Vinovatie, ego si 

suflet

De prea multe ori ne considerăm vinovaţi pentru ceilalţi şi credem că nu merităm să fim iubiţi. De
prea multe ori uităm că nu există responsabilitate 100% doar a unei singure părţi. De prea multe ori
credem cu naivitate că nu poate fi iertat nici de noi şi nici de alţii ceea ce am făcut. De prea multe ori
încetăm să ne iubim aşa cum suntem şi să vedem în greşelile noastre doar lecţii prin care evoluăm.

Cum nimeni nu e responsabil însă decât pentru el însuşi, nu există culpabilitate totală faţă de
altcineva. Atragem exact acele persoane şi situaţii care rezonează perfect, în oglindă, cu atitudinile
noastre, bune sau rele, din ego sau din suflet. De aceea, motivaţia care stă la baza unei „greşeli” este
întotdeauna împărţită între cele două părţi care au fost implicate în acel proces aproape egal. Un
procent de 50%-50% s-ar apropia mai mult de realitate.

Nu îţi pot face nimic din ceea ce tu nu vrei, din ceea ce tu nu accepţi (conştient sau nu). Nu poţi primi
nimic de la mine din ceea ce tu nu cauţi. Şi invers. Eu îţi ofer exact ceea ce pot şi am de oferit în
relaţia cu tine. Ne oglindim perfect.

Cum aş putea atunci să te acuz numai pe tine pentru responsabilitatea relaţiei dintre noi? Cum aş
putea să te consider doar pe tine vinovat de ceea ce mi se întâmplă mie? Sau reversul, cum aş putea
să cred că doar eu sunt vinovat de ceea ce se petrece în mintea ta? Cum pot să iau doar pe umerii
mei povara ta? Ambele situaţii sunt privite naiv şi dintr-o singură extremă, a egoului, care crede că
prin critică putem schimba lucrurile în bine. Căci egoul e convins că, dacă iubeşti totul aşa cum e, nu
vei mai învăţa niciodată să te schimbi. Şi atunci te ţine în frică, amintindu-ţi mereu de greşelile din
trecut.

Credinţa inimii însă e diferită. Ea ştie că totul funcţionează numai prin iubire şi acceptare
necondiţionată. Ea priveşte criticile egoului ca pe ale unui copil naiv, cu înduioşare. Ea are
înţelepciunea de a cunoaşte adevărul din dragoste, nu din frică. Inima vorbeşte limbajul universal;
egoul pe cel individual. Inima vorbeşte despre unire, egoul despre competiţie. Nu te poţi uni cu
ceilalţi la nivel mental; ai nevoie de inimă.
Şi chiar dacă la nivel de ego nu suntem de acord cu ceilalţi şi nu ne putem iubi pe noi înşine, la nivel
de inimă, iubim totul aşa cum e.

De aceea, a vorbi despre culpabilitate într-o situaţie ne situează în afara adevărului şi este esenţial să
căutăm mereu să ne conectăm la inimă, suflet, Dumnezeul din noi, uitând de ego sau raţiune. O
modalitate simplă de a şti dacă suntem conectaţi la sinele nostru plin de iubire este aceea de a
verifica starea în care ne aflăm în acea situaţie. Mă simt bine sau, din contră, trist, furios, anxios?
Orice senzaţie neplăcută, de durere „sufletească”, este de fapt durerea egoului care nu poate
accepta lucrurile aşa cum sunt ele.

Când suferim, suntem în ego, în totală ignoranţă, deconectaţi complet de la Dumnezeu şi suflet; când
iubim, suntem fericiţi, acceptăm situaţiile şi oamenii aşa cum sunt fără să ne doară, înseamnă că
suntem conectaţi la ceea ce suntem cu adevărat. Când ne doare ceva, egoul are putere asupra
noastră; când ne simţim bine, sufletul deţine puterea.

Când trăim prin ego, suferim mereu, pentru că el nu ştie, nu are înţelepciunea de a accepta viaţa aşa
cum e; el se cramponează de experienţele trecute, de amintirile dureroase şi se teme că am putea
păţi ceva similar în viitor. Măsurile de precauţie sunt luate aşadar de ego, nu de suflet.

Sufletul ştie întotdeauna că ne aflăm la momentul şi locul potrivit şi că, din punct de vedere spiritual,
totul e perfect, adică dacă nu am ajuns la pace este pentru că egoul e încă destul de puternic. Şi ne
aşteaptă, din dragoste pentru noi, să facem acest pas.
Practic, toate experienţele noastre dureroase se repetă mereu şi mereu, până când avem capacitatea
de a ne învăţa lecţiile şi de a vedea altceva în ele.