Când ne gândim la ticuri sau când vedem un copil cu ticuri, ceea ce ne

trece prin minte de cele mai multe ori este că, în spatele acestui
comportament, stau posibile probleme emoționale. Apariția ticurilor nu
este, ce-i drept, cel mai bun prevestitor, iar părinții au tendința de a se
îngrijora.

Dar ce sunt ticurile, cum sunt ele clasificate, ce cauze determină apariția
lor și, de asemenea, cum îi putem ajuta pe copiii care dezvoltă ticuri?

Ticurile sunt acțiuni motorii sau vocale involuntare, recurente și non-

ritmice, pe care copilul le execută fără a le putea controla. Acestea pot
apărea oriunde la nivelul corpului, inclusiv la nivelul șoldurilor, mâinilor,
brațelor, picioarelor sau feței.

De câte feluri pot fi ticurile?

Ticurile sunt clasificate în patru mari categorii:

1. Motorii simple – acestea includ o singură grupă de mușchi, fiind

rapide și fără sens (clipitul, mișcări ale degetelor, grimase, mișcări ale
nasului, încleștarea dinților, trosnitul degetelor etc.).
2. Motorii complexe – aceste ticuri sunt mult mai lente și implică două
sau mai multe grupe de mușchi (rotitul ochilor sau datul ochilor peste
cap, atingeri repetate, ciupituri, lovituri etc.).
3. Vocale simple – acestea se referă la sunete fără importanță sau
zgomote cum ar fi dresul vocii, trasul nasului, tușitul etc. Astfel de
ticuri pot afecta uneori modul în care copilul vorbește, deoarece el
poate întâmpina dificultăți în pronunțarea cuvintelor, în momentul în
care ticul apare.
4. Vocale complexe – acestea sunt ticuri ce presupun mai multe
cuvinte cu sens, ce pot întrerupe copilul în momentul vorbirii. Ele pot
influența tonalitatea cu care cel mic vorbește (mai încet sau mai tare).
Unele manifestări implică schimbări în respirație, bâlbâială, atipii
verbale ce includ variații în accent, intensitate, viteză sau folosirea
unor fraze în mod repetat.
Cele mai comune ticuri sunt: clipitul, mișcări ale nasului, dresul vocii,
diverse mișcări ale gurii.

Din cauză că unii copii sunt mai interiorizați și că unele ticuri apar în
situații de viață stresante, s-a asociat destul de frecvent apariția lor cu o
traumă sau cu niște problemele emoționale. Acest lucru nu este însă
general valabil. Este adevărat că, în urma unor evenimente traumatizante
sau cu un puternic impact emoțional, unii copii dezvoltă ticuri, însă nu toți
copiii care dezvoltă ticuri au probleme emoționale. În ciuda faptului că
originea exactă a acestora e necunoscută, unele studii de neuroimagistică
au identificat anomalii în transportul dopaminei prin creier, sugerând o
reglare anormală a eliberării și a captării dopaminei (în special, în cazul
copiilor diagnosticați cu Sindromul Tourette).
Uneori infecțiile virale pot declanșa ticurile, iar anumite studii realizate pe
parcursul ultimilor ani asociază debutul subit al ticurilor și cu infecția cu
streptococul hemolitic de grup A. Sunt necesare însă cercetări
suplimentare în acest domeniu interesant, dar încă speculativ.

În ultima perioadă, am primit din ce în ce mai multe întrebări legate de

ticuri, din partea părinților îngrijorați de debutul acestora – la copiii de
vârstă școlară, în special. O primă informație liniștitoare pe care aș dori să
le-o ofer părinților este că ticurile, în marea lor majoritate, sunt tranzitorii,
nu persistă pe termen îndelungat, de multe ori rămânând neobservate.

Ticurile, în funcție de durata lor, pot fi clasificate în tranzitorii sau cronice.

Există ticuri motorii sau vocale cronice, care se pot întinde pe o perioadă
mai lungă de un an. Ticurile cronice includ în special clipitul sau mișcările
gâtului. Studiile ne arată că între 1 și 12% dintre copii manifestă
tranzitoriu un tip de tic motoriu.

Bineînțeles că, în momentul debutului lor, dacă ne gândim la cauze sau

factori declanșatori, ne punem întrebarea: „Ce s-a întâmplat sau ce
evenimente din viața copilului meu au contribuit la declanșarea lor?“

Debutul ticurilor are loc, în general, în copilăria timpurie (cu o prevalență

mai mare în rândul băieților decât al fetelor), ticurile crescând gradat în
intensitate și severitate pe măsură ce copilul se apropie de adolescență și
atingând un nivel maxim al severității în adolescența timpurie. În această
perioadă, pot apărea intervale frecvente de fluctuație. Cu alte cuvinte,
ticurile sunt comune în copilărie și trebuie să le privim ca făcând parte din
dezvoltarea normală. Chiar și în acest context al existenței lor temporare,
părinții sunt îngrijorați. Iar această îngrijorare este de multe ori justificată,
ținând cont de faptul că un copil cu ticuri este mult mai expus la ironiile
celorlalți, fiind considerat ciudat și fiind tratat diferit de restul copiilor. Un
astfel de copil e făcut să se simtă rușinat și este marginalizat, trebuind să
depună eforturi mult mai mari pentru a se integra – în orice fel de grup. Și,
cu cât ticul persistă mai mult, cu atât stima de sine a copilului poate să fie
afectată mai tare.

Ce putem face, pentru a-i ajuta pe copii

să scape de ticuri?
 În primul rând, să identificăm cauzele care au condus la apariția lor,
mărind astfel gradul de conștientizare a factorilor declanșatori. Ticurile
devin mai accentuate în momentele de oboseală, în stările de
anxietate, în situații tensionate, odată cu pierderea răbdării, când se
atrage atenția asupra lor, în contexte de stres sau la emoții puternice;
și au tendința să scadă în intensitate ori să se diminueze în momentele
de maximă concentrare sau în contexte formale (de exemplu, într-o
vizită la doctor). Este important să păstrăm un climat liniștit pentru
copii, să ne asigurăm că au parte de suficientă odihnă și să nu îi
mustrăm din cauza ticurilor, fiindcă acestea nu sunt făcute cu intenție,
 ele reprezentând în mare parte un gest involuntar. Așa cum nu
deținem control asupra reflexului de clipire, tot așa nici copilul nu are
control deplin asupra ticului respectiv, lui fiindu-i greu să se abțină.
Senzația este temporar înlăturată, după eliberarea ticului. Copilul își
poate înfrâna pornirea pentru o scurtă perioadă, însă mai devreme sau
mai târziu va trebui să elibereze ticul respectiv, indiferent de contextul
în care se află. Astfel, apare un cerc vicios – în care producerea ticului
creează tensiune și această tensiune este redusă tot prin intermediul
lui.
 Să le asigurăm copiilor un mediu de viață liniștit și să căutăm să le
reducem factorii de stres. Este important să ascultăm cu atenție,
atunci când copilul ne vorbește despre simptomele avute. Unii sunt
prea mici pentru a fi conștienți de ticuri sau de reacțiile compulsive
avute sau, dacă sunt conștienți, pot deveni defensivi ori sensibili vizavi
de o discuție legată de comportamentele lor. Chiar dacă exprimă
frustrare, este un semn bun dacă cel mic ne vorbește despre ele, fiind
un indicator al faptului că este deschis în a primi un sprijin din partea
noastră.
 Să ținem evidența ticurilor, prin simpla observare a momentului de
peste zi când ele apar sau se intensifică. Este important să remarcăm
când anume se înrăutățesc acestea și care sunt evenimentele ce ar
putea avea o influență negativă. Acest lucru contribuie la identificarea
factorilor declanșatori. De asemenea, trebuie să urmărim dacă ticurile
dispar în somn sau nu. Studiile recente au demonstrat că ticurile
persistă pe parcursul tuturor stadiilor somnului (Rothenberger, 2001).
 Să înțelegem cum afectează ticurile viața copilul și să facem
schimbările necesare pentru a-i ușura dezvoltarea – atât acasă, cât și
la școală. Ticurile se pot intensifica atunci când copiii se relaxează
după o perioadă stresantă, ca de exemplu atunci când se întorc acasă
de la școală. Dacă ticurile sunt dureroase, ceea ce ar putea fi de ajutor
este masarea cu blândețe a mușchilor, folosind loțiuni sau creme.
 Să discutăm cu cadrele didactice despre apariția ticurilor și despre
modul în care acestea vor gestiona posibilele tachinări venite din
partea colegilor, în cazul în care copilul va deveni ținta unui astfel de
comportament. Educarea rudelor, a profesorilor și a apropiaților este,
de asemenea, crucială în majoritatea cazurilor. Aceștia trebuie să
înțeleagă că un copil are un grad de control foarte redus asupra
ticurilor sale și că nu o face intenționat sau doar ca să „primească
atenție“. O discuție cu copilul despre modul în care poate el aborda o
situație de tachinare și despre cum ar putea să îi facă față are șanse
de a reduce considerabil stresul indus de manifestarea ticurilor în
cadrul său social. Ca părinți, putem exersa replici împreună cu copilul,
implicându-ne în jocuri de rol. Îi putem vorbi despre experiențele și
amintirile proprii. Astfel, vom ajuta copilul să-și dea seama că nu este
singur și că înțelegem prin ce trece.
 Să evităm rușinarea copilului și orice formă de pedeapsă, chiar dacă
ticurile sale ne produc frustrare. La fel, e de evitat să atragem atenția
asupra ticului.
 Să limităm timpul petrecut de copil în fața calculatorului,
televizorului sau tabletei și să le înlocuim pe acestea (pe cât posibil) cu
diverse activități în aer liber. Sportul este, de asemenea, o soluție
potrivită pentru copii, aceștia eliberând energia acumulată prin
mișcare.
Când este recomandat să ne adresăm
medicului pediatru și ce opțiuni de
tratare a ticurilor sunt recomandate?
Atunci când ticurile se agravează sau persistă o perioadă îndelungată ori
dacă afectează performanțele școlare sau relațiile sociale, este indicat să
discutăm despre aceste manifestări – cu medicul pediatru sau medicul de
familie. Este posibil să ni se recomande efectuarea unui consult neurologic
(EEG) și/sau psihologic. Suportul emoțional se poate dovedi extrem de
important pentru copiii care se simt diferiți, iar consilierea psihologică
poate să fie de un real folos. Abordarea terapeutică a copiilor cu ticuri este
individualizată și variază în funcție de particularitățile și severitatea
fiecărui caz în parte. În formele ușoare și tranzitorii, este eficientă
consilierea familiei și psihoterapia cognitiv comportamentală, deoarece
semnificația latentă a ticurilor poate să iasă la lumină în cadrul procesului
terapeutic susținut de către un psiholog. În procesul terapeutic, se pot
folosi și tehnici de mindfulness sau strategia de inversare a obiceiului
(habit reversal), prin care copilul poate învăța să devină conștient de
nevoia urgentă de a executa ticul chiar înainte de apariția acestuia, mai
apoi el alegând să execute un alt comportament, gest ce poate duce la
destrămarea acestui tipar și poate elibera, la rândul său, tensiunea (de
exemplu, în loc să se zgârie pe față, copilul se poate sprijini în mâini). Este
important ca soluțiile alese să fie ușor de pus în practică și, de ce nu, să fie
chiar distractive. Medicația poate fi folosită alături de intervenția
terapeutică, dar numai dacă este necesar și dacă este recomandată de
medic.

Așadar, comunicarea apropiată cu copilul rămâne o modalitate sănătoasă

și eficientă de a-l ajuta să găsească și alte căi prin care să-și poate
exprima anxietatea, suferința.

Există multe moduri în care – în calitate de părinți – ne putem ajuta copiii.

Însă cel mai important este să facem din timpul petrecut cu aceștia o
prioritate, să le oferim sprijin și înțelegere.

Faceți din acest proces de vindecare o joacă. Iar dacă cel mic se simte
presat, nu va fie teamă să faceți un pas înapoi. Fiți generoși cu iubirea și
afecțiunea pe care i-o oferiți, pentru că recompensa primită va fi pe
măsură: veți avea alături de dvs. un copil echilibrat – atât psihic, cât și
emoțional.