MIHAI CURELARU

Unitatea de învățare 2.
ISTORIA DEZVOLTĂRII PSIHOLOGIEI RELIGIEI

2.1. DEBUTUL PSIHOLOGIEI RELIGIEI: PERIOADA 1870-1930

2.1.1. Deschiderea spre cercetare de la sfârșitul secolului al 19-lea

Începuturile psihologiei religiei pot fi plasate la sfârșitul sec. al 19-lea, dar rădăcinile ei se
regăsesc în scrierile unor teologi sau mistici medievali, care au descris experiențele lor religioase cu
detalii de factură psihologică. Însă abordările sistematice, în spiritul epocii moderne, apar mai târziu, în
secolul al 18-lea, în lucrări semnate de autori precum Jonathan Edwards (1703-1758)2 și Søren
Kierkegaard (1813-1855)3. Aceste publicații sunt însă anterioare nu numai domeniului în discuție, ci
chiar constituirii psihologiei ca disciplină de studiu de sine-stătătoare.
Primul studiu, care ar putea fi considerat și o lucrare de pionierat în explorarea empirică din
domeniul psihologiei religiei, a avut ca obiect cercetarea efectelor rugăciunii și a fost întreprins în sec. al
19-lea de către unul dintre întemeietorii psihologiei moderne, Sir Francis Galton (1822-1911). Utilizând
datele statistice avute la dispoziție (din perioada anilor 1758-1843), el a comparat durata medie de viață
a mai multor categorii profesionale, printre care medici, avocați și clerici, formulând ipoteza potrivit
căreia aceștia din urmă ar trebui să trăiască mai mult deoarece, prin natura profesiei lor, s-au rugat mai
mult în timpul vieții. Din analiza datelor, Galton a tras concluzia generală că rugăciunea pare să nu aibă
niciun efect asupra practicanților ei. În ciuda rezultatelor negative, el scrie că eficiența rugăciunii este
„un subiect potrivit și legitim pentru cercetarea științifică” (Galton, 1872/2012, p. 293). A fost o susținere
și un îndemn pentru cercetătorii de mai târziu de a aborda și altfel rugăciunea, nu doar teologic și
filosofic, ci și psihologic.
Deschiderea oferită de Galton nu a mobilizat cercetarea științifică în această direcție, dovadă că
au urmat două decenii în care nu s-au publicat studii semnificative. Noi articole științifice privind
comportamentul religios, din perspectivă psihologică, au fost publicate abia la mijlocul anilor 1890, în
The American Journal of Psychology. Însă spre sfârșitul secolului al 19-lea cercetarea ia un avânt nou,
care va continua până în deceniul al treilea al secolului următor.
Un studiu reprezentativ de la începutul acestei perioade este cel semnat de James H. Leuba
(1868-1946), despre abordarea psihologică a fenomenului religios. Autorul accentuează asupra faptului
că, deși religia este foarte prezentă în viața oamenilor și reprezintă una dintre forțele dinamizatoare ale
acesteia, încă nu există o abordare după standarde psihologice științifice (Leuba, 1896). Fenomenul
religios nu diferă în esența sa de alte fenomene ale vieții psihice pe care psihologia le studiază deja.
Experiențele religioase, considera Leuba, cum ar fi credința, convertirea, remușcarea (păcatul), durerea
și plăcerea, aspirația la sfințenie și alte aspecte asemănătoare, care constituie esența vieții creștine, ar
putea fi studiate cu mijloacele psihologiei. Având în vedere aceste idei, nu greșim dacă considerăm anul
publicării studiului lui Leuba drept anul de naștere al psihologiei religiei moderne.
Tot la sfârșitul secolului este publicat un alt studiu empiric major, pe tema convertirii religioase la
adolescenți, de către un alt întemeietor al psihologiei religiei, Edwin Starbuck (1866-1947). În această
lucrare, printre altele, autorul a analizat factorii dezvoltării religioase (mentali și organici) și a descris
tipurile și efectele convertirii religioase (Starbuck, 1989/1901). Prin publicațiile lor din această perioadă,
Leuba și Starbuck (ambii studenți ai lui William James) au devenit reprezentanții unei adevărate școli de
psihologie a religiei, prima de acest fel din istoria disciplinei (Belt-Hallahmi 1974; Spilka și McIntosh
1999).

                                                            
2 O lucrare reprezentativă este A Treatise Concerning Religious Affections (1746), trad. rom. Emoțiile religioase (2012),
Editura Perla Suferinței, Suceava.
3 Una dintre cărțile scrise de Kierkegaard, relevantă pentru psihologia religiei, este Frică și cutremur (1843/2005), Editura

Humanitas, București.

10
  
PSIHOLOGIA RELIGIILOR

2.1.2. Lucrări științifice semnificative la începutul sec. al 20-lea

O lucrare remarcabilă în domeniu și care a exercitat o mare influență științifică ulterior a fost
publicată de filosoful și psihologul american William James, intitulată Tipurile experienței religioase, în
1902. Demersul lui James s-a desfășurat pe mai multe planuri, acoperind o mare varietate de teme,
dintre care cele mai importante au fost: natura credinței religioase, încadrarea acesteia între alte
fenomene psihice; utilitatea religiei în dezvoltarea umană; convertirea religioasă (condițiile în care
aceasta se poate produce și ce efecte are); experiența mistică și misticismul în general etc.

PERSONALITĂȚI
William James (1842-1910) s-a remarcat prin scrierile sale ca filosof,
psiholog și jurnalist. Dintre cele mai reprezentative lucrări menționăm: The
Principles of Psychology (1890), The Varieties of Religious Experience
(1902), Pragmatism (1907) și A Pluralistic Universe (1909). În filozofie a
susținut pragmatismul și empirismul radical. În psihologie a scris, printre
altele, despre asociaționism, emoții, sine și fenomenele religioase.

Convertirea religioasă, din perspectiva lui James, de exemplu, înseamnă trecerea printr-un
proces, „treptat sau brusc, prin care un eu, până nu demult dezbinat și conștient în mod eronat de
inferioritatea și nefericirea sa, se unifică și devine conștient în mod adecvat de superioritatea și fericirea
sa, ca urmare a susținerii ferme a realităților religioase” (1902/1998, p. 138). În ceea ce privește mistica,
și aceasta o temă pe larg tratată în lucrarea sa din 1902, James scrie că experiențele de acest fel sunt
mai degrabă „stări ale sentimentului decât ale intelectului”, „iluminări, revelații pline de semnificație și
importanță”, „stări de pătrundere în adâncimile adevărului, nesondate de intelectul discursiv” (idem, p.
273).
Un alt autor, Edward S. Ames (1870-1958), publică, la rândul său, o lucrare de referință la
începutul secolului, intitulată Psihologia experienței religioase (1910). Autorul abordează în cadrul
acestui volum, din perspectivă psihologică, teme deja clasice, cum ar fi importanța religiei în viața de zi
cu zi, abordarea științifică a religiozității, conținutul ideilor și emoțiilor religioase etc. Însă este
remarcabilă deschiderea spre subiecte noi, cum ar fi sectele, relația dintre religie și geniu (inspirația),
precum și cea dintre religie și democrație. Un an mai târziu, George M. Stratton (1865-1957) publică
Psihologia vieții religioase (1911), urmată la scurt timp de o altă lucrare de referință, semnată de
George A. Coe (1862-1951), Psihologia religiei (1916). Acesta din urmă introduce noi teme de reflecție
și cercetare: apariția ideii despre divinitate, natura religioasă a omului, psihologia grupurilor religioase,
caracteristicile liderilor religioși, valorile din perspectivă religioasă etc.
În ceea ce privește studiile empirice, Francis și Evans (1995) citează ca semnificative rezultatele
a două cercetări realizate la începutul secolului trecut. În una dintre acestea, pe tema practicării
rugăciunii, subiecților li s-a cerut să ofere două exemple de situații din viața lor, cele mai semnificative,
în care au primit răspuns la rugăciune. Vindecarea fizică și siguranța pe vreme de furtună au fost
răspunsurile cele mai frecvente (Beck, 1906). De asemenea, Beck a mai arătat că 98% dintre
participanți au afirmat că simt în mod regulat nevoia de rugăciune și că 83% au crezut în rezultatele
rugăciunii (apud Spilka și Ladd, 2013). În cealaltă cercetare, tot despre rugăciune, s-au explorat
convingerile personale în ceea ce privește eficiența acesteia. Rezultatele, mai modeste, arată că 60 din
90 de participanți au crezut că rugăciunile personale au efecte, chiar experimentate de ei înșiși (Pratt,
1910/11).
Însă „profeția” optimistă a lui Edward Schaub (1922) cu privire la viitorul strălucit al psihologiei
religiei, prin care le cerea cercetătorilor „să privească cu optimism înainte” (p. 397) nu s-a împlinit. Ce
explicații se pot da?

11
MIHAI CURELARU
 

Într-o evaluare a situației cercetării în psihologia religiei, la un deceniu după al doilea război
mondial, Strunk (1957) semnala declinul domeniului și indica trei posibile explicații. În primul rând,
considera el, a crescut, imediat după publicarea primelor lucrări de psihologie a religiei, interesul
teologilor pentru această arie de cercetare, ceea ce a condus la contribuții valoroase, dar adesea
marcate de apologie și de speculații. În al doilea rând, dezvoltarea psihanalizei a oferit o alternativă
foarte atractivă la interpretarea comportamentului religios; conceptele și mecanismele explicative
propuse de reprezentanții acestui curent de gândire, în frunte cu Freud, au atras atenția și au mobilizat
resursele în această direcție. În al treilea rând, o altă cauză a acestui declin a reprezentat-o impactul
major al behaviorismului asupra întregii cercetări interbelice, care s-a concretizat în excluderea din sfera
studiului a comportamentelor umane complexe, dificil de operaționalizat, în opinia acestora. Strunk
reproșa behavioriștilor că „faimoasa sau infama formulă S-R” este „ciudată și chiar ridicolă” atunci când
cercetarea științifică are ca subiect complicatul comportament religios (p. 287).
La acestea s-ar putea adăuga și altele, cum ar fi eșecul psihologilor de a separa psihologia
religiei de teologie, filozofie și istoria religiilor, schimbarea perspectivei publicului larg spre pozitivism,
precum și incapacitatea cercetătorilor de a integra mulțimea datelor empirice colectate în timp într-o
teorie coerentă (a se vedea pentru mai multe detalii evaluarea făcută de Beit‐Hallahmi, 1974).
Începând însă cu anii 70 cercetarea psihologică pe teme religioase revine. Revirimentul s-a
produs prin publicarea unor studii corelaționale care raportau asocieri pozitive între religiozitate și
diverse aspecte ale sănătății. Apoi studiile s-au extins asupra dezvoltării gândirii religioase a copilului,
experimentării efectelor rugăciunii, analizei factorilor convertirilor religioase contemporane, descrierii
patologiilor religioase individuale sau de grup etc. Recent, în ultimii 20 de ani, odată cu dezvoltarea unei
alte ramuri a psihologiei, înrudite cu disciplina tratată în cursul de față, cea pozitivă, s-au abordat teme
noi, foarte diverse și interesante, dintre care menționăm iertarea, înțelepciunea, recunoștința, smerenia,
mândria, invidia etc.

2.2. ABORDĂRI CLASICE ÎN PSIHOLOGIA RELIGIEI

Nu toate teoretizările și cercetările psihologice au urmat curentul principal al evoluției psihologiei

religiei, așa cum l-am prezentat mai sus. Unii autori au dezvoltat concepții originale și s-au remarcat ca
vârfuri ale reflecției psihologice în domeniu, dificil de integrat în tendința generală comună. Dintre
aceștia am selectat câteva nume foarte influente, considerate astăzi clasice, cu contribuții majore în
ceea ce privește înțelegerea psihologică a originii și manifestării individuale sau colective a religiei.

2.2.1. Sigmund Freud

Freud considera că religia și reprezentările sale sunt iluzii, creații culturale, bazate pe dorința
împlinirii unor nevoi presante, urgente, ale omenirii. Credința în Dumnezeu reprezintă, așadar, o
încercare a oamenilor de a controla viața colectivă și de a explica și stăpâni fenomenale naturii, acestea
din urmă fiind percepute, mai ales în perioadele de început ale civilizației, ca traumatizante. Dar nu
numai la nivel colectiv, ci și la cel individual, religia este o modalitate de răspuns la anumite nevoi. În
acest sens, Freud susținea că sentimentul terifiant al neputinței din copilărie, care naște nevoia de
protecție și dragoste parentală, reapare constant la vârsta adultă. Precum copilul, adultul va simți
această nevoie de a fi protejat în fața pericolelor vieții și de aceea va adopta imaginea atotputernică a
unui tată, în persoana lui Dumnezeu. Siguranța personală, ordinea lumii, stabilitatea, dreptatea,
prelungirea existenței sufletului după moarte și alte dorințe/nevoi ale ființei umane își găsesc rezolvarea,
după Freud, în iluzia existenței unor divinități protectoare (Freud, 1927/2000b; Freud, 1930/2000e).

12
  
PSIHOLOGIA RELIGIILOR

PERSONALITĂȚI
Sigmund Freud (1856-1939), medic neurolog austriac, a fost fondatorul psihanalizei, o vastă teorie
asupra dinamicii psihice interne, precum și o formă de terapie și un mod original de interpretare a
culturii și societății. Scrierile sale despre aparatul psihic uman, refulare,
sexualitatea copilului, libido și altele asemenea, au fost unele dintre cele
mai influente lucrări ale secolului al XX-lea.Principalele publicații ale lui
Freud pe teme religioase sunt următoarele: Acțiuni compulsive și practici
religioase (1907/1999),Totem și tabu (1913/2000c), Viitorul unei iluzii
(1927/2000b), Disconfort în cultură (1930/2000e) și Moise și religia
monoteistă (1939/2000d). Concepția freudiană asupra religiei a
demonstrat o mare influență și stabilitate, în ciuda modificărilor teoriei
psihanalitice survenite în timp (Hood, 1992).

Religiile conduc la un soi de compromis deoarece permit omului, pe de o parte, să-și recunoască
starea de fragilitate și vulnerabilitate în raport cu realitatea (și pericolele ei), iar pe de altă parte, să
mențină controlul și sentimentul superiorității asupra acestei realități. Din păcate, considera Freud,
omenirea plătește un preț, acesta fiind asumarea unei iluzii care este religia. Concret, acest preț se
traduce prin fixarea „violentă” într-un infantilism psihic și integrarea într-un „delir de masă”, care este
religia (Freud, 1930/2000e).
În ceea ce privește ritualurile religioase, Freud susținea că acestea reprezintă o formă de nevroză
obsesională universală deoarece se observă, din perspectiva sa, similarități între respectarea lor și
acțiunile obsesive ale nevroticilor. De exemplu, un nevrotic își va organiza viața prin intermediul unor
ritualuri securizante, compulsive, cum ar fi, de exemplu, un anumit ceremonial al servirii mesei, al
pregătirii pentru culcare, al așezării la masa de lucru etc. Abaterile de la aceste ritualuri creează stări de
anxietate, neliniște, frică de consecințele nerespectării lor și vinovăție la încălcarea prescripțiilor
acestora. La fel se întâmplă, consideră Freud, și cu ceremonialurile și practicile religioase (slujbe,
rugăciuni publice sau individuale, perioade de post, abstinență sexuală etc.), neîndeplinirea lor
generând aceleași sentimente negative („angoasă morală la neglijare”). În plus, se observă și alte
paralele: nevoia de conservare sau de protecție a ritualului în fața perturbărilor de origine externă,
atenția și scrupulozitatea la detalii, ca și tendința de sporire treptată a complexității ritualului (Freud,
1907/1999).
Despre biserică, Freud scria că aceasta este, ca și armata de altfel, o instituție artificială,
deoarece coeziunea ei este menținută printr-o constrângere exterioară, foarte rezistentă la schimbare.
Oamenii nu sunt întrebați cu privire la aderența lor la o astfel de „masă” (prin naștere aparțin bisericii),
iar încercările de ieșire sunt condamnate sever. În biserică, Hristos apare ca un „frate mai mare, blând
și iubitor, care suplinește prezența tatălui”. La fel ca în armată, fiecare credincios este atașat libidinal pe
de o parte de cel din frunte (Hristos sau comandant, în cazul armatei), iar pe de altă parte de ceilalți
membri ai grupului (frați sau camarazi) (Freud, 1921/2000a). Fiind o structură umană artificială, cu
timpul biserica, crede Freud, se va dezagrega.
Perspectiva freudiană asupra religiei este în totalitate negativă. Freud considera că omenirea va
renunța în timp la credințele religioase și va înlocui exigențele sociale ale acesteia cu explicații
raționale. De exemplu, porunca „să nu ucizi”, care a fost promovată de religie ca o opreliște împotriva
instinctului de a suprima viața unui semen în anumite circumstanțe, poate fi, într-o societate civilizată,
asumată pe baze raționale.

13
MIHAI CURELARU
 

2.2.2. Carl Gustav Jung

Religia este, din perspectiva lui Jung, pe de o parte o „observare atentă și conștiincioasă” a
numinosului4 (dar într-o formă pasivă, dependentă de voința acestuia de revelare), iar pe de altă parte,
o „luare în considerare și o observare a anumitor factori dinamici, interpretați ca puteri”, cum ar fi
spiritele, demonii, zeii etc. Religia reprezintă o atitudine umană specială transformată prin
experimentarea contactului cu numinosul (Jung, 1934-55/2003).
Religia, scria Jung, nu este o mărturisire de credință și nici o abordare confesională a experienței
spirituale. Pentru el, confesiunea (catolică, reformată etc.) reprezintă o formă codificată,
instituționalizată, dogmatizată, sanctificată și încremenită a unor experiențe spirituale primordiale.
Perspectiva sa asupra confesiunii nu este însă negativă, deoarece el consideră că aceasta furnizează
cadrul concret prin care pot fi retrăite respectivele experiențe religioase primordiale (Jung, 1934-
55/2003).
Un concept fundamental în gândirea lui Jung este cel de inconștient colectiv. Conținutul acestuia
este format din arhetipuri, care reprezintă forme („șabloane”) sau idei înnăscute, modalități permanente
și apriorice de reprezentare (Jung, 1951/2003), cadre preexistente cunoașterii și experienței, cu rol
structurant în existența umană. Arhetipurile sunt forme care dau naștere la reprezentări ce pot fi
diversificate în detaliile lor, fără a-și pierde însă modelul de bază. Prin urmare, arhetipurile au caracter
formal, universal și invariabil, dar ele sunt capabile să poarte, ulterior, conținuturi concrete, sub forma
unor imagini semnificative (Jung, 1934-55/2003). Arhetipurile nu pot fi cunoscute în sine deoarece sunt
forme fără conținut, deci ireprezentabile, însă pot fi recunoscute în manifestările, vizualizările sau
concretizările acestora, adică în imaginile și ideile arhetipale. Există o serie de arhetipuri care reprezintă
teme fundamentale, motivații de bază ale celor mai diverse manifestări ale naturii umane (ritualuri, vise,
creații artistice etc.): imaginea arhetipală a înțelepciunii, a eroului, a masculinității, a divinității etc.

PERSONALITĂȚI
Carl Gustav Jung (1875-1961) a fost un psiholog și psihiatru elvețian,
fondator al psihologiei analitice. Jung a propus și a dezvoltat concepte
care au influențat gândirea psihologică, științele religioase, literatura și
alte domenii conexe. Dintre acestea amintim: inconștientul colectiv,
arhetipul, anima, animus, umbra etc. În domeniul psihologiei religiei
contribuțiile sale apar în lucrări precum: Arhetipurile și inconștientul
colectiv (Jung, 1934-55/2003), Psihologia religiei estice și vestice (Jung,
1938/2010), Aion. Contribuții la simbolistica sinelui (Jung, 1951/2003).

Din perspectiva vieții de zi cu zi, arhetipurile sunt manifestările cele mai profunde ale sinelui
inconștient, organizatori inconștienți ai ideilor noastre, funcționând ca matrici care determină
(structurează, orientează) gândirea și activitatea umană, în planul moral-comportamental, oferind
posibilități tipice de percepție și acțiune (Jung, 1934-55/2003). Psihicul nou-născutului nu este tabula-
rasa, ci are grefate încă de la naștere influențe ale inconștientului colectiv, formele arhetipale, ceea ce
determină anumite similarități în experiențele și reprezentările ulterioare ale acestuia în lume.
Religia, prin caracterul său universal este o manifestare a inconștientului colectiv, acesta
caracterizându-se, așa cum am arătat, prin impersonalitate și universalitate. În fiecare ființă umană
există un soi de instinct religios (o capacitate intrinsecă naturii umane) care se manifestă ca o chemare,
o căutare spre ceva sau cineva ce depășește natura sau puterea umană. Credințele religioase sunt
relaționate unor arhetipuri, cum ar fi cel al Mamei (cu imagini concrete ale zeităților fertilității, Fecioara
Maria etc.), ale Copilului (Moise, Hristos) sau ale Eroului (David). Ansamblul figurilor arhetipale este
                                                            
4Termen folosit pentru componentele iraționale ale categoriei religioase „sfânt”, din care a fost eliminat conținutul moral. [Cf.
it.numinoso].

14
  
PSIHOLOGIA RELIGIILOR
R

completaat de animalee arhetip, caa de exempluu, balaurul, șarpele

ș și dee evenimentee arhetipale, cum ar fi
naștereaa, căsătoria saus moartea.
Duumnezeu este, după Junng, un arhetiip, o matricee după care omul își form mează orice idee sau
imagine despre divinitate. Din perspectivă arhhetipală, Dum mnezeu nu poate fi cunosscut, este impersonal,
dincolo de concepteele de spațiu și timp, este e etern șii transcendeent existențeei. Cu toate acestea,
arhetipull divin este o realitate psihică
p inconștientă, intrinnsecă omuluui, care se m manifestă înttr-o mare
varietatee de imagini șiș simboluri reeligioase.
Hrristos este, înn concepția lui
l Jung, un „mit viu al cuulturii noastree”, un arhetipp al sinelui pssihologic.
El este o entitate divină, celestăă, întruchipânnd pe omul transfigurat, neatins de păcat. În oppoziție cu
acesta se află o altă imagine, carre întregește sinele, a Anticristului, caare corespundde arhetipuluui umbrei,
„jumătateea întunecattă a totalitățiii omenești”. Sunt contrarrii aflate într--o relație connflictuală: ideealului de
ascensiuunea spirituaală i se oppune pasiunnea materialistă, presiunea existennței mundane (Jung,
1951/20003).
Sinele psiholoogic este un concept trannscendent, ale cărui atribbute sunt situuate pe douăă axe ale
contrariilor. Revenindd la Hristos, Jung arată că individuaalitatea sa see exprimă prrin patru caraacteristici
sau atribbute, două ținând
ț de ummanitatea saa (irepetabilitate și uniciitate), iar doouă de divinnitatea sa
(eternitatte și generalitate). Sinelee psihologic are
a aceleași atribute, carre pot fi repreezentate pe două d axe
ale contrrariilor, ca în figura de maai jos:

2.2.3. Erich Frromm

Reeligia este o nevoie inereentă ființei umane, o dom minantă a exxistenței acessteia, considera Erich
Fromm. Prin natura sa, s omul estee așadar religgios, dar nu acest
a fapt este esențial. Important estte tipul de
religie îm
mpărtășit, fie unul care coonduce la draagoste, fie altul care deteermină distruggerea semennilor. „Noi
suntem ceea
c ce adorrăm, iar ceeaa ce adorăm ne motiveazăă comportam mentul”, scria Fromm (19776/2013).

PERSONALITĂȚI
P
Erich Froomm (1900-11980) a fost unu filosof umanist, psiholoog și psihanaalist
americann de origine germană, profesor
p la Michigan
M Staate Universityy și
New Yoork Universiity. A fost interesat de aplicarea psihologiei și
psihanalizei la rezolvvarea probleemelor societtății. Dintre lucrările în care
c
acest autor
a trateazză fenomennul religios, menționăm m următoareele:
Psychoaanalysis and religion (19550), Arta de a iubi (1956/1995) și A avea
sau a fi?? (1976/2013)).

Auutorul nu situuează acestee afirmații înttr-un cadru clasic

c (tradițioonal) al definnirii religiei, ca
c sistem
ideatic și
ș practic com mportamentaal, organizat în jurul ideii de Dumnezzeu, al unor zei sau idoli. Fromm
propune o perspectivvă mai largăă, în care relligia este „orrice sistem comun
c de gâândire și acțiiune care
oferă un cadru individual de orieentare și un obiect de deevoțiune”, asumat de un grup uman (Fromm,

15
MIHAI CURELARU
 

1976/2013, p.172). O astfel de definiție a religiei, intenționat elaborată nespecific, permite includerea
unei mari diversități a „obiectului” venerării: de la zei, sfinți, strămoși sau animale (ca în religia clasică),
la națiune, lider diabolic, clasă socială, partid politic, bani sau succes.
În ceea ce privește religia tradițională, scria Fromm, oamenii contemporani tind să se „refugieze”
în aceasta nu pentru a-și asuma un act de credință, ci mai degrabă pentru a scăpa de îndoieli, de
temeri și de eșecul existenței. Nu din devotament frecventează ei biserica, ci dintr-o nevoie de siguranță
(Fromm, 1950).

DE REȚINUT
În ceea ce privește psihologia religiei, se pot deosebi următoarele etape distincte de dezvoltare: (1)
începuturile disciplinei – perioada în care s-au realizat primele cercetări semnificative (a doua jumătate
a secolului al 19-lea); (2) etapa de delimitare de psihologia generală și de conturare a propriilor
obiective (primele trei decenii ale secolului al 20-lea) – editarea primelor manuale; (3) perioada
declinului cercetării (1930-1970); (4) redescoperirea interesului și reluarea cercetării în domeniu (1970-
2000); (5) Diversificarea temelor de cercetare sub impactul psihologiei pozitive (2000-prezent).

16