Depresie majoră: această tulburare afectează 6% din populaţie.

Există un risc ridicat de

recădere. Probabilitatea recăderii este mai mare în cazul clienţilor care au avut mai mult de trei
episoade. Formele acute şi episodice trebuie distinse de forme mai puţin intense, dar cronice.
Cercetările par să arate o creştere a nivelurilor globale de depresie (Klerman şi Weissman, 1989).
Tulburare distimică: este o formă mai puţin gravă, dar cronică. Inclusiv pentru tulburarea
distimică sunt utile tehnicile împrumutate din abordarea cognitiv-comportamentală şi din cea
interpersonală. Prima s-a dovedit funcţională şi în tratamentul clienţilor spitalizaţi sau în cazurile
mai grave de depresie. Tratamentele combinate, psihoterapie-medicaţie, sunt mai eficiente;
tratamentele ar trebui să fie de durată medie sau lungă.
În DSM-IV, găsim subdivizate tulburările de dispoziţie în tulburări depresive şi distimice
sau bipolare. Al doilea criteriu al identificării tulburării bipolare este dat de experienţa unuia sau
mai multor episoade maniacale sau hipomaniacale. Pe lângă aceasta, simptomele nu ating
gravitatea tulburării depresive majore. Pentru a efectua o evaluare pornind de la DSM,
simptomele trebuie să fie cauza unei asemenea suferinţe încât să compromită funcţionarea
socială, de lucru sau în alte zone importante. Depresia este, de asemenea, prezentă în tulburarea
bipolară.

Definire comportamentală

(Stout şi Jongsma, 1998) A) Pierderea apetitului, a greutăţii.

B) Înfăţişare depresivă.
C) Interes sau plăcere redusă în activităţile obişnuite.
D) Alterare psihomotorie (încetinire sau agitaţie).
E) Insomnie sau hipersomnie.
F) Lipsa energiei.
G) Concentrare slabă şi indecizie.
H) Izolare socială.
I) Gânduri morbide, ideaţii suicidare sau tentative de suicid.
J) Sentimente de disperare, de inutilitate, de vinovăţie nejustificate sau absenţa valorilor. K)
Stimă de sine scăzută.
L) Sentimente nerezolvate de durere.
M) Stări asociate halucinaţiilor sau fixaţiilor.
N) Istorie de depresie cronică sau recurentă pentru care persoana a luat antidepresive, a fost
spitalizată, a fost supusă unui tratament extern sau terapia electro-convulsivă.
O) Afectivitate insuficientă (tristeţe, melancolie, indiferenţă afectivă).
P) Alternarea proceselor de gândire (lentoare cognitivă, inhibiţie a ideilor, autodispreţ). Q)
Reducere a creativităţii.
R) Deficienţe somatice (astenie, insomnie, lipsa poftei de mâncare, diminuirea dorinţei sexuale,
tulburări vegetative, cefalee).
S) Pierderea intereselor existenţiale.
Scopuri pe termen lung

A) Durerea adecvată pentru piererea soţului / soţiei (în cazul unui doliu) care sănormalizeze
dispoziţia şi care să readucă persoana la nivelul de funcţionare precedent. B) Dezvoltarea
capacităţii de recunoaştere, acceptare şi înfruntare a sentimentelor depresive.
C) Alinarea dispoziţiei depresive şi întoarcerea la nivelul anterior de funcţionare afectivă. D)
Dezvoltarea unui model cognitiv sănătos şi de încredere în sine însuşi şi în lume, astfel încât să
se diminueze sintomele depresive.
E) Diminuarea gândurilor disfuncţionale şi intensificarea celor pozitive, dezvoltarea unui limbaj
interior pozitiv.
F) Dezvoltarea unui stil de viaţă în care să fie prezente activităţi plăcute (serviciu, activităţi
sociale, hobby-uri).

Obiective pe termen scurt şi mediu

(1) Evaluarea riscului de suicid.

A) Monitorizarea ideilor de suicid.
B) Gând de a se omorî pe sine însuşi sau dorinţă persistentă de a muri.
C) Planificari suicidare.
D) Voinţa de a pune în act planificarea.
E) Sentimente de disperare.
F) Istorie trecută de tentative de suicid a sa sau de ucidere a unei persoane foarte
apropiate lui.
G) Decese recente.
H) Abuz de substanţe.
I) Limitat control al impulsurilor
J) Capacităţi de judecată limitate.
K) În interviul iniţial (Johnson, 1997) este utilă furnizarea de sprijin persoanei şi
înţelegere a dificultăţilor în care se află, permiţându-i să exploreze aspectele şi
consecinţele asociate suicidului, cum ar fi, impactul asupra familiei.
L) Dacă persoana nu are intenţii suicidare reale, se poate prevedea, pentru început, o
mai mare frecevenţă a întâlnirilor.
M) În cazul lipsei unui tratament medicamentos poate exista o trimitere pentru
evaluarea unei posibile administrări de antidepresive.
N) Dacă persoana se dovedeşte a fi un pericol pentru ea însăşi sau pentru ceilalţi,
trebuie luată în serios ideea unei internări într-un spital psihiatric.
O) Completarea “Inventarului De Personalitate Multiplă Minesota” (MMPI) şi
“Inventarul Semnalelor Depresive” (BDI) sau a altor teste psihologice pentru
determinarea nivelului depresiei şi necesitatea medicamentelor (de exemplu,
antidepresive) sau a măsurulilor de precauţie împotriva suicidului. P) Stabilirea unui
contract cu privire la suicid şi la actele de automutilare: persoana trebuie să
contacteze pe cineva atunci când simte că se apropie o stare internă cu un potenţial
pericol pentru sine însăşi.
Q) Sprijinirea persoanei în a diminua frecvenţa şi durata gândurilor suicidale.
(2) Dezvoltarea relaţiei terapeutice.
A) Unul dintre primii paşi îl reprezintă crearea unei atmosfere de acceptare, de
respect, înţelegere empatică şi de susţinerea a clientului şi a nevoilor acestuia, în care
să fie posibilă explorarea personală (Greenberg, Watson şi Goldman, 1998).

(3) Furnizarea unui mediu securizant.

A) Impulsionarea persoanei să coopereze (să renunţe la arme, medicamente
periculoase, etc.).
B) Evaluarea adecvării susţinerii sociale.
C) Intensificarea nivelului de îngrijire, dacă este necesar: flexibilitatea orelor de
întâlnire în funcţie de nevoile lui, asistenţa în spitale de zi (day hospital). D) Stabilirea
unui contract sigur, cu privire la suicid sau la actele de automutilare: persoana va suna
la cineva, pentru a primi ajutor imediat, înainte de a comite astfel de acte.

(4) Trimiterea pentru o evaluare medicală.

A) Dacă depresia continuă de ceva timp şi a influenţat, influenţează, calitatea vieţii,
trimiterea persoanei către o evaluare medicală.
B) Evaluarea prezenţei unor caracteristici psihotice nu mereu identificate.

(5) Diminuarea anhedonie (anhedonia este definită ca incapacitatea de a simţi sau a trăi
placere).
A) Creşterea frecvenţei activităţilor plăcute (Lewinsohn şi co., 1986): participarea la
cel puţin două activităţi plăcute în timpul săptămânii.
B) Intensificarea contactelor sociale.
C) Învăţarea manifestării deschise şi spontane a bucuriei.
D) Intensificarea interacţiunilor interpesonale.
E) Intensificarea bunei dispoziţiei.
F) Educarea celuilalt cu privire la tulburarea depresivă.
G) Susţinerea clientului în a învăţa să estimeze într-o manieră mai realistă succesele
şi eşecurile.
H) Susţinerea clientului să înveţe cum să-şi îngăduie recompense.
I) Creşterea nivelului zilnic de energie.
J) Reducerea cantităţii de timp petrecută în activităţi sedentare.
K) Reducerea frecvenţei perioadelor de tristeţe sau de plâns.
L) Dezvoltarea şi utilizarea unor abilităţi adecvate pentru a face alegeri.
M) Invitarea clientului să citească „Optimişti se devine” („ottimisti si diventa”)
(Chapman, 1995); discutarea ideilor-cheie cu terapeutul.
N) Dezvoltarea simţului umorului.
O) Îndemnarea clientului să participe în mod activ la tratament, să aibă un control
activ al propriei bunăstări. De exemplu, să ducă la bun sfârşit, cu implicare, temele
stabilite în şedinţă, cum ar fi scrierea zilnică în jurnalul clinic în care să noteze
informaţiile cu precizie (Downing- Orr, 1998).

(6) Identificarea posibilelor cauze ale depresiei.

A) Recomandarea clientului de a alcătui o listă cu toate motivele pentru care este
deprimat şi discutarea ei împreună (Lewinsohn şi co., 1986).
 B) Încurajarea împărtăşirii sentimentelor depresive pentru a le clarifica şi pentru a
obţine un insight a cauzelor lor (Bemporad şi Vasile, 1990).
C) Explorarea reacţiilor sale în cazul abandonului, separărilor, singurătăţii.
D) Impulsionarea conştientizării şi verbalizării faţă de persoana către căreia este
îndreptată mânia sa.
E) Evaluarea, cu atenţie, a succeselor şi a eşecurilor.
F) Susţinerea conştientizării şi modificării schemelor depresive şi a prejudecăţilor
auto-atribuite (Kazdin şi Weisz, 1988; Elkin şi co., 1995).
G) Automonitorizarea zilnică a situaţiilor, gândurilor şi emoţiilor asociate depresiei şi
a gândurilor disfuncţionale care o declanşează (Piasecki şi Hollon, 1987; Beck şi co.,
1987).
H) Discutarea acestora împreună.
I) Dacă este prezent un deces, sprijinirea clientului în elaborarea şi „rezolvarea”
acestuia prin intermediul planificării scrise (vizitarea mormântului, scrierea unei
scrisori de adio, frecventarea unui grup de suport, iniţiarea de activităţi sociale,
voluntariat).

(7) Diminuarea comportamentelor abuzive.

A) Absenţa alcoolului şi a drogurilor reprezintă doar primul pas pentru indivizii
depresivi, care utilizează substanţe (Hales şi Hales, 1998). Uneori, e de ajuns să se
înceteze comportamentul abuziv pentru aproximativ două luni pentru ca unele dintre
simptomele depresiei să se atenueze. A se vedea fişa cu privire la abuz.

(8) Încurajarea (a da speranţe).

A) Informarea clientului că o mare parte dintre persoanele care fac tratament pentru
depresie se vindecă de tulburare. Primele semne de îmbunătăţire au loc în trei / patru
luni de la începere tratamentului (Hales şi Hales, 1998).
B) Întărirea / Recompensarea clientului atunci când vorbeşte de obiective sau când
pune accentul pe lucruri ce vrea să le facă sau trebuie făcute în viitor.
C) Recomandarea clientului să citească „Să învăţăm optimismul” (Imparare
l’ottimismo) de M.E.P. Seligman (1996).