Anxietatea de separare la copii si adolescenti

Interventii psihologice eficiente

Este normal ca un copil sa se simta nesigur sau temator atunci cand este separat de parintii sau
ingrijitorii sai. De regula, aceste sentimente se diminueaza odata cu dezvoltarea, pe masura ce
copilul capata mai multa incredere in sine. Anxietatea de separare reprezinta un raspuns adaptativ
normal pentru copil de la nastere pana in jurul varstei de 4 ani si, de asemenea, in momentele de
tranzitie de la viata de acasa la viata sociala (inceputul gradinitei, al scolii, primele excursii,
tabere etc.). De regula, disconfortul resimtit de copil se diminueaza daca este ajutat sa se
linisteasca, iar atentia ii este redirectionata catre alte activitati. Daca aceasta teama de separare
persista insa si dupa varsta de 5 ani si afecteaza activitatile zilnice ale copilului (ex. refuza sa
mearga la scoala, sa doarma singur, sa doarma la prieteni, sa plece in excursii sau tabere fara
parinti, etc), atunci este posibil sa sufere de anxietate de separare.

Anxietatea de separare este o problema frecvent intalnita: aproximativ 12% dintre copii sufera
de aceasta problema, inaintea varstei de 18 ani. Avand in vedere ca jumatate dintre copiii cu o
tulburare de anxietate, vor continua sa experimenteze probleme de anxietate si la varsta adulta,
este important ca aceasta problema sa fie identificata timpuriu si adresata specialistului.

Anxietatea de separare poate sa interfere severe cu viata copilului si sa-i restrictioneze accesul
la activitatile obisnuite. Izolarea sociala, dificultati in dezvoltarea si mentinerea prieteniilor,
refuzul de a merge la scoala sau dificultatea de a obtine rezultate scolare bune, sunt doar cateva
dintre problemele asociate cu anxietatea de separare. Deseori, copiii cu anxietate de separare par
tristi, retrasi si apatici.

Riscul major al debutului acestei tulburari, se manifesta in 3 etape de varsta: intre 5-6 ani, 7-9
ani si 12-14 ani.

Cum se manifesta?

Anxietatea de separare se manifesta prin frica intensa, insotita de modificari fiziologice

(palpitatii, accelerarea respiratiei, incordare musculara, etc) si comportamentale (plans, se agata
de parinti, etc), ce apare ca raspuns (reactie) la separarea de parinti sau de alta persoana
importanta pentru copil. Uneori, aceasta reactie poate sa apara si ca raspuns la separarea de casa
(ex. plecare in vacanta).

Simptomele anxietatii de separare se manifesta in plan fiziologic, cognitiv, emotional si

comportamental.
Simptomele fiziologice pot reprezenta un bun indiciu pentru parinti, in a identifica anxietatea de
separare. Copiii si adolescentii cu aceasta problema prezinta dureri de cap, greata, varsaturi,
dureri de stomac, ameteala, batai puternice de inima, dereglarea respiratiei sau alte simptome
fizice specifice starii de anxietate. De regula, aceste simptome apar inainte de preajma
momentului separarii, si sunt absente in momentele in care copilul este cu parintii - de exemplu,
apar in diminetile in care copilul trebuie sa mearga la scoala, dar sunt absente in zilele de
weekend, cand copilul sta acasa cu parintii.
In plan cognitiv apar o serie de ingrijorari si ganduri anxioase legate de separare si de a fi singur;
unii copii, de varsta mai mica, nu reusesc sa identifice aceste ingrijorari sau ganduri, insa copiii
mai mari sau adolescentii pot spune ca se tem ca se va intampla ceva rau, fie lor, fie cuiva unei
persoane apropiate (parinti sau ingrijitori).

Cele mai frecvente ingrijorari ale copiilor care sufera de anxietate de separare, sunt:
* Daca mama sau tata patesc ceva grav?
* Daca mama / tata uita sa ma ia de la gradinita / scoala?
* Daca ma pierd si nu mai stiu sa ajung acasa?
* Daca ma rapeste cineva?
* Daca mi se face rau si mama nu e acolo sa ma ajute?

In plan emotional, aceste ganduri provoaca o stare intensa de teama si nesiguranta.

Copiii mici se manifesta prin crize de plans, tipete, tavalit pe jos sau agatarea de parinti atunci
cand anticipeaza sau trec prin momentul separarii. Ei au dificultati de a dormi sau a adormi
singuri, si au cosmaruri legate de separarea sau chiar moartea celor dragi. Deseori, copiii cu
anxietate de separare vor spune: "Nu ma lasa singur!", "Unde pleci?" "Te rog, nu pleca!", "Te
implor, nu ma lasa!". De asemenea, ei pot refuza sa stea singuri intr-o camera, sa stea la gradinita
sau scoala sau sa participe la alte activitati (inot, dans, activitati de grup, etc) in absenta
parintilor.

Desi anxietatea de separare este intalnita mai degraba la copii, si adolescentii pot trece prin
aceasta problema, in special ca raspuns la unele schimbari (ex mutatul in alt oras sau la alta
scoala), sau situatii stresante (ex. divortul parintilor sau decesul cuiva apropiat). In plan
comportamental, se pot observa urmatoarele modificari:
* Adolescentul refuza sa mai mearga la scoala fara ca un parinte sau o alta persoana de
incredere sa fie acolo
* Refuza sa mearga sa doarma la prieteni apropiati
* Nu mai poate sa plece in excursii sau tabere fara un parinte
* Refuza sa mai mearga singur cu mijloacele de transport

Ce e de facut? Interventia in anxietatea de separare

Daca identificati comportamentele si plangerile descrise mai sus la copilul dvs sau va sunt
semnalate de educatoare, cadrul didactic sau consilierul scolar, adresati-va unui specialist pentru
o evaluare corecta; acesta va culege de la dvs date despre istoricul problemei, evolutia ei, factorii
de mentinere, severitatea simptomelor si va stabili impreuna cu copilul si cu dvs un plan de
interventie.

Cateva principii de baza in interventia asupra anxietatii de separare:

1. Parintii joaca un rol crucial in tratamentul anxietatii de separare, experienta noastra dar si a
altor practicieni, sugerand ca gradul de motivatie, implicare si disponibilitate a acestora
constituie o conditie a unei interventii reusite.
2. Regula de aur in tratamentul anxietatii de separare, ca si in cazul altor forme de anxietate,
este expunerea gradata la situatiile temute, dupa crearea in prealabil a unei ierarhii a acestor
situatii. Principiile unei expuneri eficiente sunt durata (copilul trebuie sa ramana in situatia
temuta pana simte o diminuare a intensitatii anxietatii) si frecventa (pentru a reduce intensitatea
anxietatii, expunerea trebuie efectuata zilnic, pentru inceput).
3. La inceput copilul se va simti mai rau (expunerea la situatia temuta - separarea - va declansa
o intensificare a disconfortului emotional si a senzatiilor fizice), pentru ca apoi sa fie mai bine
(acestea scad in intensitate). Este important atat pentru copil, cat mai ales pentru parinti sa
cunoasca acest lucru pentru a intelege demersul terapeutic precum si dinamica manifestarilor
emotionale si comportamentale.
4. Mediul structurat si predictibil, creat de rutinele zilnice ale copilului (masa, igiena, somn,
petrecere a timpului liber), cresc gradul de control al copilului asupra activitatilor curente si
evenimentelor din viata sa, reducand incertitudinea si nesiguranta.
5. Validati emotiile copilului ("Inteleg ca iti este greu..."), in acest fel transmiteti copilului ca il
intelegeti si ca sunteti aproape de el. Aceasta metoda ofera pe de alta parte copilului un model
alternativ de a face fata anxietatii: in locul tavalitului pe jos si tipetelor, poate exprima verbal ce
simte. Este important sa nu ridiculizati trairile copilului si sa nu il certati pentru asta ("Esti un
fricos!", "Ma supar pe tine daca nu ramai la scoala!") sau sa-i minimalizati experienta ("E o
prostie! N-are de ce sa-ti fie frica, ce crezi ca o sa patesti, o sa te manance careva...!"). O
abordare suportiva este mult mai eficienta.

Anxietatea de separare, una din problemele emotionale cel mai frecvent intalnite la copii si
adolescenti, poate fi tratata cu succes prin metode de interventie cognitiv-comportamentale prin
colaborarea dintre psihoterapeut, copil si parinti.

Implicarea parintilor in tratamentul anxietatii copiilor

Cercetarile privind importanta includerii parintilor in tratamentul copiilor si adolescentilor cu

tulburari de anxietate, au crescut semnificativ in ultimii ani. Studiile au aratat ca adolescentii si
copiii au cele mai semnificative si de durata castiguri in tratamentul anxietatii, atunci cand
parintii sunt implicati activ in procesul de recuperare, acest lucru sporind eficacitatea
tratamentului si imbunatatind sansele de mentinere.

Unii specialisti (Ollendick si King) subliniaza ca parintii ar trebui implicati in calitate de co-
terapeuti in tratamentul copiilor si adolescentilor, avand rolul de a implementa acasa, in viata de
zi cu zi, procedurile stabilite impreuna cu psihoterapeutul si de a oferi copiilor lauda, incurajarea
si intarirea pozitiva a comportamentelor adecvate.

Din pacate insa, implicarea activa a parintilor in procesul de recuperare pare a fi mai degraba o
exceptie decat o regula in practica clinica. Desi parintilor le sunt oferite instructiuni privind
aplicarea unor reguli, rareori acestia sunt implicati activ in procesul terapeutic. Intrucat parintii
sunt printre cele mai importante persoane din viata unui copil, iar evitarile acestuia de a se
implica in anumite activitati din cauza anxietatii pot determina un disconfort ridicat intregii
familii, includerea parintilor in procesul de tratament ar trebui sa produca un mai mare beneficiu
clinic.

Pe masura ce un adolescent invata noi idei si tehnici pentru a gestiona mai bine anxietatea, este
foarte util ca parintii sa fie pe aceeasi "lungime de unda" cu acesta. Acest lucru poate fi realizat
invatandu-i deopotriva pe adolescent si parinti sai un "limbaj comun" privind cele mai eficiente
tehnici sau metode ce pot fi folosite in momentele de anxietate crescuta. De exemplu, o mama ar
putea sa-i sugereze unui adolescent sa "identifice gandurile automate" sau sa "identifice stimulii
declansatori" sau sa "nu evite emotiile"; toate aceste expresii fac parte din limbajul terapeutic, pe
care oamenii il dobandesc in terapia cognitiv - comportamentala.

Este important ca un adolescent sa invete cum sa faca fata anxietatii intr-un mod sanatos, insa
este de asemenea foarte important ca parintii sa stie cum sa ofere sprijinul cel mai eficient.
Faptul ca parintii iau parte la procesul terapeutic ii ajuta pe acestia sa invete cum sa procedeze in
viata de zi cu zi, petrecuta alaturi de copil, pentru a intari conceptele si tehnicile dobandite de
acesta in terapie.

Multi parinti ai caror copii sufera de tulburari de anxietate au dificultati in a gestiona propriile
lor emotii cand isi vad copiii in suferinta. Deseori acestia prefera sa-i lase pe copii sa evite
obiectele / situatiile / animalele, etc de care ei se tem, pentru a nu le crea copiilor un disconfort
emotional; din pacate insa, pe termen lung, prin evitari sau asigurari nepotrivite, parintii sunt
prinsi in cercul vicios al mentinerii anxietatii; ei vor observa cum copilul are tot mai multa
nevoie de asigurari si tinde sa evite mai multe lucruri, iar anxietatea lui va creste in loc sa scada,
asa cum ar dori). De aceea este important ca parintii ca parintii sa primeasca informatii despre
natura anxietatii si panicii, despre faptul ca anxietatea este normala si nu le va rani copilul, si
despre importanta non-evitarii (expunerii) la situatiile care creaza disconfort (teama, frica,
panica, etc).

Multi parinti resimt si faptul ca anxietatea i-a ajutat sa se apropie de copilul lor (adolescentul cu
o tulburare de anxietate este mai dispus sa petreaca timp cu parintii), si se tem ca odata ce copilul
va depasi aceasta problema, relatia lor se va schimba, iar copilul se va indeparta de ei. Acestia
trebuie ajutati sa descopere, impreuna cu copilul, noi modalitati de a relationa in absenta
anxietatii si a comportamentelor de asigurare sau evitare.