Szasz Szidonia

Facultatea de Psihologie Și Științe ale Educației,

Universitatea Dimitrie Cantemir, Târgu Mureș,
Anul 3, 2019

Rivalitatea fraternă și consecințele ei

Ceea ce nu știu părinții, este că toate relațiile interpersonale au drept punct comun conflictele
și fiecare părinte trebuie să știe că relația dintre fraâi nu face excepâie. Copiii se lupta între ei,
concurează unul cu altul, se enervează unul pe celălalt, îsi dispută teritorii și jucarii, iar toate
acestea duc invariabil la conflicte deschise, uneori cu țipete și îmbrânceli.
E important ca părinții să înteleagă și să ajungă, în final, la concluzia că dacă există aceste
conflicte, iar ei vor trebui să le îndure, ar fi bine să le transforme în oportunități de formare
pentru copii.

Ce este rivalitatea?Atunci când vorbim despre rivalitate, despre competiţia dintre fraţi,trebuie
să înţelegem că până la un anumit punct acest aspect al dezvoltăriicopiilor reprezintă o
componentă normală a drumului către maturizare.Gelozia fraternă este un amestec de mânie
şi teamă, rezultate din dorinţaunuia dintre copii de-a fi iubit cel mai mult de către părinţi şi
de-a nu pierdeiubirea lor la venirea unui nou frate. În rivalitatea fraternă însă, copilul
seconfruntă cu un simţământ de mânie, rezultat de data aceasta din dorinţa de a ficel mai bun,
de a câştiga în întrecerea cu fraţii sau cu ceilalţi, una dintre mizeleacestei dorinţe fiind şi
obţinerea iubirii părinţilor săi
Pentru aprecierea unui om este necesar să se cunoască împrejurările vieţii sale. Astfel, poziţia
pe care copilul a ocupat-o în rândurile fraţilor şi surorilor constituie una din numeroasele
împrejurări ale vieţii. Deci prim-născutul, mezinul sau al doilea copil reprezintă o poziţionare
a copilului, în spectrul familial, care poartă după sine deosebită încărcătură informaţională.
Noi toţi venim din copilărie cu anumite paterne comportamentale. Este vorba despre nişte
modele de conduită preluate, învăţate. Locul – poziţionarea în timp, în spaţiu a copilului –
determină alegerea paternului comportamental sau învăţarea anumitor paterne. Acest loc
cronologic determină relaţiile dintre fraţi, relaţiile copiilor cu părinţii; în mod special
afilierea, afecţiunea. Totodată relaţiile respective îl fac pe copil să ia o revanşă, să
compenseze deficitul de atenţie, fiecare făcând-o în felul său.
La o anumită vârstă, se exprimă sentimente diferite în aceeaşi manieră; astfel, copilul poate să
protesteze, să fie iritabil, plângăcios, agitat, fie pentru că e nenorocit sau trist, fie pentru că e
invidios, gelos sau umilit. Reacţiile comportamentale, afective nu se exprimă întotdeauna
direct. Cuvântul „gelos” exprimă insuficient complexitatea sentimentelor fraterne. Copilul
resimte în acelaşi timp o oarecare neplăcere când trebuie să cedeze altuia o parte din
avantajele care îi erau rezervate până atunci în exclusivitate. Nu se pot nutri sentimente de
dragoste absolut pure pentru un uzurpator şi se întâmplă să-i arate frăţiorului cu atât mai
multă afecţiune, cu cât copilul se simte mai ruşinat de „sentimentele rele” pe care le nutreşte
faţă de el şi de care încearcă să se ferească. în realitate, aceste sentimente nu sunt rele, ele
sunt fireşti şi nu devin rele decât datorită unor interpretări secundare. A. Adler vorbeşte
despre o gelozie exacerbată, care poate avea consecinţe tragice (cazul-limită al unei fetiţe de
opt ani care a săvârşit trei omoruri). „Frecvent se întâmplă ca o nouă naştere în familie să
producă o rivalitate fraternă, adică o concurenţă între copii pentru a obţine primul loc în
atenţia sau dragostea mamei (sau a unui alt membru din anturaj). Această rivalitate se
manifestă prin conduite pozitive de „punere în valoare” sau prin conduite de gelozie, de
agresivitate, de eşec şi de regrese (în special enurezis şi encoprezis)” . După cum susţine
Adler, o altă formă a acestui tip de relaţii, care poate să genereze manifestări de gelozie, este
rivalitatea excesivă dintre fraţi şi surori. Fata, impulsionată de sentimentul că este
desconsiderată, nu rareori reuşeşte ca, prin hărnicie şi voinţă, să-şi depăşească fratele, adesea
în complicitate cu natura care-i vine în ajutor, pentru că este ştiut că la pubertate fetele se
dezvoltă mult mai rapid decât băieţii, atât din punct de vedere corporal cât şi spiritual, pentru
ca ulterior această diferenţă să dispară treptat. Se pot trezi manifestări de gelozie în familiile
cu copii de ambele sexe.
Societatea noastră poate părea incorectă pentru o fată, care se poate revolta uşor văzând că,
aşa cum se obişnuieşte astăzi, venirea pe lume a unui băiat este salutată cu o bucurie
deosebită, el fiind tratat cu mai multă grijă şi dragoste şi având tot felul de alte avantaje, de
care fetele se văd lipsite. între un frate şi o soră poate să existe tot atât de bine o prietenie
afectuoasă, ca şi o rivalitate sângeroasă, întemeiată pe războiul dintre sexe .
Frăţiorul pe care-l adori şi frăţiorul pe care-l deteşti pentru că părinţii se ocupă prea mult de
el, coexistă în acelaşi înveliş trupesc, care poate cuprinde şi alte tipuri, mai mult sau mai
puţin efemere, de frăţiori, potrivit fluctuaţiilor împrejurărilor. Regăsim aici un fenomen care
aminteşte contradicţia dintre evidenţa senzorială şi evidenţa raţional semnalată. Gelozia se
manifestă în forme din cele mai diferite. O recunoaştem în trăsături ca suspiciunea, înclinaţia
de a spiona, de a se lua la întrecere, precum şi în permanenta teamă de a nu se vedea
desconsiderat. Care formă va predomina, depinde de pregătirea de care s-a beneficiat până
atunci în ceea ce priveşte viaţa socială. Poate exista o gelozie care se mistuie pe sine sau una
care se revarsă într-o comportare temerară, energică. La femeia înclinată să joace tare se
poate manifesta încercarea de a-şi obţine rivalul sau în speranţa de a-l încătuşa, de a-i îngrădi
libertatea, de a-i impune dominaţia sa. O metodă preferată de cei geloşi este aceea de a le fixa
reguli de conduită partenerilor. Urmând o linie psihică proprie, ei le impun celorlalţi o lege a
iubirii, de exemplu, izolându-i de lume, prescriindule unde şi ce să privească, ce şi cum să
facă, orientându-le întreaga gândire. Gelozia poate de asemenea să-şi servească scopul
denigrându-l pe celălalt, făcându-i reproşuri etc. Reacţiile pe care le provoacă apariţia unui
frate mai mic sunt de mai multe tipuri: în funcţie de diferenţa de vârstă, de asemănarea sau
deosebirea dintre sexe, de contextul familial, de prezenţa celorlalţi fraţi şi surori, precedenţi,
intermediari sau următori (şi numărul lor), situaţia nu se prezintă în acelaşi fel. Pentru fratele
cel mai mare al treilea frate reprezintă o revanşă luată asupra celui mai mic. E de la sine
înţeles că cei din minoritate să fie apreciaţi drept cei dificili, de către cei din majoritate. Dar
uneori există câte un băiat sau câte o fetiţă, care se află în situaţia unor izolaţi, de exemplu
între „cei mari” şi „cei mici”, şi caracterul copilului se resimte din această cauză. El se
„închistează” oarecum; el este împotriva tuturor, în afara cazului când a găsit un derivativ
într-o activitate cu totul personală şi care nu pretinde nici o colaborare. Copiii cred lesne că
sunt preferaţi fraţii şi surorile lor, întrucât miza luptei o constituie, aproape întotdeauna, sub o
formă ascunsă, dragostea părinţilor. Astfel în lipsa părinţilor relaţiile dintre ei iau o altă
formă, manifestând o înţelegere exacerbată. Aceasta se întâmplă tocmai din cauza absenţei
părinţilor şi pentru că, în consecinţă, miza dispăruse de la orizont . Mitrofan susţine că
rivalitatea fraternă în sens larg se constituie iniţial în raport cu mama la naşterea unui frate
sau a unei surori, faţă de care se conturează reacţia de gelozie, ajungându-se uneori până la
agresiune fizică şi chiar la uciderea fratelui.
Rivalitatea fraternă generează ori reacţii agresive ori reacţii dimisionare, cu valoare de eşec .
„Locul pe care îl ocupă copilul în cadrul familiei îşi lasă amprenta în relaţiile dintre fraţi” .
Astfel, primul copil este perceput de către ultimul ca fiind „un dumnezeu”, activităţile
întreprinse de primul servind drept exemplu pentru cel mai mic. Primul copil este cel care are
grijă de fratele mai mic, ceea ce generează invidia şi repulsia faţă de mezin.
Relațiile dintre fraţi sunt dominate şi influenţate de gen. băiatul îşi urăşte sora, deoarece tata
manifestă un comportament agresiv faţă de mama copilului. Autoarea descrie un exemplu în
care surorile se aflau în relaţii foarte bune. Pentru a-l ajuta să îşi ocupe un anumit loc în
familie şi pentru a împiedica legăturile prea distante între cei mari şi mezin, trebuie uneori să
vă impuneţi să îl scoateţi de sub tutela dumneavoastră cât mai repede. Numai în cazul în care
diferenţa dintre mezin şi fraţii mai mari este mare, se vor naşte reacţii de invidie din partea
ultimilor, pentru afecţiunea deosebită pe care o purtaţi celui mic. Mezinul va suferi sigur din
cauza acestei invidii şi o va găsi nedreaptă. în cel mai rău caz, poate lua chiar decizia de a se
desparţi de familie pentru a nu mai fi ţinta invidiilor. Toată lumea este de acord că naşterea
primului copil produce o mare schimbare în viaţa părinţilor lui, iar venirea pe lume a celui
de-al doilea copil duce la schimbări importante în viaţa în viaţa membrilor familiei. Uneori,
acestor schimbări nu se acordă atenţia cuvenită. “Aşa cum am procedat cu primul, vom
proceda şi cu al doilea”, spun parinţii ignorând un fapt esenţial – al doilea copil este diferit de
primul. Relaţiile fraterne au un rol important în procesul devenirii personalităţii, contribuind
la formarea unor structuri atitudinal-relaţionale necesare pentru adaptarea şi integrarea în
relaţiile extrafamiliale.
Relaţia între fraţi este puternic influenţată şi de temperamentul fiecărui copil. Dacă fraţii au
temperamente diferite (de exemplu un copil vrea să iasă să se joace afară, iar celălalt copil
vrea ca părintele să-i citească o carte), ei bine, această diferenţă nu ţine de rivalitate, ci de
nevoi. Să ţinem cont şi de acest lucru atunci când ai nostri copii au păreri diferite.
Relaţia între fraţi este influenţată şi de compatibilitatea tipului de temperament. Vorbim de un
copil cu un temperament introvertit sau extrovertit. Energia lui se poate îndrepta spre interior
sau spre exterior. Aici este mai mult decat comportament. Cu temperamentul ne naştem.
Temperamentul se moşteneşte şi oricât ne-am dori nu prea putem schimba decât foarte puţin.
Dacă al meu copil nu vrea să se joace cu mingea cu fratele lui care îşi doreşte acest lucru
foarte mult, ei bine acest lucru ţine de temperament, şi nu de rivalitate. Să reţinem: doi copii
cu temperamente diferite comunică într-un fel în timp ce doi copii cu acelaşi temperament
comunică mult mai usor.
De obicei, aceste rivalități apar la copiii mai mici.Odată cu începutul adolescenței, relația
fraternă se poate schimba.Adolescența este perioada esențială pentru schimbarea care apare
ca rezultat atât al dezvoltării fiziologice, cât și al noilor oportunități sociale(liceu, privilegii
noi, responsabilități noi etc.).Copiii vor vrea de obicei să-și modifice identitatea existentă și
se bucură că devin adolescenți, iar pentru ei , de acum încolo, ceva va fi altfel.
Rivalitatae fraternă poate reprezenta chiar și un complex din partea copilului.
C.G.Jung (1933) defineşte complexul ca fiind un „element nuclear” purtător al unei
semnificaţii; sustras voinţei conştiente, el este inconştient şi incontrolabil. O serie de asociaţii
din acest nucleu provin în parte din dispoziţiile personale înnăscute şi în parte din
experienţele individuale condiţionate de mediul extern. În primul caz avem de-a face cu o
stare potenţială a complexului, pe când în cel de-al doilea cu o stare actuală a complexului. În
sens curent, înţelegem prin complex un sentiment de inferioritate. De fapt, complexul este
mai mult decât atât. El reprezintă o stare psihică pe care o trăieşte foarte intens subiectul şi
care determină, conştient sau inconştient (cel mai adesea), anumite atitudini din partea
acestuia. Din perspectivă psihanalitică, complexul desemnează un conflict afectiv marcant
legat de situaţia oedipiană. Complexul poate fi înţeles şi ca un segment de conduită marcat
din tendinţe, reprezentări despre propria persoană, segment decuplat de la Eul conştient
reflexiv şi fără o semnificaţie unitarăprin raportare la existenţa actuală a subiectului. În
funcţie de natura informaţiei primite şi prelucrate, subiectul poate resimţi complexe în unul
sau mai multe din planurile: intelectual, social, afectiv, constituţional.
Complexul de rivalitate fraternă Mai este cunoscut şi sub denumirea de „complexul lui Cain”
sau „complexul de intruziune”. Face referire la gelozia copilului, care este foarte precoce şi
naturală, fiind întâlnităşi la animale. Gelozia faţă de nou-născut poate duce şi la părăsirea
domiciliului. Sentimentele direct exprimate (la vârsta adultă) ale complexului sunt: gelozia
agresivă faţă de tot ceea ce este susceptibil de a intra în competiţie pentru obţinerea unui
beneficiu; atitudini revendicative; ironie, dispreţ afişat faţă de rivalul social.
Competiția între frați poate fi uneori și benefică.De exemplu, competiția cu fratele mai mare
stimulează adesea , ducând la o dezvoltare psihologică mai rapidă a celui de-al doilea copil
(sub aspectul limbajului și a dezvoltării psiho-motorii).
Astfel, de pildă,în mode frecvent, al doilea copil învață să vorbească mai devreme decât
primul născut.Neavând experiența puterii, al doilea copil nu este atât de preocupat de ea ca
primul, și are o viziune mai optimistă asupra viitorului.Este ambițios și competitiv.
Consecințele rivalității dintre frați se poate extinde pe o perioadă lungă de timp.De multe ori
ajung la vârsta maturității , iar aceștia nu își mai vorbesc deoarece rivalitatea dintre cei doi a
fost atât de mare, încât nu mai au încredere unul în celălalt și probabil, aici a intervenit și
abuzul fizic de către unul dintre frați sau abuzul psihologic.De multe ori, vedem frați care se
mai întâlnesc doar pentru a se certa pe casa părintească, sau pot chiar și să nu își mai
vorbească cu anii sau niciodată.
La vârsta adultă, aceste ”rivalități” pot avea și consecințe grave pe plan individual.Copilul,
devenit adult ,poate să aibă probleme în relațiile sociale.De exemplu, la un loc de muncă,
dacă un coleg este promovat , acest lucru pot să îi aducă frustrări mari și să își schimbe
conduita la locul de muncă.La colegul său, o să se uite doar cu dispreț.Pe scurt, o să îi fie
foarte greu ca să se comporte în societate , deoarece o să fie mereu susceptibil în legătură cu
tot ceea ce vede și aude.Gelozia între frați poate ca să fie atât de mare, încât chiar și la vârsta
adultă , acesta sa devină gelos pe orice persoană care are mai mult decât el chiar dacă acest
lucru poate fi doar în închipuirea sa.Un alt aspect ar fi violența.Frustrările acumulate în
copilărie,pot duce la agresivitate.”Agresivitatea este un răspuns la frustrare" susțin cei de la
Yale University din SUA. Atunci când atingerea unui scop este blocată, ia naștere frustrarea.
Această frustrare devine apoi o sursă de manifestare a agresivității. Se intamplă insă deseori
ca agresivitatea aceasta să nu poată fi orientată către sursa starii de frustrare ci ea este
reorientată către ceea ce se numeste o "tintă sigură".De exemplu, toate frustrările acumulate
pe perioada copilăriei sunt revărsate către familie, prieteni, colegi de lucru etc.
Cei mai mici dintre fraţi, vor avea nevoie de mai multă îndrumare pentru a şti cum să rezolve
o situaţie, pentru a învăţa să negocieze, să își controleze impulsurile. În cazul copiilor mai
mari, de preferat ar fi să nu se intervină de fiecare dată, la cea mai mică neînţelegere,
oferindu-le timp pentru a-şi rezolva singuri problemele. Mediindu-le de fiecare dată
conflictele, ei vor învăţa că un părinte va fi mereu acolo să îi salveze, fără a le oferi astfel
oportunitatea de a învăţa cum să gestioneze situaţii provocatoare. Pe de altă parte, este
necesar să se intervină ori de câte ori există riscul de rănire fizică, de lovituri. De asemenea,
în cazul tachinărilor sau jignirilor continue, unilaterale, care sunt resimţite ca o mare presiune
emoţională de către fratele către care sunt îndreptate, este indicat să se gestioneze raporturile
de putere dintre ei.
În cazul în care părinţii aleg sau trebuie să medieze situaţia tensionată dintre fraţi, mai sunt
câteva aspecte importante .
Ori de câte ori este necesar să se intervină între fraţi, mai ales în momentele în care emoţiile
lor au escaladat şi există şi riscul să se lovească, să ţipe, primul pas este să îi separe părinții
până când emoţiile lor se liniştesc. Câteodată, doar un pic de spaţiu şi timp e tot ce au nevoie
pentru ca lucrurile să intre pe un făgaş normal. Alteori, este nevoie de renegocierea aspectelor
care i-au adus în situaţia de „război”, dar doar în prezenţa unui adult. Ca să fie transformată
situaţia într-o oportunitate de învăţare, secretul este să se aștepte ca toate emoţiile să se
domolească, abia apoi se poate face apel la argumentele raţionale, logice, la apelul pentru
pace, înţelegere și împăcare.
Un aspect la fel de important ar fi ca atunci când se alege ca să se intervină în neînţelegerile
dintre fraţi, să încerce să rezolve problemele cu copiii, și nu pentru copii. Atenţie la riscul de
a-l favoriza pe unul din fraţi în detrimentul celuilalt, ceea ce ar putea duce la mai multe
resentimente şi atunci conflictul nu s-ar stinge, ci doar ar mocni. Trebuie încercat pe cât
posibil să fie finalizate conflictele cu o situaţie în care fiecare are ceva câştigat, într-un fel
sau altul.
În rolul de părinte mediator al unui conflict care a escaladat, nu trebuie ca aceștia să se
concentreze prea mult pe cine trebuie învinuit, cine trebuie tras la răspundere – la fel ca în
dans, şi în luptă e nevoie de doi, aşadar, toate părţile implicate sunt responsabile. În cazul în
care fraţii se certă în continuu pe acelaşi lucru (ce joc să jucăm, telecomanda, leagănul, etc),
trebuie creat un program în care să arate cine „deţine” obiectul. Dacă în continuare nu se
înţeleg, le trebuie retras privilegiul de a-l mai împărţi.
Este responsabilitatea părinţilor să îi ajute pe copii să se înţeleagă mai bine şi să îşi rezolve
conflictele în mod pozitiv. Privite dintr-o altfel de perspectivă, conflictele între fraţi le oferă
acestora oportunitatea de a dezvolta abilităţi de cooperare, de negociere, de control al
impulsurilor agresive. Frăţia este acel tip de relaţie în care se exersează cel mai mult abilităţi
din sfera generozităţii, a împărtăşirii, a împărţirii, a altruismului şi a empatiei.
Este important să fie stabilite reguli şi limite în ceea ce priveşte comportamentele
inacceptabile în relaţia dintre fraţi. Trebuie explicat copiilor că lovitul, îmbrâncitul, înjuratul,
poreclele, ţipătul nu sunt comportamente adecvate și acceptate în familia lor. Odată ce
regulile sunt stabilite, este necesar să agreem, chiar de comun acord cu copii, care vor fi
consecinţele, ca urmare a încălcării regulilor. Astfel copiii au şansa de a-şi asuma
responsabilitatea comportamentelor lor, indiferent de cât de provocaţi au fost.
Trebuie oferit copiilor atenție unul câte unul.Trebuie ca părinții să se orienteze spre nevoile
şi interesele lor specifice: dacă unuia dintre fraţi îi place să îşi petreacă timpul în aer liber,
luaţi bicicleta trebuie făcută o plimbare perin parc . Dacă altul prefera activităţi mai liniştite,
trebuie luată o carte şi să îi fie citită, trebuie create obiecte artistice împreună. Trebuie
asigurați copiii cât de important şi valoros este, fiecare dintre ei,de dragostea pe care i-o
poartă părinții şi de faptul că facec tot posibilul să răspundă nevoilor specifice ale fiecăruia
dintre ei.
De asemenea, fiecare dintre fraţi are dreptul la propriul lui spaţiu, timp petrecut singur, la
propriile lui jucării, obiecte personale, şi mai ales timp separat, petrecut cu prietenii lui.
Adesea, pentru fratele mai mare, timpul petrecut doar cu prietenii lui, fără a avea şi un frăţior
după el, poate fi benefic.
Trebuie pus mai mult accent pe cooperarea între fraţi decât pe competiţie şi asta începe de
foarte devreme în dinamica familiei; de exemplu, în loc să fie provocat cu cine strânge primul
jucăriile de pa covor, mai bine pot fi puși ca să se întreacă cu alarma ceasului pentru a aduna
toate jucăriile.
Este bine să ținem minte, că felul în care părinţii îşi gestionează conflictele şi neînţelegerile
reprezintă un model de învăţare, în felul în care fraţii între ei, aleg să îşi rezolve situaţiile
tensionate.
Relaţia cu fraţii este una dintre cele mai lungi din viaţa unei persoane şi printre cele mai
semnificative. În primii ani de viaţa ai fraţilor, felul în care părinţii gestionează această relaţie
are un rol marcant pentru felul în care ei îşi vor întreţine relaţia pe toată durata vieţii. Aşadar,
este foarte important ca să părinții să le spuneă copiilor că sunte o familie și să nu uite ca să
menționeze mereu cât de importanți sunt unii pentru ceilalți.
 Bibliografie

1.Bunescu-Chilimciuc Rodica,(2011). Particularutăţile manifestării geloziei şi rivalităţii

fraterne (exemplul familiilor cu trei copii),Psihologie, revista ştiinţifico-practică Nr. 2
2.Stephen P. Bank, Michael D. Kahn,(2016).Psihologia relațiilor fraterne , Editura Trei,
București
3.Gianina-Athala Gândea,(2018). Complexele ideoafective – bariere ale comunicării eficiente
în organizaţia militară,Revista on-line de aplicație a școlii de aplicare pentru ofițeri,”Mihai
Viteazul”, Nr. 10
4.Oana Calnegru,(2016). De ce se ceartă frații, Pagina de Psihologie,
5. 4.Adela Moraru, (2014).Psihologia personalității, Universitatea Dimitrie Cantemir, Curs
Universitar