Refuzul şcolar/fobia şcolară

Refuzul şcolar/fobia şcolară apare atunci când un elev nu mai merge la şcoală sau
experimentează frecvent o suferinţă severă legată de prezenţa la şcoală. Deci, este frica copilului sau
adolescentului de a merge la şcoală şi, deşi este destul de frecventă, este considerată o fobie.
Copilul poate prezenta această frică de şcoală pentru că: îi este teamă să fie departe de
părinţii lui (anxietate de separare); îi este teamă să nu ia microbi de la şcoală (tulburare obsesiv-
compulsivă) sau îi poate fi teamă să fie în preajma altor copii (anxietate socială). În toate aceste
cazuri, copilului sau adolescentului nu-i este teamă de şcoala în sine, ci de ceea ce i s-ar putea
întâmpla acolo. De aceea termenul de fobie şcolară nu este tocmai corect şi este de preferat cel de
refuz şcolar.
Un tratament complet al refuzului şcolar include o evaluare medicală şi psihiatrică, pentru că
studiile arată că tulburările psihiatrice cauzează în proporţie de 46% demisia şcolară a elevilor de
liceu în Statele Unite. Părinţii îşi pot ajuta copiii care refuză să meargă la şcoală să se întoarcă în
colectivitate, mai ales atunci când tratamentul este necesar. Cu tratament, rata remisiunilor este una
foarte bună; aproximativ 83% din copiii cu refuz şcolar care au fost trataţi prin terapie cognitiv-
comportamentală s-au întors la şcoală în următorul an. Refuzul şcolar este considerat mai mult ca un
simptom, decât ca o tulburare în sine şi poate avea variate cauze.

Cauzele refuzului şcolar

Deşi copiii găsesc mersul la şcoală interesant şi distractiv, totuşi 1 din 4 copii refuză din când
în când să meargă la şcoală. Acest comportament devine o problemă în 2% din cazuri. Mulţi dintre
copiii cu refuz şcolar au un istoric anterior de anxietate de separare, anxietate socială sau depresie.
Dizabilităţi de învăţare nediagnosticate sau tulburări ale cititului şi scrisului pot juca un rol
semnificativ în dezvoltarea refuzului şcolar.
Semne ale tulburării psihiatrice denumită anxietate de separare pot include:
-         refuz şcolar;
-         teama excesivă de a pierde un părinte (teama excesivă că un părinte ar putea păţi ceva rău);
-         teama excesivă de a rămâne singur acasă;
-         refuzul permanent de a merge la culcare dacă nu este însoţit de unul din părinţi;
-         acuze fizice repetate ori de câte ori copilul trebuie să se despartă de unul din părinţi.

1
 Aceste manifestări trebuie să apară înainte de 18 ani, trebuie să dureze 4 săptămâni sau mai
mult şi trebuie să creeze probleme seriose în ceea ce priveşte performanţele şcolare, abilităţile
sociale sau alte funcţii, pentru a fi considerate o tulburare.
Câteva cauze comune de refuz şcolar pot include:
-         un părinte bolnav (surprinzător, uneori refuzul şcolar apare după însănătoşirea părintelui);
-         părinţi divorţaţi sau conflicte permanente între părinţi;
-         moartea unei persoane din familie cu care copilul era prieten ;
-         mutarea dintr-o locuinţă în alta în cursul primului an de şcoală;
-         gelozia pe un frate/soră mai mic/mică rămas/ă acasă cu unul dintre părinţi;
-         părinţi îngrijoraţi excesiv pentru copilul lor din diverse motive (de ex. probleme de sănătate).
Alte probleme ce apar la şcoală şi care pot contribui la refuzul şcolar cuprind: copilul se
simte pierdut (mai ales într-o şcoală nouă); lipsa prietenilor; hărţuire de către un alt copil;
neînţelegeri cu profesorii sau colegii.
În general, copilul sau adolescentul refuză să meargă la şcoală pentru că trăieşte situaţii
stresante semnificativ legate de ideea de a merge la şcoală. Chiulul (absenţa de la şcoală fără
învoire/permisiune) se poate datora delicvenţei sau tulburării de conduită şi trebuie diferenţiat de
refuzul şcolar, căci nu are în spate o anxietate. Elevul chiulangiu, de obicei, se laudă faţă de
colegii/prietenii săi că lipseşte de la şcoală, în timp ce elevul cu refuz şcolar, din cauza anxietăţii sau
a temerilor tinde să fie reţinut şi stânjenit de incapacitatea sa de a merge la şcoală. Încearcă să evite
să vorbească despre absenţa lui de la şcoală.
Semnele refuzului şcolar pot include absenţa prelungită de la şcoală (în general o săptămână
sau mai mult) şi/sau suferinţa semnificativă când reuşeşte să meargă la şcoală.
Suferinţa asociată cu mersul la şcoală poate include:
-         un copil care protestează şi plânge în fiecare dimineaţă înainte de a pleca la şcoală;
-         un copil care pierde sistematic autobuzul spre şcoală întârziind în fiecare zi;
-         un copil care dezvoltă tot felul de simptome fizice când este timpul să plece la şcoală (dureri
de cap, dureri de burtă, stare de vomă, amţeli, etc).
Când se impune un control medical
Dacă apare vreunul din semnele/simptomele descrise mai sus este bine să mergeţi cu copilul
la un specialist.
Terapia refuzului şcolar
Se recomandă educarea şi informarea părinţilor despre acestă tulburare şi despre
tratamentul/terapia ei. Se explică părinţilor că progresele copilului vin din eforturi susţinute, iar
meritele se împart în mod egal.
2
 Se indică familiei cum să-şi ajute copilul să facă faţă anxietăţii şi cum s-o reducă. Se ajută
familia să înţeleagă că fiecare copil funcţionează în ritmul lui; că tuturor ne este frică câteodată; iar
critica şi cearta nu ne ajută să ne scădem frica; că ne întăresc încurajările şi că învăţăm mai mult din
modelul imperfect al părinţilor noştri decât dintr-o imagine perfectă care nu poate fi atinsă.
Scopul terapiei este de a ajuta elevul să-şi restructureze gândurile şi acţiunile într-un mod mai
asertiv şi mai adaptat pentru a se putea întoarce la şcoală cât mai repede şi pentru a recupera ceea ce
a pierdut.
Medicaţia
Intervenţiile psihofarmacologice (medicamente care acţionează asupra gândurilor şi
comportamentelor) pot fi necesare pentru tratamentul depresiei, anxietăţii sau fobiei sociale ce se pot
ascunde în spatele refuzului şcolar. Se pot folosi medicamente antidepresive, anxiolitice, etc.
Paşii următori
Consultarea unui neurolog de copii, un medic specializat în diagnoscticul şi tratamentul
tulburărilor sistemului nervos la copii, este necesară pentru excluderea crizelor epileptice (mai ales a
absenţelor – crize epileptice mai greu observabile ce-i întrerup copilului activitatea şi care necesită
un tratament medicamentos). Consultarea acestui medic trebuie făcută înainte de administrarea unei
medicaţii, atunci când se suspectează existenţa acestor crize.
Consultarea unui psihiatru de copii este necesară atât pentru stabilirea unui tratament
medicamentos (dacă este necesar), cât mai ales pentru stabilirea şi confirmarea diagnosticului de
refuz şcolar. Această consultare poate stabili şi dacă mai există alte tulburări comorbide asociate
acestei tulburări (pot exista două sau mai multe tulburări în acelaşi timp), ceea ce necesită un plan
terapeutic adecvat. Psihiatrul poate conduce, de asemenea, şi psihoterapia copilului sau îl poate
trimite la un psiholog.
Monitorizarea atentă a prezenţei şcolare este importantă şi se poate realiza doar în strânsă
legătură cu elevul, familia acestuia, profesorii şi personalul şcolii.

Prevenţia
Părinţii sau alte persoane apropiate copilului pot interveni înainte ca acestă problemă să se
agraveze.
-         Ascultarea atentă şi cu răbdare a îngrijorărilor şi temerilor copilului legate de mersul la şcoală,
este foarte importantă. Unele din motivele pentru care copilul refuză să mai meargă la şcoală pot fi:
un alt copil care îl hărţuieşte, probleme legate de transportul la şcoală, teama de a nu ţine pasul cu
ceilalţi colegi de clasă, teama de eşec. Aceste probleme se pot rezolva dacă sunt descoperite din

3
timp. Pe de altă parte, a face din refuzul şcolar o chestiune prea importantă, îl poate determina pe
copil să-şi continue comportamentul pentru a avea toata atenţia.
-         Hotărârea fermă de a merge la şcoală în fiecare zi şi la timp ajută. Evitarea prelungirii
momentului despărţirii când copilul se pregăteşte să meargă la şcoală. Uneori ajută dacă copilul este
dus la şcoală de altcineva decât părinţii.
-         Ajută mult convingerea că copilul va trece peste acestă problemă şi comunicarea acestei
convingeri copilului (dar părinţii sau alte persoane apropiate trebuie să fie ei mai întâi convinşi de
acest lucru, înainte de a încerca să-l convingă pe copil).
-         Părinţii sau alte persoane apropiate trebuie să reasigure continuu copilul că ei vor fi acolo când
el se va întoarce de la şcoală. Ca şi părinţi spuneţi-i copilului că veţi face numai “lucruri
plictisitoare” dacă staţi acasă sau că mergeţi la serviciu cât timp el este la şcoală (asta pentru a fi
sigur că nu se întâmplă lucruri interesante acasă la care el nu va putea participa). Copilul trebuie să
fie luat la timp de la şcoală pentru a nu crede că a fost uitat şi părăsit.
-         De câte ori se întâmplă ceva care să împiedice mersul copilului la şcoală (de ex. eveniment
traumatic sau acte de vandalism extreme) toate încercările trebuie făcute pentru a ajuta copiii să se
întoarcă la şcoală cât mai curând şi pentru a-i face să se simtă în siguranţă din nou la şcoală.
-         Consilierea suportivă este frecvent disponibilă în şcoli pentru astfel de situaţii, pentru a
minimaliza întărirea comportamentului evitant şi pentru a preveni beneficiile secundare ale refuzului
şcolar; şi orice copil care are nevoie de ea are acces.
Dacă copilul pur si simplu refuză să meargă la şcoală, unii părinţi au găsit ca folositoare
metoda prin care au scăzut avantajele statului acasă, cum ar fi: fără jocuri la calculator sau uitat la
televizor; eventual aflarea lecţiilor făcute la şcoală şi solicitarea copilului să le facă acasă pentru a nu
rămâne în urmă. Aceasta mai ales când “boala” copilului pare să dispară când copilului i se permite
să rămână acasă.

Prognostic
Când comportamentul este recent instalat şi nu este o rutină, copiii îţi revin repede dacă sunt
un pic ajutaţi de părinţi sau profesori (mai multe lucruri despre acest subiect gasiţi la capitolul
“Prevenţie”).
Când refuzul şcolar devine destul de sever astfel încât să fie considerat o tulburare şi durează
de mai multe săptămâni, prognosticul este încă bun, dacă se intervine cu terapie şi tratament.