelor de către preot, ajutat de naşi, pe degetele mirilor;
- Rugăciunea de consfinţire a logodnei;
- Ectenia întreită;
10
- Otpustul .
93
După slujba Logodnei urmează de îndată slujba Cununiei, în acest caz nu se

mai face otpustul, ci se citeşte Psalmul 127, sau aşa cum se obişnuieşte în
practică, se cântă numai stihul „ Mărire Ţie, Dumnezeul nostru, mărire Ţie”.
Rânduiala Tainei Cununiei este următoarea:
- Binecuvântarea mare; se face semnul binecuvântării cu Sfânta
Evanghelie deasupra cununiilor;
- Ectenia mare cu cereri speciale;
- Cele trei rugăciuni de binecuvântare a mirilor;
- Punerea cununiilor pe capetele mirilor de către preot ajutat de naşi;
- Cântarea „ Doamne Dumnezeul nostru…”;
- Apostol;
- Evanghelie;
- Ectenia întreită cu cereri speciale;
- Rugăciune pentru miri;
- Ectenia cererilor;
- Rugăciunea Tatăl nostru…;
- Rugăciunea pentru binecuvântarea paharului cu vin;
- Preotul dă celor doi miri de trei ori să guste din pâine (pişcot) şi din vin;
- Înconjurarea mesei (dansul ritual) de trei ori cu troparele specifice („
Isaie dănţuieşte…” „ Sfinţilor mucenici…” „ Slavă Ţie…”);
-Depunerea cununiilor cu formulele specifice;
- Două rugăciuni finale pentru binecuvântarea mirilor;
11
- Otpustul .
Cu privire la momentele principale ale Logodnei şi ale Tainei Cununiei
se cuvine să facem câteva precizări necesare şi semnificative.
Atât pentru rânduiala Logodnei, cât şi pentru cea a Cununiei, mirii vor fi
însoţiţi de naşi care vor purta în mâinile lor lumânări, de regulă împodobite cu
flori. Aceste lumânări simbolizează pe de-o parte curăţia mirilor şi lumina
darului dumnezeiesc, iar pe de altă parte ele sunt expresia bucuriei
nuntaşilor12.
În ceea ce priveşte simbolismul inelelor de la logodnă, ţinând cont de
forma pe care acestea le au, cercuri închise fără început şi fără de sfârşit, în
Vechiul Testament ele reprezentau semne ale puterii şi încrederii care se
acorda cuiva, iar în creştinism, inelele sunt „ simbolul iubirii nesfârşite şi a
fidelităţii reciproce pe care şi-au jurat-o logodnicii unul faţă de altul, precum
şi semnul trăiniciei legăturii dintre viitorii soţi ” 13. Este interesant de precizat
faptul că în vechime inelul pe care îl purta pe deget mirele era din fier,
simbolizând tăria bărbătească, pe când inelul miresei era făcut din aur, fapt
care simboliza frumuseţea, al gingăşia şi curăţia acesteia 14. Potrivit
Molitfelnicelor româneşti vechi, bărbatul dăruia miresei un inel din aur, care
simboliza strălucirea soarelui, iar femeia dăruia bărbatului un inel de argint,
94
care simboliza strălucirea lunii, ceea ce arăta faptul că strălucirea femeii vine
de la bărbat 15.
Rânduiala Tainei Cununiei are drept moment central actul punerii
cununiilor pe capetele celor doi miri, precedat de actul unirii mâinii drepte a
mirelui cu mâna dreaptă a miresei. Dacă actul ritual al punerii cununiilor
simbolizează şi pecetluieşte săvârşirea Tainei, actul unirii mâinilor celor doi
este socotit ca o epicleză a slujbei Cununiei, „ echivalentă celei din rugăciunea
pentru sfinţirea apei din slujba Botezului ” 16.
În slujba nunţii cununiile sunt considerate, în cazul mirelui, semne ale
puterii, ale stăpânirii şi ale biruinţei, iar în cazul miresei ele simbolizau
frumuseţea şi curăţia fecioarelor „ închipuind totodată podoaba, cinstea şi
slava ce se dădea împăraţilor de către supuşii lor, precum şi sentimentele de
admiraţie, recunoştinţă şi omagiu datorite biruitorilor în lupte ” 17.
Ritualul paharului cu vin care face parte din ritualul Tainei Cununiei are
de asemenea o semnificaţie deosebită. Astfel, el simbolizează pe de-o parte
bucuria şi veselia nunţii, iar pe de altă parte, simbolizează soarta comună a
celor doi soţi. Cât priveşte gustarea de către miri din pâine (cozonac sau pişcot)
18
la acest moment, aceasta reprezintă, după părerea unora , o reminiscenţă
precreştină din ritualul nunţii la romani, ocazie cu care se frângea o pâine, care
reprezenta soarta comună acelor doi, din care gustau cei care se căsătoreau.
Potrivit interpretării creştine, acest ritual al paharului şi al pâinii de la
Cununie, ne aduce aminte de momentul în care, odinioară, cei doi miri se
împărtăşeau, Taina Nunţii săvârşindu-se imediat după Sfânta Liturghie. De
aceea, la acest moment, se cântă priceasna „ Paharul mântuirii…”, cântare
care de regulă se cântă în timpul în care se împărtăşesc credincioşii. În
vechime, împărtăşirea credincioşilor avea loc după ecfonisul de după
rugăciunea Tatăl nostru. Preotul rostea: „ Să luăm aminte! Cele mai înainte
sfinţite, Sfintele sfinţilor! ”, după care mirii erau împărtăşiţi cu formula „
Primiţi Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos care se dau spre
iertarea păcatelor ”. După aceea mirii primeau anafură, urma ritualul
paharului de obşte, aşa cum se săvârşeşte astăzi, după care se rostea şi ectenia
„ Drepţi primind dumnezeieştile … Taine, …” 19.
Dansul ritual sau înconjurarea mesei nunţii reprezintă expresia firească
a bucuriei prilejuite de momentul nunţii. Acest ritual nu este propriu numai
Cununiei, ci îl regăsim şi la Botez şi la Hirotonie, reprezentând o extensie a
dansului religios care era propriu cultului ebraic, dar şi altor popoare
precreştine. Totodată, prin cântările care se cântă acum, se arată faptul că
nunta se face în vederea naşterii de prunci (cântarea Isaie dănţuieşte…), şi în
acelaşi timp se subliniază faptul că cei doi miri „ trebuie să se facă părtaşi lui
Hristos şi sfinţilor Lui, prin viaţa lor curată. Cununiile care li s-au pus pe
capete sunt asemenea celor cu care Mântuitorul încununează în ceruri pe
95
20
sfinţi şi pe aleşii Săi ” .
Evident, Taina Cununiei ar fi cumva „nedeplină” fără cuvântul de
învăţătură pe care preotul trebuie să-l rostească la sfârşitul slujbei. Chiar dacă
această Sfântă Taină este un moment al bucuriei, se impune ca sobrietatea şi
responsabilitatea, atât a nuntaşilor şi a mirilor şi în egală măsură a slujitorului
să nu lipsească. Tocmai de aceea, poate că nu este rău, ca înainte de începutul
slujbei preotul să caute să capteze atenţia celor de faţă, adresându-le câteva
cuvinte de responsabilizare, invitându-i pe toţi la rugăciune. De asemenea,
trebuie să spunem că este totalmente nerecomandat şi nepotrivit gestul pe
care îl mai fac unii slujitori de a „amăgi” sau a „păcăli” pe miri, atunci când le dă
să guste din pâine (pişcot) şi din vin, cu atât mai mult cu cât, am arătat mai sus,
în acest moment în vechime, mirii se împărtăşeau.
Totodată, credem că preocuparea preotului de a-i chema pe cei doi la
Biserică înainte de nuntă pentru spovedanie (în cazul în care cei doi nu au alt
duhovnic) sau pentru un moment catehetic cu privire la Taina Nunţii şi la
familie şi responsabilităţile ei, este necesar şi folositor.
Nu în ultimul rând, avem convingerea că aceste consideraţii referitoare
la Taina Cununiei ne vor fi de folos în a înţelege şi a păstra Taina Cununiei cu
semnificaţia şi importanţa ei profundă pentru familie şi viaţa creştină în
general, ferindu-o de inovaţii şi practici mai mult sau mai puţin moderne, care
ar afecta sensul ei spiritual.
Note bibliografice
1
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Ed.
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (IBMBOR), Bucureşti,
1978, p. 180;
2
Ibidem, p. 182;
3
Pr. Lect. Mihai Vizitiu, Familia în învăţătura Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli,
în vol. Familia creştină azi, Ed. Trinitas, Iaşi, 1995, p. 33;
4
Pr. Prof. Dr. Ioan Bria, Credinţa pe care o mărturisim, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
1987, p. 306;
5
Pr. Porf. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică, Ed.
IBMBOR, Bucureşti, 1991, p. 356;
6
Pentru amănunte a se vedea Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Este îngăduit să se
oficieze slujba cununiei unui creştin ortodox cu un neortodox sau necreştin?, în
Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. II, Ed. Episcopiei Dunării de Jos,
Galaţi, 2001, p. 320 ş.u.;
7
*** Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1953, p. 63;
8
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica Specială, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980, p. 404;
9
Ibidem, p. 406;
10
*** Molitfelnic, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1992, pp. 71-76;
96
11
Ibidem, pp. 78-93;
12
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, op.cit., p. 411;
13
Cf. Clement al Alexandriei, Pedagogul, III, 11, trad. de Dr. N. Ştefănescu, col.
Izvoarele Ortodoxiei, Bucureşti, 1939, p. 312;
14
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, op.cit., p. 411, nota 24;
15
A se vedea V. Mitrofanovici, T. Tarnavschi şi N. Cotlarciuc, Liturgica Bisericii
Ortodoxe, Cursuri universitare, Cernăuţi, 1929, p. 846;
16
17
Ibidem, p. 412;
18
A se vedea N. Lascu, Cum trăiau românii, Bucureşti, 1965, p. 285;
19
Pentru amănunte, a se vedea C. Cornescu, Rânduiala Cununiei, a Mărturisirii şi a
Maslului în diferitele ediţii ale Molitfelnicului slav şi român folosit în Biserica
Română, în Mitropolia Olteniei, (1962), nr. 10-12, pp. 605-606 ş.u.;
20
97
SFÂNTA EUHARISTIE LA PĂRINŢII APOSTOLICI
Pr. Prof. Constantin BUGA,

Vicar Administrativ
Centrul activităţii răscumpărătoare a Mântuitorului Hristos în lume îl

constituie patimile şi moartea Sa pe Cruce, adică Jertfa sângeroasă adusă de El
pentru mântuirea lumii.
Aceasta s-a adus o dată pentru totdeauna, dar pentru ca toate generaţiile
viitoare de credincioşi de pretutindeni să se poată împărtăşi din roadele ei
binefăcătoare, Mântuitorul Hristos ne-a lăsat un mijloc de a o face veşnică
prezentă în lume prin întemeierea Jertfei celei Noi Jertfa Euharistică.
Etimologic vine din grecescul euharistia= mulţumire.
Taina Sfintei Euharistii este o capodoperă a iubirii, a milei şi a
atotputerniciei divine. În ea şi prin ea Domnul nostru Iisus Hristos se
întrupează şi se jertfeşte fără încetare şi în chip nesângeros pentru mântuirea
1
oamenilor de pretutindeni şi de totdeauna.
Dată fiind importanţa deosebită pe care o are în viaţa duhovnicească a
creştinului, ea a constituit de-a lungul veacurilor obiectul unor largi
preocupări, a unor studii aprofundate pentru teologi.
Nu întotdeauna aceste studii au ajuns să se înscrie în tiparele
adevărului, ba, mai mult, lăsând loc arbitrariului şi subiectivismului, s-a ajuns
la teorii ce nu îşi găsesc fundamentul în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie,
cele două Izvoare ale Revelaţiei creştine.
Ţinând cont de sfinţenia deosebită a obiectului de cercetare, Biserica
ortodoxă a stat pururea de veghe lângă depozitul sfânt al credinţei.
Atunci când s-au apropiat de cercetarea acestei sfinte teme, teologii
ortodocşi au făcut-o cu adâncă pioşenie. Pătrunşi de „frica lui Dumnezeu, de
credinţa şi de dragostea” cu care suntem datori şi noi, preoţii, ca „iconomi ai
Tainelor lui Dumnezeu” să ne apropiem de săvârşirea acestei Sfinte Taine,
vom încerca în cele ce urmează, înainte de a trece la tratarea propriu-zisă a
temei.
Liturghia ortodoxă nu a avut întotdeauna rânduiala pe care o cunoaştem
noi astăzi.
98
Privind retrospectiv, constatăm că forma actuală nu reprezintă decât

stadiul unui proces de lentă, dar de continuă evoluţie.
Instituirea Sfintei Euharistii
Întemeierea Jertfei Euharistice fusese prevestită de Mântuitorul
Hristos înainte de patimile Sale, în cuvântarea ţinută mulţimilor după
săvârşirea minunii înmulţirii pâinilor în pustie: „Eu sunt pâinea cea vie care s-
a pogorât din cer. De va mânca cineva din pâinea aceasta va fi viu în veci. Şi
pâinea pe care Eu o voi da este trupul Meu, pe care Îl voi da pentru viaţa lumii”.
(Ioan VI, 51)
Însăşi instituirea pe care ne-o relatează Evangheliile sinoptice şi Sf. Ap.
Pavel în Epistola I către Corinteni a avut loc la Cina cea de Taină. Fiind la masă
cu ucenicii Săi „în timp ce mâncau ei, Iisus a luat pâinea şi mulţumind, a frânt
şi a dat ucenicilor Săi, zicând: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu. Luând
apoi paharul şi mulţumind le-a dat lor zicând: Beţi dintr-acesta toţi; acesta
este Sângele Meu, al Legii celei Noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea
păcatelor.” (Matei XXVI, 26-28)
La aceste cuvinte Mântuitorul Hristos adaugă şi porunca: „Aceasta să o
faceţi spre pomenirea Mea.” (Luca XXII, 13; I Corinteni XI, 24)
Prin aceste cuvinte El îi consacră pe ucenicii Săi ca săvârşitori ai Jertfei
celei Noi, iar aceştia, la rândul lor, au transmis această poruncă urmaşilor lor,
arhierei şi preoţi.
Pentru a denumi slujba sfântă a Legii celei Noi, au fost folosiţi termeni
care indicau fie esenţa acestei sfinte slujbe, fie un rit sau altul, care era
2
considerat ca o parte de căpatenie a ritualului sacru.
Cele mai vechi denumiri care se întrebuinţau în epoca apostolică sunt:
- frângerea pâinii (Faptele Ap. II, 42, 46 şi XX, 7); această denumire se
referă la esenţialul ritualului săvârşit de Mântuitorul (...luând pâinea...a
frânt);
- Cina Domnului (I Cor. X, 21 şi XI, 20); acest termen denumeşte
momentul instituirii Jertfei Legii celei Noi;
- binecuvântarea - indică un detaliu al ritualului (a luat pâinea şi,
binecuvântând, a frânt);
- pâinea harul Domnului (I Cor. XI, 26-27). Aceste denumiri se referă la
materia întrebuinţată la Sfânta Euharistie.
În epoca imediat următoare celei apostolice şi mai târziu întâlnim
termeni care subliniau valoarea de jertfă a Sfintei Euharistii, fie caracterul ei
supranatural, precum şi scopul aducerii ei.
Astfel, cercetând lucrările părinţilor apostolici, vom întâlni denumiri pe
care le vom prezenta mai jos.
„Se numesc părinţi apostolici acei scriitori bisericeşti care au fost ucenici
direcţi ai sfinţilor apostoli sau pe care tradiţia bisericească îi recunoaşte ca
99
atare şi care au redat în scrierile lor cu fidelitate învăţătura primită de la

apostoli.” 3
Operele lor sunt foarte simple, de multe ori sub formă de epistolă, având
un caracter mai mult practic.
Mărturii privind numirea jertfei liturgice avem în Epistola I Corinteni a
lui Clement Romanul jertfă şi liturghie: „ ... ne-a poruncit Stăpânul ... să
săvârşim jertfele şi liturghiile.” 4
Tot termenul de jertfă îl găsim în cap. 14 din Învăţătura celor 12
Apostoli: „Iar oricine este certat cu aproapele său să nu vină la un loc cu voi,
până ce nu se vor fi împăcat amândoi pentru ca să nu se pângărească jertfa
5
voastră.” În acelaşi capitol din Didahia putem citi: „În Duminica Domnului
adunaţi-vă, frângeţi pâinea şi săvârşiţi Sfânta Euharistie...” 6
Denumirea de taină sau mister o întâlnim în Epistola către Tralieni a Sf.
Ignatie al Antiohiei: „Trebuia apoi ca şi diaconii tainelor lui Iisus Hristos să fie
plăcuţi tuturor.” 7
Cu toate exemplele menţionate, putem, totuşi, spune că în primele
veacuri creştine mărturiile despre Sfânta Euharistie sunt mai puţin
numeroase. Aceasta şi-ar avea explicaţia, poate, în faptul că era în uz disciplina
arcană cu prescripţii severe care nu permiteau dezvăluirea unor lucruri aşa de
sfinte precum cele referitoare la Sfânta Euharistie. Pe de altă parte, primii
creştini, în rândul cărora circulau cărţile părinţilor apostolici, cunoştea foarte
bine misterul Jertfei celei nesângeroase.
Din cele relatate până acum reiese că cea dintâi liturghie a fost săvârşită
de Însuşi Mântuitorul la Cina cea de Taină, când a adus jertfa cea
nesângeroasă.
Urmând poruncii Mântuitorului Hristos, Apostolii şi ucenicii Săi
înnoiau în fiecare duminică jertfa dumnezeiască întru continuă aducere
aminte de El.
Când se adunau la rugăciune, Sf. Apostoli mulţumeau şi se rugau ca
Domnul să prefacă pâinea şi vinul în Însuşi Sfântul Său Trup şi Sânge, cu care,
apoi, se împărtăşeau. Acest sumar ritual constituie nucleul esenţial al Sfintei
Liturghii în toate riturile liturghice creştine.
La aceste elemente principale ale Sfintei Euharistii se vor adăuga şi
altele, precum lecturile biblice, cântările religioase (psalmi, imnuri, cântări
duhovniceşti).
În veacul apostolic, cu euharistia erau conexate şi mesele frăţeşti (de
dragoste) sau agapele.
Din documentele postapostolice Didahia celor 12 Apostoli, Epistola
către smirneni a Sf. Ignatie al Antiohiei reiese clar dacă acete mese precedau
sau urmau Sfânta Euharistie. Mai mult credit are teza că agapa avea loc
înaintea Euharistiei, creştinii încercând să facă aşa cum procedase
100
Mănăstirea Comana (1461)
Mănăstirea Comana în vremea vornicului Şerban Cantacuzino

(Reconstituire de Radu Oltean)
Mănăstire Comana (imagine de ansamblu)
Beciul domnesc al Mănăstirii Comana

Mântuitorul la Cina cea de Taină.

În capitolele IX-X din Învăţătura celor 12 Apostoli găsim formule rituale
de binecuvântare a pâinii şi vinului întrebuinţate la agape.
„Oricum, indiferent de ordinea lor, Euharistia şi agapa au fiinţat ca două
lucruri distincete, care au coexistat până la începutul veacului al doilea.” 8
Dacă agapa, ca expresie a vieţii de obşte, a dispărut, având origine
divină, ea a ocupat în continuare un loc central în viaţa comunităţii.
Acolo unde agapele au supravieţuit, ele au luat locul unor oaspete
pentru săraci sau se confundă cu pomenile pentru cei răposaţi.
Un izvor important privind Sfânta Euharistie la părinţii apostolici îl
constituie Învăţătura celor 12 Apostoli.
În cap. IX al acestei lucrări întâlnim prescripţii liturgice privind
săvârşirea Sfintei Euharistii: „Iar Euharistia aşa să o faceţi. Mai întâi la potir
(rugaţi-vă aşa): Mulţumim ţie, Tatăl nostru, pentru via cea sfântă a lui
David, sluga ta, ce ne-ai făcut-o cunoscută prin Iisus, Fiul Tău. Slavă Ţie în
veci.
Iar la frângerea pâinii (ziceţi): Mulţumim ţie, Tatăl nostru, pentru viaţa
şi cunoştinţa ce ne-ai descoperit prin Iisus, Fiul tău. Slavă ţie în veci.” 9
În capitolul XIV se indică ziua săvârşirii Sfintei Euharistii: „În
Duminica Domnului adunaţi-vă, frângeţi pâinea şi săvârşiţi Sfânta
Euharistie, după ce, mai întâi, v-aţi mărturisit greşelile pentru ca să fie jertfa
10
voastră curată.”
Din cele de mai sus se poate constata că încă din epoca primară a
creştinismului erau rugăciuni euharistice, precum şi condiţii morale pentru a
participa la săvârşirea jertfei euharistice.
Prima expunere sistematică a Liturghiei o vom întâlni în Apologia I a Sf.
Iustin Martirul, operă scrisă în jurul anului 150.
Liturghia catehumelor era actul liturgic în cadrul căreia se făceau citiri
din Vechiul şi Noul Testament, apoi predica, precum şi unele cântări
religioase (psalmi). Apoi urma liturghia euharistică, la săvârşirea căreia se sta
în picioare. Avea loc, mai întâi, o rugăciune generală, apoi sărutarea frăţească
(a păcii). Se aduceau ofrande: pâine şi vin amestecat cu apă, asupra căruia
preotul înălţa rugăciuni şi mulţumiri, după care urma împărtăşirea cu cele
sfinte. Diaconii duceau Sfânta Euharistie celor care, din motive
binecuvântate, lipseau de la sfânta slujbă. 11
Sintetizând cele expuse până acum, putem vorbi despre o unitate a
fondului în ce priveşte ritualul Sfintei Euharistii. Cu toate acestea, Sfinţii
Apostoli, precum şi urmaşii acestora, au adăugat contribuţia lor personală la
ritualul primar. La început, fiecare ierarh avea dreptul să improvizeze testul
anaforalei, adică al rugăciunii Sfintei Jertfe, care constituia partea principală
din Liturghia Euharistică. Cu vremea, aceste rugăciuni au încetat de a mai fi
103
improvizate şi au început să fie aşternute în scris. Astfel, se trece la o

dezvoltare a ceremoniilor. Dintre variantele liturgice, se vor impune cele din
metropolele cu importanţă religioasă şi politică.
Din riturile liturgice originare legate de patriarhate, se vor dezvolta mai
multe liturghii derivate. Astfel, toate liturghiile pe care le avem astăzi în
Biserica răsăriteană derivă din cele două liturghii de origine apostolică: cea a
Sfântului Iacob şi cea a Sfântului Marcu.
Un mare tâlcuitor al Liturghiei Ortodoxe preciza că „săvârşirea Sfintei
Liturghii are ca efect prefacerea darurilor în dumnezeiescul Trup şi Sânge, iar
ca scop sfinţirea credincioşilor care, prin acestea, dobândesc iertarea
12
păcatelor, moştenirea împărăţiei cerurilor şi alte bunuri.” Deci, în slujba
Sfintei Liturghii se disting două momente principale, în strânsă legătură unul
cu altul, şi anume Jertfa, prin care se sfinţesc darurile, şi Taina (împărtăşirea),
prin care se sfinţesc credincioşii. De fapt, scopul ultim al Sfintei Liturghii îl
constituie comuniunea omului cu Hristos, prin împărtăşire.
„Unirea cu Hristos în Euharistie este baza şi izvorul unei depline iubiri
între mădularele Bisericii, căci toţi membrii ei sunt contrupeşti, dar şi între ei.
Astfel, Euharistia este, prin excelenţă, Taina unităţii Bisericii.” 13
Folosind comparaţia cu boabele de grâu care s-au făcut pâine, autorul
Învăţăturii celor 12 Apostoli în cap. IX spune: „După cum această pâine frântă
era împrăştiată pe dealuri şi adunându-se s-au făcut una, aşa să se adune
Biserica ta de pe toată faţa pământului în împărăţia ta; că a ta este slava şi
puterea prin Iisus Hristos în veci.” 14
Prin împărtăşire, Euharistia are, deci, şi un scop exatologic, devenind o
preînchipuire a gustării fericirii celei depline la masa cerească, pe care
Mântuitorul a pregătit-o ucenicilor şi celor aleşi ai Săi întru împărăţia Sa: De
acum nu voi mai bea din această roadă a viţei, până în ziua aceea când îl voi
bea cu voi, nou, întru împărăţia Tatălui Meu. (Matei XXVI, 29)
Note bibliografice
1
Nicolae I. Popoviciu, Epicleza euharistică, Sibiu, 1933, p. 1;
2
Preot Pr. Dr. Ene Branişte, Liturgica specială pentru Institutele teologice, Bucureşti,
1980, p. 168;
3
Scrierile Părinţilor Apostolici dimpreună cu aşezămintele şi canoanele apostolice
traduse de Pr. Ioan Mihălcescu, Iconom Matei Pîslaru şi Iconom G. N. Niţu, Chişinău,
1927, vol. I, p. 3;
4
Clement Romanul, Epistola I către Corinteni, cap. XL, trad. rom. de Iconom M.
Pîslaru în Scrierile Părinţilor Apostolici..., vol. I, p. 119;
5
Învăţătura celor doisprezece apostoli, cap. XIV, trad. rom. de Pr. Ioan Mihălcescu în
op. cit., p. 91;
6
Ibidem;
104
7
Ignatie al Antiohiei, Epistola către Tralieni, cap. II, trad. rom. de Iconom M. Pîslaru,
în op. cit., p. 163-164;
8
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, op. cit., p. 176;
9
Învăţătura celor doisprezece apostoli, cap. IX, trad. de Pr. I. Mihălcescu în op. cit., p.
87;
10
Ibidem, cap. XIV, p. 91;
11
Pr. Prof. Dr. E. Branişte, op. cit., p. 178;
12
Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieştei Liturghii, studiu introductiv şi traducere
românească de Diac. Ene Branişte, Bucureşti, 1946, p. 25;
13
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă pentru Institutele
teologice, Bucureşti, 1978, vol. 3, p. 91;
14
Învăţătura celor doisprezece apostoli, cap. IX, trad. rom. de Pr. I. Mihălcescu în op.
cit., p. 87-88.
BIBLIOGRAFIE
1. Branişte Ene, Pr. Prof., Liturgica specială pentru institutele teologice,

Bucureşti, 1980;
2. Cabasila Nicolae, Tâlcuirea Dumnezeieştei Liturgii, studiu introductiv şi
traducere românească de Diac. Ene Branişte, Bucureşti, 1946;
3. Mihălcescu Ioan, Preot, Matei Pîslaru, Iconom, G. N. Niţu, Iconom, trad.
rom, Scrierile Părinţilor Apostolici dimpreună cu aşezămintele şi
canoanele apostolice, Chişinău, 1927, vol.I;
4. Popoviciu I. Nicolae, Epicleza euharistică, Sibiu, 1933;
5. Stăniloae Dumitru, Pr. Prof. Dr., Teologie Dogmatică Ortodoxă pentru
Institutele teologice, Bucureşti, 1978, vol. 3
105
DREPTATE ŞI IUBIRE
ÎN RELAŢIA OMULUI CU SEMENII SĂI
Pr. Prof. Drd. Marius Constantin JICA,

Directorul Seminarului Teologic „Teoctist Patriarhul” - Giurgiu
Termenul dreptate evocă în sensul cel mai comun o ordine juridică.

Judecătorul face dreptate impunând normele prevăzute de un obicei
încetăţenit, permanent valabil sau pe cele impuse de lege. Noţiunea morală
este mai largă: dreptatea dă fiecăruia ceea ce se cuvine, chiar dacă acest lucru
nu este fixat prin cutumă sau lege. În cadrul dreptului natural obligaţia de
dreptate se reduce în definitiv la o egalitate pe care o realizează schimbul sau
distribuţia 1, iar sub aspect religios ea se identifică sfinţeniei ca stare de
2
împlinire conştientă şi liberă a virtuţii .
Filozoful rus Vladimir Soloviov identifică patru accepţiuni diferite ale
noţiunii de dreptate. În sensul cel mai larg spune el - dreptatea este sinonimă
cu ceea ce este imperativ, corect, normal şi just în genere nu numai în
perimetrul moralei, ci şi în domeniul intelectului (referitor la cunoaştere şi
3
gândire) . Putem spune astfel că rezultatul unei probleme este corect (drept)
în funcţie de norme general acceptate. În această accepţiune noţiunea de
dreptate se apropie de cea a valabilităţii, ţinînd, mai degrabă, de competenţa
filozofiei. Într-o accepţiune mai riguros delimitată, dreptatea, exprimată prin
latinescu aequitas corespunde principiului de bază al altruismului care
impune recunoaşterea în egală măsură de partea fiecăruia a dreptului la viaţă
şi bunăstare. Şi în această accepţiune dreptatea continuă să nu fie un gen
aparte de virtute, ci o expresie logic-obiectivă a acelui principiu moral care, pe
plan subiectiv-psihologic, se exprimă în sentimentul fundamental de milă 4. În
cea de-a treia accepţiune, noţiunea de dreptate este utilizată atunci când se
stabilesc grade diferite de altruism: primul grad, cel negativ (să nu jigneşti pe
nimeni) îşi păstrează denumirea de dreptate în sens propriu, de justiţie; ce de-
al doilea, pozitiv, trimite la imperativul „ajută-i pe toţi”, capătă semnificaţia de
caritate 5. În fine, cea de-a patra accepţiune pleacă de ideea că legile statului
exprimă în mod obiectiv adevărul şi respectarea lor neabătută se impune ca
obligaţie morală necondiţionată, iar predispoziţia către stricta legalitate este
apreciată ca virtute şi asimilată dreptăţii 6.
106
Dintre aceste patru accepţiuni, a treia se apropie cel mai mult de sensul
dreptăţii aşa cum este el văzut în morala creştin-ortodoxă. Totuşi, nici celelalte
nu sunt trecute cu vederea fie că vorbim despre morala Vechiului sau Noului
Testament. Astfel, în Vechiul Testament dreptatea face referire la forma ei
legislativă, la forma religioasă, înţeleasă ca fidelitate faţă de Lege, ca răsplată
primită în urma respectării poruncilor şi, în fine, ca înţelepciune şi bunătate.
Cu sensul ei strict legislativ ea este întâlnită încă din epoca patriarhală. Ea avea
sensul abstract de conformare a unui obiect sau a unei acţiuni la un standar de
valori acceptat 7. Aşa este cazul dreptăţii sau cinstei lui Iacov în raport cu
termenii contractului său cu Laban pentru îngrijirea oilor (cf. Gen. XXX. 33).
Moise vorbeşte despre cântare, greutăţi, unităţi de măsură drepte (cf. Lev.
XIX. 36; Deut. XXV. 15) şi insistă ca judecătorii lui Israel să judece cu dreptate
(Deut. XVI. 18, 20). Profeţii de dinainte de exil denunţă deseori nedreptatea
judecătorilor, lăcomia regilor, oprimarea săracilor (cf. Amos V. 7; VI. 23; Isaia
V. 7, 23; Ieremia XXIII. 13, 15). Ei determină conştientizarea dimensiunii
morale şi religioase a nedreptăţii; nedreptate nu mai este doar obiect al
dreptului, ci şi al moralei religioase cu toate atributele sale. Ceea ce era
perceput doar ca o încălcare a regulilor devine o ofensă adusă sfinţeniei lui
Dumnezeu 8. Pornind de la acestă înţelegere, dreptatea devine fidelitate faţă de
Lege. Printr-o tranziţie naturală, ea ajunge să identifice acel standard moral
prin care Dumnezeu măsoară conduita umană 9. Conform acestui sens drept
este omul pios, slujitorul ireproşabil, prietenul lui Dumnezeu (Pilde XI. 10 s.
q.; Gen. VII. 1; Ezechiel XVIII. 5 26). Dreptatea ca fidelitate faţă de lege este
întâlnită mai ales în Psalmi (Ps. CXVIII. 121; XVII. 23). Ca o consecinţă logică a
acestei accepţiuni, dreptatea ajunge să însemne şi diferitele recompense ce
10
rezultă din împlinirea Legii (Deut. XXIV. 13). Cărţile sapienţiale adaugă un
nou sens dreptăţii, anume acela de înţelepciune (Înţ. Sol. VIII. 7) şi pe cel de
bunătate (Înţ. Sol. XVII. 15 19). Din această analiză se poate observa că pentru
evrei dreptatea este mai puţin o atitudine pasivă de imparţialitate şi mai mult o
angajare a judecătorului în favoarea celui care are dreptatea 11.
Dacă până aici am făcut referire la dreptate în înţelesul pe care-l avea în
relaţiile interumane din societatea iudaică, trebuie să spunem că mai există o
altă realitate, anume cea a dreptăţii divine. Ea poate acţiona fie ca judecată, fie
ca îndrumare în funcţie de caracterul moral al persoanei căreia i se adresează.
Vechile poeme războinice sau religioase celebrează dreptatea divină fie ca
judecată şi pedepsire a duşmanilor lui Israel (Deut. XXXIII. 21), fie ca eliberări
dăruite poporului ales (Jud. V. 11; Mihea VI. 3 s. q.). Profeţii reiau acest limbaj
şi îl aprofundează. Dumnezeu îşi îndreaptă pedepsele dreptatea Sa nu atât
împotriva duşmanilor poporului, cât împotriva păcătoşilor (Amos V. 24; Isaia
V. 16). Pe de altă parte judecata lui Dumnezeu este şi favorabilă, adică
eliberarea celui care are dreptatea de partea sa (Ieremia IX. 23; XI. 20).12
107
Exercitându-şi dreptatea Dumnezeu eliberează pe cei oprimaţi. Prin

acest lucru trebuie sezizat şi sensul de călăuză al dreptăţii dumnezeieşti. În
afara ei omul este asaltat de o serie de relităţi trecătoare care nu-l pot duce la
mântuire. Ideea dreptăţii ca îndrumare este cel mai bine surprinsă în Isaia,
cap. XL LXVI. În aceste texte dreptatea lui Dumnezeu este când mântuirea
poporului din robie, când atributul divin al îndurării şi fidelităţii. Această
mântuire este un dar ce depăşeşte cu mult ideea de eliberare sau recompensă.
Ea implică acordarea unor bunuri cereşti cum sunt pacea şi slava, unui popor
care este alesul lui Dumnezeu. Toate acestea îl călăuzesc pe om spre o viaţă mai
bună, dedicată împlinirii Legii, spre o viaţă de dreptate.13
Spre deosebire de Vechiul Testament, Noul Testament nu mai
accentuează dreptatea în sensul ei strict legal. Îndemnul la dreptate în sensul
juridic al cuvântului nu se află în centrul propovăduirii Mântuitorului Iisus
Hristos. Nu se găsesc în Evanghelii nici reglementări de tipul celor iudaice,
nici evocări ale unei pături oprimate care cere dreptatea, nici imaginea unui
Mesia ca judecător în înţelesul lumesc al cuvântului. „Motivele acestei tăceri
sunt evidente: codurile vechi-testamentare, exprimând voinţa divină, erau
totodată şi carta unei societăţi. În vremea Mântuitorului exercitarea dreptăţii
revenea într-o forte mare măsură romanilor, iar Iisus nu s-a erijat în
14
reformator social sau Mesia naţional.” Defectul cel mai grav al
contemporanilor săi nu era nedreptatea socială, ci formalismul şi ipocrizia.
Desigur, în predica Sa, dreptatea este legată de împlinirea poruncilor divine,
dar nu în spiritul literei, ci al duhului (cf. Mat. V. 17 48; VI. 1 18). Spre
deosebire de textele psalmilor şi ale profeţilor, Noul Testament nu acordă loc
intervenţiilor judiciare ale dreptăţii lui Dumnezeu în viaţa credinciosului sau
ale comunităţii, excepţie făcând episodul Anania şi Safira (cf. FA. cap.V).
Atenţia este concentrată mai degrabă asupra judecăţii de apoi.
Mesajul predicii Mântuitorului acordă, cu siguranţă, o mai mare
însemnătate încrederii în Dumnezeu decât respectării reci şi stricte a
poruncilor. Acum credinţa şi iubirea sunt cele care reprezintă adevărata
dreptate (Mat. IX. 13). Această trecere de la dreptate ca respectare a Legii la
dreptatea interiorizată propovăduită de Fiul lui Dumnezeu întrupat se poate
observa în scrierile Sf. Ap. Pavel. Înainte de convertire urmărea dreptatea
Legii (Fil. III. 6). Această dreptate este dobândită de om în funcţie de faptele
sale bune (Rom. IX. 30; X. 3); ea poate fi numită dreptatea ce vine din Lege
(Rom. X. 5; Gal. II. 21; Fil. III. 9) sau din fapte (Rom. III. 20; IV. 2; Gal. II. 16).
Convertirea apostolului nu înseamnă o ruptură totală şi bruscă faţă de aceste
concepţii. Cotitura decisivă este marcată de conflictul cu Sf. Ap. Petru, la
Antiohia. În Galateni II. 11 - 21 Sf. Ap. Pavel opune două sisteme de
îndreptăţire: „Noi am crezut în Hristos Iisus pentru a fi îndreptăţiţi datorită
credinţei în Iisus şi nu datorită faptelor legii” (Gal. II. 16). Ca urmare, noţiunea
108
de dreptate se schimbă complet. Ea cuprinde atât credinţa cât şi faptele

izvorâte din credinţă, nu dintr-o urmărire strictă a legii. Dreptatea creştină
capătă astfel un caracter dinamic, total diferit de ceea ce înţelegeau evreii,
valabilă indiferent de categoria socială sau de mediul cultural în care este
aplicată. Faptele sunt dovada credinţei, iar credinţa statornică ne dă nădejdea
mântuirii şi a Împărăţiei Cerurilor. Pornind de la aceste premize biblice putem
contura patru tipuri sau categorii ale dreptăţi dintr-o perspectivă diferită de
cea a lui Soloviov. Prima categorie este cea a dreptăţii comutative (individuală,
egalizatoare). Principiul care o determină este cel al egalităţii, potrivit căruia
fiecare persoană are anumite drepturi în aceeaşi măsură cu semenii săi. În
cazul dreptăţii comutative stau faţă în faţă doi subiecţi: cel ce trebuie să dea şi
cel ce trebuie să primească potrivit principiului enunţat mai sus. Funcţia
socială a dreptăţii comutative se cuprinde în păstrarea corectă a raporturilor
de justiţie dintre membrii comunităţii. 15 Strâns legată de categoria comutativă
se află şi categoria distributivă a dreptăţii. Ea este cea care normează raportul
societăţii faţă de membrii ei şi tot ea cere autorităţilor legale să împartă
bunurile şi sarcinile publice între membrii comunităţii, după măsura
16
egalităţii .
Aceste două categorii urmăresc un dublu raport, cel al persoanei în
raport cu altă persoană şi cel al persoanei în raport cu întreaga societate. Cea
de a treia categorie face referire la raportul personă - lege, de unde şi
denumirea de dreptate legală 17. Legea este cea care reglementează bunul mers
al vieţii sociale, de unde imperativul de a o respecta. A te situa pozitiv faţă de
lege implică automat o stare de dreptate. Dreptatea legală nu trebuie
considerată ca duferită faţă de dreptatea în sens creştin. Sf. Ap. Pavel nu ezită
să-i îndemne pe romanii încreştinaţi să dea tuturor ceea ce le datorează (cf.
Rom. XIII. 7); îl sfătuieşte pe Timotei şi comunitatea aflată sub păstorirea
acestuia să se roage pentru autorităţi „ca să petrecem viaţă paşnică şi liniştită
întru toată cuvioşia şi buna-cuviinţă” (I Tim. II. 2). Asemenea, Sf. Ap. Petru
susţine ordinea impusă de lege tocmai pentru a putea duce o viaţă paşnică, în
afara oricărui conflict (cf. I Petru II. 17). În fine, ultima categorie este cea a
dreptăţii vindicative, înţeleasă atât sub aspect pozitiv cât şi negativ. Sub aspect
pozitiv ea face referire la acele măsuri de întrumare ale unei persoane aflată în
imposibilitatea de a alege calea corectă de urmat. În forma negativă ea vizează
caracterul pedagogic, vindicativ al pedepsei atât pentru îndreptarea persoanei
18
în cauză cât şi pentru binele celorlalţi. Sinteza acestor categorii formează
fondul dreptăţii sociale la care este chemat fiecare creştin.
1. Iubirea şi implicaţiile ei în relaţiile omului cu semenii

Întreaga tradiţiei ortodoxă leagă iubirea de Dumnezeu şi iubirea de
aproapele într-un tot indisolubil. Dacă motivaţia iubirii aproapelui stă în
109
faptul că aceasta este modalitatea prin care noi răspundem iubirii

dumnezeieşti, cu siguranţă prima realitate pe care o implică este aceea a
sfinţeniei. În perspectivă creştină a spune că iubire de aproape este sfântă are
o valoare axiomatică. Sfinţenia ei provine nu doar prin faptul că împlinim
porunca dată de Mântuitorul, ci din însăşi izvorul iubirii care este Dumnezeu
în Treime. Ea nu poate fi pur şi simplu catalogată într-o listă a virtuţilor, ci ea
este în primul rând darul cel mai de preţ pe care l-am primit prin creaţie19.
Virtuţile - spune Sf. Maxim Mărturisitorul - ajută mintea să dobândească
dragostea dumnezeiască 20. Tocmai de aceea dragostea este aşezată pe primul
loc ca o coroană şi împlinire a vieţii în Dumnezeu. Sf. Simeon Noul Teolog nu
ezită s-o numească „prima împărăteasă şi doamnă a tuturor virtuţilor. Ea e
capul şi veşmântul şi slava. Iar trupul fără cap este mort şi fără suflare. Deci
virtuţile fără iubire sunt veştede şi nefolositoare. Şi e gol de slava
dumnezeiască cel ce nu are iubirea. Chiar de are toate virtuţile, se înfăţişează
gol.” 21 Textul de mai sus nu face decât să reia marea temă paulină a dragostei
formulată în capitolul XIII al Epistolei către Corinteni. Ceea ce trebuie reţinut
este faptul că întrega trăire ortodoxă accentuează interiorizare virtuţilor şi nu
împlinirea lor formală. Acest lucru este făcut posibil tocmai prin iubirea care le
cuprinde în sine şi le dă autenticitatea dumnezeirii.
Cea dea doua trăsătură a adevăratei iubiri faţă de semeni este
universalitatea. Pilda samariteanul milostiv (Luca X. 27 s. q.) este exemplul
cel mai grăitor în acest sens. Universalitatea ei rezultă din iubirea lui Hristos
care s-a revărsat asupra întregii lumi, după spusele Sf. Ap. Pavel: „nu mai este
iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi
parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Gal. III. 28).
Restaurarea firii umane este în viziunea părinţilor o restaurare a iubirii
originare ca act dătător de viaţă. „Această iubire vrând iarăşi să o sădească în
inimile oamenilor, Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ şi sufletul, pe care
diavolul îl împărţise în pofta lumii, strângându-l, unindu-l şi ridicându-l cu
totul la iubirea lui Dumnezeu, a îmbrăcat sufletul cu haina lui cea dintâi şi l-a
făcut încă şi mai frumos.” 22 Dacă însuşi acttul mântuirii ca act iubitor are
caracter universal, implicit iubirea faţă de aproapele trebuie să vădească
aceeaşi calitate a universalităţii. De aceea iubirea devine condiţie necesară a
mântuirii. Pentru Avva Pimen trei lucruri sunt de bază: „să ne temem de
23
Dumnezeu, să ne rugăm, să facem bine aproapelui” .
Universalitate iubirii nu face referire doar la cei cărora se adresează, ci şi
felului în care ea se manifestă. Actul iubirii trebuie să vizeze întreaga existenţă
umană pentru că ea este rodul iubirii. Direcţia ei va fi, aşadar către nevoile
spirituale şi materiale ale semenilor, dar şi faţă de lume ca mediu în care omul
îşi duce existenţa. „Toată existenţa, de la Dumnezeu cel necreat şi Creator şi
până la universul fizic, este o existenţă unită în iubirea între persoane şi, prin
110
aceasta, o existenţă ce se bucură de toate, e lumină ce izvorăşte din Dumnezeu ,

24
dar comunicându-se întregii existenţe.”
O altă normă a iubirii aproapelui este aceea de a fi activă, cu alte cuvinte,
de a traduce gândul în faptă. Trebuie subliniat că atât intenţia cât şi aplicarea
ei sunt la fel de importante în definirea activă a iubirii. Numai un gând curat
poate produce cu adevărat o faptă bună, după cum o reală manifestare a iubirii
nu poate fi rodul decât al unei trăirii interioare cât se poate de sincere. Această
trăire nu poate da roade decât atunci când realizăm propria noastră condiţie
de oameni slabi, supuşi greşelilor, de multe ori neputincioşi fără ajutorul lui
Dumnezeu şi al semenilor. Minunata colecţie de texte duhoniceşti care este
Patericul ne dă încă o dată argumente mai mult decât pertinente asupra celor
de mai sus: „ziceau bâtrânii că ceea ce este al aproapelui trebuie fiecare să
simtă şi să pătimească împreună cu el întru toate, să se bucure împreună şi să
plângă împreună. Şi aşa să se afle, ca şi cum ar fi purtat trupul aceluia, precum
este scris: un trup suntem în Hristos. Şi iarăşi: a celor ce au crezut inima era
una singură” 25. Motivaţia recompensei, pe care o enunţam mai sus, nu trebuie,
desigur, privită în sensul ei legalist, nici iubirea motivată de reciprocitate ca pe
o recompensă pentru acţiunile noastre anterioare. Acest mod de a concepe
relaţiile interumane a fost just analizat şi criticat de Mântuitorul Iisus Hristos
(Mat. V. 46 47). Reciprocitatea care motivează real iubirea duhovnicească are
un sens duhovnicesc, după cum ni l-a arătat textul din Pateric. Ea este legată
de recompensă, ci de conştientizarea faptului că doar împreună putem forma
trupul tainic al lui Hristos şi doar în comuniune putem depăşi obstacolele
acestei vieţi.
Ultimele două trăsături ale iubirii aproapelui sunt atât de strâns unite
încât le vom trata ca atare. Acestea sunt sinceritatea şi acţiunea dezinteresată.
Dacă reciprocitatea viza iubirea ca acţiune activă, în aceeaşi măsură ea
condiţionează sinceritatea şi atitudinea dezinteresată. Şi în acest caz avem de-
a face cu o reciprocitate înţeleasă în sensul să duhovnicesc, cu o reciprocitate
în Hristos. Sinceritate iubirii provine din sinceritatea cu care ne-a iubit
Hristos. Cum putem răspunde la această maximă sinceritate decât tot prin
sinceritate? În afara ei această iubire ascunde egoismul, orgoliul, vanitatea.
„Din dragostea nefăţarnică ţine cuvântul adevărat pornit din conştiinţa cea
bună” spune Talasie Libianul 26. Roadele iubirii sincere sunt cele care rodesc
nu doar în cel către care ne îndreptăm, ci şi în noi înşine.
O iubire sinceră presupune implicit şi o iubire dezinteresată, sau, mai
bine zis, singurul interes al acestei iubirii trebuie să fie viaţa desăvârşită în
Hristos. Analizând situaţia în care se distruge relaţia de iubire între semeni, Sf.
Maxim Mărturisitorul indentifică patru cauze: „a pizmui sau a fi pizmuit, a
păgubi sau a fi păgubit, a nu cinsti sau a nu fi cinstit, gândurile bănuitoare27. Se
poate observa că în primele trei cazuri acţiunea este dublă pizmueşti şi eşti
111
pizmuit; păgubeşti şi eşti păgubit, nu cinsteşti şi nu eşti cinstit pe când ultima

cauză este singulară. Pe când cele trei vizează anumite acţiuni ale aproapelui,
gândul rău atinge întreaga sa persoană, tăindu-se orice posibilitate de dialog.
Acordate cu principiul sincerităţii şi al acşiunii dezinteresate, toate aceste
cauze reprezintă tot atâtea eşecuri ale iubirii de a se manifesta liber şi eficient.
Chiar şi numai una dintre ele, reduce iubirea la o simplă încremenire
nostalgică în proiect, după cum o iubire a cărei sinceritate este determinată de
un alt interes decât cel al mântuirii este la fel de sterilă, de falsă şi, în ultimă
instanţă, inutilă.
Privite în anasamblul lor, aceste trăsături - sfinţenia, universalitatea,
manifestarea activă, sinceră şi dezinteresată - formează portretul iubirii
adevărate aşa cum a fost el întrupat de Mântuitorul Iisus Hristos, descris de Sf.
Ap. Pavel în epistola către corinteni şi aplicat persoanei umane în întreaga
spiritualitate răsăriteană.
2. Iubire şi dreptate
Nu întâmplător am vorbit în capitolele precedente despre sensurile
iubirii dar şi ale dreptăţii. Cele două virtuţi sunt strâns legate între ele prin
însăşi obiectul lor: fiinţa umană. Astfel, atunci când facem referire la om nu
putem vorbi doar de iubire sau doar de dreptate pentru că demersul nostru ar
fi unul incomplet. A ignora iubirea este echivalent cu acceptarea unei lumi
cenuşii, bazată doar pe un legalism rigid din afara căruia nu se poate ieşi.
Invers, ignorând dreptatea, iubirea, mai ales cea faţă de aproapele ar părea
naivă dacă nu paradoxală şi imposibil de înţeles dacă ne referim la iubirea
duşmanilor. Rezultatul acestei disocieri este o stare de criză, cum de multe ori
putem observa în societăţile contemporane, o stare în care singurul este fie
lupta surdă pentru suprevieţuire într-o lume ale cărei valori sunt exclusiv
materiale, fie o izolare ineficientă, într-o lume utopică, departe de realitatea
concretă şi, în ultimă instanţă, departe de scopul pentru care omul a fost creat.
Morala creştină este străină de aceste stări extreme. Pentru ea iubirea şi
dreptatea sunt cele două braţe care călăuzesc existenţa umană atât în raport cu
Dumnezeu cât şi cu semenii. Predica Mântuitorului n-a postulat o iubire
naivă, nici o dreptate rigidă, ci o iubire adevărată şi cumprinzătoare, chiar faţă
de duşmani, dar nici decum străină de spiritul dreptăţii. Din contră, dreptatea
unită cu iubirea îşi arată adevărata măsură pentru că orice creştin este
responsabil nu numai faţă de lume ci şi faţă de Dumnezeu. Înaintarea spre
dumnezeire face ca dreptatea noastră să-şi constituie criteriile conform
dreptăţii divine, despre care am vorbit într-un capitol anterior. Ea va deveni
nu doar punitivă, ci şi călăuzitoare, va răsplăti binele cu bine şi răul îl va trata
nu doar simptomatic, ci-i va tăia rădăcinile, înlocuindu-l cu dragoste. De acee
nu dreptate în sine devine plinirea legii, ci iubirea sau mai bine spus, iubirea şi
112
dreptatea în unitate inextricabilă (cf. Rom. XIII. 9 10). Am putea concluziona

la cele spuse că „morala creştină nu nesocoteşte dreptatea, însă cere rezolvarea
neînţelegerilor prin dreptate cu iubire, care şterge orice urmă de răzbunare;
cere biruirea răului prin biruinţa binelui. Căci ura tratată cu ură se măreşte, pe
28
când tratată cu iubire se şterge definitiv.”
Imagine desăvârşită a îmbinării dintre iubire şi dreptate este însăşi
persoana Mântuitorului Iisus Hristos. Din iubire el iartă pe femeia prinsă în
adulter, din spirit de adevărată dreptate El critică formalismul fariseilor, dar
aceste două acţiuni ca de altfel întreaga Sa activitate sunt caracterizate prin
sinteza iubirii şi dreptăţii. El nu doar iartă, dar şi îndeamnă la pocăinţă; nu
doar critică, ci dă soluţia iubirii, a împlinirii dreptăţii în Duh şi adevăr. De
radierea acestei imagini este imprimată Biserica trupul tainic al lui Hristos.
„Morala Bisericii este viaţa alterităţii şi a libertăţii personale. Ea este iubirea
care dă existenţei temelia vieţii veşnice, dincolo de orice limitare naturală şi de
29
orice predeterminare individuală.” Fundamentul eclesial al iubirii în morala
creştină nu este doar o simplă formulare etică, ci se bazează pe faptul că „omul
nu e numai cât se vede. Nădejdea nu se limitează la cele ce se văd şi se pot avea
în viaţa aceasta. Aceasta arată că transcederea trăită de om nu e simplă
transcedere spre un viitor al vieţii sale pământeşti, ci o transcedere adevărată
spre existenţa sa de după moarte, în unire cu Absolutul. Iar Absolutul pe care
speră că-l poate satisface deplin nu este din lumea aceasta. De aceea omul este
stăpânit de aspiraţia spre o adevărată transcedere, deci spre o transcedere care
nu merită acest nume când se limitează la trecerea de la o clipă la alta în viaţa
pământească. Omul e stăpânit de aspiraţia spre Absolut; el vrea transcedere
spre Absolut.” 30
Chiar dacă fundamentul moralei creştine este iubirea manifestată liber
în alteritate şi pluralitate, Biserica, prin reprezentanţii săi, a formulat o serie
de canoane şi precepte care reglementează viaţa credinciosului. Acestea nu
numai reglează relaţiile exterioare care privesc structura ei administrativă,
funcţionare corectă a organismului ei uman, ci definesc şi limitele participării
personale a fiecărui membru al trupului ei, ca şi limitele dincolo de care oricine
31
este retezat în chip personal de acest trup. Aceste canoane trebuiesc înţelese
la justa lor valoare, altfel exista grava posibilitate de a altera prin ele însăşi
iubirea liberă, interpersonală din sânul bisericii. Teologul grec Christos
Yannaras propune două reguli fără de care înţelegere canoanelor este
incompletă. Prima regulă este cea a martirajului. Pentru el „martirajul este
regula prin excelenţă a vieţii Bisericii, mărturia efectivă şi manifestarea
modului de existenţă care deosebeşte de viaţa lumii noua creaţie a creştinilor;
el este măsura care permite înţelegerea adevărului tuturor canoanelor
posterioare pe care le-a decretat Biserica.” 32 Cea de-a doua regulă este cea a
ascezei sau a maturităţii spirituale. Biserica a văzut în canoane condiţiile şi
113
posibilităţile unei împliniri ascetice a alterităţii şi libertăţii personale,

condiţiile şi posibilităţile unei reale manifestări a frumuseţii vieţii. Astfel,
măsura ce permite înţelegerea canoanelor este aceea a maturităţii spirituale33.
Aceste două criterii, al martirajului şi al ascezei, vin să confirme caracterul
profund ontologic pe care se structurează dreptatea creştină. El nu ţine de
vreun sistem etic, ci de însăşi fiinţa iubitoare a omului în strânsă legătură cu
ceilalţi şi cu Dumnezeu.
În baza acestor afirmaţii preliminare putem susţine că morala creştină a
iubirii nu se restrânge la domeniul aşa-zisei morale sociale pentru că o astfel
de restrângere înseamnă implicit restrângerea proporţională a vieţii creştine
şi, în general, a vieţii omeneşti. Una este pătrunderea în morala creştină a unei
anumite variabile în vederea confruntării cu o zonă specială şi altceva este
fundamentarea ei pe această variabilă. Una este morala iubirii care recurge la
dreptate, la responsabilitate sau la ceva asemănător şi altceva este morala
dreptăţii, a responsabilităţii etc. Întrucât subiectul moralei creştine este şi va
rămâne persoana, orice separare a sa de aceasta şi de perspectiva pe care
Biserica o deschide persoanei umane este firesc să aibă consecinţe distructive.
Numai atunci când această bază se menţine stabilă va putea fi corect pusă în
lumină morala creştină, care are ca scop să-l conducă pe om dincolo de
limitele lumii create şi, desigur, dincolo de limitele oricărei convenţii
omeneşti34.
Prin aceasta morala creştină nu pune dreptatea, lege, pe plan secundar,
ci doar o restructurează după criteriul iubirii şi alterităţii personale. De aceea
dreptatea în sensul ei creştin se va deosebi de foarte multe ori de dreptate în
sensul ei stric juridic. Imaginea ei se va creiona după imaginea iubirii, ca lege
morală absolută, va prelua cerinţele lumii în care trăim şi le va revaloriza în
perspectiva unei existenţe ce depăşeşte finitul, fără a le altera în vreun fel.
Perspectiva dreptăţii în spiritul iubirii are avantajul de a se poziţiona atât pe
vertical cât şi pe orizontal faţă de existenţă: vertical pentru că dreptatea
moralei creştine urmăreşte dreptatea dumnezeiască şi orizontal pentru că
subiecţii ei sunt persoanele umane ca existenţe capabile să-şi depăşească nu
doar condiţia materială dar şi pe cea spirituală. Pornind de la aceste premize
vom încerca să creionăm deosebirile dar şi asemănările ce există între iubire şi
dreptate ca elemente fundamentale ale tăirii autentic creştine.
Prima şi fundamentala deosebire între cele două constă în faptul că
dreptatea este parte componentă ţine de morala naturală, universală potrivit
principiului echităţii (do ut des) în timp ce iubirea reprezintă centrul moralei
creştine ca sumă a tuturor sistemelor etice naturale. În timp ce dreptatea
vizează dreptul individului, iubirea priveşte persoana ca alteritate a mea,
constituită după chipul şi spre asemănarea cu Dumnezeu.
Cea de a doua deosebire, ca, de altfel, şi celelate derivă din distincţia pe
114
care am făcut-o în rândurile de mai sus. Astfel, în timp ce dreptatea presupune

un act de schimb în bazele unei norme etice, dreptatea dă fiecăruia ceea ce este
al său, iubirea dăruieşte din ceea ce este al său, din plinătatea persoanei. De
aici rezultă că dreptatea presupune totdeauna o dualitate regularizată, o
egalizare a drepturilor în timp ce iubirea tinde să unifice, să apropie inima şi
voinţa omului armonizându-le. 35 Scopul dreptăţii este reprezentat de
achitarea datoriilor prin respectarea întru totul a legilor şi normelor. Astfel,
acţiunea sa este limitată în funcţie de contextul în care este exercitată. În
schimb, iubirea este continuă deschidere pentru că scopul ei este
desăvârşirea. Iubirea depăşeşte norma nu anulând-o, ci scoţând-o din
contextul ei închis şi dându-i noi şi noi valenţe. Pe de o parte, de datoria iubirii
nimeni nu se poate achita de ajuns, însă, pe de altă parte, rezultatul iubirii nu
reglementează finit o situaţie ci însăşi starea noastră de fiinţe chemate la
îndumnezeire. Dreptatea poate avea o parte pozitivă, dar şi una negativă
pentru că de multe ori împlinirea ei se realizează prin pedepse sau prin
constrângeri. Mai ales când aplicăm dreptăţii sensul ei juridic, trebuie s-o
asociem neapărat cu sancţiunea. Sancţiunea este parte intrinsecă a dreptăţii
pentru că ea ţine întru totul de lege. Actul iubirii, însă, este un act prin
excelenţă voluntar, independent de constrângeri. Garanţia iubirii este dată de
36
libertate. Toate aceste diferenţe ne determină să afirmăm că dreptatea
vizează în special ordinea exterioară, raporturile sociale sub toate aspectele lor
în timp ce iubirea cuprinde atât forul interior uman cât şi manifestările sale în
afară.
Pe lângă aceste diferenţe există şi o serie de asemănări sau, mai degrabă
asocieri, întrepătrunderi fireşti, esenţiale între iubire şi dreptate. Chiar dacă
dreptatea vizează dreptul natural, acesta face parte reală, constitutivă din
viaţa omului, fapt pentru care ea nu poate fi separată de forul interior uman.
Iubirea nu anulează imperativul dreptăţii, ci modul în care acesta este
formulat. Cu alte cuvinte, ea anulează constrângerea, sancţiunea, frica, creând
o umanitate deschisă şi în acelaşi timp conştientă atât de avantajele cât şi de
pericolele acestei deschideri 37.
O dreptate interiorizată devine părtaşă la bunurile iubirii, după cum şi
iubirea îşi asumă criteriile fundamentale ale dreptăţii. 38 Dreptatea are
totdeauna nevoie de căldura iubirii, după cum şi iubirea are nevoie de
îndreptarul dreptăţii. O dreptate netransfigurată iubitor nu poate rămâne
prea mult interiorizată, firească, după cum nici iubirea fără dreptate nu se
poate păstra în mod constant. În afara dreptăţii iubirea devine slăbiciune, se
exteriorizează căutându-şi repere altele decât cele fireşti, degenerează în
patimă şi absuriditate, în cele din urmă îşi pierde consistenţa, devenind
frivolă, incapabilă să-şi menţină şi susţină scopul: iubirea lui Dumnezeu şi
iubirea aproapelui.
115
Raportate la relaţia cu semenul nostru, iubirea şi dreptatea pe de o parte

o consolidează, iar pe de altă parte o menţin şi o întăresc. Iubirea pune
începutul transmiţând aproapelui dorinţa siceră şi liberă de a comunica nu
doar în plan fizic, ci şi duhovnicesc. Dreptatea întăreşte această comunicare, o
struneşte, nu o lasă să se abată de pe făgaşul său. Fără această întrepătrundere
- a iubirii şi dreptăţii - nu poate exista o relaţie adevărată sinceră între oameni.
Note bibliografice
1
Cf. Xavier Léon DUFOUR (editor), Vocabular de Teologie Biblică(VTB) , Ed.
Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 2001, p. 167. Juristul latin Ulpian a
enunţat dreptatea ca fiind constans et perpetua voluntas ius suum cuique tribuendi,
definiţie acceptată şi de morala creştină.
2
Cf. Nicolae MLADIN, Orest BUCEVSCHI, Constantin PAVEL, Ioan
ZĂGREAN,Teologie Morală Ortodoxă, vol. II (Morala Specială), Ed. Reîntregirea,
Alba-Iulia, 2003, p. 222. Vom folosi prescurtarea TMO.
3
Vladimir SOLOVIOV, Îndreptăţirea binelui, traducere Nina Nicolaeva, cuvânt
înainte de Ioan Ianoşi, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, cf. p. 141.
4
Ibidem, cf. p. 142.
5
Ibidem, cf. p. 142.
6
Ibidem, cf. p. 143.
7
John B. PAYNE, articolul Dreptate, Drept în AA. ZZ., „Dicţionar Biblic”, Ed. Cartea
Creştină, Oradea, 1995, p. 347.
8
VTB, cf. p. 168.
9 John B. PAYNE, art. cit., cf. p. 348.
10
VTB, cf. p. 169.
11
VTB, p. 169.
12
VTB, cf. p. 170.
13
VTB, cf. p. 171 172.
14
VTB, p. 169. În ciuda atitudinii imparţiale a Mântuitorului atât faţă de evrei cât şi faţă
de guvernarea romană, acuzele ce au dus la condamnarea Sa au urmărit tocmai ideea
unui reformator social şi religios.
15
TMO, cf. p. 225.
16
TMO, cf. p. 226.
17
TMO, cf. p. 226.
18
TMO, cf. p. 226.
19
Cf. Jürgen HENKEL, Îndumnezeire şi etică a iubirii în Spiritualitatea Ortodoxă.
Asecetica şi Mistica părintelui Dumitru Stăniloae, traducere Ioan I. Ică Jr., Deisis,
Sibiu, 2003, p. 322 323.
20
Sf. MAXIM MĂRTURISITORUL, Capete despre dragoste (întâia sută, 11),
traducere Pr. Prof. Dumitru Stăniloae în Filocalia Românească, vol. II, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 55.
21
Sf. SIMEON NOUL TEOLOG, Imne 17, traducere Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae în
116
Mănăstirea "Buna Vestire" din localitatea Bolintin-Vale
Trapeza şi chiliile Mănăstirii "Buna Vestire”

Schitul “Sfântul Ierarh Nicolae” din Giurgiu (1830)
Cetatea Giurgiului (1445) - Reconstituire de Radu Oltean

„Studii de teologie dogmatică ortodoxă”, Craiova, 1991, p. 403.

22
TEOLIPT al FILDELFIEI, Despre iubirea duhovnicească în „Cuvinte duhovniceşti,
imne şi scrisori”, traducere şi studiu introductiv diac. Ioan I. Ică Jr., Ed. Deisis, Sibiu,
pp. 268 269.
23
Patericul sau Apoftegmele părinţilor din pustiu, Avva Pimen 160, Ed. Reîntregirea,
Alba-Iulia, 1994, p. 293.
24
Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Iisus Hristos lumina lumii şi îndumnezeitorul
omului, p. 31.
25
PATERICUL, p. 350.
26
TALASIE LIBIANUL, Suta întâi, 8, p. 16.
27
Sf. MAXIM MĂRTURISITORUL, Capete despre dragoste (a patra sută, 21), p. 108.
28
TMO; p. 229.
29
Christos YANNARAS, Libertatea moralei, p. 181.
30
Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie,ediţia a II-a,
Colecţia « Homo Religiosus », Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p. 186.
31
Cf. Christos YANNARAS, Libertatea moralei, pp. 181 182.
32
Ibidem, p. 186.
33
Ibidem, cf. pp. 191 192.
34
Georgios I. MANTZARIDIS, Globalizare şi Universalitate: himeră şi adevăr,
traducere Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2002, cf. p. 135.
35
Cf. Pr. Prof. Dr. Dumitru RADU, Curs de teologie morala (dactilogramă), p. 28
36
Ibidem, cf. p. 28.
37
Ibidem, cf. p. 29.
38
Ibidem, p. 29.
119
LIBERTATEA OMULUI ŞI ICONOMIA MÂNTUIRII
ÎN TEOLOGIA PĂRINŢILOR CAPADOCIENI
Pr. Prof. Adrian CAZACU,

Seminarul Teologic „Teoctist Patriarhul” - Giurgiu
Dacă taina dumnezeirii nu poate fi înţeleasă fără aprofundmarea

misterului Sfintei Treimi şi al întrupării Cuvântului, mântuirea şi
îndumnezeirea omului sunt strâns legate de modul în care omul - chip al lui
Dumnezeu a înţeles să se raporteze la Creatorul său, la propriu-i sine şi la
lumea din care face parte. În acest cadru libertatea fiinţei umane este
principalul liant ce uneşte cerul şi pământul, cugetarea despre cele văzute şi
teologhisirea, viaţa fiecăruia dintre noi şi existenţa a tot ceea ce-l înconjoară.
Prezentul studiu îşi propune să prezinte cât mai clar şi pertinent
învăţătura ortodoxă cu privire la libertate şi la legătura intrinsecă dintre
aceasta şi responsabilitate, fundamentându-se pe teologia Părinţilor
Capadocieni şi pe actualizarea acesteia în lumea contemporană, atât ca model
autentic pentru viaţa creştină cât şi ca soluţie cu adevărat viabilă pentru
provocările în faţa cărora se află Biserica. Actualizarea teologiei Părinţilor
presupune de fapt a avea viaţa Sfinţilor Părinţi. „Pentru a gândi ca Părinţii (în
epoca noastră, fireşte), trebuie să avem viaţa şi acţiunea lor, asumându-ne
teologia la modul integral, deci şi ca mod de existenţă, iar nu ca simplă practică
1
discursivă.” .
Teologia Părinţilor Capadocieni reprezintă punctul nodal al întregii
învăţături creştine, nu doar din punct de vedere dogmatic, ci şi moral, liturgic
sau canonic. Scrierile lor reprezintă punctele de reper prin excelenţă în
viitoarea evoluţie a doctrinei atât în Răsărit cât şi Apus, fiind traduse în toate
limbile creştinătăţii. Nici unul dintre scriitori bisericeşti nu s-a bucurat de o
autoritate unanimă precum Sfântul Vasile cel Mare, Grigorie din Nazianz şi
Grigorie de Nyssa. În ceea ce priveşte ideea de libertate, Părinţii Capadocieni
pornesc de la faptul că aceasta este parte integrantă a învăţăturii creştine
revelate, inseparabilă de marile teme doctrinare ale acesteia: triadologia,
hristologia, pneumatologia, soteriologia, eclesiologia şi eshatologia. Nu vom
găsi printre scrierile lor tratate speciale pe această temă, ci o încercare de
racordare a cugetării creştine despre libertate la doctrina trinitară şi
120
hristologică, aşa cum a fost ele formulate la Niceea, Constantinopol, Efes sau
Calcedon.
Sfântul Vasile cel Mare, chiar dacă alcătuieşte unul dintre cele mai
importante comentarii la Cartea Facerii, nu tratează amănunţit în nici una
dintre cele nouă omilii ale sale problema creării omului 2. Conform tradiţiei,
fratele său, Sfântului Grigorie de Nyssa ar fi completat această lipsă prin
lucrarea sa Despre orânduirea omului (De opificio hominis). Pe de altă parte,
însă, există cuvântări vasiliene în care problema libertăţii joacă un rol extrem
de important. Analiza operelor sale ne poate indica două direcţii ale discuţiei:
trinitară, axată în special pe problema cunoaşterii lui Dumnezeu şi ascetică,
caracterizată printr-o viziune globală asupra demersului duhovnicesc. În
paralel cu aceste două direcţii, există o serie de pasaje care încercă explicarea
existenţei răului şi păcatului din prisma libertăţii greşit întrebuinţate, mai
întâi de îngerii căzuţi, apoi de om. Dintre acestea, cel mai reprezentativ ni se
pare cel din cuvântarea a IX-a Că Dumnezeu nu este autorul răului.
Continuând în mare măsură teologia Sfântului Irineu şi a Sfântului Atanasie
cel Mare, Sfântul Vasile, consideră că statutul privilegiat al omului printre
celelalte creaturi se datorează în primul rând libertăţii. Aceasta îi dă
posibilitatea să privească în sus, cu alte cuvinte, să tindă spre cunoaşterea lui
Dumnezeu. Libertatea presupune raţionalitate, dar o raţionalitate
înduhovnicită, capabilă să distingă binele de rău şi să-şi coordoneze faptele
astfel încât să fie bineplăcut lui Dumnezeu. Viaţa primului om este
asemănătoare vieţii îngerilor, bucurându-se în egală măsură de putere dar şi
de înţelepciune. Relaţia dintre el şi Creatorul său era una directă, determinată
pe de o parte purtarea de grijă a Tatălui, iar pe de altă parte de iubirea filială a
acestuia faţă de Părintele ceresc.
Odinioară Adam era sus, nu în ce priveşte locul, ci prin libertatea
voinţei sale, când, îndată ce i-a dat viaţă, şi-a aruncat privirile
spre cer; s-a bucurat de cele văzute şi a iubit nespus de mult pe
Binefăcătorul său, Care-i dăruise desfătarea vieţii veşnice, îl
aşezase în desfătarea paradisului, îi dăduse aceeaşi stăpânire pe
care o aveau îngerii, îl făcuse să aibă acelaşi fel de vieţuire cu
arhanghelii şi să audă glas dumnezeiesc. Pe lângă toate acestea
3
era sub paza lui Dumnezeu şi se desfăta de bunătăţile Lui .
Voinţa este legată, în viziunea Sfântului Vasile, de raţionalitate. Relaţia
dintre ele este cea existentă între determinant şi determinat: raţionalitatea
(determinantul) primeşte informaţii asupra unei situaţii date, le prelucrează
şi apoi transmite concluzia sa voinţei (determinatul), care are capacitatea
liberă de a le transpune în practică. Astfel, se ajunge la dinstincţia dintre cele
două direcţii ale manifestării raţiunii: una naturală, îndreptată spre lucrurile
create, care, dacă predomină şi se autonomizează, poate să ducă la supunerea
121
faţă de patimi, dar îndreptată spre Dumnezeu vede raţiunile din fiecare
creatură şi una capabilă de părtăşia cu Dumnezeu. Se poate spune că, în
esenţă, este una şi aceeaşi putere, ce se actualizează diferit în funcţie de
subiectul sau de obiectul spre care se îndreaptă. Mintea are o capacitate de a-şi
însuşi ca a sa lucrarea spiritual dumnezeiască, e capax divini:
Noi spunem că şi lucrarea minţii este un lucru tot atât de bun dar
că, aflându-se în continuă mişcare, mintea adeseori plăsmuieşte
şi imagini fantastice despre lucruri inexistente ca şi cum ele ar
exista după cum, adeseori mintea omului reuşeşte să ajungă
direct la adevăr. Ca unul care cred în Dumnezeu, eu sunt de
părere că în mintea omului sunt prezente două puteri, una rea şi
demonică, în stare să ne atragă spre cădere, iar cealaltă,
dumnezeiască şi bună, în stare să ne ridice spre asemănarea cu
Dumnezeu ... Mintea care se contopeşte cu dumnezeirea Duhului
e în stare să pătrundă în lucruri atât de mari şi dumnezeieşti,
4
cum numai harul de sus şi starea lor o pot îngădui .
Pe de o parte, înţelegem puterea de a se uni cu divinitatea, iar pe de alta
limita puterii, care este din partea naturii, dar şi depăşirea limitei prin harul
Duhului Sfânt. În minte este o tendinţă de auto-depăşire, de a trece prin
creaţie şi creaturi spre Creator şi de a se uni cu Cel de Neunit. Mintea nu poate
efectua singură acest urcuş fără ajutorul harului care înfiază pe om, fapt ce
determină anularea limitei naturii create. Această elevare este un proces
continuu care lărgeşte tot mai mult capacitatea noetică de a cuprinde şi de a
pătrunde tot mai profund taina omului, ca fiinţă chemată la îndumnezeire.
Dumnezeu se coboară prin energiile Sale şi se deschide minţii într-un
mod care depăşeşte puterea raţională. Mintea percepe într-un mod
supraraţional lucrurile dumnezeieşti, dar numai harul dumnezeiesc i le poate
face accesibile pe măsura limiteor sale naturale. Sfântul Vasile merge mai
departe cu analiza psihologică a minţii şi a stărilor în care se poate afla
adevărata ei putere. Sunt trei stări sub care se prezintă viaţa şi sunt trei lucrări
ale minţii. În primul rând, atunci când strădaniile noastre nu sunt cele
potrivite, ele corespund unor mişcări rele ale minţii. În al doilea rând, lucrările
sufletului pot fi bune şi atunci şi mişcările minţii sunt bune. În al treilea rând,
lucrările sufletului se prezintă ca neutre între celelalte două, adică nu sunt nici
vrednice de condamnat, dar nici de apreciat. Aceste tipuri de acţiuni sunt cele
profesionale, pentru că nu înclină nici spre virtute, nici spre păcat. Însă
acestea pot fi transformate în funcţie de intenţie. Prin aceasta se arată legătura
strânsă în raportul suflet raţiune - trup şi în raportul intenţie-faptă. O acţiune
a uneia dintre părţi lasă urme sau chiar antrenează întreaga fiinţă, dar ceea ce
contează, putând determina o faptă ca bună sau rea este intenţionalitatea
acesteia, fapt evidenţiat şi de Mântuitorul Iisus Hristos, în Predica de pe
122
Munte 5.
Mintea are un singur scop, acela de a-L cunoaşte pe Dumnezeu: puterea
6
de judecată a minţii, tocmai de aceea ni s-a dat, ca să cunoaştem adevărul .
Cele spuse în Epistola 233 trebuie corelate, astfel, cu starea primordială a
omului, descrisă în Omilia a IX-a, citată mai sus. Desfătarea despre care ne
vorbeşte Sfântul Vasile, este sinonimă cunoaşterii libere, a manifestări
adevăratei raţionalităţi, iar cunoaşterea lui Dumnezeu este datoria
primordială a minţii, însă atât cât este îngăduit limitelor noastre pământeşti în
raport cu măreţia infinită a dumnezeirii 7. Toate organele noastre senzitive,
deşi sunt perfect create, chiar dacă le utilizăm la nivel maxim, nu pot fi
exhaustive în cunoaştere: nu putem vedea tot orizontul într-o singură privire,
multe lucruri rămânându-ne necunoscute. Prin aceste consideraţii, se afirmă
discursivitatea raţionalităţii umane şi, implicit, a abordării ambivalente a
libertăţii: libertatea în bine, despre care am vorbit, şi libertate în rău.
Sfântul Vasile cel Mare nu se sfieşte să trateze pe larg problema răului,
dând ca soluţie a existenţei acestuia utilizarea necugetată a voinţei libere.
Structura discursului său este extrem de interesantă. După ce răspunde mai
întâi întrebării „dacă nu cumva era mai bine ca Dumnezeu să nu ne fi creat
petru a nu mai putea păcătui?”, ajunge la chestiunea mult mai delicată a
existenţei diavolului şi a răului.
De unde diavolul, dacă relele nu vin de la Dumnezeu? Ce vom
răspunde?Acelaşi răspuns dat despre răutatea oamenilor este
îndestulător şi pentru această întrebare. Din ce pricină este rău
omul? Din propria sa voinţă liberă. Din ce pricină a ajuns
diavolul rău? Din aceeaşi pricină, pentru că şi el avea libertatea
voinţei şi era în puterea lui sau să rămână lângă Dumnezeu, sau
să se înstrăineze de bine. Gavriil a fost înger şi a rămas
necontenit lângă Dumnezeu; satan a fost tot înger şi căzut cu
totul din ceata sa. Voinţa liberă l-a păstrat pe unul între cele de
sus şi tot libertatea voinţei l-a aruncat pe celălalt din cer. Era cu
putinţă ca şi Gavriile să apostazieze, iar satan să nu cadă. Dar pe
unul l-a salvat dragostea faţă de saţiu de Dumnezeu, iar pe
celălalt îndepărtarea de Dumnezeu l-a arătat vrednic de a fi
8
aruncat în adânc. Acesta este răul: înstrăinarea de Dumnezeu .
Explicaţia despre apariţia diavolului şi a răului poate fi considerată
paradigmatică şi pentru căderea omului. Aceeaşi necugetare, aceeaşi
încredere prea mare în raţionalitatea proprie determină fiinţa umană să-şi
îndrepte privirile de la cer către pământ. Cu alte cuvinte, vede în creaţie un
subiect mult mai demn pentru cunoaşterea sa. Nu creaţia este rea, ci felul în
care omul o priveşte şi se raportează la ea. Sfântul Vasile este foarte clar în
explicaţiile pe care le dă. Am văzut că primul om se bucură nu doar de
123
desfătarea paradisului, ci şi de continua purtare de grijă a lui Dumnezeu. Prin

aceasta, nu este afirmată, însă, sub nici o formă doctrina predestinaţiei.
Pentru a preîntâmpina această posibilă interpretare, episcopul Cezareei
continuă precizând că omul, în scurtă vreme, se plictiseşte de această stare,
doreşte altceva, mai nou, mai incitant. Aceasta este, de fapt, marea provocare a
voii libere. Omul a primit acest dar, însă nu totdeauna ştie să-l folosească.
„Plictisul” Sfântului Vasile ar putea fi pus în legătură atât cu teoria Sfântului
Irineu despre starea de copii a primilor oameni, dar şi cu celebra akedia din
literatura ascetică. Asemenea unui copil, Adam se satură de starea în care se
află, doreşte să fugă şi nimeni nu-l împiedică. Dorinţa lui este justificată,
firescă, dar nu şi calea pe care o alege. Primul om se află asemenea lui
Herakles, eroul prin excelenţă a antichităţii, în faţa unei răscruci decisive din
punct de vedere existenţial. În locul privirii către Dumnezeu, omul se îndreptă
spre calea aparent mai uşoară, sugerată de diavol. Muşcarea din măr este, de
fapt, dorinţa de a ajunge „pe scurtătură” la starea de îndumnezeire, dar, ca
orice lucru bazat pe înşelătorie şi actul adamic se dovedeşte a fi un eşec. În
locul veşniciei dobândeşte moartea, în locul plinătăţii virtuţii dobândeşte
păcatul, în locul iubirii se raportează la lege, scurt spus, se înstrăinează din ce
în ce mai mult de Dumnezeu.
Omul (n.n.) iute s-a săturat de toate aceste bunătăţi; şi ocărând
oarecum saţiul, a preferat frumuseţii spirituale ceea ce părea
plăcut ochilor trupului şi a preţuit mai mult săturarea pântecelui
decât desfătările cele duhovniceşti. De aceea a fost izgonit îndată
din rai, a pierdut acea vieţuire fericită şi a ajuns rău, nu din
constrângere, ci din nesocotinţă. A păcătuit pentru că a
întrebuinţat rău voinţa sa liberă şi a murit din pricina păcatului,
că plata păcatului este moartea. Cu cât se depărta de viaţă, pe
atât se apropia de moarte. Că Dumnezeu este viaţă, iar lipsa
vieţii, moarte. Deci Adam, prin depărtarea sa de Dumnezeu, şi-a
pricinuit moartea, potrivit celor scrise: iată vor pieri toţi cei care
se depărtează de Tine. Astfel, nu Dumnezeu a creat moartea, ci
9
noi, prin voinţa noastră rea, am atras-o asupra noastră .
În ciuda căderii, voinţa omului rămâne totuşi liberă, lucru dovedit cu
prisosinţă de Sfintele Scripturi. Prin întruparea, moartea şi învierea
Mântuitorului Iisus Hristos, primim din nou posibilitatea desfătării de cele
înalte, exercitându-ne libertatea. De aceea, Sfântul Vasile cel Mare, în
Constituţiile Acetice, îi sfătuieşte pe cei ce locuiesc în chinovie să mediteze aşa
cum se cuvine la darul libertăţii şi să se raporteze la ea, având drept criteriu
porunca iubirii aproapelui. Menirea acestei libertăţi în iubire este formarea
adevăratei unităţii creştine ce se bucură de relaţia tot mai strânsă cu Hristos şi,
prin el, cu Tatăl Ceresc. În afara manifestării libere a dragostei totul este
124
deşertăciune, mormânt văruit, o imagine frumoasă ce ascunde în spatele ei

minciuna, ura, dezbinarea.
Cel slab la trup are pe mulţi care îl îngrijesc şi îl redresează. Sunt
deopotrivă robi unul altuia, sunt stăpâni unii altora şi cu
libertate de neînvins se străduiesc să-şi dovedească reciproc cea
mai desăvârşită slujire, pe care n-a reuşit s-o producă vreo
nenorocire de forţă majoră, care provoacă multă nelinişte celor
care conduc, dar fost înfăptuită cu plăcere de libertatea de
opinie; pentru că dragostea supune pe cei liberi unul altuia şi
asigură libertatea fiecăruia cu alegere personală. Asemenea
acestora ne-a voit Dumnezeu dintru început şi asemenea lor ne-a
10
creat .
În mod paradoxal, Constituţiile ascetice leagă libertatea de supunere.
Pentru a înţelege mai bine acest raport, trebuie să luăm în consideraţie
afirmaţia Sfântului Atanasie cel Mare, precursorul Părinţilor Capadocieni, cu
privire la legea pe care Dumnezeu a dat-o primilor oameni din iubire. Astfel,
adevărata libertate se manifestă în supunere, pentru că aceasta este imaginea
desăvârşirii primordiale, imaginea sfinţilor. Omul este în egală măsură liber
în faptele pe care le întreprinde, dar şi conştient de slăbiciunile sale. A te pune
sub ascultarea unui părinte duhovnicesc sau a stareţului presupune în primul
rând o decizie liberă care, prin tăierea voii, tinde să se apropie tot mai mult de
viaţa adevărată în Hristos.
Se cuvine să râvnim îndeosebi la supunerea sfinţilor, pe care au
arătat-o ei faţă de Dumnezeu, dacă vrem cu adevărat să arătăm
supunere după chipul cel drept, folosind ca îndestulător acest
exemplu pentru cazul nostru. Şi să nu socotească nimeni că vrem
să întărim supunerea faţă de egumeni, folosind exemple
exagerate şi că îndrăznesc să compar în chip nesocotit supunerea
faţă de oamei cu supunerea faţă de Dumnezeu. Pentru că n-am
recurs să fac asemenea comparaţie de la mine, ci fiind sprijinit de
11
înseşi Dumnezeieştile Scripturi .
Cu aceste precizări, Sfântul Vasile cel Mare face o trecere decisivă în
sânul literaturii teologice, de la teoretizarea propriu-zisă a conceptului de
libertate creştină, la modurile practice în care aceasta poate fi aplicată.
Claritatea tratării şi soluţiile pe care le oferă, fac din pasajele vasiliene despre
libertate criteriile indispensabile pentru întreaga literatură creştină.
Caracterizat printr-un profund spirit practic şi printr-un discernământ pe
măsură, episcopul Cezareei a reuşit să impună un adevărat tip de vieţuire
creştină, care ia în consideraţie atât viaţa monahală cât şi pe cea de familie,
fără exagerări şi fără excese mai ales atunci când vine vorba despre libertate.
De altfel, dintre Părinţii Capadocieni, el este singurul care abordează şi astfel
125
12
de teme practice , fără a pune în umbră marile scrieri dogmatice.
Dacă opera Sfântului Vasile cel Mare prezintă puternice accente
13
practice, Sfântul Grigorie din Nazianz , marele prieten al eiscopului Cezareei,
este teologhisitorul prin excelelnţă al veacului al IV-lea şi nu numai, de unde a
primit şi cognomenul de Teologul. Într-adevăr, între scrierile Părinţilor
Capadocieni, cele ale Sfântului Grigorie ating cea mai mare profunzime
doctrinară, dublată de un stil ce aminteşte prin eleganţă şi precizie de scrierile
antichităţii clasice, dar şi de o sensibilitate covârşitoare care, nu de puţine ori
îngreunează interpretarea lor. Personalitate remarcabilă şi totodată
contradictorie prin forţa trăirii, Sfântul Grigorie din Nazianz s-a impus în
tradiţia creştină ca teolog al Sfintei Treimi prin excelenţă, fără a trece însă cu
vederea importanţa scrierilor sale cu conţinut hristologic sau
pneumatologic14.
Cunoscut mai ales pentru cele Cinci Cuvântări Teologice, Sfântul
Grigorie de Nazianz este autorul unui corpus extrem de întins 45 de cuvântări,
imne dogmatice şi biografice, un număr foarte mare de epistole dar al nici
unei lucrări care să poată intra în categoria tratatului. Acest lucru a făcut ca
opera episcopului Constantinopolei să se bucure de o atenţie deosebită, luând
în considerare faptul că ele ne pot oferi informaţiile cele mai clare cu privire la
epoca în care şi-a desfăşurat activitatea, la principalele provocări şi la cauzele
care au determinat o asemenea producţie literară. Profunzimea teologiei sale
trinitare o depăşeşte în mare măsură pe cea a Sfântului Atanasie, atât prin
concizie, cât şi prin extraordinara forţă de definire şi sistematizare a
învăţăturii de credinţă; pneumatologia sa a fost normativă pentru cel de-al
doilea sinod ecumenic, pe care, de altfel, l-a şi prezidat o perioadă, iar
hristologia Sfântului Grigorie anunţă clar definiţia dogmatică de la Calcedon.
Cu privire la libertate, însă, sunt puţine pasajele care să ne dea o imagine clară
a concepţiei sale în ceea ce priveşte această problemă. Acest fapt este explicabil
atât prin natura conjuncturală a cuvântărilor sale, cât şi prin opinia generală a
Sfântului Grigorie din Nazianz despre teologhisire. Nu oricine poate face acest
lucru şi nici nu se cuvine ca dumnezeieştile învăţături să fie expuse în faţa celor
neiniţiaţi, dornici mai degrabă de speculaţie decât de înţelegere. Mesajul său
este programatic pentru întreaga metodologie teologică, până în zilele
noastre:
Să filosofăm despre Dumnezeu atunci când ne dă răgaz lutul şi
tulburarea din afară şi când puterea noastră călăuzitoare nu ne
este răvăşită de închipuiri obositoare şi înşelătoare...se cade mai
întâi să avem răgaz şi apoi să cunoaştem pe Dumnezeu şi numai
când avem vreme prielnică să judecăm dreptatea Teologiei...Se
cade să se filosofeze despre Dumnezeu celor care consideră acest
lucru cu seriozitate şi care nu pălăvrăgesc cu plăcere şi despre el,
126
ca despre oricare altul...Se cade a fi cercetate acelea la care

putem ajunge noi cu mintea şi în măsura în care poate să ajungă
la ele firea sau puterea ascultătorului, ca nu cumva, după cum
vocile şi mâncările peste măsură vatămă auzul sau corpurile,
sau, de vrei, după cum poverile peste putere vatămă pe cei care
merg sub ele...să nu fie vătămaţi şi în puterea lor de înţelegere de
mai înainte. 15
Teologia sau filosofia despre Dumnezeu trebuie să facă dovadă nu doar a
temeinicei cunoaşteri învăţăturii de credinţă, ci şi asceză şi discernământ pe
măsură. Nu putem teologhisi dacă nu luăm în considerare toate aceste
aspecte.
Revenind la subiectul libertăţii, ne vom opri la una dintre cele mai
frumoase cuvântări ale Sfântului Grigorie, rostită în 385, la Arianz, ce poartă
titlul generic Cuvântare la Sfintele Paşti.16 Demersul său este unul clasic,
pornind de la argumentul iubirii dumnezeieşti ce stă la baza creării lumii,
continuând cu crearea treptată mai întâi a celor neraţionale, apoi a fiinţei
raţionale omul. Asemenea Sfântului Vasilce cel Mare, Sfântul Grigorie vede în
raţiunea umană două direcţii, una ce înclină spre cele pământeşti, alta care
tinde spre Dumnezeu, Izvorul ei. Nu este nicidecum vorba despre un dualism
cognitiv, ci mai degrabă de două aspecte sau două manifestări diferite ale
aceleiaşi raţiuni care, potrivit unor criterii pe care le stabileşte dintru început,
se îndreaptă într-o parte sau alta. Mult mai importantă este la Sfântul Grigorie
dubla constituţie a omului, din firea văzută şi din cea nevăzută, fapt care
legitimează într-un sens sau altul toate acţiunile omului. Mintea şi simţirea
sunt caracteristicile creaţiei, care, prin înţelepciune dumnezeiască, se unesc
desăvârşit în natura umană. Descrierea creării neamului omenesc este una
dintre cele mai frumoase, atât prin profunzimea ideilor, cât şi prin stilul pe
care-l adoptă.
Creatorul...cugetând un vieţuitor din amândouă firile, din cea
nevăzută şi din cea văzută, creează pe om şi, după ce i-a luat
trupul din materia mai dinainte adusă de El la fiinţă, iar de la El
punîndu-i suflare, fapt pe care cuvântul Scripturii îl ştie de suflet
raţional şi de chip al lui Dumnezeu, îl aşează pe pământ, ca pe o a
doua lume, mare în mică, ca pe un alt înger, închinător
amestecat, privitor al naturii văzute şi iniţiat în cele
înţelegătoare, împărat al celor de pe pământ, împărăţit de sus,
pământesc şi ceresc, vremelnic şi nemuritor, văzut şi înţelegător,
între măreţie şi smerenie, unul şi acelaşi, duh şi carne, duh din
pricina Harului, carne din pricina mândriei, duh ca să rămână şi
să preamărească pe Binefăcătorul, carne, ca să sufere şi
suferind, să-şi aducă aminte şi să se înţelepţească cu înfrânarea,
127
când râvneşte cu aprindere după mărirea de sine; vieţuitor aici

jos şi mutător pretutindeni şi, lucru care covârşeşte taina,
17
îndumnezeit prin înclinarea din fire după Dumnezeu.
Folosind din abundenţă comparaţia şi mai ales antiteza, Sfântul
Grigorie realizează poate cel mai complex portret al naturii umane din
literatura patristică. Ceea ce surprinde în aceste rânduri este caracterul
paradoxal al omului, legat atât de cele dumnezeieşti cât şi de cele divine,
împărtăşindu-se în egală măsură de cer şi de pământ, stăpânind şi fiind
stăpânit. Mai mult, este foarte interesant faptul că se vorbeşte deja despre
posibilitatea mândriei, fără a se accentua starea de relativă beatitudine a
primului om. Nu este vorba, desigur, de pesimism, ci, mai degrabă de realism.
Prin natura sa, omul este o fiinţă contradictorie, singura capabilă să se opună
propriilor sale porniri şi singura capabilă să raţioneze şi să relaţioneze faptele
după cu totul alte criterii decât cele ale necuvântătoarelor. Starea sa originară
este asemenea unui înger, menită închinării, proslăvirii Creatorului, dar şi
contemplării creaturii în care vede în permaneţă minunea iubirii
dumnezeieşti, revărsată peste întreaga lume. Omul este o fiinţă duală nu doar
prin constituţie, ci şi prin manifestare: el poate în egală măsură să
preamărească pe Binefăcătorul său, dar şi să sufere din pricina neascultării, să
se căiască şi astfel să se înţelepţească şi să se îndrepte. Descrierea Sfântului
Grigorie este în egală măsură o invetigaţie asupra posibilităţilor naturii
umane. De aceea, abia în plan secund, este inserat episodul aşezării omului în
Rai şi darea legii, pentru ca să dobândească în mod real, conştient bunătăţile
ce i-au fost promise. Starea sa este simplă, lipsită de orice limitare şi în acelaşi
timp limitată. El este, pe de-o parte, gol şi fără apărare, dar, pe de altă parte,
această stare este starea firească, pentru că omul nu cunoaşte ruşinea, nu are
nevoie de hainele de piele, nu se află în conflict cu celelate fiinţe, ci stăpâneşte
asupra lor potrivit îndemnului dumnezeiesc.
Şi pe vieţuitorul acesta (pe om n.n.) l-a aşezat în rai, oricare era
pe atunci acest rai, cinstindu-l cu voinţă liberă, ca binele să nu fie
mai puţin al celui care şi-l alege, decât al aceluia care i-a dat
seminţele, cultivator de plante nemuritoare, de cugete
dumnezeieşti poate, fi mai simple, fie mai desăvârşite, gol şi prin
simplitate, gol şi prin viaţa-i lipsită de meşteşuguri şi lipsit de
îmbrăcăminte şi de apărare, şi aceasta fiindcă aşa trebuie să fie
omul de la început. Şi-i pune o lege, drept materie pentru libera
lui voinţă. 18
Legea, ca materie a voinţei libere, explică modul în care omul cade în
păcat. Ea nu este doar porunca de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi
răului, ci şi permanentă contemplare a planului dumnezeiesc. A o încălca
presupune nu doar neascultare, ci şi desconsiderare a creaţiei operă a lui
128
Dumnezeu cel în Treime şi, implicit, o cădere nu doar din har, ci şi din
comuniunea cu lumea care-l înconjoară pe om. Responsabilitatea omului este
evidentă: de ascultarea sau neascultarea sa depinde întreaga evoluţie a lumii
în sensul că prin el ea poate să fie sau îndumnezeită, sau redusă la simpla ei
calitate materială, neutralizată în relaţia sa cu Creatorul.
Ne putem imagina viaţa primilor oameni ca pe un continuu urcuş spre
înţelegerea tot mai adâncită a lui Dumnezeu şi, implicit a propriei lor firi, în
virtutea chipului cu care au fost înzestraţi. În altă ordine de idei, însă, diavolul
este cel care invidiază neamul omenesc atât pentru mărirea ce i-a fost dăruită
cât şi pentru libertatea de a acţiona. De aceea, potrivit Sfântului Grigorie, la
baza căderii stă pe de-o parte invidia celui rău, iar pe de alta lipsa statorniciei
omului. Efectele sunt dezastruoase, pentru că întrega ordine a lumii este
19
schimbată . Pierderea simplităţii originare duce la crearea unor veritabile
anexe existenţiale, menite să susţină viaţa umană în faţa unei naturi ce a
devenit potrivnică, lăsându-se cucerită doar cu mucă, durere şi sudoare.
Astfel, omul are nevoie de hainele de piele pentru a se înveşmânta şi pentru a
se putea apăra în faţa vicisitudinilor, creează meşteşuguri pentru a supune
lumea, o transformă şi o subjugă printr-un continuu efort. Din această
20
perspectivă am putea afirma că prin căderea în păcat are loc o anti-creaţie .
Pentru a restabili starea cea dintru început legea nu mai este suficientă,
ci întruparea Fiului lui Dumnezeu, patimile şi învierea Sa, prin care este biruit
jugul păcatului şi boldul morţii, având loc o a doua creaţie. Hristos este Adam
cel nou, Chipul chipului după care a fost creat Adam cel Vechi. În afara
întrupării, morţii şi învierii, nu există mântuire, totul este supus distrugerii nu
doar ca pedeapsă, ci şi pentru a împiedica înveşnicirea unei stări din ce în ce
mai decăzute.
Am fost făcuţi ca să primim binefaceri. Am primit binefaceri
pentru că am fost făcuţi. Ni s-a încredinţat raiul, ca să ne
desfătăm. Am primit o poruncă, ca prin păzirea ei să ne facem
vrednici de cinste, nu fiindcă nu ar fi ştiut Dumnezeu cele ce
urmau să se întâmple, ci fiindcă aşeza legea liberei noastre
voinţe. Am fost înşelaţi, fiindcă am fost invidiaţi. Am căzut,
fiindcă nu am ascultat. Am postit, fiindcă nu am postit atunci
când ne-au răpus de lemnul cunoştinţei. Căci porunca este veche
şi deodată cu noi, fiind o învăţătură pentru suflet şi o înfrânare a
desfătării, care cu cuviinţă ni s-a rânduit, pentru ca ceea ce am
pierdut, fiindcă nu am păzit, să dobândim păzind. Am avut
nevoie de Dumnezeu care să se întrupeze şi apoi să moară, ca să
rămânem noi vii; am murit împreună cu el, ca să ne curăţim. Am
înviat împreună cu el, fiindcă am murit împreună cu el. Ne-am
21
preamărit împreună cu el, fiindcă am înviat împreună cu el.
129
Odată cu restaurea firii umane prin Hristos, este restaurată şi vechea

raportare la libertate şi responsabilitatea ce derivă din aceasta. Porunca
ascultării se transformă în porunca iubirii, ca prin împlinirea acesteia să
participăm activ la refacerea stării dintru început, aceea a comuniunii dintre
Creator şi creatură. În prima Cuvântare la Sfintele Paşti, rostită în jurul anului
362, Sfântul Grigorie din Nazianz nu ezita să-şi îndemne credincioşii la jertfă,
după modelul jertfei Mântuitorului, ca împreună cu El să murim şi să înviem,
să redăm lumina cea adevărată chipului dumnezeiesc pe care-l purtăm şi să
redobândim libertatea cea dintru început. Dumnezeu se face om pentru ca noi,
oamenii, să devenim dumnezei după har, coborându-se El, ne înalţă pe noi, cei
căzuţi, ne arată calea, adevărul şi viaţa, pe care le pierdusem prin neasultare şi
22
prin invidia vrăşmaşului . În aceste condiţii nu este de ajuns doar
comemorarea, anamneza patimilor şi învierii Mântuitorului, ci asumarea
23
personală, conştientă a acestora . Desigur, se poate întrevedea în cuvintele
Sfântului Grigorie şi un îndemn la botez, dar, dincolo de acesta este susţinută o
jertfă reală, o tăiere personală a voii, a egoismului pentru a deveni cu adevărat
hristofori şi pentru a progresa din ce în ce mai mult pe calea asemănării.
Răscumpărearea ne-a venit prin Hristos, dar asumarea ei se face doar prin
efort personal, prin asceză şi prin conştientizarea responsabilităţii pe care o
avem faţă de noi înşine şi faţă de lumea în care trăim.
Să ne facem la fel cu Hristos, fiindcă s-a făcut la fel cu noi. Să ne
facem Dumnezei pentru el, fiindcă şi el s-a făcut pentru noi; a luat
asupă-şi ceea ce era mai rău ca să dea ceea ce este mai bun; s-a
sărăcit, ca să ne îmbogăţim noi prin sărăcia lui; a luat chip de
rob, ca să dobândim noi libertatea; s-a coborât el, ca să ne
înălţăm noi; a fost ispitit el, ca să biruim noi; a fost necinstit el, ca
să ne slăvească pe noi; a murit el ca să ne mântuiască; s-a înălţat,
ca să tragă la el pe cei ce zăceau jos, în decăderea adusă de păcat.
Fiecare să dea toate, fiecare să aducă prinos toate celui care s-a
dat pe sine preţ de răscumpărare pentru noi. Nimic nu va da
fiecare de un aşa de mare preţ, decât pe sine însuşi devenit
înţelegător al tainei şi făcut pentru Hristos toate câte s-a făcut el
24
pentru noi.
Cu aceste consideraţii, Sfâtul Grigorie din Naziaz dezvoltă gândirea
prietenului său, Sfântul Vasile cel Mare şi, în acelaşi timp o legă efectiv de
învăţătura creştină cu privire la întruparea Filului lui Dumnezeu. Fără a atinge
neapărat şi aspectele practice pe care le implică libertatea, scrierile sale sunt
adevărate îndemnuri pentru asumarea conştientă a acesteia şi a
responsabilităţii ce derivă din ea. Nu ne putem uni cu Hristos, dacă nu suntem
pe deplin liberi nu doar de robia morţii, ci şi de propria noastră fire păcătoasă,
nu în sensul unui spiritualism radical, ci în sensul discernământului şi
130
responsabilităţii faţă de faptele pe care le săvârşim. Discursul Sfântului

Grigorie este în egală măsură categoric şi emoţionant. În gândirea sa,
libertatea nu este doar un dar, ci poate cea mai mare obligaţie a omului atât
faţă de Creatorul său cât şi faţă de creatură.
Dacă în scrierile celor doi Părinţi Capadocieni pe care i-am tratat până în
acest punct libertatea este totdeauna analizată în plan secundar, strâns legată
fie de dogma Sfintei Treimi, fie de hristologie, în scrierile celui de-al treilea
capadocian, Sfântul Grigorie de Nyssa, fratele marelui Vasile, asistăm la un
veritabil tur de forţă în ceea ce priveşte gândirea creştină cu privire la libertate.
La episcopul Nyssei libertatea se bucură de o atenţie deosebită, demnitatea
omului concentrându-se tocmai în acest aspect al exitenţei sale. Libertatea, în
sensul gândirii Sfântului Grigorie al Nyssei nu este, însă, o simplă funcţie
psiho-somatică, ci o stare ontologică dată de conlucrarea mai multor virtuţi,
toate implicând libertatea ca facultate a persoanei umane. Aceste virtuţi sunt:
nepătimirea, libertatea în gândire şi cuvânt, libertatea de alegere şi libertatea
25
ontologică. Toate formează virtutea libertăţii persoanei umane.
Nepătimirea, apatheia în limba greacă, este înţeleasă ca o revărsare în
om a nepătimirii dumnezeieşti, fiind în egală măsură dar dumnezeiesc şi
roadă a nevoinţelor personale ale omului. De aceea, omul care nu păcătuieşte
devine mediu tot mai transprent în care se poate distinge din ce în ce mai clar
dumnezeirea.
Căci razele virtuţii aceleia adevărate şi dumnezeieşti, strălucind
vieţii curate prin nepătimirea ce iradiază din ele, ne fac văzut pe
Cel nevăzut şi apropiat, pe Cel necuprins, zugrăvind în oglinda
26
noastră soarele.
Noţiunea de nepătimire este un termen împrumutat din filosofia stoică
27
şi neoplatonică pe filieră origeniană , dar ea nu are la Sfântul Grigorie acelaşi
sens pe care-l întâilnim în aceste curente filosofice. Nepătimirea la Sfântul
Grigorie nu este numai o virtute a spiritului, ci virtute a fiinţei umane în
întregul ei. Materia trupului nu împiedică omul să înainteze pe calea
nepătimirii către Dumnezeu. Dacă la Dumnezeu, nepătimirea este
dinamismul curat al persoanei absolute, la om ea trebuie să exprime acelaşi
lucru, dar la nivel creat, anume, mişcarea sufletului în direcţia firească a
28
naturii sale, adică spre modelul său, antrenând cu sine toată natura umană .
Chiar dacă trupul înclină într-o oarecare măsură spre cele materiale, acest fapt
nu neagă nicidecum posibilitatea nepătimirii. Trupul nu forţează niciodată
sufletul atâta vreme cât acesta păstrează raporturile sale cu Dumnezeu în
starea lor firească. Nepătimirea primului om este armonia interioară a fiinţei
sale, realizată prin echilibrul dintre trup şi suflet, într-o viaţă „simplă”,
îndreptată spre Dumnezeu. Această stare de nepătimire este şi starea celor
aşezaţi de-a dreapta tronului la ce-a de-a doua venire.
131
Scopul lui Dumnezeu este ca după ce toată firea noastră în

întregimea ei (trup şi suflet n.n.) va ajunge la desăvârşire prin
fiecare om în parte, unii fiind de acum gata curăţiţi de păcat în
timpul vieţii, alţii urmând să fie vindecaţi prin foc într-un anumit
timp după aceea, iar alţii nerecunoscând prin faptele lor nici
binele nici răul în viaţa aceasta, li se va oferi tuturor participarea
la bunătăţile care se află în Dumnezeu. Despre acestea Scriptura
zice că nici ochiul nu le-a văzut, nici urechea nu le-a auzit, nici
gândul omului nu a ajuns la ele. 29
Nepătimirea nu este doar un deziderat, ci un adevărat modus vivendi.
După cum Dumnezeu este desăvârşit, creându-ne după chipul Său, tot astfel
ne cheamă şi ne îndeamnă şi pe noi la desăvârşire. Pentru Sfântul Grigorie de
Nyssa, această desăvârşire, culmea virtuţilor presupunea lipsa orcărei
limitări, hotărnicii în urcuşul nepătimii. A impune o astfel de limită înseamnă
pe de-o parte a mărgini însăşi nepătimirea şi desăvârşirea lui Dumnezeu care
ne-a creat, iar pe de altă parte relativizarea tuturor năzuinţelor noastre după
mântuire. Astfel, urcuşul duhovnicesc, epectaza, este unul continuu,
descoperind în permanenţă noi şi noi valenţe, dar nesăturându-se niciodată
de căutarea desăvârşirii şi a unirii tot mai depline cu Dumnezeu. Nepătimirea
este astfel nu doar eliberare de orice limitare, de rău, ci căutarea însăşi a vieţii
umane.
Binele prim şi propriu, a cărui fire este bunătatea, divinitatea
însăşi, care niciodată nu se poate înţelege ce este, cuprinde în ea
desăvârşirea ontologic şi total. Şi pentru că s-a arătat că singura
limită a virtuţii este contrariul ei acest lucru este inadmisibil la
divinitate. Se înţelege, deci că firea dumnezeiască este nedefinită
şi fără hotar. Iar cel ce cultivă adevărata virtute nu participă la
nimic altceva decât la Dumnezeu, pentru că acesta este virtutea
desăvârşită. Iar dacă ceea ce este din fire bun nu are hotar şi cei
ce doresc să participe la Acesta cunosc că nu are limite, este
necesar ca şi dorinţa lor să se extindă la nesfârşit, fără
30
oprire...Deci virtutea are un singur hotar: nehotărnicia.
Un alt sens al noţiunii de libertate la Sfântul Grigorie de Nyssa este
exprimat prin grecescul parrēsia. Etimologic, acest cuvânt indica la început
dreptul de a zice orice, de a vorbi deschis, libertatea de exprimare, una dintre
31
drepturile cele mai apărate de către democraţia ateniană . Dacă în greaca
clasică acest cuvânt putea avea şi conotaţii negative, desemnând
32
impertinenţa, vorbirea slobodă, flecăreala , în literatura creştină această
semnificaţie dispare. În Noul Testament, spre exemplu, ea idică fie fracheţea
Mântuitorului (Marcu 8. 32; Ioan 10. 26; 18. 20), fie îndrăzneala şi curajului
apostolilor în predicarea, indiferent de împrejurări, a Evangheliei. Parrēsia
132
Biserica Schitului “Sf. Ioan Rusul” din localitatea Slobozia, jud. Giurgiu
Altarul de vară al Schitului “Sf. Ioan Rusul”

Ruinele Bisericii Schitului „Barbu Bellu” din
localitatea Gostinari (1818)
Preasfinţitul Părinte Ambrozie alături de

egumenul Schitului “Barbu Bellu”
este dată de starea de siguranţă care vine din încrederea în Cel în care crezi.
Putem spune că ea este conştiinţa stabilită prin reciprocitatea a două persoane
sau în intimitatea existentă între acestea. În faţa lui Dumnezeu ea există atunci
când conştiinţa nu ne acuză. Ea reprezintă în egală măsură libertatea cuiva de
a se desfăta, în intimitatea iubirii, de bunurile altuia. Mai precis, parrēsia
semnifică deschiderea care caracterizează legătura filială cu Tatăl, faptul de a
înainta cu capul sus şi cu firescu celui care are un drept înăscut să se afle într-
un loc anume şi să vorbească, al celui ce poate să privească fără teamă faţa
Tatălui 33. Scurt spus, termenul grecesc ar putea fi tradus fie prin îndrăzneală,
aşa cum apare de multe ori în Noul Testament, fie prin sinceritate, ca în cazul
Sfântului Grigorie de Nyssa:
Moartea e contrariul vieţii, slăbiciunea opusul vigorii, blestemul
contrariul binecuvântării, simţământul ruşinii este contrariul
sincerităţii (anti parrēsian) şi astfel toate bunătăţile îşi au şi ele
contrariul lor 34.
Putem spune că parrēsia este libertatea morală în care iubirea celuilalt
şi pentru celălalt este normă de urmat. Iubirea în această situaţie nu este
sentimentalism, ci starea experienţială determinată de dreptele raporturi
35
stabilite între două persoane .
Termenul cel mai des folosit de Sfântul Grigorie de Nyssa pentru a
desemna libertatea este, însă, grecescul eleutheria. Ea este libertatea
ontologică, darul pe care Dumnezeu îl face naturii umane prin actul creaţiei,
cea care caracterizează chipul dumnezeiesc al omului. În afara ei, toate
celelalte forme ale libertăţii, aşa cum le-am prezentat în rîndurile de mai sus,
nu-şi au rostul, sunt doar simple concepte, fără aplicabilitate reală. De aceea, a
fii liber (eleutheros) presupune atât nepătimirea, suveranitatea asupra
tuturor pornirilor potrivnice şi patimilor, cât şi parrēsia, iubirea liberă care se
comunică între două sau mai multe persoane. Pe deasupra, libertatea
ontologică presupune şi autodeterminare (proairesis), capacitatea de a
acţiona liber prin faptele şi gândurile noastre, conturându-ne astfel o imagine
proprie.
Unul dintre bunuri constă pentru om în a fi liber (eleutheros) de
orice constrângere şi de a nu fi supus nici unei forţe din afară, ci
să aibă o voinţă de sine stătătoare, care hotărăşte ce-i bine. De
fapt, virtutea constă în a fi fără stăpân şi a face ceea ce-ţi place;
tot ce faci din constrângere sau din altă silă nu poate fi virtute 36.
Libertatea ontologică este armonia naturii în întreaga ei manifestare şi
în multiplele sale relaţii şi asociaţii. Ea este, pe de altă parte, o virtute, care la
rândul ei îşi are sursa în Dumnezeu. Libertatea aceasta este o virtute, o forţă
primită de om ca dar al propriei creaţii prin care el se pune în armonie cu
prototipul. Dacă Dumnezeu este izvorul oricărei virtuţi, libertatea este starea
135
în care orice aspect negativ este inexistent pentru că negativitatea nu este

virtute, ci păcat. Prin urmare, omul este liber cât timp trăieşte în chip virtuos şi
se aseamănă cu Dumnezeu când libertatea lui nu contrazice vocaţia naturii,
gradul de virtute exprimând nivelul de libertate la care omul se află. Libertatea
ontologică arată echilibrul naturii. Ea este totodată condiţia echilibrului şi a
obiectivităţii puterii de autodeterminare. Orice cădere a puterii de
autodeterminare înseamnă amestec cu ceva străin şi totodată cădere din
libertatea ontologică. Libertatea ontologică nu este doar o mişcare pe
orizontală, ci şi un progres. Desăvârşirea ei constă, după Sfântul Grigorie de
Nyssa, în păstrarea fecioriei, înţeleasă ca integritate morală, ca
nestricăciune37.
Într-adevăr, Cel care a zidit pe om tocmai spre a-l face părtaş la
bunătăţile Sale şi care a sădit în firea lui, încă de la creaţie,
principiul binelui, pentru ca fiecare din darurile acestea să-i
îndrume mereu dorinţa spre semenul său, desigur că nu l-ar fi
lipsit de binele cel mai înalt şi m preţios, darul de a trăi liber şi de
a acţiona după voinţa lui. Căci dacă sila ar fi cea care ne-ar
dirigui viaţa, atunci de bună seamă că chipul din om n-ar mai fi
unul dumnezeiesc, ci fals, înstrăinat şi fără asemănare cu
originalul. Şi cum să mai vorbeşti de un chip al naturii absolute
când acesta este sugrumat şi robit slăbiciunilor? Căci cel care a
fost zidit întru totul asemenea lui Dumnezeu, trebuia să fie din
fire liber şi stăpân pe voinţa proprie, pentru ca apoi participarea
la bunurile dumnezeieşti să fie răsplata unor strădanii
38
virtuoase .
Aşadar, progresul fiinţei umane, drumul său către asemănare este întru
totul determinat de darul libertăţii sau, mai bine zis, de modul în care folosim
acest dar. Principala provocare provine din faptul că omul este capabil, el
însuşi, să deturneze scopul acestui dar, astfel că în locul unicului criteriu al
îndumnezeirii el poate introduce mulţimea normelor legate de viaţa exclusiv
trupească, înlocuind discernământul cu raţionalitatea autonomă. În loc să
tindă spre unirea tot mai intimă cu Chipul său, el doreşte să devină el însuşi
prototip al unei lumi ce nu are nimic a face cu realitatea. Orice atentat la adresa
liberei alegeri este atentat la adresa puterii de judecată şi, de aici, atentat adus
demnităţii chipului dumnezeiesc. Puterea de judecată, de alegere şi de acţiune
funcţionând nevătămate de rău, asigură păstrarea fiinţei în libertatea
ontologică şi progresul în această libertate libertatea în care a fost creat;
vătămată de vreo patimă, această libertate funcţională poate pierde sensul pe
care natura umană l-a avut în faptul creaţiei 39.
Dumnezeu nu intervine în felul în care omul îşi exercită libertatea, cu
toate că ştie, în preştiinţa Sa, direcţia în care acesta se va îndrepta aceasta.
136
Activitatea lui Dumnezeu este iubire şi dar ce nu sunt restrânse vreodată. Din
această cauză, chiar în cazul unei rele alegeri şi căderi, omul nu este lipsit de
respectul Creatorului său. Orice intervenţie ar fi mai rea decât căderea: ar
însemna distrugerea demnităţii chipului. A acţiona împotriva voinţei lui, chiar
şi spre al îndrepta către bine, ar fi o nedreptate echivalentă cu golirea omului
40
de demnitatea de a fi egal cu Dumnezeu . Libertatea de alegere sau
existenţială este o funcţie bipolară a spiritului, atât ca abordare cât şi ca efect,
conducând fie la cădere, fie la sporirea în virtute. De aceea, nu această
bipolaritate este punctul nodal al aprecierii libertăţii ca virtute sau ca păcat, ci
punctul de plecare în abordarea ei, obiectul la care se raportează această
libertate, scurt spus, voinţa omului este cea care dă conotaţie morală libertăţii.
Dacă ar vea Dumnezeu zic adversarii dreptei credinţe ar putea
sili şi pe cei ce i se împotrivesc să primească învăţătura creştină.
Dar atunci unde mai este libertatea? În ce constă vrednicia faptei
bune? Mai pot fi lăudate strădaniile spre bine? Numai vieţile
lipsite de suflet şi de raţiune acţionează după poruncile unei
voinţe străine. Naturile înţelegătoare şi cugetătoare, dacă pierd
libertatea, pierd şi darul înţelegerii şi al cugetării. Într-adevăr,
ce folos au ele de cugetare, dacă puterea de a se decide ceea ce
găsesc ele de bun depinde de altcineva? Pe de altă parte, dacă
voinţ nu este activă, în mod necesar dispare şi virtutea, fiindcă o
împiedică inerţia voinţei şi dacă nu există virtute, atunci toată
viaţa îşi pierde valoarea, lauda ce se aduce isprăvilor dispare,
păcatul nu mai presupune pericol şi nu se mai poate face nici o
41
descoperire între felul de a trăi şi de a se purta al nimănui .
Cu aceste consideraţii episcopul Nyssei răspunde nu doar provocărilor
venite din parte mediilor intelectuale greceşti şi iudaice, ci şi rezolvă o
problemă extrem de spinoasă: cea a raportului dintre providenţa
dumnezeiască şi voinţa liberă a omului. Pornind de la consideraţiile sale,
teologia ortodoxă va dezvolta o întreagă doctrină a libertăţii, bazată nu atât pe
vechile idei stoice, ci mai ales pe realitatea chipului dumnezeiesc prezent în
firea umană.
În paginile de mai sus am trecut în revistă maniera în care Părinţii
Secolului de Aur al teologiei creştine au înţeles că dezvolte o idee proprie cu
privire la libertatea umană, diferită atât de mediile filosofice greco-romane,
cât şi de teoriile iudaice prezente în epocă. Raportate la scrierile anterioare,
lucrările Părinţilor Capadocieni aduc nu doar un plus de lumină în ceea ce
priveşte doctrina, ci şi o formulare autentică a învăţăturii Bisericii în cele mai
importante aspecte ale ei: Sfânta Treime, hristologia şi antropologia.
Discursul lor trece într-un alt plan dialectic, urmărind nu doar să răspundă
provocărilor şi să se apere, ci şi să convingă, să precizeze şi să clarifice tot ceea
137
ce ar fi putut da naştere la suspiciuni şi, implicit la neîncredere. Forţa teologică

transformă operele celor trei mari părinţi ai Bisericii în punctele de reper prin
excelenţă ale întregii creştinătăţii. Nu este de mirare că ele se bucură de o mare
consideraţie nu doar în spaţiul ortodox, ci şi în cel romano-catolic şi chiar
protestant, în ciuda criticismului său exagerat şi al negării Sfintei Tradiţii.
Referitor la aspectele libertăţii, aşa cum apar acestea surprinse,
explicate şi dezvoltate în scrierile mai sus amintite, se cuvine să reţinem câteva
idei fundamentale:
1. libertatea este dar al lui Dumnezeu, ontologică firii umane;
2. adevărata dimensiune a libertăţii se poate surprinde doar prin
raportarea la chipul lui Dumnezeu prezent în natura umană;
3. manifestarea libertăţii este bipolară, fiind condiţiontă de maniera în
care voinţa şi raţionalitatea umană acţionează asupra ei;
4. prin cădere libertatea nu dispare, ci întunecarea chipului şi implicit a
voinţei produce o stare de incertitudine în care natura umană nu are
totdeauna siguranţa că se îndreaptă spre ceea ce este bine;
5. Dumnezeu nu intervine în nici un fel asupra libertăţii omului, nici
chiar pentru al îndrepta. O eventuală intervenţie ar duce la anularea
demnităţii chipului.
6. Adevărata libertate este aceea a nepătimirii, a înlăturării păcatului şi a
îndreptării continue pe calea îndumnezeirii.
Note bibliografice
1
Diac. Prof. Dr. Ioan ICĂ Jr., Sfântul Simeon Noul Teolog şi provocarea mistică în
teologia bizantină şi contemporană, în volumul “ Sfântului Simeon Noul Teolog
Discursuri teologice şi etice”, Ed. Deisis, Sibiu, 1998, p. 49
2
Excepţia o constituie Omilia a IX-a, însă aici abordarea este mai degrabă una trinitară
decât antropologică. Ceea ce trebuie să reţinem, este faptul că Sfântul Vasile cel Mare
vede în „chipul lui Dumnezeu” imaginea Treimii în plinătatea ei.
3
Sf. VASILE cel MARE, Omulia a IX-a. 7, traducere Pr. Dumutru Fecioru, în „Sf.
Vasile cel Mare Scrieri” partea I, Colecţia PSB, vol. 17, Ed.I.B.M.B.O.R., Bucureşti,
1986, p. 442.
4
Sf. VASILE cel MARE, Epistola 233 către Amfilohiu, traducere Pr. Theodor Bodogae,
în Sf. Vasile cel Mare Scrieri”, partea a III-, Colecţia PSB, vol. 12, Ed.I.B.M.B.O.R.,
Bucureşti, 1988, pp. 480 481. Sf. Vasile cel Mare este primul care face această
distincţie a puterilor raţiunii, distincţie ce va fi preluată mai ales în literatura ascetică,
unde se va dezvolta în două direcţii: prima dintre ele vizează ascultarea
necondiţionată de părintele duhovniceasc, iar cea de doua direcţie este aceea a
discernământului, capacitate a raţionalităţii înduhovnicite de a distinge fondul intim
al lucrurilor şi al faptelor la care se raportează. Această distincţie se va păstra atât în
Răsărit, cât şi în spaţiul apusean, concretizându-se mai ales în regulile monahale ale
Sfântului Benedict de Nursia.
138
5
Sf. VASILE cel MARE, Epistola 233, 1, p. 481.
6
Sf. VASILE cel MARE, Epistola 233, 2, p. 481.
7
Sf. VASILE cel MARE, Epistola. 233, 2, p. 481.
8
Sf. VASILE cel MARE, Omilia a IX-a. 8, pp. 443 444.
9
Sf. VASILE cel MARE, Omilia a IX-a. 7, pp. 442 -443.
10
Sf. VASILE cel MARE, Constituţiile ascetice. Cap.XVIII. 2 (Către călugării care
vieţuiesc chinovitic), traducere Prof. Iorgu Ivan, în „Sf. Vasile cel Mare Scieri”,
Colecţia PSB, vol. 18, Ed.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1989, pp. 32 33.
11
Sf. VASILE cel MARE, Constituţiile ascetice. Cap.XXII. 2 (Despre supunere mai pe
larg), p. 43.
12
De o uimitoare claritate şi clarviziune sunt explicaţiile canonice pe care Sf. Vasile le
dă prietenului său, Amfilohie de Iconiu în Epistola 199, către Amfilohiu, despre
Canoane, traducere Pr. Constantin Corniţescu şi Pr. Teodor Bodogae, în „Sfântul
Vasile cel Mare, Scrieri,” partea a III-a, colecţia PSB, vol. 12, Ed.I.B.M.B.O.R.,
Bucureşti, 1988, p. 403 sq.
13
Preferăm numele de Grigorie din Nazianz şi nu pe cel de Nazianz. Episcopatul său la
Nazianz a fost mai degrabă unul formal decât real. Scaunul episcopal care l-a
consacrat a fost cel al Constantinopolei. Pentru detalii vide Jean BERNARDI,
Grigorie din Nazianz teologul şi epoca sa, traducere Cristian Pop, Deisis, Sibiu,
2002, pp. 14 sq şi pp. 228 sq.
14
J. QUASTEN, Patrology, vol. III, cf. pp. 236 sq. Pentru o viziune globală a vieţii şi
teologiei Capadocienilor vide Claudio MORESCHINI & Enrico NORELLI, Istoria
literaturii creştine vechi greceşti şi latine, vol II/1, traducere Elena Caraboi, Doina
Cernica, Emanuela Stoleriu şi Dana Zamosteanu, Polirom, Iaşi, 2004, cf. pp. 97 sq.
15
Sf. GRIGORIE de NAZIANZ, A doua cuvântare teologică III, traducere Pr.
Gheorghe Tilea şi Nicolae Barbu, Herald, Bucureşti, f.a., pp. 71 72.
16
Există două cuvântări cu acest titlu. Noi vom face referire la cea de-a doua.
17
Sf. GRIGORIE de NAZIANZ, Cuvântare la Sfintele Paşti 7, traducere Pr. Gheorghe
Tilea, în „Sf. Grigorie de Nazianz, Opere dogmatice”, Herald, Bucureşti, 2002, pp. 66
67.
18
Sf. GRIGORIE de NAZIANZ, Cuvântare la Sfintele Paşti 8, p. 67.
19
John MEYENDORFF, Teologia Bizantină, traducere Pr. Conf. Alexandru Stan,
ED.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1996, cf. pp. 192 197.
20
Vladimir LOSSKY, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit, traducere Pr. Vasile
Răducă, Ed. Bonifaciu, Bucureşti, 1998, cf. p. 118. „Adam spune teologul rus nu şi-a
împlinit chemarea. El n-a ştiut să atingă unirea cu Dumnezeu şi îndumnezeirea lumii
create. Ceea ce nu a săvârşit pe când se slujea deplin de libertatea sa i-a devenit cu
neputinţă din clipa în care s-a robit de bunăvoie puterilor din afară.
21
Sf. GRIGORIE de NAZIANZ, Cuvântare la Sfintele Paşti 28, p. 89.
22
Pr.Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. I,
Ed.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1978, cf. pp. 397 sq.
23
Pr. Prof. Dr. Boris BOBRINSKOY, Taina Bisericii, traducere Vasile Manea, Patmos,
Cluj-Napoca, 2002, p. 41: „Aceasta este adevărata faţă a Bisericii şi a creştinilor:
mărturisire a lui Hristos până la dăruirea martirică a sângelui, viaţă nouă şi
139
mărturisire în faţa lumii a lui Hristos cel Înviat, nădejdea lumii.”

24
Sf. GRIGORIE de NAZIANZ, Cuvântare la Sfintele Paşti 5, ediţia citată, p. 117.
25
Pr. Vasile RĂDUCĂ, Antropologia Sfântului Grigore de Nyssa, Ed.I.B.M.B.O.R.,
26
Sf. GRIGORIE de NYSSA, Comentariu la Cântarea Cântărilor III, traducere Pr.
Dumitru Stăniloae şi Pr. Ioan Buga, în „Sf. Grigorie de Nyssa, Scrieri partea I”,
Colecţia PSB, vol. 29, Ed.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1982, p. 154.
27
Anthony MEREDITH, Gregory of Nyssa, Routledge Press, London & New York,
1999, cf. pp. 20 21. Meredith susţine că întreaga gândire a Sfântului Grigorie conţine,
camuflat, sistemul neoplatonic, la care se adaugă şi influenţa origeniană. Părerea sa
este exagerată, însă, dacă luăm în consideraţie afirmaţiile episcopului Nyssei din De
opificio hominis, unde nu se poate vorbi nici despre un dualism radical trup suflet, ca
în cazul neoplatonismului, nici o demonizare a trupului aşa cum de multe ori apare în
scrierile lui Origen.
28
Pr. Vasile RĂDUCĂ, Antropologia Sfântului Grigore de Nyssa, p. 142.
29
Sf. GRIGORIE de NYSSA, Despre suflet şi înviere, traducere Pr. Theodor Bodogae,
în „Sf. Grigorie de Nyssa, Scrieri partea a II-a, Colecţia PSB, vol. 30, Ed.I.B.M.B.O.R.,
30
Sf. GRIGORIE de NYSSA, Despre viaţa lui Moise, traducere Pr. Prof. Dumitru
Stăniloae şi Pr. Ioan Buga, în „Sf. Grigorie de Nyssa, Scrieri partea I”, Colecţia PSB,
vol. 29, Ed.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1982, p. 23.
31
A Greek English Lexicon, complied by Henry George Liddell, Robert Scott and
Henry Stuart Jones, Claredon Press, Oxford, 1996, p. 1344.
32
Ibidem, p. 1344.
33
Pr. Vasile RĂDUCĂ, Antropologia Sfântului Grigore de Nyssa, cf. pp. 143 144.
34
Sf. GRIGORIE de NYSSA, Marele cuvânt catehetic 6, traducere Pr. Theodor
Bodogae, în „Sf. Grigorie de Nyssa, Scrieri partea a II-a, Colecţia PSB, vol. 30,
Ed.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1998, p. 299.
35
Vasile RĂDUCĂ, Antropologia Sfântului Grigore de Nyssa, p. 144.
36
Sf. GRIGORIE de NYSSA, Despre facerea omului 16, traducere Pr. Theodor
Bodogae, în „Sf. Grigorie de Nyssa, Scrieri partea a II-a, Colecţia PSB, vol. 30,
Ed.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1998, p. 49.
37
38
Sf. GRIGORIE de NYSSA, Marele cuvânt catehetic 5, p. 295.
39
40
Ibidem, p. 148.
41
Sf. GRIGORIE de NYSSA, Marele cuvânt catehetic 31, p. 329.
140
IV.
BISERICA
SI
,
SCOALA
,
IMPACTUL EDUCAŢIEI RELIGIOASE ÎN
COPILĂRIE ASUPRA MODELĂRII CARACTERULUI
Conf. Univ. Dr. Vasile TIMIS
Elevilor noştri aflaţi la vârsta împlinirii caracterului şi a desăvârşirii

personalităţii li se vorbeşte tot mai puţin despre Dumnezeu, despre conştiinţa
morală, despre suflet, despre idealuri, despre responsabilitate şi aproape
deloc despre sfinţenie.
În curriculum-ul şcolar, educaţiei religioase i se rezervă o oră pe
săptămână. Prin ora de religie avem şansa de a recupera acele căi spirituale
oferite tinerilor în perioada interbelică, de a recupera acea dimensiune morală
a educaţiei ce i-a conferit forţă elitei intelectuale din perioada interbelică.
Perioada interbelică ne-a dăruit savanţi, eroi, martiri şi mai ales caractere. Un
factor important care contribuie la formarea individului, la implicarea lui
responsabilă în viaţa activă a societăţii şi Bisericii, îl constituie educaţia
religioasă. Este bine cunoscut faptul că “divorţul dintre religie şi viaţă
1
constituie sursa dezordinii spirituale” , dezordine care astăzi se face simţită
din în ce mai mult.
Din perspectiva psihologiei religiei, am putea defini religia ca fiind
raportul nemijlocit al eului nostru mărginit cu un EU care transcende
imanenţa, care se revelează dintr-o lume superioară în fiinţa noastră 2, această
revelaţie începând odată cu crearea omului. Impulsul de viaţă produs de
sentimentele şi trăirile religioase se manifestă în moduri şi direcţii diferite:
„produce voie sau putere de viaţă la cei obosiţi trupeşte; produce puterea de a
lua o hotărâre de o mare valoare morală sau de a accepta un nou scop în viaţă la
cei cu conştiinţa adormită; pe cei slabi şi timizi îi umple de putere şi
îndrăzneală; pe cei asupriţi de gânduri şi dureri sufleteşti îi umple de fericire şi
3
bucurie” .
Normele şi reperele morale biblice transpuse în cadrul spectrului social
asigură unele funcţionalităţi normale şi eficiente. În misiunea ei Biserica
militează pentru un creştinism integral, în care interferează dimensiunea
duhovnicească cu cea socială: “separarea între evanghelizare şi angajamentul
social al creştinilor dăunează misiunii Bisericii” 4.
Dacă există vreun remediu pentru a tămădui genul uman adesea corupt
142
şi decăzut, credem că acesta constă în educaţia religios-morală a tineretului.

Într-o lume marcată de pretenţii, de necesităţi, de oportunităţi de tot felul,
este loc pentru homo ludens, homo economicus, homo sentimentalis, pentru
amatorul de jocuri de noroc, pentru antreprenor sau pentru hedonist, dar nu
prea este loc pentru subiectul moral. Caracterul fragmentar al vieţii moderne
determinat de tehnologie şi informatizare - care poate duce pe de o parte la
masacrarea naturii sistemice a habitatului uman, iar pe de altă parte la
dezmembrarea eului moral - constituie o cauză majoră pentru o interogaţie
serioasă referitoare la riscurile sociale ce pot apărea în contextul unei educaţii
lipsite de repere religios-morale.
Constatăm că în zilele noastre scade din ce în ce mai mult preocuparea
pentru desăvârşirea spirituală, pentru mântuire. După învăţătura Bisericii,
“viaţa creştinului are sens şi valoare în măsura în care ea este o preocupare
perpetuă pentru propria mântuire” 5 Plecând de la aceste considerente credem
că se impune o redimensionare a activităţii catehetice în şcoală şi
totodată a misiunii Bisericii în societate.
Percepţiile, sentimentele şi trăirile religioase se conturează şi se
încheagă în funcţie de etapele de vârstă. Pentru toţi cei implicaţi în realizarea
educaţiei religioase, în special pentru profesorii de religie, cunoaşterea
percepţiilor, a trăirilor şi a caracteristicilor educaţiei religioase în funcţie de
etapele psihice şi biologice de dezvoltare devine un imperativ. În funcţie de
etapele de vârstă, fundamentarea sentimentelor şi a conştiinţei religioase
presupune parcurgerea anumitor stadii de instruire. Viaţa presupune un
permanent schimb cu mediul ambiant, ea fiind influenţată de condiţiile
externe.
Referitor la perioada în care începe sau în care ar trebui să înceapă
educaţia religioasă, unii cercetători susţin că educaţia religioasă a copilului
începe înainte de a se naşte, prin formarea unei maturităţi spirituale a
părinţilor. Părinţii sunt responsabili pentru procrearea şi creşterea copiilor.
Majoritatea psihopedagogilor susţin că unele acte necontrolate ale părinţilor
au efecte nefaste asupra copiilor lor. Bagajul duhovnicesc acumulat de părinţi
se răsfrânge pozitiv asupra formării religioase a copilului, se imprimă la
nivelul cortexului; cu alte cuvinte există unele premise ereditare.
Quintilian, în Instituţiile oratorice, aprecia că scopul educaţiei este, pe
lângă faptul de a forma oratori, şi acela de a-i înzestra pe aceştia cu un caracter
moral. După Quintilian, educaţia din prima copilărie constituie o premisă
importantă în formarea şi conturarea caracterului : “după cum un vas nou
păstrează multă vreme gustul primului lichid, pe care l-am vărsat; şi lâna când
este vopsită o dată nu mai capătă albeaţă, tot aşa şi impresiile urâte din prima
copilărie lasă urme adânci” 6. Ideea de divinitate ne apare ca o formă
interiorizată a inconştientului colectiv.
143
Mecanismele prin care gândim, percepem sau procesăm anumite

informaţii de multe ori sunt inconştiente, adică inaccesibile introspecţiei,
“suntem mai degrabă conştienţi de produsele activităţilor mintale decât de
mecanismele lor subiacente …, aşa cum nu încercăm să tăiem lemne cu
bisturiul, nici nu implicăm conştiinţa în mecanismele care se pot desfăşura
7
inconştient” . Psihologii admit că judecata morală are şi ea o puternică
componentă inconştientă: “conform modelului structural procesele
8
inconştiente operează la nivelul tuturor componentelor psihicului uman” .
Impactul cel mai puternic îl au experienţele cu încărcătură afectivă. Unii
psihologi consideră că orice persoană încă din copilărie simte nevoia de a
9
stabili interacţiuni cu alte persoane, pentru a-şi găsi un sens în viaţă . La
nivelulul inconştientului prereflectiv se conturează anumite principii sociale
şi morale interiorizate, prin intermediul cărora copilul îşi structurează şi
organizează un univers propriu.
Este dificil a trasa o graniţă între rolul eredităţii şi rolul influenţei
mediului în dezvoltarea intelectului, precum şi a conştiinţei religioase. Există
şi unele controverse în legătură cu această problematică. Emblematică în
acest sens este controversa între elveţianul Jean Piaget, psiholog de talie
mondială, şi lingvistul american Noam Chomsky 10.
Chomsky, creatorul „gramaticii generative”, observând că anumite
structuri sintactice sunt comune tuturor limbilor, susţine caracterul ereditar
al formării şi dezvoltării personalităţii şi implicit al sentimentelor şi
conştiinţei religioase. J. Piaget nu neagă orice rol al eredităţii, dar contestă o
specializare excesivă; datorită experienţei, bagajul genetic activat se
păstrează, iar cel nesolicitat se atrofiază. Apreciem că formarea atitudinilor şi
sentimentelor religioase este de o mare complexitate şi trebuie privită prin
prisma lucrării tainice a Duhului Sfânt în lume.
În copilărie pot fi întâlnite primele îndemnuri timide spre devenire
lăuntrică; primele fundamente ale caracterului religios-moral sunt sădite în
cadrul familiei creştine. Este extrem de important să acordăm o
atenţie deosebită educaţiei religioase a copiilor încă de la vârsta
fragedă. Cu privire la la acordarea educaţiei religioase încă din fragedă
pruncie, Sfântul Ioan Gură de Aur aprecia: „cum se va deprinde copilul de mic,
aşa va rămâne şi când se va face mare; ca şi copacul pe care de-l va îndrepta
cineva când e mlădiţă, rămâne drept; iară de-l va lăsa strâmb, când se va întări
11
nu se va mai îndrepta” . Copiii gândesc altfel decât cei adulţi, observă altfel
originea şi finalitatea existenţei.
Procesele gândirii religioase se vor relativiza şi contura în diferite stadii
de vârstă. În Epistola către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel spune: „Când
eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, judecam ca un copil; dar
când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului” (I Corinteni 13, 11).
144
Primii ani ai copilului sunt cruciali pentru formarea religioasă ulterioară.

Unul dintre studiile efectuate de către psihologul Amsterdam evidenţiază
faptul că între 21 şi 24 de luni copilul manifestă unele simptome ale
recunoaşterii de sine: dacă i se picură o pată roşie pe nas, copilul privindu-se în
oglindă, pune mîna pe nas, pe pată 12.
Copilul, constituie un teren favorabil pentru primirea normelor şi
conduitelor religioase, totodată copilul este receptiv la credinţa în miracole.
Prin imitare el va primi credinţa practicată de părinţii lui: “credinţa nu se
13
memorează se deprinde” . Se pare că, la copii, sentimentul religios se
manifestă înaintea apariţiei unei gândiri religioase. Psihologii A. Godin şi M.
Hallez au stabilit prin cercetările lor că în primii ani de viaţă „există anumite
14
corelaţii între imaginea părinţilor şi paternitatea divină” . În paralel cu
maturizarea spirituală evocarea divinităţii prin imaginile părinţilor se
diluează, se purifică.
Inoculându-li-se copiilor respectul autorităţii părinteşti, se
trece cu uşurinţă la inocularea respectului autorităţii divine; chiar
şi pentru oamenii maturi autoritatea părinţilor are ceva în comun cu
autoritatea divină. Exercitând asupra copilului o autoritate chibzuită şi
ponderată, este facilitată sădirea sentimentelor de veneraţie pentru
autoritatea lui Dumnezeu. Nu cumva în unele societăţi în care lipsa de
autoritate a părinţilor este tot mai evidentă, se ajunge şi la o lipsă de percepţie
şi respect faţă de autoritatea divină şi invers ? Copilul îşi măreşte spectrul de
înţelegere spirituală începând cu vârsta de trei-patru ani. „Un copil îşi
formează imaginea sa despre Dumnezeu după imaginea pe care şi-o face
despre om şi aceasta este mai întâi imaginea părinţilor săi. Rezultă de aici că
rolul exemplului este mai important decât cel al teoriei” 15.
Un rol covârşitor în educarea moral-religioasă a copiilor îl constituie
mediul familial. Multe dintre actele comportamentului religios se formează
prin contaminare, prin observarea şi imitarea a ceea ce fac părinţii. În familiile
de credincioşi „educaţia religioasă a copiilor se va realiza implicit prin
difuziunea convingerilor şi prin participarea în comun la manifestările
16
religioase” . Copilul face comparaţii, prelucrează unele date. Sfântul Grigore
de Nisa arată că fericita Macrina a trăit toată viaţa ei de mai târziu în virtutea
deprinderilor şi învăţăturilor din copilărie. Din copilărie ea a fost deprinsă cu
17
„toate cele care sădesc în om obiceiurile cele bune ale vieţii” . De la trei, patru
ani copilul se fortifică spiritual, i se amplifică puterea de discernământ şi
înţelegere. Predomină cunoaşterea de tip intuitiv şi, drept urmare, mediul
educativ trebuie să fie cât mai bogat în stimuli cu caracter religios. Este
recomandabil să fie stimulaţi factorii interni care contribuie la trezirea
atenţiei, cel mai important fiind interesul. După vârsta de patru ani copilul
începe să-şi pună unele întrebări: de ce asta? de ce aşa? etc. Apare dorinţa de
145
cunoaştere. Important este ca profesorul de religie să dea un răspuns clar şi

concis pentru fiecare întrebare. Ideile abstracte vor fi mediate prin imagini.
Reţinem faptul că în jurul vârstei de trei ani apar şi se conturează
primele trăiri religioase; “de timpuriu întâlnim un candidat la credinţă şi viaţă
18
religioasă” . Aducerea copilului la Biserică şi împărtăşirea lui cu Sfintele
Taine lasă amintiri şi amprente asupra lui care îl vor marca toată viaţa. În
urma experimentelor sale, Jean Piaget vorbeşte despre un fel de iluminare a
copiilor. Prin rugăciune descoperim că Dumnezeu, în bunătatea şi smerenia
Lui, ni se descoperă mereu, “rugăciunea ne dă compania lui Dumnezeu şi cele
mai dulci experienţe” 19.
Prin participarea la cult se fixează şi primele percepţii subliminale,
rezultă o influenţare a comportamentului şi prin prezentările subliminale;
totodată se conturează şi o atitudine afectivă religioasă: o dispoziţie subiectivă
a persoanei de a reacţiona pozitiv sau negativ faţă de o situaţie, faţă de o
persoană sau faţă de o simplă afirmaţie. Copilul începe să conştientizeze că
atunci când face un lucru bun, se bucură Dumnezeu, iar când săvârşeşte răul Îl
supără pe Dumnezeu. Aceste atitudini se imprimă profund în inconştient, care
influenţează activitatea noastră conştientă din fiecare moment. Până la vârsta
de şase ani educaţia religioasă a copilului rămâne mai mult o sarcină de
familie, părinţii fiind pe deplin responsabili.
Educaţia religioasă pentru copiii din şcoala primară va fi
realizată prin mijloace şi procedee adecvate şi se realizează de personalul
didactic calificat (profesorii de religie). Desigur, alături de profesorul de
religie, este necesară şi implicarea preotului paroh, precum şi a familiei. Fără
renunţarea la instruirea religioasă făcută de familie şi preotul paroh (mediul
eclesial), subliniem faptul că profesorul de religie şi noul cadru de instruire
religioasă (realizat în şcoală prin orele de religie) vor avea un impact mai
puternic asupra personalităţii şi formării religioase a copilului. Ar fi de dorit ca
preotul şi profesorul de religie să acţioneze în comun pe linia catehizării
copilului. Conţinutul educaţiei religioase la această vârstă trebuie să realizeze
un echilibru optim între concret şi abstract, să devină interesant şi atractiv, să
fie motivat.
Motivul este acel fenomen psihic ce are un rol esenţial în declanşarea,
orientarea şi modificarea conduitei. Prin urmare, se impune ca elevii să fie
motivaţi în vederea unei participări constante la viaţa Bisericii, deprinzându-
se pe această cale cu o experienţă religioasă constantă. Folosirea unor metode
şi procedee adecvate de prezentare a mesajului catehetic facilitează
apropierea şi colaboarea între profesor şi elev. A ne adresa tineretului de azi
este o operaţie delicată, “folosirea unor clişee şi repere teoretice şi abstracte”20
conduce către indiferentism. Se va evita orice încercare de impunere cu forţa,
precum şi atitudinile de tip criticist. Un copil are nevoie să simtă că “nu este
146
necesar ca el să fie premiant sau olimpic pentru a fi iubit” 21. Afecţiunea

profesorului de religie faţă de elevi nu trebuie să fie condiţionată de
performanţă.
Utilizarea unor etichete comportamentale are efecte negative
imprevizibile; uneori, aceste etichete nu fac decât să întărească un anumit tip
de comportament. De exemplu, dacă i se spune foarte des unui elev: eşti timid,
copilul ajunge să creadă că este o persoană timidă, şi se comportă în
consecinţă. Alteori, etichetele comportamentale reduc motivaţia de
schimbare; dacă i se spune cu consecvenţă unui elev că este un antitalent la o
anumită disciplină, atunci s-ar putea ca elevul să recurgă la următorul
raţionament: oricum nu sunt talentat la această materie, n-are sens să fac
eforturi pentru a fi mai bun.
Important este să fim atenţi la felul în care dăm răspunsurile la unele
întrebări sau frământări ale elevilor. Psihologul Eric Berne propune
22
structurarea personalităţii în trei stări ale eului , fiecărei stări
corespunzându-i un anumit nivel atitudinal şi comportamental:
* eul de părinte - nivel atitudinal şi comportamental
* eul de adult nivel cognitiv
* eul de copil nivel afectiv
Persoanele cu dominanţa eului de părinte încearcă să se impună în
permanenţă în faţa celorlalţi, să domine, să dea ordine. Eul de adult este
definit printr-un comportament realist, raţional, pragmatic; acest tip de eu
menţine o atitudine de curiozitate şi realism, stabilindu-şi scopurile şi
activităţile oricărei acţiuni. Eul de copil cumulează bucuriile şi temerile,
introvertirea şi spontaneitatea, creativitatea etc. Incapacitatea de
comunicare adecvată a părinţilor cu copiii, precum şi grija exagerată pentru
reuşita lor şcolară pot conduce la amprente negative în planul vieţii psihice a
elevilor.
Stela Iancu, în lucrarea Psihologia şcolarului. De ce merg unii elevi
încruntaţi la şcoală?, prezintă mai multe păreri ale unor studenţi chestionaţi
în privinţa relaţiilor lor cu părinţii în primii ani de şcoală. Unul dintre acestea
ni se pare extrem de sugestiv : “Eram elevă în clasa I. Mama, din prea mare
grijă pentru succesul meu şcolar, devenise o a doua învăţătoare mult mai
severă şi mult mai intransigentă. Caietele nu-mi ţineau mai mult de câteva
zile, mama avea grijă să-mi rupă fiecare foaie martoră a neglijenţei sau a
neîndemânării mele. Si apoi nu scăpam nici nepedepsită. Pentru mine şcoala
devenise un supliciu şi, de multe ori, aş fi vrut să mă ocup de altceva, să fac
23
orice numai să nu plec la şcoală” .
O bună relaţionare între două sau mai multe persoane presupune o
comunicare paralelă între structuri. Dacă se răspunde cu eul de părinte
(autoritate excesivă) unei persoane care s-a adresat cu eul de copil (naivitate,
147
gingăşie), comunicarea are de suferit, se blochează; “armonia celor trei stări şi

actualizarea lor adecvată situaţiei sunt o condiţie pentru starea noastră de
24
bine” .
Credem că este necesară o bună situare şi relaţionare a noastră faţă de
cel căruia îi răspundem la o întrebare sau îi adresăm un mesaj cu caracter
imperativ; în nici un caz nu trebuie subestimate felul de a gândi şi profunzimea
elevilor. Ar fi un act de imprudenţă să vedem la copii doar lipsa de maturitate.
25
După J. Dewey, imaturitatea poate exprima ceva pozitiv , tinerii în
imaturitatea lor dispun de unele valenţe speciale în a recepţiona stimulii
externi, precum şi în a se adapta la unele situatii imprevizibile.
Paradoxal, dar copiii judecă foarte profund, iau în serios probleme
legate de responsabilitate de mântuire, de viaţă veşnică. Redăm mai jos câteva
pasaje dintr-un chestionar dat unor elevi din Şcoala Liviu Rebreanu din Cluj-
26
Napoca. Au fost chestionaţi 71 de elevi (pe diferite teme) :
Sfânta Cruce: “Crucea noastră este greul vieţii, iar cu cât suntem mai
27
buni cu cei din jur, povara noastră este mai uşoară” .
Iubirea lui Dumnezeu: “Îl iubesc pe Dumnezeu dar şi pe părinţii mei.
Dar pe Dumnezeu îl iubesc mai mult decât pe părinţii mei, pentru că
Dumnezeu mi i-a dat. Şi pe Iisus Îl iubesc la fel de mult ca şi pe Dumnezeu. Pe
28
Iisus şi pe Dumnezeu îi iubesc la fel” .
Alcătuirea unei rugăciuni: “Doamne fii lăudat pentru că m-ai făcut să
pot vedea frumuseţile lucrurilor tale; Doamne îţi multumesc că pot să îl
iubesc pe fratele meu aşa cum este …(sunt redate câteva abateri ale fratelui);
Doamne îţi cer ca mama să-şi găsească ceva să facă (de lucru), să nu mai fie
29
aproape tot timpul tristă… mie îmi este milă de ea” .
Comentariile pe tema acestor răspunsuri şi a profunzimii lor sunt de
prisos. S-ar putea o rugăciune mai complexă ?! De remarcat altruismul în
rugăciune: eleva nu cere nimic pentru ea.
La vârsta de 7-10, ani copiii încep să îşi aleagă modele şi se raportează la
ele până în cele mai mici detalii. Acest lucru atrage după sine o mare
responsabilitate atât pentru profesorul de religie, cât şi pentru părinţi sau cei
apropiaţi. La un test dat la Şcoala Poiana din Turda în care elevii (18 la număr)
erau rugaţi să descrie o experienţă personală în legatură cu unele întâmplări
de factură religioasă, unul dintre elevi a redat o experienţă care vine să
confirme cele afirmate mai sus. “Într-o zi când îmi scriam tema la religie mi-a
venit gând rău. Profesoara a zis să scriem o compunere despre dreptatea lui
Dumnezeu …în timp ce scriam am fugit cu mintea la unchiul meu care fură
foarte mult şi nu îl prinde poliţia şi nu îl bate Dumnezeu … atunci Dumnezeu
este drept? …am suferit din acest gând urât care mă supăra … am tot gândit
… nu m-am liniştit şi am început să zic rugăciunea … l-am, rugat pe
Dumnezeu să trimită semn … în timp ce aşteptam a trăznit şi a început să
148
Noua biserică a Schitului “Delta Neajlovului” (în construcţie)
Schitul "Acoperământul Maicii Domnului" din comuna

Izvoarele, satul Chiriacu
Catedrala “Adormirea Maicii Domnului”
din localitatea Bolintin-Vale (1832)
Biserica "Sfântul Ierarh Nicolae”

din localitatea Floreşti-Stoeneşti (1679)
plouă şi eu am ştiut că este semn şi de atunci mi-a fugit gândul şi eu sunt

lămurit că Dumnezeu este drept” 30.
O analiză mai atentă a textului ne dezvăluie cel putin două aspecte. În
primul rând, este uimitor cum un copil de clasa a IV-a îşi ridică asemenea
probleme şi apelează la rugăciune pentru a afla soluţii; în al doilea rând,
observăm că faptele semenilor, bune sau rele, sunt monitorizate, procesate şi
analizate foarte atent din partea copiilor.
În gimnaziu, preocupările şi interesele determină extinderea şi
amplificarea religiozităţii. Acum creşte gradul de socializare, de solidaritate,
apar formele de organizare în grupuri în funcţie de prietenii şi simpatii. Copiii
se încred unii în alţii, îşi mărturisesc anumite lucruri. Raportarea la normele
biblice îl determină pe copil să-şi rezolve unele probleme de ordin moral,
existenţial etc. Participarea la ceremoniile religioase nu mai este receptată ca o
simplă obligaţie, ci ca o necesitate (copilul simte nevoia de a se ruga). Copilul
devine mai responsabil de raportul dintre el şi Dumnezeu. De obicei se roagă
dimineaţa şi seara fără să fie atenţionat pentru a face acest lucru. Există şi
riscul ca în această fază unii tineri să intre într-o stare de incertitudine şi
confuzie.
Între 12 şi 14 ani intră în joc pubertatea. Tot în această perioadă are loc
închegarea caracterului, precum şi a principalelor trăsături de personalitate.
O atragere forţată înspre ora de religie poate avea consecinţe imprevizibile.
Sunt necesare tactul şi mai ales răbdarea din partea profesorului de religie.
Acum copiii sunt capabili de performanţă, de aprofundarea unor
noţiuni de catehism într-un mod cu totul de excepţie. Redăm câteva
fragmente dintr-o lucrare la Olimpiada de Religie, la nivel de clasa a VIa:
“Duhul Sfânt sau Mângâietorul este a treia Persoană sau ipostas al Treimii,
având însuşirea de a fi purces, adică de a purcede din Tatăl dinainte de
veacuri, din veşnicie, dintotdeauna. Duhul Sfânt şi Fiul au împreună
însuşirea de a fi din Tatăl, de a izvorî din El. Legătura Tatălui cu Fiul şi cu
Duhul Sfânt îi uneşte pe toţi trei, care sunt una şi nu unul, una după unitatea
fiinţei şi nu după unitatea numărului. … Cele trei Ipostasuri ale Treimii nu
voiesc şi nu lucrează aparte, separat şi deosebit, ci împreună, Sfânta Treime
fiind o singură autoritate, o singura voinţă, o singură dreptate, o singură
lucrare, fiindcă Sfânta Treime este o singură Dumnezeire … Fragmentul
Care din Tatăl purcede, ne arată însuşirea din veci a Duhului, şi anume
de a fi purces. Insă … cum s-a întâmplat ea nu ştiau şi nu ştiu nici mai marii
Bisericilor şi chiar ai patriarhiilor, această purcedere fiind o taină de
31
nepătruns de mintea omenească, la fel ca şi Naşterea Cuvântului” .
Facem precizarea că toată lucrarea ar fi meritat să fie prezentată; nu o
facem din economie de spaţiu. La prima lecturare am avut impresia că textul a
fost memorat cuvânt cu cuvânt dintr-un tratat de teologie dogmatică. Citind
151
mai atent fraza: “cum s-a întamplat ea (purcederea) nu ştiau şi nu ştiu nici
mai-marii Bisericii…” observăm că eleva a filtrat informaţia într-o perspectivă
personalizată, făcând o abordare de o mare profunzime.
Demersul nostru didactic va avea finalităţile scontate în măsura în care
vom ştii, să rămânem fideli principiilor evanghelice şi totodată să apelăm la
metodele şi mijloacele de învăţământ ale didacticii moderne. Orice informaţie
referitoare la Dumnezeu, Biserică, Sfintele Taine trebuie să aibă o
transparenţă, o maleabilitate. Dacă “operăm cu repere fixiste Îl mărginim pe
32
Dumnezeu în frontierele lor” . Mai presus de toate, să-L rugăm pe Dumnezeu
ca în demersul nostru educaţional să ne dea mereu cuvânt cu putere multă.
Note bibliografice
1
BOLOCAN, C, Treptele formale sau momentele logico-psihologice ale lecţiei cu
aplicare în învăţământul religios, în Pastoraţie şi misiune în Biserica
Ortodoxă, Ed. Episcopiei Dunării de jos, Galaţi 2001, p 235
2
După Părintele STĂNILOAE, “Logosul sau Cuvântul lui Dumnezeu a fost în lume de
la începutul ei, pe de o parte prin raţiunile lucrurilor, care sunt chipuri create şi
susţinute de raţiunile Lui eterne, pe de alta prin persoanele umane care în
raţionalitatea lor vie sunt chipurile ipostasului Lui Însuşi, create cu scopul ca să
gândească raţiunile lucrurilor împreună cu Raţiunea divină personală, într-un dialog
cu Ea. (Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune
Ortodoxă al B.O.R. Bucureşti 1997, p. 7)
3
CĂLUGĂR, D., Catehetica, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă,
Bucureşti, 1976, p. 68
4
BEL, V, Misiunea Bisericii în lumea contemporană, PUC, Cluj-Napoca 2002,
p. 121
5
STOLERU, N, Spiritualitatea ortodoxă şi slujirea creştină, Ed. Inst. Biblic şi
de Misiune al BOR, Bucureşti, 1991, p.10
6
QUINTILIAN, Instituţiile oratorice, XII, 2, p. 340, în ANTONESCU, G.,
Educaţia morală, Ed. Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1927, p. 43
7
MICLEA, M, Prefaţă, în OPRE, A. în Inconştientul cognitiv, Ed. ASCR, Cluj-
Napoca, 2002, p. Xi
8
OPRE, A. Inconştientul cognitiv, Ed. ASCR, Cluj-Napoca 2002, p.12
9
STOLOROW, R. & ATWOOD, G., The unconscious and unconscious fantasy: An
intersubjuctive developmental perspective, Psychoanalytic Inquire, nr. 9, p. 364-
374
10
Controversa a fost discutată şi în cadrul dezbaterii care s-a ţinut în Franţa (1975),
unde alături de cei doi au mai participat alţi 23 de specialişti în filosofie, psihologie,
antropologie, biologie şi lingvistică. A se vedea volumul: PIAGET, J., CHOMSKY, N.,
Teorii ale limbajului. Teorii ale învăţării, Bucureşti, Ed. Politică, 1988
11
SF. IOAN GURĂ DE AUR, Despre creşterea copiilor, la CĂLUGĂR, D., op. cit. p.
93
152
12
COSMOVICI, A., Psihologie generală, Ed. Polirom, Iaşi, 1996, p. 61.
13
TIMIADIS, E, Preot, Parohie, Înnoire, Sophia, Bucureşti, 2001, p. 10
14
GODIN, A., HALLEZ, M., Images parentales et paternité divine în De
l'expérience à l'attitude religieuse. Etudes de psychologie religieuse, Ed.
Lumen Vitae, Bruxelles, 1964, p. 105-106.
15
KRIEKEMANS, A., Pédagogie générale, Ed. Nanwelaerts, Paris, 1967, p. 111.
16
CUCOŞ, C., Educaţia religioasă. Conţinut şi forme de realizare, EDP
Bucureşti, p. 138.
17
SF. GRIGORE DE NISA, Viaţa Fer. Macrina, trad. T. Bodogae, Sibiu, 1947, p. 12.
18
CLAPAREDE, E., Psihologia copilului şi pedagogie experimentală, trad. I.
Duiculescu, Bucureşti, 1975, p. 668.
19
EMILIANOS, Arhim., Viaţa în Duh, vol.2, Deisis 2001, p. 239
20
TIMIADIS, E, op. cit. P.10
21
BĂBAN, A, Consiliere educaţională, Psinet, Cluj-Napoca, 2001, p. 65
22
Vezi De LASUS, R, Analiza tranzacţională, Teora, Bucureşti, 2000, pp 35-50
23
IANCU, S., Psihologia şcolarului. De ce merg unii elevi încruntaţi la
şcoală?, Polirom, Iaşi, 2000, p. 43
24
BĂBAN, A, op cit, p. 63
25
DEWEY, J., Democratie et éducation, A. Colin, Paris, 1990, p.83-84
26
Chestionar dat elevilor din clasele III şi IV, Şcoala Liviu Rebreanu Cluj-Napoca,
iunie, 2002
27
ibid., elev, clasa a IV- a A
28
ibid., elevă, clasa a III a B
29
ibid., elevă, clasa a IVa B
30
Test, Şcoala Poiana Turda, Clasa IV, mai 2002
31
SANDU, I, Lucrare scrisă la Olimpiada de Religie, clasa a VI - a, Faza judeţeană,
Cluj-Napoca, martie, 2002, pp. 2-3
32
STĂNILOAE, D., Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie, Dacia, Cluj-Napoca,
1993, p. 96
153
DEZVOLTAREA CREATIVITĂŢII
ELEVILOR LA ORA DE RELIGIE
Prof. dr. Florentina SIMION,

Prof. Carmen Ioana MUŞAT
Educaţia religioasă constituie o acţiune dificilă şi deosebit de delicată.

Este destul de greu să descriem cu exactitate toate modalităţile şi tehnicile de
derulare a acestei laturi a educaţiei.
Unii s-ar putea gândi cum am putea dezvolta creativitatea elevilor la un
obiect de studiu care presupune cunoaşterea, înţelegerea şi învăţarea unor
adevăruri de credinţă vechi de mii de ani. Cum am putea noi, ca şi dascăli de
religie să trezim interesul elevilor pentru a cunoaşte aceste învăţături. Deşi ele
sunt de mii de ani, acestea sunt vii, pentru că ele ni - L descoperă pe
Dumnezeu.
Conform „Dicţionarului explicativ al limbii române”, creativitatea este o
caracteristică a personalităţii incluzând aptitudini şi motive, aspiraţii şi
atitudini a căror notă definitorie este originalitatea, producerea a ceva nou,
deosebit de ceea ce era cunoscut şi uzual.
Educarea creativităţii elevilor a devenit o preocupare de prim ordin a
şcolii de pretutindeni. „Progresul omenirii nu este disponibil fără activitatea
creatoare, teoretică şi practică a oamenilor. Din acest motiv este firesc ca
activitatea creatoare să fie considerată ca forma cea mai înaltă a activităţii
omeneşti” 1. Creator poate fi considerat oricine nu rămâne la ceea ce a
moştenit, la ceea ce a învăţat şi apoi reproduce în chip mecanic, ci încearcă să
aducă o contribuţie personală, să progreseze, să-şi expună ideile proprii
asupra unui anume subiect, prin urmare, elementul creator nu se găseşte
numai în aşa numitele activităţi superioare.
Creativitatea reprezintă pentru lumea contemporană o provocare cu
totul specială, un fenomen unic, cu caracter complex şi interdisciplinar.
Sintagma „formarea personalităţii creative” este prezentă în însăşi idealul
educaţional actual al şcolii româneşti. „Idealul educaţional al şcolii româneşti
constă în dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane,
în formarea personalităţii autonome şi creative” 2.
Noile cerinţe ale elevilor şi societăţii impun ca sistemul de instruire şi de
154
metodologie didactică să fie suplu şi permisiv la dinamica schimbărilor care

au loc în componentele procesului instructiv-educativ. Pentru a implementa
aceste idealuri ale societăţii, adică de dezvoltarea a creativităţii elevilor, este
nevoie de noi metode şi mijloace care să asigure acest lucru.
Dar, punerea în practică a unor metode şi procedee de instruire care să
soluţioneze adecvat noile situaţii de învăţare; dezvoltarea în „cantitate” a
metodologiei, prin adaptarea şi integrarea unor metode nespecifice, din alte
spaţii problematice, dar care pot rezolva satisfăcător unele cerinţe, cum ar fi
brainstorming-ul ca metodă de dezvoltare a creativităţii, nu este, însă, soluţia
cea mai bună.
Trebuie însă, să folosim pe scară largă metodele activ-participative, prin
apelarea la metode pasive, doar când este nevoie, prin maximizarea
dimensiunii active a acestora, prin punerea în valoare a aspectelor „calitative”
ale metodei. În cadrul procesului de predare învăţare - evaluare trebuie să
ţinem cont de alternarea unor caracteristici a acestuia în planurile activ -
pasiv, abstract - concret etc. şi să nu apară o singură metodă dominată.
Aceste metode trebuie să aibă în componenţă şi mijloace adecvate, nu
doar pur şi simplu să mai adăugăm un alt mijloc de învăţământ, oricât de
sofisticat ar fi acesta, ci o redimensionare, o pregătire metodologică în
perspectivă, cum ar fi lecţiile asistate de calculator (AEL).
În literatura de specialitate aceste metode sunt numite, în funcţie de
clasificare folosită, astfel: moderne, intuitive, active, euristice, în grupuri etc.
Aceste denumiri se găsesc în clasificări care au la bază caracteristici aflate la
poli opuşi (tradiţional - modern, algoritmicitate - euristicitate, pasiv - activ
etc.).
În acelaşi timp aceste metode nu apar în stare pură, ci sub forma unor
variante şi aspecte diferite. De exemplu, într-o metodă algoritmică pot apărea
şi aspecte euristice.
Se poate considera, astfel, că orice metodă posedă la un moment dat
trăsături care să se integreze succesiv în procesul instructiv - educativ,
deoarece nu putem renunţa la anumite metode, pentru că altfel elevul nu ar
mai avea nici un punct de pornire de la care să creeze.
Un elev îşi manifestă spiritul creativ atunci când:
* se implică activ în procesul de formare şi învăţare, adoptă o atitudine
activă şi interactivă;
* gândeşte critic şi are o deprinderi de gândire critică;
* acţionează în totală libertate în planul alegerilor pe care le face;
* explorează mediul şi găseşte soluţii personale;
* preferă gândirea divergentă, imaginativă şi creativă;
* îşi valorifică şi dezvoltă imaginaţia, originalitatea, inventivitatea,
fantezia, creativitatea;
155
* problematizează conţinuturile şi face descoperiri;

* îşi exercită liberul arbitru;
* are încredere în forţele proprii şi dorinţa de autodepăşire;
* nu se descurajează în faţa frustrării şi ambiguului, ci perseverează;
* devine responsabil;
* elaborează produse intelectuale unice şi originale.
Toate acestea se datorează factorilor creativităţii, care sunt de natură:
* intelectuală;
* caracterială;
* socială.
Imaginaţia, memoria şi inteligenţa însumează ceea ce sunt numiţi ca
factori intelectuali ai creativităţii. Factorii caracteriali sunt: motivaţia,
aspiraţia creatoare, voinţa fermă, perseverenţă, iar factorii sociali sau la baza
dezvoltării creativităţii prin faptul că ei pot motiva creaţia, pot stimula
imaginaţia, pot da naştere unor idei inovatoare, dar în acelaşi timp au puterea
de a inhiba aceste tendinţe în funcţie de aspiraţiile societăţii şi raportul dintre
societate şi persoanele care manifestă dorinţa de creaţie. În acest context mă
refer la geniile care nu au fost înţelese la timpul lor, dar după ani sau chiar
secole ideile lor inovatoare au fost acceptate de societate.
Acest fenomen al creativităţii trebuie să-l urmărim şi să-l dezvoltăm în
permanenţă şi să nu-l blocăm. Se cunosc mai mulţi factori care pot bloca
imaginaţia elevilor.
Blocaje de natură culturală. Fiecare elev provine dintr-un mediu aparte
cu alte păreri şi cu un alt mod de gândire, aşadar trebuie să le acceptăm
propriile idei inovatoare, iar dacă nu o vom face aceştia se vor bloca.
Blocajele de natură metodologică se manifestă prin prezenţa
prejudecăţilor şi a stereotipurilor. Spre exemplu dacă suntem obişnuiţi să
folosim un obiect banal doar într-un singur mod, probabil că nu ne vom gândi
să-l utilizăm altfel.
Probabil cele mai importante blocaje în dezvoltarea creativităţii sunt de
natură emotivă. Pur şi simplu teama de a greşi împiedică procesul creativ, unii
copiii chiar refuză de a-şi îndeplini sarcina din această cauză. Un alt aspect al
acestui blocaj este tema de competiţie, colegul probabil va spune ceva mai
interesant, ceva mai bun decât tine. Iar, în fine, poate apărea descurajarea
deoarece procesul de creaţie înseamnă efort intelectual susţinut şi multă
muncă.
Datorită acestor blocaje au apărut metode noi care să stimuleze spiritul
creativ şi asocierea de noi idei la clasă.
Brainstorming-ul - metoda asaltului de idei. Nu este practic o metodă
didactică, ci o metodă ce poate apărea în discuţii, dezbateri etc. Are drept
caracteristică separarea momentului de producere a ideilor de cel de
156
valorificare a lor, de altfel mai este numită şi metoda evaluării amânate sau
metoda marelui DA. În momentul producerii ideilor se acceptă orice idee fără
să se critice sau fără să se dea o judecată de valoarea asupra ei. Selectarea
propriu-zisă se face după un anumit timp, când toate ideile se compară şi se
aleg cele mai bune dintre ele.
Această metodă, de exemplu, se poate aplica la lecţia „Dumnezeu
Proniatorul”, după anunţarea titlului lecţiei şi explicarea acestuia, putem
lansa întrebarea Cum are Dumnezeu grijă de făpturile Sale şi în special de
om? La această întrebare elevii pot veni cu ideile lor, vor fi notate pe flipchart
sau pe tablă şi la final se vor selecta cele mai bune. Această acţiune, totuşi, nu
trebuie să dureze foarte mult, maxim 10 minute.
Conversaţia euristică este o metodă de dialog, de incitarea a elevilor şi
de aflare a adevărului prin întrebări oportun puse, aceştia făcând conexiuni în
universul lor de cunoştinţe. Această metodă solicită elevilor inteligenţa
productivă, spontaneitatea şi curiozitatea, lăsând elevilor mai multă libertatea
de căutare.
O metodă foarte asemănătoare cu aceasta, prezentată într-o formă
grafică, este explozia solară. Pornind de la un punct central, se nasc întrebări,
la care elevii răspund verbal, iar la rândul lor aceste întrebări nasc alte
întrebări.
Tehnica „cvintetului”. „Cvintetul” este o poezie cu cinci versuri, cu
ajutorul căreia se sintetizează şi condensează informaţiile, incluzându-se şi
reflecţii ale elevilor, care pot lucra individual, în perechi sau în grup.
Alcătuirea unui „cvintet” favorizează reflecţia personală şi colectivă rapidă,
esenţializarea cunoştinţelor, înţelegerea lor profundă, manifestarea
creativităţii etc. El are următoarea structură:
substantiv
2 adjective
3 verbe la gerunziu
o sintagmă din 4 cuvinte
un cuvânt ce exprimă esenţa primului substantiv
Metoda „ciorchinelui” poate fi utilizată individual sau în grup în scopul

stimulării gândirii divergente, precum şi a sesizării şi evidenţierii conexiunilor
dintre idei, construirii de noi idei şi de noi sensuri şi semnificaţii.
- se scrie un cuvânt în mijlocul tablei sau al unei pagini,
- se scriu cât mai multe cuvinte legate de cuvântul nucleu, având în
vedere următoarele: scrieţi tot ce vă trece prin minte referitor la subiectul
discutat;
157
Crăciunul
frumos plăcut
cântând lăudând colindând
Să ne bucurăm împreună
Sărbătoare
nu evaluaţi ideile, doar notaţi-le; nu vă opriţi până nu epuizaţi toate

ideile sau până când expiră timpul alocat.
- se leagă aceste cuvinte, evidenţiindu-se un număr cât mai mare de
conexiuni între ele, prin trasarea de linii sau săgeţi.
În proiectarea activităţilor se pot crea modele alternative de învăţare

activă centrate pe diferite tipuri de inteligenţă, asigurând o diferenţiere a
instruirii pentru fiecare elev.
Teoria inteligenţelor multiple. Studiile au arătat că „fiecare persoană
posedă cele opt inteligenţe (lingvistică, logico - matematică, muzical -ritmică,
spaţială, naturală, kinestezică, interpersonală, intrapersonală - după
Gardner). Gândim, învăţăm şi creăm în moduri diferite. Dezvoltarea
potenţialului nostru depinde de ceea ce învăţăm cu inteligenţa noastră
specifică.
Aplicarea acestei teorii presupune lucrul pe grupe, ca de altfel
majoritatea acestor metode, iar în prealabil o testarea a elevilor pentru
identificarea inteligenţei sau a inteligenţelor dominante ale personalităţii lor.
Alcătuirea grupelor trebuie să ţină cont, în primul rând de numărul de elevi
din clasă, iar apoi de tipul de inteligenţă a acestora. Dacă numărul lor este mic
atunci se pot face 3 sau 4 grupe astfel încânt să avem într-o grupă copii cu
trăsături asemănătoare.
O astfel de activitate, în jurul sărbătorilor de iarnă, ar putea arăta astfel.
Aceste tipuri de inteligenţă ar putea fi organizate în 4 grupe:
Grupa I (lingvistică + muzicală)

- să alcătuiască o poezie de 4 versuri cu tema „Naşterea Domnului” şi să o
adapteze la o colindă cunoscută.
Grupa a II-a (logico matematică + interpersonală)

- să alcătuiască un rebus pe care să aibă pe verticală cuvântul „Crăciun” şi
alcătuiască propoziţii cu cuvintele de pe orizontală.
Grupa a III-a (vizuală / spaţială + naturală)

- conceperea şi realizarea unor felicitări de Crăciun adresate familiei şi
prietenilor.
158
Grupa a IV-a (corporal kinestezică + intrapersonală)

- realizarea unui scurt eseu cu titlul „Vacanţa de Crăciun”.
Eseul. Spre deosebire de eseul literar, cel religios are la bază subiecte
despre adevăruri religioase. Trebuie să fie de mică întindere şi să respecte cele
trei mari părţi: introducere, cuprins şi încheiere. Fiind vorba despre
adevărului religioase, într-un astfel de eseu trebuie evitată folosirea excesivă a
exprimării la persoana întâi, ca de exemplu „eu cred că” ş.a.
După întocmirea eseului, urmează susţinerea, discutarea şi evaluarea
lui.
Sunt multe alte metode care într-o mai mică sau mai mare măsură
dezvoltă creativitatea elevilor noştri, dar toate încearcă să le deschidă
orizonturile, să le dea o altă perspectivă de a vedea lucrurile, să-i înveţe să
caute întotdeauna noi soluţii, să nu lase bătuţi în faţa dificilului. Noi ca dascăli
trebuie să le încurajăm iniţiativa lor, să-i învăţăm să nu le fie frică să-şi
exprime ideile, să le arătăm că nu întotdeauna ideile lor sunt bune, dar
totdeauna să aibă încredere că ei vor fi ascultaţi.
10 reguli despre ceea ce trebuie să ştie/să facă/să nu facă

evaluatorul la clasă:
* Nu ameninţa cu evaluarea!
* Nu folosi evaluarea ca sancţiune!
* Evaluează ce ştie elevul, nu ceea ce nu ştie!
* Dacă un elev bun nu se descurcă, nu te bucura!
* Dacă un elev slab nu se descurcă, nu te enerva!
* Gândeşte-te că dacă un elev nu ştie, este nu pentru că nu ar vrea să ştie
ci pentru că tu nu l-ai convins că îi este util!
* Să nu ai pretenţia ca tuturor elevilor să le placă neconditionat
disciplina pe care o predai!
* Nu lăsa elevii să vadă ca ai preferinte pentru anumite capitole, ei
trebuie sa aleaga singuri!
* Când evaluezi elevul, gândeşte-te că te uiţi în oglindă!
* Iubeşte elevii! Dacă eşti conştient că nu poţi, mimează! Dacă eşti
conştient că nu mimezi bine, caută-ţi altă slujbă!
Note bibliografice
1
Al. Roşca, Creativitatea, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972
2
Legea Învăţământului, nr. 84/1995 pct. 2
159
BIBLIOGRAFIE
1. Cucoş C., Educaţia religioasă, Ed. Polirom, Iaşi, 1999

2. Cucoş C., Pedagogie, Ed. Polirom,Iaşi, 1998
3. Ghid de formare religioasă a copilului de vârstă preşcolară, Institutul
Ecumenic „Sf. Nicolae”, Iaşi, 1999
4. Oprescu N., Pedagogie, Ed. România de Mâine, Bucureşti, 1996
5. Programa activităţilor instructiv-educative în grădiniţa de copii,
Ministerul Educaţiei Naţionale, Bucureşti, 2000
6. Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi cadre didactice, Ed.
Polirom, Iaşi, 1998
7. Şebu S., Metodica predării religiei, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2000
160
ASPECTE PASTORAL - MISIONARE ŞI EDUCATIVE
ALE COLABORĂRII DINTRE
PROFESORUL DE RELIGIE ŞI PREOT
Pr. Lect. Dr. David PESTROIU,

Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian”
1. Premise
* Necesitatea colaborării - rezidă în scopul comun urmărit: formarea

celor mici drept creştini desăvârşiţi, fii de nădejde ai Bisericii. Finalmente, se
ţinteşte obţinerea mântuirii;
* Temeiurile colaborării - biblice şi patristice:
- Iisus Hristos - Pedagogul desăvârşit
- În V.T.: educaţia în familie; rolul preoţilor de a veghea la păstrarea şi
transmiterea Legii; rolul prorocilor;
- În N.T.: întreita-slujire a lui Hristos: Mare Preot (slujirea de arhiereu);
Mare Profet (chemarea de învăţător); Mare Domn (demnitatea de împărat).
Ca următori ai lui Hristos, preotul şi profesorul de religie dezvoltă calităţi în
vederea împlinirii unor slujiri ce decurg din întreita-slujire a Mântuitorului:
preotul le urmează pe toate trei, în timp ce profesorul de religie o urmează
numai pe cea învăţătorească, fiind trimis în şcoală cu binecuvântarea
ierarhului, deci trimis să suplinească acolo slujirea didactică sacerdotală.
Pentru celelalte slujiri, profesorul de religie trebuie să apeleze la preot şi la
arhiereu, aceştia fiindu-le părinţi duhovniceşti atât dascălilor, cât şi copiilor;
- Şcolile rabinice (ex.: Şc. lui Gamaliel), pe lângă Sinagogi, explicau şi
interpretau Legea;
- În perioada patristică: Şcolile catehetice, organizate în Biserică, pe
lângă unităţi de cult (eparhii, parohii, mânăstiri), în strânsă legătură cu
ierarhia bisericească şi din încredinţarea acesteia.
* Cadrul colaborării: a) Istoric: Educaţia religioasă a fost realizată,
iniţial, de către slujitorii bisericeşti (preoţi, călugări, dascăli de biserici).
Locaţia: de cele mai multe ori, în biserici şi mânăstiri sau în preajma acestora
ex.: Bis. „Sf. Nicolae” din Scheii Braşovului.
161
b) organizatoric - practic: Astăzi, vorbim despre un parteneriat între

Biserică şi Şcoală.
Există şi voci acuzatoare la adresa acestui tip de parteneriat, pe motivul
încălcării principiului separaţiei puterilor în stat. Atât Constituţia, cât şi Legea
învăţământului şi Legea cultelor, consfinţesc dreptul la existenţă al educaţiei
religioase în parteneriat cu statul. Dreptul de existenţă al unui cult presupune
şi dreptul la educaţie, efectuată de către personalul specializat, în
conformitate cu preceptele cultului respectiv. Cultele (inclusiv B.O.R.) au
statutul de parteneri privaţi ai statului, fiind totodată instituţii de interes
public. De aceea, statul le acordă subvenţii, inclusiv pentru salarizarea
personalului, dar şi pentru realizarea unei optime educaţii în spiritul formării
caracterului religios-moral, în conformitate cu credinţa declarată a oricărui
cetăţean. Aceasta rezidă şi în statutul apolitic şi nonprofit al cultelor, ca
instituţii publice.
2. Aspecte actuale ale colaborării dintre profesorul de religie

şi preot
- în privinţa acestei colaborări, se observă atât rezultate favorabile, cât şi

sincope.
A) Caracteristicile esenţiale ale unei bune colaborări, în plan pastoral-
misionar şi educativ
* Caracterul permanent al colaborării: legătura dintre preot şi
profesorul de religie trebuie să fie vie, permanentă;
* O bună cunoaştere a subiecţilor educaţiei: atât preotul, ca duhovnic,
cât şi profesorul de religie trebuie să cunoască bine elevii;
* Cultivarea respectului şi dragostei faţă de Biserică şi slujitorii ei;
* Dorinţa arzătoare de a frecventa sfintele slujbe, permanent;
* O continuă perfecţionare, în planul culturii generale şi a celei teologice,
atât în cazul preoţilor, cât şi al profesorilor de religie;
* Implicarea copiilor şi tinerilor în activităţile curente ale Bisericii, prin
parohie:
- organizarea Departamentului de Tineret, în cadrul Comitetului
Parohial;
- participarea la serviciile divine;
- participarea la programul de cateheză ţinut în biserică;
- organizarea de acţiuni sociale: ajutorarea nevoiaşilor, bătrânilor,
orfanilor, implicarea în activitatea de la trapeze şi cantine sociale, vizite la
spitale, azile etc.;
- editarea unei foi (publicaţii) parohiale;
- administrarea unui site parohial pe internet;
162
- participarea la pelerinaje;
- acţiuni publice: simpozioane, mese rotunde, conferinţe cu diverşi
invitaţi: duhovnici, monahi, personalităţi culturale etc.;
- pregătirea vizitelor arhiereşti, ca evenimente speciale în viaţa
comunităţii (legătura cu arhiereul locului, faţă de care copiii trebuie să
manifeste un respect şi o dragoste deosebite).
* Chemarea preotului la manifestări concrete, cu semnificaţie
religioasă, în şcoală:
- serbări şcolare (de început şi sfârşit de an şcolar);
- ziua eroilor;
- ziua şcolii;
- ziua naţională;
- Paşte, Crăciun (colinde);
- Sfeştania şcolii;
- Sfeştania sălilor de clasă;
- Sfinţirea cabinetului de religie;
- Invitarea preotului la simpozioane, mese rotunde organizate de şcoală;
- Excursii, pelerinaje organizate de şcoală;
- Cercul misionar;
- Site-ul şcolii (marcarea elementelor de educaţie religioasă);
- Revista şcolii;
- Parastas pentru ctitorii şcolii sau pt. personalitatea al cărui nume îl
poartă şcoala;
- Acţiuni de consiliere duhovnicească, în cazuri speciale.
B. Chestiuni problematice în privinţa colaborării dintre preot şi dascălul

de religie
I. Lipsa colaborării f. Gravă
* Adeseori întâlnită;
* Ora de religie se transformă într-o simplă înşiruire, scolastică, de
principii şi norme, cunoscute sau nu, la nivel strict teoretic. Lipsite de punerea
în practică, acestea devin nule pentru formarea caracterului religios-creştin;
* Sunt încurajaţi, astfel, cei care susţin interzicerea predării
confesionale a educaţiei religioase, care încearcă să-şi creeze un curent de
opinie favorabil, mai cu seamă în mediul urban. Se cere studierea unei
discipline-hibrid, care să conţină elemente de religii comparate, din
perspectiva strictă a Istoriei Religiilor şi care să fie predată „liber”, adică fără
autorizaţia prealabilă a vreunui cult, atât în privinţa programei, cât şi a
personalului didactic implicat. Pericolul mare al acestei măsuri ar fi ca religia
să devină un obiect al cercetării exterioare, fără participarea şi transformarea
interioară individuală. Religia ar fi, astfel, criticată, nu însuşită, ca normă de
163
viaţă. Sub masca libertăţii, se urmăreşte, de fapt, anihilarea oricărui sentiment

religios. Analiza tuturor religiilor, urmărind discreditarea acestora, are drept
scop nu acordarea unei prezumţii de libertate tânărului, pentru a-şi alege
singur afilierea religioasă, ci tocmai anularea acestui demers in integrum
(nihilismul postmodernist; individualismul: EU sunt deasupra oricărei
religii). Trebuie să luptăm cu eforturi susţinute, împotriva implementării
acestei variante; va fi foarte greu, în multe state europene funcţionează);
* Varianta cea mai dezastruoasă ar fi scoaterea religiei de tot, din
curriculum. Printre cauzele favorizante ale acesteia, se numără şi slabele
performanţe obţinute de către cei ce ar fi trebuit să-şi însuşească norme de
viaţă înalte. Este clar: detractorii nu provin dintre ortodocşi, nici chiar dintre
cei ce nu sunt practicanţi: sunt atei şi sectari. Toţi aceştia se obstinează să arate
că, în plan social (singurul valorizant, în opinia lor, pentru demersurile
educative religioase):
- religia n-are finalitate;
- copiii sunt tot mai răi, violenţi, needucaţi;
- nu a scăzut incidenţa drogurilor, a delincvenţei juvenile, a proliferării
viciilor;
- nu s-au diminuat pornografia şi dezechilibrele în ceea ce priveşte
sexualitatea, în rândul tinerilor.
Posibile răspunsuri:
- trebuie analizată cu obiectivitate situaţia;
- în paralel şi antagonic cu religia, s-au dezvoltat şi promovat, prin
mijloacele de comunicare în masă: exacerbarea sexualităţii, pornografia (TV,
internet, reviste). În trecut, tinerii n-aveau acces la ele;
- educaţia religioasă are de înfruntat mentalităţi înrădăcinate ale
societăţii postmoderne: individualism (eul hipertrofiat), grijile materiale ale
lumii acesteia (Mamona banul economia de piaţă), plăcerile vieţii (raiul
pământesc), tehnologiile (omul-maşină). De aceea, vorbim de o stare de
conflict faţă de toate aceste pericole, ele provenind din diverse surse
(societate, familie, mass-media, internet sau chiar din interiorul sistemului de
învăţământ şcolar: discipline la care se încurajează ocultismul Harry Potter,
Halloween, Valentine's Day ex.: l. română, l. moderne; discipline la care unii
dascăli promovează ateismul sau falsul conflict ştiinţă/ religie ex.: ramuri ale
ştiinţelor exacte sau materii socio-umane).
II. O colaborare episodică, sincopată

- cu consecinţe la fel de dezastruoase;
- ascunde, de fapt, tot non-colaborare: legăturile sunt aproape
inexistente, fiind realizate conjunctural, din obligaţie;
- principalii afectaţi sunt copiii;
164
Biserica “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”
din localitatea Hereşti (1644)
Biserica "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil"

din oraşul Mihăileşti (1714)
Biserica "Naşterea Maicii Domnului" din localitatea Letca Nouă (1886)
Biserica "Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”

din localitatea Căscioarele (1725)
- şi această carenţă este larg răspândită şi se manifestă, concret, prin

două aspecte: desconsiderarea preoţilor de către profesorii de religie şi invers.
Le vom analiza pe rând:
a) Când profesorii de religie îi desconsideră pe preoţi (sau îi tratează cu
nepăsare şi indiferenţă):
- studiu de caz: profesorul de religie aduce copiii, în masă, la spovedit şi
împărtăşit, fără a aranja în prealabil acţiunea cu preotul (similar: aducerea
copiilor la închinare, peste rândul de pelerini, la serbarea Sf. Dimitrie ş.a.
evenimente similare). De reţinut: nu profesorul de religie îl comandă pe preot,
ci preotul este deţinătorul puterii pastorale plenare, care-i conferă obligaţia de
a conduce pe credincioşi spre mântuire;
- colaborarea presupune comunicare permanentă, dialog viu, pregătire
prealabilă a acţiunilor comune;
- mai degrabă, profesorul de religie va veghea la realizarea unei
spovedanii permanente, nu ocazională, formală, din obligaţie. Tânărul să fie
învăţat să dorească o legătură vie şi permanentă cu un duhovnic. Profesorul de
religie va verifica acest lucru, dar nu-l va impune cu forţa;
- biserica trebuie vizitată des, nu numai la spovadă. Împreună cu copiii,
prezenţa la slujbe a profesorului de religie este absolut necesară. În plus,
biserica parohială poate oferi cadrul ţinerii unor ore speciale de religie, mai
ales când se predau teme legate de lăcaşul de cult sau obiectele liturgice,
despre sfânta liturghie sau despre icoane etc. Astfel, se realizează un contact
permanent cu biserica;
- copiii sunt parte integrantă a parohiei, nu oaspeţii ei. Ei trebuie formaţi
în acest spirit. O parohie este puternică prin tinerii ei, nu prin cei mai în vârstă.
b) Când preoţii îi desconsideră pe profesorii de religie sau îi tratează cu
superioritate, lipsiţi de respect
- Constatăm existenţa unor lacune psiho-pedagogice,
comportamentale, pastoral-misionare şi chiar abateri dogmatice, canonice şi
liturgice, ale unor sacerdoţi:
* Spovedania în grup cea mai gravă abatere şi, din păcate, cel mai des
întâlnită. Se invocă programul încărcat al sacerdotului, dar are un substrat
evident pecuniar, având în vedere că această activitate nu este aducătoare de
„venit epitrahilului”. Abaterea este de ordin dogmatic, liturgic şi canonic şi
trebuie raportată neîntârziat forului tutelar, pentru cuvenita sancţionare a
celui în cauză;
* Refuzul îndeplinirii sarcinilor pastorale şi misionare, care-l obligă pe
preot să fie slujitor, adică să răspundă chemărilor enoriaşilor, atunci când
acestea se fac din timp şi cu reverenţa necesară. Există adesea preoţi care
refuză orice implicare în sensul colaborării cu şcoala;
* Desconsiderarea unor profesori de religie de către preoţi, în faţa
167
elevilor: îndemnuri de a le pune tuturor elevilor nota 10 sau de a-i nota în

funcţie de frecvenţa venirii la biserică, de îndeplinirea unor formalităţi
simpliste, neconforme planului metodic de evaluare al disciplinei (rostirea
unei rugăciuni, scrierea unei scrisori către Dumnezeu, închinare corectă etc.).
Toate acestea subminează autoritatea profesorului de religie în faţa copiilor;
* Existenţa (complet regretabilă) a unor sacerdoţi care practică faţă de
copii sancţiuni morale sau chiar fizice complet interzise de legile în vigoare;
* Stilul predicatorial: abuzul faţă de timpul şi răbdarea copiilor, greu
puse la încercare de unii preoţi, care nu se opresc din peroraţii adesea
neinteligibile celor mici. La polul opus, se situează acei clerici inculţi, care,
odată ajunşi la catedră, trebuie să „umple timpul” cu predici sau poveşti,
întrucât nu au capacitatea necesară organizării lecţiilor potrivit normelor
didactice. Pentru preoţii profesori nu este suficientă cultura teologică, ci este
nevoie şi de stăpânirea unei culturi psiho-pedagogice, de multă răbdare, tact,
bunăvoinţă, maleabilitate şi dispoziţie spre catehizare, inclusiv a altor cadre
didactice. „Clericii care se consideră singurii competenţi în realizarea acestei
educaţii (religioase n.n.) se autoamăgesc cu ideea că, în mod automat,
competenţa teologică le conferă şi o competenţă psiho-pedagogică” 1. „Poţi să
fii un excelent duhovnic sau trăitor de cele sfinte, dar să nu fii în stare să
transmiţi sau să-i formezi şi pe alţii în perspectiva valorilor pe care tu le
întrupezi” 2 arată C. Cucoş.
* Pericolul lipsei de conlucrare dintre profesorul de religie şi preot este
sesizat de A. Danciu: „...dacă vom face aşa, ora de religie va fi o oră de
instrucţie, în care vom da elevilor nişte cunoştinţe pe care le vor uita
repede...Cunoştinţele pe care le oferim elevului în timpul orei de religie
trebuie să rodească.” 3.
3. Parte aplicativă: moduri metodologice de realizare a

colaborării dintre profesorul de religie şi preot
A) Metode de învăţământ specifice disciplinei religie, care presupun

legătura cu biserica şi interacţiunea cu preotul
1. Metode intuitive: Intuiţia (cunoaşterea simbolică) la lecţii despre Sf.
Liturghie, Taine, Ierurgii, Laude;
2. Metode expozitive: explicaţia, descrierea, expunerea se pot realiza şi
în biserică;
3. Metode conversative: conversaţia catehetică, discuţiile, dezbaterile,
problematizarea, descoperirea ca rod al dialogului se pot efectua în biserică;
4. Metode de explorare: observaţia sistematică, descoperirea ca rod al
explorării, învăţarea prin cercetarea vestigiilor istorice presupun vizita la
biserică;
168
5. Metode de acţiune: exerciţiul, studiul de caz, elaborarea de proiecte,

dramatizarea (scenetele religioase) se pot desfăşura şi în biserică.
Desigur, nu pledăm pentru mutarea cadrului de desfăşurare al orei de

religie de la şcoală în biserică. Este de dorit însă ca, o dată pe semestru sau
măcar o dată pe an, să se realizeze lecţii în colaborare cu preoţii, în biserici. În
aceste cazuri, metodele didactice de mai sus pot fi utile.
B) Principii didactice care ilustrează colaborarea care trebuie să existe

între profesorul de religie şi preot:
- ecleziologic;
- hristocentric;
- al învăţării temeinice şi durabile;
- al învăţământului practic;
- al interesului pedagogic;
- al învăţământului educativ.
În definirea relaţiei de strânsă colaborare dintre preot şi dascălul de

religie, un temei important este cel ecleziologic: „prin cultul divin, Biserica
este cea care continuă munca religios-educativă începută de familie şi şcoală.
De aceea, profesorul trebuie să urmărească permanent legătura teoriei cu
practica, legătura dintre ceea ce se învaţă la şcoală şi ceea ce se săvârşeşte în
4
Biserică” . Prof. C. Cucoş arată, în acest sens, că „educaţia religioasă nu este o
problemă de monopol (fie din partea laicilor, fie din partea instanţelor
ecleziastice), ci de conlucrare, de completare sub aspectul competenţelor”5. Ne
dorim ca această sinergie să se generalizeze ca o certitudine misionară actuală,
la nivelul tuturor structurilor didactice şi ecleziale din ţara şi Biserica noastră.
Note bibliografice
1 Constantin Cucoş, Educaţia religioasă - repere teoretice şi metodice, Editura

Polirom, Iaşi, 1999, p. 16
2 Ibidem, p. 19
3 Prof. Ana Danciu, Metodica predării religiei în şcolile primare, gimnazii şi licee,
Editura Anastasia, Bucureşti, 1999, p. 253
4 Ibidem, p. 252
5 C. Cucoş, op. cit., p. 297
169
DAREA DE SEAMA PE ANUL 2008 A SECTORULUI
ÎNVĂŢĂMÂNT ŞI ACTIVITĂŢI CU TINERETUL
AL EPISCOPIEI GIURGIULUI
Pr. Mihail Constantin BALABAN,

Consilier Învăţământ şi Activităţi cu tineretul
Începând cu 1 iunie 2008 prin hotărîrea Preasfinţitului Părinte Dr.

Ambrozie, Episcopul Giurgiului, Sectorul Învăţământ a fost încredinţat PC.
Pr. Consilier BALABAN Mihail Constantin .
Conform atribuţiilor stipulate în fişa postului am îndeplinit şi funcţia de
purtător de cuvânt al Episcopiei Giurgiului, în această calitate făcând
cunoscute permanent, prin mijloacele mass-media, informaţii privind toate
categoriile de activităţi desfăşurate în cadrul episcopiei noastre. În vederea
unei bune desfăşurări a activităţii sectorului, am colaborat cu celelalte
sectoare din cadrul Episcopiei dar şi cu sectoarele similare din alte eparhii.
La sectorul ÎNVĂŢĂMÂNT pot fi evidenţiate următoarele activităţi:

1. S-a realizat informarea permanentă, atât a preoţiilor cât şi a
celorlalte persoane interesate, prin mijloace media sau direct prin Protoierii,
despre condiţiile de înscriere şi participare la unele examene, modificări
legislative sau activităţi cu caracter local.
2. Dezbaterea Proiectului Legii Învăţământului la care au

participat : Preasfinţitul Părinte Episcop Ambrozie, Domnul Inspector
general în Ministerul Educaţiei Cercetării şi Tineretului Conf. Univ. Dr Vasile
Timiş, Inspector şcolar de specialitate d-na Prof. Carmen Muşat,
Preacucernicii părinţi protoierei şi profesorii de Religie din Episcopia
Giurgiului.
3. Organizarea examenului de admitere la Seminarul Teologic

„Teoctist Patriarhul” ;
4. Organizarea examenului de titularizare (capacitate

preoţească) a absolvenţilor Seminariilor Teologice sau ai Facultăţilor de
170
Teologie Ortodoxă. Comisia de examen a fost alcătuită din Preasfinţitul Dr.

Ambrozie, profesori de la Seminarul Teologic „TEOCTIST PATRIARHUL" din
Giurgiu şi părinţi consilieri de la Centrul eparhial. Examenul şi-a propus
evaluarea în scris a cunoştinţelor de doctrină şi misiune a problemelor de
morală creştină şi evaluarea orală a cunoştinţelor de tipic şi liturgică, muzică,
omiletică, dar şi de drept şi administraţie bisericeasă, în conformitate cu
METODOLOGIA PENTRU OBŢINEREA GRADELOR PROFESIONALE,
revizuită în cadrul lucrărilor Comisiei speciale de la Patriarhia Română.
5. Întocmirea dosarelor candidaţilor la obţinerea gradelor

profesionale în preoţie.
6. S-au verificat dosarele unor candidaţi în vederea obţinerii

Înaltei Binecuvântări pentru participări la examene de admitere sau
transferări către alte facultăţi astfel : pentru admiterea la Facultăţi de Teologie
27 de candidaţi, la Masterat 6 candidaţi, la doctorat 3 candidaşi şi un transfer ;
7. Conferinţa pastoral misionară din luna noiembrie cu tema

„Cerinţe Pastoral-Misionare în societatea contemporană", s-a desfăşurat în
Centrul Cultural-Pastoral „Meletie Arhimandritul" din cadrul Mănăstirii
Sfântul Mare Mucenic Gheorghe din Giurgiu. În cele două zile, au fost
prezentate referate precum şi rapoartele protoieriilor referitoare la
implementarea programului „Anul 2008 - An jubiliar al Sfintei
Scripturi şi al Sfintei Liturghii" şi a programului „Hristos împărtăşit
copiilor";
8. Vizite organizate la muzeul Episcopiei Giurgiului. Orele de

Religie constituie şi un mijloc de cunoaştere practică a valorilor moştenite de
la înaintaşii noştri ortodocşi. Tocmai pentru cunoaşterea acestui patrimoniu
cultural religios, elevii clasei a IX-a F de la Liceul „Tudor Vianu" şi elevii clasei
a VIII-a de la Colegiul Ion Maiorescu au vizitat Muzeul Episcopiei noastre;
9. Consfătuirile cu profesorii de Religie sunt acţiuni ce se

desfăşoară în toată ţara, şi au ca scop schimbul de informaţii între cadrele
didactice şi factori de conducere din învăţământul şcolar. În cadrul
consfătuirilor din Eparhia Giurgiului s-au abordat probleme legate de
activitatea didactică, s-au anunţat rezultatele obţinute la unele concursuri şi la
examenele de titularizare şi grad didactic precum şi noutăţile primite de la
Ministerul Educaţiei Cercetării şi Tineretului;
171
A. SECTORUL ÎNVĂŢĂMÂNT
1. Intensificarea colaborărilor şi realizarea de proiecte comune cu
Inspectoratul Judeţean Şcolar şi cu alte instituţii similare;
2. Îmbunătăţirea comunicării cu preoţii profesori de Religie din
cuprinsul episcopiei în vederea îmbunătăţirii activităţii educaţionale;
3. Întărirea disciplinei privitoare la respectarea termenelor pentru
anumite activităţi: participări la acţiuni comune, depuneri de dosare, etc;
4. Încurajarea profesoriilor de Religie în desfăşurarea de activităţi
şcolare şi extra-şcolare şi evidenţierea acestor activităţi în mass-media;
5. Rezolvarea pe cale amiabilă a cazurilor de situaţii tensionate din
unele colective şcolare;
6. Realizarea unei baze de date complete (personal, activităţi
desfăşurate, materiale scrise, audio şi video, etc) privind învăţământul religios
în Episcopia Giurgiului.
172
V.
BISERICA
SI
,
SOCIETATEA
,
CONTEMPORANA
CULTURA VIRTUALĂ -
EXPRESIE A UNEI FALSE COMUNICĂRI
Prof. Univ. Dr. Adrian LEMENI
Revoluţia tehnologiei informatizate
Majoritatea sociologilor contemporani subliniază că epoca noastră este

caracterizată de un interval cu totul special al istoriei ce permite schimbarea şi
reconturarea unui alt imaginar şi al unei noi realităţi a lumii în care trăim
plecând de la paradigma indusă de revoluţia tehnologiei informatizate.
Specialişti care au analizat implicaţiile adânci şi vaste ale tehnologiei atât în
viaţa socială cât şi la nivelul subconştientului uman mărturisesc acest lucru.
Pe acestă linie se înscriu mari specialişti: Perez, Forester, Dizard, Negroponte,
Waldholz, Darbon, Salomon, Petrella.
Prin tehnologie se înţelege în mod strict (conform definiţiei lui Daniel
Bell) folosirea cunoaşterii ştiinţifice în specificarea unor căi de producere a
unor lucruri într-o manieră reproductivă. Tehnologiile informatizate
presupun convergenţa unor tehnologii tradiţionale în microelectronică,
computere, telecomunicaţii, optică electronică, ingineria genetică cu
aplicaţiile sale. Conform expresiei lui Nicholas Negroponte, noi trăim într-o
lume care tinde să devină digitală. Manipularea ideologică a revoluţiei
tehnologice informatizate nu trebuie să ne conducă la o greşită supraapreciere
a semnificaţiilor rezultate din noul context tehnologic ce impune o sumă de
facilităţi.
Noile tehnologii nu sunt simple instrumente folosite de om pentru
modelarea lumii înconjuratoare, ci sunt procese în continuă dezvoltare. În
felul acesta, atât cei care folosesc tehnologiile cât şi cei care le creează pot avea
aceeaşi funcţionalitate (de exemplu cei care utilizează Internetul, la rândul lor
nu sunt doar utilizatori, ci creatori şi manipulatori ai simbolurilor
comunicării, având capacitatea distribuţiei bunurilor sau serviciilor). Mintea
umană nu este doar o forţă decizională în procesul de producţie, ci devine în
mod direct o forţă productivă. Nu mai e nevoie de intermediari care să opereze
şi să proceseze raţionamentele minţii umane, din moment ce însăşi mintea
umană în mod direct e capabilă să producă şi să reproducă diferite procese de
174
producţie. Calculatoarele, sistemele de comunicare şi programele ingineriei

genetice amplifică extinderea minţii umane asupra realităţii, realizând
totodată o integrare a minţii umane cu inteligenţa artificială.
Revoluţia informatizării tehnologiei are câteva momente semnificative.
În 1947 este inventat tranzistorul în cadrul Bell Laboratories din Murray Hill,
de către fizicienii Bardeen, Brattain şi Shockley, care au primit premiul Nobel
pentru această descoperire. Acest lucru a fost un imbold deosebit în
dezvoltarea electronicii. În 1957 este descoperit circuitul integrat de către Jack
Kilby în Texas, care a facilitat producerea unei adevărate explozii tehnologice.
Descoperirea microprocesorului în 1971 de către Ted Hoff va permite o
dezvoltare fără precedent a microelectronicii, informaţia fiind posibil de
stocat acum în cipuri. Cipul microelectronic se caracterizează printr-o
capacitate deosebită de integrare, măsurată în microni; prin capacitatea de
memorie, exprimată în biţi; în viteza de procesare, măsurată în megahertzi.
Toate aceste caracteristici cresc într-un mod spectaculos de la un an la altul.
De exemplu, viteza de procesare a crescut de peste 550 de ori faţă de cea din
1972.
În ceea ce priveşte tehnologia computerizată, aceasta evoluează foarte
rapid. În 1951 apare prima formă comercială de computer, UNIVAC-1. În
1958, când Sperry Rand introduce a doua generaţie de computere-masini,
IBM reacţionează şi în 1964 va produce o maşină computerizată folosită în
industrie. Inventarea microprocesorului permite o schimbare radicală în
construirea computerelor. În 1975 Ed Roberts produce un computer de
dimensiuni mai mici. În 1981 IBM introduce propria versiune de calculator
pentru utilizare personală, numită PC (Personal Computer). De acum
dezvoltarea de noi şi noi generaţii în fabricarea microcomputerelor este
posibilă.
Locul genezei revoluţiei informatice de azi este California, mai exact
Silicon Valley. Aici s-au pus bazele circuitului integrat, ale microprocesorului,
ale microcomputerului şi ale ingineriei genetice. În spatele zonei Bay Area de
lângă San Francisco, incluzând centre precum Berkeley, Emeryville, Marin
County, San Francisco, regiunea Silicon Valley va deveni emblematică pentru
ceea ce înseamnă revoluţia informatizată. Putem identifica această regiune ca
fiind una decisivă în impunerea unei noi paradigme în tehnologia bazată pe
informatizare. De fapt, această nouă paradigmă tehnologică va avea profunde
implicaţii sociologice, influenţând decisiv modul de a gândi şi de a fi al
oamenilor. Silicon Valley, la 30 mile sud de San Francisco, între Standford şi
San Jose, va reuni doi poli de activitate generaţi de marile universităţi din jur:
cunoaşterea tehnologică în strânsă legătură cu cunoaşterea ştiinţifică.
Invenţiile tehnologice sunt în directă continuitate cu munca de cercetare
desfăşurată pe tărâm ştiinţific. Timp de mai mulţi ani de zile această regiune,
175
în care se va forma o efervescentă atmosferă de cercetare, va atrage

strălucitoare minţi din întreaga lume. Aici se vor întâlni pentru a schimba idei,
pentru a pune la cale noi şi noi descoperiri, minţi vizionare, precum cele ale lui
Bill Gates, Steve Jobs şi Steve Wozniak.
Toate aceste descoperiri, datorită noilor condiţii create de posibilităţile
de comunicare, de realizarea unor pieţe în care există posibilitatea unor
schimburi tot mai intense, vor putea fi mult mai uşor implementate în
întreaga lume decât celelalte descoperiri ale precedentelor revoluţii
tehnologice. „Pe de o parte, interfaţa dintre programele de macro-cercetare şi
pieţele comerciale dezvoltate între state, iar pe de altă parte descentralizarea
invenţiilor stimulată de o cultură a creativităţii tehnologice şi rolul modelelor
inventatorilor care au avut un succes rapid vor permite infuzarea tehnologiei
informatizate în întreaga lume. Se pun bazele realizării reţelelor de firme şi a
1
instituţiilor care vor forma o nouă paradigmă socio-tehnologică” .
Castelles rezuma trăsăturile noii paradigme tehnologice bazate pe
informaţii la cinci: a) noile tehnologii reprezintă informaţii (nu doar
informaţiile reprezintă tehnologii, ca în revoluţiile precedente); b) penetrarea
efectelor noilor tehnologii pe scară largă, influenţând la modul semnificativ
atât viaţa societăţii la modul general, cât şi la modul concret viaţa fiecărei
persoane; c) crearea unei reţele logice în sistemul tehnologic, în care fiecare
informaţie este interconectată cu alta; d) flexibilitatea noilor tehnologii care
generează o flexibilitate şi în cadrul sistemelor de producţie. De acum firmele
se vor putea organiza în mod reversibil, în funcţie de noile tehnologii,
adaptându-se la noile situaţii. Această abilitate a noilor tehnologii va permite
o fluidizare atât a organizării sistemelor de producţie, cât şi a relaţiilor
interumane; e) convergenţa tehnologiilor specifice într-un sistem care
prezintă un tot mai ridicat grad de integrare. Microelectronica, electronica
optică şi computerele sunt integrate într-un mic sistem informaţional. Acest
lucru se constată şi în cazul biotehnologiilor.
Cultura realităţii virtuale pentru prima dată în istorie reuşeşte să creeze
un metatext, un metalimbaj în care sunt integrate texte scrise, sunete, imagini
ce afectează integral fiinţa umană (nu doar la nivel cerebral). Cel care este
conectat la reţeaua unei astfel de culturi poate să se împărtăşească cu toate
simţurile de ceea ce ce i se oferă. Nivelul la care operează cultura virtuală este
cel al imaginarului. Spiritul uman reuşeşte să reunească multiple dimensiuni
într-o nouă interconectare, în care inteligenţa artificială împreună cu
complexitatea noului context social se întrepătrund cu mintea omului.
Posibilitatea integrării complexe a informaţiilor într-un sistem de comunicaţii
ce operează la nivelul imaginarului schimbă în mod fundamental caracterul
culturii, deoarece sistemul comunicării determină în mod decisiv forma de
cultură.
176
Cultura contemporană este afectată în mod decisiv de noul sistem de

comunicaţii determinat de revoluţia informatizării. „Noi nu putem vedea
realitatea în sine, nu o putem exprima decât la nivelul limbajului. Şi limbajul
nostru de azi este unul mediatic. Mass media este pentru noi noua metaforă.
Deoarece cultura are un caracter mediatic şi este conectată la sistemul de
comunicaţii, cultura însăşi este în mod fundamental transformată, şi această
schimbare se va accentua tot mai mult în timp prin noul sistem tehnologic.
Este o certitudine că acest nou sistem se va dezvolta şi va cuprinde activităţile
cele mai semnificative ale omului, segmente întregi de populaţie de pe
întreaga planetă fiind conectate la acest sistem. Mai mult decât atât, deja
există această conectare prin biţii şi piesele noului sistem mediatic, în rapida
schimbare a sistemelor de telecomunicaţii, în reţelele de interacţiune deja
existente prin Internet, în imaginaţia populaţiei, în politicile guvernamentale
şi în activităţile corporaţiilor multinaţionale. Emergenţa noului sistem
electronic de comunicaţii caracterizat prin caracterul său globalizator,
integrarea tuturor comunicaţiilor media şi potenţialul interacţiunii noastre cu
mediul mereu în schimbare determină actuala cultură a virtualităţii” 2.
Televiziunea - interfaţa amăgitoare în procesul comunicării
Sistemul de comunicaţii a suferit o mutaţie istorică odată cu televiziunea

care devine principala formă de informare mediatică. Radioul şi-a pierdut
centralitatea, deşi a dobândit o flexibilitate, adaptându-şi programele în
funcţie de ritmul cotidian al populaţiei. Televiziunea devine forma dominantă
a sistemului mediatic, depăşind în mod copleşitor atât presa, cât şi informaţia
scrisă. Cărţile, cu un rol covârşitor până în vremurile recente, îşi pierd poziţia
privilegiată în noul context creat. Ascensiunea televiziunii ca formă de
informare în masă se pare că e corelată cu exigenţele efortului minim, ale
comodităţilor şi ale lipsei de concentrare asumate de omul contemporan.
Joaca obsesivă cu telecomanda în speranţa selectării unui program mai
atractiv a devenit mai mult decât un simplu obicei, un mod de viaţă pentru
multă lume.
Ce este fundamental nou în televiziune ca formă de comunicare? Deşi
capacitatea manipulării opiniei publice prin televiziune este uriaşă, nu aceasta
e noutatea. Şi prin radio, guvernele sau diferite structuri organizate au putut
influenţa şi manipula conştiinţa publică. Ceea ce este cu adevărat revoluţionar
în televiziune este ceea ce Marshall Mc Luhan intuia în mod vizionar încă din
1964: mediul este mesajul.
Acesta scria: „Moda imaginilor TV nu are nimic în comun cu filmul sau
cu fotografia, exceptând faptul că oferă uneori imagini comune cu acestea.
Odată cu televizorul privitorul devine una cu ecranul. El este supus unui
177
bombardament cu impulsuri luminoase. Imaginea TV nu este o fotografie în

sensul obişnuit, ci are mai degrabă calitatea unei sculpturi sau a unei icoane
decât a unei fotografii. Televizorul oferă trei milioane de puncte pe secundă
privitorului. Din acestea numai câteva duzini formează imaginea, restul având
3
alte implicaţii la nivel subliminal, fiind imperceptibile în mod conştient” .
În procesul de conturare a unui nou imaginar ce determină un alt mod
de viaţă în postmodernism, televiziunea deţine un rol esenţial. Prin tehnicile
de comunicare contemporane (televiziune, video, Internet şi altele) mediul
însuşi reprezintă comunicarea. Mesajul nu mai poate fi disociat de mediu, ci
conectarea la mediu implică însuşi actul comunicării, prin care orice bariere
de autocontrol sau discernământ din partea subiectului devin tardive. Odată
conectat la acest mediu, subiectul nu mai poate opera cu eficienţă în sfera
discernământului, a formării propriilor păreri, deoarece mesajul nu vizează
conştientul, ci subconştientul. Miza imaginarului este mult mai mare decât
încercarea de a induce în mod explicit anumite informaţii cu scopul de a forma
convingeri.
Jean Baudrillard într-un redutabil studiu Extazul comunicării arată că
televiziunea ca formă de cultură populară a permis cel mai bine simularea
unui anumit mod de viaţă în societate. O nouă simbolistică ce pleacă de la
marca de maşină, haine, case, preferinţe gastronomice sau distracţii
invadează conştiinţa publică, dictând criterii care distrug graniţa dintre privat
şi public. Odată cu acestă ascensiune a televiziunii intimitatea vieţii private
este anihilată, deoarece, inclusiv în viaţa de famile, ceea ce are prioritate acum
este indus de televiziune.
Baudrillard analizează felul în care ecranul devine noua interfaţă cu noi
înşine, noul nostru interlocutor care substituie nevoile comunicării reale şi
personale cu cei de lângă noi. Ecranul ne transformă în nişte subiecţi pasivi, în
care puterea de reacţie ne este slăbită, gândurile, opiniile şi, în cele din urmă,
viaţa, fiindu-ne furate de televizor. În faţa televizorului puterea vieţii lăuntrice
scade, deoarece mereu suntem racordaţi la o exterioritate ce se desfăşoară
într-un ritm galopant şi care creează o sensibilitate dezbinată.
Pentru Baudrillard, ca de altfel şi pentru alţi sociologi precum Arthur
Kroker şi David Cook, „...televizorul înseamnă de fapt viaţa reală, cultura
postmodernă, societatea şi economia, inducând o cultură populară a
decadenţei şi obscenităţii, astfel încât orice aspect al vieţii care în mod
ontologic nu poate fi redus şi exprimat prin televiziune, devine periferic şi
insignifiant pentru viaţa oamenilor. Televizorul devine un instrument al
opresiunii şi decrepitudinii intelectuale. El degradează nu doar coeziunea
socială, ci şi pe cea familială, implementând o simulare monitorizată
electronic şi controlată tehnocratic” 4.
În contemporaneitate televiziunea devine epicentrul cultural al
178
societăţii, principala modalitate de comunicare, un nou mediu fundamental

diferit de cele existente până acum, fiind caracterizată de o putere de seducţie
fără precedent, o capacitate extraordinară de simulare senzorială multiplă a
realităţii, de o facilitate remarcabilă în asimilarea mesajului prin efortul
psihologic minim cerut din partea receptorului. Televizorul induce un mod de
viaţă care nu afectează doar propria existenţă, ci are largi repercusiuni în
relaţiile interpersonale.
Televizorul substituie relaţiile interpersonale. Unele statistici realizate
de specialişti confirmă acest lucru. Astfel, în SUA o persoană îşi petrece în
medie 6.43 ore pe zi conectată la o sursă mediatică (din care televizorul detine
4.5 ore), 18 minute cu lectura şi 14 minute cu relaţiile interpersonale cu cei din
propria familie. În Japonia, în 1992, media era de 8.17 ore de televizor pe zi.
Conform unor studii de specialitate, privitul la TV este activitatea
predominantă a omului contemporan în propria casă. Astăzi se trăieşte cu
media şi prin media. Televizorul, şi nu numai, devine în mod automat interfaţa
noastră cu lumea, mediul cu care interacţionăm în mod constant. În cele mai
multe situaţii, televizorul devine cea mai copleşitoare prezenţă din propriile
case.
În interacţiunea cu televizorul, omul este factorul pasiv şi, mai mult
decât atât, ceea ce el primeşte nu poate fi supus unui discernământ conştient,
deoarece mesajul primit implică informaţii ce se transmit subliminal, acestea
scăpând oricărui control exersat în mod conştient. „Omul este un receptacol
pasiv în faţa manipulării ideologice induse prin televizor. Dacă populaţia are
un oarecare grad de autonomie în organizarea şi luarea deciziilor în propriul
comportament în relaţiile interpersonale, mesajul transmis prin intermediul
televizorului, bazat pe un sistem tehnologic, nu formează o anumită cultură, ci
o cultură mediatică dominantă în planul imaginarului. Televizorul poate
transmite 3.600 de imagini pe minut, la care creierul răspunde conştient doar
5
la unul dintre milioanele de stimuli senzoriali induşi de aceste imagini” .
Spre deosebire de celelalte forme de cultură de până acum, actuala
cultură favorizată de multimedia permite o proiecţie facilă în planul
imaginarului. „Actuala cultură generează o realitate virtuală. Dar ce este
această realitate virtuală? Este un sistem în care realitatea însăşi (populaţia
concretă şi existenţa simbolică) este în întregime capturată şi proiectată pe
deplin într-o virtualitate imaginară, într-o lume ce determină credinţe, în care
aparenţele nu sunt doar pe ecran, ci sunt comunicate prin experienţă, ele
devenind la rândul lor experienţe. Toate mesajele sunt închise în acest mediu
imaginar, deoarece mediul devine atât de comprehensiv, de diversificat, de
maleabil încât absoarbe prin multimedia întreaga experienţă umană, trecută,
prezentă şi viitoare” 6.
179
Iluzia comunicării unificate prin cyberspace

Una din consecinţele reprezentative ale revoluţiei informatizării a fost
rezultatul spectaculos în domeniul comunicaţiilor, în mass-media, ceea ce a
facilitat crearea premiselor pentru constituirea unui alt tip de cultură cu totul
nou în istoria umanităţii, şi anume cultura virtuală. Tehnologia contemporană
permite incorporarea informaţiei în unităţi extrem de mici, informaţia putând
fi transmisă simultan în multiple direcţii. Diferite forme ale informaţiei-text,
numere, sunete, imagini sunt combinate într-un singur produs, multimedia.
Aceasta, de cele mai multe ori şi pentru un timp considerabil, devine interfaţa
noastră activă cu lumea.
Internetul constituie o reţea ce conectează milioane de oameni,
favorizând o cultură a cyberspace-lui. „Combinaţia şi interacţiunea acestor
tehnologii determină creşterea unor noi produse şi servicii bazate pe
manipularea prin video, imagini, sunete, o puternică tehnică făcând acest
lucru posibil, şi informaţia este automatizată, ea devenind un ansamblu al
unor reţele interconectate ce îi măresc accesibilitatea în mod evident. Aceste
tehnologii sau, mai bine zis, utilizarea acestor noi tehnologii stimulează
convergenţa diferitelor domenii de activitate. În ţările industrializate, încă de
câţiva ani buni, operatorii de cablu cu fibre optice, serviciile de telecomunicaţii
şi emiţătorii de radio-televiziune sunt parteneri strategici, fiind aliaţi în
publicitatea şi promovarea propriilor activităţi. Sunt propuse activităţi care în
mod tradiţional depăşesc propriile graniţe, servicii interactive, informaţii
suplimentare iar distributorii atacă noile pieţe într-un mod tot mai agresiv” 7
În prezent, prin audiovizual se pot impune cel mai facil diferite
comportamente, gusturi, idei, într-un cuvânt, un mod de viaţă. Din acest
punct de vedere, cultura globalizării este una de masă, dată de audiovizual şi,
ca atare, americanizată, întrucât, de departe, SUA deţine supremaţia în
industria audiovizualului. Deşi SUA au acuzat Uniunea Europeană că practică
un protecţionism neloial faţă de industria cinematografică americană,
realitatea dată de cifre concrete este alta. SUA este cea mai protecţionistă ţară
în materie de audiovizual, importând doar 2% în acest sens, pentru consumul
intern. În schimb, în Europa importul de material audiovizual (în special
filme) din SUA crescut de la 56% în anii '50, la 78% în prezent. Hollywood
reprezintă un punct esenţial în americanizarea lumii, prin filmele produse şi
prin exportarea lor pe întreaga planetă. Şi din punct de vedere financiar,
Hollywood reprezintă o forţă. De exemplu, în 1995 Hollywood-ul a depăşit cu
4 miliarde dolari câştigurile din întreaga Europă în materie de industrie
cinematografică.
Însă miza şi mai mare decât în industria cinematografică este în
multimedia. Digitalizarea şi integrarea diferitelor forme de informaţie în
mesaje transmise cu o viteză uluitoare în întreaga lume a determinat o
180
Biserica "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil"
din localitatea Clejani (1864)
Biserica "Adormirea Maicii Domnului”

din localitatea Dobreni (1646)
Paraclisul "Sfinţii Trei Ierarhi" din incinta Seminarului Teologic
"Teoctist Patriarhul" din Giurgiu
Capela Spitalului Judeţean Giurgiu

adevărată revoluţie în domeniul comunicaţiilor. Crearea unor reţele

informatizate, utilizarea sateliţilor pentru telecomunicaţii şi extinderea
folosirii generalizate în toate domeniile a calculatoarelor, permit o globalizare
a informaţiei. S-au creat diferite reţele continentale de informaţie: Fox în SUA,
Sky în Europa, Star în Asia pentru a realiza un canal global care să fie
receptionat de întreaga planetă. În aceste condiţii, controlul multimedia
devine un obiectiv strategic de importanţă copleşitoare, cu repercusiuni
imediate în elaborarea politicilor viitoare ce vor determina consecinţe directe
pentru toată lumea.
Însă controlul informaţiei virtualizate şi manipularea ei pot crea
serioase inegalităţi, deşi unii conducători americani vorbesc despre
democraţia virtuală. Venită din SUA, această tendinţă, ca expresie a unui
ultraliberalism agresiv, nu vizează decât interesele financiare şi de putere ale
corporaţiilor multinaţionale. „Noua aristocraţie financiară a planetei, noii
conducători ai mass-mediei, ai calculatoarelor, telecomunicaţiilor,
transporturilor şi plăcerilor se complac în abundenţă şi autosuficienţă. Ei se
proclamă pe sine motorul întregii societăţi, ai cunoaşterii, ai revoluţiei
inteligenţei. Reţelele globale ale corporaţiilor multinaţionale îi ajută să-şi
conducă afacerile, să-şi implementeze strategiile de cucerire, să-şi dezvolte şi
să-şi impună standardele, să-şi apere poziţia monopolizantă în pieţele
dobândite. Ei aplică toate acestea prin capitalismul financiar ce se bazează pe
doctrina ultraliberalismului. Una dintre cele mai mari contribuţii ale noilor
tehnologii contemporane a fost accelerarea mişcării capitalului. În acest
context, tehno-utopia societăţii informatizate permite noii clasei
conducătoare a planetei să afirme şi să câştige acceptarea globalizării, care
înseamnă liberalizarea oricărei pieţe, oriunde în lume. În acord cu noii stăpâni
ai universului, societatea informatizată cheamă la noi forme ale reglementării
făcute deasupra voinţei statelor naţionale. Ei reclamă că reglementarea poate
8
fi făcută doar de piaţa globală” .
Tehnologia actuală a permis o informatizare a societăţii ce a schimbat în
mod semnificativ viaţa noastră. Integrarea mai multor forme de comunicare
precum radioul, televiziunea şi calculatorul este posibilă astăzi în
comunicarea mediată în reţelele informatizate. Informatizarea şi maniera de
comunicare prin reţelele de calculatoare au schimbat aşteptările şi nevoile
societăţii, precum şi modul personal de a gândi. Posibilitatea de a comunica
interactiv, de a avea conştiinţa că eşti parte activă în dezbateri, în formularea
unor decizii, că poţi comunica simultan cu orice colţ al planetei influenţează
imaginarul şi realitatea noastră atât la nivel personal, cât şi social. Cultura
virtuală bazată pe informatizarea integrată de azi permite construirea unei
alte societăţi, a unei cybersocietăţi.
Reţelele informatizate de azi nu doar că favorizează depersonalizarea
183
relaţiilor umane, dar permite un control impersonal, în lipsa unei întâlniri faţă
către faţă, dându-se iluzia unei libertăţi, când, de fapt, controlul este foarte
posibil. Mai mult sau mai puţin, indiferent de opţiunea noastră, fără să ştim
putem fi integraţi într-un circuit de tipul Big Brother la dimensiuni mai mari.
Relaţiile controlate şi consumate de public din cadrul acestor spectacole
mediatice răspândite pe întregul mapamond nu fac decât să favorizeze
conştiinţa publică cu un asemenea mod de a fi. Posibilităţile tehnice de azi şi
mai ales mentalitatea existentă în societatea contemporană permit extinderea
acestui mod de a fi din Big Brother în vieţile noastre, fără ca noi să bănuim
ceva. De fapt, lumea descrisă de George Orwell în 1984, o lume controlată de
Big Brother este mai aproape de noi ca niciodată până acum.
În timpul revoluţiei industriale tendinţa de control, de dominare şi de
exploatare a unora de către alţii era explicită şi se realiza la nivel personal, faţă
către faţă. Astăzi lucrurile sunt schimbate. „Înainte controlul guvernului şi al
pieţelor depindea de relaţii personale şi necesita interacţiuni faţă către faţă.
Acum controlul a fost restabilit prin mijloace ale organizării birocratice, prin
noi infrastructuri ale transporturilor şi ale telecomunicaţiilor, prin sisteme ale
unei comunicări integrale prin intermediul mijloacelor mass-media” 9.
Cyberspace-ul reprezintă mediul în care relaţiile noastre cu ceilalţi sunt
remodelate, în care comunităţile sunt reinventate, căutându-se noi
comunităţi şi noi posibilităţi de comunicare. Fiecare comunitate de-a lungul
istoriei a luat naştere şi şi-a desfăşurat activitatea într-un anumit spaţiu şi
timp, iar relaţiile noastre imediate în cadrul comunităţilor în care trăim poartă
amprenta unui continuum spaţiu-timp specific. Societatea reală aparţine
spaţiului şi timpului. În cyberspace natura spaţiului şi timpului se schimbă.
Spaţiul este informatizat, este un loc al întâlnirilor informaţiilor, al
întrepătrunderilor mesajelor de tot felul. Nu mai este un spaţiu înţeles ca un
cadru de desfăşurare al relaţiilor concrete, ci este un mediu de modelare al
unor relaţii care pot să rămână nemanifeste în planul întâlnirilor personale.
Spaţiul şi timpul nu mai sunt asumate dintr-o perspectivă personalistă în care
ele erau cadre de întâlnire interpersonale, atât a oamenilor cu alţi oameni, cât
şi a oamenilor cu Dumnezeu. Timpul la fel este schimbat. El îşi pierde
ritmicitatea pe care o are în societatea reală. În cyberspace timpul nu mai are
niciun fel de continuitate, de echilibru, de ciclicitate, el fiind fragmentat şi
pulverizat într-o multitudine de secvenţe instantanee care pot rămâne fără
nicio coerenţă. Noul spaţiu şi noul timp vor redefini cadrele societăţii virtuale,
ale cybersocietăţii.
Ceea ce este esenţial în relaţiile trăite în cyberspace e informaţia. Nu
facilitatea transmiterii informaţiei contează, cât mai ales informaţia însăşi,
aviditatea de a trăi prin şi pentru informaţie. Mutarea centrului de greutate de
la aspectul concret, legat de viaţa în relaţiile interpersonale, la informaţie
184
schimbă natura comunicării. În societatea reală comunicarea are ca finalitate

comuniunea, comunicarea este o cale şi totodată o expresie a comuniunii, ea
înseamnă mult mai mult decât o simplă informaţie. În comunicare cuvântul
nu este doar informaţie, ci întrupează prezenţa unei persoane în respectivele
cuvinte ce pot fi convertite în acte cu putere de viaţă. Nu informaţia primează,
ci prezenţa copleşitoare a persoanei în cuvânt face comunicarea mai autentică.
O adevarată comunicare se realizează atunci când suntem prezenţi în ceea ce
spunem, autoritatea cuvântului fiind dobândită atunci când nu există
exterioritate şi discrepanţă între ceea ce spunem şi ceea ce trăim.
Dacă există astăzi o criză a comunicării, o devalorizare a cuvântului, ea
se datorează lipsei de viaţă, de substanţă a propriilor discursuri. Cuvântul viu,
ziditor, a fost convertit în discurs artificial, puterea duhovnicească a
cuvântului s-a pierdut prin căutarea unor forme cât mai meşteşugite şi mai
pompoase ale unor discursuri devenite clişee, fără niciun impact în viaţa celor
care-l ascultă. Dar, şi în asemenea situaţie, cuvântul nu este golit total de
semnificaţia lui puternică ce-l înrădăcinează în planul relaţional. Logosul
cuvântului nu e informaţie, ci e puterea lui de a se întrupa în forme de viaţă
împărtăşite în comuniunea interpersonală. Asumarea logosului cuvântului
implică o adunare în sine pentru împroprierea cât mai adecvată a sensului
cuvântului, împărtăşirea autentică făcută celorlalţi fiind consecutivă
experienţei interiorizării semnificaţiei cuvântului.
Informaţia şi trăirea pentru informaţie, construirea unor relaţii care se
consumă exclusiv în sfera informaţiilor nu reprezintă decât o risipire înspre
exterior, spre periferic, o refuzare a propriei lucidităţi care trimite la
interiorizare. Evadarea într-un iluzoriu confortabil, posibilă prin intermediul
televizorului, este accentuată în cadrul comunicării informatizate,
interactivitatea prezentă în cyberspace dând amăgirea unor relaţii autentice.
Însă simularea şi surogatul domină relaţiile cybersocietăţii. Cyberspace-ul
din acest punct de vedere reprezintă o generalizare a unui mod de viaţă care
implică suma refuzurilor de a asuma adevăratele probleme ale vieţii ce conduc
la intuirea sensului propriei existenţe.
Numite de revista Virtual Reality „instrumente de amplificare ale
minţii” calculatoarele, prin informaţiile senzoriale care reunesc toate
simţurile nostre de la văz la pipăit, pot genera şi stimula fantasmele colective şi
personale, realizând o adevărată matrice a minţilor umane. Programele
realităţii virtuale ne promit satisfacerea oricăror dorinţe, a celor mai ascunse
impulsuri şi, totodată, pot declanşa diferite tendinţe existente în
subconştientul nostru. De la călătoria în spaţiul cosmic la câştigarea unei
bătălii în care suntem personajul principal, şi de la gustarea propriilor vanităţi
până la satisfacerea oricăror fantasme sexuale, totul se poate trăi în varianta
simulată a realităţii virtuale.
185
Calculatoarele, în mod indiscutabil, au devenit instrumente esenţiale şi

indispensabile ale procesului de educaţie. În multe situaţii calculatorul este nu
doar o extensie a cărţii, ci chiar un substitut al ei, consecinţele acestei
substituiri nefiind pozitive. Însă, deşi prezintă şi dezavantaje în cadrul
educaţiei, calculatorul are şi multe avantaje, oferind posibilităţi remarcabile
în ceea ce priveşte prelucrarea informaţiei stocate. În procesul educativ,
inclusiv atunci când este utilizat calculatorul, accentul este pus pe informaţie.
În realitatea virtuală informaţia este convertită în senzaţie, ceea ce primează
este ceea ce simţim. Excitarea simţurilor şi manipularea lor reprezintă o
caracteristică semnificativă pentru realitatea virtuală.
Potenţarea imaginaţiei în forma ei căzută e posibilă în cyberspace şi în
realitatea virtuală. William Gibson definea cyberspace-ul ca fiind o
halucinaţie consimţită. Timothy Leary arată că proliferarea realităţii virtuale a
fost posibilă prin dezvoltarea televiziunii, dar ceea ce diferă în realitatea
virtuală a cyberspace-lui creat prin reţeaua de calculatoare este
interactivitatea crescută. Omul nu mai rămâne un subiect pasiv în faţa
televizorului, ci intervine în mod activ în relaţia cu calculatorul. Omul este în
acelaşi timp creatorul şi consumatorul unei experienţe artificiale.
Pe lângă sporirea tendinţelor în materie de violenţă, ceea ce are un
impact puternic şi deosebit de nociv asupra consumatorilor este cybersexul, o
ultimă consecinţă a revoluţiei sexuale. Rheinghold scria: „Efectele
tehnosexului au implicaţii cu potenţial revoluţionar. Dacă tehnologia actuală
ne permite trăirea plăcerilor sexuale în experienţe erotice artificiale, putând
avea puternice trăiri emoţionale, fizice şi psihice cu cineva, fără ca partenera
să rămână însărcinată şi fără existenţa riscului de transmitere a vreunei boli
sexuale, ce rol mai are toată moralitatea referitoare la relaţiile sexuale? Este
cybersexul o consecinţă ultimă a revoluţiei sexuale sau un prim pas spre
abandonarea trupurilor noastre? În acest fel, cyberspace-ul poate deveni
locul în care oamenii pot fi conectaţi pentru mai mult timp la o plăcere şi
fericire iluzorie. Identitatea şi intimitatea vor fi amestecate în ceva pentru care
10
încă nu avem un nume” .
Michael Saenz, creatorul unui program celebru de cybersex, Virtual
Valerie, scria: „Am vrut să creez o simulare interactivă în care fiecare să se
poată bucura. Virtual Valerie este o fantezie cibernetică pusă la dispoziţia
publicului. Este şansa noastră să creem întregi forme noi ale artei erotice.
Când îi vorbesc unui neiniţiat despre aceste lucruri el nu înţelege. Dar el
11
devine imediat încântat de ideea sexului virtual” .
Michael Saenz legitimează utilitatea sexului virtual prin faptul că pot fi
evitate sarcini nedorite şi, de asemenea, riscul contactării unor boli cu
transmitere sexuală este înlăturat. De asemenea, jocurile cu violenţă, bazate
pe tot felul de războaie şi făcute în mod special pentru adolescenţi, sunt
186
legitimate prin nevoia de refulare a violenţei existente mai ales în perioada

respectivă din viaţa fiecăruia dintre noi.
Teoriile contemporane în planul hermeneuticii textelor încearcă să
elibereze cititorul de intenţia autorului, textul trebuind să fie doar pretextul
unor interpretări proprii. Cititorul este angajat activ în actul lecturii. Una din
formele interactive ale textelor din calculator este hipertextul care constă într-
un program ce ne permite ca, plecând de la un cuvânt cheie, să avem acces la
alte documente. Pot fi create diferite combinaţii în care concordanţele şi notele
de subsol pot fi organizate. Cititorul hipertextului navighează într-o reţea de
texte, putând opta pentru una din posibilităţi sau având ocazia să realizeze fel
de fel de combinaţii. Cu toate că hipertextul oferă oportunitatea unei facilităţi
în structurarea informaţiilor, oferă o limitată înţelegere a textului, deoarece
cultivă doar o extindere a informaţiei pe orizontală, fără să pătrundă pe
verticală în esenţa textului.
Interactivitatea prezentă în relaţia cu calculatorul este accentuată în
jocurile pe calculator, care au devenit o adevărată industrie şi o ocupaţie ce
captivează nu doar minţile copiilor, ci şi ale adulţilor. Introducerea noilor
ecrane pentru jocurile de calculator permite o interacţiune specială a
jucătorilor cu calculatorul, inclusiv la nivel auditiv. Jocurile pe calculator au
devenit un adevărat cinema interactiv, în care jucătorul poate intra în rolul
protagonistului. Jocuri precum Leisure Suit Larry şi King's Quest sunt
adevărate modele în acest sens. De la hipertextualitate se trece la jocurile pe
calculator unde simularea calculatorului se identifică cu experienţa
jucătorului. Plonjarea jucătorului în posibilităţile vaste şi interactive ale
jocului necesită participarea încordată a jucătorului la joc. „Pierderea sinelui
în jocurile de calculator înseamnă identificarea propriilor trăiri cu simularea
12
însăşi exercitată de calculator” .
Relaţiile construite în cyberspace sunt fluidizate şi ele îşi pierd din
caracterul personal. În interacţiunile on-line relaţiile interpersonale din
lumea reală devin asocieri impersonale integrate cu ajutorul mijloacelor
mass-media. „Indivizii caută prieteni şi grupurile caută să-şi împărtăşească
identităţile în relaţiile on-line, de-a lungul reţelelor informatizate. Dar cum
pot exista relaţii adevărate într-un loc unde identităţile sunt fluidizate? Lumea
fizică este un loc unde identitatea şi poziţia oamenilor este fixă, clară şi vizuală.
În cyberspace fiecare se află în întuneric. Putem schimba cuvinte unii cu altii,
dar fără să ne putem vedea. Inclusiv nuanţele vocilor şi intonaţiile vin de
undeva de departe. Cu ajutorul tehnologiei de azi noi putem fractura concepţia
tradiţională despre identitatea persoanei, trăind simultan ca multiple
13
persoane în diferite vecinătăţi virtuale” .
Odată cu convergenţa diferitelor tehnici de informare şi comunicare în
reţeaua internet o nouă paradigmă socială şi economică, restructurând
187
dimensiunile tradiţionale despre spaţiu şi timp, se instalează în lumea

contemporană. Comunicarea globală ce a creat cyberspace-ul impune modele
în toate aspectele vieţii noastre, plecând de la muncă la distracţii, de la familie
la structurile sociale, de la educaţie la politică. Nanotehnologiile, realitatea
virtuală, telecomunicaţiile digitale, biotehnologiile, multiplele aplicaţii ale
mediei au înlocuit sinteza dintre capital şi munca specifică erei industriale cu
sinteza dintre cunoaştere şi informaţie. Revoluţia informatizării a fost cea care
a structurat noua pardigmă a relaţiilor sociale şi economice. Puterea în lumea
de azi e dată de informaţie, de structurarea şi comunicarea informaţiei. În
acest sens, rămâne emblematic programul de informatizare globală lansat în
timpul administraţiei Clinton la Casa Albă. E vorba de celebrul plan National
Information Infrastructure (NII) lansat în 1993 de vicepreşedintele Al Gore.
Acest program a fost urmat de alte iniţiative, una importantă fiind cea din
Marea Britanie, dezvoltată în timpul guvernării lui Tony Blair şi care se
numeşte Information Society Initiative (ISI).
Informatizarea societăţii permite o diferenţiere majoră a societăţii, o
excludere a celor lipsiţi de puterea informaţiei. Din acest punct de vedere
cyberspace-ul este o realitate a divizării şi dezintegrării societăţii reale, deşi el
se prezintă ca fiind mediul tuturor unificărilor posibile. „Dezvoltarea
informaţiei în societate nu trebuie caracterizată doar ca un proces liniar al
progresului tehnologic, ci, mai degrabă, ca un fenomen dinamic ce
restructurează forţele sociale, bazat pe competitivitate. Din acest punct de
vedere, este rezonabil să spunem că cyberspace-ul divide, el fiind o trăsătură
specifică a dialogului politic la început de nou mileniu” 14.
În ciuda posibilităţilor largi de comunicare oferite de reţelele
informatizate, omul contemporan se însingurează tot mai mult, deoarece o
relaţie împlinitoare poartă amprenta interiorităţii. Nu putem fi autentici în
relaţia cu cineva dacă nu oferim şi ceva din lăuntrul nostru persoanei
respective. Or, comunicarea cu ajutorul internetului este un stimulent ce
favorizează comunicări exterioare, dispersări înspre ceea ce înseamnă
exteriorul şi perifericul vieţii. Cyberspace-ul ne dă doar iluzia comunicării şi
întâlnirii cu celălalt în realitatea virtuală. Societatea informatizată se
dovedeşte a fi formată din ce în ce mai mult de o sumă compactă de indivizi tot
mai însinguraţi.
Este un paradox: cu cât cineva se conectează la cât mai multe legături în
reţeaua Internet, deşi în aparenţă pare că este subiectul comunicării unor
multiple experienţe, de fapt se conturează o tendinţă accentuată de
însingurare şi de superficializare a relaţiilor. „Noile forme de comunicare ne
încurajează să ne vedem pe noi înşine ca actori independenţi ce nu mai avem
nevoie de nimic în viaţa aceasta decât simplul acces la comunicarea prin
calculator sau prin televiziunile interactive, în felul acesta formele de
188
comunicare devenind inamici ai structurării adevăratelor comunităţi.

Testarea şi revizualizarea informaţiilor şi cunoştinţelor noastre în
comunităţile vii şi articulate din societatea reală rămân cele mai importante
criterii pentru siguranţa libertăţii noastre. Trebuie continuate activităţile ce
implică întâlnirile concrete dintre persoane, ale modului concret de a face
lucruri împreună şi de a nu ne lăsa pradă unei iluzorii comunicări prin
însingurarea noastră într-o cameră, conectaţi la legăturile artificiale posibile
15
prin intermediul reţelelor informatizate” .
Note bibliografice
1
Manuel Castells, The Rise of the Network Society, Blackwell Publishers, Massachusetts,
1996, p. 60.
2
Ibidem, p. 329.
3
Ibidem, p. 332.
4
Steven Conor, Postmodernist Culture, Blackwell Publishers, Oxford, 1994, p. 171.
5
Manuel Castells, op. cit., p. 335.
6
Ibidem, p. 373.
7
Ignacio Ramonet, Geopolitics of Chaos, Ed. Algora Publishing, New York, 1998, p. 154.
8
Ibidem, p. 166.
9
Steven Jones, Cybersociety, Ed. Sage Publications, Steven Jones, Community in the
Information Age Londra, 1995, p. 13.
10
Cheris Kramarae, A Backstage Critique of Virtual Reality, idem, p. 46.
11
Ibidem, p. 48.
12
Ted Friedman, Making Sense of Software: Computer Games and Interactive Textuality, idem,
p. 85.
13
Margaret McLaughlin, Standards of Conduct on Usenet, idem, p. 93.
14
Brian Loader, Cyberspace divide, Ed. Routledge, Londra, 1998, p. 15.
15
Trevor Haywood, Global networks and the myth of equality, idem, p. 27.
189
ORTODOXIA ÎN SOCIETATEA POST-MODERNĂ
Protos. Teodor ŞERBAN,

Secretar Eparhial
I. Noua realitate
De ce un atât de mare progres al omenirii - care nu se poate compara cu

nicio epocă trecută a istoriei - în domeniul ştiinţei şi a tehnicii? De ce
progresul în stăpânirea materiei din partea omului se întoarce, în atâtea
privinţe, împotriva omului?
Omul a pierdut sensul totalităţii existenţei; se simte fiu al haosului,
aruncat într-o lume pierdută în universul nesfârşit, încercând cu disperare să
descopere - în lipsa providenţei - măcar permanenţa unei legi. Cugetul
descumpănit şi care a pierdut încrederea în priza directă a intelectului asupra
unei lumi pe care îşi închipuie c-o fabrică din el însuşi lasă un sentiment de
goliciune a abstracţiei, ale cărui roade sunt: căderea în concret, setea de
experienţă, adaptarea omului la trăirea fragmentară. Omul pierde astfel şi
sentimentul transcendenţei; ideea că e pe pământ pentru un sens care
depăşeşte viaţa lui precară de aici; omul îşi organizează efortul tehnic în
vederea realizării fericirii lui terestre, substituind astfel vedenii
transfiguratoare a mântuirii prin harul izvorât din Întrupare, mântuirea de jos
în sus a omului prin efort propriu, de dominare a naturii, prin cultură 1.
Oare ce a realizat omul modern?
Faptul că dominaţia lui se-ntinde asupra aerului şi pământului, şi
adâncului apelor? Că ochiul lui, ajutat de telescoape, numără miliarde de stele
ale cerului atingându-le chiar cu cealaltă parte a bolţii înstelate; sau că,
artilerist al infinitului mic, desface stihiile şi împlineşte idealurile
alchimiştilor căutători ai pietrei filosofale? Că spaţiul dintre viu şi mort se
micşorează ne-ncetat, că iscodirile lui isteţe învie inimile care nu mai bat?
Cine ar putea-o tăgădui?
Dar că prin aceasta omul şi-a aflat un nou echilibru spiritual, o poziţie
armonică, un rost în univers, cine ar putea să o afirme? Răsunătoarelor lui
2
triumfuri din afară, le răspund amarele lui prăbuşiri .
190
Această stare de lucruri este oare ireversibilă? Poate fi schimbată? Vom

reuşi noi oare să o schimbăm? Ce trebuie să facem? 3
Problemele noastre sociale se înmulţesc în fiecare zi. Şomajul bate la uşa
a milioane de oameni şi desigur a tinerilor, rasismul, xenofobia ameninţă
tradiţia noastră, mulţi tineri ai noştri se predau greşit în braţele câştigului
înşelător şi ale pragmatismului. Este necesară o abordare îndrăzneaţă a
problemelor actuale şi un contact strâns cu lumea, fără să provocăm pericolul
laicizării.
Pentru Biserică este o mare necesitate să redobândească imediat
contactul cu societatea, să activeze puterile sale duhovniceşti, să se aplece ca
Samarineanul milostiv asupra celui căzut între tâlhari, spre omul
contemporan, să-i dăruiască imaginea unei Biserici cu faţă de Mamă iubitoare
4
de fii, iar nu a unei mame vitrege .
O deşteptare ortodoxă este foarte de dorit în zilele noastre, când mulţi
creştini ortodocşi au pierdut duhul adevăratului creştinism, iar trăirea
arzătoare şi autentic creştină se vede intr-adevăr mult prea rar. Viaţa în
societatea modernă a devenit prea confortabilă; viaţa lumească, mult prea
5
atractivă .
II. De la modernism la post-modernism
Lumea modernă se află într-o perioadă de schimbare radicală şi noutate

nepotolită în toate domeniile vieţii umane. Acest fapt provoacă pe creştinii
ortodocşi cu o varietate de probleme, întrebări şi cerinţe noi şi fără de
precedent încât persoane umane şi instituţii trec prin cele mai rapide (din
6
istoria omenirii) transformări şi mutări dramatice în gândire şi atitudine .
Un aspect devastator al lumii moderne (sau post-moderne) este
tendinţa de a separa şi izola, de a dezintegra şi fracţiona. Spiritualul şi
materialul sunt despărţite unul de celălalt, ca metafizicul şi existenţialul, ori
teoreticul şi practicul. Credinţa şi cunoaşterea sunt opuse. Libertatea este
7
pusă în opoziţie cu autoritatea .
Prima şi cea mai importantă dintre revoluţiile modernităţii a fost cea
culturală, având la fundament convingerea că unicul instrument legitim de
cunoaştere este raţiunea. Raţiunea devine în modernitate norma unică şi
supremă a adevărului şi a dreptăţii. Asistăm astfel la o revoluţie
antropocentrică, în sensul că omul cu raţiunea lui a fost pus în centrul
realităţii: el a devenit măsura tuturor lucrurilor, graţie luminii date lui de
raţiune şi puterii furnizate lui de ştiinţe 8.
Modernitatea este legată de ideologia progresului 9, în primul rând
ştiinţific şi tehnic, apoi filosofic, triumful raţiunii cu ideile şi practicile
revoluţionare, instaurarea democraţiei, universalitate drepturilor omului, etc.
191
Problema modernă este de a şti dacă modernitatea poate fi depăşită

printr-o postmodernitate, care apare a fi constituită între vechi şi modern,
între tradiţie şi progres. Sinteza fragilă a modernităţii, esenţa în sine, constă în
deraiere, noutate, mobilitate, progres, acumulare, ireversibilitate,
raţionalitate, critică, contrar unei Antichităţi în căutarea unei stabilităţi,
permanentizări, eternizări, nemărginiri; modernizarea este conştiinţa şi
afirmaţia devenirii, a schimbării, scurtarea sensului istoriei.
Modernitatea este deci pretenţia de a elibera subiectul uman de toată
robia religioasă, economică, politică prin eliberarea simultană de
obiectivitate, graţie pârghiei nemaipomenite şi incontestabile a raţionalităţii.
Comunitatea devine societate, poporul naţiune, patria Stat-naţiune, persoana
cetăţean, sacrul ideologie, transcendenţa timp viitor 10.
Ca şi modernitatea, post-modernitatea se naşte din refuzul anumitor
caracteristici ale epocilor premergătoare însemnând ăn cele din urmă ruperea
cu orice tradiţie, cu orice identitate spirituală culturală şi etnică. Se poate
spune că omul post-modern se naşte din prăbuşirea marilor sinteze ale
gândirii moderne (renaştere- iluminism- idealism-marxism-pozitivism) şi ale
formelor sale socio-politice totalitare (nazismul-comunismul). În această
cultură a post-modernităţii, dacă se mai poate numi cultură, produsă de
prăbuşirea marilor sinteze ale gândirii moderne, existenţa omului se
diferenţiază profund de trecut prin faptul că el se raportează într-un mod
foarte diferit la adevăr, dă mai multă importanţă dimensiunii de timp şi de
istorie, percepe într-o formă interogativă sesnurile religioase şi trăieşte în
lumina unei noi perspective etice, dar o etică permisivistă şi consumistă. Omul
11
post-modern trăieşte în imediat, în prezent .
Post-modernitatea are mai multe tendinţe, dar în general ea refuză
sistemele filosofice cu pretenţii universaliste, gândirea unică, ideologiile
raţionalist-totalitare, iar pe plan teologic, ea neagă doctrinele cu valoare
universală, paradigmele unice, crezurile gata făcute, limbajul şi simbolica
impuse de un centru unic. Ea respinge transcendenţa şi absolutul lui
Dumnezeu, dar şi contingenţa, neutralitatea lumii. Legătura dintre
Dumnezeu şi om este discontinuuă, de aici derivând pluralismul religios,
contextualitatea, diversitatea, subiectivitatea experienţelor individuale şi
spiritualitatea individualistă. Credinţa în valorile religioase absolute este
mereu pusă la îndoială 12.
Omul post-modernist mai păstrează urme ale comportamentului
omului religios, însă golite de orice semnificaţie religioasă şi exprimate prin
ritualisme denaturate. Iar dacă vrea să-şi umple golul sufletesc care-l macină,
si să pună capăt angoasei existenţiale în care trăieşte, trebuie să se pogoare în
adâncurile de taină ale propriei fiinţe, să asculte acolo glasul străbunului
homo religiosus care-i va reda dimensiune verticală, transcedentală a propriei
192
existenţe, şi prin aceasta, dragoste de viaţă şi dorinţa de nemurire 13.
III. Modernismul religios
Modernitatea a acţionat asupra credinţelor religioase nu numai prin

scăderea practicii religioase, care poate fi considerată o manifestare în plan
extern, public a religiozităţii. Conţinutul credinţelor religioase este diferit în
epoca modernă, iar poziţia valorilor religioase în sistemul valoric individual s-
a schimbat. Astfel, credinţele religioase îşi pierd conţinutul tradiţional, tot mai
mulţi oameni cred în ceea ce vor ei să creadă nu în ceea ce le spune Biserica.
Indivizii îşi aleg, de pe piaţa bunurilor religioase, elementele cele mai
apropiate de propriul sistem de credinţe şi valori, nu îşi mai ajustează acest
sistem în funcţie de normele şi dogmele impuse de instituţia bisericii. Astfel că
religiozitatea modernă este caracterizată deci de o individualizare a
credinţelor
Credinţele religioase moderne combină elemente care provin din
diferite tradiţii şi sisteme religioase, de exemplu elemente ale Creştinismului
sunt combinate cu credinţe Budiste, cum ar fi credinţa în reîncarnare, sau cu
aderarea la anumite practici şi credinţe magice, cum ar fi astrologia,
chiromanţia sau credinţa în telepatie.
Însă ceea ce este specific modern nu este doar faptul că individul îşi
construieşte propriul sistem de credinţe, ci faptul că el are dreptul la bricolaj
la fel ca şi dreptul de a alege propriile credinţe. Acest proces de eliberare a
individului faţă de constrângerile credinţei religioase tradiţionale face
14
posibilă individualizarea credinţelor .
Astfel, există în modernitate mai multe mişcări ce doresc a fi spirituale şi
chiar religioase şi care iau forme organizate şi instituâionalizate, deşi se
autodelimitează de religiile tradiţionale. Majoritatea acestor mişcări sunt
reunite sub un singur nume: New Age (Noua Eră) 15.
III. a. Mişcarea New Age 16
Cultura contemporană este marcată de o profundă rătăcire intelectuală

şi practică. Acest context cultural îşi răsfrânge repercusiunile în planul vieţii
private ale persoanelor care se simt mai dezorientate şi mai nesigure la
întrebările cele mai profunde şi ultime ale existenţei lor. Lumea se simte
anonimă şi socialmente izolată, în special din cauza slăbirii legaturilor
familiale şi a incapacităţii de a fundamenta relaţii personale de lungă durată şi
profunde. Acesta este contextul în care se încadrează fenomenul noilor
mişcări religioase.
17
Mişcarea New Age este sincretistă , adică combină şi sintetizează
193
învăţături şi principii religioase uneori complet contradictorii. Culege din

învăţaturile tuturor religiilor lumii şi le redefineste sub forma acestei concepţii
mistice despre lume şi viaţă: “Noi onorăm adevărul şi frumuseţea tuturor
religiilor lumii, şi credem că fiecare din ele conţine o parte din Dumnezeu, un
sâmbure al adevărului care să ne unească pe toţi.”
Mişcarea New Age se prezintă ca un mesaj mântuitor, îşi acordă puterea
vindecării lumii actuale şi capacitatea de a pune omul în legătura cu o realitate
spirituală ultimă, ascunsă în fiecare om şi în fiecare fiinţă. Doctrinele şi
practicile New Age nu sunt doar departe de a-şi onora promisiunile, dar oferă
răspunsuri greşite la aspiraţii umane autentice. Pentru această doctrină, nu
credinţa în harul lui Dumnezeu mântuieşte, ci omul însuşi îşi dobândeşte
mântuirea prin cunoştinţe sigure şi cu metode foarte precise, nu aplicate
naturii externe, ci vieţii spirituale şi interioare omului. Raportată la credinţa
creştină, mişcarea New Age apare ca promotoare a unor simplificări
inacceptabile. Iisus Hristos este redus la una din multele manifestări ale
omniprezentei „energiei cosmice” care s-a manifestat deja în alte personaje
18
religioase .
Mişcarea New Age are elemente comune cu spiritualismul secolelor
XVIII-XIX ca: spirite, ocultism, maeştri spirituali, societăţi esoterice, lumi
paralele, evoluţia spirituală, puteri supranaturale, filosofii şi concepţii
orientale. De altfel trebuie menţionat că două din credinţele de temelie ale new
age, karma şi reîncarnarea, sunt luate din teosofia occidentală, nu direct din
19
hinduism sau budism .
Din punctul de vedere al filosofiei culturii, se poate afirma că new-age-ul
este de fapt o mişcare cu caracter post-modernist, fiind preocupată de mituri,
magie, religiozitate, şi împropriindu-şi în chip formal, exterior, tradiţii şi
mituri cărora le dă un nou conţinut.
În planul credinţei, New Age-ul favorizează ,,viaţa spirituală”
individuală, în dauna religiei şi Bisericii. Faţă de spiritualitatea New Age de tip
20
neo-gnostic şi neo-păgân, axiologia creştină diferă esenţial şi fundamental .
Puterea de seducţie a noii conştiinţe religioase este atât de mare încât ea
se poate înstăpâni chiar şi asupra acelora care afirmă cu tărie că sunt creştini
(chiar ortodocşi). Nu este vorba aici doar despre cei care se complac în
sincretismele sau combinaţiile artificiale dintre creştinism şi unele culte
orientale; ci, mai grav, este vorba şi despre cei care se consideră pe ei însăşi
nişte creştini înflăcăraţi. Profunda ignorare a autenticei trăiri creştine din
zilele noastre creează condiţiile proliferării unei false spiritualităţi creştine, a
21
cărei natură este strâns înrudită cu noua conştiinţă religioasă .
Filosofia New Age fascinează şi astăzi până la sacrificarea lucidităţii şi
în numele lucidităţii şi pe altarul ei. Dar, oare, nu ne-a avertizat pe noi, cei de
azi, şi pe cei ce vor urma, Sfântul Apostol Pavel: Luaţi aminte să nu vă fure
194
minţile cineva cu filosofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească,

după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos (Coloseni II, 8)?
Omenirea de azi şi de mâine are, însă, un alt drum, şi anume să-L urmeze pe
Cel ce a afirmat despre Sine şi pentru noi: Eu sunt Lumina lumii; cel ce-Mi
urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii (Ioan VIII,
22
12)
*
* *
Vestea Învierii, a victoriei lui Hristos asupra morţii este mesajul
Ortodoxiei. Mântuitorul a învins moartea, luând asupra Sa păcatul,
îmbrăţişând durerea, îndurând suferinţe şi supunându-se, pană la moarte pe
cruce Tatălui, dintr-o dragoste necondiţionată pentru cei păcătoşi şi devenind
mijlocitorul nostru înaintea Lui.
Ca adevăraţi următori ai lui Hristos nu suntem chemaţi decât să facem
ceea ce Domnul a făcut pentru noi, pentru mântuirea noastră şi a întregii
23
creaţii .
CONCLUZII
Aflându-se la început de mileniu trei, Biserica Ortodoxă ne reaminteşte

faptul ca din totdeauna a fost deschisă şi receptivă la problemele lumii
contemporane, pe care nu le-a ignorat, nu le-a evitat, nu a refuzat implicarea
în ele şi cu atât mai mult nu s-a rupt de contextul contemporan. Mai mult ca
oricând Ortodoxia trebuie să-şi aducă cu consecvenţă aportul ei specific şi-şi
facă simţită prezenţa şi în exigenţele şi frământările lumii contemporane.
Astfel, într-o lume a violenţei, agresivităţii şi a urii, într-o lume în care s-
a făcut şi se face abuz de raţiune şi se uită de iubire, rolul Ortodoxiei este acela
24
de a fi în societate „sarea pământului şi lumina lumii” .
Cultura secularizată contemporană caută să impună realităţilor
pământeşti legea omului, în locul legii lui Dumnezeu. În această societate
25
omul crede că rolul lui este cel de a impune naturii propriile legi .
În mentalitatea omului modern secularizat, lumea naturală este
considerată ca o simplă realitate materială, închisă în propria ei autonomie,
lipsită de structură spirituală interioară, care poate fi modelată cu uşurinţă de
o ideologie globală, fără să ţină seama de voia lui Dumnezeu. Şi tocmai pentru
faptul că lumea este lipsită de fundament spiritual, cultura globală dobândeşte
un caracter pur utilitar şi se orientează unilateral către valorile materiale,
unde banul devine operatorul, mijlocul şi finalitatea absolută a proceselor
26
economice .
Globalizarea însă nu se întinde numai la nivel macroeconomic, ci
pătrunde şi în toate structurile microsociale, până în însăşi persoana
195
omenească, insuflând duhul său distructiv, care este spiritul banului. Acest
duh a existat, desigur, şi în trecut. În vremea noastră, însă, a câştigat o
autoritate mondială de necontestat. Astăzi toate se reduc la bani. Spiritul
financiar paralizează omul din punct de vedere moral şi-l transformă în
27
primitor pasiv al evoluţiilor exterioare .
Ca oameni şi societate aflaţi în lumea modernă secularizată şi
consumistă, trăitori prin datele ei valori şi non-valori dar şi doritori de a-i
depăşi mentalitatea, noi nu trebuie să încercăm ieşirea din ea sau distrugerea
ei, ci schimbarea ei din interior. În situaţia asemănătoare, Mântuitorul însuşi
a indicat această soluţie pentru ucenicii Săi, aflaţi în condiţia acestei lumi, pe
care trebuie să o depăşească: ...lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume,
precum Eu nu sunt din lume. Nu mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti
pe ei de cel viclean. (Ioan, XXVII, 14-15).
Desigur că se ridică întrebarea: Dar cum este posibil să lupţi împotriva
unei lumi, când eşti cuprins total în ea? Şi cum poţi să o schimbi? Rezolvarea
este extrem de grea dar este posibilă, pentru că în exact aceeaşi situaţie au fost
ucenicii Mântuitorului, opuşi întregii lumi şi totuşi capabili să o schimbe din
interior, din temelie 28.
Dacă vrem să combatem fenomenul secularizării, avem misiunea să
facem conştienţi pe credincioşii noştri şi lumea în care trăim că Duhul lui
Dumnezeu nu este doar un duh privatizat, ci şi Duh public, căci Duhul nu este
doar în viaţa interioară a fiecărui credincios, ci şi în sfera publică a întregii
comunităţi şi dincolo de ea 29.
Biserica are datoria de a insufla societăţilor de orice tip, pe lângă starea
duhovnicească, ca trăire anticipată a veşniciei, tensiunea eshatologică,
arătând adevărata finalitate a lumii privind retrospectiv în Revelaţie. Cerul
nou şi pământul nou spre care tinde, inevitabil, întreaga lume, nu constă în
îndestularea de bunuri materiale propovăduită de un consumism fără
margini, ci pacea Duhului Sfânt care nu aparţine stricăciunii acestei lumi şi
30
nici materiei supuse transformării şi degradării .
Nimeni nu pune la îndoială aspectele pozitive ale culturii moderne, dar
din multe puncte de vedere, în special morale şi spirituale, modernismul nu
înseamnă progres ci întoarcerea la omul cel vechi, la omul căzut prin propria
trufie, dinainte de Hristos, atunci când se îmbăta cu iluzia înălţării prin firea
31
proprie .
Ortodoxia este aluatul care dospeşte toată frământătura, este viţa de
vie plantată o dată pentru totdeauna într-un singur loc, Ierusalim, a cărei sevă
urcă în ramificaţii ce se întind în toată lumea. Mesajul Ortodoxiei trebuie să se
arate tangibil şi vizibil în viaţa societăţii europene de azi. Numai în contextul şi
pe măsura sfinţirii omului şi transformării societăţii, se pot constata virtuţile
32
tămăduitoare ale credinţei şi spiritualităţii ortodoxe .
196
Conferinţa pastoral-misionară a preoţilor din
Protoieria Giurgiu - 19 mai 2008

Protoieria Bolintin - 22 mai 2008
Protoieria Mihăileşti - 23 mai 2008

Protoieria Hereşti - 20 mai 2008
Note bibliografice
1
Mircea VULCĂNESCU, Creştinul în lumea modernă, în vol. Gândirea Socială a
Bisericii, coordonatori Ioan I. Ică jr. şi Germano Marani, Ed. Deisis, Sibiu, 2002, p.
82.
2
Ibidem, p. 83.
3
Ioan PAUL al II-lea, Planul lui Dumnezeu. Decalog pentru mileniul III, trad. Willi
Tauwinkl, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1999, P. 116-117
4
HRISTODULOS, Arhiepiscop al Atenei, Primat al Greciei, Misiunea Socială a
Bisericii, Ed. Trinitas, Iaşi, 2000, p. 27.
5
Pr. Serafim ROSE, Ortodoxia şi religia viitorului, trad. Mihaela Grosu, Editura
Cartea ortodoxă, Galaţi, 2004, p. 277.
6
Pr. Prof. Dr. Thomas HOPKO, Educaţia teologică şi modernitatea, în rev. Studii
Teologice, nr. 4-6, iulie - decembrie / 1994, p. 92.
7
Ibidem, p. 98.
8
Arhim. Lect. Univ. Dr. Teofil TIA, Mutaţii de paradigmă culturală în lumea
postmodernă. Noua exigenţă de “fertilizare creştină” a culturii, în rev. Mitropolia
Olteniei, nr. 5-8 / 2003, p. 79.
9
Modernitatea afirmă ideea progresului infinit al omenirii spre un viitor luminos,
paradisiac, construit de oameni şi pentru oameni în istorie, iar nu dincolo de ea.
10
Pr. Lect. Dr. Mihai HIMCINSCHI, Modernitate, globalizare, biserică, în vol.
Biserica în era globalizării, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, pp. 380-381.
11
Pr. Conf. Dr. Ion STOICA, Pr. Asist. Drd. Sorin BUTE, Repere privind relaţia
dintre religie şi societate în perspective extinderii Uniunii Europene, în vol. Religia în
societate la început de secol XXI. Tendinţe europene, Ed. Valahia University Press,
Târgovişte, 2006, p. 104.
12
Prof. Dr. Nifon MIHĂIŢĂ, Misiologie creştină, ediţia a II-a, Ed. ASA, Bucureşti,
2005, , p. 166.
13
Pr. Conf. Dr. Ion STOICA, Pr. Asist. Drd. Sorin BUTE, art. cit, p. 112.
14
Drd, Mădălina VOICU, Modernitate religioasă în societatea românească, în rev.
Sociologie Românească, nr. 1-4, 2001, p. 72.
15
Pr. Lect. Dr. Gheorghe ISTODOR, New Age sau revrăjirea lumii, în vol.
Misiune şi responsabilitate creştină, Ed. ASA, Bucureşti, 2007, p. 107.
16
Termenul „New Age” nu este singurul nume sub care este cunoscută mişcarea.
Diversitatea sa de conţinut face posibilă mai multe denumiri: Era Nouă, Era Solară,
Era Ecologică, Era de Aur, Era Experenţialităţii, Era Răspântiei, Era Principiului Yin
(în opoziâie cu principiul Yang), Era Androgină (în opoziţie cu patriarhatul de până
acum), Era Aquarius, Era Vărsătorului, Era Holistică, Era Păcii, Unităţii şi Armoniei
Universale. Intenţia tuturor denumirilor este de a caracteriza lumea viitoare, la a cărei
prag ne-am afla astăzi. Denumirea „New Age” are caracter de provizorat, până când
noua realitate mult profeţită şi aşteptată va căpăta contururi mai precise.
17
Mesajul sincretismului este foarte ispititor şi deloc neglijabil pentru oricine care nu
şi-a găsit identitatea şi scopul vieţii duhovniceşti: nici o religie nu deţine şi
propovăduieşte adevărul absolut. Dacă am accepta această teorie atunci creştinismul
199
nu ar mai avea nici un obiectiv în a-şi păstra unicul caracter de păstrător al Adevărului
veşnic întrupat spre mântuirea lumii. Creştinismul nu este o creaţie omenească, nu
este o aspiraţie a omului către Dumnezeu, ci invers: întoarcerea lui Dumnezeu către
neamul omenesc. Toate religiile naturale sunt produsul căutării lui Dumnezeu de
către om, care adeseori nu şi-au atins scopul final căzând în ateism şi în îndoială.
Creştinismul este viaţă şi trăire în Dumnezeu, în Adevăr.
18
Despre mişcarea New Age, www.crestinortodox.ro.
19
Pr. Drd. Dan BĂDULESCU, New Age: o pseudo-religie mondială, în rev. Studii
Teologice, nr. 1-2, ianuarie-iunie / 2000, p. 77.
20
Idem, Împărăţia răului: New age, Ed. Christiana, Bucureşti, 2001, p. 293.
21
Pr. Serafim ROSE, op. cit., p. 139.
22
Nicolae ACHIMESCU apud Pr. Lect. Dr. Gheorghe ISTODOR, art. cit., p. 126.
23
Thomas HOPKO, Speaking the Truth in Love, St. Vladimir's Seminary Press,
Crestwood, New York, 2004, p. 172.
24
Pr. Prof. Dr. Dumitru POPESCU, Credinţă şi modernitate, în Almanah
Bisericesc, Arhiepiscopia Bucureştilor, Bucureşti, 1999, p. 72.
25
Idem, Hristos, Biserică, Societate, Ed. IBM al BOR, Bucureşti, 1998, p. 40.
26
Idem, Ortodoxie şi globalizare, în Almanah Bisericesc, Arhiepiscopia Târgoviştei,
Târgovişte, 2005, p. 19.
27
Georgios I. MANTZARIDIS, Globalizare şi universalitate. Himeră şi adevăr,
trad. Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 13.
28
Pr. Prof. Dr. George REMETE, Spiritualitate şi Consumism. A fi şi / sau a avea,
în rev. Studii Teologice, nr. 3-4 / iulie - decembrie 2004, p. 128.
29
Pr. Prof. Dr. Dumitru POPESCU, Hristos, Biserică, Societate, op. cit., p.
48.
30
Pr. Lect. Dr. Mihai HIMCINSCHI, Modernitate, globalizare, biserică, art. cit.,
p. 394.
31
Ibidem, p. 73.
32
Pr. Prof. Dr. Ion BRIA, Ortodoxia şi semnificaţia ei azi, în Almanah Bisericesc,
Arhiepiscopia Târgoviştei, Târgovişte, 2005, p. 129.
BIBLIOGRAFIE
1. BĂDULESCU, Pr. Drd. Dan, New Age: o pseudo-religie mondială, în

rev. Studii Teologice, nr. 1-2, ianuarie-iunie / 2000.
2. IDEM, Împărăţia răului: New age, Ed. Christiana, Bucureşti, 2001.
3. HIMCINSCHI, Pr. Lect. Dr. Mihai, Modernitate, globalizare, biserică,
în vol. Biserica în era globalizării, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia,
2003.
4. HOPKO, Pr. Prof. Dr. Thomas, Educaţia teologică şi modernitatea, în
rev. Studii Teologice, nr. 4-6, iulie - decembrie / 1994.
5. IDEM, Speaking the Truth in Love, St. Vladimir's Seminary Press,
200
Crestwood, New York, 2004.

6. HRISTODULOS, Arhiepiscop al Atenei, Primat al Greciei, Misiunea
Socială a Bisericii, Ed. Trinitas, Iaşi, 2000.
7. ISTODOR, Pr. Lect. Dr. Gheorghe, New Age sau revrăjirea lumii, în
vol. Misiune şi responsabilitate creştină, Ed. ASA, Bucureşti,
2007.
8. Ioan PAUL al II-lea, Planul lui Dumnezeu. Decalog pentru mileniul III,
trad. Willi Tauwinkl, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1999.
MIHĂIŢĂ, Prof. Dr. Nifon, Misiologie creştină, ediţia a II-a,
Ed. ASA, Bucureşti, 2005.
9. MANTZARIDIS, Georgios I., Globalizare şi universalitate. Himeră şi
adevăr, trad. Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă, Ed. Bizantină, Bucureşti,
2002.
10. POPESCU, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Credinţă şi modernitate, în
Almanah Bisericesc, Arhiepiscopia Bucureştilor, Bucureşti, 1999.
11. IDEM, Hristos, Biserică, Societate, Ed. IBM al BOR, Bucureşti, 1998.
12. IDEM, Ortodoxie şi globalizare, în Almanah Bisericesc, Arhiepiscopia
Târgoviştei, Târgovişte, 2005.
13. ROSE, Pr. Serafim, Ortodoxia şi religia viitorului, trad. Mihaela Grosu,
Editura Cartea ortodoxă, Galaţi, 2004.
14. STOICA, Pr. Conf. Dr. Ion, BUTE, Pr. Asist. Drd. Sorin, Repere
privind relaţia dintre religie şi societate în perspective extinderii
Uniunii Europene, în vol. Religia în societate la început de secol
XXI. Tendinţe europene, Ed. Valahia University Press, Târgovişte,
2006.
15. TIA, Arhim. Lect. Univ. Dr. Teofil, Mutaţii de paradigmă culturală în
lumea postmodernă. Noua exigenţă de “fertilizare creştină” a
culturii, în rev. Mitropolia Olteniei, nr. 5-8 / 2003.
16. VOICU ,Drd. Mădălina, Modernitate religioasă în societatea
românească, în rev. Sociologie Românească, nr. 1-4, 2001.
17. VULCĂNESCU, Mircea, Creştinul în lumea modernă, în vol. Gândirea
Socială a Bisericii, coordonatori Ioan I. Ică jr. şi Germano Marani,
Ed. Deisis, Sibiu, 2002.
18. *** Despre mişcarea New Age, www.crestinortodox.ro.
201
PROVOCĂRI LA INSTITUŢIA FAMILIEI
Pr. Drd. Edmond Nicolae POPA,

Consilier Social
Introducere
După învăţătura Sfintei noastre Biserici, familia este un aşezământ

dumnezeiesc şi temelia vieţii de obşte. Ea se întemeiază prin căsătorie, adică
prin legătura dintre bărbat şi femeie, binecuvântată de Dumnezeu în faţa
sfântului Altar. Această legătură răsare din imboldul firesc sădit de Dumnezeu
în om. "De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia
sa şi vor fi amândoi un trup" (Efes. 5, 31).
Cea dintâi familie s-a întemeiat în rai, având ca preot şi martor pe însuşi
Dumnezeu. "Şi a făcut Dumnezeu pe om, după chipul Său; după chipul lui
Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat,
zicând: creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul" (Fac. 1, 27-28).
Însuşirile familiei creştine se desprind din învăţătura sfintei Biserici
despre căsătorie şi sunt:
1) Unitatea şi egalitatea. Familia trebuie să fie întemeiată prin legătura
dintre un singur bărbat şi o singură femeie. "Fiecare (bărbat) să-şi aibă femeia
sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său" (I Cor. 7, 2). Sfânta noastră Biserică
nu îngăduie legatura dintre bărbat şi mai multe femei, căci această înjoseşte
femeia. În familia creştină femeia este soţie, adică tovarăşa de viaţă şi
împreună-lucrătoare cu bărbatul, în toate. Creştinismul a ridicat femeia din
starea de înjosire faţă de bărbat, în care se găsea mai înainte, şi a aşezat-o în
toată vrednicia ei de fiinţă creată "după chipul lui Dumnezeu", precum spune
Sfântul Apostol Pavel: "Nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască,
pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus" (Gal. 3, 28).
Astfel, creştinismul a arătat pentru prima dată că femeii i se cuvine
aceeaşi preţuire ca şi bărbatului. Numai mult mai târziu, orânduielile
omeneşti i-au recunoscut şi ele femeii drepturi şi îndreptăţiri alături de
bărbat.
2) Dragostea şi buna învoire dintre soţi. Când sila, sau alte pricini, ca de
202
exemplu averea, duc la întemeierea unei familii, atunci rareori traiul între soţi
este fericit.
3) Curăţia. Sotii să nu fie în apropiata înrudire trupească şi sufletească.
Prin canoanele sale, sfânta noastră Biserică a stabilit gradele de rudenie, care
fac cu neputinţă încheierea căsătoriei.
4) Sfinţenia. Familia trebuie să fie binecuvântată prin Taina Sfintei
Cununii. Sfântul Apostol Pavel numeşte căsătoria, prin care se înfiinţează
familia, Taina mare, dar nu altfel, ci numai dacă ea este întemeiată în Hristos
şi în Biserică (Efes. 5, 32). Pentru însemnătatea pe care familia o are în viaţa de
obşte, binecuvântarea dumnezeiască este de neapărată trebuinţă.
5) Trăinicia. Căsătoria să fie pentru toată viaţa, căci: "Ce a împreunat
Dumnezeu, omul să nu despartă" (Matei 19, 6). Iar Sfântul Apostol Pavel
spune: "Celor ce sunt căsătoriţi le poruncesc, nu eu, ci Domnul: Femeia să nu
se despartă de bărbat. Iar dacă s-a despărţit, să rămână nemăritată sau să se
împace cu bărbatul său; tot aşa, bărbatul să nu-şi lase femeia" (I Cor. 7, 10-11).
În afară de moartea trupească, sfânta Biserică îngăduie desfacerea legăturii
dintre soţi (divorţul) numai din pricini morale asemănătoare morţii trupeşti,
cum sunt: necredincioşia (adulterul), sau alte legături trupeşti neîngăduite
(Matei 19, 9).
După învăţătura sfintei noastre Biserici, scopul familiei este:
1) Naşterea de copii, spre înmulţirea neamului omenesc şi a
credincioşilor sfintei Biserici;
2) Ajutorarea soţilor întreolaltă, pentru uşurarea vieţii;
3) Ocrotirea moralităţii soţilor.
S-a mai spus că omul este creat pentru viaţa în societate (de obşte), adică
pentru a trăi împreună cu semenii săi: "Şi a zis Domnul Dumnezeu: nu este
bine să fie omul singur; să-I facem ajutor potrivit pentru el" (Fac. 2, 18). Cea
dintâi formă a vieţii de obşte este tocmai familia. Pe familie se întemeiază apoi
toate celelalte forme de viaţă obştească. Dar familia nu este numai sâmburele
din care creşte obştea (societatea) omenească, ci ea este şi cel dintâi aşezamânt
de creştere morală a omului, neapărat necesar pentru bunăstarea societăţii.
Familia este răsădniţa de virtuţi şi izvor de întărire morală. În sânul ei îşi
primeşte copilul primele îndrumări de viaţă, care îi rămân întipărite în suflet
pentru totdeauna. Căci, dacă temelia bunei creşteri a copilului este dragostea
şi înţelegerea firii sale, lucrul acesta se face mai întâi şi cel mai bine în familie.
Numai părinţii au dragoste faţă de copiii lor în măsura cea mai mare şi numai
ei au prilej potrivit şi îndelungat să înţeleagă deplin firea fiecărui copil al lor.
Pentru a-şi putea îndeplini cum se cuvine lucrarea ei, de a creşte oameni
cinstiţi în orice privinţă, familia creştină trebuie să se călăuzească după
îndrumările morale sănătoase care se găsesc în învăţătura sfintei noastre
203
Biserici Ortodoxe, păstratoarea adevărurilor veşnice.

1) Iubirea şi stima reciprocă. Soţii sunt datori să se iubească şi să se
cinstească unul pe altul. Această datorie răsare chiar din unirea lor prin
căsătorie, căci ei "nu mai sunt doi, ci un trup" (Matei 19, 6). Sfântul Apostol
Pavel spune: "Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată; asemenea şi femeia
bărbatului" (I Cor. 7, 3).
2) Credincioşia. Să-şi păstreze unul altuia credincioşia făgăduiţa în faţa
altarului.
3) Ajutorarea. Să se ajute unul pe altul în chip desăvârşit şi să lucreze
împreună pentru cele trebuitoare vieţii, împărtăşind împreună atât bucuriile
cât şi greutăţile ei.
4) Curăţia şi cumpătarea. Să trăiască împreună în dreptate, curăţie şi
cumpătare.
5) Munca împreună şi desăvârşirea morală. În orice împrejurare, soţii
sunt datori să se lege cât mai strâns unul de altul, să-şi împlinească lipsurile,
să-şi desăvârşească însuşirile şi darurile şi să lucreze împreună pentru
propăşirea morală a fiecăruia şi pentru buna educaţie a copiilor lor, având
drept călăuză poruncile creştine.
I. Rolul moral şi social al familiei
Este necesar să redescoperim demnitatea, sensurile şi menirea familiei

din zilele noastre, privite în lumina Sfintei Evanghelii, pentru a umple un gol
spiritual şi pentru însuşirea moralei ortodoxe în viaţa de zi cu zi. Familia este
cel dintâi aşezământ divin, întemeiat de Dumnezeu pentru om în rai, cu sfatul
Preasfintei Treimi: ,,Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor
asemenea lui” (Fac. 2, 18). Familia este celula şi baza societăţii, prima ,,bise-
rică” întemeiată de Dumnezeu din iubire pentru om, după modelul Bisericii
cereşti. Cea dintâi familie a fost întemeiată în rai, nu pe pământ, având ca
Arhiereu şi martor pe Însuşi Dumnezeu, pentru a sublinia ce mare rol are
familia, ce demnitate i-a dat Creatorul şi ce misiune deosebită i-a încredinţat.
După morala creştină, familia este prima şi cea mai mică celulă a
organismului social. Originea ei stă în natura socială a omului şi în voinţa
divină exprimată pozitiv la crearea omului (Fac. 1, 27-28). Familia se
întemeiază prin căsătorie, adică prin legătura de bună voie şi pentru toată
viaţa a unui bărbat şi a unei femei. Însuşirile fiinţiale ale căsătoriei sunt:
unitatea, trăinicia, sfinţenia şi egalitatea dintre soţi. Scopul căsătoriei este:
înmulţirea neamului omenesc, ajutorul reciproc, înfrânarea trupească şi
îndeosebi ,,stabilirea unei stări desăvârşite între soţi, ca să se împlinească
reciproc, transmiţând unul altuia calităţile şi darurile care sunt proprii
fiecăruia, înnobilându-se reciproc şi lucrând la îndeplinirea menirii morale a
204
fiecăruia” (Hristu Andrutsos). Scopul căsătoriei este îndeosebi ultimul,

fiindcă sunt căsătorii şi fără copii şi nu din vina soţilor şi fiindcă ajutorul
reciproc poate fi dat şi fără legătura căsătoriei.
În decursul timpului - în urma păcatului strămoşesc - decăzând
căsătoria din curăţenia ei originară, a decăzut şi familia. Mântuitorul,
reabilitând căsătoria şi înnobilând-o moral prin ridicarea la valoarea unei
Sfinte Taine, a reabilitat şi familia. Hristos întăreşte din nou legătura
căsătoriei dintre bărbat şi femeie şi o înalţă, din ordinea naturii, în ordinea
harului, învăluindu-o, prin participarea Sa la nunta din Cana Galileei, în
ambianţa harică ce iradia din Persoana Sa. Săvârşind acolo prima minune,
prin puterea Sa dumnezeiască, şi dând perechii ce se căsătorea să bea din vinul
iubirii, El ne arată că începe înălţarea vieţii omeneşti în ordinea harului şi în
iconomia mântuirii, de la întărirea şi înălţarea căsătoriei. Astfel, Taina unirii
indisolubile între un bărbat şi o femeie, ca unire care se spiritualizează într-o
tot mai adâncă comuniune, este Taină în Hristos. ,,Taina aceasta mare este; iar
eu zic, în Hristos şi în Biserică”, spune Sfântul Apostol Pavel (Efes. 5, 32).
Unirea lor în Hristos este o „mică biserică”, după cum arată Sfântul Ioan Gură
de Aur: ,,Căsătoria este un chip tainic al Bisericii. Când cei doi se unesc în
căsătorie, ei nu mai sunt ceva pământesc, ci chipul lui Dumnezeu”.
Faptul că la începutul istoriei omenirii Dumnezeu a întemeiat familia
(Fac. 1, 28), arată că dreptul de existenţă al familiei, precum şi dreptul
părinţilor asupra copiilor are origine divină. Desigur, autoritatea publică este
îndreptăţită să intervină în instituţia familiei, de pildă, când aceasta a ajuns
într-o stare precară şi nu se mai poate ajuta singură. Are acest drept fiindcă
familia este membru al societăţii. De asemenea, este îndreptăţită intervenţia,
când în familie s-au produs ştirbiri grave ale drepturilor reciproce, căci datoria
statului este să apere dreptul încălcat. În ceea ce priveşte dreptul părinţilor
asupra copiilor, acesta, după morala creştină, este un drept firesc, şi copiii stau
sub autoritatea părinţilor până la majorat. Statul, prin instituţiile sale de
învăţământ, se îngrijeşte de instrucţia copiilor şi de completarea educaţiei lor,
putând interveni când educaţia este total neglijată de părinţi.
Familia, făcând parte din stat, are să se încadreze în organizaţia lui,
contribuind la realizarea scopului său. Cât priveşte organizarea interioară a
familiei, soţii stau în raport de egalitate, cu autoritate comună faţă de copii.
După învăţăturile Bisericii, conducerea în familie revine bărbatului: ,,Femeile
să li se supună bărbaţilor lor ca Domnului. Pentru că bărbatul este cap femeii,
aşa cum şi Hristos este cap Bisericii” (Efes. 5, 22-23). Dar femeia nu este
sclavă, ci tovarăşa bărbatului, împărţind cu el autoritatea părintească.
Familia este cel dintâi cadru social de care fiecare om are nevoie pentru a
vieţui în el. Ea este, mai ales, mediul cel mai prielnic pentru naşterea,
dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane. Dintre toate vieţuitoarele, omul se
205
naşte cel mai plăpând şi cel mai neputincios în a-şi satisface nevoile vitale
existenţei: total dezarmat, singurul lui mijloc de conservare fiind lacrimile. De
aceea, el are neapărată nevoie de ajutorul neîncetat al părinţilor săi, care, în
această lucrare, nu pot fi întrecuţi de nimeni.
Familia este prima alcătuire de viaţă obştească şi sâmburele din care
cresc toate celelalte forme de viaţă socială. Scopul şi funcţia ei principală este
de a asigura înmulţirea, perpetuarea şi creşterea omenirii. De aceea, ea este
organizată cu deosebire în vederea copilului. Procrearea, întreţinerea,
îngrijirea, creşterea şi aşezarea copilului constituie preocuparea centrală a
familiei. Familia procură membri pentru societăţile superioare, pregătindu-i
cea dintâi pentru viaţa socială. Ea este o adevărată cheie de boltă pentru
siguranţa şi echilibrul vieţii sociale, prin faptul că asigură în chip firesc
naşterea, creşterea şi pregătirea membrilor societăţii.
Familia este prima societate naturală şi adevărată celulă socială. În
organizarea sa proprie, ea oferă garanţii de moralitate; este prima şcoală care
pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-l să-şi îndeplinească
datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii. Familia
este un oficiu înalt al respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare, al
seninătăţii constructive. Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune,
seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală
şi echilibrată. Căminul nu este numai confort domestic, ci şi un ,,loc de
reculegere, de linişte, de regăsire lămuritoare cu tine însuţi”.
Familia este un paznic ce veghează neîncetat şi un zăgaz puternic care
ocroteşte moralitatea părinţilor prin bucuriile curate şi senine, precum şi prin
sentimentele de iubire şi răspundere pe care le prilejuieşte. Copiii sunt pentru
părinţii lor un imbold puternic spre muncă şi economie, spre cât mai multe
virtuţi, precum şi o puternică pavăză contra ispitelor din afară. Prezenţa
copiilor exercită o cenzură morală din cele mai eficiente asupra conduitei
părinţilor. Din dorinţa şi grija de a-i face cât mai buni şi mai fericiţi, părinţii îşi
dau toată silinţa să le ofere pilde personale cât mai bune şi să propăşească
mereu în toate domeniile.
Într-adevăr copiii exercită asupra părinţilor lor o puternică influenţă
binefăcătoare, fiind şi ei, la rândul lor, într-un fel oarecare şi fără să ştie,
educatori ai părinţilor lor. Astfel, chiar înainte de a se naşte, mintea şi inima
părinţilor se pregătesc pentru primirea lor în condiţii optime, verificându-se şi
transfigurându-se. Una dintre cele mai importante misiuni, pe care copiii o
îndeplinesc printre noi, cei maturi, este de a ne prilejui şi ajuta să ne păstrăm şi
să ne recăpătăm tinereţea. Copiii sunt vestitorii şi purtătorii primăverii; ei
răspândesc pretutindeni un aer proaspăt de noutate şi frăgezime. Înnoirea şi
întinerirea efectuată de copil asupra organismului mamei sale, care cuprinde
şi sufletul ei, se extinde asupra întregii familii, stimulând în toţi cei din jurul lor
206
forţe latente nebănuite, izvoare de energie fizică şi spirituală până atunci

necunoscute.
Copilul este o călăuză miraculoasă care ne poartă din nou în lume,
obligându-ne s-o cunoaştem din ce în ce mai bine. Datorită copiilor noştri,
stimulaţi de ei şi de dragostea pentru ei, devenim mai luminaţi, mai puternici
şi mai buni. Prin ei ne reluăm de la început întreaga noastră viaţă şi activitate,
acel anevoios şi splendid efort de umanizare. Între noi şi copiii noştri are loc un
permanent schimb de valori, o dăruire reciprocă. Dacă îi învăţăm alfabetul, ei
ne învaţă în schimb un alfabet mult mai scump şi mai nobil al emoţiilor, al
primelor sentimente, al uriaşei fantezii, al purităţii şi al candoarei, puterea de
a descoperi lumea cu priviri proaspete.
Dragostea neţărmurită faţă de copiii noştri ne arată ceea ce ar trebui să
fie dragostea pe care o merită orice semen al nostru. Prin copii ne legăm de
lume şi de viaţă în chipul cel mai indisolubil şi mai generos, căpătăm o
sensibilitate comună faţă de problemele societăţii. Participarea activă la toate
biruinţele şi înfrângerile, la toate bucuriile şi necazurile copiilor noştri ne
umple viaţa şi ne îmbogăţeşte fiinţa, dându-ne prilejul de a gusta farmecul
prieteniei şi al sincerităţii adevărate. Mai presus de toate, copiii ne sunt
dascălii noştri cei mai buni, care ne deprind să iubim pe oameni în modul cel
mai deplin şi dezinteresat. De aceea, iubirea părinţilor pentru copiii lor este
dată ca model de iubire adevărată.
Familia este cea mai necesară şcoală de omenie. Statisticile judiciare
arată că majoritatea delincvenţilor şi a celor din instituţiile de corecţie au fost
lipsiţi de o reală asistenţă din partea familiei. Familia procură frâna cea mai
eficientă şi mai suportabilă împotriva izbucnirii patimilor. Ea este, de
asemenea, o primă şi temeinică şcoală a altruismului. Prin familie se poate
obţine cea mai deplină şi mai statornică corectare a egoismului individual.
Celibatarul ignoră sentimente din cele mai profunde şi mai nobile, cum
sunt: iubirea conjugală, iubirea maternă sau paternă, iubirea frăţească,
iubirea filială, sentimentul unei colaborări continue şi organice. Datorită
familiei, omul nu este izolat în lume, fără rădăcini în trecut, fără reazem în
prezent şi fără speranţă în viitor. S-a constatat că cei fără familie sunt gata
pentru orice aventură. În familie se deprind disciplina şi spiritul de iniţiativă şi
se cultivă sentimentul demnităţii, dreptăţii, iubirii, respectului şi ajutorului,
sentimentul sacrificiului, care sunt elemente de bază ale vieţii sociale.
Continuarea între generaţii începe de la raporturile dintre părinţi şi
copii, care se extind şi asupra celorlalţi membri ai societăţii şi care beneficiază
de însuşirile deosebite obţinute în cadrul familiei. Prin comunitatea de sânge,
de educaţie, de amintiri, de viaţă şi prin faptul că au aceiaşi părinţi, copiii îşi
dezvoltă sentimentul dragostei frăţeşti, care este izvorul celei mai dificile
dintre virtuţi şi anume: recunoaşterea fără invidie a valorii şi meritelor altora.
207
Frăgezimea copiilor şi afecţiunea părintească cu care sunt înconjuraţi de

părinţii lor fac ca primele îndrumări de viaţă pe care le primesc în familie să
rămână pentru totdeauna adânc întipărite în sufletul lor. Familia formează pe
membrii ei prin căldura dragostei, al cărei sanctuar este, prin excelenţă,
dragoste, care este climatul cel mai prielnic pentru dezvoltarea omului. Într-
adevăr, nicăieri nu găsim resursele de răbdare, iubire, abnegaţie, atât de
necesare educării copiilor, ca la părinţii lor.
Prin iubire şi prin înţelegerea firii copilului, care este cea mai înlesnită în
familie, părinţii le pot asigura copiilor lor o educaţie în condiţii optime. Unul
din marile merite ale familiei în educarea copiilor este că le pune înainte
exemple care traduc în acte vii şi concrete formula abstractă a datoriei. Familia
este o şcoală a iubirii aproapelui, a cărei primă realizare este străduinţa de a
dori, voi şi înfăptui binele copiilor proprii, potrivit cuvintelor Mântuitorului:
,,Este oare între voi un astfel de om, care atunci când fiul său i-ar cere pâine, el
să-i dea piatră ?” (Mt. 7, 9). Cultivată în familie, iubirea aproapelui se va putea
mai uşor extinde şi în afara familiei.
Căminul este mediul cel mai prielnic pentru reculegere şi pentru o
colaborare deplină între cele două sexe. În cuprinsul lui, sensibilitatea
feminină şi însuşirile energice ale bărbatului au posibilitatea de a se întâlni şi
de a colabora, întregindu-se reciproc. Soţii au în familie condiţiile cele mai
bune de a se educa reciproc printr-o colaborare continuă. De asemenea, fraţii
şi surorile vor dobândi o experienţă foarte utilă în convieţuirea lor din familie
pentru viaţa de mai târziu, când vor trebui să ştie cum să se comporte faţă de
celălalt sex. Copiii cimentează legăturile dintre soţi. Copiii fiind obiectul
comun al dragostei lor, părinţii chiar când şi-au răcit sentimentele unul faţă de
celălalt, se întâlnesc măcar în iubirea şi grija lor comună pentru copii. Astfel,
copiii contribuie foarte mult la temeinicia şi trăinicia căsătoriei. Statisticile
arată că divorţurile sunt mult mai numeroase între soţii care nu au copii.
În general, familia contribuie foarte mult la educarea omului pentru
viaţa socială din afara familiei. Adâncimea şi sinceritatea sentimentelor ce
leagă pe membrii familiei influenţează pozitiv relaţiile cu ceilalţi semeni, care
nu sunt în fond decât alţi părinţi, alţi fraţi, alte surori, alţi unchi ai noştri.
Dovadă pentru aceasta avem modurile de adresare obişnuite la poporul nostru
ca: ,,mamă”, „tată”, „unchiule”, „mătuşă”, care se fac şi faţă de străinii de
familie. Morala creştină cere să ne comportăm faţă de semenii noştri ca şi faţă
de membrii familiei noastre: faţă de cei de vârsta părinţilor ca faţă de propriii
noştri părinţi, iar faţă de cei de vârsta surorilor şi fraţilor noştri ca faţă de
propriile noastre surori şi ca faţă de propriii noştri fraţi.
208
II. Provocări la instituţia familiei
Dacă urmărim istoria vieţii de familie, de-a lungul timpului, ne putem

da seama că au existat întotdeauna pericole care să ameninţe această celulă de
bază a societăţii, dar acestea erau puţine şi nu se manifestau la scară mare în
relaţiile dintre soţi sau în raporturile sociale.
Cazurile în care familiile se destrămau erau tot mai rare. Principala
cauză de divorţ, îngăduită şi de Biserică, era infidelitatea conjugală sau
adulterul, care aducea după sine moartea morală a familiei. Adulterul a fost
condamnat chiar de Mântuitorul Iisus şi a constiutit un motiv canonic de
divorţ: "Oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricina de desfrânare, o face
să săvârşească adulter, şi cine va lua pe cea lăsată săvârşeşte adulter"
(Matei 5, 32). Cu vremea însă, cauzele care au dus la slăbirea şi destrămarea
vieţii de familie s-au înmulţit şi au devenit o realitate în viaţa multor persoane.
Acestea au împiedicat pe de o parte închegarea unor familii adevărate, pe de
altă parte au slăbit viaţa de familie sau pur şi simplu au distrus-o, încât astăzi
aceste cauze şi pericole pentru familie şi pentru viabilitatea ei sunt tot mai
numeroase, fiind întâlnite la un număr tot mai mare de persoane. Dacă la
început divorţul era îngăduit doar pentru adulter sau alte motive asimilate cu
moartea, atât morală: alienaţia incurabilă, crima, avortul, atentatul la viaţa
soţului, osânda gravă din partea duhovnicului, care se dădea pentru păcate
foarte grele, adică adulterul, boala venerică, silirea la acte imorale, refuzul
vieţuirii conjugale şi părăsirea domiciliului, religioasă: apostazia, erezia,
ţinerea la botez a propriului copil, fizică parţială: impotenţa, boala
incurabilă şi contagioasă, sau civilă: declararea unui soţ dispărut, anularea
căsătoriei prin hotărâre judecătorească, călugărirea sau alegerea de episcop,
motive îngăduite şi de Biserică, cu vremea acestea s-au înmulţit şi diversificat,
contribuind tot mai mult la slăbirea şi distrugerea familiei. Vom aminti câteva
dintre acestea, subliniind de la început că marea majoritatea a lor au la bază
lipsa credinţei în Dumnezeu şi ignoranţa sau nerespectarea legilor morale. Ele
sunt proprii unei lumi lipsite de instrucţia şi educaţia religioasă unei societăţi
în plin proces de secularizare.
Cel dintâi motiv este individualismul, egoismul sau iubirea de sine
exagerată care ne face să uităm de semenul nostru şi să punem în centru
preocupărilor grija şi interesul pentru propria persoană. Această stare
potrivnică poruncii de bază a Evangheliei, care este iubirea aproapelui,
determină pe membrii familiei să uite de obligaţiile faţă de cei apropiaţi, soţi şi
copii, şi să caute în viaţa de familie numai plăcerea erotică. De aici atitudinea
de neacceptat a soţilor de dezinteres faţă de scopul principal al căsătoriei şi al
familiei care este naşterea de prunci, creşterea şi educarea lor şi formarea
pentru viaţă. Această atitudine este determinată în viaţa multora de modul în
209
care au înţeles viaţa sau relaţia dintre bărbat şi femeie înainte de căsătorie. În
această privinţă, un pericol foarte mare este începerea vieţii sexuale de
timpuriu, imediat ce tinerii intră în pubertate, încurajarea şi îndemnul, de
multe ori din partea medicilor sau a altor factori răspunzători de educaţie, de a
urma această cale, pe care o socotesc normală şi firească şi care aduce după
sine îmbătrânirea precoce, blazarea şi epuizarea timpurie a puterilor fizice şi
sufleteşti, dezinteresul pentru viaţă şi fuga de obligaţiile familiale. Nu a trecut
de mult vremea când fete din liceu gravide erau încurajate în modul lor greşit
de vieţuire, sau când tinere studente sau eleve declarau că este o ruşine ca o
fată să se căsătorească fecioară. La aceasta s-a adăugat tragedia legalizării
avortului, care determină pe atâţia tineri să vadă în relaţia dintre bărbat şi
femeie numai plăcerea erotică şi deloc obligaţiile care decurg dintr-o legătură
de familie, de la care nu mai aşteaptă nimic frumos, iar când aceasta are loc,
uşurinţa cu care abandonează copii sau îi ucid, mai ales când cuplurile nu sunt
cununate civil şi cu atât mai mult religios, lipsa de interes faţă de educaţia
copiilor, atitudinea de violenţă a părinţilor faţă de copii şi invers, aspect care
capătă proporţii îngrijorătoare în societatea românească, scăderea numărului
copiilor sau a natalităţii în general, prin folosirea contraceptivelor şi în chip
special prin numărul imens de mare al întreruperilor de sarcini care a devenit
un adevărat măcel al pruncilor nevinovaţi şi o plagă a vremii noastre, ca lepră
în antichitate şi ciuma în evul mediu.
A doua cauză a destrămării familiei şi a slăbirii coeziunii ei interioare o
constituie modelele noi de familie, care nu sunt altceva decât forme denaturate
ale modului de convieţuire firească dintre bărbat şi femeie. Aceste aşa zise
familii încearcă să ofere un model alternativ faţă de ceea ce înseamnă familia
serioasă şi adevărată, dar nu sunt decât schimonosiri ale acesteia. Ele nu au la
bază legătura firească dintre bărbat şi femeie şi mai ales scopul pentru care a
fost creată familia. Prima formă denaturată a familiei este traiul în concubinaj,
convieţuirea fără căsătoria religioasă, care înseamnă trăirea în fărădelege. Ea
nu urmăreşte decât plăcerea trupească şi lipsa de responsabilitate care
decurge din căsătoria legală. Ea are la bază instinctul erotic, este o căsătorie de
probă care se poate destrăma oricând fără nici un fel de obligaţii reciproce,
care nu urmăreşte aducerea pe lume a copiilor, ci doar satisfacerea plăcerii
trupeşti şi care reprezintă un pericol pentru adevărata viaţă de familie. Ea este
tot mai curentă în mediul urban. Consensul doar între cei doi angajaţi într-o
asemenea relaţie, fără nici un aspect legal sau religios este o acceptare a vieţii
păcătoase de către amândoi partenerii. Din aceastea decurg familiile
monoparentale, în care unul din parteneri, în urma naşterii unui copil, acceptă
să-l crească, fără nici un fel de obligaţie faţă de celălalt partener, de care se
desparte cu uşurinţă, lipsind pe copilul născut din vieţuirea păcătoasă, de
dragostea ambilor părinţi, sau familii provenite din divorţ, în care copilul
210
rămâne numai cu un părinte. În această privinţă, trebuie să remarcăm că, dacă

odinioară divorţul era acceptat mai greu, acum el se pronuţă cu prea multă
uşurinţă şi totală iresponsabilitate, nemaiîncercându-se împăcarea soţilor.
Divorţul a devenit un lucru mai mult decât firesc în viaţa societăţii, ceea ce
denotă o concepţie total greşită despre căsătorie şi familie, care pot fi
desfăcute oricând şi din orice capriciu.
La acestea adăugăm formele total denaturate de relaţia nefirească dintre
persoane de acelaşi sex, bărbat cu bărbat şi femeie cu femeie, prin practicarea
păcatelor împotriva firii, a homosexualităţii, lesbianismului, care atacă direct
scopul principal al căsătoriei şi familiei, care este naşterea de prunci. Acestea
nu sunt decât forme bolnăvicioase ale instinctului de procreare, pe care
Biserica nu le acceptă niciodată. Ceea ce este şi mai grav, îl constituie faptul că
în aceste forme de vieţuire, copiii care se nasc în familiile adevărate şi normale,
fiind înfiaţi de asemenea cupluri cu viaţă nefirească, devin obiectul plăcerii lor
şi al deformării instinctului procreării, aşa cum şi colectivismul sexual
transformă omul în sclavul plăcerilor dereglate de păcat, ca şi întreaga gamă a
perversiunilor sexuale care coboară pe om sub demnitatea sa. Tot aici am
putea să mai adăugăm implantarea ovului uman prin fecundări artificiale care
reprezintă tot o formă denaturată a vieţii de familie şi un pericol la adresa
fiinţei umane şi a vieţii în general. Un pericol real îl prezintă şi globalizarea,
care atentează tot mai mult la identitatea familiei şi popoarelor, care apreciază
raportul dintre indivizi şi popoare doar prin prisma economică şi financiară.
Demonul patimii trupeşti şi al iubirii de avuţie pune în felul acesta tot mai mult
stăpânire pe oameni, îndepărtându-i de la idealul sublim al vieţuirii şi al
întregirii reciproce în cadrul familiei. Nu mai puţin important este în procesul
de slăbire şi de destrămare a vieţii de familie şi curentul său mişcarea
feministă care urmăreşte tot mai mult emanciparea femeii, nu atât de sub
stăpânirea bărbatului, cât mai ales sub obligaţiile pe care în mod firesc le are în
cadrul vieţii de familie: naşterea de prunci, grija şi dragostea faţă de ei şi de soţ.
Feminismul nu este altceva decât denaturarea menirii cu care femeia a fost
creată de Dumnezeu, aceea de a fi soţie şi mamă. Toate aceste forme
denaturate ale vieţii de familie şi devieri de la o adevărată vieţuire a celor doi
parteneri, pe care Dumnezeu i-a creat unul pentru altul, constituie grave
pericole care sapă la temelia vieţii sănătoase de familie, distugându-o şi
diminuându-i importanţa. Ele constituie adevărate pericole sociale care nu
duc decât la destrămarea modului firesc de vieţurie a oamenilor.
În sfârşit, merită să amintim aici şi a treia categorie de motive care
contribuie la destrămarea familiei şi la slăbirea ei. Între acestea, aşa-zisul
conflict între generaţii, care are la bază falsa idee despre raporturile corecte
dintre membrii familiei şi mai ales proasta sau greşita educaţie care se face
tinerilor, dar şi libertatea exagerată care li se acordă şi care se transformă în
211
libertinaj. Tinerii care nu mai ascultă de parinţi şi încearcă să iasă de sub

autoritatea acestora, nu sunt decât victimele unei false concepţii de viaţă,
deoarece nici diferenţa de vârstă, nici tehnicizarea sau mijloacele moderne ale
civilizaţiei nu ne îndreptăţesc să dispreţuim experienţa de viaţă a părinţilor şi
mai ales dorinţa sinceră de a asigura viitorul fericit al copiilor lor. Nu există
părinţi care să nu dorească binele propriului său copil. Cu toate acestea, există
atâţia tineri care, asemenea fiului risipitor din Evanghelie, se îndepărtează de
casa părintească, de părinţi şi de modul lor de viaţă şi, de cele mai multe ori,
cad pradă unei vieţuiri nedemne şi păcătoase, care nu înseamnă deloc
modernitate sau generaţie nouă, ci cultivarea unui mod nesănătos de viaţă,
care nu le ajută cu nimic la formarea personalităţii lor.
ţ
Un pericol extem de mare pentru via a de familie îl constituie influenţa
masa- mediei asupra acesteia. Prin mijloacele de informare, dar mai ales prin
televiziune şi publicaţii, reviste şi ziare, se atentează la viaţa de familie prin
publicitatea care se face pornografiei, violenţei, păcatelor împotriva firii,
sexualităţii în general, ceea ce determină mai ales tinerii să nu se mai
gândească la adevărata şi frumoasa viaţă de familie, pe care să o dorească, ci
mai ales la satisfacerea exagerată şi nefirească a instinctului sexual.
Televizorul a ajuns să fie numit "o cetate a Somodei" pentru impactul negativ
pe care îl are asupra tinerilorîn general. Nu există nici o emisiune în care să se
vorbească despre familie, principiile sănătoase pentru întemeierea ei,
obligaţiile soţilor între ei şi faţă de copii, dragostea care trebuie să unească pe
cei doi soţti, sinceritatea, credincioşia, sfinţenia vieţii familiale, naşterea de
prunci, creşterea şi educaţia lor, pe când filmele şi reclamele pornografice
abundă pe fiecare post.
Nu mai puţin dăunătoare pentru viaţa de familie sunt şi căsătoriile
mixte, adică cele care se încheie între creştinii orotodoxi cu parteneri
aparţinând altor confesiuni, catolică, protestantă sau cultelor neprotestante
sau chiar necreştini: mahomedani, evrei, budişti, hinduişti, brahmani şi alţii.
În condiţiile în care se desfăşoară viaţa în ţara noastră, când capătă tot mai
multă realitate economia de piaţă şi pătrunderea elementului străin, mai ales
în domeniul vieţii comerciale, se constată şi o creştere a numărului căsătoriilor
mixte, încheiate între români, mai ales femei, şi străini de toate naţionalităţile
şi de toate religiile sau confesiunile ori cultele creştine. Neavând aceeaşi
credinţă, aceeaşi limbă şi aceleaşi obiceiuri şi tradiţii culturale şi de familie, în
mod firesc, aceste cupluri îşi împropriază un mod deosebit de viaţa, care diferă
de cel obişnuit sau tradiţional, cu efecte negative asupra celor doi parteneri.
Cei mai mulţi din partenerii acestor căsătorii trăiesc necununaăi, iar copiii
rămân de foarte multe ori nebotezaţi. Oricum, latura religioasă este cea
afectată poate cel mai mult. La aceasta trebuie să adăugăm că legalizarea şi
încurajarea prostituţiei prezintă unul dintre cele mai grave atentate la viaţa de
212
Slujba punerii pietrei de temelie pentru noua biserică a
Mănăstirii “Sf. M. Mc. Gheorghe” din Giurgiu - 28 aprilie 2008
Slujire arhierească în Catedrala Episcopală, cu prilejul

sărbătoririi “Sf. M. Mc. Gheorghe”, ocrotitorul oraşului
Giurgiu - 28 aprilie 2008
Procesiune cu prilejul manifestărilor religioase
dedicate sărbătoririi ocrotitorului oraşului Giurgiu
Inaugurarea muzeului eparhial din incinta

Centrului Eparhial - 28 aprilie 2008
familie.
III. Familia creştină
Dragostea dintre părinţi şi copii se arată prin creşterea şi educaţia lor.

Prin educaţie părinţii arată grija ce o poartă comorii sfinte dată de Dumnezeu:
copiii. Sfântul Apostol Pavel sfătuieşte pe părinţi să-şi crească copiii ,,în
învăţătură şi în certarea Domnului” (Efes. 6, 4). Învăţătura, educaţia copiilor
creştini a constat întotdeauna din învăţarea ştiinţelor vremii, a dogmelor şi a
moralei creştine, a regulilor de bună purtare în viaţă şi a bunei-cuviinţe.
Sfântul Ioan Gură de Aur scrie că de la o vârstă fragedă există o înclinare a
omului spre viciu sau spre virtute. De aceea, copiii trebuie îndreptaţi de
timpuriu spre bine şi virtute, pentru a nu se deprinde cu răul. Părinţii nu
trebuie să se gândească cum să-şi lase copiii bogaţi, ci virtuoşi.
Tot ce fac părinţii pentru copiii lor, pentru educaţia lor, fac din dragoste.
Din ea izvorăsc şi celelalte virtuţi pe care părinţii sunt datori să le sădească şi să
le cultive în inima copiilor: temerea de Dumnezeu (Ps. 33, 11; Efes. 6, 4),
ascultarea (I Tim. 3, 4), purtarea cuviincioasă (Pilde 22, 6), credinţa puternică
(Is. 38, 19) şi mai ales poruncile, căile şi legile Domnului (Fac. 18, 19; Deut. 4,
9-10; Ps. 77, 3-10). Părinţii sunt chemaţi să vegheze creşterea morală şi
religioasă a copiilor. Educaţia morală trebuie să o facă părinţii, învăţând pe
copii deprinderile şi faptele bune, pentru a-i ajuta să scape de anarhia
instinctelor şi tendinţelor spontane, pentru a îndepărta egoismul natural şi a-i
ajuta să devină mai buni.
În lumina Sfintei Scripturi, părinţii mai sunt datori să-şi binecuvânteze
copiii (Fac. 48, 15-16; Evr. 11, 20-21), să-i mângâie (1 Tes. 2, 11), să-i
supravegheze (Sirah 16, 1-5), să le asigure cele de trebuinţă (Mt. 7, 9-12; II Cor.
12, 14; I Tim. 5, 8), să-i convingă să nu se căsătorească cu eretici (Fac. 24, 1-4;
28, 1-2), să se roage pentru ei, iar când sunt răi să-i mustre sau chiar să-i
pedepsească (Pilde 3, 12; 13, 24; 19, 8; Sirah 30, 1-2; 8, 12), încredinţaţi fiind că
binecuvântările lor îi însoţesc în viaţă, ca şi blestemele şi păcatele lor (Ieş. 20,
5; 34, 7; Num. 14, 18; Deut. 5, 9; Ps. 111, 1-2).
Familia creştină este şcoala virtuţilor. Cea mai bună creştere pe care o
pot da părinţii copiilor este cea morală şi religioasă. Fiecare copil este o fiinţă
metafizică (Nichifor Crainic), un mic filozof religios care se roagă cu drag lui
Dumnezeu, îi place Biserica, pune întrebări despre lume şi viaţă, vrea să
cunoască toate, căutând raţiunea ascunsă a lucrurilor. Toţi copiii au o firească
pornire spre Dumnezeu, spre religie. Educaţia religioasă cuprinde practica
vieţii în rugăciune, iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. Cu îndrumări
sănătoase, creşterea în ,,cei şapte ani de acasă” lasă în inima şi în mintea
copiilor urme şi amintiri neşterse. O bună educaţie acasă dezvoltă sentimente
215
religioase pe care şi cea mai atee şcoală nu le mai poate nimici.

Familia creştină este inclusă în misiunea Bisericii; este o prelungire a
Bisericii în lume şi o aducere a lumii în Biserică. Toţi părinţii sunt datori să-şi
îmbisericească copiii, să-i împrietenească cu Duhul lui Dumnezeu şi să-i
crească sub aripile Bisericii, aşa cum a fost îmbisericită şi crescută Maica
Domnului. Grija educaţiei copiilor nu aparţine numai familiei, ci şi şcolii,
societăţii şi Bisericii. Toate instituţiile poartă obligaţiile şi răspunderile
creşterii, îngrijirii şi ajutorării lor, cu toate mijloacele materiale şi morale de
care dispun. Educaţia cea mai sănătoasă şi temeinică se dă copiilor când toate
aşezămintele, care răspund pentru creşterea şi educarea lor, îşi armonizează
interesele şi principiile lor cu scopul pe care îl au în vedere: formarea
caracterului religios-moral. Cu oameni de caracter moral şi de convingeri
religioase nu se va destrăma nici o societate şi nu se va închide nici o biserică.
Copilul este un crin, iar în neprihănirea lui vede îngerii lui Dumnezeu.
,,Daţi-mi ochiul unui copil pe toată viaţa şi nu voi vedea decât lumina fericită a
raiului dumnezeiesc”, spune Nichifor Crainic. Iubirea şi rugăciunea revelează
copiilor pe Părintele lumii şi al oamenilor; iubirea şi rugăciunea îi fac să-L
îndrăgească şi să-i primească în suflet, pe toată viaţa, icoana Lui sfântă,
ocrotitoare, mântuitoare. Copiii trebuie deprinşi de mici cu rugăciunea şi cu
datinile religioase. Exemplul părinţilor are un rol decisiv în formarea
deprinderilor religioase, traducând în acte vii şi concrete formula abstractă a
datoriei. Astfel, părinţii trebuie să-şi facă rugăciunile împreună cu copiii,
aceştia trebuie duşi la biserică, învăţaţi să facă semnul Sfintei Cruci, să
îngenuncheze, să spună rugăciunile şi să cânte cântări religioase, să ducă
daruri la Sfântul Altar, să aprindă lumânări la biserică, să se împărtăşească.
O învăţătură, o mustrare, o poruncă din partea celor care cârmuiesc
viaţa casnică sunt mijloace educative bune, folositoare. Dar ceea ce zideşte
este viaţa tăcută a părinţilor, exemplul lor de fiecare zi. Faptele lor în faţa
copiilor sunt o predică mută, dar cu urmări hotărâtoare, fie în bine, fie în rău.
Învăţătura vorbeşte urechilor. Pilda vorbeşte ochilor şi inimii. Poţi pune la
îndoială sinceritatea unei vorbe, dar nu poţi să nu dai crezare la ceea ce vezi că
face aproapele tău, tatăl tău, mama ta. Nici o lecţie biblică, nici o învăţătură nu
va fi în stare să înlocuiască pildele de evlavie ale părinţilor, care vor face ca
duhul credinţei şi al omeniei să străbată până în măduva oaselor, până în
sângele copilaşilor.
În lumina Sfintei Scripturi, copiii datorează recunoştinţă părinţilor, iar
aceasta se arată prin întreţinere şi ajutor când au nevoie, prin cuvinte
cuviincioase, prin respect. Sfântul Chiril al Ierusalimului scrie: ,,Prima virtute
a creştinilor este de a cinsti pe părinţi, a răsplăti ostenelile celor ce le-au dat
viaţă şi a le procura din toată puterea cele trebuincioase tihnei lor. Chiar dacă
i-am răsplătit cu mai mult, nu vom putea însă niciodată să-i naştem”.
216
Copiii sunt datori să aibă ascultare faţă de legea Domnului (Deut. 30, 1-
3; Pilde 28,7) şi tot aşa faţă de părinţi, după cum spune atât de limpede
porunca a cincea: ,,Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să
trăieşti ani mulţi pe pământ” (Ieş. 20, 12). ,,Cinsteşte” zice imperativ Sfânta
Scriptură. Cinstirea părinţilor se naşte din faptul că ei ne-au dat viaţă, ne
ocrotesc şi ne educă. Părinţii sunt colaboratorii lui Dumnezeu în formarea
noastră. Cu acelaşi cuvânt de ,,Părinte” numim pe Dumnezeu şi pe cei ce ne-au
dat viaţă.
Străvechea lege dată de Dumnezeu oamenilor: ,,Cinsteşte pe tatăl tău şi
pe mama ta” trebuie să fie tuturor călăuză în viaţă, soarele care ne luminează
gândurile şi sentimentele noastre. Cine respectă porunca a cincea va fi
răsplătit. Respectarea acestei porunci aduce, pe lângă roade spirituale,
roadele temporale ale păcii şi prosperităţii. Dimpotrivă, nerespectarea acestei
porunci are drept consecinţă mari daune pentru comunităţi şi pentru
persoanele umane.
A cinsti pe părinţi înseamnă:
- A-i iubi, a le datora şi face tot binele cu putinţă. Iubirea faţă de părinţi
este şi o poruncă a firii, de aceea o găsim la toate popoarele. ,,Dragostea faţă de
părinţi este o datorie atât de clară, pe cât de clar este că zăpada este albă”,
spune Aristotel;
- A asculta de ei: ,,Ascultaţi de părinţii voştri întru Domnul că aceasta
este cu dreptate” (Efes. 6, 1); ,,Fiule, păzeşte legile tatălui tău şi nu lepăda
învăţăturile maicii tale” (Pilde 6, 20);
- Să nu-i supărăm cu ceva şi să ne purtăm faţă de ei cu toată cuviinţa,
vorbind despre ei şi cu ei cu mult respect. ,,Ochiul celui ce batjocoreşte pe tatăl
său şi nu ia în seamă ascultarea maicii sale, să-l scoată corbii şi să-l mănânce
puii vulturilor” (Pilde 30, 17);
- Să-i ajutăm la nevoie, mângâindu-i în necazuri şi înseninându-le seara
vieţii lor. ,,Frate, sprijină pe tatăl tău la bătrâneţe şi nu-l mâhni în viaţa lui”
(Sirah 3, 2); Pildă pentru noi este Însuşi Mântuitorul, Care de pe cruce o
încredinţează pe Sfânta Sa Mamă ucenicului preaiubit, Ioan, ca să aibă grijă de
ea (In. 19, 26-27). Prin această dispoziţie testamentară a Mântuitorului, s-a
inaugurat în creştinism cultul mamei;
- Să ne rugăm lui Dumnezeu pentru ajutorarea lor când sunt în viaţă,
iar după moarte, pentru odihna sufletelor lor, împlinindu-le voinţa cea din
urmă, păstrându-le vie amintirea şi îngrijindu-le mormintele.
Aşa ne învaţă morala creştină şi Biserica noastră că trebuie să ne
comportăm faţă de părinţii noştri, care ne-au dat ceea ce au avut mai bun,
pentru ca noi să fim fericiţi, să ne realizăm în viaţă, să ne întemeiem şi noi o
familie. Trebuie să fim alături de ei, să-i facem să se considere utili, după
puterile lor, pentru a nu-i lăsa în deznădejde şi singurătate.
217
Dar ,,Cine are părinţi / Pe pământ, nu în gând / Mai aude şi acum / Ochii
lumii plângând…” spune cu durere poetul Adrian Păunescu, pentru că există
copii care au uitat chipul sfânt al mamei care i-a vegheat, vorba ei duioasă care
i-a îndrumat în viaţă, au uitat povaţa tatălui şi mâinile lui bătătorite de muncă.
Sunt mulţi cei care şi-au părăsit părinţii bătrâni, bolnavi. I-au lăsat la mila lui
Dumnezeu şi a oamenilor. Aceşti copii denaturaţi uită că Dumnezeu nu va
îngădui această lipsă de respect şi de iubire, pedepsindu-i ca şi ei să guste din
durerea amară a singurătăţii, la bătrâneţe.
Cei care sunt indiferenţi faţă de părinţii lor şi le întristează bătrâneţea,
vor fi un exemplu negativ pentru copiii lor. Aceşti oameni nu pot răspunde
poruncii iubirii faţă de aproapele, dacă ei nu pot fi capabili să răspundă iubirii
părinţilor. Dacă dorim să fim plăcuţi lui Dumnezeu şi să avem parte de fericire
în vremea vieţii noastre, să cinstim pe tata şi pe mama. Să facem aceasta cu
dragă inimă pentru că demnitatea părintească este o rază din puterea şi
autoritatea lui Dumnezeu, Părintele luminilor.
Concluzii
Am încercat, în cele spuse până acum, să subliniem sensul teologic al

vieţii de familie, vocaţia sa originară, aşa cum este ea înţeleasă în orizontul
revelaţiei creştine şi, în acelaşi timp, am sugerat doar câteva principii de viaţă
spirituală care luminează şi înfrumuseţează relaţiile dintre membrii fiecărei
familii care trăieşte în Hristos şi în Biserică. În lumina acestor principii,
familia creştină depăşeşte dimensiunea sa exclusiv instituţională, juridică,
socială, pentru a intra în orizontul teologic şi sacramental, în orizontul darului
lui Dumnezeu şi al iubirii dintre Hristos şi Biserică.
În contextul actual al epocii noastre, caracterizată prin schimbări socio-
culturale profunde, considerăm că este absolut necesară o intensificare a
lucrării pastoral-misionare a Bisericii noastre, pentru a conştientiza, mai ales
familiile tinere, de faptul că viaţa lor împreună trebuie să depăşească
necesitatea biologică şi simpla atracţie naturală, pentru a intra în orizontul
tainei lui Dumnezeu. Uniţi prin Taina Cununiei, în Biserică, căminul lor
trebuie să devină o ,,mică biserică” în care, prin credinţă, nădejde şi dragoste ei
dau mărturie despre iubirea jertfitoare a lui Hristos pentru lume, ca şi despre
datoria lumii de a fi iubire, drept răspuns la iubirea lui Hristos.
Familia este cel dintâi cadru social de care fiecare om are nevoie ca să
trăiască. Ea este mediul cel mai prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi
desăvârşirea fiinţei umane. Familia este prima societate naturală. Este un
oficiu înalt al respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare, al seninătăţii
constructive. Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune, seninătate,
care constituie o atmosferă prielnică pentru dezvoltarea normală şi
218
echilibrată. Datorită familiei, omul nu este izolat în lume, fără rădăcini în

trecut, fără reazem în prezent şi fără speranţă în viitor.
De aceea considerăm că familia, întemeiată pe iubire, este leagănul în
care se pun bazele viitoarei conştiinţe morale. Dincolo de căminul familial
există mediul social, care, la rândul său, ar trebui să influenţeze pozitiv
formarea conştiinţei morale. De aceea un lucru important în formarea
conştiinţei morale este şi pregătirea copiilor pentru întâlnirea lor cu
Dumnezeu.
BIBLIOGRAFIE:
***, Familia creştină azi (volum colectiv), Ed. Trinitas, Iaşi, 1995.
Catehismul Ortodox, Editura Arhiepiscopia Alba Iulia (Reintregirea)
Pavel, Prof.dr., Constantin, Idem, Familia preotului, în „Glasul Bisericii”,
XIX (1960), nr. 1-2.
Verzan, Sabin, Familia în lumina învăţăturii Noului Testament, în
„Mitropolia Olteniei”, VI (1954), nr. 9-10.
Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula,"Glasul Bisericii" nr. 9-12/2001, pag. 119-
130
219
MASS-MEDIA ŞI PROPOVĂDUIREA CUVÂNTULUI
Pr. Gabriel CHIRCULEANU,

Consilier Cultural şi Comunicaţii Mass-Media
Când Nikola Tesla descoperea undele radio, nimeni nu s-ar fi gândit că

acestea aveau să schimbe întregul curs al civilizaţiei. Apariţia ulterioară a
aparatelor ce puteau transmite în mod controlat aceste unde, apoi dezvoltarea
televiziunii şi a internetului au determinat creşterea uimitoare a capacităţilor
de comunicare între oameni, indiferent de spaţiul în care se aflau. Biserica a
asistat la toate aceste prefaceri, asumând spectele sale pozitive şi trăgând
semnale de alarmă ori de câte ori această dezvoltare a dus la abaterea de la
cursul firesc al vieţii. Ştiinţa a fost privită întotdeauna ca pe un dar pe care
Dumnezeu l-a făcut omului, dar, în acelaşi timp părinţii şi teologii creştini au
afirmat totdeauna că atunci când aceasta renunţă la păstrarea integrităţii, la
creşterea vieţii spirituale şi la îmbunătăţirea existenţei umane, iese din sfera
firescului, anulându-se în esenţă pe ea însăşi. Pentru a evita astfel de abateri,
Biserica s-a racordat la această imensă reţea de informaţii, folosind-o în
scopul propovăduirii Cuvântului şi a moralei creştine autentice.
În cadrul acestui demers general de folosire a mijloacelor media ca
instrumente ale pastoraţiei în secolul XXI, Biserica Ortodoxă Română ocupă
un loc aparte prin crearea trustului de presă Basilica din care fac parte agenţia
de presă cu acelaşi nume, ziarul „Lumina”, Radio Trinitas şi Trinitas TV.
Misiunea acestor centre media nu este doar acela de a transmite informaţia cu
conţinut religios sau legată de sfera religiosului, ci şi de a forma şi călăuzii pe
toţi cei ce au acces la ele pe calea dreptei credinţe.
Trăim o epocă a mărturisirii, o epocă în care cuvântul Sfintei Evanghelii
şi învăţătura Sfinţilor Părinţi nu trebuie doar rostite, ci şi tălmăcite pe înţelesul
unei societăţi tot mai îndepărtată de valorile creştine. Utilizarea mijloacelor
media poate fi, într-un asemenea context, un demers esenţial în pastoraţia
Bisericii, în consolidarea statutului ei ca instituţie şi, mai presus de toate, în
descoperirea către lumea întreagă a faptului că ea este în esenţă mâna întinsă
de Dumnezeu peste lume, izvor al harului dumnezeiesc şi poartă mereu
deschisă către mântuire. Modernitatea mass-mediei nu afectează tradiţia
220
eclezială ci îi relevă aspectul permanent dinamic. O tradiţie lipsită de vitalitate

nu poate fi nici convingătoare şi, cu atât mai mult, călăuzitoare către mântuire.
Faptul că lecturarea şi interpretarea Sfintei Scripturi, prezentarea vieţii
Părinţilor Bisericii sau Sfânta Liturghie sunt acum difuzate prin mijloacele
despre care vorbim, nu le ştirbeşte cu nimic autoritatea. Nu trebuie să uităm că
Ortodoxia nu este credinţa cuvântului steril, închis şi limitat de slovele cărţii,
ci cuvânt de viaţă dătător, chemare pentru tot omul ce vine în lume. Desigur,
această cale nu poate înlocui nicicând contactul direct cu viaţa Bisericii, însă
de multe ori poate fi cheia ce deschide sufletul celui rătăcit către realitatea
acesteia.
Există voci care condamnă acest demers şi, de foarte multe ori,
argumente lor par credibile. În astfel de cazuri se pare că lecţia istoriei nu a fost
deloc auzită. Este suficient să ne gândim la apariţia tiparului sau la traducerea
Bibliei în limbile popoarelor pentru a ne da seama că modernitatea bine
folosită nu poate fi decât sprijin pentru viaţa omului. A face abstracţie de
mass-media într-o societate ce comunică prin intermediul acesteia reprezintă
un gest echivalent cu ascunderea talantului din pilda evanghelică. Nu
comunicarea în sine este rea, ci felul în care aceasta este gestionată, iar
Biserica are misiunea de a oferi o alterntativă solidă la tot ceea ce însemană
non-valoare, fals, impostură şi necredinţă. Se invocă adesea dreptul la liberă
exprimare şi tocmai în virtutea acestui drept Ortodoxia se cuvine să ia
atitudine în ceea ce priveşte folosirea cuvântului scris sau rostit, a imaginii şi a
informaţiei. Asistarea neutră la evoluţia societăţii nu poate fi soluţia eficientă
pentru organismul viu al Bisericii, ci se impune o implicare bine temperată, cu
scopul declarat al promovării valorilor autentice, al moralei şi al dreptei
credinţe.
Pe lângă aceste aprecieri, nu trebuie să scăpăm din vedere dimensiunea
iconică a mijloacelor media. Revoluţia tehnică nu a dus la o distrugere a
tradiţiei sau a valorilor perene, ci le-a înveşmântat în haină nouă, potrivită
noului climat creat. Dacă Biserica apelează la aceste mijloace pentru a-şi face
cunoscută activitatea, învăţătura şi misiunea, acest lucru nu presupune
numaidecât o ignorare a metodelor tradiţionale, ci o îmbunătăţire a lor. Este
oare greşit ca evanghelia sau apostolul zilei să fie cunoscute de către
credincioşii de pretudindeni prin intermediul televizorului sau al radiouli?
Explicarea acestor pericope biblice iese cumva din cadrele omiletice,
transformându-se într-un discurs ca oricare altul? Utilizarea mijloacelor
media readuce în actualitate icoana Bisericii, folosind imaginea nu ca suport
tehnic sau ideologic, ci ca mijloc profund teologic în propovăduirea dreptei
credinţe. În excelentul său eseu despre „sfârşitul modernităţii” Romano
Guardini nu se ferea să remarce că „zestrea culturală a Bisericii nu va putea să
se sustragă destrămării generale a ceea ce este tradiţional, iar acolo unde va
221
mai dăinui, ea va fi zdruncinată de multe probleme” 1. Am putea replica însă ca

această destrămare vizează forma exterioară a lucrurilor şi nu fondul intim al
problemei. Învăţătura de credinţă, spiritualitatea şi morala Bisericii vor
rămâne în esenţă neschimbate chiar dacă punerea lor în lumină se va face prin
intermediul mijloacelor de transmitere ale modernităţii. Ele nu vizează
numaidecât racordarea la o mentalitate globalizatoare, nici nu ar putea.
Globalizarea presupune înainte de toate o sfidare a paradigmelor sociale şi
mentale existente, „o gigantică mutaţie civilizaţională care traumatizează
2
societăţile şi intimidează inteligenţele” , o ruptură radicală de realităţile
validate de istorie. Biserica nu poate face însă ambstracţie de trecut, pentru că
acesta este parte esenţială a căii către veşnicie, element indispensabil în
procesul cunoaşterii şi al manifestării credinţei. În învăţătura Bisericii
trecutul nu este constrângător, ci deschis către adevăratele valori, călăuză
importantă pe singura cale ce duce către Adevăr: calea credinţei.
Toate aceste consideraţii pot rămâne însă în sfera limitată a teoretizării,
fără o abordare practică, concretă a acestor probleme. Teologii ortodocşi
contemporani au propus o serie de soluţii, menite să concretizeze acest nou
aspect al misiunii Bisericii în societatea modernă:
1. constituirea, de urgenţă, a unor echipe mixte ( atât etnic cât şi
confesional) de cercetare interdisciplinară a fenomenului media şi ale
implicaţiilor acestuia în viaţa cotidiană a creştinilor;
2. crearea de secţii de jurnalism şi media pe lângă facultatile de teologie
din ţară precum şi a unor secţii de master interdisciplinar în colaborare cu
facultăţile de jurnalism ;
3. integrarea în cursurile de teologie pastorală şi catehetică- omiletică a
unor seminarii speciale de comunicare intra şi extra parohială, precum şi de
psihologia comunicării ;
4. dezvoltarea de programe de editare a revistelor parohiale şi eparhiale,
sprijinirea constituirii unei agenţii de presă religioasă românească, realizată
prin efort intercultural şi ecumenic;
5. realizarea unei platforme de programe media comune, interculturale
şi ecumenice, având drept scop transmiterea către creştinii diferitelor direcţii
confesionale a valorilor moral- evanghelice comune, în vederea realizarii unui
răspuns comun la marile provocări ale pastoralei crestine contemporane;
6. constituirea unei culturi a dialogului permanent cu mass-media, cu
priorităţi ferme şi axe de constituire adaptate la provocările pe care aceasta le
face corpului ecclesial, având ca principală misiune răspunderea de a asculta şi
comunica nu doar adevăruri de credinţă ci şi atitudini profetice, atunci când
situaţia o cere;
7. dialog, dialog, dialog, adică repetabilitatea exerciţiului crestin
3
minimal de a nu ne mai da în spectacolul media cu reculul unor false conflicte .
222
Pe lângă cele şapte sugestii enunţate mai sus se pot forma multe direcţii
de pastoraţie creştină în lumea contemporană, dat fiind faptul că misiunea
Bisericii trebuie să rămână activă până la sfârşitul veacurilor. Evitarea mass-
mediei nu este o soluţie eficientă, ci, mai degrabă, o dezertare de la realităţile
lumii contemporane. Chiar dacă acest proces de folosire a mijloacelor media
în propovăduirea dreptei credinţe este unul anevoios, pândit la tot pasul fie de
pericolul fundametalismului, fie de cel al unei pseudo-deschideri, fără
discernământul rigorii creştine, acesta nu trebuie evitat în niciun fel. Folosirea
mijloacelor media de către Biserică este o necesitate şi o realitate. Aşa cum
spunea Preafericitul Părinte Patriarh Daniel "mijloacele de comunicare în
masă nu trebuie respinse, ci este nevoie să distingem şi să discernem între ceea
ce este bun şi ceea ce este rău. Dacă nu-L comunicăm pe Dumnezeu, cea mai
mare ispită este de a ne comunica pe noi. Comunicatorul creştin trebuie să ştie
că el comunică pe Hristos şi Evanghelia Sa.”
Note bibliografice
1
Romano GUARDINI, Sfârşitul modernităţii, trad. Ioan Milea, Humanitas,
2
Ioan I. ICĂ Jr., „Globalizarea mutaţii şi provocări”, în AA. VV., Gândirea socială a
Bisericii, ed. Ioan I. Ică Jr. Şi Germano Marani, Deisis, Sibiu, 2002, p. 481.
3
Pr. Prof. Constantin NECULA, Biserica şi mass-media, dinamica unei provocări
pastorale, http://www.crestinortodox.ro/editoriale/ 70105-biserica-si-mass-
media-dinamica-unei-provocari-pastorale.
223
EXPERIMENTUL DE LA GENEVA
UN PUNCT DE VEDERE ORTODOX
Pr. Ing. Drd. Răzvan PETCU
Evenimentul din ultimul timp, care a polarizat atenţia întregii lumi

ştinţiifice şi nu numai, a fost inaugurarea de către CERN a acceleratorului de
particule LHC, la 10 septembrie 2008, în vederea realizării în condiţii de
laborator (pe 21 octombrie) a unui mare experiment de ciocnire a particulelor
la energii nemaiîntâlnite până acum.
DATE DESPRE CERN

Această organizaţie cu acronimul CERN 1 (care însemna în original, în
limba franceză, Conseil Européen pour la Recherche Nucléaire, adică
Consiliul European pentru Cercetare Nucleară) a fost fondată la 29
septembrie 1954 prin semnarea unei convenţii internaţionale de către 12 state
fondatoare, în vederea construirii unui laborator de cercetare nucleară.
Acronimul a fost reţinut pentru noul laborator şi după dizolvarea consiliului,
chiar dacă numele institutului s-a schimbat în Organisation Européenne pour
la Recherche Nucléaire (Organizaţia Europeană pentru Cercetare Nucleară).
Conform spuselor unui fost director CERN, atunci când s-a schimbat numele,
se putea schimba şi acronimul în OERN, dar Werner Heisenberg 2 a fost de
părere să rămână vechea denumire.
Cele 12 state fondatoare au fost Belgia, Danemarca, Germania (pe atunci
Germania de Vest), Franţa, Grecia, Italia, Norvegia, Suedia, Elveţia, Ţările de
Jos, Regatul Unit şi Iugoslavia. Ulterior la acestea s-au adăugat Austria (1959),
Iugoslavia (stat fondator, retras din CERN în 1961), Spania (1961-1969, apoi
din 1983), Portugalia (1985), Finlanda (1991), Polonia (1991), Ungaria (1992),
Republica Cehă (1993), Slovacia (1993), Bulgaria (1999). O altă categorie de
state şi organizaţii sunt şi cele cu statut de observator: India, Israel, Japonia,
Rusia, Turcia, Statele Unite ale Americii, Comisia Europeană şi UNESCO
(România fiind singura ţară din fostul bloc comunist care nu s-a afiliat la
CERN, dar este considerată stat colaborator).
La scurt timp după înfiinţare, activităţiile laboratorului au depăşit
studiul nucleului atomic şi au intrat în domeniul fizicii energiilor înalte,
224
domeniu care se ocupă în principal cu interacţiunile particulelor subatomice.

Prin urmare, laboratorul CERN a primit o nouă denumire: Laboratorul
European pentru Fizica Particulelor (Laboratoire européen pour la physique
des particules), nume care descrie mai bine activităţiile curente de la CERN.
Acronimul de CERN a fost însă păstrat în continuare.
Cu timpul CERN-ul a devenit, astfel, un exemplu de colaborare
internaţională (aproximativ jumătate din comunitatea mondială a fizicii
particulelor lucrând la experimente ce au loc la aici). În momentul de faţă,
CERN are aproximativ 2600 de angajaţi cu normă întreagă şi, pe lângă aceştia,
alţi 7931 de cercetători şi ingineri (care reprezintă 500 de universităţi şi 80 de
naţionalităţi diferite).
Deşi sediul CERN se află (ca şi acceleratorul de particule LHC) în
suburbia nord-vestică a Genevei, chiar pe graniţa dintre Elveţia şi Franţa,
cercetările CERN nu se află în mod oficial nici sub jurisdicţia Franţei, nici sub
jurisdicţia Elveţiei, unele vehicule ale companiei având numere diplomatice
de înmatriculare (chiar şi maşinile de pompieri).
Funcţia primară a complexului CERN este de a furniza acceleratoare de
particule elementare şi alte tipuri de infra-structuri necesare fizicii
particulelor de energii înalte. Cu ajutorul acestora la CERN au fost realizate
numeroase experimente de diferite tipuri, ce au condus la multe descoperiri
ştiinţifice, printre care:
- 1973: Descoperirea curenţilor neutri în camera cu bule Gargamelle.
- 1983: Descoperirea bosonilor W şi Z în experimentele UA1 şi Ua2.
- 1989: Determinarea numărului familiilor de neutrino în acceleratorul
de particule Large Electron-Positron Colider (LEP).
- 1995: Prima obţinere pe cale artificială a antimateriei, şi anume a
antihidrogenului, în cadrul experimentului Ps210.
- 2001: Punerea în evidenţă a violării simetriei CP în cadrul
experimentelor Na48.
Activităţile de cercetare fumdamentală din cadrul CERN au avut ca
rezultat şi atribuirea a două Premii Nobel pentru fizică: cel acordat în anul
1984 fizicienilor Carlo Rubbia şi Simon van der Meer (pentru descoperirea
bosonilor W şi Z) şi cel acordat în anul 1992 cercetătorului francez Georges
Charpak (pentru inventarea şi dezvoltarea detectoarelor de particule, în
particular a camerei proporţionale multi-fir).
3
DATE DESPRE LHC
În momentul de faţă CERN posedă cel mai puternic accelerator de
particule numit LHC (Large Hadron Collider în engleză) care înseamnă Mare
Accelerator de Hadroni.
Acesta se află într-un tunel circular la adâncimea medie de 100 m şi trece
225
graniţa dintre Elveţia şi Franţa în patru puncte. Tunelul este învelit într-un
strat gros de beton de 3,8 m (construit între 1983-1988) şi conţine două ţevi
adiacente (fiecare cu conducta ei prin care circulă fluxul de protoni, cele două
fluxuri circulând în sensuri opuse). Conductele se intersectează în patru
puncte, în aceste locuri având loc ciocnirile. Inelul acceleratorului are peste
1600 de magneţi supraconductori (dipoli şi cuadripoli) a căror răcire necesită
96 tone de heliu lichid, heliu care menţine instalaţia la temperatura de 1,9 K (-
0
271 C), temperatură mai scăzută decât cea din spaţiul cosmic (2,7 K).
Energia pe care protonii o dobândesc în LHC este de 7TeV, prin
ciocnirea lor realizându-se astfel o energie cumulată de 14 TeV (2,2 μJ), iar
energia întregului flux de protoni echivalează cu jumătate din energia
descărcată printr-un fulger. În dreptul punctelor de intersecţie (unde au loc
ciocnirile), s-au construit în subteran 6 detectoare ce ocupă spaţii de
dimensiunile unor veritabile catedrale. Acestea vor înregistra efectele
cionirilor (care vor fi analizate matematic ulterior) pentru a putea răspunde la
câteva întrebări legate de următoarele probleme:
* cea referitoare la originea maselor şi la caracteristica forţei
gravitaţionale de a fi mai slabă decât celelalte interacţiuni cu câteva ordine de
mărime;
* cea legată de existenţa bosonului Higgs (câţi bosoni Higgs există şi care
sunt masele lor) prevăzut de modelul standard (în care forţa nucleară tare,
forţa nucleară slabă şi electromagnetismul - forţa electrică şi magnetică - sunt
aspecte ale uneia şi aceeaşi forţe unificate);
* cea referitoare la starea de agregare a materiei primordiale (plasma
quark-gluon) care ar fi existat imediat după Bing-Bang (denumire dată
exploziei din care ar fi rezultat Universul);
* cea în legătură cu raportul materie-antimaterie (mai ales că se pare că
există şi violări ale simetriei sub acest raport), precum şi problema materiei şi
a energiei întunecate;
* cea legată de teoria supesimetriei şi a stringurilor.
Credem că pentru o mai bună înţelegere a caracterului extraordinar al
acestui experiment dar şi a aparaturii folosite, este util să mai precizăm câteva
date care ne vor uimi cu siguranţă. Atfel, protonii din accelerator (deşi LHC
poate accelera şi ioni) pot atinge viteza de 99,99 % din viteza luminii,
efectuând 11.000 de rotaţii într-o secundă prin tunelul circular a cărui
lungime este de 27 kilometri, realizând un miliard de ciocniri pe secundă. De
fiecare dată când protoni se ciocnesc în interiorul unui detector de particule,
sute sau milioane de particule vor apărea. Din moment ce vor fi aproape un
miliard de coliziuni pe secundă, rezultă că se va produce o cantitate enormă de
date experimentale. Sisteme electronice performante vor selecta coliziunile
interesante, respingându-le pe acelea care sunt neinteresante şi înregistrând
226
datele rămase. Chiar şi în urma acestei selecţii riguroase, volumul de date care
va fi înregistrat de fiecare experiment va umple în fiecare an o stivă înaltă de 20
km de CD-ROM-uri, producându-se, analizându-se şi gestionându-se o
cantitate de informaţie de mai mult de 15 milioane de Gigabytes de date în
fiecare an. Pentru partea de calcul a fost realizat sistemul Computing Grid,
care este constituit pentru a opera cantităţile imense de date ce vor fi produse
de LHC. El incorporează atât legături private cât şi legături cu instituţiile
academice din toată lumea (prin porţiiuni de mare viteză ale internetului),
sistemul de calcul fiind folosit şi pentru a calibra LHC prin platforma BOINC
care simulează felul cum particulele călătoresc prin tunel.
La aceste date de ordin tehnico-ştiinţific să mai adăugăm că întregul
cost al proiectului se aşteaptă a fi între 3,2 şi 6,4 miliarde de euro (momentan
cheltuindu-se în jur de 5,4 miliarde de euro).
Primul test cu acest accelerator performant s-a făcut la 10 septembrie
2008, într-o atmosferă de mare emoţie, test ce a constat în trimiterea de
fascicule de protoni în ambele sensuri de rotaţie, acestea reuşind să parcurgă
întregul traseu. Se crede că după demararea experimentului se va produce un
boson Higgs la câteva ore, descoperirea cu certitudine (după unele statistici)
urmând să fie atestată cam după 3 ani.
Aşa cum s-a menţionat mai sus, prin experimentul acesta se urmăresc
mai multe scopuri şi de aceea am putea spune că el se poate subîmpărţi în alte
experimente mai mici. Dintre acestea, patru experimente principale vor fi
studiate cu ajutorul a patru din cele şase detectoare, anume cu detectoarele
ALICE, ATLAS, CMS, şi LCHb. De asemenea, au fost aprobate două
experimente mai mici, TOTEM şi LCHf şi sunt şi alte propuneri în discuţie.
ATLAS şi CMS sunt detectoare cu scop general, construite pentru a “vedea”
orice ar putea LHC dezvălui. Fiecare înconjoară un punct în care protonii se
ciocnesc şi măsoară energiile şi traiectoriile particulelor apărute, fiind
construit printr-o colaborare a aproximativ 2000 de cercetători din toată
lumea, oameni de culturi diferite care lucrează pentru a îndeplini un scop
comun.
Particulele Higgs şi supersimetria sunt în capul listei de priorităţi ce
conţine obiectivele de cercetare ce se doresc a fi realizate cu aceste detectoare.
ALICE şi LHCb sunt experimente mai mici care se concentrează într-o singură
direcţie de cercetare, ALICE fiind conceput să studieze materia aşa cum ar fi
fost ea în primele clipe ale Universului, într-o încercare de a înţelege cum a
evoluat materia. În schimb LHCb urmăreşte să descopere de ce în natură
materia predomină în pofida antimateriei.
4
DEFECŢIUNI ALE LHC-ului
Deşi încă nu a început să fie folosit la experimentul pentru care a fost
227
conceput, acceleratorul a avut deja două defecţiuni. A fost oprit o dată, la doar
câteva zile după lansare, din cauza unei probleme electrice care a afectat
sistemul de răcire al circuitului lung de 27 de kilometri, apoi la 19 septembrie
2008 doi magneţi s-au topit provocând un incident mecanic şi o tonă de heliu
lichid s-a scurs. CERN a dat însă asigurări că defecţiunea nu a reprezentat un
pericol pentru oameni sau mediul înconjurător.
Ulterior acceleratorul a fost repus în funcţiune.
POSIBILE PERICOLE
Un posibil pericol al acestor ciocniri de mare energie, scos în evidenţă de
unii oameni de ştiinţă, a fost cel legat de posibila apariţie a unei găuri negre
care să absoarbă materia înconjurătoare şi chiar întregul Pământ. O gaură
neagră prezintă într-adevăr un asemenea risc, pentru că ea nu este altceva
decât zona din jurul unei concentrări “punctuale” de masă însemnată, zonă
caracterizată de o imensă forţă gravitaţională care împiedică să iasă până şi
lumina, de unde şi denumirea de gaură neagră. Forţa de atracţie gravitaţională
a centrului găurii negre “absoarbe” materia din jur, materie care duce la o
creştere a masei “punctiforme”, ce are ca rezultat imediat creşterea forţei
gravitaţionale atractive care va transporta spre centru mai multă masă,
crescând şi mai mult intensitatea câmpului gravitaţional. Aşadar, apare un
fenomen în “avalanşă”, gaura neagră devenind un veritabil "aspirator" a tot
ceea ce e în jurul ei. Totuşi specialiştii de la CERN au declarat că deşi sunt
posibile asemenea apariţii de găuri negre, ele vor avea totuşi o viaţă scurtă
dispărând destul de repede.
Un alt posibil efect al acestor ciocniri (cu o tentă destul de fantezistă) ar
putea fi, după părerea a doi a doi profesori de la Institutul Matematic Steklov
din Moscova, călătoriile în timp care ar prezenta atât avantaje cât şi
dezavantaje.
AVANTAJE ALE LHC-ului

Un avantaj evident, de fapt nu numai al LHC-ului ci şi al oricărui
accelerator de particule, este descoperirea de particule noi, unele prezise de
teorie, altele cu totul noi, descoperiri care ar duce la o nouă înţelegere a
mecanismelor cuantice. Cele care au fost prezise teoretic au validat unele
modele teoretice (căci în fizică orice teorie trebuie autentificată de
experienţă), iar celelalte au adus noi informaţii utile demersului ştiinţific.
Un exemplu de particule prezise de teorie şi ulterior descoperite de
experienţă au fost bosonii W au fost mai întâi prezişi de teoria electroslabă
5
elaborată de Sheldon Glashow, Steven Weinberg şi Abdus Salam în 1968.
Experimental, aceşti bosoni W care au fost observaţi pentru prima dată în
ianuarie 1983 la Super Proton Synchrotron (Super Sincrotronul de Protoni) de
228
Inaugurarea Cantinei sociale "Sf. Nicolae cel Milostiv”
din incinta Schitului “Sf. Nicolae” - 28 aprilie 2008
Lucrările Adunării Eparhiale a Episcopiei Giurgiului,

Mănăstirea “Sf. M. Mc. Gheorghe” - 25 ianuarie 2008
Târnosirea bisericii „Adormirea Maicii Domnului" din
com. Malu Spart, jud. Giurgiu - 17 August 2008
Preasfinţitul Părinte Ambrozie binecuvântând mulţimea de

credincioşi prezentă la slujba de sfinţire a bisericii
Mănăstirii “Buna Vestire” din Bolintin-Vale - 25 martie 2008
la CERN, de către echipe de cercetători conduse de Carlo Rubbia şi Simon van

der Meer.
De asemenea, să nu uităm şi aplicabilitatea imediată a noilor descoperiri
cu rezultate în tehnică, dar şi în medicină. Astfel, cel mai precis bisturiu pentru
tratarea cancerului este fasciculul de protoni sau nuclee uşoare. De aceea
fizicienii se straduiesc ca acceleratoarele de particule, acum de dimensiuni
precum ale unui stadion de fotbal, să devină tot mai mici, pentru a putea fi
construite in fiecare spital. De asemenea, proprietăţilor acestor mici
componente ale materiei sunt de folos ca tehnici de fotografii medicale
(neinvazive) precum, scanări CT sau tomografii prin emisie de pozitroni (în
studiul bolii Alzheimer).
BOSONUL HIGGS 6
7
Bosonii sunt particule numite aşa pentru că au spin întreg, bosonul
Higgs având spinul egal cu zero. La începutul anilor '60, fizica a realizat
unificarea teoretică a forţei electromagnetice şi a forţei slabe, dar modelul a
întâmpinat la început serioase probleme experimentale şi matematice.
Formularea iniţială presupunea că toate particulele sunt lipsite de masă şi de
aceea a fost nevoie de un mijloc nou de a introduce masa particulelor în model.
În acest fel prof. Peter W. Higgs a propus în 1966 o soluţie care dezvoltată
ulterior, sugera că în primele momente ale universului, toate particulele erau
lipsite de masă. La scurt timp după naşterea Universului prin Big-Bang,
datorită expansiunii, temperatura a scăzut sub o anumită valoare critică,
moment în care un nou tip de câmp şi-a făcut apariţia în întregul Univers.
Acest câmp care ar fi apărut la câteva momente după Big-Bang a fost numit
câmp Higgs. Unele particule se cupleză cu câmpul Higgs şi proprietatea pe
care o dobândesc este masa, particulele nemai fiind considerate sfere solide, ci
mai degrabă asemănătoare undelor de pe suprafaţă unui lac. Deşi undele pe
suprafaţa unui lac nu mută apa dintr-o parte în alta a lacului, ele transportă
totuşi destulă informaţie (energie, impuls, amplitudine, lungime de undă),
pentru particule, masa fiind doar una dintr-un număr mai mare de proprietăţi
care se obţin prin interacţiunea cu omniprezentul câmp Higgs. Unele particule
interacţionează cu acest câmp (format sub o temperatură critică), altele nu.
Faptul că masa este “dată” particulelor printr-un mecanism extern rezolvă
problemele care apar în teoria modelului discutat anterior. După cum se ştie,
interacţiunea dintre particule este mediată de un anumit tip de particule şi în
acelaşi fel şi câmpul Higgs are mediatorul său, anume bosonul Higgs.
Până în prezent se poate afirma cu certitudine că bosonul Higgs este mai
greu decât 120 de mase protonice şi rolul lui este acela de a atribui masă
particulelor elementare. Pentru a produce bosoni Higgs, energia care trebuie
concentrată trebuie să fie cel puţin egală cu masa bosonului Higgs. Acest
231
număr este destul de mare, motiv pentru care nu am văzut până în prezent un
boson Higgs. Atunci când va fi descoperit (dacă va fi descoperit) nu va trăi
foarte mult şi se va descompune în fotoni (energie) şi alte particule care vor
avea energia însumată egală cu energia bosonului Higgs. În urma
descompunerii se va observa un jet de particule care vor ţâşni dintr-un punct
(locul descompunerii). Modul de descompunere va fi specific, el reprezentând
o amprentă a particulei, putând fi astfel recunoscut. Masa bosonului Higgs
este de ordinul GeV (gigaelectronvolţi) iar durata de viaţă de aproximativ 10-
22 secunde.
MODELUL STANDARD
Modelul standard este cea mai bună teorie pe care o au în prezent
fizicienii pentru a descrie unităţile (cărămizile) din care Universul este
construit. Este una dintre cele mai mari reuşite ale ştiinţei secolului al XX-lea.
Aceasta afirmă că totul în jurul nostru este constituit din particule numite
cuarci şi leptoni care sunt guvernate de patru tipuri de forţe.
SCURT COMENTARIU TEOLOGIC

Aşa cum este cunoscut, acest experiment a stârnit o vie emoţie şi chiar o
anumită temere, propagată şi prin programele mass media, temere legată şi de
un posibil sfârşit al lumii (pe care de altfel teologia îl afirmă, dar nu izolat de
prezentarea semnelor care-l vor precede şi de învăţătura despre
necunoaşterea datei când va avea loc). Toate acestea au pornit de la afirmaţia
că se doreşte realizarea condiţiilor iniţiale ale formării Universului şi această
afirmaţie a speriat (pe bună dreptate) pe creştinul trăitor şi smerit.
În domeniul acceleratoarelor de particule cu cât energia de ciocnire este
mai mare, cu atât creşte mai mult probabilitatea de a obţine noi descoperiri,
căci numai la energii mari de ciocnire a particulelor se poate "rupe" coeziunea
interioară a structurii lor, ducând astfel la apariţia de noi particule sau de noi
fenomene. Cum tehnica de astăzi a progresat şi economia s-a dezvoltat, aşa a
fost posibilă şi construirea acestui accelerator de particule LHC (foarte
performant şi destul de costisitor).
După cum am văzut experimentul prevăzut să fie realizat cu LHC
(compus de fapt din mai multe experimente) şi-a propus mai multe scopuri.
Totuşi se evidenţiază cu claritate că cel mai important lucru este să se afle dacă
există sau nu particula Higgs, de această particulă depinzând şi viabilitatea
modelului standard (de mare actualitate şi utilitate pentru fizica de azi), care
prevede deja unificarea a trei forţe fundamentale (din cele patru). Depistarea
acestei particule (şi implicit verificarea modelului standard) necesită condiţii
energetice deosebite (similare cu condiţiile iniţiale ale exploziei primordiale
caracteristică a modelelor cosmologice explozive).
232
Aşadar, în primul rând se urmăreşte în principal clarificarea

problematicii legate de existenţa bosonului Higgs (în strânsă legătură cu
validarea modelului standard) şi în secundar atingerea condiţiilor exploziei
primordiale. În al doilea rând explozia primordială (Big-Bangul) nu este o
constantă a tuturor modelelor cosmologice, căci sunt cunoscute şi modele
neexplozive cum ar fi modelul Lemaître-Eddington (amintit în cartea lui
Jacques Merleau-Ponty Cosmologia secolului XX, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1978). Deci Big-Bangul este totuşi o ipoteză (într-
adevăr cea mai uzitată la momentul actual) şi dacă lucrurile stau aşa înseamnă
că atingerea condiţiilor de mare energie n-ar avea corespondent (în mod
obligatoriu) în cosmogonia Universului şi deci n-ar trebui să ne fie teamă că L-
am ispiti cumva pe Dumnezeu.
De fapt toată această dezbatere este legată de răspunsul la o altă
întrebarea: este curiozitatea ştiinţifică sau cercetarea ştiinţifică un păcat ?
Cu siguranţă că Biserica Ortodoxă nu a înfierat niciodată cercetarea
ştiinţifică şi nu a negat roadele ei autentice, rămânând fidelă versetului
scripturistic „că în mâna Lui suntem şi noi şi cuvintele noastre şi toată
8
înţelepciunea şi ştiinţa lucrurilor . Dacă ne gândim la faptul că atât lumea
materială (vie şi nevie) este creaţia lui Dumnezeu, raţiunea umană fiind şi ea o
putere sufletească făcută tot de Dumnezeu, este evident că şi descoperirile
ştiinţei sunt tot darul lui Dumnezeu (mai ales că ele se datorează şi unei
inspiraţii divine ce se revarsă în mintea omului de ştiinţă). Aşadar, căutarea în
a descoperi lucruri noi (materiale şi spirituale) nu este un păcat, cercetarea
ştiinţifică făcând parte din munca pe care trebuie să o desfăşoare omul încă de
la început, când Adam, pus fiind în grădina cea din Eden, avea obligaţia faţă de
9
aceasta „ca s-o lucreze şi s-o păzească” . Totuşi, la cele spuse mai sus trebuie să
adăugăm că la efortul de căutare trebuie adăugată şi credinţa celui care
cercetează, recunoaşterea de către acesta că „ştiinţa lucrurilor” se află în mâna
lui Dumnezeu şi că lucrarea în „grădina lumii” se face tot din porunca şi voia lui
Dumnezeu.
Ştim însă prea bine că ştiinţa poate avea şi efecte dăunătoare. Să nu
uităm că aplicaţiile ei pot fi dezastruoase sau cel puţin dăunătoare omenirii,
chiar dacă mecanismele fenomenelor se desfăşoară conform voii divine. Este
cunoscut, de exemplu, că descoperirea fenomenului de fisiune nucleară a dus
la apariţia reactoarelor nucleare (ce produc o energie deosebit de ieftină
pentru umanitate), dar a dat naştere şi bombei nucleare (armă de distrugere în
masă catastrofală pentru omenire). Ştiinţa a dus la descoperirea unor
substanţe deosebit de utile pentru industrie şi medicină, însă
nesupravegherea lor strictă a creat dezastre ecologice, otrăvind mediul
înconjurător.
Dacă ştiinţa poate face bine, dar poate face şi rău, devine tot mai
233
evidentă importanţa calităţii duhovniceşti a descoperitorului (a omului de

ştiinţă), dar şi a celui ce dispune de efectele descoperirilor. Dacă aceştia nu au
credinţă în Dumnezeu şi nu ascultă de cuvintele Lui, se asemuiesc cu
protopărinţi, care având în faţă pomul cunoştiinţei binelui şi al răului, au
mâncat din fructul lui oprit, deşi aveau poruncă să nu facă aceasta, păcătuind
grav şi aruncând lumea în starea căzută.
Vedem cum păcatul vine din reaua folosire a libertăţii omului, căci pe de
o parte acesta poate folosi ştiinţa distrugând în mod intenţionat, iar pe de altă
parte, dintr-o mândrie personală, poate face greşeli cu efecte distrugătoare.
Ajungem, aşadar, la ideea că scopul în care se face un experiment este
important, de acesta şi de gândul celor responsabili depinzând dacă fapta
experimentală este bună sau rea.
Cel mai îngrozitor lucru este ca cei care fac un experiment cu
potenţialitate periculoasă, să realizeze acest gest abominabil din dorinţa
satanică de a lua locul lui Dumnezeu. Este satanic când, ştiind că Dumnezeu
există şi este Atotputernic, omul vrea să-I ia locul. Este ca şi în cazul ridicării
turnului din Babilon când oamenii, zicând “haidem să ne facem un oraş şi un
turn al cărui vârf să ajungă la cer şi să ne facem faimă înainte de a ne împrăştia
pe faţa a tot pământul!” 10, au dorit să atingă cerul dintr-un sentiment de
mândrie. Pedeapsa a fost amestecarea limbilor ca oamenii să nu se mai
înţeleagă între ei, ca să se certe între ei şi în felul acesta ca să nu mai fie pace
între ei. Tot un gând rău, legat de cercetarea ştiinţifică, este şi gândul
mândriei, mentalitatea în a crede că descoperirea făcută este meritul exclusiv
al omului, gândul că el este autorul descoperirii şi prin aceasta îşi dovedeşte
inteligenţa deosebită pe care o are (de fapt cu care este înzestrat)
Spre deosebire de acestea, punctul de vedere creştin propovăduieşte
preocuparea pe care omul trebuie să o aibă în a-L contempla pe Dumnezeu în
lumea creată. Nici o descoperire, nici un experiment nu este străin de voia lui
Dumnezeu (căci atât raţiunea cât şi lumea materială sunt creaţii ale Lui) şi de
aceea descoperirea ţine de voia Domnului, căci totul este în mâna Lui.
În fizică experimentul este definit ca fiind studierea unui fenomen
natural, reluat la scară mică, în condiţii similare. Referitor la noţiunea de
fenomen, profesorul de teologie I. Ghe. Savin (1885-1973) spunea că: „Însuşi
cuvântul "fenomen", simplu produs al raţiunii de altfel, implică trecerea
dincolo de el. Un fenomen fără un "noumen" e un nonsens. E ca umbra
proiectată fără corpul proiector. Etimologic, "fenomen" e ceea ce ne apare din
ceva "dincolo de el". E "lucrul în sine" al kantianismului, e substanţa
lucrurilor, e absolutul. Orice fenomen îşi are un "noumen" chiar dacă acest
"noumen" e inaccesibil cunoaşterii noastre sensibile.” 11 Aşadar, dacă
fenomenul “vine de dincolo” înseamnă că el este după voia lui Dumnezeu.
O altă întrebare pe care ne-am putea-o pune ar fi aceea legată de
234
posibilitatea omului, în lumea aceasta, de a putea cunoaşte, prin cercetarea

ştiinţifică, începutul şi sfîrşitul lumii. Un posibil răspuns pe care ne-am gândit
să-l dăm, ţine însă de o elaborare filozofică ce nu este străină de o
fundamentare teologică şi de un aparat matematic (deci de un mijloc
ştiinţific).
În matematică există o proprietate legată de funcţia bijectivă şi de
intervalele deschise la ambele capete. Dacă am lua în consideraţie două astfel
de intervale numerice (α, ω) şi (-∞, +∞) pe care le considerăm ca intervale de
timp (primul interval fiind o istorie mărginită iar cel de al doilea eternitatea
nemărginită), observăm că acestea pot fi corelate printr-o funcţie bijectivă,
care face ca unui element (număr) din primul interval să-i corespundă un alt
element şi numai unul din al doilea interval şi reciproc. Alfel spus cele două
intervale ar putea fi „suprapuse” unul peste altul sau s-ar cuprinde unul pe
altul în mod reciproc. În mod paradoxal această suprapunere devine
irealizabilă dacă, de exemplu intervalul (α, ω) s-ar transforma într-unul din
intervalele de tipul [α, ω), (α, ω] sau [α, ω]. Înainte de a merge mai departe
trebuie să mai precizăm că acolo unde există paranteza rotundă înseamnă că
acel element (număr) nu aparţine intervalului respectiv, dar îl mărgineşte, iar
acolo unde există o paranteză dreaptă înseamnă că elementul din dreptul ei
aparţine intervalului respectiv, pe care îl şi mărgineşte.
Aşadar, nu poate exista o funcţie bijectivă decât numai în cazul lui (α,
ω) adică numai în cazul în care intervalul nu îşi conţine şi limitele. Te poţi
apropia oricât de mult de α sau de ω (căci este îngăduit), dar nu poţi atinge
niciodată pe α sau pe ω. Revenind la interpretarea temporală, în baza
consideraţiilor de mai sus deducem că eternitatea poate fi cuprinsă în
temporalitatea istorică (α, ω) şi reciproc (numai dacă momentele de început
şi de sfârşit ale istoriei respective nu aparţin istoriei). Cu alte cuvinte
eternitatea (-∞, +∞) nu poate aparţine istoriei decât numai în cazul în care
aceasta din urmă nu-şi conţine limitele de început şi de sfârşit sau altfel spus
numai dacă începutul şi sfârşitul istoriei sunt nişte taine inaccesibile omului
pe cale pur raţională.
Revenind în planul teologic ştim prea bine că Dumnezeu intervine în
istorie, că istoria poartă pecetea veşniciei, prin menirea pentru care a fost
creată dar şi prin existenţa sufletelor omeneşti nemuritoare, care se manifestă
o vreme şi în temporalitate. Putem spune că Dumnezeu vrea ca veşnicia
(menire şi "cină cerească" la care sunt chemate veacurile pământeşti) să fie
cuprinsă duhovniceşte în istorie şi am văzut că o astfel de "suprapunere" poate
avea loc numai în condiţiile unor limite tainice. Iată, aşadar, condiţia
accesului la veşnicie: caracterul tainic al momentelor de început şi de sfârşit
ale lumii, momente inaccesibile raţiunii omeneşti, dar accesibile oamenilor
numai prin credinţă.
235
De altfel, teologia afirmă caracterul de taină al celor două momente (de

început şi de sfârşit). Una din vocile autorizate ale Bisericii, Sf. Vasile cel Mare,
arăta, atunci când se referea la începutul creaţiei, că începutul timpului nu
înseamnă timp 12, deci este în afara timpului creat şi nu aparţine temporalităţii
istorice pământeşti. Dacă începutul este învăluit într-un nimb de taină, la fel
este şi sfârşitul căci ne spune Mântuitorul (referindu-Se la acest "omega" al
lumii) că „despre ziua aceea şi despre ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii
13
din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl” , iar în altă parte, ca un răspuns la întrebarea
ucenicilor despre timpul în care va fi aşezată „la loc împărăţia lui Israel”,
Domnul răspunde că “nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a
pus în stăpânirea Sa” 14
Revenind la experimentul în sine de la Geneva, am văzut că pe primul
plan se urmăreşte viabilitatea modelului standard, dacă are sau nu
aplicabilitate, veriga lipsă a acestui model fiind particula Higgs, descoperirea
ei însemnând valabilitatea modelului şi reuşita unificării a trei din cele patru
forţe fundamentale. Am văzut de asemenea că aceste cercetări presupun
utilizarea unor energii foarte înalte (care ar crea condiţii identice cu cele ale
Big-Bang-ului), energii de ciocnire care, foarte probabil, vor duce şi la noi
descoperiri.
Dacă folosirea necorespunzătoare a acestor descoperiri sau posibilul
orgoliu "demiurgic" al celor care au parte de ele ne îngrijorează, nu trebuie să
ne temem în schimb de noutăţile ştiinţifice care pot apărea, pentru că orice
descoperire este în acord cu Dumnezeu şi cu învăţătura Sa, tot ceea ce se va
descoperi (având autentică valoare ştiinţifică şi nefiind o ipoteză de moment)
fiind o “oglindă” a dogmelor teologiei.
În acest context, un prim element fizic la care ne-am gândit, este această
noţiune a câmpului Higgs, care conferă masă anumitor particule care trec prin
el şi reacţionează cu el. În strânsă legătură cu câmpul Higgs stă şi definirea
particulelor (în modelul standard) ca fiind fără de masă şi purtătoare doar de
energie şi informaţie (nişte "valuri" ale câmpului), ele căpătând această
proprietate a masei doar prin interacţiunea cu câmpul Higgs. Analizând
teologic această teorie ştiinţifică, gândul ne duce imediat la dogma susţinerii
lumii materiale prin energiile divine necreate, căci lumea materială este creată
şi susţinută prin har (entitate spirituală ce cauzează o entitate materială, dar
diferite ca natură). Această teorie fizică (ce descrie fundamentele materiale ca
fiind de natură energetică şi informaţională) constituie parcă preludiul unei
"prelungiri metafizice" către dogma creaţiei din nimic, iar afirmarea naturii
informaţionale sugerează legătura cu debutul Evangheliei după Ioan "La
început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era
Cuvântul"15. Cum cuvântul este purtător de informaţie, este firesc ca lucrarea
de creaţie a Cuvântului (lumea cu particulele ei ce o compun) să poarte
236
amprenta Creatorului, adică informaţia.

O altă "punte metafizică", pe care dorim să o aruncăm între cele două
domenii (teologic şi fizic), este legătura simbolică între cele patru râuri ce
derivau din unicul râu ce uda Edenul şi cele patru forţe fundamentale ce pot fi
unificate într-o singură forţă. Interesant că aşa cum această unică forţă cu
adevărat fundamentală a acţionat numai în condiţiile primordiale ale
materiei, tot aşa şi un unic râu uda grădina raiului primordial şi numai pe
aceasta. Despre existenţa acestui unic râu din Eden, care se despărţea în patru
braţe în lumea din afara grădinii ni se relatează în Fac. II, 10-14.
Paralelismul dintre noţiunea de forţă şi elementul apă nu este lipsit de
fundament, căci apa (aşa cum este bine ştiut) este un element vital pentru
existenţa lumii vii, dar are şi proprietăţi deosebite, care o descriu ca un
element fundamental şi de forţă. Dacă uneori i se atribuie un rol pasiv la
16
creaţie , alteori ea este prezentată ca având o acţiune dinamică şi
fundamentală în existenţa lumii, căci spune Psalmistul “şi s-au arătat
17
izvoarele apelor şi s-au descoperit temeliile lumii” . Tot apa a căpătat şi o
valoare simbolică deosebită în Noul Testament, atunci când Mântuitorul a
creat sintagma “har - apă vie”, folosindu-se de capacitatea apei de a deţine
18
energie şi putere pentru a sugera capabilităţile nevăzute ale harului .
În sprijinul celor spuse mai sus vine şi opinia lui Jean Kovalevski care
19
considera că cele patru fluvii corespund celor patru elemente ale universului ,
elemente de forţă cu caracteristici diferite, dar reprezentând şi “abundenţa
harurilor, a energiilor divine aflate la temelia lumii” 20.
Aşadar, aceste aprecieri teologice întăresc această legătură simbolică
între râurile paradisului (din Eden şi din afara lui) şi forţele fizice (cea una din
care derivă cele patru forţe fundamentale). Cercetările din fizică au
concluzionat că, în condiţii speciale, cele patru forţe existente în materie pot fi
reduse în cele din urmă la una singură. Iată, aşadar, că simplitatea ia locul
complexităţii atunci când ne apropiem de fundamentele lumii materiale, iar
existenţa unei singure forţe materiale ne apropie şi mai mult de credinţa
existenţei unei singure acţiuni (cu rol atât în facerea cât şi în susţinerea lumii),
acţiune pe care teologia o descrie ca venind din partea lui Dumnezeu Creatorul
şi Proniatorul.
Ştim bine că Dumnezeu binecuvintează o lucrare omenească făcută cu
gând curat şi în duhul credinţei şi Se mâhneşte atunci când omul urmăreşte
deşertăciuni în ceea ce face. În acest fel, avem un criteriu de a deosebi binele de
rău, Dacă cercetezi cu mândrie este păcat şi se poate întâmpla un eşec, iar dacă
cercetezi din dorinţa de a afla cu smerenie şi bucurie, de a fi de folos oamenilor
sau (îmbucurător) de a-L vedea pe Dumnezeu, atunci efortul tău este o
binecuvântare şi ai parte de realizare.
Referitor la experimentul cu acceleratorul de particule LHC, acesta
237
poate duce (în anumite situaţii) la efecte grave chiar dacă se dau unele
asigurări. Numai prin noţiunea de experiment se subînţelege că rezultatele
obţinute au caracter de noutate, nici un experiment neputând fi dintru început
total determinat (să ne aducem aminte că nimeni nu se aştepta la efectele atât
de distructive ale primului experiment de explozie nucleară de la Los Alamos).
Noi nu putem şti gândurile celor de la CERN, care fac această munca de
cercetare şi nici nu cunoaştem duhurile lor, însă chiar dacă aceştia ar păcătui
prin experimentul pe care îl fac (în condiţiile în care ne aflăm încă între α şi ω
pe "ceasornicul" Domnului), Dumnezeu n-ar pedepsi o întreagă lume, aşa
cum nu vroia să distrugă nici cetăţile Sodoma şi Gomora, dacă în ele mai trăiau
câţiva locuitori drepţi în faţa Lui. Deci, este esenţial ca în această lume să mai
existe locuitori drepţi, trăitori în Duhul lui Hristos şi preocupaţi de grija
mântuirii.
Redecoperim, iată, permanentul îndemn adresat lumii de a ne înţelepţi
asemenea celor cinci fecioare înţelepte prin pregătire duhovnicească. Sabia
sfârşitului apocaliptic atârnă deasupra capetelor noastre, căci să nu uităm că
sfârşitul poate fi cauzat şi de alţi factori: războiul nuclear, ciocniri cu corpuri
cereşti (comete, meteoriţi), distrugerea echilibrului climatic al Terrei. De
aceea să nu ne mai alărmăm şi să ne mai înfricoşăm de tot felul de evenimente
exterioare care se anunţă ca fiind dezastruoase, ci să ne alarmăm şi să ne
îngrozim de păcatele pe care le facem aproape în fiecare zi, supărându-L pe
Dumnezeu cu puţina noastră credinţă, cu indiferenţa noastră faţă de trăirea
învăţăturii Lui, şi mâhnindu-l pe aproapele nostru cu nedreptăţile la care-l
supunem urmărindu-ne scopurile noastre egoiste. Altfel spus, să nu ne mai
îngrozească exteriorul, ci să ne alarmeze starea noastră interioară, căci spune
Mântuitorul "nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă;
temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în
gheena" 21.
Note bibliografice
1
Date preluate de pe site-ul http://ro.wikipedia.org/wiki/CERN/(1 noiembrie 2008).
2
Werner Karl Heisenberg (19011976) celebru fizician german, laureat al Premiului
Nobel pentru Fizică în anul 1932, şi unul dintre fondatorii fizicii cuantice.
3
Date preluate de pe site-ul http://www3.fizicaparticulelor.ro/(1 noiembrie 2008).
4
Date preluate de pe site-ul http://www.realitatea.net/(1 noiembrie 2008).
5
Teorie pentru care aceştia au fost distinşi cu Premiul Nobel pentru Fizică în 1979.
6
Date preluate din site-ul http://fizicaparticulelor.ro/(1 noiembrie 2008).
7
Spinul este o mărime cuantică având corespondent în fizica clasică momentul cinetic
propriu (ca şi cum particula s-ar roti în jurul axei proprii).
8
Înţel. VII, 16.
9
Fac. II, 15.
238
10
Fac. XI, 4.
11
Ioan Savin, Iconoclaşti şi apostaţi contemporani, Editura Anastasia, 1995, p. 125
12
Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, "P.S.B.", nr. 17, Editura Institutului Biblic
şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1986, p. 77.
13
Mc. XIII, 32
14
Fp. Ap. I, 7.
15
In. I, 1
16
Fac. I, 2
17
Ps. XVII, 17
18
In. IV, 10
19
Jean Kovalevsky, Taina originilor, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996, p.108
20
Ibidem, p.109
21
Mt. X, 28
BIBLIOGRAFIE
1. ***Sfânta Scriptură, Bucureşti, 1975

2. Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, "P.S.B.", nr. 17, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1986
3. Jean Kovalevsky, Taina originilor, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996
4. Ioan Savin, Iconoclaşti şi apostaţi contemporani, Editura Anastasia, 1995
239
VI.
ISTORIE
,
SI
, TRAIRE
,
CRESTINA
,
MORMÂNTUL LUI VLAD ŢEPEŞ
Prof. Univ. Dr. Constantin REZACHEVICI
Se ştie cu aproximaţie când şi cum a fost ucis Vlad Ţepeş: înainte de 10

ianuarie 1477, ca urmare a unui complot al boierilor partizani ai lui Basarab
cel Bătrân Laiotă, după o luptă cu turcii care îl aduceau pe acesta din urmă la
domnie.
Unde însă s-a petrecut omorul? În funcţie de răspunsul la această
întrebare se poate încerca stabilirea locului unde a fost înmormântat. Nicolae
Iorga, cu autoritatea sa ştiinţifică bine cunoscută, a orientat mult timp eronat
părerile spre zona de nord a Bucureştilor, vorbind de uciderea lui Ţepeş
“printr-un act de trădare, pe care tradiţia-l fixează la Bălteni, lângă
Bucureşti, unde e o frumoasă biserică, refăcută în secolul al XVII-lea,
adăugându-se şi credinţa că trupul lui s-ar fi aflat supt cutare piatră fără
inscripţie din biserica, plină de morminte tragice, de la Snagov”. Aşadar,
marele istoric se referă şi el la o “tradiţie” şi la amintita “credinţă” conform
cărora Vlad Ţepeş e înmormântat la Snagov.
“Tradiţia” la care face aluzie N. Iorga priveşte însă pe Vlad Dracul, tatăl
lui Ţepeş, urmărit şi ucis de ostenii lui Ioan de Hunedoara la sfârşitul anului
1447, “pe care l-a ajuns moartea în satul Bălteni”, un document domnesc din
3 aprilie 1534.
Dealul care face lumină

În realitate, dacă Vlad Dracul, care venea de la Târgovişte spre
Bucureşti, putea fi ucis în zona Băltenilor Dâmboviţei, la nord de Bucureşti,
trei decenii mai târziu, fiul sau Ţepeş şi-a pierdut viaţa în timpul luptelor cu
Basarab Laiotă, care observ că venea cu oaste turcească din partea opusă, de la
Giurgiu, aşadar, de la sud de Bucureşti. În consecinţă, locul luptelor lui Ţepeş
cu turcii lui Basarab Laiotă şi al uciderii sale trebuie căutat la sud de Bucureşti.
Unde anume, izvoarele vremii nu precizează. Străinii nu erau interesaţi de loc
ca atare, ci de faptul în sine al dispariţiei lui Vlad Ţepeş, iar relatări interne nu
s-au păstrat. Doar în Povestirea a XVIII-a despre Dracula, redactată în
slavona veche la 1486, apoi tradusă în ruseşte, se dă un mic detaliu toponimic,
242
anume că atunci când oastea lui Ţepeş a gonit pe turci, “Dracula de bucurie s-a
suit pe un deal, să vadă cum taie pe turci şi s-a depărtat de oaste”, astfel
putând fi ucis de către complotişti. Detaliul se potriveşte doar cu zona de la sud
de Bucureşti, astfel de dealuri putând fi întâlnite pe vechiul drum de la Giurgiu
la Bucureşti, la nord de acesta din urmă, până în zona Snagovului neexistând
nici o urmă de deal.
Fără îndoială că Vlad Ţepeş a fost ucis undeva pe drumul dintre
Bucureşti şi Giurgiu. Şi aşa cum se obişnuia, trupul sau, încăput pe mâna
rivalului Basarab Laiotă, a fost înmormântat, fără capul trimis la Poartă,
desigur, datorită împrejurărilor şi fără podoabe deosebite sau chiar o lespede
funerară corespunzătoare, în cea mai apropiata mănăstire ctitorită sau legată
de numele său. O astfel de mănăstire se afla în zonă, si încă amintită într-o
danie a lui Vlad Ţepeş din 27 septembrie 1461. Este mănăstirea Comana,
din judeţul istoric Vlaşca, aşezată într-un punct strategic, în stânga şi spre
mijlocul vechiului drum care merge de la Bucureşti la Giurgiu. La 27
septembrie 1461, aflăm dintr-un fragment de document păstrat într-o
traducere din 1797, Ţepeş dăruieşte, din păcate nu s-a păstrat numele
beneficiarului, “satul Călugăreni şi hotarul, ca să fie hotarul de la metoh pe
calea Giurgiului pâna în calea Prundului şi din calea Prundului până în calea
Mujdreanului şi din calea Mujdreanului în jos până în vale şi de acolo pă
vale, ca să fie hotarul până unde se împreună cu balta Comanei, drept în
iezerul Câlniţei” (Câlnişţei).
Biserica de sub chilii

Ctitoria lui Ţepeş era o biserica de lemn pe fundaţii de cărămidă de
calitate, plasate pe piloţi scurţi de stejar, de plan dreptunghiular, cu o absidă a
altarului de formă poligonală cu trei laturi, edificiul având dimensiunile
exterioare de 12 × 10 m, o distanţă interioară de 8 m între zidurile lungi şi
adâncimea absidei altarului de 2 m. Biserica suprapune un strat de cenuşă
datorat defrişării prin foc a terenului şi s-a aflat pe latura sudică a incintei
actualei mănăstiri, parţial sub un rând de chilii. Era tencuită pe ambele feţe,
fiind pictată în interior, unde a putut fi identificat şi un paviment de cărămidă.
Tot în interior s-a descoperit şi un mormânt pe la mijlocul laturii sudice, care
nu a putut fi identificat, iar în exterior mormintele cercetate ale necropolei au
fost datate, pe baza monedelor descoperite în ele, după 1444/1445 până după
1574.
La 3 m spre nord-est de aceasta prima construcţie, sub naosul actualei
biserici, au fost descoperite fundaţiile de cărămidă (4 × 4 m) ale unui turn de
clopotniţă de lemn, aparţinând bisericii din sec. XV. Iar la numai un metru
spre apus de acesta s-a aflat un mic corp de chilii. Aceasta era mănăstirea
nefortificată, ctitorită de Vlad Ţepeş la mijloc de păduri şi ape.
243
În lipsa pietrei funerare, mormântul amintit de pe latura sudică a bisericii

acestei mănăstiri, deşi aşezat într-un loc potrivit pentru ctitor, ar putea fi
numai ipotetic atribuit lui Vlad Ţepeş. Oricum, dacă nu este acesta, cel al
marelui voievod trebuie să se fi aflat în acelaşi lăcaş, poate nedescoperit, sau,
mai probabil, dezafectat odată cu întreaga biserică spre sfârşitul sec. XVI.
Atunci, mai precis la anul “7097” (1588-1589), Serban, al doilea paharnic din
Coiani (Mironesti, com. Gostinaru, jud. Giurgiu), viitorul domn al Tarii
Româneşti Radu Şerban (1601; 1602-1610; 1611), demolează în întregime
vechea ctitorie a lui Vlad Ţepeş (biserica, turnul clopotniţei şi chiliile), pe locul
ei, de fapt pe o suprafaţă mult extinsă, îndeosebi spre nord-est, ridicând “den
temelie” o noua mănăstire Comana.
Similitudine peste secole

Biserica a devenit necropola lui Radu Şerban, a celor două fiice ale sale
Anca şi Elina, a lui Nicolae şi Mihai Pătraşcu, soţul şi fiul primeia, a lui
Drăghici Cantacuzino, fiul celei de a doua, şi a fiilor acestuia Constantin şi
Şerban, ultimul cu şotia şi fiica. Nimic nu mai amintea de biserica de lemn a lui
Vlad Ţepeş, ale cărei temelii zăceau încă de la 1588-1589 sub bucătăriile şi
cămara de pe latura sudică a incintei mănăstirii lui Radu Şerban, ulterior a
Cantacuzinilor scoborâtori din acesta.
Nu e de mirare deci că aici nu s-a păstrat nici o tradiţie referitoare la
mormântul lui Vlad Ţepeş, domn ce provenea dintr-o cu totul alta familie
domnească, cea a Drăculeştilor, descendentă din Basarab I. În legătura cu
mormântul lui Ţepeş, aflat foarte probabil în ctitoria sa de la Comana, este
interesant de subliniat similitudinea, peste secole, a înmormântării unui
Cantacuzin, căzut şi el în lupta cu turcii pe drumul Bucureşti-Giurgiu, în
ctitoria familiei sale, cea de-a doua mănăstire de la Comana. În 1769, în
vremea războiului ruso-turc din 1769-1774,
Pârvu Cantacuzino, din neamul lui Drăghici Cantacuzino (nepotul de
fiica, Elina, al lui Radu Şerban), aflat împreună cu maiorul rus Andreh în
fruntea unor trupe ruseşti, a fost surprins de turci în pădurea Comanei si ucis
odată cu maiorul rus, fiind îngropat în chiar mormântul ctitorului mănăstirii,
Radu Şerban, care îl împărţea cu ceilalţi trei Cantacuzini amintiţi mai sus.
Căzut ca şi Ţepeş în lupta cu turcii pe lângă acelaşi drum Bucuresti-Giurgiu,
Pârvu Cantacuzino n-a fost dus în vreo alta mănăstire depărtata a
Cantacuzinilor, la Mărgineni-Prahova, de pilda, ci a fost adus în ctitoria de
familie cea mai apropiata de locul luptei: cea de a doua mănăstire Comana, iar
depunerea sa chiar în mormântul ctitorului arată că s-a ţinut seama de
descendenţa sa din acesta. La fel trebuie să se fi întâmplat şi în cazul lui Vlad
Ţepeş, fiind înmormântat în cea mai apropiată ctitorie a sa. O astfel de ctitorie
a lui Vlad Ţepeş era mănăstirea Comana, aflată chiar în apropierea drumului
244
Târnosirea bisericii Mănăstirii
"Buna Vestire" din Bolintin-Vale - 25 martie 2008
Slujba punerii pietrei de temelie pentru biserica Parohiei

"Sfinţii Martiri Brâncoveni" din oraşul Giurgiu - 16 August 2008
Târnosirea bisericii Parohiei "Înălţarea Sf. Cruci" din
localitatea Comana - 14 septembrie 2008
Slujba punerii pietrei de temelie pentru noua biserică a

Schitului "Acoperământul Maicii Domnului" din satul
Chiriacu, comuna Izvoarele - 1 octombrie 2008
Bucureşti-Giurgiu, lângă care a fost ucis. Odată cu biserica de lemn de aici,

demolată în 1588-1589, ale cărei temelii au pierit sub clădirile laturii de sud a
incintei noii mănăstiri construite de Şerban paharnicul (viitorul domn Radu
Şerban), a dispărut, desigur, şi mormântul lui Vlad Ţepeş, după o dăinuire de
aproape 130 de ani. Astfel că înmormântarea vestitului domn în prima
biserică a mănăstirii Comana, ctitorită de el, deşi este o ipoteză, rămâne totuşi
cea mai probabilă.
247
CETATEA DE LA GIURGIU
Prof. Valentin SĂLAUGEANU
SCURT ISTORIC
Se credea că cetatea Giurgiu a fost ridicată în secolul XIV de către

genovezi, la unul dintre principalele vaduri ale Dunării de Jos. Aserţiunea se
baza pe supoziţia că numele ar fi fost un derivat de la San Giorgio, patron al
Genovei (A. T. Laurian, Istriana..., p. 67; B. P. Hasdeu, San Giorgio si
Calafato, în "Columna lui Traian", I ,nr. 57, 1870; N. Bălcescu, Istoria
românilor supt Mihai Voda Viteazul, în "Opere", vol. II, Bucuresti, 1953, p.
122; C. Bolliac, Memoires pour servir a l'histoire de la Roumanie (Provinces
Danubiennes), Paris, 1856, p. 23.). S-a stabilit ulterior că afirmaţia era
nefondata, iar N. A. Constantinescu (N. A. Constantinescu, Cetatea Giurgiu -
originile si trecutul ei, extras din AAR, seria II, tom XXXVIII « Memoriile
sectiunii istorice », Bucureşti, 1916.) a propus derivarea numelui de la "un
întemeietor de sat cu numele de Jurj, Giurge sau Giurgiu" (ibidem, p.486 şi
urm.).
Datarea exactă a cetaţii Giurgiu este imposibilă, dar acum putem
presupune că efortul constructiv s-a desfăşurat înainte de anul 1388,
intervalul 1388-1389 fiind cel la care turcii otomani cuceresc teritoriile sud-
dunărene. Tocmai de aceea este greu să ne imaginăm desfăşurarea unei
activităţi tactice de o asemenea amploare la curând trasata frontiera cu
Imperiul Otoman, sau înainte de 1396, când în cunoscutul Itinerariu de la
Bruges (« Călători străini...», vol. I, Bucureşti, 1968), datat de Maria Holban
în intervalul 1380-1390 si nu mult înainte de 1396, este menţionată localitatea
Rossy vel Jargo, care ar îndreptaţi presupunerea ca cel târziu la data
redactării exista la vadul de trecere peste Dunăre cel puţin o localitate numită
Jargo. N. Iorga (N. Iorga, Studii istorice asupra Chiliei si Cetăţii Albe,
Bucureţti, 1899-1900, p. 64.), bazându-se pe compilaţia de cronici otomane a
lui Leunclavius (J. Leunclavius, Historiae Musulmanae Turcorum de
monumentis ipsorum excriptae libri XVIII, Frankfurt, 1591, col. 268.), care
enumera localităţile cucerite de Ali Pasa în campania 1388- 1389, a conchis ca
248
prin Jurcova ar trebui să înţelegem Giurgiu, lucru care de altfel rămâne a fi

probat. De asemenea, în Codex Latinus Parisinus MSS 7239, redactat cu
probabilitate în secolul al XV-lea, apare în dreptul Giurgiului fortificaţia
Zorio, cu menţiunea luogo deserto (loc pustiu), ceea ce nu poate însemna
altceva decât că cetatea existenta fusese probabil distrusă parţial în urma
invaziei turceşti din 1394, când ştim din diploma data lui Ioan Maroth în 1404
de Sigismund (Hurmuzaki, 1-2, pp. 430-432) că a fost cucerită de altfel si
cetatea Turnu. Codex Latinus Parisinus nu este insă o sursă directă. Avem
aşadar două datări posibile: între 1386 (data venirii la domnie a lui Mircea cel
Bătrân) si 1388, sau, în cazul în care admitem ca noua situaţie politica de după
1388-1389 impunea fortificarea graniţei sudice, între 1389 si cel târziu 1396
(acceptând informaţia din C.L.P. MSS 7239), dată care ar putea fi decalată cu
doi ani in cazul in care informaţiile noastre cu privire la conflictele de graniţă
ar fi complete. Astfel, am putea spune ca înainte de 1394 sau între această
ultimă dată si 1396 nu a mai avut loc niciun alt eveniment în care cetatea
Giurgiului să fi fost avariată până la stadiul inutilizabil. Poate că prima datare
corespunde realităţii, deoarece domnii Ţarii Româneşti nu puteau ignora
avansarea turcilor la sudul Dunării. Tocmai de aceea Vladislav Vlaicu,
profitând de destrămarea taratului lui Alexandru, a luat în stăpânire Vidinul şi
Nicopolea, Dan a luat Silistra, iar Mircea cel Bătrân a cucerit Chilia. Aceste
fapte grăiesc de la sine în ceea ce priveşte atenţia de care se bucura pe toată
această perioadă frontiera dunăreană. Odată cu retrasarea graniţelor
balcanice si reorganizarea de către Mircea cel Bătrân a sistemului defensiv la
sfârşitul secolului XIV, în insula de la vadul Giurgiului a fost ridicată o
fortificaţie care corespundea cerinţelor defensive ale Tarii Româneşti. De
asemenea ar trebui să amintim că N. A. Constantinescu (N. A. Constantinescu
, op.cit.) a presupus, pe baza cercetărilor efectuate în situl din insula
Giurgiului, că Vladislav Vlaicu ar fi construit aici o fortificaţie de lemn si
pământ. Cercetările lui Dan Căpăţâna (Dan Căpăţână, Cercetări arheologice
la cetatea medievala de la Giurgiu, SMIM, nr. 16, 1983.), dovedesc că aici
exista la data aceea o fortificaţie de piatră din "epoca primilor Basarabi" sau de
la sfârşitul secolului al XIII-lea, afirmaţia este nesigură. S-ar putea discuta o
asemenea posibilitate în măsura în care mai sus-menţionata fortificaţie s-ar fi
aflat într-o stare avansată de degradare, lucru deloc improbabil, ori dacă
acceptăm că aceste lucrări nu făceau altceva decât să sporească capacitatea
defensivă a fortificaţiei de piatră existente. Dacă exista, cetatea Giurgiu a fost
distrusă în campania otomană din 1388-1389 împotriva lui Sisiman şi Ivanco,
şi cu siguranţă în 1394. Cu toate acestea, la 1403 (Hurmuzaki-Densuşianu,
Documente privitoare la istoria românilor, vol. I, partea 2, Bucureşti, 1890,
doc. nr. DCLII, p. 824.) cetatea era funcţională, putându-se astfel presupune
că în intervalul 1396-1403 cetatea din insulă a fost reparată. Nu avem însă
249
suficiente date ca să ne pronunţăm cu exactitate asupra lucrărilor întreprinse.

Cucerirea Ţării Româneşti de către Mehmed I în 1420 a însemnat, fără
îndoială, şi pierderea Giurgiului. În ofensiva sultanului Mehmed I Celebi
împotriva Ţării Româneşti (1420) este cucerită şi cetatea Giurgiului pe care,
conform cronicarului turc Sukrullah (Sukrullah, Behadjet-ut tevarih, în
„Cronici turceşti...”, vol. I, ed. Academiei R. S. R., Bucureşti, 1966, p. 32.),
Mehmet o va repara. În 1427, Dan II împreună cu Pippo Spano (Filippo dei
Scolari), comite de Timişoara şi în 1424 ban de Severin, îl alungă pe supusul
Porţii din scaunul Ţării Româneşti (Radu II Praznaglava) şi ocupă Giurgiu.
Lucrări de restaurare a cetăţii s-au efectuat şi după campania din 1427, din
iniţiativa lui Sigismund (N. Istvanfy, Regni Hungarici Historia post obitum
gloriosissimi Matthiae Corvini Regis ..., Koln, 1622, p. 676.), însa foarte
probabil cu cheltuiala domnului Ţării Româneşti. Mehmed Nesri (Mehmed
Nesri, Djihannuma Tarih-i al-i Osman, în « Cronici turceşti... », Bucureşti,
1966, p. 116.) semnalează şi el unele refaceri petrecute după 1438, dar acestea
nu pot fi constatate în situ. Cel mai probabil la moartea lui Dan II (1431) turcii
iau din nou Giurgiul. Cert est, însa, că în 1438 armata condusă de Murad II,
căreia sunt obligaţi să i se alăture Vlad Dracul şi cneazul sârb Djurdj
Brankovici, se retrage la sudul Dunării pe la vadul de la Giurgiu după atacul
împotriva Banatului şi Transilvaniei. Este mai uşor de presupus că cetatea se
afla în mâinile turcilor, cunoscut fiind interesul pe care aceştia îl manifestau
pentru fortificaţiile dunărene, decât a crede că Vlad Dracul reuşise să-şi
conserve, în condiţiile atârnării Ţării Româneşti de Poartă, un asemenea
avantaj tactic.
În încercarea de a-l elibera pe Ladislau VI, captiv după bătălia de la
Varna (10 noiembrie 1444), undeva pe cursul inferior al Dunării, flota cruciată
condusă de Walerand de Wavrin şi de cardinalul de San Angelo, Francesco
Condolmieri, pleacă în martie 1445 de la Constantinopol spre Dunăre. Sfătuiţi
de Iancu de Hunedoara să-i antreneze în aceasta campanie şi pe Vlad Dracul,
şi pe Daud Celebi, "pretendent la tronul suzeranului său", încep în 16 august
ofensiva. La data de 30 august flota ajunge la Giurgiu, după ce cu o zi în urmă
cuceriseră Turtucaia. În prima decadă a lunii septembrie, cetatea este ocupată
şi cedată, conform înţelegerii avute, domnului Ţării Româneşti. În ceea ce
priveşte lucrările de restaurare efectuate după luarea de către cruciaţi a cetăţii
în 1445, cunoaştem din scrisoarea lui Vlad Dracul din acelaşi an către pârgarii
din Braşov, că acesta cere meşteri pentru refacerea lemnăriei arse (Ioan
Bogdan, Relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi cu Ţara Ungurească în sec.
XV-XVI, vol. I (1413- 1508), Bucureşti, 1905, doc. nr. LV, p. 80.), iar lucrările
nu au fost extinse, deoarece cronica ne relatează amploarea pagubelor
produse la asediu. Până în 1449, Giurgiu trece iarăşi în mâinile turcilor, pentru
că la această dată constatăm că cetatea era sediul beglerbegului Rumeliei.
250
Pentru această perioadă, Orudj Bin Adil (Orudj Bin Adil, Tevarih-i al-i
Osman, în “Cronici turceşti...”, p.58.) şi Hagi Lutfi-paşa (Hagi Lutfi-pasa bin
Abd-el-Muin, Tevarih-i al-i Osman, în “Cronici turceşti...”, p.243.)
consemnează, la rândul lor, efectuarea unor lucrări. Vlad Ţepeş va arde târgul
şi cetatea Giurgiu în campania cu veleităţi de cruciadă din iarna dintre anii
1461-1462, pentru ca fortificaţia să fie apoi recucerită şi ambiţioasele planuri
ale voievodului zădărnicite de contraofensiva lansată în vara anului 1462 de
către Mehmed II, aducându-l cu această ocazie la domnie pe Radu cel Frumos.
La 6 iunie 1574, Lescalopier va trece prin vadul de la Giurgiu şi va consemna că
"în apă se afla un turn pătrat şi ruina unei fortăreţi vechi" (P. I. Cernovodeanu,
op.cit., pp. 440-441, turnul pare a fi unul dintre cele amintite de Wavrin.)
motiv pentru care înclinăm a crede că turcii construiseră până la aceasta dată o
fortificaţie de pământ şi lemn. După aproape un secol şi jumătate de stăpânire
otomană este rândul lui Mihai Viteazul să încerce redobândirea cetăţii, astfel
că, în 15 noiembrie 1594, acesta arde târgul Giurgiului, dar nu reuşeşte să
ocupe cetatea straşnic întărită între timp de către turci. În octombrie 1595,
Sigismund Bathory, împreună cu Silvio Piccolomini, trimisul ducelui
Toscanei, asediază şi reuşesc să frângă rezistenţa garnizoanei de la Giurgiu. În
1597, turcii sunt iarăşi cei ce stăpânesc cetatea. Piccolomini (1595) spune că
cetatea se afla în stare bună, probabil în urma unor reparaţii executate ori în
intervalul 1574-1594, ori chiar în perioada dintre deschiderea ostilităţilor
între Poarta şi Mihai. În cazul în care acceptăm că Lescalopier a menţionat
implicit aceste incinte adăugate de turci, putem să stabilim anul 1574 drept
terminus ante quem. Cronicarul ardelean Iacobinus (Ioannes Iacobinus,
Rerum in Transylvania a Sigismundo Battorio Principe Anno 1595
Gestorum Naratio, Frankfurt, 1603, p. 244) observă că cetatea nu era întărită
alla moderna, referindu-se cu siguranţă la faptul ca până la această dată nu se
construise o fortăreaţă de tipul bastionar, lucrările rezumându-se la lărgirea
vechii cetăţi până la acoperirea întregii suprafeţe a ostrovului. Pentru a
remedia acest neajuns, Mehmet-paşa va primi ordin să refortifice Giurgiul, iar
dintr-un document din data de 26.XI.1600 (Hurmuzaki, Documente..., vol.
IV2, Bucureşti, 1884, p. 33, nr. XXVI, din 26.XI.1600.) aflăm că, pentru a
controla Ţara Românească, se edificase, începând cu 1599, o fortăreaţă în care
putea intra o garnizoană de 10.000 de oameni. Cifra este, în mod evident
exagerata, dar este în acelaşi timp lămuritoare în ceea ce priveşte întinderea
noii fortificaţii, dacă ţinem cont de faptul că Wavrin (1445) menţiona că la
Giurgiu nu încăpeau decât 300 de oameni. Având în vedere intervalul de
numai un an în care a fost construită, fortificaţia lui Mehmet-paşa trebuie să fi
fost din lemn şi pământ. Următoarea şi ultima încercare românească de a intra
în stăpânirea Giurgiului se petrece în timpul domniei lui Mihnea III care, după
înfrângerea paşei de Silistra, Gian Arslan, la 15 septembrie 1659, asediază şi
251
cucereşte cetatea Giurgiu. La începutul lunii octombrie, expediţia de

pedepsire trece pe la Rusciuc Dunărea şi ocupă cetatea. Asediul început de
voievod dură mai mult de o lună. La 23 noiembrie 1659, a primit vestea
înfrângerii suferite de aliaţii săi Constantin Şerban al Moldovei şi Gheorghe II
Rakoczi, voievodul Ardealului, retrăgându-se în interiorul ţării.
252
CREŞTINISMUL - PARTE INTEGRANTĂ DIN
CULTURA ŞI SPIRITUALITATEA EUROPEANĂ
Protos. Mihail MUSCARIU,

Stareţul Mănăstirii Comana
Europa este astăzi un continent bogat în istorie, cultură şi, în parte,

bogat şi din punct de vedere material. Ea este un continent în proces de
reunificare economico-juridică, financiară, militară şi chiar culturală. Însăşi
Uniunea Europeană este o căutare de unitate şi de ideal. Unitatea actuală a
Uniunii Europene este prioritar una inspirată de umanismul secularizat, care
permite doar parţial o contribuţie creştină expresă în acest proces. Pe de altă
parte, contribuţia creştină ar fi mult mai credibilă dacă diferitele Biserici ale
Europei ar fi mai interesate şi mai dinamice în însăşi refacerea unităţii
creştine.
Mai mult, numărul creştinilor scade în Europa, mai ales în Europa
occidentală, în timp ce creşte numărul adepţilor altor religii. Vor fi, oare, mai
uniţi între ei creştinii tot mai puţini ai Europei?
Totuşi, unitatea interioară a persoanei, credinţa puternică şi rugăciunea
intensă îl ajută pe om să depăşească dilema unităţii răstignite între
incertitudine şi ideal, pentru a opta în favoarea unităţii ca normalitate a vieţii.
Aşadar, o Europă unită prin idealul libertăţii responsabile şi al solidarităţii
frăţeşti, pe care le inspiră Evanghelia iubirii lui Hristos pentru toţi oamenii,
este o Europă normală, după cum comuniunea frăţească între creştini este
starea normală a identităţii şi vieţii lor în lume.
Misiunea Bisericii este astazi un îndemn la cunoaşterea mai temeinică a
trecutului şi prezentului Europei, la reflecţie comună, la dialog şi
coresponsabilitate pentru a afirma identitatea noastră nu în izolare unii faţă
de alţii, ci în cooperare unii cu alţii; nu în opoziţie, ci în comuniune, atât în
interiorul Europei, cât şi în lumea întreagă.
Biserica Ortodoxă Română, precum demonstrează de ani de zile
statisticile şi sondajele de opinie, se bucură de cea mai mare credibilitate între
români, astfel încât cuvântul ei, care încă nu s-a făcut prea auzit în această
privinţă, este „cuvânt cu putere multă”.
Românii se află, potrivit aceloraşi statistici, pe primul loc în ceea ce
253
priveşte entuziasmul, bucuria de a adera la acest spaţiu european comunitar,

însă în spatele acestui entuziasm trebuie să citim şi o lipsă de cunoaştere reală
a multora atât în ceea ce priveşte beneficiile materiale, economice, politice, şi
de ce nu militare, dar şi a riscurilor spirituale 1.
În acest context al unificării şi globalizării, dialogul dintre diversele
culturi şi civilizaţii, dintre religii şi forme de spiritualitate, nu numai că nu
poate fi evitat, dar devine o necesitate. De aceea, acest dialog trebuie făcut cu
multă responsabilitate, de oameni aflaţi în cunoştinţă de cauză, cu spirit de
discernământ, cu dragoste faţă de valorile naţionale, dar şi cu deschidere spre
cele comunitare, de oameni care să îmbine fericit fidelitatea faţă de
spiritualitatea mamă; cu ceea ce este bun, folositor şi mântuitor din alte
spaţii2.
Trăim într-o vreme din istoria fiinţei umane, în care se vorbeşte, nu doar
în Apus, ci, sub influenţa lui, şi în Răsăritul proaspăt eliberat din închistările
unei mentalităţi monolitice comuniste, tot mai mult despre libertate şi
libertăţile omului, de la cele generale, publice, până la cele strict individuale,
personale. Respectarea acestor drepturi nu a dus, însă, totdeauna, aşa cum ar
fi fost de aşteptat şi cum ar fi trebuit, spre un progres moral. Iar unul din
domeniile în care libertatea şi eliberarea produsă de ea a însemnat adesea un
3
regres, îl constituie viaţa morală .
Omul de astăzi nu pare mai împăcat cu sine şi cu semenii săi, tocmai
pentru că şi-a pierdut legătura cu Părintele său, Izvorul vieţii sale adevărate. El
este mult mai împrăştiat, răvăşit, tulburat, zbuciumat şi frământat, şi, din
aceste cauze, mai trist, iar toate acestea se manifestă atât la nivelul eului, în
viaţa sa interioară, precum şi în relaţiile sale exterioare.
„Criza sau drama omului contemporan şi a lumii în care el trăieşte -
precum observa un moralist român - este că piere şi nu-şi dă seama de unde-i
vine pieirea. Aruncă vina pe crizele economice, sociale şi politice, socotindu-
le ultimele şi singurele cauze ale răului de care suferă, dar ignoră cauza
4
adevărată şi ultimă a tuturor relelor: păcatul” .
Aşadar, cauza reală a tuturor acestor nelinişti spirituale trebuie căutată
în îndepărtarea, până la rupere şi tăgăduire, de Dumnezeu sau, în termenii
tehnici contemporani, „secularizarea” avansată până la indiferenţă şi ateism.
În acest peisaj, Occidentul pare o lume realizată material, dar în adâncul
ei tristă. O lume a izolării, a singurătăţii spirituale şi a lipsei de comuniune, în
ciuda unei bune comunicări formale. O lume şi o societate de consum, care are
la bază o etică individualistă, egocentristă. O societate adeseori prea laxă şi
permisivă moral. O lume în care credinţa şi religiozitatea nu mai constituie
decât pentru puţini o dimensiune reală, fundamentală, a vieţii, şi, din această
cauză, invadată de forme străine spiritului european, ale religiei musulmane şi
a religiilor Orientului. O lume în care multe biserici, pentru a-şi putea achita
254
cheltuielile de întreţinere, sunt tot mai des închiriate, ca birouri, ori săli de
concerte...
O constatare pe care au făcut-o ei înşişi a fost lipsa vocaţiei teologice în
lumea occidentală. O criză de vocaţie faţă de viaţa monahală şi faţă de slujirea
preoţească. Tot mai puţini tineri înţeleg şi doresc să-şi jertfească viaţa, pe care
o concep ca fiind plină de plăceri, lui Dumnezeu. La noi, mulţumim lui
Dumnezeu, mănăstirile sunt pline de tineri, mulţi dintre ei absolvenţi de
facultate, care îşi caută mântuirea. Facultăţile de Teologie au încă numeroşi
candidaţi şi sperăm să ştim ce să facem să sporim acest interes.
O lume în care, recent, se interzice folosirea sau purtarea la vedere a
simbolurilor religioase, de către persoanele care, prin specificul activităţii lor
intră în contact cu semenii (adică funcţionari publici, personal medical,
5
didactic, şi alţii).
Radiografia aceasta sau enumerarea ar putea continua mult. Trebuie să
ne ferim însă de un mare risc: acela al elaborării unor verdicte generale.
Situaţia aceasta nu este generală. Cu unele note specifice, se identifică în întreg
spaţiul apusean. Ceea ce este mai dureros este că multe dintre aceste
„nedeplinătăţi” se întâlnesc tot mai des şi în societatea românească. Efecte ale
întâlnirii şi dialogului la care făceam referire.
Occidentul este asociat, aşadar, unei lumi a bunăstării materiale, totuşi
şi aceasta cu imperfecţiunile ei, în care, însă, credinţa, religiozitatea, fapta
bună, nu mai au prea multă trecere şi nici căutare.
O cu totul altă panoramă ne prilejuieşte reflecţia duhovnicească asupra
societăţii răsăritene 6.
Din punct de vedere material, lumea orientală este foarte departe de
bunăstarea lumii occidentale. Aceasta este poate o lipsă şi una grea, dar care
poate avea şi aspecte pozitive. Bogăţia materială, precum o demonstrează
istoria lumii şi a omului, duce, de multe ori, la îndepărtarea de Dumnezeu.
Omul bogat îşi face dumnezeu din banii săi, din averea sa, şi acesteia i se
închină. În ecuaţia vieţii sale, Dumnezeu are un spaţiu foarte restrâns, pentru
că este o lume a egoismului, a încrederii în sine, a trufiei sau mândriei, am
spune în termenii Părinţilor spiritualităţii noastre. Pentru un astfel de om,
„recursul” la Dumnezeu este accidental, în situaţii limită. Iar dacă răspunsul
dorit întârzie sau nu vine, înseamnă cu Dumnezeu este indiferent sau chiar nu
7
există .
Omul sărac, omul încercat are însă o altă percepţie în legătură cu
Dumnezeu. Credinţa, rugăciunea, speranţa în ajutorul Lui constituie
adevăraţii şi ultimii stâlpi de rezistenţă din viaţa sa. Constatând că nimeni,
dintre oameni nu vor sau nu pot să-l ajute, atunci el se întoarce, cu şi mai multă
credinţă, spre Părintele său ceresc, Dumnezeu. Dumnezeu îi este acestuia mai
apropiat, mai interior. Şi, în mod surprinzător, chiar dacă nu reuşeşte prin
255
credinţa lui, să-şi acopere aceste lipsuri materiale, poate ajunge la mari bogăţii
spirituale. Şi acestea sunt adevăratele comori sau bogăţii ale lumii şi ale vieţii,
cele ale spiritului, ale sufletului.
Şi modul de a face teologie, nu numai cel de a crede, este oarecum diferit
în Apus şi în Răsărit. Diferenţele au rădăcini adânci, au provocat controverse
şi conflicte în istoria bisericească, iar efectele lor se simt şi astăzi.
O diferenţă majoră se constată şi la nivel de metodă. Pentru cei mai
mulţi dintre teologii occidentali, teologia este o ştiinţă ca toate celelalte ştiinţe,
caracterizată de obiectivitate, imparţialitate, aprofundări de mare valoare, dar
care izvorăsc cel mai adesea, nu din convingeri şi deprinderi religioase adânci,
ci din dexterităţi ştiinţifice.
Dacă în spaţiul ortodox nativ, teologia este mai presus de orice,
convorbire dumnezeiască, este experienţa unei trăiri, a unei întâlniri
spirituale, ce tinde să schimbe întreaga viaţa, în spaţiul apusean, ea este
8
adesea un exerciţiu intelectual care vizează îmbogăţirea, luminarea spiritului .
În spaţiul ortodox românesc, metoda de teologhisire este una asupra
căreia şi-au pus amprenta marii duhovnici, marile centre monahale, creatoare
de curente de spiritualitate. În Ortodoxia românească nu au existat niciodată
conflicte între teologia academică şi autoritatea marilor duhovnici, pentru că
profesorii de teologie românească şi studenţii au crescut la umbra acestor
mari duhovnici.
Care ar fi fost şi ce ar fi însemnat activitatea Părintelui Profesor
Dumitru Stăniloae, fără sprijinul moral şi intelectual al Părintelui
Arsenie Boca sau al Părintelui Serafim Popescu? Ar mai fi existat o
Filocalie românească? Mănăstirea Sâmbăta, prin duhovnicii ei, a exercitat o
adâncă influenţă asupra Sibiului. Mulţi dintre duhovnicii de aici, de altădată şi
de acum, sunt socotiţi „duhovnici ai teologilor”. Părintele Teofil este
„părintele spiritual” al studenţilor din toate colţurile României.
Ce ar însemna teologia românească fără un Paisie Olaru, Cleopa Ilie
şi Ioanichie Bălan, fără un Arsenie Papacioc şi Rafail Noica, un Sofian
Boghiu.
Teologia Ortodoxă este o teologie care izvorăşte, măcar teoretic, din
rugăciune şi propune idealul cel mai înalt şi frumos al omului:
îndumnezeirea. O teologie care nu vizează doar exteriorul, forma, ci
interiorul, lăuntricul, duhovnicescul. O teologie creată şi înălţată pe izvoarele
cele mai curate ale Revelaţiei: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, consemnată
de către Sfinţii Părinţi, cei pe care îi numim „îngeri trupeşti” sau „oameni
cereşti”. Ea nu suferă de psihologizare sau sociologizare a credinţei, ci de
adânciri inspirate!
Care este, deci, şansa cea mai mare a dialogului teologic, din perspectiva
integrării europene? Posibilitatea de a oferi lumii materiale un sens adânc
256
spiritual, de a oferi societăţii occidentale un model de viaţă creştină care pune

în centru sufletul şi înaltele sale bogăţii duhovniceşti. Însuşindu-şi metode
riguroase de lucru şi consecvenţă, Ortodoxia poate contribui la elaborarea
unei largi sinteze, cu valoare deosebită pentru lume şi pentru om, în
perspectiva mântuirii lor 9.
Care este riscul cel mai mare din perspectiva globalizării? În cazul
cunoaşterii incomplete şi insuficiente a splendorilor Ortodoxiei - relativizarea
adevărului de credinţă, sincretismul religios, laxismul moral, asimilarea de
către alte spiritualităţi, străine sufletului ortodox şi românesc.
Aşadar, lumea ortodoxă, cu imperfecţiunile ei economice şi convulsiile
sale spirituale şi politice, poate oferi Europei unite o astfel de spiritualitate a
bucuriei şi comuniunii, a iubirii şi desăvârşirii 10 .
Cred că o comparaţie fericită pentru viitoarea Europă unită este cea cu
un buchet de flori. Fiecare dintre ele are specificul ei, frumuseţea ei, culoarea
ei, parfumul ei. Chiar şi într-un buchet atât de bogat, fiecare dintre ele trebuie
să-şi păstreze mai departe frumuseţea ei. Crinul trebuie să fie crin, dar şi
trandafirul să-şi păstreze spinii!
Ortodoxia poate oferi lumii apusene, pe lângă o spiritualitate bogată în
fonduri şi forme, o teologie fidelă Revelaţiei, dar în acelaşi timp actuală, în
explicitarea acesteia; o teologie apostolică, tradiţională, dar şi contemporană;
o teologie a credinţei, nădejdii şi dragostei creştine; o teologie experimentală,
a rugăciunii, a „pătimirii îndumnezeirii”, a unirii cu Dumnezeu în iubire şi
11
lumină .
Ce poate oferi Ortodoxia ?
- Biserică a echilibrului între formele exaltate ale trăirii
religioase şi cele raţionalizante.
- O Biserică a comuniunii, pătrunsă de „duhul sărbătorii”.
Spiritul ortodox este pătruns de bucuria sărbătorii. Ceea ce dă cu adevărat
sens vieţii creştinului ortodox preocupat de mântuirea sa sunt marile
evenimente spirituale: Sărbătorile creştine, posturile, spovedania,
împărtăşania, rugăciunea, liturghia. Acestea sunt reperele morale ale vieţii
duhovniceşti ortodoxe.
- Biserică deschisă dialogului interconfesional şi
intereligios.
- O teologie pătrunsă de simţul misterului, al tainei, al
inefabilului creştin.
- O teologie tradiţională, în sensul fidelităţii faţă de izvoarele ei
revelate curate, dar în acelaşi timp o teologie contemporană, actuală, care
răspunde întrebărilor şi frământărilor omului contemporan.
- O teologie a rugăciunii şi a îndumnezeirii, deci una
experiemantală, chemare a sa în dialog sincer şi curat, în iubire şi curăţie,
257
realizat la capătul rugăciunii curate şi neîmprăştiate, în abis de smerenie şi

iubire. Teologia, după cuvintele lui Evagrie Ponticul ( „Dacă eşti teolog,
roagă-te cu adevărat şi dacă te rogi cu adevărat, eşti teolog” ) este o harismă.
- O teologie mărturisitoare, misionară, în contexte istorice şi
spirituale diferite si dificile.
Observarea unor elemente ale civilizaţiei europene în propria noastră
realitate e considerată uneori (desigur superficial) o identificare sau o
coincidenţă de civilizaţie a României cu Europa.
Civilizaţia ortodoxă îşi păstrează însă şi astăzi alteritatea şi
specificitatea ei distinctivă în pături largi ale societăţii noastre, uneori chiar şi
în comportamentul multora din aceia care sunt caracterizaţi drept
europenizaţi. Civilizaţia ortodoxă 12 este o realizare a renaşterii conştiinţei
în harul dumnezeiesc necreat. Tradiţia ortodoxă plasează centrul existenţei
umane în inimă, care prin viaţa Duhului Sfânt se transformă într-un centru al
cunoaşterii lui Dumnezeu şi al comuniunii cu El. Realizarea omului ortodox ca
fiinţă socială constă în intervenţia lui conştientă şi în acord cu conţinutul
inimii lui în fire, mediu şi societate, şi în structurarea şi formarea ei
corespunzătoare. Formarea civilizaţiilor depinde de sensul pe care-l dă un
popor vieţii şi atitudinii faţă de ea. Această semnificaţie este însă un rod al
conţinutului conştiinţei. Conştiinţa ortodoxă este cea care diferenţiază
civilizaţia creştină de civilizaţia Europei postcarolingiene.
Un element principal al civilizaţiei ortodoxe este căutarea continuă
a harului, în virtutea credinţei în necesitatea harului pentru realizarea vieţii
spirituale şi biologice a omului. Referinţa continuă la har e elementul principal
şi distinctiv al conştiinţei ortodoxe - Dumnezeu, sfinţii, icoanele, moaştele
sunt centrul vieţii ortodoxului, al cărui ţel este îndumnezeirea şi care se
trăieşte într-o comunitate a îndumnezeirii, fiindcă aceasta creează omului
posibilităţi politice şi bisericeşti pentru realizarea acestui scop. 13 Astfel s-a
format societatea creştină (bizantină şi post-bizantină). Păcatul - accident al
vieţii - falsifică această realitate, dar n-o suprimă. Autenticitatea acestei vieţi
se găseşte în comuniunea sfinţilor care sunt modelele călăuzitoare
permanente ale Ortodoxiei. Este caracteristic că, în timp ce în Apus
conducător este etalat omul „înţelept”, în Răsăritul ortodox conducător şi
model antropologic al credinciosului este sfântul. Apogeul societăţii apusene
este etalarea unor înţelepţi; al societăţii romeice e producerea de „sfinţi”
purtători ai înţelepciunii „dumnezeieşti”.
Civilizaţia ortodoxă se distinge prin teocentrismul ei. Creştinul
trăieşte în permanenţă cu sentimentul prezenţei Necreatului în viaţa lui.
Trăieşte în permanenţă cu aşteptarea minunii, a confirmării acestei prezenţe.
Pentru credinciosul ortodox Dumnezeu Se poate sălăşlui în om ca
recunoaştere a vredniciei şi desăvârşirii omului. Dimpotrivă, nevrednicia
258
omului e definită prin expresiile caracteristice: „Nu are pe Dumnezeu în el”

sau: „N-are frică de Dumnezeu”. Civilizaţia ortodoxă nu cunoaşte spiritul
individualismului, al izolării individualiste a omului. E o civilizaţie a
comuniunii, a participării în comun la bine. 14 Petrecerea este un mod
permanent de viaţă legat de bucuria omului (căsătorie, sărbători). Pentru că e
o civilizaţie a priorităţii persoanei, a alterităţii personale şi a libertăţii care nu
poate exista fără relaţia cu celălalt şi cu ceilalţi, cu alte persoane. Libertatea
conduce persoana la edificarea de relaţii; izolarea e refugiul individului, a
omului depersonalizat. Modul de existenţă a ortodoxului este comunitar,
niciodată arbitrar şi individualist.
E simptomatic că în Răsăritul ortodox nu s-a creat un spirit filetist
(rasist), o conştiinţă filetistă. 15 Urme de filetism există astăzi, dar ca un
fenomen introdus din Apus. Dovadă că în istoria noastră n-a existat niciodată
principiul succesiunii ereditare. În istoria creştină, demnităţile înţelese ca
slujiri sociale sunt eligibile, rezervate celor vrednici. Eligibil era chiar şi
împăratul. În Bizanţ împăratul era ales! Chiar şi în cazul în care principele
porfirogenet urma tatălui său, aceasta se făcea cu consimţământul poporului
(adeseori ei erau aleşi şi coregenţi) şi niciodată ca o instituţie ereditară
legiferată de drept divin. Schimbarea uşoară a dinastiilor e dovada cea mai
mare a acestei realităţi. Împăratul devenea alesul poporului şi al armatei
pentru meritele lui. Netransmiterea ereditară a demnităţilor este legată de
spiritul absenţei filetismului (rasismului).
Civilizaţia ortodoxă e o civilizaţie a comuniunii şi tovărăşiei, care se
bazează pe curăţia inimii. Curăţia inimii nu e înţeleasă numai ca punct de
plecare al luptei ascetice pentru îndumnezeire, adică pentru desăvârşire a
persoanei umane, dar şi pentru alcătuirea unei comunităţi, a unor relaţii de
egală cinstire şi egală demnitate. Inima bună este „inima curată” din cântare
(cf. Ps. 50, 12). 16
Ortodoxul trăieşte mai întâi cu inima sfinţită de harul dumnezeiesc şi
abia după aceea cu raţiunea lui. De aceea s-a observat şi de către cercetătorii
apuseni că generozitatea şi omenia sunt virtuţi tipic creştine, pentru că ele
presupun harul şi sunt o roadă a participării la „filantropia” dumnezeiască. De
aceea, sacrificiul de sine ca adevărată ardere de tot e o temă creştină.
Europeanul învaţă în societatea lui să-i sacrifice pe alţii pentru desfătarea şi
bunăstarea (fericirea) lui. Creştinul învaţă în societatea lui să se sacrifice pe
sine pentru alţi. Astfel de fenomene, unice într-adevăr, sunt caracteristice
pentru istoria noastră. De aceea din creştinul autentic (omul care păstrează o
relaţie vie cu viaţa lui bisericească) lipsesc exemple de neomenie şi chinuire şi
înjosirea personalităţii umane.
În fine, conştiinţa ortodoxă se mişcă în cadrul trasat de următoarele
două teze inviolabile cu valoare de axiomă:
259
a) întoarcerea la Sfinţii Părinţi, şi anume cuvântul şi acţiunea sfinţilor

noştri este singura posibilitate de „imitare” a lor în mersul spre îndumnezeire,
spre desăvârşirea existenţei umane prin preamărire;
b) superioritatea civilizaţiei ortodoxe faţă de cea antică (greacă şi
latină), fiindcă oferă posibilitatea îndumnezeirii, adică a depăşirii umanului
în limitele divino-umanităţii.
Dar dacă în Uniunea Europeană predomină criteriile economice
(economismul), atunci se pierde şi conştiinţa civilizaţiei şi a tradiţiei! 17
Tocmai de aceea Europa a început să funcţioneze ca o provocare la
adresa conştiinţei ortodoxe, o provocare însă nu numai negativă, ci şi pozitivă,
ajutându-i pe ortodocşi să-şi redetermine identitatea în raport cu restul lumii
europene.
Ortodoxul conştient intră în Uniunea Europeană cu certitudini concrete
care vor determina apoi prezenţa şi atitudinea lui în aceasta şi, în general, în
noua realitate europeană. Are conştiinţa clară a diferenţei diametrale dintre
civilizaţia ortodoxă şi cea vest-europeană. Civilizaţia formată prin contopirea
romanităţii, elenităţii şi a ortodoxiei creştine, adică civilizaţia vechii „Europe
unite” în hotarele Romaniei, comună Răsăritului şi Apusului în primul
mileniu, e o civilizaţie teonomă şi teocentrică. Toate manifestările ei reflectă
lupta omului pentru depăşirea existenţei lui în harul dumnezeiesc necreat şi
îndumnezeitor. Scopul civilizaţiei ortodoxe nu este pur şi simplu umanizarea
sau ameliorarea morală a omului, ci depăşirea stării sale de creatură prin
transformarea omului în Dumnezeu-om „după har”. Modelul antropologic al
Ortodoxiei nu este „omul frumos şi bun”, ci Dumnezeul-om, Iisus Hristos. 18
Popoarele ortodoxe sunt în cea mai mare parte plămădite în această
tradiţie de civilizaţie şi, dincolo de influenţele alienante incontestabile pe care
le-au primit în cursul istoriei lor, au păstrat în conştiinţă focul viu al acestei
tradiţii care se exprimă în anumite momente ale ei ca „omenie” şi
„generozitate”, termeni cu desăvârşire necunoscuţi în Apus. În transformările
istorice aduse de francizarea ei deplină (secolele VI-XI) şi după puternicele
rupturi în continuitatea civilizaţiei ei (Renaşterea, Reforma, Iluminismul),
societatea europeană a fost condusă spre o altă atitudine de viaţă, spre o
radicală distanţare de civilizaţia ortodoxă din perioada ei precarolingiană.
Ruptă de tradiţia ortodoxă, Europa postcarolingiană a dezvoltat o civilizaţie
care a distrus literalmente noţiunea ortodoxă de Dumnezeu, om şi societate.
Deşi a produs un progres ştiinţific uluitor, s-a dovedit în cele din urmă
neputincioasă să formeze oameni care să folosească realizările ştiinţei pentru
mântuirea omului, şi nu pentru distrugerea sau exploatarea lui. 19
Uniunea Europeană se prezintă astfel pentru Ortodoxie ca un teren
misionar, ca un spaţiu al mărturiei, cuvântului şi modului (atitudinii) de viaţă
care constituie fiinţa tradiţiei ortodoxe. Desigur, „misiunea” priveşte în
260
Vizita Preasfinţitului Părinte Macarie, Episcopul Episcopiei
Ortodoxe Române a Europei de Nord
în Episcopia Giurgiului - 10 iunie 2008
Vizita Preasfinţitului Părinte Mihail, Episcopul Episcopiei

Ortodoxe Române a Australiei şi Noii Zeelande la Mănăstirea
Comana, cu prilejul sărbătoririi Sf. Ier. Ambrozie, ocrotitorul
spiritual al Preasfinţitului Părinte Ambrozie,
Episcopul Giurgiului - 7 decembrie 2008
Vizita Preasfinţitului Părinte Timotei, Episcopul Episcopiei
Ortodoxe Române a Spaniei şi Portugaliei, şi a
Preasfinţitului Siluan, Episcopul Episcopiei Ortodoxe Române
din Ungaria, la Mănăstirea Comana
Corala eparhială preoţească „PE TINE, DUMNEZEULE TE

LĂUDĂM!" la Festivalul de Muzică religioasă din oraşul
Veliko Târnovo, unde a obţinut Premiul special al
juriului - 4 octombrie 2008
esenţă nu conducerea spaţiului european, ci popoarele ei, exact ceea ce s-a

întâmplat în primele secole ale creştinismului în limitele (de atunci) ale
20
Imperiului roman.
Părintele Profesor Ion Bria consideră că această misiune este
fundamentală chiar pentru specificul, pentru esenţa Ortodoxiei: „Ce este
Ortodoxia ? Aluatul care dospeşte toată frământătura, fermentul unităţii
creştine şi umane globale ? sau viţa de vie plantată o dată pentru totdeauna
într-un singur loc, Ierusalim, a cărei sevă urcă în ramificaţii ce se întind în
toată lumea ? Toate aceste frumoase imagini pot deveni statice şi palide dacă
mesajul Ortodoxiei nu se arată tangibil şi vizibil în viaţa societăţii de azi.
Numai în contextul si pe măsura sfinţirii omului şi transformării societăţii,
se pot constata virtuţile tămăduitoare ale credinţei şi spiritualităţii
ortodoxe!” 21
Tocmai aceasta poate să fie misiunea noastră ca ortodocşi în Uniunea
Europeană. Dar ca prezenţa noastră în ea să nu fie lipsită de importanţă, ci să
întregească supunerea şi înstrăinarea noastră, această misiune, această re-
evanghelizare trebuie să fie autentică, bazată pe principiile Evanghelice şi
total dezinteresată. Căci „nimic nu este mai confuz decât o misiune care se
pretinde creştină dar care nu transmite credinţa lui Hristos. Nimic nu este
mai distructiv pentru spiritualitatea poporului şi reconstrucţia societăţii de
azi decât o misiune creştină care polarizează Bisericile. Noua
evanghelizare pentru generaţia prezentă trebuie să devină un proiect
unificator, un efort reconciliator pentru toţi creştini” 22
Europa doreşte să ne dea ceea ce eventual nu avem, dar e îndreptăţită să
ia ceea ce noi am păstrat şi ea a pierdut. Iar aceasta este tradiţia civilizaţiei
noastre care poate restabili legătura Europei actuale cu trecutul ei ortodox.
Acest lucru l-a accentuat arhimandritul Placide Deseille, fost călugăr catolic
şi profesor, astăzi egumen şi ortodox în Franţa, la cel de-al VIII-lea Congres
Teologic Panelenic (1990): „modelul Comunităţii Europene nu poate să fie
imperiul lui Carol cel Mare, ci Imperiul romeic (Bizanţul) precarolingian
(pentru Apus).” 23
Prezenţa Ortodoxiei în Uniunea Europeană trebuie să fie una liturgică şi
spirituală. Dumnezeiasca Liturghie împreună cu întreg cultul nostru este
tezaurul nostru cel mai important fiindcă el cuprinde şi păstrează potenţial
convingerile şi viaţa noastră, credinţa şi modul de existenţă teonom al sfinţilor
noştri. Tradiţia ascetică a sfinţilor noştri este izvorul civilizaţiei noastre, a
cărei chintesenţă este cuvântul: „Mai fericit este a da decât a lua” (F. Ap. 20,
35) care desfiinţează lăcomia egoistă şi isteria individualistă.
Fără această comuniune existenţială dintre credincios şi Evanghelie nu
poate fi vorba serios de o mărturie ortodoxă. Aceeaşi viaţă a Bisericii, ca
activare a harismelor Duhului Sfânt ale credincioşilor ei, exercită cea mai
263
viguroasă, dinamică şi mai eficace misiune. Prin viaţa poporului, Ortodoxia e

prezentă aşa cum este: ca viaţă şi cale spirituală care dă un sens vieţii şi
descoperă destinul ei adevărat. „Misiunea face parte din vocaţia esenţială şi
permanentă a Bisericii. Biserica există în istorie numai prin fidelitatea ei
faţă de Evanghelie, păstrată şi transmisă în tradiţia Apostolilor. În acest
sens, ortodocşii sunt gata să participe la evanghelizarea generaţiei
24
actuale.”
Ortodoxia fundamentează slujirea (diaconală) socială şi fraternă în
spiritualitate, în contactul permanent cu harul Duhului Sfânt, în limitele
ascezei şi comuniunii sacramentale.
E justificată deci neliniştea celor care cunosc din experienţa lor
Ortodoxia faţă de viitorul (nu al Ortodoxiei, ci al) ortodocşilor în Europa, şi nu
numai în aceasta. Fiindcă viitorul acesta e legat de genul de „Ortodoxie”
reprezentat în Uniunea Europeană, deci de relaţia noastră cu tradiţia sfinţilor
noştri. Fiindcă numai sfinţii sunt purtătorii şi martorii autentici ai Ortodoxiei.
Şi dat fiind că mănăstirile păstrează mai autentic modul ortodox de existenţă
ca o dăruire de sine totală harului dumnezeiesc, mănăstirea va fi în cele din
urmă şi în diaspora europeană singura cristelniţă pentru rebotezarea şi
renaşterea nu numai a celorlalţi co-europeni ai noştri, ci şi a ortodocşilor
înşişi. 25 Desigur, şi partenerii noştri europeni cunosc importanţa şi misiunea
mănăstirilor noastre mai bine decât noi şi urmăresc lucrarea lor prin birouri
26
speciale pentru aceasta. E nevoie deci de atenţie la orice interes semnificativ
al partenerilor noştri pentru mănăstirile noastre. Fiindcă acesta poate să fie o
emanaţie a unui spirit filo-ortodox, dar poate şi să nu fie aceasta. În orice caz,
Ortodoxia supravieţuieşte în istorie fie în mănăstiri şi pustiuri, fie în
27
catacombe .
Reflecţiile de mai sus se dovedesc realiste şi practice, dacă avem în
vedere căutările europene contemporane - îndeosebi la nivelul poporului -
care fac posibilă misiunea ortodoxă.
Omul european poartă simptomele evidente ale unei dezamăgiri
tragice, trăind într-un vid existenţii, care-l duce necontenit mai aproape de
Răsărit (Răsăritul apropiat şi îndepărtat). O dată cu moartea metafizicii (şi a
religiozităţii) el caută Adevărul ca experienţă trăită şi de aceea se refugiază în
practicile şi surogatele religioase pe care i le oferă pasiunea misticii extrem-
orientale. Tocmai acestei căutări poate să-i răspundă Ortodoxia. Atunci însă
când îşi păstrează autenticitatea. Dacă Europa încă „respiră şi suferă” (Rom.
8, 22) în înstrăinarea ei, acest lucru se datorează, între multe altele, şi
inconsecvenţei noastre, a ortodocşilor cu numele, precum şi a modului greşit
al dialogului cu ea. A venit timpul pentru reconsiderarea metodei dialogului
nostru teologic cu Europa şi creştinătatea apuseană. Numai în cadrele
spiritualităţii patristice - romeice poate fi gândită ortodox unitatea creştină.
264
Iar fără unitatea creştină autentică, adică fără Ortodoxia Sfinţilor Părinţi, nu
se poate edifica niciodată o unitate spirituală în Paneuropa proiectată.
Note bibliografice
1
Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, „Misiunea Bisericii astăzi şi exigenţele ei” în
Analele Universităţii Valahia Facultatea de Teologie, Târgovişte, 2001, pg. 155;
2
Dorin Popa, Cu Părintele Galeriu între Geneză şi Apocalipsă, Ed. Harisma,
Bucureşti, 2000, pg. 261 ş.u.;
3
Christos Yannaras, Ortodoxie şi Occident astăzi, în Abecedar al credinţei, Ed.
Bizantină, Bucureşti, 1996, pg. 199 201;
4
Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan C. Teşu, „Integrarea europeană un risc sau o şansă
pentru BOR ?” în Ortodoxia parte integrantă din spiritualitatea şi cultura
europeană, Mns. Sâmbăta de Sus, Sibiu, 2004, pg. 153;
5
A se vedea Arhim. Teofil Tia , Reîncreştinarea Europei ? Teologia Religiei în
pastorala şi misiologia occidentală contemporană, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia,
2003, pg. 22, ş.u.;
6
În mod deosebit a surprins această deosebire dintre Răsărit şi Apus Dl. Prof. Dan.
Zamfirescu în cartea Ortodoxie şi Romano Catolicism în specificul existenţei lor
istorice, Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti, 1992.(cap. I Epoca hegemoniei bizantine);
7
Vezi *** Spiritualitate şi consumism în Europa unită, Facultatea de Teologie
Ortodoxă a Universităţii „1 decembrie 1918”, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, pg.
146 160;
8
Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, Ed. Anastasia,
Bucureşti, 1992, pg. 8;
9
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, „Ortodoxia şi semnificaţia ei astăzi” în S.T., nr. 1 - 2 / 1992,
pg. 3, ş.u.;
10
Prof. Dr. Gheorghe F. Anghelescu, „Ortodoxia în contextul social istoric al
Europei de astăzi. Succinte aprecieri şi înţelesuri” în Almanah Bisericesc,
Arhiepiscopia Târgoviştei, 2005, pg. 82;
11
Pr. Vasile Sorescu, „Răsăritul este leagănul creştinismului”, în Biserica Ortodoxă
- stâlp şi temelie a adevărului, Ed. Credinţa strămoşească, Bucureşti, 2002, pg. 43-48;
12
În ultimă analiză Ortodoxia e căutarea harului şi posibilitatea unirii cu harul
dumnezeiesc necreat; unde lipseşte această mişcare spre necreat, spre harul divin, s-a
pierdut şi Ortodoxia. Astfel de la omul „frumos şi bun” sau „înţelept” al Greciei antice
s-a ajuns la „omul sfânt”, îndumnezeit prin har. Caracteristicile omului ortodox şi ale
civilizaţiei ortodoxe sunt aşadar:
1. religiozitatea ca teocentrism şi terapie a purificării, luminării şi îndumnezeirii;
2. moralitatea ca omenie;
3. conştiinţa unităţii şi catolicităţii vieţii;
4. căutarea adevărului şi înţelegerea naturii lui comunitare;
5. înţelegerea limitelor raţiunii;
6. forţa de asumare şi transformare;
7. ecumenicitatea manifestată în ideea imperială supranaţională a „romeităţii”
265
ortodoxe;
13
Protosinghel Ambrozie Meleacă, Palamism şi secularizare Schitul Darvari,
Bucureşti, 2000, pg. 73 ş.u.;
14
Vladimir Lossky, Vederea lui Dumnezeu, E.I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1995, pg.
19, ş.u.;
15
Paul Evdokimov, Ortodoxia, E.I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1996, pg. 40 45;
16
A se vedea Thomas Spidlik, Spiritualitatea Răsăritului creştin I Manual
sistematic, Ed. Deisis, Sibiu, 1997, cap. Inima - pg. 139 şi Paza inimii pg. 278, şi ***
Lexicon filocalic, alcătuit de Ignatie Monahul, Ed. Cavallioti, Bucureşti, 2005, pg.
43 ş.u.;
17
Prof. Univ. Dr. Petros Vassiliadis, Mărturia Ortodoxă în Europa Modernă şi
postmodernă, în *** Ortodoxia - parte integrantă din spiritualitatea şi cultura
europeană, op. cit., pg. 78 -84;
18
A se vedea Arhim. Iustin Popovici, , Omul şi Dumnezeu Omul, Ed. Deisis, Sibiu,
1997, pg. 15 19;
19
Romano Prodi, O viziune asupra Europei, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 149;
20
Cf. art. „Mission ( Missio Dei )” în *** Dictionnaire oecumenique de misiologie
sous la direction de Ion Bria, Philippe Chanson, Jacques Gadille, Marc Spindler,
Labor et Fides, Geneve, 2003, pg. 216 218;
21
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, „Ortodoxia şi semnificaţia ei astăzi” în S.T., nr. 1 - 2 / 1992,
pg. 16;
22
Ibidem, pg. 24;
23
Placide Deseille apud Pr. Prof. Dr. Gheorghios Metallinos, Parohia
Hristos în mijlocul nostru, Ed. Deisis, Sibiu, 2004, pg. 189;
24
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, „Spiritualitate pentru timpul nostru”, în S.T., nr.3- 4
/1992, pg. 23;
25
Pr. Prof. Dr. Gheorghios Metallinos, Parohia Hristos în mijlocul nostru, Ed.
Deisis, Sibiu, 2004, pg. 190, ş.u.;
26
Într-adevăr, Europa îşi căută rădăcinile ca să se adape şi să adape din acestea noi viţe
de viaţă. Iată două exemple: primul - în luna iunie 1999 a avut loc aici, în România,
ultima fază a programului special de educaţie al Consiliului Europei, sub titlul
Drumurile monahismului, în care monahismul ortodox are o prezenţă importantă de-
a lungul istoriei pană astăzi. Secretarul General al Consiliului Europei - fiind întrebat
recent cum se explică faptul că un organism politic ca acest Consiliu se ocupă de
monahism la sfârşitul secolului XX, secolul exploziei tehnologice şi informaticii - a
răspuns, între altele, că: Europa Occidentală nu poate supravieţui fără izvoare cu
adevărat spirituale, şi că Sfântul Munte ortodox rămâne o moştenire comună şi un
punct de referinţă al întregii Europe. În al doilea rând, Uniunea Europeană a instituit,
iar acum finanţează, după cum se ştie, printre altele, un program special intitulat Un
suflet pentru Europa. Ce semnifică acest lucru? Nimic altceva decât că Europa
Occidentală îşi caută propriul suflet!;
27
A se vedea Thomas Spidlik, Spiritualitatea Răsăritului creştin II Monahismul,
Ed. Deisis, Sibiu, 2000;
266
ARSENIE BOCA, PICTORUL DE SUFLETE
Augustin PĂUNOIU
„Fiecare dintre noi este pictorul propriei vieţi: sufletul este

pânza, virtuţile sunt culorile, iar Hristos este modelul pe care
trebuie să-L pictăm.“ Aşa se exprimă Sfântul Grigorie de Nyssa
într-una dintre scrierile sale. La fel, părintele Arsenie Boca a
zugrăvit mai întâi în fiinţa sa icoana Domnului, pentru ca, mai
apoi, să lucreze şi în inimile celor care doreau să fie aproape de
Hristos”.
Îndrumător de suflete în România secolului trecut, întipărit în inimile
celor ce l-au cunoscut ca „un fenomen unic în istoria monahismului
românesc“, Zian Boca (numele de mirean al părintelui) s-a născut în satul Vaţa
de Sus, lângă Brad, într-o familie de ardeleni, Iosif şi Cristina, la finele lunii
septembrie, a anului 1910.
Puiul de moţ, oţelit de copil în ţancurile de piatră ale Zarandului, după
ce a urmat primele patru clase primare în satul natal, s-a îndreptat spre Liceul
Ortodox „Avram Iancu“ din Brad, ctitorie a vrednicului de pomenire
mitropolit al Ardealului Andrei Şaguna, pe care îl va absolvi ca şef de promoţie.
Voinţă extraordinară, memorie formidabilă

Preotul Petru Boldor, coleg de bancă al lui Zian, îşi amintea de el ca de un
om „excepţional de înzestrat, cu o voinţă extraordinară, o memorie
formidabilă, o putere de muncă şi o tenacitate ieşite din comun“. Cu aceste
aprecieri se înscrie la fosta Academie de Teologie Andreiană din Sibiu (1929-
1933), unde este extrem de sârguincios şi studios, având între colegi aureola
unui „sfânt“.
Printre profesorii remarcabili de aici, îi întâlneşte pe părintele Dumitru
Stăniloae şi pe viitorul episcop al Oradiei, Nicolae Popovici.
Zian Boca era devotat nu numai studiului propriu-zis al teologiei, ci era
şi un fidel iubitor al artelor. I-a plăcut de mic desenul, sculptura şi mai ales
pictura. Toate acestea erau dovezi care ne ajută să întrevedem în el pictorul şi
duhovnicul de mai târziu, care căuta să redea în compoziţii clare şi în analize
267
psihologice adâncurile sufletului omenesc. Pentru aceasta, Nicolae Bălan îl

trimite cu bursă de studiu la Institutul de Belle-Arte din Bucureşti, unde
urmează şi cursuri de medicină, fiind nelipsit şi de la pasionantele prelegeri de
mistică ale lui Nichifor Crainic.
Ctitorul „iubirii de frumos“

Preocupat să facă din Mănăstirea Sâmbăta un centru monahal cu
călugări de excepţie, mitropolitul Nicolae Bălan va porni cu „trei oameni
mari“, aşa cum îşi aminteşte părintele Teofil Părăian - părintele Arsenie Boca,
părintele Nicolae Mladin şi părintele Serafim Popescu. Pentru cunoaşterea
mai bună a rânduielii monahale, tânărul Arsenie Boca a mers în Sfântul Munte
al Athosului să se pregătească duhovniceşte.
Deşi a stat doar trei luni, această călătorie a fost una providenţială. La
reîntoarcerea în ţară, va aduce cu sine câteva copii ale unor manuscrise ale
Filocaliei pentru fostul său profesor de la Sibiu, Dumitru Stăniloae, cu care se
consulta pe linia isihasmului athonit. Părintele profesor le va traduce, ajutat
de părintele Arsenie. Deşi părintele Serafim Popescu de la Sâmbăta, spunea că
„părintele Stăniloae, prin traducerea Filocaliei, a adus cerul ortodox pe
pământul românesc“, nu trebuie uitat faptul că şi părintele Arsenie Boca a avut
un rol deosebit de important.
Remarcăm o serie de contribuţii personale în realizarea acestei colecţii
de cărţi duhovniceşti, adunate sub titlul de Filocalia, ce se tâlcuieşte „iubirea
de frumos“: binevoieşte să scrie după dictarea părintelui Stăniloae cea mai
mare parte din traducere, realizează coperta şi, mai mult, va alimenta în mod
considerabil curajul acestuia de a realiza lucrarea, prin stăruinţa sa
necontenită. Pe bună dreptate, părintele Stăniloae îi recunoaşte meritele şi îl
numeşte „ctitor de frunte al Filocaliei româneşti“.
„Zugravul de suflete“
Călugăria tânărului diacon celib Zian Boca era un fapt aşteptat. Aşa cum
consacră şi „Revista Teologică“, editată la Sibiu, în data de 3 mai 1940 s-a
săvârşit impresionanta slujbă a tunderii în monahism a unuia dintre
„luminaţii absolvenţi ai Academiei Andreiene“, a tânărului ierodiacon Arsenie
Boca. Caracter integru şi monah de înaltă ţinută duhovnicească, în Vinerea
Izvorului Tămăduirii din 1942, părintele Arsenie a fost hirotonit preot. De
acum sunt mult mai evidente înzestrarea spirituală şi trimiterea sa spre a
împlini un rost al lui Dumnezeu între oameni. Pe parcursul anilor cât a fost
duhovnic la Sâmbăta sau la Prislop, va reuşi să descopere fiilor săi
duhovniceşti voia lui Dumnezeu, sădindu-le în minte în primul rând
conştiinţa luptei împotriva păcatului, prin trezirea gândului la prezenţa vie a
lui Hristos, Cel ce este „sensul vieţii şi al istoriei, reazemul ei în ispitele şi
268
furtunile timpului“.
„Zugravul de suflete“ Arsenie, aşa cum îl numea Nichifor Crainic, este
conştient de misiunea sa de a întoarce mintea oamenilor de la umblarea în
pustie şi de a o face scaun al lui Hristos-Dumnezeu: „M-am înhămat la carul
unui ideal cam greu - transformarea omului în Om, fiul mai mic al lui
Dumnezeu şi frate al Fiului Său mai mare. Însă, toate idealurile mari au în ele
ceva paralizant: nu te lasă să te preocupi de nimicurile acestei vieţi“.
Trimis de Securitate la Canal

La scurt timp după instaurarea regimului comunist, ce încerca să stingă
flacăra credinţei din sufletele oamenilor şi să îi depărteze de altarele lui
Hristos, părintele Arsenie intră în vizorul Securităţii, fiind arestat pentru
prima oară în 1948, pentru că i-ar fi ajutat pe luptătorii anticomunişti din
Munţii Făgăraşului. Atât pentru aceste bănuieli, cât şi datorită notorietăţii sale
în creştere printre credincioşii creştini, este anchetat de Securitate. Luând
atitudine în faţa comunismului, părintele Arsenie a fost alungat de la Sâmbăta,
condamnat la închisoare şi trimis la Canal, fiind pentru toţi un exemplu de
demnitate şi un sprijin pentru fraţii săi de suferinţă.
Strămutat forţat de la Sâmbăta la Mănăstirea Prislop în anul 1948,
devine acolo stareţ, iar după ce aceasta s-a transformat în mănăstire de maici,
a rămas ca duhovnic, până în 1959, când comuniştii au risipit obştea şi
părintelui Arsenie Boca i-au stabilit domiciliu forţat la Bucureşti. Aici este
angajat la Biserica „Sfântul Elefterie“ ca pictor secund, iar în 1961 a fost
angajat la atelierul de pictură al Patriarhiei de la Schitul Maicilor.
Pictorul de la Biserica Drăgănescu

După ce iese la pensie, în anul 1968, începe pictura bisericii din
Dragănescu, la care a lucrat vreme de 15 ani.
„E o lumină de tonuri deschise către lume, ca spiritul şi chipul
Măntuitorului coborât să ne aducă lumina de sus, ce iradiază din pictura
sfinţiei tale. E un stil nou, e o pictură nouă, după viziunea nouă pe care o porţi
în suflet.“ Sunt cuvintele lui Nichifor Crainic, fascinat de pictura transfigurată
de la Drăgănescu. Ea nu este una obişnuită, părintele Arsenie nelimitându-se
strict la canoanele iconografice clasice. Deşi i s-a interzis să predice, acum o
făcea într-un alt chip - cu ajutorul penelului şi al culorilor. Pictura de la
Drăgănescu ne prezintă, pe lângă altele, momente din viaţa şi patimile
Cuviosului Ştefan cel Nou, de pe vremea împăratului iconoclast Constantin
Copronimul, sfânt care a primit mucenicia în ziua de 28 noiembrie. Astfel se
accentuează latura profetică a personalităţii părintelui Arsenie, remarcând
asemănările dintre cele două vieţi, a Cuviosului Ştefan cel Nou şi a sa, amândoi
săvârşindu-se din viaţă în aceeaşi zi.
269
La nici un an de la finalizarea picturii bisericii de la Drăgănescu,

părintele Arsenie Boca va trece la Domnul la Mănăstirea Sinaia, locul unde
unde obişnuia să se retragă tot mai des. Prohodit de o mulţime impresionată
de credincioşi, părintele Arsenie a fost înmormântat aşa cum şi-a dorit, în
cimitirul Mănăstirii Prislop, în ziua de 4 decembrie.
Părintele Arsenie dă mărturie prin trăirea sa duhovnicească, prin
nestrămutata iubire pentru Hristos de însemnătatea misiunii cu care a fost
încredinţat. Pe lângă preotul şi slujitorul sfântului altar, în persoana lui putem
zări şi un adevărat mărturisitor al Evangheliei, un profet al neamului şi un
luptător pentru apărarea dreptei credinţei. Ca şi dreptul din vechiul
Testament, deşi prigonit şi întemniţat, părintele ne cheamă pe toţi cei din
neamul „creştinesc şi iubitor de Dumnezeu“ să gustăm din Lumina lui Hristos.
„Dacă tu nu ierţi, nici Dumnezeu nu te iartă“

„De obicei, oamenii nu se întorc la Dumnezeu decât atunci când dau de
primejdii, adică atunci când îi ajunge dreptatea dumnezeiască din urmă şi
trebuie să dea seama de ce au făcut. Nu e rău să te întorci la Dumnezeu nici
chiar atunci, în ceasul al unsprezecelea; însă ar fi cu mult mai bine să vii, de
bună voie, la rosturile tale veşnice, şi nu tras de mânecă sau pălit cu prăjina din
urmă. Dacă am fi noi mai simţiţi, am vedea că Dumnezeu, Preamilostivul, ne
îmbie cu iubire, încă din dimineaţa vieţii, la Taina Sfântă a pocăinţei, ca să nu
ajungem către seara vieţii aşa de îmblătiţi de rele. Taina pocăinţei este
judecata milostivă, ce o face Dumnezeu cu noi păcătoşii, când mergem noi, de
bună voie, şi ne mărturisim greşelile.
Mare este Taina Pocăinţei, nu numai că te face din rău, bun, din vrăjmaş
al lui Dumnezeu, prieten al Lui, ci şi pentru că un lucru aşa de mare e acoperit
cu chip smerit. Mila cea fără de margini a Tatălui, ca să scape pe fiii Săi de
judecata cea aspră, a dreptăţii după fapte, le trimite, coborând din ceruri, pe
Fiul Său cel Unul Născut, să le facă o judecată milostivă şi fără nici o
înfricoşare, şi iarăşi să-i împace împace cu Sine. În Taina Spovedaniei rogi pe
Dumnezeu, căruia I te mărturiseşti, de faţă fiind şi sluga Sa, tălmaci al voii Sale
către tine şi chezaş al tău către Dumnezeu, să-ţi ierte mulţimea relelor ce le-ai
făcut, înşirându-le pe toate, după cum te ajută conştiinţa. Şi bun e Dumnezeu,
căci te iartă de toate datoriile tale, dar numai dacă ierţi şi tu din inimă, greşelile
fraţilor tăi. Dacă tu nu ierţi, nici Dumnezeu nu te iartă. Şi trebuie să iertăm la
nesfârşit, pe toţi, din toată inima.“ (Cărarea Împăraţiei, ieromonah Arsenie
Boca)
Pictura părintelui Arsenie „atârnă de marginea veşniciei“

Localitatea Drăgănescu e aşezată faţă de Mihăileşti la extremitatea
opusă a lacului de acumulare. Biserica, deşi mică, se zăreşte de departe între
270
copacii care o înconjoară.

Numele comunei vine de la un boier, Fotache Ştirbei Drăgănescu, fiul
vornicului Badea Ştirbei, unul din cei 15 boieri care nu au plecat din Bucureşti
la Braşov în timpul Revoluţiei de la 1821, ci au rămas pe loc, deşi Tudor
Vladimirescu intrase în capitala Munteniei. Pământul pe care se află
construită biserica aparţinea moşiei Prisicenii de Jos, numită şi Drăgănescu,
de la proprietarul care o cumpărase la mezat cu 2.500 de taleri. Ea fusese
dăruită Bisericii „Sfântul Ilie“ - Rahova, ctitorie a aceloraşi boieri Dragănescu.
Lăcaşul care se vede astăzi a fost ridicat în anul 1870, după o revărsare
puternică a Argeşului din 1866, care distrusese cimitirul şi biserica de lemn
din apropiere. Paroh în timpul în care a fost pictată biserica de la Drăgănescu
de către ieromonahul Arsenie Boca era părintele Savian Bunescu. El a slujit
aici începând cu anul 1937. După anii de puşcărie s-a întors însă la biserica lui,
unde şi-a continuat misiunea până în 2004.
Pictorul necunoscut de la Drăgănescu era căutat de multă

lume
Părintele Arsenie a pictat mai mult de 15 ani în bisericuţa de la
Drăgănescu. Părintele Savian Bunescu spunea că au existat scene biblice la
care părintele Boca lucra şi noaptea. Dar cum a ajuns părintele Arsenie Boca să
locuiască şi să lucreze la Drăgănescu? Stareţa de la Prislop, maica Zamfira, era
sora preotesei Ligia, soţia preotului Savian. Prin intermediul lor a reuşit
părintele să poposească aici. Satul nu ştia pe cine găzduieşte. Arsenie era doar
pictorul trimis de la Patriarhie. Nu cunoşteau că era preot, nici călugăr.
Cât timp a rămas la Drăgănescu, pictorul bisericii locuia în casa
parohială, împreună cu familia preotului. Deşi nu slujea, oamenii care îl ştiau
de la Sâmbăta, mai ales ardelenii, îl căutau şi aici, la marginea Bucureştiului, îi
dădeau pomelnice, îi cereau sfatul.
„Mai ştii Tatăl nostru?“

„Pe părintele Arsenie l-am cunoscut în 1986, povesteşte părintele
Răzvan Petcu, actualul paroh al bisericii din localitate. Am venit la Drăgănescu
mai mult adus de Daniela, cea care a devenit soţia mea, pe atunci doar colegă la
Facultatea de Fizică atomică de la Măgurele. L-am văzut şi am vorbit de două
ori cu sfinţia sa. Avea un har şi o putere deosebite. Era ceva cutremurător. La
prima întâlnire mi-a fost teamă. Lucrările de pictură se încheiaseră. Părintele
Arsenie monta un policandru în pronaos, şi când am ajuns în uşa bisericii, s-a
întors către mine şi m-a întrebat: «Mai ştii Tatăl nostru?». Când eram mic mă
rugam foarte mult. Dar când am ajuns la liceu m-am răcit şi am ajuns să nu mai
ştiu nici Tatăl nostru în întregime. Părintele a cunoscut aceasta şi m-a întrebat
uşor mustrător, pentru a mă face conştient de starea în care mă aflam. Apoi am
271
mai avut o discuţie cu el.

Nu impunea prin calităţile sale omeneşti. Simţeai la el ceva în plus. Nu
puteai să îl priveşti în ochi. Aveai senzaţia reală că te cunoaşte foarte bine. Că
îţi ştie şi părţile tale nevăzute. Poate de aici şi frica ce te cuprindea în
apropierea lui. Nu folosea cuvinte dure, lipsea de la el o autoritate fabricată.
Era firesc, spontan şi nepământesc.“
Frescele de la Drăgănescu sunt o cateheză desfăşurată pe

pereţii bisericii
Legat de pictura de la Drăgănescu s-au făcut mai multe aprecieri. Stilul
părintelui Arsenie este unul inedit, personal. Ce uimeşte este modul unic în
care surprinde evenimentele cele mai importante din istoria Noului
Testament. Te mai surprinde lumina care te pătrunde la vederea acestei
picturi. Privind-o, eşti învăluit de pace. Nichifor Crainic spunea despre
registrul iconografic de la Drăgănescu că „atârnă de marginea veşniciei.“
Profesorul de teologie care gustase din plin teroarea puşcăriilor comuniste a
venit aici după 1970 şi a fost impresionat de ceea ce a văzut. Pictura este foarte
duhovnicească, pedagogică. Este o cateheză care se întinde pe pereţii bisericii.
Pictura este una profund dogmatică şi biblică. Atunci când părintele
Savian, după evenimentele din 1989 catehiza enoriaşii, le punea de multe ori
întrebări la care nu întotdeauna cei aflaţi în faţa lui erau capabili să răspundă.
Atunci el le spunea: „Priviţi pereţii bisericii şi vedeţi Scriptura. Părintele
Arsenie «a scris» pictând toate momentele importante din viaţa
Mântuitorului.“
Fiecare registru iconografic are ca explicaţie unul sau mai multe versete
din Scriptură.
Apocalipsa, în spatele Învierii lui Hristos

O scenă impresionantă este cea reprezentată pe peretele de
miazănoapte al naosului, Învierea Mântuitorului din mormânt. Hristos are un
trup transfigurat, diafan, care trece prin piatra dreptunghiulară a
mormântului, figurată în plan orizontal. Privind-o, descoperi puterea
Domnului înviat, pentru care materia nu mai înseamnă graniţă de netrecut.
Mandorla este una de culoare deschisă, ea merge de la roşu spre galben, iar
Mântuitorul este înfăţişat în alb. Este singura frescă în care Iisus este figurat cu
părul de culoare deschisă.
Scena Învierii are în fundal, de o parte şi de alta a lui Hristos, lumea în
flăcări. Asocierea ridicării din morţi cu Apocalipsa, cu a doua venire a
Domnului pe pământ este una profund teologică. Soarele întunecat, norii de
praf şi de fum, blocurile zgârie-nori cuprinse de văpaia de foc sunt schiţate în
roşu aprins şi portocaliu de zugravul inspirat. Care ar putea fi mesajul acestei
272
reprezentări? De ce Apocalipsa în spatele Învierii? Părintele Răzvan Petcu ne

explică: „Lumea care nu crede în înviere va arde. Învierea este temeiul
Judecăţii de Apoi“.
Biserica Răsăritului şi Biserica Apusului

O altă frescă inedită pe care nu o poţi regăsi în altă biserică din România
se află pe peretele de nord al pronaosului, aproape de intrare. Sunt pictate
stând alături Sfânta Sofia din Constantinopol, ctitoria împăratului bizantin
Justinian şi Basilica „San Pietro“ din Roma. Prima este înfăţişată în prim-
plan, pe un fond deschis, cea de a două, puţin în spate, este figurată cu o nuanţă
de gri. Interesant este că ambele biserici se află sub acelaşi arc de lumină şi har.
Sub această imagine este citatul Sfântului Ciprian al Cartaginei: Extra ecclesia
nulla salus! (În afara Bisericii nu există mântuire!). Părintele Arsenie spunea
adesea că nu trebuie să ne certăm cu celelalte confesiuni, ci să încercăm să
trăim autentic învăţătura pe care Biserica noastră o propovăduieşte.
273
MOŞTENIREA CULTURALĂ A ZONEI VLAŞCA
Prof. Paula MiŢĂ,

Responsabil protejarea Patrimoniului Cultural Naţional
în cadrul Inspectoratului de Poliţie al judeţului Giurgiu"
I. Scurtă prezentare a zonei Vlaşca
Aşezată în Câmpia Română, zona Vlaşca se învecinează la est cu Ilfovul,

la nord graniţa fiind formată de Dâmboviţa, la vest Argeşul şi Teleormanul, iar
la sud cu Dunărea. Acest teritoriu se află în Câmpia Munteniei şi se poate
delimita în: Câmpia Neajlovului şi Câmpia Burnazului, doar în partea sudică
aflându-se o luncă largă ce însoţeşte cursul Dunării.
Poziţia geografică deosebită, relieful, clima, fertilitatea solului, au
favorizat statornicirea oamenilor pe aceste meleaguri din cele mai vechi
timpuri. Săpăturile arheologice confirmă locuirea continuă a acestui spaţiu
încă din paleolitic. Astfel, săpăturile de la Malul Roşu, lângă Giurgiu, au scos la
iveală vetre ale comunităţilor primitive de vânători din epoca aurignaciană, cu
adevărate „ateliere” de prelucrare a silexului. Neoliticul, de asemenea, a lăsat
urme bogate: aşezări formate din bordeie, uneori fortificate cu valuri de
pământ şi şanţuri, chiar şi urme ale unor locuinţe, vârfuri de săgeţi, topoare,
ciocane, dălţi (din piatră şlefuită), ceramică brută, figurine. Astfel de vestigii s-
au găsit aproape pretutindeni pe întreg teritoriul zonei. Studiul acestor
aşezări, ca şi al celor geto-dacice de mai târziu, a dus la concluzia că ocupaţiile
locuitorilor au fost agricultura, creşterea animalelor, vânătoarea, pescuitul.
Aici au existat, deci, puternice aşezări omeneşti, cu populaţie stabilă,
încă înainte de sosirea popoarelor migratoare. De fapt, din acea perioadă de
conlocuire daco-romană cu slavii, migratorii cei mai numeroşi, şi a asimilării
acestora din urmă, datează cuvintele: Vlah, Vlahia, Vlaşca, Vlăsia. Slavii sunt
cei care au dat numele de Vlaşca, adică „ţara românilor”, acestei regiuni de şes
şi unei păduri uriaşe între stepa Bărăganului şi aceea a Burnazului, aşa cum
afirma istoricul C.C. Giurescu.
De-a lungul timpului, zona Vlaşca a avut o însemnătate deosebită pentru
destinul ţării, mai ales în perioada expansiunii Imperiului Otoman şi a
274
dominaţiei sale în sud-estul Europei, când, oraşul Giurgiu şi teritoriul

vlăscean sunt considerate puncte strategice. La sfârşitul secolului al XIX-lea,
Boldescu scria: „…judeţul Vlaşca a fost teatrul a mai multe răzbele sângeroase
dintre români şi turci. La fiecare pas călătorul află semne istorice din răzbelele
timpurilor trecute… . Se vede că judeţul Vlaşca a fost un fel de bulevard al
invaziunilor duşmane şi din cauza aceasta el a fost presărat cu întăriri şi cetăţi
ale căror urme se mai văd până şi astăzi”.
Fertilitatea solului şi clima au favorizat, în această zonă, nu numai
creşterea vitelor şi cultura cerealelor, ci şi a plantelor textile: inul şi cânepa.
Acestea, alături de lână, au asigurat materia primă pe care femeile o prelucrau
în vederea ţesăturilor necesare confecţionării textilelor de uz sau decorative
din interiorul tradiţional sau a costumului. Astfel, în anul 1860, în judeţele din
Muntenia se confirmă existenţa unei adevărate industrii casnice textile
dezvoltată, confecţionându-se aba, dimie, brâie, catrinţe, iţari, sarice, scoarţe,
chilimuri, cergi, bete, ţesături de in, pânză, cămăşi, ii, tulpane, prosoape, cât şi
borangicuri.
Pentru început, femeile au fost cele care nu numai că au prelucrat
fibrele, au ţesut pânza, dar au şi confecţionat diversele piese de port; meşteşug
întreprins chiar şi în cea de-a doua jumătate a secolului XIX, apelând la
meşterii specializaţi doar pentru confecţionarea mintenelor, poturii,
imurlucelor, ipingelelor, zăbunelor, scurteicilor, cojoacelor şi încălţămintei.
II. Evoluţia costumului tradiţional din zona Vlaşca
Mărturii stricte asupra modului în care se îmbrăcau locuitorii din Vlaşca

întâlnim abia în secolul al XIX-lea, când, în 1837, Auguste Raffet ilustrează
costumul vechi purtat în Vlaşca de femei, cel cu catrinţe pereche asociate
cămăşii încreţite în jurul gâtului având altiţa bogat ornamentată, dar şi cămăşi
drepte, iar diferenţa de vârstă dintre femei este marcată prin părul pieptănat
cu cărare, împletit în două cozi şi acoperit cu un ştergar pentru femeile
căsătorite, iar fetiţele şi fetele au părul strâns într-o coadă lăsată liber pe spate.
În costumul bărbaţilor este vizibilă influenţa orientală, cămaşa dreaptă, cu
mânecă largă, adânc despicată în faţă, are un guler îngust. Unii dintre ei poartă
şalvari, alţii nădragi sau cioareci. Brâul sau betele sunt încinse peste cămaşă,
se remarcă portul pălăriei cu calotă semisferică, joasă şi boruri foarte largi,
alături de căciula „înfundată”. Peste cămaşă se poartă fie o haină cu mâneci,
scurtă până la talie, fie o haină cu mâneci lungă până deasupra genunchilor,
ambele de culoare închisă, în contrast cu albul pantalonilor.
Costumul de muncă al unei fete din Vlaşca este compus dintr-o cămaşă
dreaptă, fără guler deschisă în faţă până în talie, cu mânecile largi, fiind
neornamentată. Ceea ce frapează, însă, este fota ale cărei capete se apropie de
275
talie, desfăcându-se larg spre poale, lăsând să se vadă, în faţă, poalele cămăşii.
Fota este puţin ornamentată, cu grupe mici de vărgi pe poale şi pe laturi. Fota
este fixată în talie cu un brâu lat.
Costumul miresei din zona Vlaşca impresionează prin mâneca cămăşii
terminată cu volan având un decor redus la un singur râu pe toată lungimea,
fără altiţă. Peste poale poartă peşteman asociat cu boscea. Peştemanul are
chenar pe poale şi laturi, iar bosceaua este decorată prin învărgare spre poale
având un „prag”(grup de vărgi mai dese). Capul miresei este acoperit cu
maramă.
Costumul femeiesc de sărbătoare este compus din cămaşă încreţită în
jurul gâtului, peştemen şi capul acoperit cu maramă. Decorul cămăşii este
amplasat pe mâneci, la altiţă, fiind lucrat cu albastru sau roşu. Peştemanele
sunt de culoare bleumarin cu vargă roşie sau de culoare roşie pentru nevestele
tinere. Remarcabilă este acoperirea capului cu marama pusă peste chemeleţ.
Femeile poartă mele roşii şi albastre în jurul gâtului.
Copilul este îmbrăcat numai cu o cămaşă albă, lipsită de ornamente,
încinsă cu brâu roşu..
Costumul de sărbătoare al femeii din zona Vlaşca este compus din:
cămaşă dreaptă, fără guler, cu mâneca largă, pânza din care este confecţionată
fiind „înlăcrată”, adică străbătută de grupe de vărgi din fire mai groase de
urzeală. Decorul, cu mici motive florale şi aplicaţii de paiete, este amplasat în
jurul gâtului şi la gura cămăşii ca şi pe marginea mânecilor. Peste poalele
cămăşii poartă o fotă învărgată ce depăşeşte puţin şoldurile fiind asociată în
faţă cu o „zăvelcă” (şorţ) al cărei decor geometric reţea de pătrate pe toată
suprafaţa este realizat prin aplicarea de paiete fixate cu mărgele. Aceste piese
sunt fixate în talie cu bete învărgate.
În cadrul creaţiei artistice populare din zona Vlaşca, portul popular se
reliefează în mod deosebit datorită simplităţii, eleganţei şi valorii decorative.
Costumul din această zonă s-a dezvoltat în forme caracteristice, deosebindu-
se de cel purtat în zonele vecine.
Morfologic, costumul vecin purtat de femeile din zona Vlaşca se înscrie
ariei de răspândire a costumului cu catrinţe, întâlnit pe aproape întreg
teritoriul ţării: Dobrogea, Muntenia, Oltenia, Banat, Transilvania. El este
compus din cămaşa încreţită în jurul gâtului, catrinţe pereche, brâu şi bete. În
lunile reci de toamnă şi iarnă, costumul se completa cu pieptar (cojoacă),
zăbun sau scurteică. Femeile se încălţau cu opinci, peste obielele de dimie albă
sau ciorapi tricotaţi din lână dar şi cu iminei sau ghete.
Cămaşa este piesa principală a costumului popular. Tipurile
tradiţionale de cămaşă femeiască specifice zonei Vlaşca sunt: cămaşă dreaptă
şi cămaşă încreţită în jurul gâtului.
Element important al costumului femeiesc, catrinţele sunt cele care dau
276
Preasfinţitul Părinte Ambrozie în mijlocul Coralei eparhiale
"Pe Tine, Dumnezeule Te lăudăm!",
cu prilejul concertului de Crăciun susţinut
în Catedrala Episcopală - 18 decembrie 2008
Ansamblul folcloric "Mugurel de Vlaşca" din satul Meletie

Corul de fete al Liceului “Ion Maiorescu”
din Giurgiu - 18 decembrie 2008
Colindători la Centrul Eparhial din Giurgiu -

22 decembrie 2008
unitate costumului din zonă, fiind purtate atât la costumul de sărbătoare, cât şi
la cel de lucru, atât în partea de nord, cât şi în cea de sud a zonei. Catrinţa,
numită în zonă „zăvelcă sau otă”, are forma dreptunghiulară, alcătuită din
două foi încheiate la jumătatea piesei pe orizontală. Până în primul deceniu al
secolului al XX-lea aceste catrinţe s-au purtat pereche.
Un alt tip de catrinţă, „bosceaua”, este alcătuit din două foi de ţesătură
foarte îngustă, încheiate pe lungimea piesei. Bosceaua era ţesută în două iţe cu
urzeala ascunsă.
La începutul secolului nostru, catrinţa din faţă a început să fie înlocuită
cu şorţul din arnici „zăvelca din arnici”, la spate purtându-se în continuare
catrinţa din lână.
În secolul trecut, în deceniile cinci-şase, costumul de sărbătoare cu
zăvelci sau boscele a fost înlocuit în câteva sate din lunca Dunării cu portul
peştemanului şi al boscelei. Peştemanul era confecţionat din două foi de
ţesătură din lână, lungi de câte doi metri, încheiate astfel încât cele două lăţimi
ale ţesăturii dau lungimea piesei. Era ţesut în două iţe, pânzeşte, având fondul
albastru închis sau negru. Peştemanul s-a purtat fie singur, fie asociat în faţă
cu o boscea. La începutul secolului nostru nu s-a mai purtat peşteman.
În toate lucrările de specialitate, costumul cu peşteman este numit
costum de Vlaşca, deci, tipic acestei zone. Trebuie precizat că acest costum a
apărut mult mai târziu decât cel cu catrinţe, numai în câteva sate din partea de
sud a zonei: Malu, Găujani, Slobozia, Oinacu, Braniştea, Gostinu, mergând
spre nord până la Frăteşti, Daia, Dăiţa, Plopşoru. La nord de aceste sate
peştemanul nu a fost cunoscut. Peşteman nu au purtat decât femeile cele mai
înstărite.
Transformările petrecute după primul război mondial au dus la o
întrepătrundere de piese tradiţionale cu forme de provenienţă orăşenească.,
astfel apare ca piesă de port popular fusta. La început, pentru confecţionarea
ei, se folosea ţesătura de lână sau arnici, lucrată în casă. Cu timpul s-a renunţat
la ţesătura de casă şi fusta era lucrată din stofă, iar la poale avea un tiv lat din
catifea sau panglică, materiale uşor de procurat de la oraş, Peste fustă s-a
purtat, obligatoriu, zăvelca de arnici.
Bătrânele purtau, în virtutea tradiţiei, catrinţă de lână (deşi ieşită din
modă) sub fustă, la spate, tot astfel fiind înmormântate.
Trebuie menţionate şi piesele ce completează costumul femeiesc: brâul
şi bâtele. Peste cămaşă se încingea brâul roşu, fie roşu, fie cu vărgături la
capete. Era ţesut din lână „păr”, în patru iţe sau năvădit în „ochiuri”, cu ciucuri
mici la capete. Se purta îndoit pe lungime. Betele erau şi ele ţesute în război, în
două iţe sau năvădite, cu vărgi din fire colorate de urzeală. Erau înguste de
„două degete”, iar pe margini cu mărgele, introduse în timpul ţesutului. Betele
se purtau mai ales la costumul de sărbătoare. La costumul cu peşteman, betele
279
erau mai late şi se încheiau cu paftale, dar „paftale cu cingătoare purtau numai
bogatele”. Odată cu apariţia fustei ca piesă de port popular, brâul şi betele au
ieşit din uz.
Privit în evoluţie, costumul femeiesc din zona Vlaşca poate fi clasificat
astfel:
* costumul cu catrinţe pereche şi cămaşă dreaptă sau încreţită în jurul
gâtului;
* costumul cu peşteman, boscea şi cămaşă încreţită în jurul gâtului;
* costumul cu catrinţă, şorţ şi cămaşă dreaptă;
* costumul cu fustă, şorţ şi cămaşă dreaptă sau cămaşă cu platcă.
După anul 1950, costumul tradiţional a fost părăsit aproape cu totul,
bătrânele, care mai continuă să-l poarte, l-au adaptat la noile condiţii: au
păstrat structura ultimului tip de costum purtat în zonă: cămaşă dreaptă sau
cu platcă, fusta şi şorţul, însă la confecţionarea acestor piese folosesc material
cumpărat din comerţ. Uneori, cămaşa este înlocuită de bluză, şorţul din pânză
este preferat zăvelcii cu arnici, dar nici astăzi bătrânele nu ies din casă fără să-
şi acopere capul cu legătura şi dirmeaua, după cum nu ar purta fusta fără şorţ
în faţă.
III. Obiceiuri vlăscene
Zona folclorică Giurgiu, asemenea celorlalte zone folclorice din ţară,

conţine un mare număr de genuri specifice folclorului obiceiurilor în forme
bine reprezentate până în zilele noastre. Considerată de majoritatea
cercetătorilor ca o zonă cu slabe resurse, aria geografică ce corespunde
judeţului nostru a fost de-a lungul timpului ocolită de programele de
cercetare. Acest lucru explică şi referinţele relativ puţine, existente în
literatura de specialitate, referitoare la această parte a ţării.
Spre deosebire însă de părerile majorităţii celor care se ocupă cu
fenomenul creaţiei populare în condiţiile urbanizării, sistematizării şi
modernizării localităţilor (context în care cultura populară manifestă un
puternic regres şi multiple influenţe din partea celorlalte modele culturale
pătrunse prin mijloace de informare în masă), folclorul obiceiurilor din
primăvară-vară în judeţul Giurgiu se manifestă şi astăzi în forme bogat
reprezentate, de o mare valoare documentară şi artistică.
Dintre cele cercetate de specialiştii Centrului de conservare şi
valorificare a tradiţiei şi creaţiei populare a judeţului Giurgiu ne vom opri
asupra câtorva: „Lăsatul secului de Paşti”, „Strigatul peste sat”, „Tarbacul” ,
„Săptămâna caii lui Sântoader”, „Mucenicii”, „Lazărul”, „Arătatul său,
„Floriile”, „Bueniţii”, „Căluşul, „Drăgaica”, „Paparuda”, „Scaloianul”,
„Scoaterea Sfintelor Moaşte”.
280
Lăsatul secului de Paşti - ceremonial complex de înnoire a timpului

desfăşurat, în raport de calcul pascal, în perioada 1 februarie 8 martie. În
seara de Lăsatul de sec în toate casele are loc iertăciunea. Acest obicei constă în
faptul că se sărută mâna părinţilor, socrilor, naşilor. Momentul culminant al
acestei sărbători era „Strigatul peste sat”, ceremonial nocturn al cetei de
feciori în ajunul marilor sărbători de Înnoire a timpului anual sau sezonal, de
judecare publică a celor care s-au abătut de la normele obştei în sezonul care se
încheie.
Tineri învăluiţi în întuneric, cocoţaţi pe diferite Înălţimi (dealuri,
copaci, acoperişuri etc.) poartă un dialog, de cele mai multe ori versificat cu
cuvinte usturătoare la adresa fetelor „bătrâne”, a feciorilor „tomnatici” care
nu au reuşit să se căsătorească. Tot în ziua de Lăsatul de sec, în localităţile
Frăteşti, Oinacu, Ghimpaţi, Giurgiu avea loc un obicei, şi anume „baterea
alviţei”, obicei care constă în atârnarea unei bucăţi de alviţă, legată cu sfoară
de tavan şi pendularea ei între copiii care încercau să o apuce cu gura.
Tarbacul - prima zi după Lăsatul secului. În localităţile judeţului este
cunoscut şi tivicul.
Săptămâna caii lui Sântoader - ciclu de 8 zile dedicat Cailor lui
Sântoader, reprezentări mitice care purifică timpul şi spaţiul după Lăsatul
secului de Paşti. În această săptămână ceremoniile obiceiurilor şi practicile
magice, specifice înnoirii timpului, sunt grupate în mai multe sărbători
cabaline: Marţea Sântoaderului, Joia Iepelor, Vinerea Sântoaderului şi
Sâmbăta Sântoaderului.
Mucenicii sunt celebraţi în echinocţiul de primăvară (stil vechi), hotar
dintre iarnă şi vară, între zilele aprige ale Babei Dochii şi zilele călduroase ale
Moşilor.
Lazărul are loc în sâmbăta Floriilor numită şi „Sâmbăta lui Lazăr”
serbată la români în amintirea celor trei Lazăr: „Lazăr cel sărac”, „Lazăr de
Vitalia” (cel înviat din morţi de Iisus Hristos) şi „Lăzărică” (cel mort de dorul
plăcintelor).
Conform tradiţiei, încă de dimineaţă gospodinele trebuie să facă mai
întâi plăcinte din care trebuie să mănânce toţi membrii familiei în credinţa că
„vor fi feriţi să cadă din copaci în timpul anului”. În această zi este bine să nu se
toarcă „pentru ca morţii să nu aştepte în zadar la poarta Raiului” şi să se dea de
pomană.
Tot în această zi, cete de câte trei fete merg cu „Lazărul” colind ce
povesteşte soarta tragică a lui Lazăr. Una dintre fete, cea mai mică, se îmbracă
în mireasă, iar celelalte duc un coş confecţionat din nuiele, numit coşniţă,
pentru a pune oule primite din partea celor colindaţi. În unele localităţi
„Lăzăriţele” cântă cântecul lui Lazăr, în timp ce mireasa dansează pe ritmul
muzicii răsucind o batistă în ambele sensuri sau fluturând-o lateral. Pe lângă
281
ouă (darul tradiţional al gazdei), fetele primesc câteodată şi bani. La sfârşitul

colindatului ouăle şi banii se împart în mod egal între membrele cetei:
Informaţii despre acest obicei au fost găsite în localităţile Copaciu,
Vărăşti, valea Dragului, Găujani, Bila şi Vedea. Textele şi melodiile sunt foarte
asemănătoare în toate localităţile judeţului unde au fost efectuate cercetări.
La Valea Dragului, „Lazărul” se face în ziua de Paşti, membrele cetei
primind cu acest prilej ouă roşii, cozonac şi bani.
Arătatul său - este un colind specific băieţilor între 8 şi 14 ani,
constituiţi în cete de câte doi şi care merg din casă în casă în sâmbăta
Lazărului. Este caracteristic localităţii Vărăşti. Pentru acest prilej, încă de
vineri seara băieţii merg la pădure să taie crengi de salcie. Sâmbătă, în cursul
dimineţii, ceata pleacă la colindat având un mănunchi de salcie şi un coş de
nuiele pentru ouă şi merge din casă în casă , unde cântă colindul respectiv. La
sfârşitul colindatului, un băiat pune crenguţe de salcie la fereastră, iar gazda
dăruieşte colindătorilor ouă şi câteodată bani.
Floriile - este un colind practicat în dimineaţa Floriilor de cete formate
din 4-5 băieţi de vârste cuprinse între 8 şi 13 ani, având crenguţe de salcie în
mână. Colindul se cântă la fereastră, iar după ce se termină, copiii pun
crenguţe de salcie la geam şi primesc de la gazde bani sau ouă. Textele şi
melodiile culese prezintă puternice influenţe ale creaţiei culte, ceea ce
semnifică un proces de degradare al genului.
Bueniţii - este un colind specific comunităţii bulgare din Valea
Dragului, Vărăşti şi Copaciu, practicat numai de fete începând cu 12-13 ani
până la căsătorie. Ele sunt în număr de şase, îmbrăcate în costume naţionale,
iar una dintre ele (cea mai înaltă) se îmbracă în haine băieţeşti şi îşi pune o
căciulă pe cap împodobită cu fundă roşie. Acest personaj se numeşte
„buieniţul” şi are rolul de conducător al cetei, alegând cântecul în funcţie de
situaţie şi stabilind pasul şi ritmul de dans. La intrarea în curtea gospodarului
„bueniţul” dă o batistă gazdei în care aceasta îi pune banii cuveniţi pentru
colind. Tot acest personaj este acela care sărută mâna gazdei la plecare.
Obiceiul are loc în ziua de Paşti, iar ceata de colindători primeşte, pe lângă
bani, ouă vopsite şi bucăţi de cozonac.
Textele sunt cântate în limba bulgară, iar fetele se ţin de mijloc şi
dansează în linie, pe o mişcare laterală. Conform tradiţiei, ceata de buieniţi
trebuie să colinde în aceeaşi componenţă 3, 5 sau 7 ani.
Dacă în timpul colindatului se întâlnesc două cete, fetele mai mici ca
vârstă sunt obligate să le colinde pe cele mai mari, cu un colind specific acestui
moment colindul „Dolia”.Repertoriul cetelor de „buieniţi” cuprinde mai
multe colinde ce se aleg în funcţie de copii gazdei: dacă are un singur băiat, o
singură fată, doi băieţi sau două fete, o fată şi un băiat sau tineri căsătoriţi.
Cetele de „buieniţi” din Vărăşti şi Copaciu, dansează pe melodia colindului şi
282
practică acest obicei în sâmbăta „Lazărului”, deşi textele nu au nici o legătură

cu aceasta.
Căluşul - este un obicei de origine străveche şi reprezintă un spectacol
complex ce face parte din ciclul sărbătorilor legate de cultul solar. Potrivit
teoriilor originii trace a Căluşului , obiceiul derivă din „Kolabrismos”, un dans
trac, desfăşurat în cerc, practicat de bărbaţi, cu implicaţii rituale medicale,
războinice şi de fertilitate. Practicat în vechime pe teritoriul ţării. În judeţul
nostru se găseşte încă bine reprezentat în comunele: Băneasa, Prundu,
Oinacu, Mârşa, Găujani, Schitu şi Letca Nouă.
Evoluţia coregrafică, conţine mai multe secţiuni bine determinate:
„plimbarea”, „Căluşul la trei”, „Butoiul”, „Hora” (dans la sfârşitul evoluţiei,
unde alături de căluşari se prinde şi o parte din asistenţă, în special fete şi
flăcăi: Evoluţia Căluşului în curtea gospodarului cuprinde câteodată şi
secţiune anumită „Război”, care constă în locul unor personaje (turc, doctor,
ţigan, soldat, femeie), ce improvizează diferite momente comice de teatru şi
pantomimă.
Drăgaica - reprezintă un moment deosebit de important din cadrul
sărbătorilor de vară care marca momentul secerişului grâului, avea loc pe data
de 24 iunie şi avea ca semnificaţie asigurarea prosperităţii recoltelor, protecţia
lor, apărarea împotriva unor boli la animale şi la oameni..
Obiceiul constă în constituirea unor cete de fete cu vârste cuprinse între
14 şi 19 ani, în număr de două până la şase, numite „drăgăici”. Ceata era
însoţită de un stegar ce purta un steag de tip căluşăresc, având legate în vârf
spice, fire de usturoi, de pelin, flori de sânziene şi un ştergar. Grupul era însoţit
de un fluieraş şi un toboşar. Obiceiul cuprindea alegerea uneia dintre fete care
era cea mai frumoasă, pentru a fi împodobită cu o cunună de spice împletită la
marginea ogorului dimineaţa la răsăritul soarelui şi apoi colindatul în sat, pe la
curţile gospodarilor.
În judeţul Giurgiu, obiceiul s-a practicat în vechime, iar mărturii despre
existenţa lui le-am găsit în comuna Găujani şi în comuna Vărăşti.
Paparuda - este un obicei practicat vara, la apariţia secetelor şi constă
în alcătuirea unei cete feminine (fetiţe de 8 12 ani), costumate în fuste de bozii
aşezate pe trupul gol în jurul taliei şi sub formă de coroniţă pe cap. Ele
dansează din casă în casă pe o melodie simplă cântată vocal de o femeie în
vârstă, care le însoţeşte tot timpul colindatului. La casa gospodarului, gazda
iese cu găleţi de apă cu care stropeşte grupul de paparude în timpul evoluţiei
lor. La închiderea colindatului, gazda oferă diferite alimente, făină, mălai,
vase de lemn şi bani, care sunt împărţite în mod egal între membrele cetei, la
sfârşitul zilei.
Scaloianul - un alt obicei practicat de copii în perioada de secetă, are ca
figură centrală o păpuşă confecţionată din lut de către membrii cetei (băieţi şi
283
fete) şi numită în localităţile din estul judeţului „Ene zgarloiene”. Aceasta

după ce capătă forma unui om, este împodobită cu flori, pregătită de
înmormântare şi condusă cu alai asemănător celui funebru, în sunetul unui
bocet specific, până la o apă curgătoare sau un puţ unde este aruncată.
Obiceiul a fost studiat în comunele Stoeneşti, Valea Dragului şi Găujani.
Toate aceste cercetări au reliefat trăsăturile comune ale obiceiului, diferenţa
constând în interpretarea bocetului, care de obicei se ia ca melodică din
repertoriul local.
Scoaterea Sfintelor Moaşte - este un ritual iniţiat şi condus de
comunitatea bisericească, menit să invoce pe Dumnezeu, să aducă ploaia. Este
vorba de Moaştele Sfântului Dumitru cel Nou din Basarabi, care în ani cu
secetă mare era scos din catedrala Patriarhiei din Bucureşti şi purtat prin
diferite localităţi, unde credincioşii împreună cu preoţii săvârşeau slujbe,
„Sfeştanii”, pentru venirea ploii. Acolo unde începea ploaia se ridica o cruce pe
care scria „Sfântul Dumitru”. Un astfel de monument se află la ieşirea din
comuna Valea Dragului, pe drumul spre Hereşti. Pe crucea înălţată cu prilejul
evenimentelor petrecute scrie: „În acest loc, Sfântul Dumitru Basarabov a dat
binecuvântare ploii în anul 1947”. După mărturiile oferite de preotul Popescu
N. Ioan, de 83 de ani (în 1997), din comuna Vărăşti, participant la acest
eveniment, alaiul care însoţea «Sfintele Moaşte» a fost cuprins de o ploaie
torenţială în locul unde se află monumentul.
O răscruce asemănătoare se află şi lângă localitatea Mihai Bravu,
amintind de un astfel de eveniment.
IV. Monumente istorice din municipiul Giurgiu
Atestarea documentară a localităţii o găsim prima dată pe harta din

Codex Latinus Parisinus, databilă 1395, apoi în tratatul de alianţă dintre
Mircea cel Bătrân şi regele Poloniei, Vladislav Jagello (23 septembrie 1403).
Descoperirile arheologice de pe teritoriul judeţului Giurgiu au atestat
prezenţa comunităţilor umane în acest spaţiu din cele mai vechi timpuri. Piese
arheologice, mărturii ale continuităţii umane pe acest teritoriu, se întâlnesc în
sălile de expoziţii ale Muzeului Judeţean „Teohari Antonescu”.
Clădirea muzeului monument istoric este construită între anii 1870
1903 şi restaurată în 1977, la împlinirea a 100 de ani de la Războiul de
independenţă, ocazie cu care s-a inaugurat, în incinta acesteia, actualul muzeu
judeţean.
La Malu Roşu au fost identificate unelte datând din paleoliticul
superior, iar urme ale picturii Gumelniţa, respectiv ceramică şi diverse obiecte
din os, au fost scoase la iveală în zona localităţii Oinacu.
284
Situri arheologice din judeţul Giurgiu:

Şantierul- şcoală Giurgiu Malu Roşu
Şantierul arheologic Malu Roşu scoate la iveală material din epoca
paleolitică şi postpaleolitică (aurignacian), dovedind că în acest loc a fost un
atelier de prelucrare a silexului.
Obiecte din ceramică descoperite în siturile arheologice de pe

teritoriul judeţului Giurgiu:
* Sultana; Vas zoomorf - “Vasul cu cap de răţuşcă”
Ambele piese se află în colecţia arheologică a Muzeului Judeţean
„Teohari Antonescu” Giurgiu, făcând parte din expoziţia de bază.
* Sultana; Vas cu capac, cu decor floral pictat - “Vasul cu lalele”
Urmele civilizaţiei geto-dacice de la Malu Roşu dovedesc continuitatea
şi organizarea comunităţilor umane din epoca respectivă, fapt confirmat şi de
scrierile lui Herodot şi însemnările geografului grec Strabon.
La sfârşitul secolului al XIV-lea, odată cu ridicarea primei Cetăţi în
insula de pe braţul Sf. Gheorghe, au apărut atributele vieţii urbane, datorate
înfloririi aşezării de pe malul Dunării.
Cetatea lui Mircea cel Bătrân, construită pe fundaţia unui vechi turn
bizantin, reprezintă cea mai importantă fortificaţie medievală românească la
Dunăre.
Cucerit în anii 1417 - 1420, oraşul, împreună cu teritoriul înconjurător, a
fost transformat în raia turcească timp de aproximativ 400 de ani.
În timpul ocupaţiei otomane localitatea şi-a păstrat atributele de viaţă
urbană, cu elemente specifice orientului, fiind sediu militar, administrativ,
judecătoresc, vamal şi negustoresc. Din această perioadă ştim de existenţa:
* unui şantier naval, unde în perioada 1939 - 1945 a fost construită
clădirea Căpităniei Portului, după planurile arhitectului Petre Antonescu;
* unei biserici creştine semi îngropate, în apropierea căreia, între anii
1847 - 1851, a fost construită Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, ridicată
la rang de catedrală în anul 1999, având formă de navă, fiind construită în stil
bizantin, sub conducerea arhitectului Penescu şi a inginerului Ciulei din
Bucureşti.
Sistemul de apărare al oraşului este constituit, pe lângă Cetatea din
Insulă, din zidul Tabiei.
ZIDUL TABIEI - este unul dintre elementele ce constituiau, în trecut,
sistemul de apărare al oraşului, zid construit în secolul al XVIII-lea, cât şi de
Turnul Ceasornicului - turn de observaţie a fortificaţiilor otomane, fiind
construit după anul 1780, pentru a servii ca punct de observaţie, având o
înălţime de 22 m şi un diametru de 5 m.
285
Turnul emblemă a municipiului Giurgiu a fost restaurat în întregime în

1883, iar ultima intervenţie de consolidare-restaurare a fost realizată între
anii 2005-2008, perioadă în care la baza turnului a fost realizată şi o extindere
foarte controversată la acea vreme datorită utilizării pe care i-au dat-o
reprezentanţii urbei, dar şi din cauza aspectului arhitectural la care s-a ajuns
ca urmare a tuturor lucrărilor efectuate în această etapă.
Bazele realizării oraşului actual se pun după războiul ruso-turc din 1828
1829, moment important în dezvoltarea localităţii.
Din porunca generalului Kisselef, polcovnicul rus Nilson realizează în
1830 primul proiect de organizare urbanistic al localităţii Giurgiu, proiect
aprobat în 8 ianuarie 1831, moment în care începe să se construiască noi
clădiri ce vor deveni reprezentative pentru oraş, care se menţin, prin
conservare- restaurare, până în zilele noastre.
După Războiul de Independenţă, se dezvoltă învăţământul local,
apărând şcoli pentru care s-au construit lăcaşuri proprii.
De asemenea, se dezvoltă sistemul de transporturi şi comunicaţii, astfel
în 1905 se construieşte Podul Bizetz peste Canalul „Sf. Gheorghe”, ce leagă
zona industrială sudică a municipiului Giurgiu cu restul oraşului, fiind primul
pod din Europa construit în curbă de către inginerul Anghel Saligny, iar în
1954 se construieşte Podul Prieteniei, singurul pod peste Dunăre care leagă
România şi Bulgaria poarta de ieşire, respectiv de intrare a României în şi
dinspre Orient. Viaductele de acces şi podul propriu-zis însumează 37 de
deschideri pe o lungime de 2234 m, deschiderea centrală fiind mobilă şi
putându-se ridica pentru a lăsa sub pod o înălţime liberă de 24 m.
Tot în prima jumătate a secolului XX, respectiv în anul 1940 locuitorii
municipiului Giurgiu se bucură de înfiinţarea Sucursalei Ateneului Român,
clădire cunoscută sub numele de Ateneul „Nicolae Bălănescu” după numele
celui care a finanţat construirea ei. În această clădire a funcţionat o perioadă
de timp Cinematograful „Lumina”, în prezent fiind în proces de consolidare-
restaurare şi construire din nou, oficialităţile municipalităţii dorind să asigure
prin noua clădire sediul pentru Filarmonica Giurgiu.
V. Localitatea şi Mănăstirea Comana
1. Date generale
Străjuită de zidurile mânăstirii, Comana îşi resfiră casele pe platoul ce se
ridică în pantă de Ia apa Câlniştei spre pădure.
Codrul secular şi apele râului, dealurile mărginaşe îmbogăţite de vii,
balta îmbrăcată în stuf şi pământurile mănoase din luncă, laolaltă, dau
pitoresc şi farmec locurilor acestora. Comana a existat întotdeauna în
dependenţă de cei trei vecini ai săi: pădurea, balta şi râul.
286
Pădurea, odinioară parte a Codrului Vlăsiei, acoperă astăzi 3614 hectare

din suprafaţa teritoriului comunei. Esenţe diverse, de la stejar, frasin, brad,
carpen, tei, ulm şi arţar, Ia plante agăţătoare de pădure: viţă sălbatică, curpen,
iederă albă. O vegetaţie la fel de bogată îmbracă poienele şi zonele însorite:
merişorul, măcrişul, odoleanul, ciocul berzei, garofiţa, mierea ursului şi alte
zeci de plante răspândite prin luminişuri.
Arealul este reprezentat de o faună specifică: căprioare, fazani, porci
sălbatici, vulpi, lupi, iepuri, pisici sălbatice, bursuci.
Acest aspect specific a făcut ca din 1954 zona să fie declarată rezervaţie
naturală pentru protejarea ghimpelui albastru, lăcrămioarelor şi a bujorului
românesc, rezervaţie a cărei suprafaţă acoperă 497 de hectare.
Pe valea Gurbanului şerpuieşte calea ferată Bucureşti - Giurgiu, care
străbate pădurea în toată lăţimea ei şi asigură Comanei accesul lesnicios către
lume.
Câlniştea, care curge în partea de răsărit a satului, întâlneşte în cale balta
Comanei pe care o străbate şi din care se desprinde în faţa mânăstirii. În
dreptul satului Comana, apa desface un braţ care ocoleşte ostrovul şi se
reîntoarce apoi la vechea matcă.
Comana este situată în regiunea de silvo-stepă cu tipul de sol
caracteristic: brun-roşcat de pădure. În lunca inundabilă şi în baltă domină
solurile aluvionare. Este aşezată pe malul drept al Câlniştei la 48,57 metri
deasupra nivelului mării, 44 latitudine nordică şi 26 longitudine estică, la 23
de kilometri la sud de Capitală. Împreună cu satele Budeni, Falaştioaca,
Grădiştea şi VIad Ţepeş formează comuna Comana, formă de arondare în care
se află din 1968.
În ceea ce priveşte repartizarea domeniului public, în cadrul comunei,
există o clădire a primăriei în satul Comana, construcţie din 1935, şi trei clădiri
pentru cămin cultural: Comana 1907, Budeni 1948, şi Grădiştea, 1959.
Referitor la şcoli menţionăm: două clădiri în Comana 1880 şi 1978, una în
Budeni, construcţie 1970, două clădiri în Falaştioaca, construcţii din 1929 şi
1958 şi o clădire în Grădiştea, clădire ridicată în 1890. Există de asemenea în
satul Comana un dispensar uman din 1926 şi un dispensar veterinar din 1932.
Adăugăm la toate acestea cele cinci biserici existente: Budeni 1833.
Falaştioaca 1784, Vlad Ţepeş 1911, Grădiştea 1657, precum şi biserica
mânăstirii din Comana.
2. Consideraţii asupra începuturilor aşezării Comana
Din concluziile săpăturilor arheologice efectuate în incinta mânăstirii,
săpături care au relevat zona ca spaţiu propice dezvoltări habitatului uman, se
identifică sub nivelul construcţiilor mânăstireşti actuale, la aproximativ 1,5
metri adâncime, două perioade de locuire: o perioadă neolitică şi una
medievală.
287
Despre viaţa acestor strămoşi ai comănenilor de astăzi, viaţă

desfăşurată în timp îndelungat desigur şi surprinsă într-o etapă târzie de
existenţă, mărturisesc vestigiile descoperite în 19701971: o biserică, fundaţia
unui turn-clopotniţă, urmele unor chilii modeste şi o parte dintr-un cimitir,
toate aflându-se pe locul mânăstirii de astăzi, sub nivelul de construcţie al
zidurilor de incintă.
Cercetările au stabilit că necropola din preajma bisericuţei a fost folosită
în a doua jumătatea secolului al Xv-lea şi prima jumătate a secolului al XVI-
lea, perioadă ce cuprinde anii de domnie a mai multor domnitori de la Vlad
Dracul la Neagoe Basarab, figura centrală în această înşiruire, prin dinamica
domniei şi lupta antiotomană, rămânând desigur Vlad Tepeş, considerat
primul ctitor al mânăstirii Comana, recunoscută ca parte a unui sistem gândit
şi realizat, nu numai ca locaş de închinăciune, ci şi pentru apărarea ţării, de
către acest însemnat domnitor al veacului al XV-lea.
3. Istoricul Mânăstirii Comana
Investigaţiile întreprinse asupra primelor construcţii la Comana, cât şi
studierea documentelor vremii, de către mai mulţi cercetători, precum Cezar
Bolliac, Grigore Ionescu, C.C.Giurescu, dar şi din analizele arhitecţilor
însărcinaţi cu restaurarea şi consolidarea zidurilor, relevă faptul că
Mânăstirea Comana este ctitoria lui Vlad Ţepeş, datată de la jumătatea
secolului al XV-lea şi care până la finele secolului al XVI-lea s-a ruinat.
În 1588 boierul Radu Şerban începe zidirea unei mânăstiri la Comana pe
pământurile moştenite de la mama sa, Maria din Coiani, iar alegerea locului de
ridicare a ctitoriei a fost determinată de existenţa zidurilor vechii mânăstiri,
ruinate la aceea dată, dar destul de puternice, pentru ca, refăcute, să asigure
protecţia noii construcţii.
Radu Şerban clădeşte în această incintă o biserică cu hramul Sf. Nicolae,
biserică pe care o zugrăveşte şi unde, pe zidul de la intrarea în pronaos, va
apărea împreună cu soţia sa Elina, aşa cum o cerea obiceiul ctitoricesc, dar
pisania nu s-a păstrat, fiind înlocuită la refacerea din 1699 1700 cu o alta a
strănepotului său, Şerban Cantacuzino, care va cinsti cum se cuvine numele
străbunicului domnesc, pomenindu-l în înscrisul săpat deasupra intrării
lăcaşului ca prim ctitor al zidirii pe care o reface.
Radu Şerban zugrăveşte, în 1609, biserica de la Comana, punând să se
intervină în pictura ce-l reprezenta, prin adăugarea însemnelor domneşti.
Radu Şerban moare în 1620 la Viena, unde se refugiase la pierderea
domniei, şi este înmormântat în biserica Sf. Ştefan din Viena. Soţul fiicei sale,
Anca, Niculae Pătraşcu, fiul lui Mihai Viteazul, moare în 1627 şi este
înmormântat în biserica sârbească din Raab.
În 1640 Anca şi sora sa, Elina, vor aduce rămăşiţele domneşti în ţară şi le
vor îngropa la Comana, iar lespedea gropii comune de la Comana este pusă
288
ulterior anului 1640.

Între 1653 - 1658 Paul de Alep însoţeşte, ca secretar, pe Macarie de
Antiohia în călătoria acestuia în Ţara Românească şi Rusia. EI lasă în relatarea
asupra călătoriei sale câteva informaţii privitoare la lăcaşul mânăstiresc: ”[...]
e o clădire mare închisă cu ziduri de piatră. În cele patru colţuri sunt patru
turnuri [...] cu galerii arcate de jur împrejur pentru înfrumuseţarea aspectului
[...] clopotniţa este deasupra uşii. Ceea ce-mi plăcea mai mult erau straturile
de iarbă verde ce se-ntindeau în curtea mânăstirii cu izvoare de apă limpede
curată, şi chiliile călugărilor aşezate de jur împrejur [...] Ei zic că, dacă
împăratul ar veni să le poarte război cu toată armata sa, n-ar fi în stare să-i
înfrângă, lucru ce pare adevărat, căci are poziţie bine întărită [...] e situată ca o
insulă fiind înconjurată de lacuri, bălţi şi mocirle de nepătruns, nici nu poate
fi vorba de un drum care să ducă aici; noi am trecut în corăbii [...]”
La 1667 este înmormântat la Comana Drăghici Cantacuzino feciorul
Elinei‚ care moare Ia Constantinopol şi e adus în ţară de fiul său Şerban. Tot
aici va fi înmormântat mai apoi şi Constantin, fiul spătarului Drăghici, după
cum reiese din inscripţia pusă pe mormânt la 1699 de Şerban.
Prin aceste înmormântări succesive se relevă trecerea Comanei în
seama Cantacuzinilor din ramura lui Drăghici, biserica, ctitorie domnească,
devenind loc de înhumare a acestora.
Curând după înhumarea lui Drăghici şi a fiului său Constantin, va fi
înmormântată Ia Comana, Maria, prima soţie a vornicului Şerban
Cantacuzino, cel de-al doilea ctitor atestat al mânăstirii.
Biserica Mânăstirii Comana, cu hramul Sf. Nicolae a fost refăcută în
secolul al XIX-lea, iar în 1971 aceste lucrări aduc descoperirea unui fragment
de piatră funerară, inscripţia acestei pietre indicând mormântul Ancuţei, fiica
lui Radu Şerban.
Alături de osemintele Ancăi, un alt mormânt, de dimensiuni mai mici,
cuprinde rămăşiţele lui Mihail Pătraşcu, feciorul Ancuţei şi al lui Pătraşcu
Voievod, copil mort de ciumă în 1655, în regiunile căzăceşti şi reânhumat la
Comana, probabil după 7 ani. La acea dată, mama sa, Anca, se afla încă în
viaţă, ea murind probabil puţin înainte de 1668.
La 1699 Şerban Cantacuzino dăruieşte Mânăstirii Comana un chivot de
argint întru pomenirea părinţilor Drăghici şi Păuna şi soţilor Maria şi
Andriana; informaţii ce denotă că ei sunt înmormântaţi la Comana.
În acelaşi an Şerban Cantacuzino începe restaurarea Mânăstirii
Comana. Lucrările de reclădire au fost efectuate în spiritul reînnoirilor aduse
în tehnica construcţiilor în epoca lui Constantin Brâncoveanu, ca rezultat al
deosebitei dezvoltări culturale de-a lungul a trei domnii aproape succesive:
Matei Basarab (1632 - 1654), Şerban Cantacuzino (1676 - 1688) şi Constantin
Brâncoveanu (1688 - 1714).
289
La această restaurare el adaugă chilii noi la cele existente, repară şi

înalţă zidurile şi împodobeşte construcţia cu elegantul foişor de pe latura de
nord.
Înălţându-se din balustrada elegantă, zece coloane îl împodobesc pe
cele trei laturi. Coloane de piatră tare dintr-o singură bucată, împodobite la
capitel şi bază cu ornamente vegetale. Două din cele zece coloane, aflate la
extremităţi, sunt încastrate în zidul clădirii şi au capitelele împodobite cu
vulturul bicefal, însemnul familiei Cantacuzino.
Susţinând arcuri de cărămidă în semicerc, cele zece coloane dau o notă
de o deosebită frumuseţe întregii construcţii.
În incintă, Şerban reface biserica şi înlocuieşte vechea pisanie cu o alta,
în care se înscrie în rândul ctitorilor.
Această refacere a mânăstirii sub semnul lui Şerban Cantacuzino se
încheie cu strămutarea înaintaşilor într-un mormânt comun.
Transformarea ctitoriei în „criptă” a familiei explică atât strădania lui
Şerban de a reface mânăstirea în 1699 - 1700, cât si revenirea sa din 1703, când
zideşte în incintă un paraclis pe care îl întăreşte, după obicei.
În august 1709 Şerban moare şi va fi la rândul său înmormântat la
Comana.
Mormântul lui Şerban Cantacuzino nu se mai cunoaşte la Comana; el va
fi distrus o dată cu celelalte morminte în 1854 de către călugării greci.
În anul 1728, Mânăstirea Comana este închinată la Sfântul Mormânt, de
către Nicolae Mavrocordat, deoarece nu au mai existat moştenitori direcţi a
ctitorului care să se îngrijească de soarta ctitoriei. Prin aceste închinări,
mânăstirea începe să-şi piardă din averi şi moşii.
Degradarea Comanei, semnalată de Neofit al Ungrovlahiei, se
accentuează de-a lungul domniilor fanariote şi este subliniată într-o serie de
înscrisuri de danie ulterioare închinării, acte întocmite în intervalul 1728 -
1814 şi semnate de domnitorii Nicolae Mavrocordat, Ion Mavrocordat,
Grigore Ghica, Constantin Mavrocordat, Alexandru lpsilanti, Alexandru
Moruzi, Constantin Ipsilanti, Ion Caragea.
În anul 1847, se pune problema unor reparaţii, arhitectul statului,
Schlatter, propunând o reclădire considerând că reparaţiile nu se mai pot face,
dar lucrările de reamenajare şi reînsufleţire a lăcaşului sfânt încep abia în 1854
când s-a refăcut din temelii biserica, distrugându-se probabil cu acest prilej
mormântul ultimului ctitor, vornicul Şerban Cantacuzino şi poate şi acela al
lui Nicolae vodă Pătraşcu.
În anul 1908 întregul ansamblu arhitectonic de la Comana a fost
restaurat prin grija Comisiunei Monumentelor Istorice, spre a cădea din nou
în paragină, mai ales după cel de-al doilea război mondial. A fost nevoie de o
nouă restaurare, astăzi pe cale de a se încheia, spre a reda Comanei înfăţişarea
290
cuvenită unui monument cu atâtea rosturi în trecutul Vlaşcăi.

În anul 1932 se construieşte în incinta Mânăstirii Comana Mausoleul
Eroilor, căzuţi în primul război mondial, construirea acestuia fiind făcută la
indicaţia marelui istoric Nicolae Iorga, în anul 1919.
VI. Alte obiective de patrimoniu imobil şi mobil giurgiuvene
ANSAMBLUL ARHITECTURAL „UDRIŞTE - NĂSTUREL”

alcătuit din Biserica cu cele două hramuri, “Sfânta Treime” şi “Sfinţii
Arhangheli Mihail şi Gavriil”, “Casa de Piatră” şi „Casa Stolojan”. Atât biserica,
cât şi “Casa de Piatră” au fost ctitorite de familia Năsturel în perioada epocii lui
Matei Basarab, formând unul din cele mai însemnate ansambluri ce ne parvin
din această perioadă.
Biserica, monument istoric, este zidită din temelie, pe locul unei biserici
mai mici de lemn, de principesa Elina, soţia domnitorului Matei Basarab, şi cu
sprijinul fraţilor săi, Cazan şi Udrişte Năsturel, pe pământul familiei acestora,
în anul 1644.
Casa, construită de fraţii Udrişte şi Cazan Năsturel în anul 1642, este
considerată de Paul de Alep, în călătoriile sale, “un palat fără egal în lume”,
având înfăţişarea palatelor vieneze, cu elemente specifice stilului baroc.
În timp, ansamblul arhitectural a avut mai mulţi proprietari: Constantin
Năsturel Herescu, prinţul Miloş Obrenovici, familia Atanasie Stolojan.
BISERICA „SFINŢII ÎMPĂRAŢI CONSTANTIN ŞI ELENA”,

Parohia Letca Nouă, este construită în perioada 1864 - 1867 de către
Mitropolitul Ţării Româneşti, D.D. Nifon, iar pictura murală din interior a fost
realizată de către marele pictor Gheorghe Tattarăscu, între anii 1866 - 1867, în
tehnica “a secco” - ulei.
În realizarea ansamblului pictural, potrivit tendinţei sale spre
portretistică, Tattarăscu realizează în stil modern pictura, limitând decorarea
la câteva scene, realizate fiecare independent, sub formă de tablou, în mărime
naturală.
Iconostasul este din lemn, iar icoanele sunt realizate în ulei de către Ghe.
Tattatăscu, ele păstrându-se încă în stare bună de conservare.
Din colecţia bisericii:
ICOANA FĂCĂTOARE DE MINUNI A MAICII DOMNULUI CU
PRUNCUL ÎN BRAŢE, aflată în naos pe tetrapod de lemn sculptat.
Din luna decembrie 2002 icoana a început să plângă, chipul fiindu-i
pătat de urme uleioase ce se prelingeau, iar pelerinajul enoriaşilor şi
rugăciunile acestora în faţa icoanei au vindecat multe suflete şi trupuri.
291
Biserica Sfântul Pantelimon din comuna Vedea, este ctitoria

doctorului Apostol Arsache (1789 - 1874), prim-ministru şi ministru de
externe în timpul lui Alexandru Ioan Cuza, fiind ridicată între anii 1835 - 1845,
iar pictura, datând din 1874, este atribuită marelui pictor Gheorghe M.
Tattarăscu şi Icoana Hramului Sfintei Biserici “Sf. Pantelimon”, semnată Ghe.
Tattarăscu; a doua jumătate a secolului XIX; ulei pe lemn; aşezată în partea
dreaptă a uşilor diaconeşti, în registrul I al catapetesmei.
Complexul monumental Drugănescu, aşezat în satul Stoieneşti,

comuna Floreşti Stoieneşti, este alcătuit din Conacul Drugănescu şi Biserica
“Adormirea Maicii Domnului”. Ambele obiective aparţin epocii
brâncoveneşti.
Clădirea conacului este construită în anii 1710 - 1715, de către Gavril
Drugănescu, fost vornic de Târgovişte. Aspectul exterior îl aşează în rândul
monumentelor de arhitectură brâncovenească.
292
Părintele Arsenie Boca
Biserica "Sf. Ierarh Nicolae" din localitatea Drăgănescu,

pictată de Părintele Arsenie Boca
Ierom. Arsenie Boca

alături de familia
Părintele Arsenie Boca Părintelui
pictând sfântul locaş din Drăgănescu Dumitru Stăniloae
Centrul Cultural-Misionar „ Nichifor Crainic ”
din incinta Centrului Eparhial
Centrul Cultural-Pastoral „Meletie

Arhimandritul” din incinta
Mănăstirii “Sf. M. Mc. Gheorghe” din Giurgiu
VII.
VIATA
,
EPARHIEI
ANUL JUBILIAR AL SFINTEI
SCRIPTURI ŞI AL SFINTEI LITURGHII
Pr. Petrişor PITULICE,

Parohia ,,Buna - Vestire'' din Giurgiu
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât în şedinţa de lucru

din data de 5 - 7 martie a acestui an, la reşedinţa patriarhală, sub preşedinţia
Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, ca anul 2008 să fie declarat An jubiliar
al Sfintei Scripturi şi al Sfintei Liturghii.
Declararea anului 2008 ca An jubiliar are foarte multe semnificaţii, dar
cea mai importantă dintre ele pare a fi faptul că acest titlu se constitue intr-o
adevărată mărturisire de credinţă a Bisericii, căci fără Sfânta Scriptură şi fără
Sfânta Liturghie nu se poate vorbi de Biserica Ortodoxă, ele reprezentând
fundamentele vieţii creştine. Nu întâmplător lipseşte din acest titlu elementul
fundamental care este ,,Biserică'', căci acesta se subîntelege de la sine,
neputându-se vorbi de Sfânta Scriptură şi de Sfânta Liturghie decât în
Biserică, ca ceea ce garantează autoritatea acestora. De aceea, Sfântul Sinod a
avut dreptul să declare acest an ca An jubiliar al Sfintei Scripturi şi al Sfintei
Liturghii.
Trebuie să vedem în intenţia Bisericii Ortodoxe Române de a declara
acest an ca timp de prăznuire a Sfintei Scripturi şi a Sfintei Liturghii o
încercare de conştientizare a credincioşilor ei asupra valorii celor două tezaure
de mare preţ dăruite de Dumnezeu prin Revelaţie supranaturală, dar şi o
responsabilizare a acestora cu privire la modul cum se raportează faţă de
aceste daruri. Astfel, Biserica atenţionează asupra timpul în care ne aflăm, căci
vechii evrei serbau anul jubileu doar ca o închipuire a odihnei celei adevărate
de care avea să se bucure întreaga făptură, prefigurând timpul când vor fi
distruse toate păcatele ce duc pe om la robie şi imperfecţiune, preînchipuind
timpurile mesianice la care se referă Isaia (cap.61, 1 -2), care vorbeşte despre
dezrobirea lor, slobozirea celor apăsaţi şi anunţarea anului plăcut Domnului.
Biserica acum prin anul jubiliar reaminteşte credincioşilor ei că acele timpuri
s-au împlinit şi ei sunt chemaţi la unirea cu Hristos, nu ca o prefigurare sau
închipuire, ci ca o împărtăşire reală în ,,Duh şi adevăr''(In. 13,21) cu Logosul
Întrupat. Observăm deci, că misiunea Bisericii este aceea de a-L propovădui
296
pe Hristos ca Fiul al lui Dumnezeu şi ca Mântuitor al lumii, dar rolul Bisericii

nu se opreşte aici, ci mai mult ea, ca trup tainic al Lui, Îl oferă pe Hristos
credincioşilor ei. Din Biserică vedem că Dumnezeu se oferă pe Sine,chemând
la comuniune, prin Sfânta Scriptură şi prin Sfânta Liturghie. ,,Sfânta
Scriptură nu se citeşte pentru a satisface setea de cunoaştere sau pentru a
învăţa şi a afla lucruri despre Dumnezeu sau răspunsuri la întrebări care te
frământă, ci pur şi simplu ca o cale de a comunica cu Dumnezeu, de a te hrăni
de cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum se citeşte scrisoarea de la o persoană
dragă, pentru care ţi-ar fi suficientă o singură lectură ca să afli conţinutul
informaţional al ei, dar o reciteşti de mai multe ori tocmai pentru că ea
reprezintă o întâlnire la nivelul cuvântului cu respectiva persoană dragă.
Lectura ei nu satisface setea de cunoaştere, ci dorul de persoana dragă; nu-ţi
lărgeşte sfera cunoştinţelor, ci iţi îndulceşte inima, dă consistenţă relaţiei tale
cu acea persoană, constatările de mai sus sunt evidente şi pentru viaţa
liturgică propriu-zisă Bisericii. Sfânta Scriptură este prezentă şi ocupă un loc
important în cultul Bisericii, Sfânta Evanghelie tronând permanent pe Sfânta
Masă şi fiind citită solemn în multe momente liturgice.'' 1 Apoi, vedem că şi în
Sfânta Liturghie esenţială este comunicare lui Hristos şi împărtăşirea de El
aşa cum spune Pr. Dumitru Stăniloae:,, Definiţia cea mai cuprinzătoare a
Sfintei Liturghii este că ea este continuarea principală a lucrării lui Hristos în
orice timp. Ea ni-L face prezent şi ni-L comunică real pe Hristos, în starea
permanenta de jertfă si de înviere, ca să ne însuşim şi noi puterea de jertfă
opusă egoismului şi plăcerilor trecătoare, şi să întărim în sufletul nostru
puterea viitoarei învieri pentru veşnica fericire a unirii iubitoare cu Hristos şi
2
cu semenii.'' Spunând acestea atât despre Biserică, cât şi despre Sfânta
Scriptura şi Sfânta Liturghie vedem că între ele există un raport de
interdependenţă, fiecare mărturisindu-l pe Hristos sub o altă formă, de fapt
Hristos este principiul care uneşte toate aceste trei elemente ale vieţii
teologice, orice ştirbire a uneia nu are o altă consecinţă decât pierderea lui
Hristos aşa cum din păcate s-a întâmplat in decursul istoriei, când unele
confesiuni creştine au accentuat unul sau altul dintre aceste elemente. Vedem
aşadar, cum Protestanţii denaturează sensul real al Bisericii căci ei ,,înţeleg
mântuirea prin Biserică, în sens cu totul potrivnic Ortodocşilor şi Apusenilor
căci aceştia din urmă cred într-adevăr, că Biserica, împărtăşind credincioşilor
harul mântuitor este forma concretă a Creştinismului, vistierie infailibilă şi
necesară a adevărului şi sfinţirii. Protestanţii, însă, dimpotrivă, neacceptând
că Biserica văzută este infailibilă, socotesc că fiecare om este părtaş direct al
mântuirii, neavând deloc trebuinţă de Biserică, drept mijloc indispensabil
pentru mântuire. Din contestarea aceasta a autorităţii Bisericii istorice, pe de
o parte, au rezultat, atât celelalte deosebiri, cât şi teoria cu privire la Sfânta
Scriptură, ca singur cod autentic, care împlineşte lipsa autorităţii bisericeşti,
297
iar, pe de altă parte se dezvoltă din ea sistemul dogmatic al tuturor ereziilor

protestante ca dintr-un principiu unitar.'' 3 Erorile protestanţilor nu se opresc
aici, ci ei denaturează sensul real al Sfintei Liturghii prin faptul că Luther
introduce termenul de impanaţie sau consubstanţiere, ,,Pâinea şi vinul rămân
în Euharistie ceea ce sunt ,pâine şi vin, dar în, cu şi sub pâine( in pane, cum
pane şi sub pane) sunt prezente real însă invizibil Trupul şi Sângele lui Hristos,
prezenţa Domnului în Sfânta Euharistie este aşadar numai o împreună-
petrecere cu elementele euharistice, care se păstrează mai departe
4
neschimbate, iar Trupul euharistic este numai spiritual, nu material'' aceste
concepţii au consecinţe foarte grave ajungându-se să nu se mai poată vorbii de
o împărtăşire reală cu Hristos. De unele erori nu este lipsită nici Biserica
Romano Catolică, pentru că atribuie Episcopului Romei stăpânire absolută
asupra Bisericii iar cu privire la Sfânta Liturghie susţin că pâinea şi vinul nu se
sfinţesc prin rugăciunea de invocare, ci prin cuvintele,, Luaţi, mâncaţi, acesta
este Trupul Meu …Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu. ,,Romano
Catolicii confundă temeiul Tainei sau cuvintele prin care Mântuitorul a
instituit Taina Sfintei Euharistii, cu forma Tainei, sau cu cuvintele de
5
consacrare a elementelor euharistice.'' .
Observăm că numai în Biserica ortodoxă se păstrează unitatea
armonioasă dintre Sfânta Biserică, Sfânta Scriptură şi Sfânta Liturghie.
Vedem astfel că pentru Ortodocşi Biserica este ,,Revelaţia supranaturală,
încheiată în Hristos, în eficienţa ei asupra noastră în cursul vremii prin Duhul
Sfânt, este Revelaţia supranaturală, ajunsă la deplinătatea ei în Hristos, în
6
acţiunea de extindere şi de rodire deplină în cei ce cred'' . De asemenea
păstrarea Revelaţiei supranaturale s-a făcut prin Sfânta Scriptură şi Sfânta
Tradiţie care sunt în permanenţă unite, exprimând lucrarea Duhului
Sfânt.,,Sfânta Scriptură nu poate fi ruptă de Sfânta Tradiţie şi nu poate fi
înţeleasă separat de aceasta. Tradiţia, ca lucrare neîntreruptă a Sfântului Duh
în Biserică, este permanentizarea transmiterii aceluiaşi Hristos revelat întreg
Întrupat, Răstignit şi Înviat în Biserică, adică comunicarea permanentă a
stării finale dinamice la care a ajuns Dumnezeu prin revelaţie în apropierea
Lui de oameni. Tradiţia are rolul de a pune şi de a ţine generaţiile succesive de
creştini în legătură cu Hristos prin faptul că ea este, în esenţă, atât invocare a
Duhului lui Hristos (epicleză în sens larg) cât şi primirea Duhului Sfânt,
împlinită în slujbele Bisericii şi mai ales în Sfânta Liturghie. În Sfânta
Liturghie, partea Tradiţiei în care s-au concretizat formele de viaţă ale
Trupului tainic al Domnului, experiem taina mântuirii împlinită în Hristos şi
lucrată de Duhul Sfânt în Biserică. Această taină este revelată de Sfânta
Scriptură, în „umbră” în Vechiul Testament şi direct în Noul Testament. De
aceea între Liturghie şi Scriptură este o strânsă legătură. Scriptura, fără
explicarea liturgică şi fără aplicarea ei în Liturghie şi în celelalte Taine se usucă
298
şi se desfigurează. Liturghia este cea care, prin lucrarea Duhului Sfânt, dă viaţă
Scripturii actualizând-o, proclamând-o, interpretând-o şi făcând-o roditoare
7
în sufletele credincioşilor.'' Părintele Dumitru Stăniloae spune cu privire la
momentul de după citirea Sfintei Evanghelii că:,,de la Liturghia învăţăturii se
trece acum la Liturghia jertfei lui Hristos. Sau aceasta este acum pe primul
plan; jertfa nu mai este implicată în învăţătură, ascunsă în învăţătură, cum a
fost în vremea activităţii propovăduitoare a lui Hristos.'' 8 Acesta pentru că
Jertfa şi Învierea lui Hristos sunt cele care luminează asupra Evangheliei şi a
întregii Scripturi, aceasta se poate vedea chiar din mărturia Sfintei Scripturi cu
privire la arătarea Mântuitorului celor doi ucenici pe drumul spre Emaus, căci
Domnul le vorbea despre toate proorociile cu privire la Mesia, iar ei tot nu L-au
recunoscut, numai când Hristos a frânt pâinea şi le-a dat-o au putut să-L
recunoască, căci,,s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut; şi El s-a făcut nevăzut
de ei.''(Lc. 24.31). Sfânta Euharistie este cea care luminează ochii cei sufleteşti
ai omului spre înţelegerea dumnezeieştilor Scripturi. Prea Sfinţitul Părinte
Episcop Dr. Ambrozie în Pastorala din acest an, trimisă cu ocazia praznicului
Învierii spunea:,, Vestea Învierii, încredinţarea că El este viu şi că mormântul
se află gol, le-a umplut inima de o negrăită bucurie. Astfel, le-a deschis mintea
să priceapă adevăratul înţeles al Scripturii, să înţeleagă mai limpede cuvintele
rostite la frângerea pâinii în Emaus, pe malul Mării Tiberiadei şi în alte locuri
unde El li s-a arătat.'’9
În încheiere trebuie să spunem că numai având la bază Sfânta Liturghie
şi Sfânta Scriptura vom putea duce o viaţă teologică, căci o viaţă teologică este
aceea care are în centru pe Dumnezeu şi totul se raportează direct la El, acest
mod de viaţă nu este găsit nicăieri decât în Biserică.
Se cunoaşte deja că anul 2009 va fi un An comemorativ-omagial al
Părinţilor Capadocieni: Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei
Capadociei (+ 379) şi Sfântul Grigorie de Nazianz (+ 389). Se poate pune
întrebarea, de ce această hotărâre? Şi o interpretare poate fi aceea că Biserica
ne pune mereu în faţă modele desăvârşite de oameni care au lucrat neîncetat,
ajungând pe treptele cele mai înalte ale sfinţeniei, împlinind umanul. Ei s-au
concretizat astfel în repere pentru noi cei de peste veacuri. Biserica ne pune în
faţă, în chip pedagogic atât viaţa cea adevărată care duce la Hristos, ce se
găseşte în Biserică prin Sf. Scriptură şi Sfânta Liturghie, dar şi pe cei care au
împlinit-o cum sunt Părinţii Capadocieni. Asemenea lor şi noi, cei de astăzi
trebuie să ştim, că esenţial pentru viaţa noastră este să dobândim Duhul Sfânt,
iar prin alăturarea anului 2008 de Sfânta Liturghie şi de Sfânta Scriptură,
Biserica ne arată a acesta este scopul nostru şi toată existenţa va avea un sens
numai în măsura în care împlinim această menire.
299
Note bibliografice
1
Pr. Prof. dr. C-tin Coman, Erminia Duhului, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2002, p.273
2
http://www.crestinortodox.ro
3
Hr. Andruţos, Simbolica, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2003, p. 98
4
***, Teologia Dogmatică şi simbolică vol. II, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005,
p.236
5
Idem p.230
6
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, EIBMBOR,
7
http://www.atheneum.ca
8
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă,
EIBMBOR, Bucureşti, 2004, p. 328
9
P. S Ambrozie, Episcopul Giurgiului, Pastorală la Învierea Domnului, 2008, p. 2
BIBLIOGRAFIE
***, Teologia Dogmatică şi simbolică vol. II, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca,

2005, p.236
P. S Ambrozie, Episcopul Giurgiului, Pastorală la Învierea Domnului,
2008, p. 2
Andruţos, Hr., Simbolica, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2003, p. 98
Coman, Pr. Prof. Dr. C-tin Erminia Duhului, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2002,
p.273
Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, EIBMBOR,
Bucureşti, 2003
Idem., Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, EIBMBOR,
http://www.crestinortodox.ro
http://www.atheneum.ca
300
MĂNĂSTIREA “BUNA VESTIRE” DIN
PĂDUREA DE LA BOLINTIN
Protoiereu Pr. Ion ŞERBAN,

Prof. Gabriela DAN
În Muntenia a existat un spaţiu geografic, în jurul oraşului Bolintin-

Vale, care s-a aflat, de-a lungul istoriei, la răscruce de drumuri şi hotare ale
judeţelor Vlaşca, Teleorman, Dâmboviţa, Ilfov şi Giurgiu. Locul acesta, ca într-
o adevărată ,,ţară a râurilor”, este scăldat de apele Sabarului, Argeşului,
Ilfovăţului, Neajlovului şi Dâmbovnicului. Cercetări arheologice evidenţiază
faptul că pe acest colţ de rai românesc, situat cândva în plin codru al Vlăsiei, au
existat comunităţi omeneşti, din cele mai vechi timpuri. Pe aici au dăinuit
peste secole şi numeroase lăcaşuri ale credinţei noastre ortodoxe. Sfinte
biserici sunt şi acum, dar despre aşezările monahale ce au existat în această
parte a Munteniei, se mai păstrează puţine informaţii.
Hrisoavele şi documentele istorice arată că în acest perimetru geografic
se găseau şapte aşezări monahale: Mănăstirea Buna Vestire de la Bolintin
(atestată la anul 1433), Mănăstirea Babele (atestată la 1457), Mănăstirea
Căscioarele (atestată la 1505), Mănăstirea Glavacioc (atestată la 1507),
Mănăstirea Strâmbu (Găiseni- atestată 1510), Mănăstirea Roata (atestată
1668), Schitul Radu Vodă (Pădureni- nu se cunosc alte informaţii).
Referitor la Mănăstirea Buna Vestire din Pădurea cea Mare de la
Bolintin, se cunoaşte că a fost ctitorită de Pilea logofătul în timpul domniei lui
Mircea cel Bătrân şi a fiului său, Mihail. O trimitere clară la ctitorul sfântului
lăcaş apare în hrisovul dat de Alexandru Aldea Coconul pentru mănăstirea „ce
se numeşte Bolintinul... care a fost făcută din temelia ei de răposatul Pilea
logofătu.
Pilea logofătul a deţinut această funcţie atât în timpul lui Mircea cel
Bătrân, mare ocrotitor şi ziditor de biserici, cât şi în scurta domnie a fiului său,
Mihail. Acest lucru face ca lăcaşul monahal să primească şi de la domnii ce vor
urma o atenţie deosebită, fiind aşezată în rândul marilor ctitorii mănăstireşti
din aceeaşi perioadă. Astfel că, în următoarele secole, puţini sunt domnitorii
care să nu dea atenţie Mănăstirii de la Bolintin.
La 15 martie 1433, Alexandru Aldea emite primul hrisov care atestă
301
existenţa mănăstirii. „1433 (6941) Martie- Târgovişte- Hrisovul lui

Alexandru marele voievod, ce-l da mănăstirii din Pădurea cea Mare, unde
este Bunavestire, peste apa Argeşului, împotriva Bucşanilor, ca să-i fie satu
ce sa numeşte Bolintinu jumatate, i proci”.
Mănăstirii de la Bolintin i s-au făcut danii şi întăriri de moşii care s-au
întins mai ales peste satele Ogrezeni, Malu-Spart, Bucşani şi Bolintin, când
treci apa Argeşului, pe valea râului Ilfovăţ, până în apa râului Răstoaca
(Sabar). Aceste moşii le întâlnim pe rând în hrisoavele date cu blestem de
domnii Ţării Româneşti, ca fiind ale mănăstirii.
Mănăstirea de la Bolintin a mai avut posesiuni, după cum reiese din
hrisoavele domnilor, şi în alte regiuni decât cele din imediata apropiere a
mănăstirii: vie la Aninoasa, Dragomireştii de la Dâmboviţa, vie la Vihorati,
moşie la Izvorani, satul Burăneşti, din judeţul Ialomiţa, satul Eihoveni din
judeţul Vlaşca.
Datorită situării ei într-un loc cu pământuri mănoase, mănăstirea,
pentru o lungă perioadă de timp, a dus o existenţă prosperă, adăpostită fiind şi
în mijlocul pădurii de la Bolintin sau Pădurea cea Mare.
După domnia lui Mihai Viteazul, în anul 1605, sub ameninţarea
turcească crescândă, călugării de la mănăstirea Buna Vestire au îngropat
odoarele mănăstirii. Nu se ştie dacă au fost scoase la lumină vreodată. Din
hrisovul lui Radu Vodă Şerban aflăm că, dorind să întărească moşiile
mănăstirii, menţionează că „hârtia de danie s-a pierdut împreună cu multe
scule şi unelte ale sfintei mănăstiri, carele au fost îngropate”, după mărturia
egumenului şi a călugărilor.
La 2 marie 1626 luăm la cunoştinţă de starea Mănăstirii din Pădurea cea
Mare, care „au sărăcit” şi de aceea „au găsit cu cale măria sa Alexandru
Coconul, de au închinat-o la numita mănăstire Simon Petra cu toate satile şi
morile şi cu viile şi cu toate bucăţile şi cu tot venitul”. Tot la această dată, 2
martie 1626, trece sub dependenţa Mănăstirii Mihai-Vodă de la Bucureşti.
Din anul 1651, moşiile mănăstirii sunt preluate de Mănăstirea Mihai-
Vodă de la Bucureşti, dar abia din 1747 va intra de drept în posesiunea
pământurilor fostei mănăstiri de la Bolintin prin „poruncă domnească”, pe
care le va administra până la secularizarea averilor mănăstireşti în 1864.
Locul în care s-a aflat mănăstirea este cuprins în triunghiul format de
satele Bolintin-Vale, Ogrezeni, Malu-Spart şi este reprezentat cartografic în
majoritatea lucrărilor vechi, pe harta împroprietăririi realizată prin Reforma
agrară din 1864, dar se mai păstrează încă în înregistrările Primăriei Bolintin-
Vale din anul 2000.
Dovada că aici a fost Mănăstirea Buna Vestire şi, în mod sigur, o parte a
moşiei stabile a Mănăstirii Mihai-Vodă este faptul că, din bătrâni, se
transmite denumirea locului Mihai-Vodă, aflate din spusele bunicilor, ştiute
302
de la străbunici, dar atestate şi de documentele primăriei Bolintin-Vale. Mulţi

bolintineni mai susţin, încă, şi în zilele noastre, că pământurile familiilor lor
au fost cumpărate de la călugări greci, iar acestea se aflau peste Argeş, la
Mihaiu-Vodă.
Denumirile existente pe hărţi şi-n hrisoave se regăsesc şi astăzi în teren:
Salcia Roşie, Movilele cu cruci, la Vizuini, Puţul lui Berghel, Rovinele, Drumul
Tătarului, Groapa cu Comori, Stejarul lui Mihai, Cornul Ursului, Moara de pe
Neajlov, Moara de pe Răstoacă (Sabar). Tot aici se găsesc şi se mai folosesc
încă drumuri vechi de sute de ani, Linia Mare ce străbătea în întregime
Pădurea cea Mare şi Drumul de Colb.
La poalele pădurii se află valea din care izvorăşte râul Ilfovăţ. Nu
departe, mergând chiar pe jos, se ajunge la fâneţele de pe lângă râul Neajlov, cu
foarte mare vechime în zonă. Totodată, pe Neajlov a existat şi există încă o
moară care a aparţinut mănăstirii. Pe lângă valea de unde izvorăşte râul
Ilfovăţ, se întindeau pajiştile, tarlalele mănăstirii, care au fost „lăsate cu
blestem” de domnitori, păzite de arendaşi, iar astăzi nu sunt revendicate de
nimeni.
Pentru cel care cunoaşte împrejurimile Bolintinului nu există în zonă un
loc mai pitoresc şi mai bogat. Acest loc este scăldat parcă într-o lumină
cerească, iar peisajul înconjurător te uimeşte printr-o frumuseţe neîntâlnită în
zonă.
Târnosirea bisericii mănăstirii
Sunt multe lucruri minunate pe care Bunul Dumnezeu ni le rânduieşte

în această viaţă, spre mângâierea şi bucuria sufletelor noastre! La praznicul
Bunei Vestiri, considerat şi ,,începutul mântuirii noastre”, mare a fost bucuria
pecare am trăit-o, participând la slujbade târnosire a bisericii mănăstirii
„Buna Vestire” din Bolintinul din Vale, cea dintâi mănăstire din nordul
judeţului Giurgiu, reînfiinţată după o îndelungată perioadă de timp. În ajunul
praznicului, seara, când întregul văzduh era plin de rugăciune, într-o
înălţătoare atmosferă duhovnicească, împlinindu-se rânduiala noastră
bisericească, s-a săvârşit slujba de priveghere, în aşteptarea revărsării harului
sfinţitor asupra bisericii, slujbă oficiată de către un sobor de preoţi, în prezenţa
unui număr impresionant de credincioşi. Marţi, 25 martie, încă de la primele
ore ale dimineţii, mulţime mare de credincioşi, dornici să fie părtaşi la sfinţire,
au umplut incinta mănăstirii în această zi de mare praznic, în pofida vremii
friguroase. Unii s-au aşezat la rând spre a săruta icoana Maicii Domnului
adusă de la parohia Letca Nouă, iar mare parte dintre cei prezenţi s-au aşezat
lângă podiumul amenajat, în aşteptarea începerii slujbei Sfintei Liturghii.
După slujba de sfinţire a apei, Preasfinţitul Părinte Dr. Ambrozie, Episcopul
303
Giurgiului, purtând racla cu Sfintele Moaşte, împreună cu preoţii slujitori şi

mulţimea de credincioşi, au ocolit Biserica în procesiune, cu rostirea
rugăciunilor rânduite la cele trei opriri şi ungerea cu Sfântul şi Marele Mir şi
stropirea cu apă sfinţită a noului lăcaş de cult. Potrivit rânduielii bisericeşti,
mai întâi a avut loc aşezarea în prestol a unor părticele din Sfintele Moaşte,
dimpreună cu documentul de sfinţire şi cu numele ctitorilor înscrişi în cartea
vieţii veşnice, pecetluindu-se cu târnoseală. După spălarea cu mirodenii a
Sfintei Mese, cea care simbolizează mormântul de viaţă dătător al
Mântuitorului Hristos, şi ungerea cu Sfântul şi Marele Mir, în timp ce slujitorii
cântau troparele Sfinţilor Evanghelişti, au fost aşezate icoanele acestora în
cele patru colţuri, pecetluindu-se apoi cu pecetea Sfintei Episcopii a
Giurgiului. S-a îmbrăcat Sfânta Masă cu cămaşă de in, apoi s-au aşezat
acoperămintele rânduite şi toate odoarele sfinte. Slujba de sfinţire s-a încheiat
cu ungerea cu Sfântul şi Marele Mir şi stropirea cu agheasmă a Sfântului Altar,
a picturii şi a icoanelor de pe catapeteasmă. P.C. Preot Şerban Ion,Protoiereul
Protoieriei Bolintin, a dat citire, în auzul celor prezenţi, Actului de târnosire:
Hrisov
<<Cu vrerea Tatălui, cu lucrarea Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh,
sfinţitu-s-a sfântul lăcaş al mănăstirii Buna Vestire astăzi, 25 martie 2008,
de către Prea Sfinţitul Părinte Ambrozie, cel dintâi episcop al Giurgiului, în al
doilea an curgător al arhipăstoririi în scaunul episcopal, în prezenţa unui
important număr de preoţi, diaconi şi credincioşi ai Bisericii noastre - la
aniversarea a 575 de ani de la atestarea documentară a vechii mănăstiri,
ctitorită de Pilea logofătul, în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân şi a fiului
său Mihai I: ,,1433 (6941) Martie 15, [Târgovişte] - Hrisovul lui Alexandru
marele voievod, ce-l dă mănăstiri[i] din Pădurea cea Mare, unde este Buna
Vestire, peste apa Argeşului împotriva Bucşanilor, ca să-i fie satu ce să
numeşte Bolintinu jumătate, iproci.” Noua mănăstire a fost ridicată ,,peste
apa Argeşului împotriva Bucşanilor”, ca metoc al mănăstirii Radu Vodă din
Bucureşti între anii 2004 - 2008, cu binecuvântarea Fericitului întru
adormire Teoctist Patriarhul, sub ocrotirea Sfinţilor Nectarie, Mina şi Sava,
la iniţiativa şi cu osteneala Preasfinţitului Episcop Vicar al Bucureştiului,
Varsanufie Prahoveanul şi a obştii monahale de la Radu - Vodă. Biserica a
fost construită prin jertfa şi strădania doamnei Elena Nicolae şi a familiei
sale (soţul - Nicolae Dumitru, copiii - Cătălin George şi Alina Valentina) şi cu
ajutorul preoţilor şi credincioşilor din Bolintin Vale, din localităţile aflate în
vecinătatea mănăstirii şi din Bucureşti, sprijiniţi de autorităţile locale.>>
304
MANIFESTĂRI RELIGIOSE DEDICATE SĂRBĂTORIRII
„SFÂNTULUI MARE MUCENIC GHEORGHE,
PURTĂTORUL DE BIRUINŢĂ” - OCROTITORUL
SPIRITUAL AL MUNICIPIULUI GIURGIU
Pr. Constantin BUGA,

Vicar Administrativ
Urmând o frumoasă tradiţie creştinească şi românească, clerul şi

credincioşii din mun. Giurgiu au cinstit după cuviinţă pe Sf. M. Mc. Gheorghe,
ocrotitorul cetăţii Giurgiu. În data de 28 aprilie, în a doua zi a slăvitului praznic
al Învierii, ierarhi, cler şi credincioşi s-au adunat mai întâi la Mănăstirea Sf.
Gheorghe din Giurgiu, unde s-a pus piatra de temelie a noii biserici a
mănăstirii de către Preasfinţitul Dr. Ambrozie, episcopul Giurgiului împreuna
cu cei doi ierarhi Înalt Preasfinţitul Neofit, Mitropolit de Russe şi Preasfinţitul
Iacob, invitaţi din ţara vecină şi prietenă Bulgaria. După săvârşirea slujbei de
punere a temeliei, la care au fost prezente oficialităţi locale şi judeţene, toţi cei
de faţă s-au deplasat în procesiune la Catedrala Episcopală, unde credincioşii
i-au întâmpinat pe cei trei episcopi, precum oarecând mironosiţele femei şi ca
strămoşii noştri din neam in neam, cu salutul creştinesc „Hristos a înviat” .
Pentru creştini acest salut este bogat în semnificaţii, dar este mai ales
mărturisirea unui adevăr incontestabil, descoperit nouă de Sfintele
Evanghelii. Adevărul Învierii Domnului a fost mărturisit de noi în această zi de
sărbătoare, când a fost săvârşită Sfânta Liturghie arhierească de către cei trei
înalţi ierarhi, înconjuraţi de un ales sobor de preoţi, răspunsurile la strană
fiind date de corul Seminarului Teologic Liceal Ortodox din Giurgiu.Autentica
trăire a adevărului Învierii lui Hristos este izvor de bucurie. Întreaga viaţă a
Bisericii şi întreg cultul Ortodox sunt străbătute de bucuria Învierii. Toţi cei
prezenţi s-au împărtăşit de această bucurie prin întâlnirea tainică în Duhul
Sfânt cu Hristos Cel înviat. În cultul divin public al Sfintei noastre Biserici un
rol liturgic de seamă îl are şi cinstirea sfinţilor. În predica zilei, rostită de P.C.
consilier patriarhal Popa, a fost adus prinos de laudă Sfântului Mare Mucenic
Gheorghe.La sfârşitul Sfintei Liturghii Preasfinţitul Dr. Ambrozie a rostit un
cuvânt de învăţătură, evidenţiind importanţa sărbătorii ocrotitorului oraşului
305
şi mulţumind lui Dumnezeu pentru binefacerile ce au fost asupra de

Dumnezeu păzitei noastre Episcopii. De asemenea, a mulţumit autorităţilor
locale şi judeţene pentru sprijinul financiar acordat Catedralei . În continuare
Preasfinţitul Dr. Ambrozie a acordat domnului Ing. Lucian Iliescu, primarul
municipiului Giurgiu, cea mai înaltă distincţie a Eparhiei noastre
„VREDNICIA VLĂSCEANĂ” . Într-o scurtă cuvântare domnul primar a
mulţumit pentru deosebita cinste pe care i-a făcut-o Preasfinţia Sa şi a avut
cuvinte de apreciere asupra activităţii din Eparhia noastră . În această
atmosferă de aleasă sărbătoare cei trei ierarhi au împărtăşit arhiereşti
binecuvântări în acordurile imnului arhieresc.A avut loc apoi o procesiune
care a pornit din faţa Catedralei Episcopale, din inimile tuturor, ierarhi, preoţi
şi credincioşi, răsunând imnul triumfului vieţii asupra morţii, troparul
„Hristos a Înviat”. Primul popas al procesiunii a fost făcut la sediul Sfintei
Episcopii unde a avut loc vernisarea muzeului eparhial. Procesiunea s-a
încheiat la Schitul Sf. Nicolae, unde a fost săvârşită slujba de sfinţire a Cantinei
sociale „Sf. Nicolae cel Milostiv”, centru social ce va asigura hrana unor
oameni nevoiaşi. Manifestările religioase prilejuite de sărbătoarea cinstirii
Sfântului Mare Mucenic Gheorghe au constituit moment de adâncă trăire
duhovnicească şi de întărire în adevărul Învierii Domnului.
306
ÎNFIINŢAREA MUZEULUI
EPISCOPIEI GIURGIULUI
Prof. Ecaterina BALABAN,

Coordonator Muzeul Eparhial
Orice loc îşi are istoria sa, tainele sale, care pot fi descoperite sau pot
rămâne pururea ascunse cunoştinţei oamenilor. Un muzeu are misiunea
paradoxală de a păstra şi, în acelaşi timp, de a prezenta aceste taine. Atunci
când acest muzeu este unul creştin, exponatele sale nu sunt doar obiecte de
artă, ci veritabile mărturii ale vieţii Bisericii, menite să aducă aminte celor ce le
admiră că scopul acestei lumi nu rezidă doar în cele materiale, ci mai ales în
cele duhovniceşti, spirituale, în toate acele bogăţii veşnice pe care niciun
tezaur nu le poate cuprinde, în afară de tainiţa sufletului nostru.
Muzeul Sfintei Episcopii a Giurgiului s-a născut din dorinţa vie de a
readuce în planul contemporaneităţii, o istorie multă vreme trecută cu
vederea. La iniţiativa Preasfinţitului Părinte Dr. Ambrozie, Episcopul
Giurgiului, s-a creat un spaţiu adecvat în cadrul sediului administrativ al
Episcopiei, care să adăpostească o frumoasă colecţie de icoane, cărţi
bisericeşti, veşminte preoţeşti, vase de cult, broderii, hărţi vechi ale ţinutului
Vlaşcăi, toate aparţinând bisericilor din episcopia nostră.
Astfel, sunt incontestabile două dintre caracteristicile Bisericii noastre
ortodoxe făuritoare de istorie dar şi păstrătoare a multor mărturii istorice
tocmai datorită identificării ei cu viaţa poporului nostru ortodox. De aceea,
alături de alte instituţii, Biserica, are datoria de a promova şi cultiva adevărul
istoric prin toate mijloacele posibile. Cunoscând chiar de la început nevoile
noii Episcopii a Giurgiului, Preasfinţitul Părinte Episcop Dr. Ambrozie a
înregistrat între priorităţi şi înfiinţarea unui muzeu religios.
DE CE MUZEUL ?
În perioada în care Preafericitul Părinte Patriarh Daniel era Mitropolit
al Moldovei şi Bucovinei, la 19 iunie 2006, la deschiderea celei de a III-a etape
a "Cursului de pregătire a muzeografilor din muzeele religioase din România",
Preafericirea Sa spunea: ”Prin patrimoniu se înţelege totalitatea bunurilor
moştenite prin lege de la părinţi, adică avere părintească. Când patrimoniul
307
exprimă o bogăţie de valori culturale, privind istoria şi spiritualitatea unui

popor, moştenirea aceasta constituie patrimoniul cultural naţional....În
România, patrimoniul cultural religios constituie o parte esenţială a
patrimoniului cultural naţional, adesea cu valenţe universale. Acest
patrimoniu religios este deodată creştin şi european. El inspiră
comemorarea părinţilor noştri inspiraţi de credinţă şi iubitori de frumuseţe,
ctitori de valori artistice sacre care au interiorizat şi imortalizat
spiritualitatea lor în locaşuri şi obiecte de cult. Comemorarea lor devine şi
comuniune cu generaţiile trecute şi viitoare, tocmai fiindcă patrimoniul
sacru a exprimat mai întâi comuniunea omului cu Dumnezeu Cel veşnic,
prezent în fiecare veac al istoriei umane. Prin urmare, modul de a păstra şi
prezenta acest patrimoniu sacru în context naţional, european şi universal
este determinant pentru demnitatea noastră naţională. Din acest punct de
vedere, mai ales în perspectiva aderării României la Uniunea Europeană,
când intr-un anumit context ne vom confrunta cu diferite tradiţii cultural-
religioase şi nu numai, este foarte important ca fără complexe să putem da
mărturie de propria noastră identitate şi cred că România are mult de spus
din acest punct de vedere. Este nevoie de o perspectivă eclezială asupra
patrimoniului. Ar trebui să depăşim o anumită timiditate, să nu fim timoraţi
în faţa provocărilor cu care ne vom confrunta şi care ne vor aştepta, sau să
vedem în aceste realiăţi viitoare doar o ameninţare la propria noastră
identitate naţională, culturală şi spirituală”
Aşadar, avem datoria de a păstra bunurile naţionale iar acest lucru
trebuie să se facă într-un cadru amenajat, iar pentru bunurile de patrimoniu
bisericesc nu a existat un astfel de loc până în prezent. Având în vedere lipsa
unui muzeu cu acest specific în eparhia noastră, s-a pornit de la recuperarea
unor bunuri preluate de la parohii cu mai bine de 25 de ani în urmă. În epoca
trecută, prin activitatea „comandată” de strângerea obiectelor de patrimoniu
de la biserici, cetăţenii au fost lipsiţi tocmai de dreptul de a cunoaşte
componente importante ale istoriei meleagurilor lor natale.
Sprijinul unor instituţii şi firme private: Muzeul judeţean Teohari
Antonescu şi Miller SRL, a fost de bun augur la acest început de drum iar
colaborarea cu Sectorul Patrimoniu al Arhiepiscopiei Bucureştilor, cu Poliţia
Judeţeană, Direcţia pentru Cultură Culte şi Patrimoniu a judeţului Giurgiu, a
făcut parte din activităţile specifice acestui domeniu de recuperare, protejare
şi evaluare a patrimoniului bisericesc.
Azi, se poate vedea că în timp ce vitrinele cu exponate de valoare umplu
sediul Episcopiei, în incinta clădirii mănăstirii Sf. M. Mc. Gheorghe, icoanele
şi diferite obiecte religioase, împodobesc interioarele în mod firesc şi liber,
clolecţia muzeală numărând circa 1200 de cărţi iar cea de obiecte peste 400 de
piese.
308
Centrul Cultural „ Radu Şerban Voievod”
din incinta Mănăstirii Comana
Centrul Eparhial pentru copii şi tineret „ Sf. Ioan

Valahul” din incinta Centrului Eparhial
Aşezământul Social "Grădina Maicii Domnului"
din Parohia Letca Nouă
Centrul Social "Sf Nicolae cel Milostiv" din incinta

Schitului "Sf. Ierarh Nicolae" din Giurgiu
În afara datoriei de a recupera aceste mărturii ale istoriei Bisericii

Vlăscene şi de a le organiza într-o colecţie, se cuvine să menţionăm şi alte
argumente care au condus la înfiinţarea acestor două muzee din Episcopia
noastră. Dintru început s-a avut în vedere protecţia lor sub toate aspectele. Ca
bunuri ce trebuie să aparţină şi generaţiilor viitoare, noi avem obligaţia de a
crea toate condiţiile pentru transmiterea lor către viitor.
Ca un prim argument, trebuie menţionat faptul că obiectele expuse într-
un muzeu, beneficiază de o protecţie ambientală, esenţială pentru
conservarea lor. Încă nu putem avea bucuria de a spune că în toate bisericile
eparhiei noastre sunt sisteme de încălzire care să menţină o temperatură cît de
cît constantă pe toată perioada anului. Din această cauză, diferenţele de
temperatură, fumul lumânărilor, condensul şi igrasia, contribuie la
deteriorarea rapidă a cărţilor, a mobilierului dar în special a icoanelor şi a
celorlalte obiecte de cult .
Un alt argument este protecţia fizică adică diminuarea riscului de furt.
Cu toate că, în vederea aplicării prevederilor Protocolului încheiat între
Patriarhia Română şi Poliţia Română, s-a iniţiat un program de introducere în
toate bisericile a unui sistem de alarmare performant, protecţia obiectelor de
cult dar mai ales a obiectelor de patrimoniu cultural bisericesc în incinta unei
biserici este încă o problemă şi de aceea, protecţia lor într-un cadru organizat
(un muzeu) este o necesitate, pentru a nu se pierde prin furt aceste valori
spirituale şi naţionale.
A mai fost luată în calcul şi următoarea situaţie: în general, într-o
biserică intră un număr limitat de oameni şi mai ales aceleaşi persoane de
fiecare dată. Prin comparaţie, într-un muzeu, obiectele expuse sunt văzute de
o varietate şi un număr mult mai mare de oameni.
Tot ca un argument în favoarea înfiinţării unui muzeu, a fost şi faptul că
numai într-un cadru organizat, aşa cum este muzeul, supravegherea stării de
„sănătate” a obiectelor de patrimoniu se face în mod permanent şi de persoane
calificate. Evaluarea stării obiectelor determină luarea deciziilor în privinţa
conservării şi restaurării acolo unde este cazul. Întregul proces de gestionare,
observare, evaluare şi intervenţie în timp optim se poate face numai de către
un personal calificat şi de aceea, Presfinţitul Părinte Episcop Ambrozie a
desemnat 4 persoane din aparatul administrativ al Episcopiei care să participe
la cursurile de formare profesională ca gestionar custode de sală şi muzeograf,
organizate de Centrul de Pregătire pentru Patrimoniu al Patriarhiei Române.
Nu este un secret că orice lucru trainic se face cu mari eforturi dar, se
poate spune că un muzeu, este o investiţie de mare valoare şi merită toate
eforturile pentru că el este o adevărată vistierie a identităţii noastre naţionale.
Munca neobservată dar migăloasă, perseverentă şi conştientă a arheologului,
a cercetătorului sau a culegătorului de mărturii istorice, se materializează în
311
cel mai de preţ dar pe care ni-l poate da şi de care ne putem bucura: dovada
concretă, palpabilă şi incontestabilă a existenţei neamului nostru pe aceste
meleaguri.
De aceea, în procesul de educaţie al oricărui cetăţean al acestei ţări, chiar
de la cea mai fragedă vârstă, cultivarea respectului pentru valorile istorice ale
poporului nostru este o mare datorie, ea având ca rod păstrarea nealterată a
tuturor vestigiilor ce fac dovada românităţii noastre. Nu este suficient să
spunem „aceasta este ţara mea”, nu este suficient să spunem „noi suntem
Români” ci este imperios necesar, acum mai mult ca oricând, ca aceste
afirmaţii să le şi dovedim.
Ziua de 28 aprilie 2008, a doua zi de Paşte, a reprezentat şi o zi în care în
mod special Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, ocrotitorul Episcopiei
Giurgiului, i s-au adus laude şi cântări bisericeşti spre deosebita cinstire de
care se bucură aici, în Vlaşca noastră. Totodată însă, 28 aprilie, rămâne o zi
deosebită pentru Episcopia Giurgiului deoarece a fost plină de activităţi
menite pe de o parte să întărească spiritualitatea vlăşceană iar pe de alta să
îmbogăţească zestrea cultural istorică a acestui tărâm binecuvântat de
Dumnezeu.
După terminarea Sfintei Liturghiii ce s-a săvârşit la Catedrala
Episcopală, întregul sobor de preoţi având în frunte pe Preasfinţitul Părinte
Ambrozie şi invitatul de onoare Înaltpreasfinţitul Mitropolit Neofit de la Ruse,
oficialităţile municipiului Giurgiu şi mulţime de enoriaşi au venit la sediul
Episcopiei unde au fost întâmpinaţi, aşa, româneşte, cu cântece şi dansuri
populare, de Ansamblul folcloric Mugurel de Vlaşca.
După un scurt program artistic ce a bucurat inimile celor prezenţi,
Preasfinţia Sa a rostit câteva cuvinte la inaugurarea primului muzeu cu obiecte
religioase cu valoare de patrimoniu din judeţul Giurgiu apoi, toţi oaspeţii au
intrat în muzeu pentru a vedea exponatele şi tot Preasfinţitul Părinte, un bun
cunoscător al valorilor patrimoniale bisericeşti, a oferit informaţii bogate
despre ele.
Epitaful ”Sfinţit de Dumnezeu iubitoriul episcopul Cervenu Kir Neofit
leat 7260”(1762), ”Tâlcuirea Sfintelor şi de Dumnezeu Evanghelii” de
Teofilact Al Bulgariei,”Cuvânt pentru preoţie ”...tipărit în zilele
Prealuminatului şi Preaînălţatului nostru Domn Gheorghe Dimitrie Ghica
Voievod în Bucureşti în Tipografia Sfintei Mitropolii în anul 1821”, un
”Apostol” tipărit în 1794 cu cheltuiala Episcopului Nectarie al Râmnicului,
voievod fiind Alexandru Constantin Moruzi şi Mitropolit Dositei al
Ungrovlahiei, sunt numai câteva din piesele ce alcătuiesc bogata colecţie
muzeală a Episcopiei noastre. Ca la orice început, cu modeste posibilităţi, într-
o altă sală alăturată, s-a amenajat şi o mică expoziţie cu obiecte populare
specifice acestei zone folclorice.
312
Dacă este mult sau puţin, timpul va hotărî dar începutul a fost făcut şi
cu sprijinul unui episcop atât de iubitor deopotrivă de cele sfinte dar şi de
istorie, suntem convinşi că an de an vom putea îmbogăţi zestrea acestui
păstrător al comorilor noastre care este muzeul de obiecte religioase al
Episcopiei Giurgiului. Vă aşteptăm să-l vizitaţi, să vă spuneţi impresiile şi
sugestiile şi de ce nu, să contribuiţi la îmbogăţirea acestui tezaur spiritual şi
istoric al Bisericii strămoşeşti.
Din acea zi, în strânsă legătură cu factori de răspundere din diferite
segmente ale societăţii giurgiuvene, am început să facem cunoscut acest
patrimoniu cultural religios, colecţia muzeală fiind vizitată în acest an
deopotrivă de tineri sau vârstnici care au primit informaţii despre istoria
religioasă a acestor meleaguri, au privit adevărate opere de artă creştină şi au
înţeles cât de adânci sunt rădăcinile creştinismului ortodox în istoria
poporului nostru.
Mai ales pentru elevi, vizitarea unui muzeu cu obiecte ale patrimoniului
religios, putem spune că este o adevărată cateheză în imagini şi vine să se
alăture celorlalte activităţi desfăşurate de Episcopia Giurgiului în cadrul
proiectului ”Hristos împărtăşit copiilor”. Este un lucru îmbucurător faptul că
din ce în ce mai des profesorii de Religie, preoţi sau mireni, dar şi cadre
didactice cu alte specializări, completează programul educaţional cu o astfel
de activitate.
Pentru orice român dar mai ales pentru orice vlăşcean, este o mare
bucurie să descopere bogăţia informaţiilor izvorâte din totalitatea dovezilor
care adunate cu migală şi expuse în aceste muzee, îl îndreptăţesc să fie mândru
că din vremuri imemoriale el a stăpînit aceste meleaguri.
Într-un cuvânt, muzeului, cel mai valoros depozitar şi păstrător al
istoriei noastre, i se cuvine o preţuire deosebită iar nouă, românilor, ne revine
datoria de a ne păstra vestigiile trecutului, adevărate acte de identitate în
istoria universală.
313
PUNEREA PIETREI DE TEMELIE PENTRU
BISERICA „SFINŢII MARTIRI BRÂNCOVENI”
DIN MUNICIPIUL GIURGIU
Pr. Stelian DUŢU,

Consilier Tehnic
Nimic nu poate distruge mai mult conştiinţa religioasă a acestui popor

ca lipsa unei educaţii spirituale creştin-ortodoxe autentice. Fiecare loc sfinţit
pentru o viitoare biserică reprezintă dovada milostivirii Bunului Dumnezeu
faţă de noi, creştinii ortodocşi, ce avem credinţa că nu putem săvârşi nimic fără
ajutorul Celui ce a creat din iubirea Sa toate cele văzute şi nevăzute. De aceea,
cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte Dr. Ambrozie, Episcopul Giurgiului,
se insistă foarte mult în direcţia ridicării de noi biserici care să contribuie la o
mai bună cunoaştere şi trăire a credinţei noastre strămoşeşti, fără de care
existenţa noastră ar deveni inutilă.
O biserică zidită într-un oraş devine centrul vieţii spirituale pentru toţi
credincioşii din jurul ei. Obiceiul de a zidi biserica în mijlocul parohiei are nu
numai o motivaţie practică, ci şi una pedagocico-duhovnicească. Direcţia
unde este orientat altarul îi arată creştinului locul unde să-şi aşeze icoana în
casă. Spre biserică el se îndreaptă la începutul lucrului şi cere ajutorul lui
Dumnezeu şi tot spre ea se îndreaptă la sfârşitul lucrului pentru a-I mulţumi.
Spre biserică se îndreaptă toate drumurile şi tot de la ea pleacă toate. Astfel,
biserica este cea care dă sens mişcărilor fizice şi mai ales mişcărilor spirituale
ale creştinului. Lipsa bisericii într-o localitate face ca o bună parte a vieţii
creştinului să fie lipsită de sensuri.
Locul special pe care locaşul de închinare îl are în viaţa creştinului face
ca ideea zidirii unui nou locaş să fie întâmpinată cu entuziasm din partea lor.
Aceasta se datorează mai ales unei experienţe vii, transmisă din generaţie în
generaţie şi confirmată de la o generaţie la alta.
Astfel, pe baza terenului acordat de Primăria Mun. Giurgiu, datorită
demersurilor făcute de Episcopia Giurgiului, Preasfinţitul Părinte Dr.
Ambrozie a acordat arhiereasca binecuvântare pentru înfiinţarea unei noi
parohii în oraşul Giurgiu, care să-i aibă ca ocrotitori pe „Sfinţii Martiri
Brâncoveni”, locul unde va fi ridicată viitoarea biserică fiind amplasat în
314
Cartierul Tineretului.
La o zi de la slăvitul praznic al „Adormirii Maicii Domnului”, în ziua de
16 august 2008, Preasfinţitul Părinte Dr. Ambrozie, înconjurat de un sobor de
preoţi şi diaconi, de părinţi consilieri de la Centrul Eparhial, a săvârşit slujba
punerii pietrei de temelie pentru biserica „Sfinţii Martiri Brâncoveni". La acest
eveniment important pentru viaţa spirituală a creştinilor eparhiei noastre au
luat parte numeroase autorităţi locale şi un număr mare de credincioşi. La
finalul slujbei, Preasfinţia Sa a rostit un cuvânt de învăţătură în care a evocat
martiriul domnitorului brâncovean şi al fiilor săi ca pe o jertfă întru păstrarea
unităţii credinţei strămoşeşti, subliniind, totodată, importanţa construirii
unui sfânt locaş în această parte a oraşului, înălţarea viitoarei biserici fiind o
continuare firească a păstrării acestei unităţi prin efortul tuturor creştinilor
eparhiei. Deocamdată, pe terenul unde va fi ridicat sfântul locaş a fost
amenajată o capelă, unde sunt oficiate slujbe religioase în fiecare zi din
săptămână.
Zidirea unei biserici cere multă jertfă, jertfă materială şi spirituală. Dacă
prin vieţuirea lor şi, mai ales, prin jertfa lor, mucenicii s-au asemănat lui
Hristos, cei ce zidesc o biserică, jertfind şi jertfindu-se pentru aceasta, se
aseamănă, prin jertfa lor, mucenicilor.
Este ştiut faptul că numele ctitorilor sunt aşezate în Sfânta Masă, care
preînchipuie mormântul Domnului şi mormintele mucenicilor, ceea ce ne
arată că ei se sălăşluiesc în mormântul lui Hristos şi înviază împreună cu El; ne
arată că sălăşluiesc în mormânt de mucenic şi că ei înşişi devin mormânt
mucenicesc. De aceea, pe numele lor se va săvârşi Sfânta Liturghie cât va
dăinui acea biserică şi, săvârşindu-se Sfânta Liturghie, Sângele lui Hristos le
va spăla păcate săvârşite în viaţă.
Având în vedere aceste lucruri, putem afirma cu tărie că posibilitatea de
a fi ctitor este un dar pe care Dumnezeu îl face anumitor generaţii. Astfel, în
această perioadă când lumea a sărăcit material, dar nu şi duhovniceşte,
trebuie să conştientizăm ce dar mare ne-a făcut Dumnezeu, oferindu-ne şansa
extraordinară de a deveni ctitori într-o generaţie fără persecutori şi
păstrătoare a valorilor spirituale creştine.
315
TÂRNOSIREA BISERICII PAROHIEI
,,ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI”
DIN COMUNA COMANA
Pr. Marian CIOCĂNEL,

Parohul Bisericii „Înălţarea Sfintei Cruci” din Comana
Parohia “Înălţarea Sfintei Cruci” din Comana a luat fiinţă din darul Lui
Dumnezeu Atotmilostivul, prin purtarea de grijă a Preasfinţitului Dr.
Ambrozie, primul episcop al Giurgiului, şi prin strădaniile vrednicului preot
Laurenţiu Dumitrache, la începutul anului 2007, ca o necesitate de ordin
spiritual .
Înainte de evenimentele din decembrie 1989, mănăstirea Comana
(desfiinţată ca aşezământ monahal la acea vreme), servea drept biserică
parohială pentru localitate; însă în 1992, vrednicul de pomenire Părinte
Patriarh Teoctist a hotărât şi s-a îngrijit ca acestă mănăstire să redevină ceea
ce a fost timp de multe secole, o vatră monahală, un loc unde rugăciunea se
împleteşte cu munca spre slava Lui Dumnezeu.
Ca o dovadă de autenticitate a celor două modalităţi de vieţuire
creştinească în localitatea Comana, astăzi există un avânt pozitiv în ceea ce
priveşte viaţa credincios-morală a celor ce vieţuiesc aici.
În aceste împrejurări se cerea înfiinţarea unei parohii care să ofere
creştinilor din aceste locuri, pe lângă exemplul unei vieţi monahale oferite de
mănăstire, şi asistenţa spirituală în diferite împrejurări ale vieţii lor.
La început, parohia a luat fiinţă pe seama bisericii cu hramul ”Sfântul
Ierarh Spiridon (prăznuit la 12 decembrie), aflată în incinta cimitirului
comunal, biserică ce s-a dovedit în scurt timp a fi prea mică pentru
desfăşurarea în bună rânduială a vieţii spirituale din sânul acestei comunităţii
creştine. Se cerea în mod grabnic ridicarea unei alte biserici şi, după multe şi
anevoioase eforturi, cu ajutorul Lui Dumnezeu s-a reuşit ridicarea actualei
biserici ce poartă hramul ,,Sfântul Mucenic Ioan Rusul şi Sfânta Cuvioasă
Xenia”.
Ziua de 14 septembrie 2008 a fost pentru credincioşii comunei Comana
din eparhia Giurgiului şi nu numai, un prilej de aleasă bucurie duhovnicescă
pentru că se sfinţea o nouă biserică de lemn, ridicată aici prin strădaniile
316
preotului paroh Laurenţiu Dumnitrache, a credincioşilor şi a binefăcătorilor

creştini într-un timp scurt (mai puţin de un an).
Lucrările de construcţie au început în noiembrie 2007 şi au durat până
în septembrie 2008. La ridicarea acestui sfânt locaş de închinare s-au
implicat, alături de enoriaşii parohiei, mai mulţi oameni de bine din Comana şi
din alte locuri, dornici ca aici să se ridice o sfântă biserică închinată Sfântului
Mucenic Ioan Rusul (prãznuit la 27 mai) şi Sfintei Cuvioase Xenia (prăznuită
la 24 ianuarie).
Sărbătoarea târnosirii acestei sfinte biserici a început încă din ajunul
slăvitului praznic al Înălţării Sfintei Cruci (14 septembrie), cu slujba
privegherii săvârşită de către arhim. Irineu Iuraşcu, împreună cu un ales sobor
de preoţi, după rânduiala Sfintei Noastre Biserici.
La acestã sfântă slujbă au participat credincioşi şi pelerini veniţi pentru
a mulţumi atât Sfântului Mucenic Ioan Rusul, cât şi Cuvioasei Noastre Maici
Xenia, pentru că, prin rugăciunile lor, au aflat alinare sufletescă şi trupească,
aşa cum mărturiseau mulţi dintre ei la sfârşitul privegherii.
Încă din zorii zilei de 14 septembrie, biserica, înconjurată de către
numeroşi credincioşi, tineri şi vârstnici, ce veniseră pentru a participa şi a se
ruga la sfinţirea ei, a fost împodobită cu flori şi sfinte odoare, aşa cum se cuvine
a arăta ,,Mireasa Lui Hristos”.
Slujba solemnă de sfinţire a bisericii a fost săvârşită de către
Preasfinţitul Părinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului, înconjurat de un ales
sobor de preoţi veniţi aici din mănăstirile şi parohiile unde slujeau, pentru a
înălţa rugăciune către Tatăl Ceresc ca de acum înainte să vegheze asupra celor
ce-şi vor pleca genunchii sufletului şi ai trupului în această sfântă biserică.
Bucuriei enoriaşilor s-au fãcut părtaşe şi personalităţi publice, locale şi
judeţene, prezente la acest eveniment deosebit de important din punct de
vedere spiritual şi istoric; amintim printre cei prezenţi pe doamna Elena-
Doina Dascălu, Secretar de Stat la Ministerul Economiei şi Finanţelor,
domnul Gavrilă Dumitru, Consilier Judeţean Giurgiu, domnul Vasile
Mustăţea, Prefectul Judeţului Giurgiu, Tone F. Tudorel, Vicepreşedintele
Consiliului Judeţean Giurgiu, şi domnul Aurel Enache, Primarul comunei
Comana.
Acest sfânt locaş adăposteşte din acea zi parte din moaştele Sfântului
Mucenic Ioan Rusul, dăruite de către Preasfinţitul Dr. Ambrozie, Episcopul
Giurgiului, aduse din insula Evia, Grecia, unde se află trupul neputrezit al
Sfântului Ioan Rusul.
Localitatea Comana poartă în spate un tezaur deosebit de important din
punct de vedere spiritual, cultural şi istoric, iar prin această nouă biserică
ridicată aici cu trudă spre cinstea şi slava Lui Dumnezeu şi a sfinţilor
bineplăcuţi Lui, se confirmă şi se accentuează încă odată legătura reală a
317
oamenilor ce vieţuiesc aici cu Dumnezeu Atotputernicul.

Puţine localităţi din ţara noastră şi de mărimea Comanei sunt
binecuvântate cu două biserici parohiale şi o mănăstire veche din secolul al
XVI-lea.
În prezent, viaţa religioasă de aici este condusă de către cei doi preoţi,
PC. Pr. Ciocănel Marian şi PC. Pr. Mitu Florin-Adrian, ajutaţi de credincioşii
parohiei.
Toate aceste fapte ne duc cu gândul la vrednicii noştri înaintaşi care
reuşeau în condiţii grele, în vremuri de restrişte şi strâmtorare pentru neam şi
ţară, să ridice locaşuri sfinte în care să se roage şi să capete putere şi încredere
de la Bunul Dumnezeu.
A ridica sfinte lăcaşuri a fost mereu un examen de credinţă şi de jertfire
proprie pe care poporul român şi l-a asumat într-un mod atât de viu şi autentic
pentru a-şi dovedi credinţa în Dumnezeul cel în Treime slăvit.
318
REACTIVAREA SCHITULUI „BARBU BELLU”
DIN COMUNA GOSTINARI
Ierom. Nicolae MATEI,

Egumenul Schitului „Barbu Bellu”
Dacă regimul comunist i-a prigonit pe slujitorii bisericii, a demolat

lacaşuri de cult şi i-a persecutat pe creştini, după 1989, inamicii
monumentelor au fost intemperiile şi neimplicarea factorilor de răspundere.
Numeroase biserici, vechi de sute de ani, de o valoare inestimabilă, sunt sortite
unei dispariţii lente, dar sigure, ele zăcând în degradare, atacate de umezeală
şi igrasie. De cele mai multe ori, vedem cum biserici încărcate de istorie, se
prăbuşesc încet, piatră cu piatră, cum clădiri importante, cândva comori
arhitecturale, devin cenuşii.
Un astfel de exemplu este şi biserica Schitul„Barbu Bellu” din comuna
Gostinari, judeţul Giurgiu, de la a cărei esxitenţă anul acesta se împlinesc 190
de ani. Biserica a fost construită în anul 1818 de către baronul Barbu Bellu şi
mai păstrează încă din frumuseţea de altădată. Cele trei turle, care odinioară
făceau mândria acesstui sfânt locaş, astăzi sunt acoperite doar de negura
vremurilor grele care au trecut peste ele. Niciuna nu mai dispune de acoperiş
care să protejeze interiorul bisericii. În faţa Mănăstirii din comuna (Gostinari)
nu ai cum să nu rămâi impresionat de construcţia, altă dată somptuoasă, aflată
acum într-o avansată stare de degradare. Construcţia este astăzi o ruină, o
ruină impunatoare prin stilul şi masivitatea ei. Realizată în timpul
Fanarioţilor, nu a mai servit ca lăcaş de cult din anul 1857, odată cu construcţia
actualei biserici a satului. Având, conform picturii de pe frontispiciu, hramul
"Adormirea Maicii Domnului", sfântul locaş mai păstrează în interior câteva
din picturile de odinioară. Devenită adăpost pentru prada de razboi a turcilor,
atrage atenţia celor ce doreau să-şi recupereze bunurile furate de turci.
Numele de azi al comunei este, se pare, legat de cel al Preotului Gostin care, pe
vremea Domnitorului Vlad Dracul, a adăpostit în această Mănăstire pe soţia
acestuia, Maria, care purta în pântece, la vremea aceea, pe viitorul domn al
Ţării Româneşti, Vlad Ţepeş. În acest an, Mănăstirea a fost reactivată prin
Decizia Nr. 13/2008 a Preasfinţitului Dr. Ambrozie, Episcopul Giurgiului,
care a numit în funcţia de stareţ pe Pcuv. Ierom. Nicolae Matei.
319
Cu ajutorul lui Dumnezeu, şi prin osteneala dumneavoastră, se va duce

la bun sfârşit iniţiativa de a readuce bisericii schitului „Barbu Bellu”
strălucirea de altădată.
320
SCHITUL “SFÂNTUL IOAN RUSUL”
Pr. Mihail Constantin BALABAN,

Consilier Patrimoniu
Dumnezeu a voit ca în anul 2008 o dorinţă mai veche a Preasfinţitului

Părinte Ambrozie să fie împlinită. La 7 km depărtare de municipiul Giurgiu, la
marginea localităţii Slobozia, a existat o unitate militară care aparţinea până
nu demult Ministerului Internelor şi Reformei Administrative. O pădure
frumoasă care adăpostea multe imobile, parcă aştepta să fie transformată într-
o oază de lumină spirituală pentru toţi cei ce vor intra acolo. Astfel, cu ajutorul
lui Dumnezeu şi cu sprijinul unor creştini adevăraţi, la începutul lunii
octombrie o Hotărâre de Guvern transmite din administrarea Ministerului
Internelor şi Reformei Administrative - Inspectoratul judeţean al Poliţiei de
Frontieră Giurgiu, în administrarea Ministerului Culturii şi Cultelor pentru
EPISCOPIA GIURGIULUI, imobilul Slobozia, proprietatea a statului, în
vederea amenajării unui aşezământ monahal. Aşa a luat fiinţă SCHITUL
„SFÂNTUL ION RUSU”. Bucuria s-a desvârşit atunci când Consiliul local al
Municipiului Giurgiu, la propunerea domnului primar Lucian Iliescu a
acordat în folosinţă gratuită un corp de clădire situat în perimetrul terenului
viitoarei mânăstiri şi care urmează să fie folosit ca arhondaric-spaţiu de cazare
- pentru monahi şi pentru pelerinii care vor vizita mănăstirea. Urmărind
evoluţia lucrurilor în cei doi ani de când au început demersurile pentru
dobândirea acestui loc, ne-am bucurat să vedem lucrarea lui Dumnezeu prin
aleşii Săi, oameni de adevărată trăire creştinească şi românească.
Deîndată ce formalităţile au fost încheiate, Preasfinţitul Părinte
Ambrozie a rânduit acolo doi monahi de nădejde, pe preacuviosul părinte
Macarie ŞOTÎRCĂ, în funcţia de stareţ al mânăstirii şi preacuviosul părinte
MEIU Ciprian, care au început a schimba faţa locului. Ca prin minune, cei doi
monahi, ajutaţi de prieteni, de rude, de oameni de aproape sau de departe, au
schimbat peste noapte vechile clădiri în capelă, în chilii pentru monahi, şi în
trapeză pentru servirea mesei de către toţi cei care vor participa la sfintele
slujbe.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, în viitorul apropiat, pădurea va adăposti o
321
frumoasă biserică închinată Sfântului Ioan Rusu ale cărui moaşte sunt deja
aduse la schit, aşezământul monahal va fi un adevărat complex social iar prin
activităţile gospodăreşti ce se vor desfăşura, se urmăreşte şi ajutorarea cât mai
multor persoane nevoiaşe. Într-un cuvânt, nu este departe ziua în care, păşind
pragul acestei mănăstiri, vom găsi liniştea şi odihna ce ne va ajuta să ne
apropiem mai uşor de Dumnezeu prin rugăciune, să ne întoarcem mai
sănătoşi sufleteşte şi trupeşte la casele noastre.
322
PIATRĂ DE TEMELIE PENTRU BISERICA
MĂNĂSTIRII
„ACOPERĂMÂNTUL MAICII DOMNULUI”
Ierom. Dionisie CÂRJAN,

Egumenul Schitului „Acoperământul Maicii Domnului”
Biserica este aşezământul sfânt întemeiat de Domnul nostru Iisus

Hristos, prin întruparea, moartea şi învierea Sa, şi, apoi, desăvârşit, prin
pogorârea Duhului Sfânt şi prin propovăduirea şi jertfa Sfinţilor Apostoli şi a
urmaşilor lor - martiri, episcopi, preoţi, diaconi şi toţi sfinţii. Este, deci, obştea
tuturor creştinilor care cred în Hristos, care mărturisesc aceeaşi dreaptă
credinţă în Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt şi care ascultă de slujitorii sfinţiti rânduiţi
de Sfinţii Apostoli şi de urmaşii lor.
Ea este faţa părintelui ceresc întoarsă către oameni, iar Tainele
administrate (Împărtăşania, Maslul şi în special Mărturisirea), sunt braţele în
care Dumnezeu îi cuprinde. În acest fel, Biserica preînchipuită de Templul lui
Solomon, este spaţiul sfânt care îi uneşte pe oameni în jurul lui Hristos.
Această unificare este atât de profundă, încât ea merge până la contopirea
gândurilor într-unul singur şi a simţirilor într-una singură. Mărturie în acest
sens stă ecfonisul: „Şi ne dă nouă cu o gură şi o inimă a cânta şi a slăvi”, pe care
preotul îl rosteşte aproape de momentul împărtăşirii cu Hristos. Astfel,
Biserica prin Hristos Cel ce se sfărâmă şi se împarte dar nu se desparte, îi
uneşte pe toţi, „căci nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob nici liber,
nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi
în Hristos Iisus” (Galateni 3, 28). În sfârşit, aici în sfântul locaş este locul în
care Dumnezeu ascultă rugăciunile poporului Său. Conştiinţa că în biserică
Dumnezeu ascultă pe robii Săi a contribuit la dezvoltarea rugăciunii obşteşti
în spiritualitatea răsăriteană.
În felul acesta cei care urmează pravila completă de rugăciune zilnică, şi
acest lucru se întâmplă mai cu seamă în mănăstiri, petrec mare parte din zi şi
din noapte în biserică, acolo unde Dumnezeu ascultă pe poporul Său. Ca
Dumnezeu să asculte rugăciuniele celor ce se vor ruga în locaşul sfânt se roagă
şi arhiereul în ziua sfinţirii acestuia: „... Să fie ochii Tăi deschişi căre el ziua şi
noaoptea, şi urechile Tale luând aminte spre rugăciunile celor ce cu frică şi cu
323
smerenie intră în el şi cheamă precinstitul şi de mare cuviinţă numele Tă. Şi

oricâte vor cere Tu vei auzi în cer, sus, şi vei face milă şi milostiv vei fi lor”.
Zidirea unei biserici înseamnă, părtăşie la sfinţienia mucenicilor, căci
este altfel de mucenicie decât cea cu care ne-au obisşnuit veacurile de
prigionire a Bisericii. Aceea era ardere pentru Hristos şi Evanghelia Sa,
aceasta este misiune pentru casa Domnului. În chipul ctitorului se dălţuieşte
chipul mucenicului, iar numele de ctitor este nume de mucenic. Părtăşia la
sfinţenia mucenicilor este întărită şi de obiceiul de a aşeza în piciorul Sfintei
Mese, alături de Sfintele Moaşte şi de actul de sfinţire, pomelnice cu numele
celor care au contribuit la zidirea bisericii. Acestea arată în chip tainic aşezarea
fiecăruia dintre cei menţionaţi în pomelnice alături de sfintele moaşte ale
mucenicilor spre împreună sălăşluire. Pe de altă parte, acest lucru arată că ei,
ctitorii, sunt parte din veşnicie, chiar dacă trăiesc încă în acest veac trecător.
Cele de mai sus constituie elementul dinamizator care determină pe
preot şi pe credincioşi să zidească o biserică.
Aceste gânduri l-au făcut pe PC. Ierom. Dionisie Cârjan, Stareţul
Mănăstirii „Acoperământul Maicii Domnului”, să înceapă cu binecuvântarea
Preasfinţitlui Dr. Ambrozie, Episcopul Giurgiului, ridicarea unei noi biserici,
mai mare şi mai impunătoare, pentru mănăstire. Astfel, în ziua de 1 octombrie,
la praznicul Acoperământul Maicii Domnului, Preasfinţitul Părinte,
înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi, a săvârşit Sfânta Liturghie
Arhierească şi slujba punerii pietrei de temelie pentru noua biserică a
mănăstirii.
Fiecarea loc sfinţit pentru o viitoare biserică reprezintă dovada
milostivirii Bunului Dumnezeu faţă de noi creştinii ortodocşi ce avem credinţa
că nu putem săvârşi nimic fără ajutorul Celui ce a creat în iubirea Sa toate.
324
Centrul Social "Sf. Ioan Rusul" din incinta
Schitului "Sf. Ioan Rusul" din localitatea Slobozia
Centrul Social "Sf. Mc. Filofteia" din

Parohia Mihăileşti II (Tufa)
Cantina Socială “Sfântul Mina – Grabnic
Ajutătorul” din incinta Mănăstirii Buna Vestire
Centrul social-filantropic “Sfântul Ioan Valahul” ,

din incinta sediului Protoieriei Giurgiu
VIII.
RECENZII
ERMINII LA PERICOPELE EVANGHELICE
DUMINICALE
Autor: Pr. Drd. Alin Cristian SOCOŞAN,

Editura Episcopiei Giurgiului, Giurgiu, 2008, 216 p.
Textul Sfintei Scripturi este ca un

diamant cu infinite feţe; fiecare dintre acestea
are harul de a revela mereu noi şi noi aspecte
ale învăţăturii dumnezeieşti. Mai mult decât
atât, „lumina” epocii în care aceste „laturi ale
diamantului” sunt contemplate face ca noi
înţelesuri să iasă la iveală.
Această lucrare este izvorâtă dintr-un
sentiment de uimire şi de încântare faţă de
această minunată polivalenţă a textului
scripturistic. Oricât de mult s-ar scrie şi s-ar
comenta pe marginea Sfintei Scripturi,
înţelesurile sale par să fie inepuizabile. Pe de
altă parte, sensuri vechi şi adesea evidenţiate
de către comentatorii biblici par să prindă
viaţă în momentul în care ele sunt
redescoperite prin reflecţie personală sau prin
dobândirea convingerii prin experienţă
proprie că acela este adevărul. Experienţa noastră de viaţă, precum şi noile
timpuri în care trăim ne oferă adesea ocazia de a ne convinge de adevărul
pătrunzător al Cuvântului lui Dumnezeu. Aceste mici revelaţii cotidiene vin să
întărească caracterul viu şi revelatoriu al textului sfânt. Căci Sfânta Scriptură
nu este numai o descoperire istorică şi imuabilă a lui Dumnezeu faţă de
oameni, nu este o fotografie a manifestării lui Dumnezeu făcută acum 2000 de
ani, ci este invitaţia la o relaţie zilnică şi personală a omului cu Creatorul său.
De aceea, textul scripturistic este folosit în slujirea de cult, în slujirea
liturgică a comunităţii Bisericii. Pentru că citind şi ascultând în comuniune
aceste cuvinte ale lui Dumnezeu, credinciosul este invitat să intre în relaţie
directă cu Acesta, să-L simtă din nou aproape şi să-L cunoască prin trăirea
328
personală a adevărului revelat. Această intrare în relaţie cu Dumnezeu prin

citirea Sfintei Scripturi se poate face şi în intimitate, în singurătate, însă cred
că textul sfânt îşi revelează întreaga splendoare atunci când este citit în
adunarea de cult. Pusă în contextul timpului liturgic, pericopa scripturistică
ne oferă prilejul de conectare la sacru, de retrăire sau de readucere în prezent a
unui anumit moment biblic. În acest context comunitar, textul sacru îşi
descoperă adevărata sa valoare de limbaj de comunicare, de mijloc de
relaţionare atât între Dumnezeu şi om, cât şi între oamenii înşişi. Prin citirea
rituală a Cuvântului lui Dumnezeu se realizează, aşadar, unirea în har şi
cunoaştere a poporului lui Dumnezeu, a Trupului lui Hristos.
Erminiile la pericopele evanghelice din această carte sunt rezultatul
acestei trăiri liturgice din propria mea viaţă; toate tâlcuirile cuprinse în
această lucrare au fost rostite în cadrul Sfintei Liturghii ca omilii la lecturile
liturgice. Ele nu au pretenţia de a fi exhaustive, ci numai de a exprima un
sentiment de uimire şi de bucurie (ce se vrea împărtăşită în comunitate) în faţa
descoperirii adevărului mereu actual al Sfintei Scripturi.
329
ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR TREI IERARHI
DESPRE ROLUL FEMEII ÎN BISERICĂ,
FAMILIE ŞI SOCIETATE
Autor: Prof. Drd. Cristina SOCOŞAN,

Trăim astăzi într-un mediu ideologic

confuz, într-un timp metaistoric, în care toate
ideile filozofice sau religioase se confundă,
diluându-se. La nivel mondial se încearcă crearea
omului nou, post-creştin, ce trebuie modelat
adesea după criterii necreştine. În această situaţie
de criză, Biserica Ortodoxă trebuie să-şi întoarcă
din nou privirea spre originile sale pentru a putea
să-şi afirme poziţia divin-revelată faţă de
provocările sau întrebările lumii contemporane.
Una dintre aceste întrebări, care este pusă
aproape zilnic în mass-media, se referă la rolul
femeii în societate şi în Biserică. Din păcate, lumea
modernă nu mai este interesată de poziţia
Bisericii cu privire la rolul femeii în societatea
laică, pe care arhitecţii noului ev au pretenţia să îl
definească prin forţe proprii, fără influenţa elementului religios. Din contră,
aceiaşi făuritori ai omului nou fac adesea presiune asupra Bisericii pentru a-şi
reformula ea însăşi poziţia cu privire la rolul femeii în cadrul instituţiei
sacramentale.
Aflându-se în continuu în această stare de presiune politico-ideologică,
Biserica Ortodoxă pare să adopte două atitudini extreme: pe de o parte, se face
simţit un spirit conservator, adesea extremist, care se apropie mai degrabă de
atitudinea păgână antică faţă de femeie, iar pe de altă parte, se poate vorbi
despre o atitudine reformistă prea entuziastă, apărută din dorinţa conformării
la cerinţele noului ev.
Această situaţie este cauzată, însă, în mare parte, de o lipsă autentică de
preocupare a gândirii teologice contemporane faţă de problema antropologică.
330
Chiar dacă s-a scris enorm despre starea omului paradisiac, despre efectele
căderii protopărinţilor, despre condiţiile mântuirii şi despre procesul ascetic
de sfinţire a omului, nu se poate spune, însă, că teologia ortodoxă beneficiază la
ora actuală de o definiţie clară a fiinţei umane, sau, mai precis, a raportului
existent între cei doi poli ai fiinţei umane, bărbatul şi femeia. Adesea, limbajul
teologic s-a stereotipizat, iar noţiuni extrem de complexe, precum efectele
căderii, sunt formulate mecanic şi în termeni generali.
Mai mult decât atât, teologia ortodoxă nu beneficiază de un sistem clar şi
unitar care să definească raportul bărbatului cu femeia, nici în ceea ce priveşte
viaţa lor arhetipală, paradisiacă, nici în ceea ce priveşte viaţa lor în timpul istoric
al căderii, şi cu atât mai puţin în timpul veacului ce va să vină. Chiar dacă în
starea actuală căzută „chipul lui Dumnezeu” în om s-a întunecat, el există acolo
în continuare şi se exprimă tocmai prin relaţia interpersonală dintre bărbat şi
femeie. Este uimitor faptul că omul are tendinţa de a merge spre cunoaşterea
Dumnezeului Treimic fără să treacă prin faza prealabilă a cunoaşterii „chipului”
Său, care este cuplul uman.
Îmbucurător este faptul că în primele patru secole creştine, Sfinţii
Apostoli, iar după ei, Sfinţii Părinţi, au cercetat adesea problema raportului
dintre bărbat şi femeie, precum şi a rolului acestora în societate şi în Biserică.
Chiar dacă nu se poate vorbi despre existenţa unei doctrine sistematic formulate
cu privire la relaţia cuplului uman, totuşi sunt multe instanţele în care acest
subiect a constituit subiect de meditaţie pentru creştinii primelor veacuri.
Lucrarea de faţă îşi propune, aşadar, să regăsească acest fir al gândirii
evanghelice şi patristice, care-şi găseşte sursa în scrierile nou-testamentare şi
care, apoi, prinde proporţii pe parcursul secolului al patrulea. Vom face, deci,
o sinteză a gândirii Sfinţilor Trei Ierarhi, consideraţi a fi Doctorii Bisericii
Răsăritene, cu privire la rolul şi misiunea femeii în familie, societate şi Biserică
şi vom încerca să punem în evidenţă diferenţele dintre gândirea lor profund
creştină şi inspirată de Duhul Sfânt şi cea lumească, exprimată în legislaţia
imperială bizantină specifică timpului lor.
La ora actuală, Biserica Ortodoxă, ca urmare a presiunilor făcute de
Occident, începe să acorde o atenţie mai mare problemei feminine, lucru
manifestat prin înmulţirea numărului de cărţi şi articole scrise pe acest
subiect. Cu toate acestea,multe dintre aceste scrieri rămân puţin accesibile
credincioşilor, care se văd în continuare în imposibilitatea de a da un răspuns
clar la întrebarea privitoate la poziţia Bisericii Ortodoxe faţă de rolul şi
misiunea femeii în societate şi în Biserică. De aceea, lucrarea aceasta îşi
propune să construiască un pod peste veacuri, pentru a permite creştinilor de
astăzi de a vedea care a fost atitudinea sfinţilor Bisericii cu privire la acest
subiect şi pentru a putea merge de aici mai departe spre formularea clară şi
fără echivoc a unei doctrine antropologice a cuplului uman.
331
LUMINĂ DE RAI
Autor: Mihaela BACALI,

În goana sa după fericire, omul confundă o

stare de spirit - pacea şi liniştea lăuntrică - cu un
fenomen biologic - saţietatea. În toată această
neobosită căutare, omul crede că o viaţă
îndestulătoare, o „dolce vita” adică o viaţă a
plăcerilor - îi pot aduce liniştea şi pacea pe care şi
le doreşte. Din păcate, creştinii de astăzi nu au
posibilitatea să găsească prea lesne, în societatea
contemporană atât de secularizată şi de
bulversată, valorile spirituale după care să-şi
conducă şi să-şi ordoneze viaţa şi, mai mult, să
şi-o îmbogăţească în Hristos. Simţind acest gol
lăuntric, ei se îndreapăt spre mănăstiri şi
biserici, ca şi spre locurile de pelerinaj, unde mai
găsesc încă o rază din Lumina din Rai.
Cartea Lumină din Rai este, într-un fel, un
jurnal de pelerinaj în care autoarea ne
împărtăşeşte tuturor cititorilor o parte din
pacea, bucuria şi lumina adunate în inimă. Vom
întâlni în paginile ei, zugrăvite în cuvinte, cunoscutele vetre monahale de la
Cernica, Putna, Bistriţa,Sihăstria ori Horezu, dar şi trăirea adâncă prilejuită
de praznicele sfinţilor.
332
CUPRINS
I. PASTORAŢIE ŞI MISIUNE
Pastorala la Învierea Domnului 2008...........................................................................6
Pastorala la Naşterea Domnului 2008........................................................................13
Protos. Teodor ŞERBAN
Itinerarul pastoral al Preasfinţitului Părinte Dr. Ambrozie,
Episcopul Giurgiului, pe anul 2008............................................................................25
II. EVENIMENTE
Protos. Mihail MUSCARIU
O vizită regală în Eparhia Giurgiului,
Principesa Margareta şi Principele Radu....................................................................30
Pr. Prof. Drd. Marius Constantin JICA
“Teoctist Patriarhul” - noul nume al Seminarului Teologic din Giurgiu
Omagiu adus Personalităţii luminoase a adormitului întru
fericire - Părinte Patriarh Teoctist.............................................................................32
Pr. Drd. Edmond Nicolae POPA
“Grădina Maicii Domnului” - loc binecuvântat de Dumnezeu....................................37
III. TEOLOGIE ŞI CULTURĂ

† Dr. Ambrozie, Episcopul Giurgiului
Secularizarea şi problema antropologiei....................................................................40
Pr. Conf. Dr. Daniel BENGA
De la dimensiunea pascală şi eshatologică a Sfintei Liturghii la viaţa parohiei
o invitaţie la înnoirea gândirii noastre liturgice...........................................................47
Pr. Asist. Univ. Drd. Nicuşor BELDIMAN
Medalion omiletic - Episcopul Grigorie Comşa al Aradului - Evocare la
120 de ani de la naştere................................................................................................63
Pr. Lector Dr. Marian VÎLCIU
Consideraţii în legătură cu Sfânta Taină a nunţii........................................................90
Pr. Prof. Constantin BUGA
Sfânta Euharistie la părinţii apostolici........................................................................98
Pr. Prof. Drd. Marius Constantin JICA
Dreptate şi iubire în relaţia omului cu semenii săi.....................................................106
Pr. Prof. Adrian CAZACU
Libertatea omului şi iconomia mântuirii în teologia
părinţilor capadocieni...............................................................................................120
333
IV. BISERICA ŞI ŞCOALA

Conf. Univ. Dr. Vasile TIMIS
Impactul educaţiei religioase în copilărie asupra modelării caracterului..................142
Prof. Dr. Florentina SIMION, Prof. Carmen Ioana MUŞAT
Dezvoltarea creativităţii elevilor la ora de religie.......................................................154
Pr. Lect. Dr. David PESTROIU
Aspecte pastoral-misionare şi educative ale colaborării dintre
profesorul de religie şi preot......................................................................................161
Pr. Mihail Constantin BALABAN
Darea de seamă pe anul 2008 a sectorului învăţământ şi activităţi
cu tineretul al Episcopiei Giurgiului..........................................................................170
V. BISERICA ŞI SOCIETATEA CONTEMPORANĂ

Prof. Univ. Dr. Adrian LEMENI
Cultura virtuală - expresie a unei false comunicări....................................................174
Protos. Teodor ŞERBAN
Ortodoxia în societatea post-modernă......................................................................190
Pr. Drd. Edmond Nicolae POPA
Provocări la instituţia familiei..................................................................................202
Pr. Gabriel CHIRCULEANU
Mass-media şi propovăduirea cuvântului................................................................220
Experimentul de la Geneva un punct de vedere ortodox...........................................224
VI. ISTORIE ŞI TRĂIRE CREŞTINĂ

Prof. Univ. Dr. Constantin REZACHEVICI
Mormântul lui Vlad Ţepeş........................................................................................242
Prof. Valentin SĂLAUGEANU
Cetatea de la Giurgiu.................................................................................................248
Protos. Mihail MUSCARIU
Creştinismul - parte integrantă din cultura şi spiritualitatea europeană..................253
Augustin PĂUNOIU
Arsenie Boca, pictorul de suflete...............................................................................267
Prof. Paula MIŢĂ
Moştenirea culturală a zonei Vlaşca..........................................................................274
VII. VIAŢA EPARHIEI

Pr. Petrişor PITULICE
Anul jubiliar al Sfintei Scripturi şi al Sfintei Liturghii...............................................296
Protoiereu Pr. Ion ŞERBAN, Prof. Gabriela DAN
Mănăstirea “Buna Vestire” din pădurea de la Bolintin..............................................301
Pr. Constantin BUGA
Manifestări religioase dedicate sărbătoririi “Sf. Mare Mucenic Gheorghe,
purtătorul de biruinţă” - ocrotitorul spiritual al municipiului Giurgiu.....................305
334
Prof. Ecaterina BALABAN

Înfiinţarea Muzeului Episcopiei Giurgiului..............................................................307
Pr. Stelian DUŢU
Punerea pietrei de temelie pentru biserica “Sfinţii Martiri Brâncoveni” din
Municipiul Giurgiu....................................................................................................314
Pr. Marian CIOCĂNEL
Târnosirea bisericii Parohiei “Înălţarea Sfintei Cruci”
din comuna Comana.................................................................................................316
Ierom. Nicolae MATEI
Reactivarea Schitului “Barbu Bellu” din comuna Gostinari......................................319
Pr. Mihail Constantin BALABAN
Schitul “Sfântul Ioan Rusul”......................................................................................321
Ierom. Dionisie CÂRJAN
Piatră de temelie pentru biserica Mănăstirii
“Acoperământul Maicii Domnului”..........................................................................323
VIII. RECENZII
Pr. Drd. Alin Cristian SOCOŞAN
Erminii la pericopele evanghelice duminicale..........................................................328
Prof. Drd. Cristina SOCOŞAN
Învăţătura Sfinţilor Trei Ierarhi despre rolul femeii în biserică,
familie şi societate.....................................................................................................330
Mihaela BACALI
Lumină de rai............................................................................................................332
335
Coperta 1: Mircea cel Bătrân - tablou pictat la Mănăstirea Diaconeşti, Jud. Bacău
Coperta 4: Cetatea Giurgiului (1445) - Reconstituire de Radu Oltean
COLEGIUL REDACŢIONAL
PREŞEDINTE:
Preasfinţitul Părinte Dr. AMBROZIE,
MEMBRI:
Pr. Constantin BUGA - Vicar Administrativ
Pr. Gabriel CHIRCULEANU - Consilier Cultural
Protos. Teodor ŞERBAN - Secretar Eparhial
Pr. Asist. Univ. Drd. Nicuşor BELDIMAN
Pr. Prof. Drd. Adrian CAZACU
Episcopia Giurgiului, Str. Portului Nr. 13, cod 080015

Tel.: 0246/214079; Fax: 0246/214081
Web: www.episcopiagiurgiului.ro
E-mail: episcopia.giurgiului@yahoo.com
© Toate drepturile rezervate Editurii Episcopiei Giurgiului
ISSN 1843-9829
ISSN: 1843-9829

Almanah 2009

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Almanah 2009

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ALMANAH

EDITURA EPISCOPIEI GIURGIULUI

IUBITULUI NOSTRU CLER,

“Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul,

Iubiţii mei fii sufleteşti,

credincioşilor, precum ne îndeamnă a cânta Sfânta noastră Biserică în aceste

Prea cucernici părinţi, iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Domnului nu poate să rămână tăinuit, ci el trebuie transmis, cu toată

Ceaslovul, Psaltirea, cărţile de rugăciune, Sfânta Scriptură şi Vieţile Sfinţilor,

Sărbătoarea Crăciunului - bucuria întâlnirii cu Hristos

,,Cercetatu-ne-a pe noi, Fiul lui Dumnezeu,

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Cuvântul Tatălui, ,,nădejdea tuturor veacurilor, bucuria îngerilor, mântuirea

continuării vieţii noastre în veşnicie, dacă ne străduim să urmăm lui Hristos şi

Sfântul Apostol Pavel, dar şi pentru gândirea creştină autentică, momentul

Iubiţi părinţi slujitori ai sfintelor altare şi fraţi creştini,

prin Sfânta Euharistie pe Hristos în noi şi să creştem în El. Să prăznuim,

Vizită în oraşul Stockolm, cu prilejul întronizării

Soborul de ierarhi participanţi la slujba de întronizare

disponibilitate dar să spunem un cuvânt bun, să oferim un sfat mângâietor, să

Iubiţi fii duhovniceşti,

Centrului Cultural-Pastoral ,,Meletie Arhimandritul” din incinta Mănăstirii

Al Vostru părinte duhovnicesc, de tot binele voitor şi pururea

Protos. Teodor ŞERBAN,

În demnitatea de Episcop al Giurgiulu, Preasfinţitul Părinte Ambrozie

Târnosirea şi resfinţirea locaşurilor de cult

În anul 2008, Preasfinţitul Părinte a săvârşit numeroase slujbe de

Hirotonii în Episcopia Giurgiului

Ţinând cont de necesităţile pastoral misionare ale parohiilor din

diacon pe seama Parohiei Drăghiceanu, Protoieria Giurgiu.

Vizite în alte eparhii

Pe lângă vizitele pastoral-misionare efectuate în Episcopia Giurgiului,

14 aprilie 2008 - alături de un sobor de ierarhi, membri ai Sfântului

4 aprilie 2008 - La invitaţia Preasfinţitului Părinte Lucian, Episcopul

6 mai 2008 - La invitaţia Înaltpreasfinţitului Părinte Neofit,

5 iunie 2008 - a participat la Mănăstirea Neamţ Arhiepiscopia Iaşilor,

8 iunie 2008 - a participat la Catedrala Mitropolitană din Iaşi la

26 iunie - 3 iulie 2008 - A făcut parte din delegaţia Bisericii Ortodoxe

Ardealului, ce s-a deplasat la Melbourne - Australia pentru a participa la

4-7 iulie 2008 - a participat la Stockholm - Suedia la ceremonia de

10 iulie 2008 - a participat în Catedrala Arhiepiscopală din Târgovişte,

21 iulie 2008 - alături de Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan,

26 iulie 2007 - a participat, alături de Preafericitul Părinte Patriarh

27 iulie 2008 - a participat în Catedrala Mitropolitană Sfântul Mare

26-27 octombrie 2008 - alături de Preafericitul Părinte Patriarh

3 noiembrie 2008 - La invitaţia Înaltpreasfinţitului Părinte Teodosie,

Protos. Mihail MUSCARIU,

În ziua Slăvitului Praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos,

Părinte AMBROZIE pentru invitaţia făcută şi pentru căldura cu care au fost

Omagiu adus Personalităţii luminoase a adormitului întru

Pr. Prof. Drd. Marius Constantin JICA,

căruia i-a înmânat cârja arhipăstorească. În acea zi ne îndemna cu părintească

Evanghelie din Catedrala Episcopală: „Ajută Doamne gândurilor şi inimilor

Acordarea rangului de “Mitropolit ad personam”

Pr. Drd. Edmond Nicolae POPA,

Biserica din Letca Nouă, ctitorită în 1867 de Mitropolitul Nifon şi pictată

vârste între 2 şi 4 ani care vor primi îngrijire şi asistenţă medicală.

Discuţiile despre Biserică în lumea contemporană trimit, aproape fără

Despărţită de Dumnezeu prin păcat şi îndepărtată de El prin necredinţă,

În opinia lui Georges Mantzarides, secularizarea lumii ia naştere prin

Aceasta a însemnat proliferarea cunoaşterii ştiinţifice şi formularea teoriilor

Revelaţia divină, ca vechea Tradiţie sau dogmă sacră să aibă dreptul de a

adevăruri parţiale, dintre care nici unul nu apelează sensul profund al