Corectarea ticurilor la copii

Ticurile sunt mișcări sau verbalizări rapide, involuntare (nu pot fi controlate), recurente, neritmice și
repetate, care dispar în timpul somnului sau în timpul desfășurării activităților relaxante și se
accentuează la emoții, momente de tensiune, stări de anxietate și oboseală.  Aceste mișcări
involuntare, bruște și adesea caracterizate prin repetiția caricaturală a mișcărilor normale ale feței,
membrelor, gatului, umerilor etc. sunt doar un simptom, subliniind o manifestare exterioară ce
maschează o tulburare. Nu sunt ele însele o afecțiune și de aceea este necesară depistarea cauzei lor.
Există ticuri de origine neurologică, a căror cauză este organică, și ticuri psihogene, a căror cauză
este un conflict inconștient, o traumă psihică.

De ce apar ticurile?
 

Ticurile sunt însoțite de anumite atitudini din partea copilului. Suferința interioară nu poate fi
ascunsă, dar nici exprimată. În acest context, ticul apare ca un compromis salvator între a arăta și a
nu arăta. Sigur că este o manifestare inconștientă, copilul neavând nicio contribuție conștientă la
producerea sau alegerea ticurilor, care apar fără ca el sa vrea.
Pot exprima supunere nedorită, nervozitate sau agresivitate inhibată, revoltă, tensiuni familiale sau
probleme afective etc.

Pentru a ne da seama de ce au apărut sau ce anume le provoacă, este necesar sa fim foarte atenți la
manifestările copilului, la momentele în care ticurile apar.

Cum se corectează ticurile la copii?

 

La început părinții observă noile mișcări și încearcă sa corecteze copilul. Puțini își dau seama în
această fază că „ceva nu e în regulă”. Ei ceartă copilul, râd de el, îi interzic respectivele gesturi. Unii
încearcă să-l liniștească, îl întreabă de ce reacționează așa, dar copilul nu poate da detalii, pur și
simplu nu se poate abține.Puțini corelează la început starea emoțională a copilului cu apariția
ticurilor. Dacă ticurile au cuprins zona ochilor (clipit des, strâns ochii, frecat pleoapele) merg cu el la
oftalmolog, dacă ticul este de pildă dresul vocii, tusea sau trasul nasului, copilul ajunge la ORL. După
ce cauzele organice au fost eliminate, părinții ajung cu copilul la psihiatru sau neurolog. Nici aici
lucrurile nu sunt simple și copilul se poate alege cu un tratament medicamentos care nu va rezolva
cauza apariției ticului.
Toate acestea din dorința și graba de a nu mai vedea copilul „făcând așa”, de unde ne dăm seama
că ticurile produc o mare anxietate în rândul adulților din jurul copilului.
Așadar, chiar dacă vă enervează, exasperează sau sperie ticul copilului, nu vă grăbiți cu
medicamentele! Încercați mai întâi să vă păstrați calmul, să nu interpretați în manieră catastrofică, să
vorbiți cu copilul fără să-l certați, fără să-l învinovățiți, fără să-i oferiți recompense „dacă reușește să
se abțină”, fără să-l pedepsiți, ci doar ca să aflați ce simte, ce-l nemulțumește, ce-l îngrijorează, ce
părere are el despre ceea ce i se întâmplă. Firește că nu e așa de simplu cum pare, dar e important
să comunicați cu el, să empatizați, să conștientizați că e deranjant și pentru copil, că nu el își dorește
să facă așa, să nu va prefaceți că nimic nu se întâmplă sau că nu observați, ca „este doar o prostie”.
Copilul poate ajunge sa vorbească despre o eventuală sperietură, nemulțumire, îngrijorare, conflict,
chiar întâmplare de la școală sau grădiniță de care nu știți și care este, de fapt, cheia problemei. Nu
uitați că cel mic este cel care poate ști cel mai bine ce se petrece cu el!
Recomandat este să mergeți la psiholog, astfel încât copilul să poată începe psihoterapia. Este
important să nu aveți așteptări exagerate sau să vă imaginați că problema se va rezolva repede. De
multe ori avem nevoie de tot atâta timp pentru eliminarea ticului de cât timp a fost nevoie ca el să se
manifeste. În funcție de implicarea și colaborarea părinților, de vârsta copilului, de capacitatea sa de
exprimare (în cuvinte, în desen sau joc), vor apărea schimbări în evoluția ticului. Copilul va aduce la
lumină, ajutat de psihoterapeut, motivul apariției acestui simptom.
În mod deosebit, în cazul ticurilor este nevoie de multă răbdare, este necesară luarea la cunoștință și
modificarea obiceiului. Psihoterapia atent dirijată, cu implicare atât din partea părinților, cât și din
partea copilului, ajunge la cauzele problemei. Părinții participă și ei la rezolvarea problemei și își dau
seama că simptomul copilului este manifestarea unei alte probleme din familie (un deces, un divorț,
nașterea unui frate etc). Copilul este simptomul familiei.