SĂPTĂMÂNAL AL SCRIITORILOR DIN REPUBLICA MOLDOVA

JOI, 20 ianuarie 2022. FONDAT LA 3 OCTOMBRIE 1954

NR. 3 (3984)

LA EST DE VEST
PUBLICAŢIE DE LIMBA ROMÂNĂ

ADIO, Grigore VIERU

GRIGORE VIERU!
Grafică: Iurie Braşoveanu
20 ianuarie 2009. Marţi. Zi de
doliu în toate spaţiile locuite de
Limba Română. Drapele coborâte
în bernă. Cuvinte neputincioase
ca să poată exprima durerea. A
murit Grigore Vieru, Fiul cel mai
bun al Poeziei.
Peste douăzeci de mii de
admiratori ai poetului au curs în
această zi râuri-râuri din toate
colţurile Basarabiei, Transnistriei,
Bucovinei de Nord, României
la Teatrul de Operă şi Balet din
Chişinău, ca să-ş ia rămas bun de
la Poetul şi Omul drag.
O mare de flori pentru cel
care a fost un alt sinonim al
Poeziei. Dar şi al Basarabiei. Dar
şi al luptei pentru emancipare
naţională, limbă, alfabet, istorie,
demnitate.
O ploaie de lacrimi pentru cel
care a fost Grigore Vieru.
„Am rămas orfani”, acesta a
fost şi laitmotivul discursurilor
celora care au putut străbate la
microfoanele instalate în cimitirul
Central de pe strada Armenească
pentru mitingul de comemorare
a poetului: Gheorghe Duca,
Preşedintele Academiei de Ştiinţe,
Adrian Păunescu, marele poet şi
prieten al lui Vieru, Mihai Cimpoi,
Andrei Strâmbeanu, Valeriu
Matei, scriitori, Marian Lupu,
preşedintele Parlamentului R.
Moldova, Matei Vintilă, prieten,
Eugen Doga, compozitor, Teodor
Paleologu, Ministrul Culturii al
României, Vozghen Oganesian,
interpret din Armenia, Excelenţa
Sa Filip Teodorescu, ambasadorul
României în Republica Moldova,
primarul satului Pererâta, raionul
Briceni Victoria Migalcean ş.a.
Golul rămas în urma Poetului
este enorm.
Durerea e mare.
În timp ce omul devine iarbă,
poetul înviază în cărţile sale.
Adio, frate al nostru Grigore
Vieru!
Bine ai ajuns în eternitate,
poete drag Grigore Vieru!
Nicolae DABIJA
22 ianuarie 2009
Între morală şi filozofie
A căzut cerul
din ochii tăi
A căzut cerul din ochii tăi
Şi s-a fărâmiţat.
A căzut de pe faţa ta soarele
Şi-a îngheţat.
Încremenit e vântul cel răcoros
Fără harnicele tale mâini.
Căutându-te pe tine,
S-au tăinuit izvoarele-n ţărâni.
Ca un pom doborât
Însuşi graiul
Parcă se aude căzând.
Doamne, atât de singur,
Grigore Vieru și Paul Surugiu-Fuego îmbrățișând cuvântul
Atât de singur
Cuvintele de taină N-am fost nicicând!
GRIGORE VIERU ÎMI ESTE PĂRINTE! La firul ierbii
De multe ori, mi-e greu să-mi așez vorbele. Și nu pentru că nu tea țării lor și pentru sora de pe Prut, bucuria de a asculta cântece în
ŞI IARNA,
le-aș stăpâni sau aș avea emoții cu privire la mesajul lor, ci pentru limba română, strigătul de disperare.
simplul fapt că mi se pare imposibil să descriu stări care se simt, pe Respira România. Chipul i se transforma când vorbea de țara lui,
propria piele, de nu-ți vine mai apoi să crezi dacă-i adevărat sau nu. în limba lui, iubindu-și pământul acesta secat de dureri, de încercări și
Exact aceasta-i senzația în momentul în care-mi doresc să vorbesc
despre omul luminii, omul care mi-a pus vers în glas, fiindu-mi pă-
de patimi, până la ultima suflare. Poate că mulți n-au înțeles asta nici
până acum, dar basarabenii sunt români, sunt ca noi, sunt mult mai MOARE
DE GRIPĂ
rinte spiritual, arătându-mi o lume a ideii, a modestiei, a simplității în demni și mai iubitori de însemnătatea țării și a bucuriilor sale. Uneori,
trăire – marele poet basarabean-român cu sclipire de geniu, GRIGO- din senin, îl zăream în sală, la concertele mele. Stătea și asculta și
RE VIERU! spunea că e fascinant să vezi cum limba noastră are atâta melodie și
Înainte de toate, spun că Grigore Vieru îmi este și azi, deși au tre- căldură în ea. A fost o figură marcantă a culturii române, deopotrivă, De când a înce-
cut 13 ani, pe 18 ianuarie, de la plecarea sa, ca un părinte, un tată, de pe ambele maluri, iar poeziile sale nu sunt altceva decât trăiri în-
un cer suprem pentru dezvoltarea mea și omul de la care am învățat alte, versificate. Scria simplu, scria cu sufletul, genial, despre marile
put această pande-
modestia, vorba bună și dragostea până la moarte față de poezie și de iubiri ale vieții sale – mama, dragostea și țara. mie am impresia
la valorile neamului. Pentru mine, Basarabia este Grigore Vieru. Este Testamentul său sublim către mine stă în poemele încărcate de că şi Dumnezeu s-a
legat, ca o sfoară a poporului, de însemnătatea acestui tărâm istoric, cu emoție, devenite apoi muzici înalte, pe care le-a scris în cei aproa- oprit într-un sin-
dealuri, vii și codrii, așezând în poezia sa, fiecare descriere a moldo- pe patru ani cât am colaborat, până la plecarea sa prematură de gur loc şi se uită cu
venilor oropsiți de soartă, a celor buni și înalți, a iubirii de tot și toate! printre noi, în 2009. Le-am adunat, împreună cu Asociația Cultura- mâhnire cum ne-am
De fiecare dată când ne întâlneam mă uimea cu fragilitatea sa şi lă „REGAL D’ART”, într-un volum cu suflet, care-a fost premiat la
dezumanizat şi ne-
cu modul în care-mi vorbea, atât de ușor, în lecții despre viață, despre Târgul Internațional de Carte de la Chișinău, în 2013, cu distincția
am pierdut atât de mult înfăţişarea
cum să-ți prețuiești aproapele și să iubești la culme țara aceasta mare „ARTA CĂRȚII”. Îi simt în continuare prezența și în peisajul poeziei
de om, că nici pe aproapele nostru

Pareri de rau
Refuz să cred că putem trece prin viaţă, fără să ucidem un vis, o
speranţă sau o dragoste nevinovată. Ne-am sinucide, dacă ne-am da
seama cât de cruzi suntem...
Nu cu mult timp în urmă, cineva (în fond, un necunoscut pe care
l-am întâlnit de câteva ori pe la diferite lansări de carte) a prins a-mi
trimite tot felul de mesaje pe reţelele de socializare, anunţându-mă
că mă citește, că, uneori, e încântat de aforismele pe care le plasez
pe facebook, etc.
I-am răspuns foarte succint, mai mult – din politeţe, apoi, în virtutea faptului că,
zilnic, primeam aproximativ aceleași mesaje, am încetat să reacţionez la ele. Le urmă-
ream cu un fel de atenţie periferică și le treceam cu vederea, iar dumnealui continua
să-mi ureze: „o zi bună”, „inspiraţie”, „putere de muncă” și alte asemenea încurajări.
și întreagă, pentru care a luptat întreaga sa existență, prin ce-a trăit, românești, pentru că versul său dărâmă concepții, îmbracă sentimente,
prin opera și activitatea sa remarcabilă. A fost o enciclopedie a gân- rupe bariere și inspiră. Pe mine , Grigore Vieru mă inspiră și dincolo nu-l mai ajutăm, suspectându-l con-
durilor bune, un întreg amalgam de nuanțe și de stări care te uimeau. de această lume. tinuu de ciumă, când ciuma se află
Gândiți-vă că de fiecare dată când intra într-o încăpere, instinctiv, cei Grigore Vieru, poetul contemporan, omul care mie mi-a arătat ce în noi.
prezenți se ridicau în picioare, pentru că impunea respect și pentru că înseamnă măreția acestei culturi, care mi-a fost dascăl și mi-a insuflat
Şi-L doare. Îl doare fiecare gând
personalitatea sa era covârșitoare. dragostea pentru vers, pentru țară, pentru limba română, pe care ar
şi şoaptă, fiecare rădăcină şi copac
I-am trăit fiecare vorbă și-mi spunea mereu că pentru mine ar stră- trebui să o prețuim cu toții mai mult, trăiește prin opera sa, pe care
bate și lumea, în glasul meu găsindu-și alinarea și un înțeles deplin al ar fi păcat să nu o citiți. Prin el, România iubește, iar poezia e mai uscat. Ca şi cum, nu doar omenirea,
versurilor sale. Alături de el, la pas, cu muzica la purtător, am desco- deplină. Pentru el, poet al veșniciei, cuvintele simple, fragmente de dar şi iarna moare de gripă.
perit ce înseamnă la propriu puterea gliei, am văzut lumina poeziei viață pe hârtie, zboară. Le dă aripi. Pentru el, părinte și maestru, eu De când a început această pande-
și-am înțeles că suntem una și aceeași, frați de sânge și de dor. Am cânt în continuare. El mi-e versul din voce. E freamăt de cuvânt și e mie, nu mai cântă nimeni. S-au oprit
străbătut împreună, cu cerurile deschise de împlinirile versului său, mai presus de lume!
în loc toate cântecele şi doar vreunul
toată Basarabia. Am văzut prin el, durerea oamenilor pentru identita- Paul SURUGIU-FUEGO
mai cântă, din când în când, cu gla-
sul nostru.
Vorbe din interiorul timpului Şi am ajuns să ne măsurăm du-

Eternitatea gloriei tăcute a planului secund

Într-o zi însă, nu mi-a scris nimic. Nici în a doua, nici în a treia zi nu am primit
mesaje de la el. Am luat-o ca pe o despovărare reciprocă. Se prea poate că am respirat
chiar ușurat.
Abia după o bună bucată de timp, am descifrat tăcerea lui: plecase la Poporul Ce- Acum mulţi ani
rului. M-au fulgerat atunci părerile de rău. M-a cuprins rușinea și regretul. Rușinea în urmă, am văzut
pentru indiferenţa mea și regretul pentru tristeţea și singurătatea lui: ajunsese un bă- în muzeul Luvru,
trân ţintuit la pat, în condiţii mizere, fără prieteni, fără apropiaţi. Și nu este exclus că, undeva în proxi-
doar comunicând cu alţii, mai simţea că trăiește... mitatea celebrei
Întrebat fiind, când va veni sfârșitul lumii, un înţelept se spune că o fi răspuns: Gioconda a lui Le-
„Când nu vor exista cărări între vecini și fraţi”. onardo da Vinci, un
tablou de mici di-
Acel bătrân nu-mi era nici vecin, nici frate. Era, probabil, un mesager al încercări-
mensiuni, modest,
lor prin care Demiurgul ne probează omenia.
Când trecem pe lângă cineva cu nepăsare, fără să-l sprijinim (îndeosebi, pe care mai nimeni nu-l băga în seamă, dar
moralicește), ar merita să ne gândim că, poate, Providenţa ni l-a scos în cale pentru a care, în mod paradoxal, îmi transmitea sen-
îndepărta măcar o mică parte din remușcările cu care ne vom prezenta la Judecata de timentul că el mă privește pe mine, parcă
întrebându-mă. M-am îndreptat încet spre
Apoi.
pictura respectivă și ceva mi-a atras atenţia
Zilnic, nepăsarea mușcă fărâme din sufletul nostru, adormindu-ne vigilenţa și fă-
într-un mod aparte. După coloanele unui
cându-ne să uităm că, fără suflet, nici moartea nu are nevoie de noi.
templu antic, cu capul întors spre noi, vi-
zitatorii, ne privea un cal. Avea în ochi un
Aurelian SILVESTRU fel de inocenţă tristă, marcată undeva în
adâncul ei de o tragică întrebare ca și cum
Ilustrăm ediţia ne-ar fi spus: „Voi nu vedeţi ce se întâmplă
în spatele meu?” Și privirea îmi alunecă
cu lucrări din creaţia lui atunci instinctiv în planul secund al tablou-
lui, unde departe, după templul acela antic,
Andrei Mudrea la poalele unui deal, trei oameni loveau cu
biciul pe un biet om fără de apărare căzut
Amprenta unui gând:
jos. Apoi, fără să vrea, privirea, căutând
pesemne o explicaţie acestei atât de suprin-
zătoare reprezentări, găsi în final titlul ta-
„Înţelepciunea nu e ceva bloului: „Biciuirea lui Hristos”, de Fra An-
gelico. Și nu știu de ce, am avut impresia că
care se învaţă. între privirea de-o mirare zguduitoare a ca-
lului, îndreptată aproape cu disperare spre
E ceva care se trezește.” noi oamenii și scena aceea a biciuirii unui
desfășura toată istoria unei umanităţi ratate
definitiv în planul aparenţelor efemere.
Când eram elev la Liceu de Arte Plasti-
ce Nicolae Tonitza, mi-a căzut în mână un
minunat album de istorie a picturii univer-
sale. Răsfoindu-l, nu știu de ce tot ca atunci
la muzeul Luvru, privirea mi-a rămas aţin-
tită asupra unui alt tablou, care în aparenţă
nu spunea nimic, dar care la o privire mai
atentă, trimitea spre cel ce privea o tainică
vibraţie în ciuda liniștii ce domina la pri-
ma vedere. Tabloul reprezenta în prim-plan
un ţăran care ara pământul cu capul în jos,
parcă absorbit de brazda ce i se desfăcea
în faţă, părând că trece cu cal cu tot pentru
clipa ce i s-a dat în timp din eternitatea din
care tocmai venea.
Undeva în zare, pe cerul albastru ce se
înălţa deasupra mării care se vedea în de-
părtare, abia sesizabil vedeai cum un om se
prăbușește cu capul în jos, urmat de două
aripi de lemn frânte, pesemne pentru în-
drăzneala avută că au vrut să se înalţe și
să cunoască zborul permis doar zeilor. În
josul tabloului era scris doar atât: „Căderea
lui Icar”, pictură realizată de Pieter Brue-
gel cel Bătrân. Îl priveam și nu puteam îm-
păca în sinea mea coexistenţa celor două
planuri: ţăranul legat de pământ arându-l
ca într-un veșnic ritual, într-o zi senină de
primăvară și undeva pe cer acea tragedie a
omului care a vrut să se înalţe, neobservată
de nimeni decât de propriul ei destin, ca și
de eterna indiferenţă a mersului neclintit al
lumii.
Mai târziu, peste ani, aveam să citesc
într-o carte și să aflu cu strângere de inimă
că Aurel Vlaicu, această minune a zborului
românesc, având nevoie de bani ca să-și re-
pare avionul, a fost ajutat de părintele său,
un simplu ţăran care și-a vândut pământul
ca să-i dea banii necesari.
– Ce-o să mai ari de-acum încolo?, l-a
întrebat un consătean, știind ce înseamnă
un petic de glie pentru viaţa de zi cu zi a
ţăranului român.
– Nimic!, spuse părintele lui Aurel Vla-
icu. De-acum încolo o să are băiatul meu
Cerul!
Acest răspuns mi s-a părut ecoul târziu
al testamentului hristic pe care l-a primit o
dată pentru totdeauna poporul român. SĂ
ARĂM CERUL! Ca și cum am semăna
veșnic credinţa pe care ne-a lăsat-o Dum-
nezeu, indiferent de furtunile istoriei. Să-l
arăm ca pe un sfânt pământ, de parcă ţă-
ranul din pictura lui Pieter Bruegel cel
Bătrân și-ar fi infipt plugul între norii albi
ai cerului senin din acea pictură. Și noi ro-
mânii am tot arat cerul patriei, aruncând în
el cu generozitate, la întâmplare cele mai
bune seminţe ale acestui popor. Cu astfel
de sfântă sămânţă m-am întâlnit într-o zi
senină de vară, undeva pe un deal în curtea
unei bisericuţe de lemn plină de oameni ve-
niţi la Sfânta Liturghie.
rerea cu compasul, încercând să ne
demonstrăm unul altuia cine suferă
mai mult. Găsindu-se şi câte vreunul
care să-ţi spună: „Uite-te la ceas!
Azi ai voie să suferi doar de la unu
şi un sfert până la ora şaisprezece!”
De când… de când şi până când?
Nimeni nu ştie. Nici vântul. Nici li-
niştea, care se aşează pe mormânt.
Şi, of! Măcar, dacă ne-am duce
cu toţii la piaţă şi am cumpăra cât
mai multă compasiune. Poate că nu
am mai fi atât de indiferenţi unii faţă
de alţii, iar această pandemie s-ar
sufoca şi-ar dispărea din cauza bu-
nătăţii noastre.
De când a început acest război,
nu doar noi, dar şi toate anotimpuri-
le mor de gripă. Doar că lor – nu le
este frică.
Şi măcar dacă am şti să le urmăm
exemplul şi nu ne-am lăsa sfâşiaţi
de acelaşi sentiment şi i-am porun-
ci iernii să-nfrunzească acum, în
această clipă, aceasta ne-ar asculta
şi s-ar umple de frunze, fără să mai
aştepte primăvara.
Iar chipul nostru schimonosit
de-atâta teamă ar deveni din nou –
Tânăr!

Constantin Noica om căzut jos frânt de lovituri, reprezentată

la distanţă de primul plan al tabloului, se
cum ar fi ţâșnit undeva în plan secund soar-
ta tragică a geniului uman, blestemat să fie (Continuare în pag. 2) Doina DABIJA
 2 Literatura şi arta Nr. 3 (3984), 20 ianuarie 2022

Mitropolia Moldovei – structură de ocupaţie a Federaţiei Ruse
(Adresare către doamna Maia Sandu, Preşedintele Republicii Moldova, către Parlament şi conducerea PAS)
Pe 16 decembrie 2021, mitropolitul Vla-
dimir a mers la Tiraspol ca să-l felicite per-
sonal pe siberianul rus – V. Krasnoselski cu
ocazia victoriei „categorice” la aşa-numitele
alegeri prezidenţiale din Transnistria de pe
12 decembrie, alegeri ilegale, condamnate
de conducerea Republicii Moldova şi nere-
cunoscute de nimeni. Mitropolitul s-a referit
la enclava separatistă ca la un stat indepen-
dent şi s-a arătat ca un susţinător declarat al
acestei entităţi. În afară de aceasta, capul bi-
sericii a mai declarat: „Noi suntem slujitorii
bisericii ortodoxe ruse pe teritoriul Republi-
cii Moldova” şi „Aceste mişcări pro-vest nu
vin de la Dumnezeu”. Gestul mitropolitului
a scandalizat societatea, despre aceasta s-a
scris mult în presă, au fost aprecieri şi la ni-
velul conducerii de vârf a ţării.
Subsemnatul a scris de mai multe ori
despre activitatea păguboasă a Mitropoliei
Moldovei şi a ierarhilor ei numiţi de patriar-
hii ruşi. Având în componenţa sa mai mult de
1250 de biserici şi mănăstiri, fiind o structură
locală a Patriarhiei Moscovei, ea deţine con-
trolul spiritual asupra majorităţii basarabeni-
lor. Înfiinţată de Moscova în 1992, această
mitropolie este nu numai ilegală şi necano-
nică, ci şi antinaţională şi reacţionară, spriji-
nind în alegeri partidele de orientare prorusă.
Ruşii au ştiut ce fac în 1992 după ce ne-au
dezmembrat ţara: în partea stângă a Nistru-
Andrei MUDREA. Ciuma roșie
D E Ș T E A P TĂ - T E , R O M Â N E ,
lui ne-au lăsat o enclavă separatistă cu trupe
de ocupaţie, iar în partea dreaptă ne-au lăsat
structura lor bisericească pentru a-i menţine
pe moldoveni ostatici ai lumii ruse şi a ne
otrăvi viaţa spirituală.
De mai bine de 200 de ani moldovenii
nu mai pot scăpa de îmbrăţişarea rusească,
inclusiv pe plan bisericesc şi nu fără ajutorul,
şi concursul cozilor de topor locali în suta-
ne care împreună cu politicienii mancurţi,
ne-au tot insuflat că biserica din Moldova a
fost, este şi va fi parte componentă a bisericii
ortodoxe ruse şi spaţiului ei canonic, şi că po-
poarele noastre au valori spirituale comune.
Sunt minciuni crase atât în faţa istoriei nea-
mului nostru, cât şi a ortodoxiei. O recapi-
tulare a evenimentelor istorice ne dovedeşte
contrariul. Conform istoriei, cuvântul Evan-
ghilei lui Hristos a fost propovăduit încă din
secolul întâi la Dunărea de Jos de Sf. Apostol
Andrei şi ucenicii săi, răspândindu-se treptat
în secolele II-IV pe întreg spaţiul carpato-da-
nubiano-pontic, devenind un focar esenţial
în procesul de formare a poporului român.
În secolele IV-XIV, pe pământurile de pe
ambele maluri ale Prutului şi până la Nistru
s-a dezvoltat o înfloritoare viaţă creştină cu
comunităţi, preoţi şi episcopi ortodocşi. În
acest context, să ne amintim că încreştinarea
ruşilor a avut loc cu aproape 1000 de ani mai
târziu, mai exact în 998. Provinciile istorice
româneşti au dus o viaţă separată din punct
de vedere politic, dar unitatea spiritual-bise-
ricească a dăinuit neîntrerupt. În anul 1401,
la iniţiativa şi insistenţa domnitorului Mol-
dovei – Alexandru cel Bun, a fost înfiinţată
Mitropolia Moldovei, recunoscută de Patri-
arhia Ecumenică de la Constantinopol. Po-
trivit legislaţiei canonice, nimeni şi niciodată
nu avea dreptul să desfiinţeze, să modifice
sau să înjumătăţească jurisdicţia pe teritoriul
ce-i revenea de la întemeiere. Deci noi am
avut istoria bisericii noastre. Însuşi Hristos,
prin Duhul Sfânt, l-a trimis pe ucenicul său
– Apostolul Andrei să-i încreştineze pe stră-
moşii noştri, ca mai apoi să moştenim o bise-
rică apostolică. Eminescu afirma: „Prin legea
părinţilor noştri suntem legaţi de Orient, iar
prin aspiraţiunile noastre – de Occident”.
Prin anexarea Basarabiei de către Rusia
ţaristă în 1812 a fost dezmembrat nu numai
Principatul Moldovei, dar a fost sfâşiat şi
teritoriul jurisdicţional al Mitropoliei Mol-
dovei cu sediul la Iaşi, astfel înstrăinându-i
pe moldovenii de pe ambele maluri ale Pru-
tului cu tradiţii creştine milenare, act imoral
şi neloial faţă de întreaga ortodoxie. În teri-
toriul dintre Prut şi Nistru, devenit gubernie
rusească a fost formată Arhiepiscopia Chişi-
năului şi Hotinului în frunte cu mitropolitul
Bănulescu-Bodoni care, cu părere de rău, la
început i-a crezut pe ocupanţii ruşi. Conform
dreptului canonic este ilegală formarea unei
structuri ecleziastice în urma unei cuceriri
politice. Bodoni a găsit şi a păstrat în Basa-
rabia 749 de biserici şi încă vreo 100 pentru
moldovenii de peste Nistru, însă după moar-
tea lui, la cârma bisericii din Basarabia până
în 1918 s-au perindat 12 episcopi ruşi. Aceş-
tia n-au vorbit limba băştinaşilor pe care îi
păstoreau, nu au fost aleşi canonic, ci numiţi
de Sinodul rus cu misiunea de a-i deznaţio-
naliza pe moldoveni. Din ordinul acestor epi-
scopi, serviciile divine în româneşte au fost
interzise şi înlocuite cu limba slavonă. Preo-
ţii moldoveni au fost aproape toţi alungaţi şi
înlocuiţi cu preoţi ruşi, din care cauză 340 de
biserici au rămas fără preoţi şi au fost închi-
se. Cărţile de cult, printre care şi Biblia, scri-
se în română, au fost arse. Iată cum a arătat în
realitate „spiritualitatea” creştină impusă de
imperialismul rusesc.
La 27 martie 1918, prin voinţa Sfatului
Ţării şi a lui Dumnezeu, Basarabia s-a unit
cu Patria mamă. După unirea politică a avut
loc şi unirea bisericească. S-a reparat atunci
şi nedreptatea savârşită în 1812, clerul şi cre-
dincioşii revenind sub aripa maternă a biseri-
cii neamului. Prin decizia Sfântului Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române, în anul 1925 s-a
întemeiat Mitropolia Basarabiei.
În anii 1940 şi 1944, după reanexarea Ba-
sarabiei, Mitropolia Basarabiei a fost degra-
dată la rang de Eparhie a Chişinăului, şi până
în 1989 a fost condusă de episcopi ruşi. După
1944 a început cea mai neagră perioadă din
istoria bisericească a acestei aşchii de pă-
mânt, caracterizată printr-un genocid biseri-
cesc nemaiauzit. Paralel cu ocuparea Basar-
biei, Rusia Sovietică ne-a adus pe cap ciuma
ateistă. Timp de aproape 50 de ani, ocupanţii
ruşi ne-au profanat şi batjocorit în mod isteric
tot ce era religios şi sfânt: au dinamitat şi dis-
trus cu buldozerul sfintele lăcaşe, sau le-au
transformat în cluburi, muzee, săli de sport,
depozite şi grajduri, au ars icoane şi au smuls
cu tractorul sfintele cruci de pe biserici, au
devastat clopotniţe, au prădat şi au pângărit
altare, au masacrat sute de preoţi, au închis
sfintele mănăstiri, transformându-le în case
de odihnă, ospicii pentru alienaţi sau dispan-
sere venerologice, au băgat cu forţa călugării
în colhoz sau i-au deportat în Siberia. Dacă
până la 1940 în Basarabia funcţionau 1090
de biserici şi 30 de mănăstiri, pe la mijlocul
anilor ’80 ai secolului trecut numărul lor s-a
redus la 150 de biserici şi o mănăstire.
După atâtea crime şi fărădelegi din par-
tea Rusiei, a fost firesc ca după proclamarea
independenţei în 1991, o parte a preoţimii
patriote în frunte cu episcopul Petru au înce-
put să pledeze pentru reactivarea Mitropoliei
Basarabiei sub jurisdicţia Patriarhiei de la
Bucureşti, iar altă parte, în frunte cu arhiepi-
scopul prorus Vladimir, promovau rămâne-
rea sub Patriarhia Moscovei. Conflictul între
aceste două tabere a atins apogeul în 1992 şi
a coincis cu perioada când Rusia a declanşat
un război mişelesc împotriva tânărului stat
– Republica Moldova, soldat cu numeroase
jertfe umane în rândurile combatanţilor noş-
tri şi cu dezmembrarea ţării. Arhiepiscopul
Vladimir a fost obligat să protesteze împo-
triva agresiunii ruseşti, aşa cum au procedat
toţi creştinii pe care el îi păstorea, să declare
ieşirea bisericii moldoveneşti din componen-
ţa Patriarhiei Ruse, patriarhie care i-a bine-
cuvântat pe soldaţii ruşi şi cazacii veniţi din
Rusia să ne omoare copiii şi fraţii. Nu a făcut
aceasta, din contra – a plecat la Moscova, la
stăpânii săi, să se plângă de preoţii cu aspiraţii
naţionale, care îşi doreau reanimarea Mitro-
poliei Basarabiei. Prelaţii ruşi l-au mângâiat
pe cap, i-au acordat rangul de mitropolit şi au
decis în mod ilegal ridicarea Arhiepiscopiei
Chişinăului în rang de Mitropolie a Chişină-
ului şi a întregii Moldove sub jurisdicţie ru-
sească. S-a procedat în stil rusesc. După rap-
tul teritorial a urmat şi anexarea bisericească,
exact aşa cum au făcut ruşii în 1812, 1940
şi 1944. Cu ce drept? Încă din primele vea-
curi ale creştinismului, bisericile ortodoxe de
pretutindeni se organizau în biserici naţiona-
le, etnia sau neamul fiind o realitate dată. În
lume există 15 biserici naţionale autocefale,
a căror titulatură coincide cu etnia sau nea-
mul pe care îl slujeşte: Biserica Ortodoxă
Română, Biserica Ortodoxă Rusă, Biserica
Ortodoxă Greacă, Biserica Ortodoxă Sârbă,
Biserica Ortodoxă Bulgară, Biserica Ortodo-
xă Ucraineană, Biserica Ortodoxă Georgiană
etc. În cazul de faţă, pretenţiile Patriarhiei
Ruse, care aparţine şi slujeşte poporului rus
de a stăpâni peste ortodocşii moldoveni care
aparţin altui neam şi anume neamului româ-
nesc cu propria patriarhie la Bucureşti, sunt
necanonice şi nedrepte.
că Patriarhia Rusă a exrcitat întotdeauna o
După anul 1992, Mitropolia Chişinău-
jurisdicţie bisericească necanonică care nu
lui şi a întregii Moldove, sub conducerea
poate fi justificată prin nimic? Pretenţiile
Mitropolitului Vladimir, la comanda Patri-
obraznice ale ruşilor denotă supraveţuirea la
arhiei Ruse a devenit oponentul principal al
ei a unor mentalităţi imperialiste şi a unor
nou-reabilitatei Mitropolia Basarabiei şi a
apucături de ocupanţi care continuă să ne
tot ce este naţional, s-a împlicat în politică
calce în picioare cu acelaşi cinism care du-
prin sprijinul deschis în campaniile electora-
rează mai mult de două secole. Oare când
le ale partidelor proruse. Concubinajul poli-
o să înţelegem că prin Biserica Rusă, Kre-
tico-clerical s-a simţit destul de puternic în
mlinul promovează politica tradiţională a
timpul guvernării Partidului Comuniştilor,
Rusiei de expansiune şi control asupra unor
şi asta în ciuda faptului că timp de decenii
teritorii şi ţări străine printre care şi Republi-
comuniştii au colaborat cu antihriştii ruşi şi
ca Moldova?
au profanat tot ce este creştinesc, au distrus
Fraţii lor de sânge, ucrainenii, au înţe-
şi au vandalizat biserici, au dirijat metodic o
les aceasta şi în 2018 şi-au creat biserica lor
campanie de păgânizare a societăţii, iar peste
autocefală, eliberându-se de robia spirituală
noapte au devenit „mari creştini”. Cârdăşia
a fratelui mai mare. Aceasta a avut loc prin
politică cu partidele proruse a atins apogeul
implicarea plenară a clasei politice şi a pre-
după formarea PSRM-ului lui Dodon, partid
şedintelui de atunci P. Poroşenko. Ce putem
prorus şi antinaţional. În perioada campaniei
face noi? Există 2 căi:
electorale prezidenţiale din 2016, amvoanele
Convertirea bisericilor din Mitropolia
bisericeşti, contrar destinaţiei exclusive pen-
Moldovei în componenţa Mitropoliei Ba-
tru propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu,
sarabiei sub jurisdicţia Patriarhiei Române.
s-au transformat în tribune electorale, de
Republica Moldova este al doilea stat ro-
unde creştinii erau îndemnaţi să-l voteze pe
mânesc şi dacă nu ne-am unit până acum,
Dodon. Episcopul de Bălţi, Marchel, într-un
haideţi să facem măcar unirea bisericească!
moment de extaz electoral a adus jigniri gra-
Cum putem pretinde să aderăm la UE dacă
ve candidatei la preşedinţie, dnei Maia San-
rămânem în continuare o colonie spirituală a
du. În mare parte, „marele creştin” I. Dodon
Moscovei?
a câştigat alegerile datorită sprijinului masiv
Dacă mai persistă temerea de România
din partea clerului acestei mitropolii. A tre-
care ne ajută în toate, atunci să ne creăm o
buit să treacă 4 ani până la următoarele ale-
biserică autocefală. În acest sens să ne con-
geri prezidenţiale din 2020 pentru ca oamenii
sultăm cu Ucraina, care are experienţă în
să se convingă că Dodon nu este creştin, ci
acest domeniu, şi cu Patriarhia Ecumenică de
fariseu care foloseşte biserica în scopuri elec-
la Constantinopol. În această lucrare, în am-
torale, ca să nu îl mai voteze.
bele variante se cere implicarea Preşedinţiei
Mă miră atitudinea preoţilor şi ierarhilor
şi a Parlamentului, care ar trebui să apere va-
din această mitropolie, care afirmă că îl slu-
lorile naţionale democrat-creştine pe această
jesc pe Dumnezeu, dar nu ştiu, sau se prefac
aşchie de pământ, adică să ne întoarcem cu
că nu ştiu din ce neam fac parte. De ce pre-
faţa la „legea părinţilor noştri”. Aşa să ne aju-
oţii şi ierarhii care păstoresc un popor latin,
te Dumnezeu!
ar trebui să fie slujitori ai bisericii ruse, aşa
cum declară vladîka Vladimir? O biserică Ion CIUTAC,
care nu este cu neamul său, nu este biserica doctor habilitat în ştiinţe medicale,
lui Hristos, ci a lui Satana. Oare ei nu înţeleg profesor

Eternitatea gloriei tăcute De ce râde pasarea kuka barra

a planului secund
(Urmare din pag. 1)
– Domnul Dan, pot să vă strâng mâna?
Cel ce mă întrebase era un domn cu
părul alb, în vârstă, slăbuţ, dar drept, ca o
demnitate ce învinsese deopotrivă rând pe
rând, atât istoria cât și vârsta înaintată. Mă
privea cu niște ochi albaștri, în care vedeai
că pentru o clipă se retrăsese întregul cer
senin al verii.
– Cu tot dragul! i-am răspuns uimit
de întrebare, dar mai ales de blândeţea
tonului din care vibra o tristă și o tainică
sfinţenie. I-am întins mâna și am simţit în
palma strânsă cu multă căldură și prietenie
un ușor tremur al vârstei înaintate, învăluit
însă de o pace aparte.
– Daţi-mi voie să mă prezint!, îmi spu-
se cu un zâmbet trist acea pereche de ochi
albaștrii, din care mă priveau niște nobile
și senine înălţimi. Sunt fost „bandit” al
poporului!, îmi spuse cu același zâmbet
amar.
Pentru o clipă am rămas total surprins,
apoi am întrebat cu o legitimă indignare:
– Cum așa? Ce vreţi să spuneţi?
Domnul în vârstă m-a privit adânc,
direct în ochi, simţind cum se revarsă în
mine tot seninul fiinţei lui, împăcată par-
că cu un noian de nemărturisite dureri.
– Am luptat ca pilot de aviaţie pe fron-
tul din Răsărit, ca să eliberez Basarabia!,
îmi răspunse el, zâmbind parcă și mai amar,
apoi se retrăsese în tăcere, scufundându-se
în lumea venită din curtea bisericii.
L-am urmărit cu privirea. Trecea ano-
nim printre oameni, neobservat de zarva
lumii din jur, într-un plan secund precum
trupul acela căzut și biciuit al lui Hristos
din tabloul lui Fra Angelico. Sau, dacă
vreţi, precum acel Icar ce se prăbușea ne-
observat de nimeni pe cerul senin de vară a
tabloului lui Pieter Bruegel cel Bătrân. La
fel s-or fi simţit și acei eroi aviatori, care
la întoarcerea în ţară în august 1945, ate-
rizând pe Aeroportul Popești-Leordeni au
fost întâmpinaţi doar de două, trei femei,
care erau cu vitele pe câmp și care le-au
dăruit niște flori. În rest nimeni, NIMENI.
În așa fel încât ei să înţeleagă că sunt NI-
MENI. Doar cerul pe care ei îl „araseră”
cu vieţile lor le mai rămăsese sfânt martor.
Scrie undeva marele poet indian, Ra-
bindranath Tagore că pasăre în limba san-
scrită se traduce ca fiind născut de două
ori: prima oară, atunci când puiul iese din
ou, și a doua oară când învaţă să zboare.
Dacă nu zboară, nu este pasăre! Pesem-
ne, că tot astfel este și omul, omul-deplin,
cel restaurat de Hristos, care cu sufletul
tinde spre nemărginirea unei infinite iu-
biri de Dumnezeu. Fără acest zbor, omul
nu este pe deplin restaurat. E născut doar
jumate. Și îmi trece prin inimă ca o săgea-
tă dureroasă, că toţi acei ai noștri ce au
fost sărutaţi pe frunte în zborul lor concret
spre infinitul cerului, ca apoi să nu se mai
întoarcă niciodată pe acest pământ, aripi
frânte transformate în stea, stau acum to-
piţi în uitare, în planul secund al tabloului
vieţii sordide de azi.
Eroii noștri-aviatori, aripi frânte de
destin, dar înălţate de Dumnezeu către ză-
rile nemuririi Lui. Și astfel, precum privi-
rea aceea inocentă a calului din tabloul lui
Fra Angelico, îndreptată interogativ și cu
o cumplită disperare în ochi, mă uit eu as-
tăzi spre lumea indiferentă ce ne înconjoa-
ră, ca s-o întreb dacă poate să vadă ce-am
văzut eu dincolo de coloanele templului
antic al acestui popor român: ETERNITA-
TEA GLORIEI TĂCUTE A PLANULUI
SECUND.
Dan PURIC
Tot căscând gura pe străzile Bruxellesului, Iura Topa-
lă dădu cu nasul în poarta unei mici menajerii. El se opri
uluit în faţa zăbrelelor bine închegate până pe sub bolta
cerului şi se miră de câte animăluţe mici mişună printre
copacii năpădiţi de iarbă şi tufari piperniciţi. Trecătorul
nedumerit parcurse cu ochii cărăruşele grădinii îngrijite,
când la o zvârlitură de băţ descoperi un copac rămuros
pe crăcana căruia stătea în văzul lumii o pasăre ciudată,
urâtă de mama focului, cu un clonţ butucănos, iar mai
jos, pe tulpină era fixat portretul înaripatei cu inscripţia:
OISEAU KOOKABARRA, adică Pasărea kukabarra.
Moldoveanul nu-şi putea rupe privirea de la clănţoasa bi-
zară, când deodată pasărea prinse... a râde omeneşte: ha-
ha-ha-hă-hă-hă-hă! „Ce-o mai fi însemnând şi râsul ăsta
prostesc?”, se întrebă bravul feroviar şi se retrase în dru-
mul lui, dispărând pe străduţele întortocheate ale străve-
chiului oraş. Cât umblă el haihui pe ici – pe colo, silit să
afle cât mai multe despre capitala europeană unde visa să
se stabilească cu traiul, pe aproape de prânz simţi o foa-
me nebună – maţele îi ghiorăiau mai ceva ca broaştele în
heleşteu. Europeanul zâmbi în sine şi grăbi pasul spre re-
staurantul său favorit de cinci stele Le Rossini. Ospătarii
localului pompos, dar şi clientela îl cunosc bine pe Iura,
muşteriu generos la bacşişuri. Fălosul director aproape
zilnic se înfruptă aici din cele mai delicioase bucate fran-
ţuzeşti şi italieneşti. Mai întâi el comandă aperitivul său
finuţ – cocktail de tequila cu coniac Camus. Numai aşa
i se scoală pofta nebună de păpăică. E manierat la mân-
care. Ce mai încolo-încoace: mama l-a făcut aristocrat!...
Feroviarul servi cocktailul din păhăruţul tremurat,
când deodată îşi aminti de râsetul aiurit al păsării celea
deşănţate. „Nu cumva râdea de mine, urâciunea dracu-
lui?”, se întrebă Iura, chinuindu-şi răspunsul...
În noaptea aceea ex-directorul Căilor Ferate Moldo-
veneşti n-a putut închide un ochi. A câta oară se întreba el
de ce nu poate aţipi. Intuia, pesemne, nenorocirea. Aris-
tocratul îşi concentră aptitudinile psihologice, simţind
cum neuronii din trupul lui se deşirau pe margini. „De
ce mi se zbate ceafa? De ce mi se face o poftă nebună să
înjur de mamă?”. Gândurile năstruşnice îl chinuiră până
în zori, iar dimineaţa turistul se trezi în pragul camerei
de hotel cu musafiri nepoftiţi – câţiva zdrahoni chitiţi la
patru ace îi zâmbeau în uşori, aducându-i un mesaj cu să-
ruturi de foc de la cei dragi de acasă. Agenţii Interpolului
l-au scociorât repede din culcuşul călduţ, molcuţ, ridicân-
FOILETON
du-l pe sus, că omul nici nu se dezmetici ce se întâmplă
cu adevărat.
Toată ziua aceea droaia de anchetatori cu traducători
din franceză-engleză l-au purtat flămând prin birouri, pu-
nându-i fugarului fel de fel de întrebări. Răbdători până
la culme, lacheii-slijitori aşteptau răspunsurile, dar Iura
parcă luase apă în gură. În fine, el îşi dădu seama că at-
mosfera în jurul său se tulbură irevocabil...
Deja în noaptea următoare feroviarul îşi aduna gându-
rile pe un pat de scânduri într-o cazemată răcoroasă. Nă-
boit de sughiţuri, sărmanul european nu mai putu adormi
până în zori. Se vede, că cineva l-a trădat acolo, acasă.
Bandiţii dracului!...
Când era şef mare la CFM, un subaltern îi sugerase o
metodă originală de a adormi uşor în nopţile de nesomn
– să numere imaginar oile turmelor cum trec calea ferată.
„Fleacuri!, se oţărăşte directorul. E-he! Câte oi am numă-
rat eu în nopţile de acasă! Dar nu mai adormeam cum tre-
buie! Parcă mă zgâlţâiau dracii...”. Un camarad de breaslă
îi sugerase o altă soluţie. Acela, bunăoară, când nu poate
închide un ochi, cască vraişte uşa de la baie, deschide ro-
binetul cu apă, include ventilatorul, imaginându-şi că se
află pe o plajă undeva în Zanzibar şi ascultă revărsarea
de la înălţime a cascadei de apă cu adierea vaporoasă a
vântuleţului tropical. Aşa şi adoarme dus pe altă lume...
Iura îşi aminti că în primele zile cum dădu bir cu fugiţii
în Europa asta pâclişită, mai prindea câte un puişor de
somn... Dar, iaca, acum a dat de năpastă...
Pironindu-şi ochii larg deschişi în tavanul cătrănit,
domnul director tocmai acum îşi luă de seamă că a făcut-
o de oaie: „La ce mi-a trebuit Bruxellesul ista afurisit!
Ăştia de la Interpol m-au găbjit repede! Aşa-mi trebuie,
dacă-s prost! Slavik Platon s-a orientat mai bine, a dove-
dit că-i mai deştept – s-a găvozdit cu Nătăşica lui tocmai
la Londra. Acum Slăvicuţu îşi pune afacerile la cale şi
nimeni nu-l împiedică să-şi mângâie plodul de la sânul
marghioliţei lui. Băiatul s-a aciuat cuminte printre anglo-
saxoni şi suge dulce din ţâţişoarele teledivei – paţanu’ se
bucură de viaţă. Hâtru al dracului! Câte sute de milioa-
ne a dosit el prin ofshoruri şi... nimic!... Până şi Costea
Botnari, cel supranumit „barsetka” democraţilor, tot la
Londra s-a şupurit şi nimeni n-are treabă cu el. Numai pe
mine m-au găbjit ca pe un pui de bogdaproste. Infractor
de speţă! Ei, şi cu ce m-am pricopsit eu! Abia-abia am
sclipuit vreo douăzeci de milionaşe. Iar prinţesele celea
zăbăloase în cioc din conducerea matriarhatului îmi im-
pută pagube de peste două sute cincizeci de milioane plus
niscaiva milioane restanţe la salariile angajaţilor. Cum
să-mi pună ele în cârcă atâta bănet! Adică numai pe mine
m-au găsit vinovat! Dar de ce nu-i răscolesc ele pe lingăii
lor cu pufuşor pe botişor care ziua în amiaza mare împăr-
ţeau vagoanele cu bunurile jecmănite!...”.
Învălmăşit de fanteziile pestriţe, pe la cântatul cocoşi-
lor Iura aţipi în sfârşit. Şi avu un vis ciudat. Aşa se făcea
că pe neprins de veste el pică de pe lună pe malul unei
ape curgătoare într-un desiş de eucalipţi înalţi până în tă-
riile cerului. De unde nici nu se aştepta, în faţă îi apăru
o aborigenă frumuşică goală-goluţă care îi agăţă de gât
o coroană de flori, lansându-se amândoi în iureşul unui
dans indigen hula-hula... Visul nu dură mult. Vedeniile
plăcute se topiră îndată de cum desluşi vocea gardianului
cu figură de boxeur care pătrunse în încăpere:
– Monsieur, voici votre café et preparez-vous pour
l’enquêteur... (Domnule, serviţi cafeaua şi pregătiţi-vă de
întrevederea cu anchetatorul).
Iura sorbi cu sughiţuri căznite cafeluţa fierbinte şi
iarăşi îi păru rău (a câta oară!) că nenorocul l-a rătăcit
pe continentul ista blestemat al Europei. Cum de nu l-a
plesnit ideea să treacă şi el La Manchul, să se tupileze pe
undeva în dosul saxonilor, unde nici Interpolul nu prea
are trecere... Dacă şi prostul cela de Kakaliuk-poliţistul a
scăpat de urmăririle procurorilor pe malul Tamisei, apăi
ce mai vreţi!...
La ultima întrevedere cu anchetatorul Europolului
Iura înţelese că degrabă va reveni la baştină, în ţara lui de
dor cu căi ferate hurducate – călătoreşti cu trenul şi par-
că mergi în coviltir ţigănesc... Acasă îl aşteaptă nerăbdă-
tori colegii săi de suferinţă, dar şi... procurorii aborigeni,
care nu vorbesc franţuzeşte. De ciudă şi necaz directorul
îşi ieşi un pic din ţâţâni şi porni să fredoneze în surdină
melodia dansului hula-hula din visul de astă-noapte cu
negresa cea drăguţă...
Totuşi, directorul feroviarilor aşa şi n-a înţeles de ce
se hlizea pasărea ceea urâcioasă. Nu cumva kukabarra râ-
dea de cătătura lui zăpăcită de om prost?...
Andrei MOROŞANU
Nr. 3 (3984), 20 ianuarie 2022 Literatura şi arta 3
DIN SOMNUL CEL DE MOARTE!
SĂRBĂTOAREA EMINESCU
DICŢIONAR

Și în acest an – iar de prin 2010 se tot
întâmplă fericita coincidență la inițiativa
Academiei Române, a academicianului
Eugen Simion, când ziua de naștere a
Poetului Poeților noștri coincide cu cea
a Culturii Naționale a românilor – a fost
marcată la cel mai înalt nivel. Cel puțin
la BM „B.P. Hasdeu”, în rețeaua muni-
cipală de biblioteci asta se întâmplă în
mod sistematic prin expozițiile tematice
sau permanente, cu recitaluri și omagi-
eri. De această dată, fiind zi de sâmbătă,
evenimentele principale consacrate Po-
etului s-au derulat la Sediul Central, la
filialele CAIE și „Onisifor Ghibu”.
Ziua se desfășoară sub însemnele
generice ale versului eminescian: „Al
meu nume o să-l poarte secolii din gu-
ră-n gură…” și începe, tradițional deja,
la Centrul Academic Internațional „Emi-
nescu” cu depuneri de flori la bustul
Poetului din imediata apropiere, apoi
evenimentele culturale se divizează în
două fluxuri și pentru o întreagă zi nu
se închid ușile bibliotecii, microfonul
nu are pauză – în stil maraton de lectură
admiratori de toate vârstele vin să recite,
să citească și să cânte din nemuritoarea-i
Operă.
În deschiderea evenimentului direc-
toarea CAIE, Elena Dabija, eminesco-
logul, acad. Mihai Cimpoi, au vorbit
despre importanța Operei Marelui Prota-
gonist al zilei, a Evenimentului în sine…
Dl academician vorbește și despre cele
26 de volume eminesciene traduse în
maghiară, pe parcurs revenind de ne-
numărate ori, cum o face de obicei, cu
concretizări esențiale. Dr. Mariana Har-
jevschi, director general al Bibliotecii
Municipale „B.P. Hasdeu” după cuvinte-
le de salut a recitat poemul „Lectură”…
Iau cuvântul oficialități ai administrației
Sectorului Botanica, se includ, online,
prietenii de la Focșani cu un amplu și
inspirat recital de poezie eminesciană,
inclusiv în mai multe limbi, îndrumați
de profesoara Marilena Șerbănuță… Ca
răspuns la recitalul focșănenilor vin și
minunați elevi din Chișinău, scriitori…
Cu binecuvântarea acad. Ion Tighi-
neanu, președintele Academiei de Științe
a Moldovei, își începe desfășurarea
Simpozionul intitulat „O, adevăr subli-
me…”, moderat de acad. Mihai Cimpoi,
la care participă acad. Valeriu Matei,
președintele Institutului Cultural Român
„Mihai Eminescu”, Secția Chișinău,
acad. Ioan-Aurel Pop, președintele Aca-
demiei Române, includere online, Mirel
Taloș, vice președinte al Institutului Cul-
tural Român, Irinel Popescu, membru
corespondent al Academiei Române,
includere online, Pompiliu Crăciunescu,
profesor universitar…
Mai multe volume sunt prezentate de
scriitori și bibliotecari pe parcursul zilei
în cadrul lansărilor obligatorii de carte,
precum urmează: culegerea „Maladia
lui Eminescu și Maladiile imaginare ale
eminescologilor”; „Archaeus. Subli-
mul creației eminesciene”, eseu triadic,
Vol. I, de Tudor Ghideanu; „Eminescu,
Esența ființei…” și„ Titu Maiorescu și
lumea noastră postmodernă”, de acad.
Mihai Cimpoi; „Mihai Eminescu și ade-
vărul Sfintei Scripturi”, Vol. I, II de Mi-
hail Atanca; „Anotimpurile poeziei lui
Eminescu la Văratic…”; „Cezara, Lu-
ceafărul”, trad. În limba găgăuză de To-
dur Zanet; „Poeții nemuririi noastre”…
Dăm aceste titluri pentru a fi promovate,
pentru a fi căutate și împrumutate cărțile
la biblioteci de cititorii interesați, de
urmașii lui Eminescu…
Așadar, pe parcursul întregii zile se
citește din Eminescu, se cântă din Emi-
nescu, se trimit spre Memoria lui Emi-
nescu mulțumiri pentru Opera lăsată
nouă ca zestre spirituală fără de egal.
Toate instituțiile de învățământ,
cele de cultură, inclusiv bibliotecile din
Chișinău, sunt prezente aici prin mesage-
rii lor, participând la Ediția a VIII-a a Lec-
turii Publice. La ore rezervate se prezintă
câte o mică „delegație” de elevi în frunte
cu profesoara de limba română, cu doi-trei
bibliotecari… Evoluează mai mulți elevi
de la LT Traian… Biblioteca „Alba Iulia”
a fost reprezentată de două eleve – Mări-
oara Chiriac, elevă în clasa I-a de la LT
„Liviu Deleanu”, învățătoare Iulia Grăj-
dianu, și Vlada Tănase, elevă în clasa a
XI-a, LT „Vasile Alecsandri”, profesoară
Silvia Strătilă. Spre marea bucurie, copi-
lele care au reprezentat biblioteca de la ca-
pătul Buiucanilor au fost printre cele mai
bune cititoare-recitatoare – dacă ar fi fost
și un criteriu de apreciere a artistismului
lecturii sau recitării cu siguranță ele ar fi
fost remarcate… Tot în acest segment de
timp a fost prezentă și actrița Margareta
Nazarchevici… Printre cele mai solicitate
poezii de Mihai Eminescu s-au dovedit a
fi: „O, mamă”, „Ce te legeni”, „Revede-
re”, „Pe lângă plopii fără soț”, „Seara pe
deal”, „Lacul”, fragmente din „Luceafă-
rul” și alte minunate povești…
Manifestarea prilejuită de ziua de
naștere a poetului Mihai Eminescu și
Ziua Culturii Naționale a Românilor la
CAIE a mai beneficiat și de un tradițional
vernisaj de pictură, a fost „acompaniată”,
întregită într-un fel, și de un Concert de
muzică folk ce s-a desfășurat la Sediul
Central, și de Conferința „Omagiu pen-
tru patronul nostru spiritual” desfășurată
la Biblioteca „Onisifor Ghibu” cu dubla
ocazie, inclusiv împlinirea a treizeci de
ani de la deschidere.
La ora devreme a dimineții, când în
Aleea Clasicilor oficialitățile Republicii
Moldova, scriitori, elevi depuneau co-
roane, buchete și jerbe de flori la bustul
Poetului Unic, unul dintre prietenii Eve-
nimentelor, bibliotecilor și scriitorilor
din Chișinău și întreaga Țară, poetul
Viorel Dinescu de la Galați, își suna,
tradițional, amicii ca să-i felicite cu oca-
zia excepționalei dublei sărbători.
Elena TAMAZLÂCARU
Să vorbim corect!
● „... începând cu orele 7
dimineaţa” (Jurnal TV) – greșit.
Corect: „... cu ora 7...”. Forma de
plural (orele) se va folosi când
va fi vorba de două sau de mai
multe ore (ex: la orele 16 și 18
va fi....). Bună dimineaţa!
● Parlamentarii noștri sunt
mai onești CA cei europeni. Le-
gile noastre sunt mai bune CA cele din Mauritania.
Guvernul nostru este mai competent CA alte zece
luate împreună. Cred că toată lumea cunoaște aceste
„adevăruri”. Totuși modul de exprimare a afirmaţiilor
date e greșit, deoarece comparativul de superioritate
(mai bun, mai frumos) se formează cu ajutorul lui „de-
cât”. Prin urmare, nu vom utiliza niciodată „ca”. În cazul
respectiv, vom zice: „mai onești decât...”, mai bune de-
cât”, „mai competenţi decât”. Sper să ia în consideraţie
acest fapt de limbă și majoritatea reporterilor, prezen-
tatorilor de știri de la aproape toate posturile TV, care
sunt mai slab pregătiţi în ale gramaticii DECÂT ...
● „Vreau să ridicăm mâinile toată lumea”, ne în-
deamnă o artistă în cadrul spectacolului de inaugu-
rare a bradului de Crăciun. Aș ridica și eu mâinile, dar
pentru a protesta. Întrucât în enunţul citat mai sus
subiectul este LUMEA (persoana a 3-a, nr. sing.), pre-
dicatul va avea forma „SĂ RIDICE”. Deci strig și eu (de
data aceasta conform normelor gramaticii) în locul
artistei: „Vreau să ridice mâinile în sus toată lumea,
care e certată cu gramatica!”
Constantin ŞCHIOPU

De ziua naşterii Poetului iubit LUCEAFĂRUL DEMNITĂŢII NAŢIONALE

De ziua naşterii Marelui nostru poet Mihai Emi-
nescu şi a Zilei Culturii Naţionale, Biblioteca Publică
Raională din Cantemir, în colaborare cu Secţia Cul-
tură şi Turism a municipiului, a organizat un recital
de poezie eminesciană cu genericul: „Al meu nume o
să-l poarte secolii din gură-n gură…”, eveniment mo-
derat de bibliotecara Zinaida Surdu. Au participat lu-
crători din sfera culturii, bibliotecari, elevi, admiratori
ai operei marelui nostru poet naţional.
Elevii Liceului Teoretic „Dimitrie Cantemir” din
oraş, ghidaţi de Natalia Lungu, bibliotecara liceului,
au recitat poezii, fragmente de proză eminesciană,
dovadă a faptului că opera celui „mai ales între toţi
scriitorii acestui neam”, precum a scris Mihai Sa-
doveanu, este studiată, cunoscută şi promovată - nu
este dată uitării.
Ion Diaconu, conducătorul formaţiei folclorice
„Ciobănaş”, a interpretat romanţe pe versurile lui
Mihai Eminescu. Aurel Babilev, un alt admirator al
operei eminesciene, a recitat mai multe poezii ale
Poetului şi a făcut o incursiune în biografia marelui
nostru scriitor naţional.
Cei prezenţi au admirat şi expoziţia: „Cu dor de
Eminescu”, iar cei mai activi participanţi, la final, au
primit menţiuni.
Aurelia NECHIT,
directoare,
Biblioteca Publică Raională Cantemir
Pe prima pagină a publicaţiei „Literatura şi
arta” cititorul zăreşte săptămânal simbolica ima-
gine Omul-arbore, redat cu inspiraţie de pictorul
Aurel David. Evident, chipul Marelul Poet Naţio-
nal nu se află aici întâmplător. Gravura „Arborele
Eminescu” are o mare forţă expresivă, e o viziune
răscolitoare şi redactorul-şef Nicolae Dabija a in-
tuit că atâta timp cât spiritul nostru tutelar, Lucea-
fărul demnităţii naţionale şi limbii române – Mihai
Eminescu – se va afla pe prima pagină, pe fronti-
spiciu, fiecare număr va fi o izbândă şi adevărul
va ajunge la inima cititorului. „Pentru basarabeni,
Eminescu este mai mult decât un scriitor, este un
simbol. De aceea, în 1986, când erau discutate
probleme atât de sensibile cum sunt etnia, istoria,
naţiunea, limba unui popor, am decis să vorbesc
Limba lui Eminescu, Poet naţional şi universal,
poetul absolut. Şi adevărul a fost restabilit,” ne re-
aminteşte Nicolae Dabija într-un editorial.
„Arborele Eminescu” este o lucrare grafică legen-
dară, care a devenit blazonul patrioţilor români de pe
teritoriile româneşti ocupate de Uniunea Sovietică.
Redactorul-şef ştia cum arată Basarabia fără
Eminescu: o ţară rusificată, deznaţionalizată, de-
busolată, atacată din toate părţile de inamici ne-
miloşi, dornici să pună stăpânire pe limba noastră
şi pe sufletul nostru... În anii deşteptării naţionale
prezenţa spiritului său protector şi mobilizator era
mai real şi mai necesar ca oricând. De aceea, în
ziua când a preluat cârma acestei publicaţii impor-
tante de cultură a venit cu îndemnul: pentru orice
intelectual şi om de litere adevăratul profesor de
limbă, gândire şi simţire românească este opera
poetică, publicistică şi politică a lui Eminescu. Era
convins că dragostea şi credinţa lui Eminescu faţă
de Ţară şi Neam ne va ajuta să regăsim testamentul
eminescian gravat în inimile basarabenilor conşti-
enţi de originea lor: Suntem români şi punctum!,
iar publicaţia care l-a ales ca blazon al său va reuşi
să răzbată prin timp, prin crize, prin intemperii.
A fost pus drept spirit tutelar şi pentru că Emi-
nescu este cea mai actuală voce a neamului ro-
mânesc, pentru că pe gândirea şi simţirea Lui se
sprijină fiinţa noastră naţională şi, în mare măsură,
această gândire şi simţire a trecut în noi, în miile
de cititori fideli ai săptămânalului.
Astăzi ne putem convinge de adevărul pe care
l-a avut atunci. Dacă vom deschide, la alegere,
unul din cele 27 de volume de publicistică sem-
nate de scriitorul Nicolae Dabija vom constata:
crezul Marelui Poet a fost promovat consecvent,
fără concesii. Mihai Eminescu, cel preocupat de
soarta, viitorul neamului românesc şi demnitatea
poporului, de păstrarea fiinţei naţionale pe pămân-
turile dăruite nouă de Dumnezeu, cu certitudine, la
fel ar fi scris despre sârma ghimpată de pe Prut,
nedreptăţile istorice, aşteptările de astăzi ale Basa-
rabiei româneşti, caruselul politic de la Chişinău…
În editorialele sale Nicolae Dabija ne spunea de ce
am ajuns aici şi în acest fel, dar şi cum să facem
faţă experimentelor politice, economice, sociale,
lingvistice cărora suntem sortiţi să le ţinem piept.
Astăzi, când am obosit de veştile triste pe teme
de covid, de politica de la Chişinău, ne este dor de
tot ce ţine de timpurile de până
la pandemie: de firesc, de ade-
văr, de istoria la zi şi de bunul-
simţ. Acum, când ne-am întors
la punctul zero, suntem debu-
solaţi, avem nevoie de călăuză,
îndemn, speranţă pe care le
găseam în editorialele şi luările
sale de atitudine. În acest con-
text, cele 27 de volume în care este adunată munca
de o viaţă a publicistului Nicolae Dabija formează
o frumoasă şi nepreţuită bibliotecă. Ar fi păcat dacă
cititorii ar zăbovi numai cu răsfoitul…
Adevărul e că există o singură Basarabie au-
tentică şi veşnică – Basarabia lui Eminescu.
Cei care urmăresc fără răgaz să lase o Românie
fără substanţă şi fără identitate naţională, pot fi sto-
paţi numai de cei cu o râvnă mai mare pentru propa-
garea adevărului, binelui, frumosului, dar şi prin ela-
nul de a apăra şi promova creaţia poetului nepereche.
Cu certitudine, rezistenţa basarabeană, a miş-
cării de deşteptare şi a luptei pentru limbă, iden-
titate naţională, tricolor au fost cu izbândă, căci
Eminescu veghează pe frontispiciu. Victoriile de
atunci au fost generate şi de întoarcerea cu faţa
spre Eminescu.
De aceea 15 ianuarie rămâne a fi ziua în care
ne amintim că Dumnezeu ne-a blagoslovit cu un
mare Poet, iar interesul pentru Eminescu a crescut
exponenţial de la o epocă la alta.
Mariana JIOARĂ

APOLOGIA VÂNTURILOR MEDITAȚII PE VERTICALĂ

Anul Nou începuse cu mul-
tă zăpadă, cu troiene, acoperind
ogoarele şi câmpiile.
Iar acum, de la o vreme, au
prins a bate vânturile...
Şi, vai, ne bat vânturi fel
de fel: care mai calde, care mai
reci, dar sunt şi de cele mai fri-
guroase, şi dintre acele care te
străbat până la piele, vânturi îngheţate pe drum,
până la destinaţie, tot încercând de zor să ne pă-
trundă şi în suflete...
În sufletele noastre pline de vis şi dor, pline
de nemuritoarea poezie a marelui nostru clasic
Mihai Eminescu, ai altor mari clasici, printre
care se numără şi marele nostru poet Nicolae
Dabija, clasic încă în viaţă, dar devenit, după
trecerea la cele veşnice, clasic recunoscut de tot
mapamondul. Pentru că poeziile şi romanul său
„Tema pentru acasă” au fost traduse în mai multe
ţări ale lumii şi în mai multe limbi oficiale, pre-
cum engleza, franceza, italiana, rusa, răspândite
la nivel mondial.
Nicolae Dabija, care prin spiritul său demn şi
viguros, mai stă în fruntea săptămânalului nostru,
în fruntea literaturii din Basarabia, în fruntea în-
tregii literaturi române, a literaturii mondiale, de
rând cu alţi mari scriitori, care au purtat cu cinste
steagul libertăţii, drapelul Reunirii cu Patria-ma-
mă, România...
Nu puteam să nu-mi amintesc de el acum: de
fiecare dată, de Ziua naşterii (şi a plecării la Cel de
Sus) a marilor noştri poeţi, domnitori, figuri pro-
eminente ale literaturii şi culturi române, Nicolae
Dabija era prezent pe Aleea Clasicilor Români din
Chişinău, sau în România, la monumentele marilor
înaintaşi…
Şi nici anul acesta n-a lipsit: suntem siguri că
l-a omagiat pe marele nostru clasic în ceruri, iar
noi i-am simţit prezenţa mai mult ca oricând, aici,
lângă îndrăgitul monument.
Şi, cum ziceam de la bun început, bat vânturile,
la propriu...
Şi la figurat.
Considerăm că reîncep a bate şi vânturile mari
ale istoriei, ale istoriei noastre de neam, nu neapă-
rat calde – mai degrabă line, adică pline de har,
deşi ar putea fi chiar ferbinţi pentru unii, care ne-ar
sorbi într-o lingură de apă.
Astfel, bucură faptul că luna viitoare, mai exact
la data de 11 februarie curent, este preconizată la
Chișinău o Ședință comună a Guvernelor Româ-
niei și Republicii Moldova, anunț făcut săptămâna
aceasta de premierul Natalia Gavrilița. Premierul
a declarat că în cadrul întrevederii va fi semnat un
acord important ce prevede asistență nerambursa-
bilă oferită de către partea românească.
„Finanțarea proiectelor de dezvoltare regională
și locală se va face în mod transparent și echitabil,
și nu în baza unor criterii politice. Vrem ca aceste
mijloace financiare sa fie utilizate în așa fel, încât
să aducă beneficii reale oamenilor și localităților”,
a menționat prim-ministra.
România, doar pe parcursul anului trecut, a
donat Republicii Moldova echipamente medicale
substanțiale, cifrate la multe milioane de euro, sute
de mii de doze de vaccin american Pfizer, la fel,
sute de mii de doze de vaccin al Companiei Astra-
Zeneca...
Guvernul României a acordat ajutoare financi-
are, nerambursabile, pentru reabilitarea și moder-
nizarea unui număr semnificativ de grădinițe (peste
1.000 de grădinițe – n.n.) din R. Moldova, în mai
multe tranşe; România a donat 196 de microbu-
ze școlilor din toate raioanele Republicii Moldo-
va, nenumărate alte ajutoare, camioane întregi cu
seturi de volume de literatură artistică, română şi
universală, cărţi de ştiinţă, finanţând cu sute de
mii de euro inclusiv Proiectele de Asistentǎ pentru
Dezvoltare (ODA)  în R. Moldova (2007 - 2011).
Dar cum am putea să ne exprimîm vreo dată
recunoştinţa pentru acordarea unei finanțări ne-
rambursabile de 100 de milioane de euro de către
Bucureşti?
Mai bat vânturi calme şi sobre şi dinspre Uniu-
nea Europeană. Spre care ne îndreptăm de ani buni,
cu care avem şi un Acord de Asociere. Şi la care
vrem să aderăm din tot sufletul.
Şi la care am fi aderat demult, dacă nu s-ar fi
interpus şi nişte vânturi reci, siberiene, care s-au
dezlănţuit, suflând din toţi bojocii, cu precădere
în regiunea Transnistreană. Şi au rămas să ne tot
sufle, cu rafale din ce în ce mai puternice, de la 2
martie 1992 încoace, an de an.
Iar cea mai scurtă cale spre Uniunea Europea-
nă este, precum bine ştim, drumul care ne duce în
Patria-Mamă.
Numai cei orbi n-ar putea să vadă acest lucru,
şi numai cei surzi n-ar putea să nu audă plânsul în-
continuu, durut, care s-a revărsat demult peste cele
două maluri de Prut, şi dorul sfâşietor de fraţii de
acelaşi crez şi sânge, de care sunt pline poeziile,
cântecele, şi până şi dansurile noastre populare...
Şi nu doar. Orice floare, orice fir de busuioc şi
orice firicel de iarbă verde – întreaga natură, îţi va
şopti acelaşi lucru, va plânge cu lacrimi de rouă
în fiecare dimineaţă de vară, şi se va ofili de-atâ-
ta mahnă în fiecare toamnă târzie, rămânând să-şi
suspine dorul şi sub omături...
Şi cât de profund a exprimat acest sentiment
mistuitor unul dintre cei mai mari poeţi ai lumii –
Nicolae Dabija: „Doru-mi-i de Dumneavoastră/ ca
unui zid de o fereastră”...
...Şi nu ştim dacă acest sublim sentiment, cu
care trăim zi de zi, oră de oră şi clipă de clipă, ar fi
putut fi redat mai frumos!
Nina JOSU
Cine s-a săturat de pace?
Încă din primele zile în care Rusia începu-
se să desfășoare trupele sale militare la frontiera
cu Ucraina, așteptam să apară din sânul societății
rusești mai multe mișcări de protest la o asemenea
acțiune dușmănoasă și agresivă față de un popor
„vecin și frățesc”, după cum se considerau reciproc
până mai ieri. Era de așteptat o reacție firească de
condamnare din partea societății civile, o mișcare de
solidarizare și protest din partea mamelor recruților
înrolați, sau o revoltă din partea locuitorilor din zo-
nele de frontieră, care se treziseră peste noapte pe
linia frontului. Dar cel mai mult era de așteptat o
reacție concertată a oamenilor de creație din Rusia,
a elitei intelectuale, a oamenilor de cultură. Para-
doxal însă, liniște cvasi-totală! Și asta în timp ce în
Europa în prezent nu există un alt stat care ar tot vo-
cifera atât de mult despre ororile comise de cel de-al
Doilea Război Mondial, care s-ar declara drept cel
mai înflăcărat apărător al păcii nu doar în Europa, ci
în întreaga lume.
Stai și te întrebi, oare chiar să fi ajuns un întreg
popor să considere că e mult mai necesar azi un răz-
boi imprevizibil, decât o pace armonioasă și durabi-
lă? Oare chiar să considere că nu toate popoarele au
dreptul lor suveran și independent să-și decidă pro-
pria soartă în mod pașnic și firesc, să-și determine
direcția de dezvoltare, să discearnă care sunt sincerii
și care sunt falșii prieteni?
Se află Ucraina, Georgia, Republica Moldova și
alte state în sfera lor de influență? În zona lor de
interese? Ce fel de influență? Care interese? A in-
vestit oare Rusia cumva în Republica Moldova, spre
exemplu, în acești 30 de ani de independență, în vre-
un obiectiv cultural sau social masiv, în vreun kilo-
metru de șosea sau de apeducte de la noi? Au oferit
populației careva suport financiar, granturi, echipa-
mente, utilaje? Bineînțeles că nu! Dacă au și investit
în careva obiecte, acestea sunt mai degrabă organe
media de dezinformare și manipulare, politicieni cu
interese obscure, antieuropene și antinaționale.
Suntem un stat mic, puțin important, fără ca-
reva resurse subterane la care ar jindui cineva, un
stat care de 30 de ani se tot zbate pe loc, încât pri-
vind dintr-o parte e foarte dificil să te dumirești ce
năzuințe are. Și cu toate acestea, pe parcursul între-
gii perioade am tot beneficiat de donații financiare,
granturi, echipamente, tehnică, tehnologii, asistență
umanitară, consultanță etc. din partea lumii civi-
lizate. Peste un miliard de dolari din partea SUA,
sute de milioane din partea Uniunii Europene și a
Băncii Mondiale, peste o sută de milioane de euro
din partea României, ajutoare nenumărate din partea
Japoniei, a Poloniei, a Suediei, a Norvegiei... Și toa-
te acestea acordate dezinteresat, fără careva condiții
obligatorii impuse nouă, astfel încât adesea noi și
liderii noștri politici am reușit să le traficăm într-un
mod rușinos, sau să ne facem că nici n-am auzit de
ele. O mulțime de sate în care au fost reconstrui-
te școli și grădinițe pe banii României au continuat
să voteze masiv cu Dodon sau cu alții de teapa lui,
de-a lungul șoselei Sărăteni-Soroca, pentru a cărei
reconstrucție Statele Unite ale Americii au alocat
peste 100 milioane de dolari, oamenii au continuat
să voteze ca și mai înainte, cu aceleași partide anti-
occidentale... Dar, în pofida acestui fapt, ajutoarele
au tot continuat să vină. Câte spitale au fost moder-
nizate din donațiile partenerilor noștri, câte școli și
grădinițe au fost renovate și dotate, în câte localități
au apărut apeducte și centrale termice ecologice,
câtă tehnică și cât echipament au primit ministerele
de interne, de sănătate, cât suport am primit de la
declanșarea pandemiei de Covid, fără de care ar fi
fost vai și amar de capul nostru...
...Mai așteptăm totuși o reacție firească de
condamnare din partea societății civile rusești, la
desfășurarea trupelor ruse la frontiera cu Ucraina.
Petru ȘOIMU
 4 Literatura şi arta
ADEVĂRUL ERORII VS „FANTEZIA REPRODUCTIVĂ”
Așezat sub zo-
dia corectitudinii
științifice, volumul
Maladia lui Emi-
nescu și maladiile
imaginare ale emi-
nescologilor (coor-
donatori acad. Eu-
gen Simion, prof.
univ. dr. Irinel Po-
pescu, Ediția a II-
a, revizuită și adă-
ugită. București,
Fundația Națională
pentru Știință și Artă, 2021), îmi induce un gând cu
dublă față. Pe de o parte, cartea se constituie prin
însăși natura sa într-o viguroasă pavăză contra altei
„corectitudini”, i.e. corectitudinea politică ale cărei
spectre nu se mărginesc să sluțească doar „ziua cea
de azi”, ci se răsfrâng și către trecut, anamorfozân-
du-l în felurite chipuri. Pe de altă parte, studiile din
volum confirmă, „în zbor invers” și dintr-o altă per-
spectivă, constatarea lui Constantin Noica de acum
o jumătate de veac, aceea după care „Ne-am odihnit
în Călinescu” (1970), dar o și infirmă simultan, tot
prin natura lor intrinsecă. Îmi dau seama că, astfel
formulate, cele două valențe de gând pot părea sibi-
linice, însă ele își află rădăcina – și lamura – în rama
binară a cărții, respectiv în Cuvânt înainte de Eugen
Simion, și Prefață la ediția a II-a de Irinel Popescu.
Este și pricina pentru care, înainte de a iscodi îndea-
proape articulațiile lăuntrice ale cercetării medicale,
mă voi opri succint la problematica pe care fiecare
dintre aceste secvențe o subîntinde. Prima chestiune,
evocată de decupajul fenomenologic al cazului/mi-
tului Eminescu de către Eugen Simion ține, în fapt,
de tărâmul culturii române considerat în ansamblu.
Cea de-a doua chestiune, contiguă, privește calea,
anevoioasă adesea, ce duce de la opinie la adevăr,
Irinel Popescu știind la fel de bine precum Constan-
tin Noica faptul că „Adevărul nu e nici trecere, nici
trimitere. Este. Este un așa este.” În pofida aparentei
asprimi, „un așa este” este și afirmația lui Eugen Si-
mion despre cultura românească: o „cultură a suspi-
ciunii și a comploturilor, începând cu cel mitic (com-
plotul mioritic)”. Ergo.
Anamorfoza realității, între
zăpoarele istoriei
și nemernicie
Faptul că „destinul culturii românești” nu poate
fi înțeles fără a ține seama de „nenorocul în istorie”,
după cum postula Mircea Eliade, are valoare de
axiomă, însă pe același plan se află și imperativul
spiritului critic iscat pe linia Cantemir-Maiorescu-
Eminescu. Limpede spus, da, Eliade avea dreptate:
potențialitățile noastre culturale au fost fie zădărni-
cite de vitregiile istoriei, fie umbrite de acestea. Dar
caracterul problematic al tabloului este nutrit și de
alte „izvoare”, pe care tot istoria, chiar boicotată,
le conține. Se prenumără aici bogăția de „pâre și
năpăști”, vorba lui Eminescu, sau spiritul critic pa-
razitat ideologic, acela cultivat de către popa Gra-
ma și urmașii săi mai vechi sau mai noi. Din per-
spectiva simțului critic „în marginile adevărului”,
astfel de surse constituie un morb autodistructiv, o
opreliște ce nu mai ține de, ci se adaugă zăpoarelor
istoriei: „De două mii de ani aproape ni se predică
– scrie Eminescu de Paște 1878 – să ne iubim, și
noi ne sfâșiem”. Istoria are vitregiile ei, dar nu e
deloc sigur că pizma din Miorița le aparține, chiar
dacă, în studiul său etnopsihologic din 1907 Dumi-
tru Drăghicescu punea „stratul de izină” pe seama
„unor vremuri de restriște”. Devine, cred, limpe-
de că „nemernicia românească” este o „natură de
adaos” la pripoarele nefaste ale istoriei. Cu alte
cuvinte, pe lângă îmbinarea de seninătate și lirism,
în acord cu ritmurile cosmice, există „un ce” (nu
tocmai măreț!) „în firea noastră”, o pornire obscur-
autofagă ce pactizează – când pe furiș, când zgo-
motos – cu istoria cea păguboasă și cu heralzii ei
cei neguroși, văzuți sau nevăzuți. Iscodită la scara
globală a devenirii culturale naționale, această no-
civă alianță are avataruri multiple, de la prigoană
ori exterminare (în vremea extremismelor inter- și
postbelice), la anamorfoză/distorsionare sau anam-
neză programată.
Anamorfoza culturală se produce astăzi sub
stindardul corectitudinii politice. Deși mult mai re-
centă (anii ʼ30 ai veacului trecut) decât manifestări-
le ei ante litteram, această noțiune maoist-troțkistă
reprezintă un redutabil functor de deformare a
realității prin dioptrii colorate ideologic. Limitân-
du-se dogmatic la un construct doctrinar de natură
culturală, politică sau de ambele, ideologia sub-
merge dimensiunea axiologică a realității (în sens
larg), înlocuind-o cu termeni convenabili sieși. Pe
tărâm cultural, anamorfoza astfel produsă îmbracă
trei modalități de manifestare: endogenă, exogenă
și hibridă. Anamorfoza culturală endogenă mar-
chează coliziunea dintre ideologii culturale diferite
– de pildă, iluminism-junimism, Aron Densușianu
ilustrând-o exemplar –, iar anamorfoza exogenă
provine din coluziunea culturalului cu politicul,
realismul socialist stând mărturie: refuzul mode-
lului proscrie opera și oropsește autorul, în vreme
ce adopția modelului (corectitudinea politică) in-
validează axiologic creația. Exemplele, pentru fie-
care parte, sunt numeroase și cunoscute, nu insist
aici. Cea de-a treia categorie, anamorfoza hibridă,
este cea mai complexă, ea fiind generată de mixa-
jul cultural-politic, sporit cu nu puține elemente de
subiectivitate – invidie, ură, dispreț, ignoranță, afir-
mare prin repudiere – toate provenind de la diverși
„nevoiași de absolut”, vorba lui Zarifopol, de la
dogmaticii incurabili sau de la vajnicii slujbași ai
corectitudinii politice dintr-o epocă ori din alta.
„Caractere, mentalități, moravuri, destine neferici-
te!”, așa cum, cu obidă cronicărească, exclamă Eu-
gen Simion în Cuvânt înainte.
Dacă am făcut acest mic ocol, sinoptic, este
pentru a sublinia că Eminescu se regăsește pe toate
laturile triadei anamorfotice din textura tabloului.
În primul rând, preponderent prin operă, el este
proiectat pe latura endogenă – grăitoare sunt epi-
soadele Grama, Densușianu, cu reverberații aberan-
te în postdecembrism –, mai apoi pe latura exoge-
nă: neputând să-i anihileze portanța din axiosferă,
comunismul agresiv din anii ʼ50 l-a prezentat pe
poet drept precursor, mutilându-i creația. Ieșit de
sub acest obroc, grație reciclărilor ideologice, Emi-
nescu se regăsește, îndeosebi ca entitate ontologică
de astă dată, în miezul anamorfozei hibride, aco-
lo unde biografia sa dobândește o alură cromatică
amintind de cauda pavonis, imagine folosită odi-
nioară de către Eriugena în legătură cu infinitatea
semnificațiilor Scripturii!
Punctul nevralgic al acestei desfășurări (do-
xologice) îl constituie binomul maladie-moarte,
generator de „scenarii din ce în ce mai apocalip-
tice”, la „conspirații infernale” girate, chipurile,
de „Maiorescu, marele închizitor”. Remarcându-le
percutant, în acești termeni, Eugen Simion vizea-
ză tocmai „natura de adaos” responsabilă de ana-
morfoza realității, acel „ce” obscur-autodistructiv,
al cărui nume poate fi, în siajul lui Noica, nemer-
nicie. „Cu adevărat «nemernicia românească» [...]
se dovedește a fi cuprinzătoare, contagioasă și ine-
puizabilă la meridianul nostru”. Oricât ar părea de
aspră, afirmația criticului are temei; regăsindu-se în
toate planurile tabloului anamorfotic pe care l-am
schițat, Eminescu stă, ține de evidență, „în calea
tuturor: zelatori, delatori, retori, oratori, limbuți,
complexați, resentimentari și, vorba lui Noica, ne-
mernici”. Într-o pagină de jurnal – adaug în treacăt
– filosoful de la Păltiniș făcea remarca: „Prea mulți
buiestrași în cultura română!”
Sintetizând, secvența liminară a volumului, i.e.
Cuvânt înainte de Eugen Simion, îndeplinește ro-
lul de ramă pentru „ansamblul configurației” cer-
cetării. Trimițând deopotrivă la eroarea călinesci-
ană privitoare la boala poetului, prelungire a erorii
medicale din epocă, și la maladiile imaginate de
către eminescologi, criticul semnalează deschide-
rea orizontului în care se plasează problematica
vizată. Perpetuată tocmai de „odihna în Călinescu”
Andrei MUDREA. Ducerea Crucii
– inclusiv din punctul de vedere al suferințelor po-
etului, nu doar din acela al cunoașterii fragmentar-
mediate a operei lui –, eroarea biografului frizează
„fantezia reproductivă” care, mai aproape de noi, se
va lăți peste propriile-i margini. Expresia îi aparține
lui Nicolae Iorga: din cenușa fanteziei reproductive
istoricul „învie o epocă”, în vreme ce fantezia lite-
rară „scoate opera din capul artistului”. Atunci când
documentul îi lipsește, istoricul literar, în schimb,
distorsionează uneori fantezia reproductivă, vocile
de sirenă ale fanteziei creatoare sau ale corectitu-
dinii politice atrăgându-l în curioase cotloane. Nu
e, așadar, de mirare ca enigma bolii și morții lui
Eminescu să determine felurite speculații și ipote-
ze, de la scenarii conspirative la narațiuni de factură
polițistă. Greu sesizabil – ba chiar imposibil de se-
sizat în integralitatea lui, „desenul din covor” este
suplinit de alte desene, fiecare pe măsura fanteziei
desenatorului. Toate aceste goropisme dau carnația
fenomenului anamorfotic atât de prezent „într-o
cultură a suspiciunii și a comploturilor”, așa cum
o numește Eugen Simion. Dar, vorba lui Eminescu:
„Dumnezeu umple lumea cu ce poate și n-avem
ceartă cu cerul!” Cert este însă că – parafrazându-l
pe Iorga, care avea cuvânt – dacă romanul este cel
mai adesea o istorie, istoria nu trebuie să fie nicio-
dată un roman.
De la opinii la adevăr
În prefața pe care o semnează, Irinel Popescu for-
mulează răspicat scopul cercetării: „demersul colec-
tivului de medici care au încercat să descifreze mis-
terele bolii și morții lui Eminescu a fost unul strict
patografic, bazat pe datele obiective care le-au stat
la dispoziție”. Nimic mai mult, nimic mai puțin. De
aceea, Irinel Popescu, el însuși somitate medicală de
rang mondial, desparte riguros apele dintre speculația
gratuită și ipoteza științifică: nu înlocuirea, din varia-
te pricini, a unui diagnostic cu altul au urmărit medi-
cii care s-au pronunțat aici, ci apropierea de adevăr,
sporul cognitiv: cercetarea „adaugă o picătură de
cunoaștere – scrie cu modestie medicul – la ceea ce
se știe deja”. De aceea, lucrarea „nu este una pole-
mică și nu-și propune să emită teorii sau ipoteze, cu
excepția celor medicale”. Precizare importantă, mai
ales pentru cei tentați de amestecul otova al politicu-
lui cu suferințele făpturii. Desigur, rămânând în sfera
aceleiași onestități exemplare, Irinel Popescu admite
ipoteza surmenajului intelectual ca avatar al crâncenei
bătălii politice duse de către poet și ca premisă deci-
sivă (alături de posibila componentă genetică) pentru
declanșarea psihozei, dar problema capitală se află în
altă parte: în etiologia deficitară – „diagnosticul nu
s-a întemeiat pe argumente medicale solide” – care,
neavând decât anatomia erorii, trimite atât la o nece-
sară etiologie a erorii înseși, cât și la imposibilitatea
certitudinii absolute în privința maladiei din pricina
indigenței documentare.
Departe de „ficțiunea reproductivă”, fiecare
dintre specialiștii care s-au aplecat științific asupra
cazului Eminescu se află în postura arheologului
chemat să învestească semantic tăcerea ce ema-
nă, vorba lui Vasile Pârvan, din „resturi și ruine”.
Nefiind încă făcut saltul, la vremea poetului, de la
„botanica simptomelor” la „gramatica semnelor”,
în limbajul lui Foucault, de la empirismul clinic la
analizele de laborator și anatomoclinice, puținele
documente rămase mai mult tac decât vorbesc.
Așa se face că, din nebuloasa astfel creată, doar
moartea este neîndoielnică, iar analiza ei după mai
bine de un veac echivalează cu o autopsie a enig-
mei. Cu toate acestea, seamă ținând de excelența
profesională a tuturor componenților echipei me-
dicale pluri- și intedisciplinare care și-a prezentat
rezultatele complexei investigații patografice în co-
locviul din iunie 2014 – Patografia lui Eminescu:
adevăr și legendă, desfășurat sub egida F.N.S.A. și
a Academiei de Științe Medicale –, se poate spune
că studiul acestui mister se află în periheliu. În alți
termeni, valorizând tot ceea ce poate contribui la
iluminarea tainei – de la cel mai mic indiciu de tip
mărturie la cele mai dense contribuții anterioare,
semnate de Ion Nica și Octavian Vuia –, demersul
are meritul de a duce, dacă nu în miezul, cel puțin
în pragul adevărului privitor la dispariția poetului.
Parcurgând cu atenția cuvenită fiecare text din vo-
lum, adică fără patimi și departe de umbra ideilor
primite, cititorul va sesiza că tărâmul populat de
filodocși (în sens platonician) se cufundă în cețuri,
în vreme ce „luminoasa umbră” se desprinde din
„lumea de neguri”. În cazul de față, „luminoasa
umbră” are chipul unei hidoase erori (cu drept de
cetate, altfel: în ediția din 1966 a lucrării Le normal
et le pathologique, Georges Canguilhem vorbește
despre „un nou concept în patologie: eroarea”...).
Eminescu a murit din cauza tratamentului cu mer-
cur pentru o boală pe care n-a avut-o.
Remarca de pe urmă subîntinde însăși logica
devenirii științei, rezonând astfel cu mai vechea
sentință maioresciană în domeniu: „prima cauză și
ultimul efect sunt refuzate minții omenești; nicio li-
mită nu ne oprește, dar etern ne oprește o limită”.
Nu întâmplător, în preambulul ediției din 1949 al ce-
lebrului său studiu de psihiatrie aplicată (Strindberg
și Van Gogh. Swedenborg – Hölderlin, 1922), Karl
Jaspers afirmă imposibilitatea „elucidării complete”
a vieții și operei umane, esențială rămânând găsi-
rea punctelor de observație care să îngăduie zărirea
enigmelor veritabile și conștientizarea lor.
Autorii volumului de față caută să meargă mai
departe. În această carte, punctele de observație
corespund specialităților medicale multiple pe care
le reprezintă autorii textelor, toate constituind seg-
mentele drumului care lasă la răspântie eroarea și se
îndreaptă spre adevărul întrezărit. Or, vorba lui Or-
tega y Gasset, cu aluzie la Cervantes, drumul este
mai bun decât hanul. Dacă în privința operei lui
Eminescu „odihna în Călinescu” a fost lungă – odi-
seea manuscriselor sale încheindu-se de curând prin
facsimilarea lor integrală grație lui Eugen Simion și
Academiei Române –, în privința bolilor și a morții
„odihna în Șuțu” (îngăduită fie-mi parafraza!) n-a
fost tot așa. O atestă deopotrivă scenariile „fantezi-
ei reproductive”, ghidate mai mult sau mai puțin de
„corectitudinea politică”, și încercările patografice
de elucidare a misterului.
O dublă contextualizare
Evaluările medicale propriu-zise, șapte la număr,
sunt precedate de un foarte consistent studiu teore-
tico-istoric consacrat patografiei și de un survol bi-
ografic focalizat îndeosebi asupra ultimilor șase ani
din viața poetului.
Studiul profesorului Octavian Buda, Patogra-
fia – între biografie și medicină. Primele patografii
eminesciene. Prolegomene teoretice (p. 32-55), se
impune prin înalta ținută academică, aspect cu atât
mai prețios cu cât această mai tânără ramură a pale-
opatologiei nu este tocmai răspândită pe tărâm au-
tohton. Pornind de la premisa că „patografia sau psi-
hografia s-a dovedit un instrument hermeneutic cu
randament substanțial în a pricepe desenul unui des-
tin omenesc”, autorul definește patograful drept „un
arheolog al simptomelor și maniilor personalităților
creatoare”, fără a epuiza, însă, „fondul enigmatic
al personajului real”. Cadrul și limitele demersu-
lui patografic – cauzat de caracterul euristic al me-
todei – sunt prezentate prin raportare la Jaspers și
Lombroso. Cât privește mecanismele intrinsece ale
metodei, acestea se pun în valoare prin minuțioasa
analiză a diadei creație-regresie, într-o perspectivă
care evocă, pe de o parte problematica freudiană a
visului, iar pe de alta, teoria lui Blaga despre „am-
fibismul conștiinței”, „celălalt tărâm” și fenomenul
de personanță.
Extrem de judicioase, prolegomenele teoreti-
ce fundamentează investigația critică a primelor
patografii eminesciene, respectiv cele întreprin-
se de Panait Zosin (1903) și Constantin Bacalogu
(1936). Deși ambele conduc spre aceeași eroare de
diagnostic, dar pe căi diferite – prima prin determi-
nism genetic, cealaltă, prin recursul la sfera anato-
moclinică și comparatism (Eminescu – Chopin) –,
aceste abordări au meritul de a fi „deschis câmpul
unor explorări biografice și medicale din ce în ce
mai amănunțite”. Așa sunt cele semnate de doctorii
Ion Nica și Ovidiu Vuia, primii „anatomiști” ai erorii
medicale de odinioară. Schimbarea de accent de pe
organic pe psihic confirmă viabilitatea demersului de
factură patografică abordat teoretic și critic în studiul
profesorului Octavian Buda, demers întemeiat „pe
experiența analitică de ordin clinic” ce conduce la
„un diagnostic pur”. Considerat în ansamblu, acest
studiu constituie nu doar o necesară contextualizare
Nr. 3 (3984), 20 ianuarie 2022
Rigori alegorice
a problematicii volumului, ci și un reper major pen-
tru toți cei interesați de patografie, în legătură sau nu
cu Eminescu.
Survolul biografic, pus de către semnatari –
academicianul Ioan-Aurel Pop și colaboratoarele
sale Cecilia Cârja și Ioana Bonda – sub titlu sla-
vician, Mihai Eminescu și lumea prin care a tre-
cut (p. 59-95), iluminează cu precădere engramele
existențiale ale poetului din intervalul 1883-1886,
fără a lăsa însă deoparte ansamblul, i.e. „contextul
istorico-politic și social al epocii în care a trăit”.
O atenție aparte este acordată activității „ziaristului
incomod”, mare susținător al dreptății și al dreptu-
rilor tuturor românilor. Bazându-se pe un evantai
documentar considerabil și divers (mărturii, tratate
de istorie, biografii, exegeze etc.), analiza confirmă
imaginea noiciană a unui om „pierdut în patima ru-
inătoare de sănătate și de substanță spirituală”. Au-
torii notează că boala poetului „a fost generată de
un complex de factori cu acțiune convergentă, care
au dus la apariția stării de psihoză”; printre aceștia
se numără „surmenajul fizic și nervos” de la „Tim-
pul” și traiul precar.
„Anii declinului”, de la nefastul diagnostic al
doctorului Șuțu din iulie 1883 și până la revenirea
în așezământul aceluiași doctor, în februarie 1889,
sunt prezentați metodic, cu toate peregrinările ori
popasurile poetului: Viena, Iași, Odesa, Mănăstirea
Neamț, Botoșani.
Foarte potrivită este, de asemenea, evocarea ul-
timelor contribuții jurnalistice ale lui Eminescu de
la „Fântâna Blanduziei” din decembrie 1888. În di-
optria timpului, titlul articolului de pe urmă, Ziua de
mâine, dobândește o densă încărcătură simbolică.
Dacă, în sine, textul se remarcă prin vizionarism ge-
opolitic optimist, pentru autorul său „ziua de mâi-
ne” împletea din dârzenia maladiei și dârzenia erorii
medicale straiele morții. Dar, deși „morți sunt cei
muriți”, „prin convingerile sale – scrie academicia-
nul Ioan-Aurel Pop în finalul studiului – Eminescu
rămâne contemporan cu toate epocile”.
Încheiere
Intenția inițială a acestui text era să fie o croni-
că, dar Maladia lui Eminescu și maladiile imagina-
re ale eminescologilor nu se pretează la o cronică
mai mult sau mai puțin grăbită. Focalizând un aspect
fundamental legat de existența poetului, boala cau-
zatoare de moarte, și dezvăluind o altă boală decât
luesul consacrat – tulburarea afectivă bipolară, ne-
letală –, dar mai ales eroarea cauzatoare de moarte
(intoxicația iatrogenă cu mercur), acest consistent
volum este mai mult decât o patografie complexă:
el are forța de a despărți apele dintre „pasiunea cul-
pabilă” și „știința capabilă”. În alți termeni decât cei
ai lui Paul Virilio, prin densitatea argumentativă și
echilibrul de perspectivă cartea ar trebui să potoleas-
că discursurile mai mult sau mai puțin stohastice,
iscate din pasiuni de tot felul (polemice, politice,
egolatre), în favoarea adevărului științific pe care îl
conturează lămurit. Ananké stenai, spunea Aristo-
tel; ceea ce nu înseamnă părăsirea drumului, căci, îi
„răspunde” Antonio Machado, „se hace el camino al
andar”, drumul se face drumuind...
De altfel, în Cuvânt înainte Eugen Simion afirmă
că dacă în privința operei demersul „nu schimbă ni-
mic esențial”, decizia specialiștilor este „importantă
pentru că ea poate pune capăt (s.m.) speculațiilor,
ipotezelor absurde” privitoare la sfârșitul poetului.
De bună seamă că în privința operei nici n-are ce
schimba: opera eminesciană constituie fundamenta-
rea ontologică a identității axiologice românești. Cât
privește ipoteza posibilității ca adevărul științific să
triumfe, aceasta rămâne, cred, doar ceea ce este: o
posibilitate; importantă, însă doar posibilitate. Nu
de alta, dar se știe că, întors acasă obosit de peregri-
nare și himere, Don Quijote le spune prietenilor că
el este Alonso Quijano, nicidecum vajnicul cavaler.
Or, reîntoarcerea la adevărul realității îi determină
pe ceilalți să-l socotească nebun, acum, și nu înain-
te! Realitatea imaginată fascineazAcelași este moti-
vul pentru care, deși profesorul Irinel Popescu scrie
lămurit în prefață că „lucrarea noastră nu este una
polemică”, ea nu va fi ocolită de polemici, la fel cum
n-a fost nici ediția princeps. (Unele au fost, eufemis-
tic spus, de un grobianism feroce). În plus, dincolo
de atracția enigmaticului – căci tăcerea morții este
mai mare decât „tăcerea corpului”, și el absent –, nici
existența naturilor catilinare nu este revolută, nici
anamorfoza culturală, mai ales sub formă hibridă.
„Caracterul problematic” al culturii române, despre
care vorbea George Uscătescu, vine și din această
tendință anamorfotică, rod al mereu căutatelor bla-
zoane identitare. Pe de altă parte, aidoma cetății
Pompei, nu este exclus ca „mitul Eminescu”, mito-
foric ca orice mit, să dezvăluie cu timpul și alte taine.
La aceasta se referă, în opinia mea, Irinel Popescu
atunci când, anticipând alte demersuri, le admite ne-
cesitatea. Și e firesc: ca om de știință, domnia sa știe
la fel de bine ca Foucault faptul că adevărul este o
„eroare rectificată”.
Drept încheiere, o certitudine cu dublă față. Pri-
ma: reeditarea volumului de studii patografice Ma-
ladia lui Eminescu și maladiile imaginare ale emi-
nescologilor, coordonat de Eugen Simion și Irinel
Popescu, este un eveniment cultural și științific de
importanță rară, care se cuvine salutat și sărbătorit
ca atare. A doua: autorul heptagonului „cu vârfuri
stelelor la fel”, Ion Barbu, același care închide în
misterul El Gahel și autofagia lui Hagì Nastratin,
compara versurile eminesciene cu „niște punți pes-
te primejdii”. Or, primejdiile (și simulacrele) – din
cultura românească (și nu numai) – sunt legiune.
Nu și punțile.
Pompiliu CRĂCIUNESCU
Nr. 3 (3984), 20 ianuarie 2022
Sunt pentru lumina ochilor tăi aceste rânduri
Gheorghe DONI
Traducerile sunt poduri către alte culturi.
Traducerile reciproce, din creaţia unui
poet, care traduce şi el din creaţia celuilalt,
sunt ca nişte poduri, construite concomitent
de pe un mal al unui râu către altul, şi vice-
versa.
Devin importante în acest caz afinităţile
spirituale, compatibilitatea sufletească, sin-
cronizarea trăirilor etc. – pentru ca acel pod
unic, de legătură, să se materializeze, şi să
nu treacă unul pe lângă celălalt, fără să se
Literatura şi arta
POEZIA, CA FEL DE A FI…
întâlnească.
Cei doi poeţi – Liuba Feldşer şi Gheor-
ghe Doni – s-au întâlnit.
Doi poeţi sensibili, care, conlucrând, ne
oferă o punte între literatura română şi cea a
Israelului, unde locuieşte şi scrie consângea-
na noastră, o foarte bună traducătoare din
Bacovia, Eminescu, din creaţia mai multor
basarabeni, pe care i-a făcut odinioară cu-
noscuţi în toată fosta URSS.
E o perspectivă dublă, o completare a
unor contrarii pe o linie întâi a frontului cu-
vintelor, din care poezia nu dezertează. Ea
se impune ca fel de a fi, ca forţă necesară
de a înfrunta cotidianul şi a-l face suporta-
bil, de a ajuta speranţa – adică frumosul – să
învingă.
Astfel, într-un eventual manual al su-
pravieţuirii – poezia se transformă într-un
compartiment al gândirii şi trăirii. Aici ini-
ma gândeşte şi creierul simte. Gândurile se
împlinesc şi imaginaţia devine o putere cre-
5
atoare. Scopul urmărit de cei doi autori este
să înţeleagă sufletul omenesc în măsura în
care poezia e locul unde ideea şi sentimentul
se prezintă ca tot întreg şi transformă nepo-
ezia în poezie şi necunoscutul în cunoscut.
Liuba Feldşer şi Gheorghe Doni sunt
doi creatori care cred în scris şi-n misiunea
acestuia de a face lumea mai largă şi omul
mai bun.
Să-i salutăm!
Nicolae DABIJA

Flori dalbe din pomi cerești scuturând – acel prieten

Apriga sete
Mi-e sufletu-nsetat de ape
Ce nu se regăsesc pe-aproape.
Îmi mistuie adâncul firii
Izvoarele nemărginirii.
Cu ochii îndreptaţi spre stele
În sinea mea storc lacrimi grele.
Și-ades la cer mi se îndreaptă
Inima-n rugă-nvăpăiată,
O mare de-argint pe pământ...
.....….........................................
s-a zidit în mine
el poate fi şi altora fidel
Ca-n ani de demult, visător am surâs, atât doar:
Cu gând și cu suflet aprins, nu-l dezamăgi
nu-l vinde
Și-n sine, atunci, adânc am deplâns
cearcă să fii cu el şi tu la fel
Că toate au fost doar un vis.
acel prieten
Scrisoare mi-este conştiinţa
ce are-n sine-un singur Dumnezeu
Imagini de-acasă Valorile
O, voi, durutelor peisaje Se sting, da, lumânările,
Din curtea casei părinteşti,
Mor frunzele, pier florile,
V-aş pune-acum pe răni bandaje
Se trec precum visările,
Şi v-aș da straie boiereşti.
Dar nu se sting valorile.
E tot mai scundă azi căsuţa –
Tăcută, cu ochi trişti la drum.
Imaginar, mă dau iar huţa
Nu, nu se sting valorile.

Cu-mpătimită-nflăcărare
Cerând cereasca îndurare,
S-ajungă sufletu-mi s-adaste
În străluciri limpezi de astre,
S-adulmece cu sete vie
Dumnezeiasca Simfonie.
Primind ce i se dă și luia
Prin îngerescul Aliluia,
Simţindu-se în contopire
Cu-această dulce șopotire
Dintre divinele izvoare
Cu susure nemuritoare,
Spre care sufletu-mi se-nalţă
Cu-aceeași rugă și speranţă.
Învăpăiat, încins de sete,
Când oare or să mi-l îmbete?
Când le va fi el – picătură
Din setea-i aprigă ce-o-ndură?
Nu ezitaţi
Nu ezitaţi
faceţi paşi siguri
căci se apropie ceasul
marilor testări
la urma urmei
pentru ce aţi venit până aici?
de ce să ezitaţi
în mersul vostru de mai departe?
lăsaţi îndoielile
şi nesiguranţa
fiinţele şovăielnice
n-au şanse să-mbrăţişeze
glorioasele zile
nu ezitaţi
daţi curaj îndrăznelii
şi spargeţi baricadele
împotrivirii lăuntrice
precum şi acelora
întâlnite în cale
înlăturaţi barajul birocratic
forfecaţi discursul demagogic
şi promisiunea goală
umpleţi-vă inimile
cu perlele adevărului
goniţi de peste tot
falsul şi ipocrizia
nu uitaţi că
în inimile şi în palmele voastre
se găsesc sorţii
izbânzii
Vis de iarnă
Iarna veni ca un vis mult dorit,
Cu nouri de puf jucăuș.
Se dezlănţui un viscol cumplit
Pe-ntins necuprins de arcuș.
Roiuri de puf peste tot se-așterneau –
Pe case, grădini și copaci...
Fulgii mășcaţi prin văzduh dănţuiau
Ca niște fantastici ortaci.
Toate, supus, preluau chip de nea –
Și oameni, și drum, și mașini...
De-i seară sau zi nu se-nţelegea,
Doar fulgii servind ca lumini.
Părea un potop de nea în văzduh,
Ce-ascunse pământu-ngheţat,
Și strat peste strat în albul de puf
Înalt tot creștea ne-ncetat.
Doi roibi deveniră albi-cenușii,
Pierzându-se-n iureș de fulgi.
Iar case și pomi păreau niște-albii,
Gigantice lebede-atunci...
Lipseau și trecut, prezent, viitor –
Vecii doar și alb nesfârșit;
Dezastrul lumesc pieri uimitor
Sub, magic, cerescul cernit.
Vântul prin aer purta fluturând
Voaluri – al iernii vestmânt –
şi lui slujindu-i
către un pretins prieten cu toată fiinţa
În scrânciobul lipsă acum. Pot dispărea comorile,
Dispar pe cer şi stelele,
m-am ataşat cu drag de el şi eu Singurătatea ici m-aşteaptă,
Nu judeca Dar nu dispar valorile –
Mai peste tot o regăsesc...
şi nu blama de-aceea Iar gândurile mă îndreaptă Rămân cu noi, eternele.
amice nu discredita pe nimeni Către părinţi, care-mi lipsesc.
prea ne pripim în viaţă şi nu îmbrăţişa ca un intrus Rămân cu noi, eternele.
uneori când ştii că-n viaţă ai
şi acceptăm puţini prieteni
crezând că ni-s propice
nişte infami
nu proceda ca Iuda
cu Iisus
Buzele tale
ce pot trăda uşor
Buzele tale
eu ştiu că se găsesc
printre prieteni Epopeea ta Aceste rânduri sunt tăinuite izvoare
pentru patima inimii mele
unii pizmaşi Sunt pentru lumina ochilor tăi întremătoare
Ţi-am citit
cu gând infatuat aceste rânduri
cu sărut repetat
dar camuflaţi precum razele soarelui de la sărutul buzelor tale
ochii şi mâna
să-i depistezi nu-i lesne pentru holdele mi se face mereu primăvară
ţi-am citit umbra ta
şi poţi să cazi în mreaja lor  date în pârguri
precum şi lumina buzele tale îmi acopăr rănile
ciudat
ţi-am citit vorba
gândul tăcerea
precum roua zorilor
pentru frunze
şi din ele prind flori să răsară
ei te momesc
ţi-am citit lacrima şi pentru iarbă
în mâzga unor bârfe când focul iubirii mă frige
şi mângâierea precum fulgii anilor
făţiş cu arşiţa lui sălbatică
ţi-am citit capriciul în cărunteţea din barbă
te scaldă-n laudele lor buzele tale au gustul stropilor
mai ales plânsul precum frumuseţea
şi-apoi te-asigură de ploaie primăvăratică
şi-am meditat îndelung din salba de vis
că nu sunt târfe
neîmpăcat cu dânsul a cuvintelor
că pot oricând
zi de zi tot citesc precum tinereţea şi nu sunt licori
să-ţi vină-n ajutor
din a ta epopee trecută prin probele vârstelor mai îmbătătoare
şi n-o pot înţelege precum vraja cântecului decât roua cea dulce
şi chiar îţi vin
până la capăt pătrunsă în suflet şi-n gânduri a buzelor tale
scăpându-te din curse
femeie aşa sunt pentru lumina ochilor tăi
ce în ascuns 
ei înşişi le urzesc aceste rânduri buzele tale arcuite
vrând să te-ncrezi în ei şi încondeiate uşor
şi arătându-ţi
că la nevoie
nu te părăsesc
Şi le surprind parcă iar chipurile,
În umbra pomilor se-ascund,
Cum aş putea? sunt neasemuite petale
împurpurate de dor
Parcă-ntrebând: „Ce mai faci, fiule?”,
Cum aş putea să mă dezic de tine
ei bine dragul meu Iar eu... ezit să le raspund... ca verbele şi ca epitetele
când tu îmi eşti picătura de vin
cu-aşa simbrie bucăţica de pâine? cele mai frumoase din grai
să-ţi dobândeşti prieteni  O, voi, imagini neasemuite, buzele tale au prospeţimea
tu ai vrea? Pe care-n suflet vă port mereu,
cum aş putea să te uit verdelui fraged din luna mai
la naiba cu asemeni ortăcie! Cum să vă apăr de vremi cumplite,
să nu te mai râvnesc
mai bine-amic Care v-apasă tot mai greu?
când toate de jur-împrejur eu ştiu că de la cer învăţăm
un câine ai avea
despre frumuseţea ta îmi vorbesc? măreţia şi nesfârşitul
aşa că nu fi-ncrezător Schimbarea de decor cum aş putea să mă lepăd vreodată
însă de la sărutul buzelor tale
am început să cunosc
fârtate
de ceea ce mi se dăruie cu-adevărat infinitul
îmbrăţişându-te Strigăt de arbori dezgoliţi,
ca puritate adevărată?
cu gând ascuns tremur de ape-ngândurate
cuţitul nu-ţi înfige şi zori în ceaţă adumbriţi şi nu sunt nici flori şi nici stele
pe la spate cum aş putea să mă dezic de tine
de marea lor singurătate. mai încântătoare
cel ce de omenie
e pătruns Priveşti schimbarea de decor
iubire – floare de rod
în văzduh şi în mine? decât floarea cea pururea dulce
a buzelor tale
a toamnei bântuind în scenă –
eu am – zău – cel puţin o, Doamne! cât ardent color
un bun prieten
cel totdeauna mie devotat
Doar iubirea piere în curgerea eternă! Liuba Feldșer Tu ești în fulguiri și-n ploi dorite,
În valuri ce pe țărm încet se sting.
pe el mă bizui
căci trăieşte-n mine
Sufletul – o fremătare
ochii – punţi către iubire
Nuanţe-n aur-ruginiu Ninsoare-vis În zâmbetul femeii fericite,
Și-n lacrimi, când necazuri o ating.
din verdele mâncat de brume Și dacă nu-mi răspunzi la vreo chemare,
şi-n viaţă fruntea plină e de gânduri Ninsoare-vis...
şi-un trist tablou, într-un târziu Răspunsul tău oricum îl voi afla.
el nicicând nu m-a trădat şi uimire În roiuri moi şi dense,
lăsat de-un pictor fără nume. Mi-l vor aduce păsări zburătoare
Se-aşterne peste tot, o simți pe gene.
Încă puțin şi vom avea troiene, Și frunza toamnei cu lumina sa.
scară către cer e ruga În palma frunzei stă chircit
ce te-nalţă şi te suie Ce-ascund terase, frunze, căi imense.
fără aripi înspre bolta
albăstruie
bobul de rouă, cam flegmatic,
în strălucirea-i s-a pripit
un colţ din cerul singuratic.
Ninsoare-vis.
Lumânări
În ea-s şi flori de gheață. Cad lumini de-asfințire,
timpul parcă e uitare Ea-mi aminteşte sufletele dragi. Bezna-n urmă venind.
furişându-se oriunde Privind decoru-n stins ecou, În puritatea ei parcă te-mbraci
te-ai vrea în rol de pictor, care Lumânări de-amintire
infinitul fără margini Şi-ți umple sufletul cu tihna ei măreață. Eu în suflet aprind.
să schimbi tablou după tablou,
te pătrunde
dându-le altă-nfăţişare. Eu o aştept din luna lui brumar. Pentru rude, prieteni,
şi de-atâta cânt lăuntric Şi toată iarna, până-n luna martie. Pentru scumpii plecați,
ţi se subţie simţirea Şi – în regia de culori – Ninsoare-vis... O necitită carte, Pentru toți ce în inimi
încât dănţuieşte-n tine să-ndrepţi lumină şi căldură, Cu foi ce amintesc de-un timp hoinar. Sunt mereu neuitați.
doar iubirea în orice plantă să strecori
*** fineţe, gingăşie pură. Urmele ei parcă le văd în prag – Și în flăcări să fie,
Cu ale ploii n-au asemănare. În lumină să stea,
De ochii tăi Să faci ca-n gama de sclipiri E timpul să ne facem sărbătoare. Chipul lor să învie
nu mă desparte o muzică uşor s-adie – Ninsoare-vis, hai vino! Viscol drag!... În memoria mea.
depărtarea –
s-au contopit
cu ochii mei adânci,
cu foşnet, triluri, glăsuiri
pline de viaţă şi-armonie. ***
Din mii de zile eu revin la tine.
Dimineața, când ceara
În contur s-a răci,
cum contopit e cerul Să simţi parcă te-ai contopi Din mii de slove goale de cândva.
Chipul lor să răsară
și cu marea, Nu-mi crede, când îți spun:
într-o pulsaţie măreaţă, Și în zorii de zi.
cum veșnicia „Rămâi cu bine!„ –
să uiţi de-acum ce te-nrobi,
s-a-mpietrit Din brațele-ți nicicând nu voi pleca.
să ai de-acum o nouă viaţă. Traducere – Gheorghe DONI
în stânci.
 6 Literatura şi arta
Andrei Mudrea și a sa „Pensulă muiată în Lumină”
Pictorul Andrei Mudrea era până mai
ieri apropiatul revistei „Literatura și Arta”.
Înțelept fiind, cum îi e și numele pe care
l-a purtat cu mare onoare pretutindeni în
lume, venea la noi neanunțat, doar pentru
câteva minute – știa el că la revistă lucrul
nu se termină… Ca să ne spună că îi sun-
tem dragi și că ne citește… Cred că atunci
când și-a sărbătorit un tânăr jubileu al
maturității artistice a și venit cu o desagă
cu lucrări pentru noi și care gest explica
și generozitatea sa, și disponibilitatea-i
de om de creație care poate împărți fru-
mosul cu cei apropiați nu doar în spațiul
expozițional sau în atelier… Pictează cu
„pensula muiată în lumină”, decodifică
IEŞIREA CONCEPTUALĂ DINCOLO DE CONVENŢII
Pictorul Andrei Mudrea inaugurează o dată la
cinci ani o Expoziție Personală prezentând în jur
de 150 de tablouri pe care le realizează în decursul
acestei perioade. Cea din urmă, cu titlul ,,Raze de
Lumină” s-a desfășurat în a doua jumătate a lu-
nii octombrie 2019, la Centrul UAP ,,Constantin
Brâncuși”, dezvăluind pe simeze noi explorări plasti-
ce și tendințe originale în pictura abstractă pe care o
promovează prin creația sa. Fiind o expoziție jubilia-
ră, pictorul a lansat și un superb album voluminos al
creației sale de-o viață.
Cu Andrei Mudrea ne cunoaștem încă de pe băn-
cile Colegiului de Arte Plastice, ,,I.E.Repin”, (actual-
mente ,,Al. Plămădeală”) unde el a intrat cu sufletul
plin de drag de frumos și cu dorința arzătoare să stu-
dieze pictura, dovedind o voință fermă de a învinge
orice obstacol care i-ar putea sta în calea împlinirii
visului de a ajunge pictor profesionist. Ceea ce îl
evidenția la început, lucrând la naturile statice pe care
le pictam la lecții, și mi s-a întipărit în memorie, era
obișnuința lui să reprezinte fundalurile în dungi co-
lorate, ceea ce lăsa impresia de covor sau păretar. El,
probabil, categoric nu-și putea închipui un spațiu gol,
incolor, deoarece la țară, pereții casei se îmbrăcau ne-
apărat în covoare, păretare și pe jos țoluri țesute la na-
tră, iar copiii de mici creșteau întru-n astfel de anturaj
neaoș împodobit într-o veselie de culori și horbote.
Cred că aspectul acesta arhetipal l-a marcat profund
în copilărie, ca principiu de bază, dacă mai apoi a
tânjit să se developeze din subconștient cu o aseme-
nea paletă de emoții care satura de la sine cromatica
imaginii pe colile de studiu. Tot în anii de studenție,
la Colegiu, un corespondent de la radio l-a întrebat
dacă vrea și crede că o să devină un artist recunoscut,
și el a răspuns fără echivoc: ,,și vrabia visează să de-
vină vultur”. Dar ca să te faci vultur, se subînțelege că
trebuie să fii crescut întru-n cuib de vultur, și acesta
ulterior a fost să fie atelierul maestrului Grecu.
Apropierea de Mihai Grecu s-a înfiripat sim-
plu, deja în anul 4, în timpul lucrului la tablourile –
compoziții pentru susținerea diplomei de absolvire,
ne-a vizitat inopinat atelierul dintru-n subsol, unde
patru studenți lucram separat de grup. S-a uitat la
lucrările noastre, a comentat și am discutat despre
pictură și despre problemele actuale în artă în ge-
neral, ceea ce ne interesa să auzim în mod exclusiv
de la el care reprezenta pentru noi o mare autoritate,
cu toate că nu era profesorul nostru și nici nu preda
la Colegiu. Cu alte cuvinte am avut un mare noroc,
într-un moment crucial pentru noi, să ne bucurăm
de observațiile și binecuvântarea marelui Grecu. Îi
cunoșteam pictura din expoziții și chiar dacă nu-i
percepeam tehnica, stilul exuberant, totuși prețuiam
și admiram faptul în sine de a fi un răzvrătit în mijlo-
cul oastei, cât frunză și iarbă, de retrograzi și birocrați
în UAP-ul sovietic.
Ulterior, fiecare dintre noi și-a urmat propriul
destin. Andrei a fost repartizat să predea la o Școală
raională de Arte Plastice pentru copii. În curând, eu
am fost recrutat în armată. Aflând acest lucru, ca un
prieten fidel ce era, s-a prezentat la Comisariatul Mi-
litar și a cerut, de bună voie și nesilit de nimeni, să fie
și el recrutat. Tinerii pedagogi se bucurau de scutire
pe termenul repartizării obligatorii la locul de mun-
că care era de 3 ani. După această perioadă erau și
ei mobilizați. În așa zisa ,,epocă a stagnării”, Andrei
Mudrea, bănuiesc, a fost unicul care s-a dus voluntar
încă prin 1984 Nicolae Dabija, iar „Mesajul
artistului este descris ca fiind de un dra-
matism tulburător, de obicei ascuns într-o
metaforă – fie că e vorba de peisaje, case
mudriene sau tablouri pictate în manieră
postmodernistă”.
Discipolul lui Mihai Grecu a promovat
frumusețile plaiului nostru de la Mitocul
Vechi la Orhei, de aici la Chișinău, apoi la
București și Paris – și în toată lumea, pre-
tutindeni unde se respiră frumosul, parti-
cipând la numeroase expoziții colective și
personale. Activitatea i-a fost înalt apre-
ciată cam cu toate distincțiile, a cochetat
ca actor în pânze cinematografice, cu flu-
idul metaforei poetice editând placheta
în armată, ca atunci când ne vom întoarce, împreună,
și fără probleme, liberi, să ne urmăm scopul și hime-
rele, visurile noastre în care credeam neclintit.
Peste doi ani, programul s-a rectificat. Eu am
plecat la Moscova cu gând să-mi continui studiile,
iar el a rămas, pregătindu-se să acceadă la ucenicia
maestrului Grecu. Nu peste mult timp, m-a vizitat la
Moscova, iar de acolo am plecat pentru câteva zile
să pictăm peisaje rusești întru-n cătun din apropie-
rea orașului Vladimir, înclusiv în oraș. După ce am
mers cu trenul în jur de 5 ore, de la stația unde am
coborât urma să parcurgem încă vre-o 7-8 ki-
lometri pe jos. Deja înnopta și ploua iar noi
mergeam zgribuliți dar foarte bine dispuși,
chiar entuziasmați să traversăm ca în poves-
te: o pădure, un râu și o câmpie. Ploaia la un
moment dat încetini și în cerul noros s-a for-
mat o gaură spre bolta senină albastră cât să
încapă două stele mari sclipitoare chiar dea-
supra noastră. S-au ivit sus în acel hublou și
strălucind ne luminau poteca în noapte. Noi
eram uzi leoarcă dar fericiți de această minune
care ni s-a arătat, luând-o drept semn evident
pentru noi amândoi, ca o sus/ținere a ceea ce
tindeam să fim și să facem. Așa s-a întărit în
noi încrederea că, deasupra, avem câte o stea
protectoare. Și acele două stele identificate de
noi drept protectoare care ne priveau ca doi
ochi de sub pleoapele norilor ne-au condus tot
drumul cât a durat până am ajuns la destinație,
unde ne aștepta bunica unui camarad de-al meu
din vremea serviciului militar.
La întoarcere Andrei și-a luat inima în dinți
și a trecut pragul atelierului lui Mihai Grecu
cu speranța că va fi acceptat și din momentul
acesta, într-adevăr, a devenit discipolul repu-
tatului Maestru.
E cunoscut faptul, că ucenicia în atelierul
lui Mihai Grecu a durat în jur de un deceniu,
timp în care a lucrat sub îndrumarea maestrului și re-
alizările lui în pictura de atunci, mai mult sau mai
puțin, incontestabil purtau amprenta lui Grecu, după
care au urmat mai multe etape de căutări insistente
pentru a-și dibui tendințele și principiile proprii în
pictură. Toate aceste etape le-am analizat amănunțit
în textul monografic din Albumul ,,Andrei Mudrea”.
Se poate spune fără îndoială, că ele i-au servit drept
trepte ale creației ce i-au prefigurat pregnant indivi-
dualitatea. În pictura figurativă el și-a regăsit iden-
titatea valorificând atât performanțe tehnice, cât și
realizări artistice, cum ar fi: seria de început cu ,,Ca-
sele” țărănești; tablourile de dimensiuni impunătoare
pe teme istorice, la care s-a angrenat cu toată energia;
pânzele monumentale consacrate trezirii și renașterii
naționale; dar și o serie de nuduri stilizate; de ase-
menea, compoziții religioase pe tema evanghelică,
tablouri de valoare care îl reprezintă.
Dar Andrei Mudrea nu era liniștit și împăcat cu
ideea unui stil propriu deja bine conturat și cunos-
cut de critica de specialitate și de publicul amator de
frumos.
Odată, vizitându-l în atelier, l-am găsit preocu-
pat de un peisaj (pe care ulterior l-a numit, Lanuri
– 2002) după studiile recent pictate la plein-air cu
dealuri în persectivă spre orizont și prim-planul dun-
gat de fâșii în diferite culori ca și cum s-ar vedea te-
renul dintru-n avion abia decolând. Întrucât ceva îl
Andrei MUDREA. Răpirea Europei
Vis, pictând Poezia inclusiv în lucrări din
colecții de stat și particulare… Nu a obosit
să picteze, cum nici prietenul său, Nicolae
Dabija, nu a obosit să scrie…
A plecat cu zile – vertical și elegant, cu
figura „înrămată” în argintul propriu, do-
bândit cu multă muncă și dăruire, cu o pri-
vire tulburător de cuminte și îngăduitoa-
re… A plecat când mai avea și peisaje de
urcat în rame, și flori de adunat în buchete,
și poeme, și atâtea alte idei și proiecte de
realizat… A plecat ca un fulger în ianuarie,
transformând pensula în lumânare…
Ai să ne lipsești, Maestre! Lumină lină și
zbor ușor spre Dreapta Domnului.
Elena TAMAZLÂCARU
deranja, mai exact îl plictisea, am reflectat împreună
privind lucrarea. Parcă se cerea ceva neobișnuit, in-
solit, lucrarea, din poziția ei conform imaginii repre-
zentate pe orizontală, să fie întoarsă pe verticală, ca
să i se poată surprinde o ipostază neașteptată. Și din
momentul inversării, pânza în cauză i-a deschis altă
modalitate de a vedea și a simți lucrurile, iar această
manevră epatantă a fost ca și o bătaie din palme spon-
tană care întrerupe inerția gândirii logice în practica
Zen, ca pentru o clipă în vacuitatea formată, omul, să
fie sus/tras în transcendere.
Aș putea să o numesc și clipa de grație a unui
artist veritabil peste care revelația își revarsă generos
darul său, căci creația se manifestă prin revelație.
Imaginea în racursiu vertical era tocmai ceea ce-i lip-
sea – reprezentarea metafizică invizibilă a ceea ce e
dincolo de ce se vede. A avut loc de fapt săltarea în
necunoscut și imediat în zilele următoare Andrei a
realizat câteva lucrări testând această nouă direcție
atras în mod firesc de pictura abstractă, cu toate că
și mai înainte, procedeul abstract, din când în când
îl tenta să fixseze pe pânză sau orgalit împrovizații
spontane captând vibrații de nuanțe interesante, dis-
persând iscusit, artistic, vopseaua pe suprafața viito-
rului tablou. De data aceasta s-a prins că lucrează la
cu totul alt nivel performant, și cu alte modalități de
exprimare.
În paralel începe să ,,meșterească”– modeleze
din diferite elemente și detalii din corpuri metali-
ce sau alte materiale chipuri ludice, scene tragice,
compoziții metaforice prin care se configurează și
preocuparea lui de sculptura – obiect care va dezvă-
lui o impresionantă latură în creația sa din continuare.
Andrei Mudrea este foarte concis, când e vorba
să-și exprime opinia sa despre propriile lucrări, ca-
racterizându-le ca pe o manifestare nemijlocită a fru-
mosului. Deci se știe că Arta exprimă frumosul, iar
el, după cum susține singur, este slujitorul , creatorul
de Frumos. ,,Veniți să vedeți Frumosul” este chema-
rea lui firească adresându-se publicului și în speci-
al admiratorilor de pictură. Iar atunci când o unitate
militară a format o coadă lungă la ușa galeriei UAP
îmbulzidu-se să-i vadă expoziția, el exclamă cu totul
fascinat: ,,O, dacă ar fi să fie întotdeauna la Galerie
un asemenea rând după frumos!” Frumosul este reli-
gia lui Mudrea, ultimul adevăr, pentru care el a pu-
tut jertfi și jertfește totul, îar în această misiune este
mobilizată, aș putea spune, toată familia care suferă
și se bucură împreună cu el, în funcție de împreju-
rări. În dialogurile lui Platon, Socrate, polemizând
ca să prindă identitatea frumosului, îl caracterizea-
ză astfel: ,,Frumosul este greu”. Iar după Lucian
Blaga, Frumosul și Lumina vin de la Dumnezeu.
Teologul Anders Nygren în ,,Eros și Agape” scrie:
,,Frumosul sensibil trimite dincolo de el la Frumo-
sul în Sine, devenind astfel pentru suflet un prilej
să mediteze la apartenența lui la lumea suprasen-
sibilă”. E adevărat și faptul că în procesul exta-
tic al creației artistul poate atinge o bucurie și o
înlănțuire egală cu cea religioasă.
Anume sub acest aspect al frumosului poate fi
contemplată și pictura, în special pictura abstractă.
Celebrul scriitor și învățător de isihasm Vasile An-
dru, luând cuvântul la una din expoziții, afirma că
artistul plastic, prin operele sale picturale, trebuie
să ne conecteze la divin. Fiul meu Leon-Alexan-
dru, în cei doi ani de masterat la reputatul profe-
sor și președinte al UAP, Petru Lucaci, a pictat în
stilul, i-aș zice ,,suprematist”, și și-a susținut teza
cu o serie de lucrări ale acestui concept abstract.
L-am întrebat care e mesajul lucrărilor, și mi-a
răspuns că mesajul este însuși conceptul.
Andrei Mudrea și-a lansat expoziția sub ge-
nericul frumosului, dar și al libertății creative:
,,Creația adevărată trăiește doar în libertate. Ar-
tistul trebuie să fie liber ca pasărea în zbor”. Se
observă aceeași imagine din adolescență, a păsării
în avântul liberei deveniri. Această declarație a lui
Mudrea sună în unison cu manifestul promotorilor
abstracționismului expresionist încă de la începutul
sec. XX.
Într-o epocă postmodernă, Andrei Mudrea pic-
tează lucrări exclusiv nonobiectiviste, căci opțiunea
pentru culoare, factură și forme este predominantă,
vorba lui: ,,Eu vreau să fiu liber în alegerea modului
de exprimare în concordanță cu starea și necesitatea
sufletească în care mă aflu”.
Pictura Rază de lumină IV – 2015, care a inspi-
rat și titlul expoziției, este lucrarea perfectă ca model
reprezentativ al conceptului mudrian abstract. Aici
a obținut un dublu efect, formal, și esential. Tabloul
sugerează fără a fi sugestiv. Dar Absolutul nu mai e
pătrat ca la Malevici, ci are forma cercului-atot. Lu-
crarea parcă ar vrea să ne insufle o clipă supremă a
începutului big-beng-lui universal, când a izbucnit
prima rază fulminantă din nimic, și dintr-o dată a
apărut totul. Și vibrația formelor geometrice, și liniile
de rezistență pe diagonală cu pete calde și alb în con-
trast estompat armonios, colorit cu o textură bogat
prelucrată, de un estetism bine însușit.
Se poate afirma cu încredere, că sensul picturii
abstracte nu este de a povesti, ci de a spune. În acest
sens Vasily Kandinski este marele artist carismatic
care a tins și se pare că a reușit în cartea sa ,,Spiritua-
lul în artă” (1910) să argumenteze temeinic aspirația
spirituală în arta abstractă, pe care a lansat-o atunci
când încă nimeni nu-și putea închipui asemenea
erupție euforică picturală, ca ulterior să se răspân-
dească în Europa, iar puțin mai târziu și pe continen-
tul american.
După opinia Codrinei-Laura Ioniță, Kandinski
considera că formele și culorile reprezintă felul în
care natura devine vizibilă, însă acestea au o viață
proprie independentă de lucrurile naturale. Ele pot
acționa și în mod direct asemena muzicii sau cuvân-
tului asupra sufletului. Culoarea are gust, parfum, so-
noritate. La fel și formele, cum e triunghiul, cercul,
linia. În concepția lui, culorile au proprietățile lor,
propriile posibilități de exprimare. Pe lângă efectul
pur fizic al culorii, artistul ne face cunoscut efectul
psihic. Prin observarea culorii iese la iveală forța psi-
hică a culorii care trezește o vibrație sufletească.
Firește, arta presupune interpretare, atât din par-
tea creatorului cât și al receptorului.
Actul creator autentic nu poate fi o născocire a
artistului, ci are întotdeauna o dimensiune revelată.
Artistul e intermediarul care materializează intuitiv
ceea ce i-a fost transmis, ceea ce a primit, cum ar
preciza Socrate: ,,de la zei”. Artistul are, vorbind la
figurat, harul de a naște, dându-i trup sufletului care e
de la cer, și va rămâne esența viitorului copil-operă.
Nr. 3 (3984), 20 ianuarie 2022
Așa se explică încărcătura spirituală a reprezentări-
lor, care nu neapărat se integrează cultic sau se sub-
limează religios unor anume convenții ori canoane,
dogme și tradiții.
Evident, Andrei Mudrea are puncte și linii con-
vergente în mod direct cu pictura abstractă euro-
peană. Dar se observă și o tangență indirectă cu arta
abstractă americană a anilor ’50 prin reprezentanții ei
remarcabili în pictură, cum este şi Jan-Paul Riopelle,
pe pânzele căruia vedem claie de armătură pictura-
lă, toată la suprafață, pe când la Mudrea se întreve-
de doar în substraturi un păienjeniș de linii colorate,
unele haotice, altele ordonate, care seamănă a armă-
tură pentru pictură, deoarece ea e situată înlăuntru și
nu e altceva decât textura care definește factura pictu-
rii în profunzime. El aplică o tehnică mixtă complica-
tă, în câteva straturi. În prima etapă plasează anumite
pete de culoare ce au menirea ca ulterior să străbată,
la a doua adaugă tușeuri cu factura necesară reliefată,
fie cu cuțitul de paletă sau cu pensula, apoi brodea-
ză reverberația armăturii și, în ultima etapă, apare
imaginea propriu-zisă, concretă. În aceeași măsură e
valabil și exemplul picturii dezinvolte și învolburate
a lui Gekson Pollok. E reprezentativă, în acest sens,
prin intenții comune și sculptura lui Rihard Stan-
kewicz.
Andrei Mudrea a evoluat de la stropiri energice și
pensulații abile spontane pe un fundal sobru, trecând
ușor la contraste polivalente și încărcături pur geo-
metrice, apoi, combinând aceste efecte și experiențe
dobândite pe parcursul a mai mulți ani, a reușit să se
întreacă pe sine într-o serie de lucrări în care izbutește
să atingă plenitudinea armoniei și a libertății, ca ex-
primare a imaginii abstracte pe pânză și a artistismu-
lui cromatic complex. În ele nu mai predomină stricta
geometrie sau exclusiva improvizație compozițonală,
înveșmântată într-o abundentă coloristică sofisticată,
ci eliberată de surplusuri și aglomerație imaginativă
apare într-o regăsire de sine a echilibrului temperat.
Din lucrările pur abstracte a întregii perioade con-
ceptuale menționez în mod deosebit: seria Pensulația
– 2002; Grădina de aur – 2002; Firul Ariadnei –
2004; Suprafață în galben – 2011; de asemenea și
seria de Simfonii – 2012; Compoziție în alb I – 2010;
Alte spații – 2012; Structuri – 2010; Enigmă I și II
– 2012; Călătorie în timp – 2012; Omagiu pentru Pi-
casso – 2012; Raza de lumină V – 2015; Amintire
despre Brâncuși II – 2016; Parada planetelor – 2018.
În multe din lucrările sale Andrei Mudrea apelează și
la imaginea obiectelor concrete sau face aluzie la ele,
cum ar fi, de exemplu, seria de Naturi statice – 2010,
2012; aluzia Ferestrelor, din atelier, cu Lună și alte-
le – 2011, 2012, sau compoziții în care universul se
străvede prin imaginea transparentă a obiectelor care
ne înconjoară în viața de zi cu zi, cu semnele unor
instrumente muzicale, Concertul cu orgă – 2012; Ba-
ladă I și II – 2015; Clar de Lună III – 2015.
Pictura lui Andrei Mudrea în această manieră
emană o muzică imensă, Concert – 2010. Muzica
izbucnește năvalnic din pânzele sale ca din boxe cu
sunetul dat la maximum, asemenea valurilor unui râu
vertiginos. Cu toate că titlurile tablourilor nu sunt din-
tru-n context abstract, ele fiind narative, totuși prin
sensul liric pe care îl poartă accentuează, amplifică
și mai mult lirismul registrului general al imaginilor.
Pânza Ecoul unei romanțe – 2011, reprezintă o
compoziție cu subiect autobiografic. Din aceeași suită
vine și tripticul Răpirea Europei – 2014, o lucrare mo-
numentală cu toată Istoria și patimile Țării în spatele
taurului emblematic, pe care stă comod întinsă nud
Cumințenia Pământului. Iar Motivul biblic – 2015, o
compoziție convulsivă a Crucii, scăldată în sângele
Mântuitorului (Ducerea Crucii), Golgota II – 2016,
foarte expresivă, deși laconică la limită, întruchipând
metafora Golgotei printru-n singur Cui plin de sânge
trei sferturi de la vârf în sus, pe înălțimea de doi metri
și jumătate a lucrării. Foarte stresantă redarea acestui
Cui, reflectă întreaga crucificare sălbatică a lui Iisus
Hristos, intercalat de o rază în alb (Duhul Sfânt), din
stânga în jos, sub unghi. O metaforă cu un simbolism
al cupolei și crucii răsturnate, de o expresivitate seve-
ră, lapidară, dar exhaustivă, deosebit de pătrunzătoa-
re, reprezintă și lucrarea Biserica albă – 2016.
Gândindu-mă acum la cât de multe a reușit să
realizeze Andrei Mudrea, care și-a urmat sorocirea
talentului și împlinirea sa de creator, sunt convins:
creaţia lui se va bucura şi-i va surprinde pe admirato-
rii de frumos și pe viitor, cu ample expoziții și înalte
viziuni picturale.
Nicolae GUȚU, pictor,
București
Nr. 3 (3984), 20 ianuarie 2022

Vlăstare
Literatura şi arta 7
SUFLETISTUL DE LA BOTOȘANI Vorbitul de bine la români
Ștefan Dodiță de la Botoșani poartă cu el o mare bibliotecă la alta, de la un sat la altul, fiind convins
comoară – însemnele de noblețe și veșnicie ale nea- că învățătura, educația și cartea, vor nărui frontiera
Ambasadorul flancat de două Marii
mului românesc. artificială dintre frați. Încercam să-i prind urma de În cartea Răscrucea întâmplărilor predestinate Posibilitățile bugetare modeste pentru Ambasa- dorului din Austria, unde se
Oricine are norocul să-l cunoască, vede dinco- apostol și misionar al românismului, însă arareori (Editura PRUT, 2008) dialogam despre… cum se în- da din București a fost delicat compensată de statul înfiripau lucruri frumoase,
lo de chipul senin și prietenos, vlăstarul viguros, îmi reușea să-l aduc pe o oră-două în redacție, la o tâmplă pornitul și împlinitul în cazul a doi oameni de român, ceea ce nu se întâmpla la Viena, unde cla- cu impact eficient și pentru
care răsare din tulpina fără de moarte a românimii, discuție cu oamenii dragi. cultură. A fost ideea și insistența lui Aurelian Dănilă rinetistul ajungea înscăunat ambasador în 1994, dar celelalte componente ale
perpetuând de secole, caracteristicile ereditare și Aflu că fratele nostru, din ținutul fabulos al să realizăm o asemenea dezghiocare, iar acum – mai nu prea… scaun, nici cazare, nici mâncare. „Aveam, activității diplomatice decât
frumusețea fină, neafișată a poporului român. Cu o Botoșaniului, traversează cu încredere și seninătate, convins ca atunci! – consider că jurnalistul, muzici- deci, o anumită închipuire despre țara, în care la 8 programele culturale. Regret
anumită sfială, nu din teamă față de mediocritățile o perioadă de încercări și convalescență. Cei care anul, ambasadorul, savantul Aurelian Dănilă a ajuns februarie 1994, prin Decretul Președintelui Mircea îndeosebi rateul gândirii fi-
invidioase, Ștefan la o digitație virtuoasă și la o răscruce potrivită pen- Snegur, am fost numit Ambasador Extraordinar și nanciare de la guvernare în
Dodiță încearcă să-și tru a-și povesti, pas cu pas, tot parcursul captivantei Plenipotențiar al Republicii Moldova în Republica cazul amplasării ambasadei
ascundă cumsecădenia sale vieți. Trompetist în fanfara de elevi a școlii din Austria. Tot la acea dată au fost semnate și Scrisorile la o adresă neobișnuită: „Vi-
și credința înnăscută, Onișcani, posesorul acordeonului (burghez!) Weltme- de acreditare în adresa Președintelui Republicii Aus- zitasem casa unde a locuit Maria Cebotari în ultimii
bunătatea și mărinimia ister, dus de părinți la Școala de muzică din Chișinău tria domnului Thomas Klestil. Nimeni nici nu vroia ani de viață (1947-1949). O casă frumoasă cu două
firească, ajutorul dez- să învețe baianul, s-a trezit repartizat să învețe cla- să discute cu noi. Chiar dacă prezentam pașapoartele nivele, situată într-o curte verde nu prea mare, unde
interesat și solidarita- rinetul (pe care-l vedea prima dată în ochi abia la diplomatice, ne refuzau din start, spunându-ne des- s-ar fi amplasat de minune ambasada noastră. Și sim-
tea frățească, dragostea Chișinău). L-a învățat la Școala de muzică (1958 – chis că n-au auzit de așa țară, Moldova, și că pun la bolic ar fi fost. Locuia atunci în acea casă o doam-
de Neam și Țară. Chiar 1965), apoi la Institutul de Arte „Gavriil Muzicescu” îndoială autenticitatea documentelor noastre. Până nă foarte în vârstă, care era gata s-o vândă. Țara era
dacă asemenea oameni (1965 – 1970). Cu o întrerupere de un an, când a fost la urmă, am găsit un apartament cu patru camere, într-o situație financiară dezastruoasă și propunerea
sunt îndepărtați din numit directorul școlii muzicale din Ungheni (1970 - destul de întunecos, în care hotărâsem să fie sediul mea de a achiziționa acel imobil a trezit supărări și
spațiul public și îi întâl- 1971), cu începere din anii de studenție (1967), a fost Ambasadei… Iar de acasă tot ni se spunea să mai gânduri rele despre mine, aproape învinuit fiindcă nu
nim tot mai rar, ne dăm „racolat” de radioteleviziune, unde a escaladat meto- răbdăm încă puțin, încă puțin. Despre salariu nici nu mă „orientez în spațiu”, iar mesajul primit de aca-
seama că ei ne reprezin- dic toate treptele de la redactor al emisiunilor literar- mai vorbesc. Au fost perioade când nu-l primeam să era că „satul arde…”. Da, mi-a părut foarte rău,
tă cu adevărat, că la ei se muzicale până la scaunul redactorului-șef al redacției câte trei-patru luni. Într-o seară toți mâncau, ca dar poate că aveau dreptate cei ce distribuiau banii
află lada de zestre în care muzicale a televiziunii (1977 – 1979). În acest alpi- de obicei, conserve ieftine, care se vindeau nu de- bugetari.” Nu știu cum, dar această componentă fi-
românii își păstrează cu Minunatul poet, Maestrul Nicolae Dabija înmânează Diploma de Onoare nism a avut norocul de colegi mai experimentați, parte de sediul ambasadei. Intrase în acel moment nanciară, în orice administrație, de orice nivel, are…
sfințenie „mirabilele a săptămânalului „Literatura și arta”, fratelui nostru de la Botoșani, îndeosebi de două doamne distinse, Vanda Zadnipru cetățeanul nostru din Bălți, Boris Dubirnyi, stabilit dreptate și ultimul cuvânt: n-avem bani. Iar cei din
semințe”, care în timpu- inimosului filantrop Ștefan Dodiță. Foto: Alecu Reniță și Ala Cupcea, care i-au ghidat ajungerea muzicianu- de mai mulți ani în Austria, un excelent violonist, finanțe au cele mai mari salarii…
rile de azi și de mâine – lui și la demnitatea textului scris și vorbit la micro- care cânta în cele mai prestigioase restaurante din În postură de prim-viceministru la Externe mai
de uscăciune lăuntrică și pustiire sufletească – ne am avut norocul să-l cunoaștem, știm că oameni ca fon – o limbă română cu cuvintele pline și la… locul Viena și care avea un mare succes, numeroase ba- spectaculoasă e relatarea despre vizita în SUA, unde
vor salva de la degradare totală, reîntorcându-ne Ștefan Dodiță sunt mai puternici decât orice cumpe- lor. Era scaun înalt rangul atins, unde se cuvenea și nere cu interpretul bălțean la vioară (semăna foarte conflictul transnistrean domină celelalte aspecte, au-
la viață ogoarele părăginite, maternitățile părăsi- ne trecătoare și boli primejdioase. Cam după fiecare o fortificare la Școala Superioară de Partid din Le- mult cu Strauss) împestrițau tot orașul, pământea- torul cărții „ratând” spectacolul Liubomir Iorga cu
te, izvoarele secătuite, neamul tot mai dezbinat și donație de carte sau de premii la concursuri, ne ru- ningrad, Facultatea de jurnalism (1979 – 1981). Întors nul nostru ajutându-ne adesea cu ce putea. Se uitase un Bil Clinton entuziasmat. S-ar cere evocat momen-
înstrăinat. gai, dragă Ștefan, să nu te ridicăm în slăvi, fiindcă tu la Chișinău, a fost înscăunat director al Teatrului de Dubirnyi cam debusolat la cei ce înghițeau cu pof- tul – că-i istoric!
De când s-a prăbușit imperiul răului, Ștefan îți faci datoria de român. Operă și Balet – ani astrali ai liricului nostru (1981 – tă conservele, ca la un moment dat să spună ușurel: Cireașa pe torta diplomatică a lui Aurelian Dăni-
Dodiță a trecut de zeci, dacă nu de sute de ori, Pru- Totuși, în această zi de iarnă, chiar dacă nu avem 1984). L-a convins și l-a adus pe Alexandru Samoilă „Domnilor, această mâncare este pentru câini…”. lă pare a fi fost înscăunarea la Ambasada Republicii
tul. Venea ca un părinte la casa confiscată, la copiii dezlegare de la tine, am vrea să cunoști, fiindcă te-ai în fruntea orchestrei, iar împreună cu primadona Ope- Au încremenit toți, dar nu chiar șocați au fost, pentru Moldova din Germania (1997 – 2001)… „În ultima
lăsați ostateci de un craidon aventurier, la pămân- ferit permanent de elogii și laude, că în stânga Pru- rei Maria Bieșu – ce triunghi valoros și durabil! – au că bani pentru alte mâncăruri nu aveau… Principala săptămână a lui octombrie 1998 s-au desfășurat „Zile-
turile natale căzute de pe harta Țării. Venea fără tului, există o Basarabie recunoscătoare, o mulțime întregit un repertoriu incredibil, care a generat un eve- noastră activitate era legată de CSCE, astăzi OSCE le culturii Republicii Moldova în Germania”. A fost un
fanfară și cârduri de televiziuni, cu mașina plină de oameni care te prețuiesc, te iubesc și se roagă niment ieșit din comun în cele două scene importante (Organizația pentru Securitate și Cooperație în Euro- eveniment de amploare la care au participat valoroși
de cărți, caiete și manuale în limba română. Îm- pentru sănătatea ta. Mii de copii au luat lumină din Moscova, Teatrul Bolșoi și Palatul Congreselor
preună cu prietenii săi de la revista „NATURA” din manualele dăruite de tine, mii de elevi vorbesc din Kremlin (1983). Cu studiile și experiența de acti-
și săptămânalul „Literatura și arta”, a organizat o română dulce, corectă, fiindcă au avut cărțile de vitate în condiții necruțător de reale, cum să nu ajungă
diferite concursuri de istorie, poezie și ecologie, poezie, literatură și istorie aduse de tine. Suntem la Ministerul Culturii? Uluitor tandemul ministrului
oferind premii elevilor, care își descopereau me- mulți, foarte mulți, o Basarabie întreagă, care îți do- Grigore Cușnir cu prim-viceministru al culturii Aure-
leagul natal, frumusețile limbii române și Țara de rim multă sănătate, mulți ani înainte și să ne ajute lian Dănilă (1984 – 1988)!
peste Prut. Ani de zile Ștefan Dodiță făcea și mai Domnul, cu toții, împreună, să reîntregim România De pe aici începe noua carte pandemică a lui Au-
face cărări spirituale spre școlile și liceele din Ba- noastră! relian Dănilă Retrospectivă diplomatică – amintiri,
sarabia. Îl vedeam mereu în fugă, alergând de la o Alecu RENIȚĂ interviuri, documente, pe care autorul o pregătește
pentru editare. E o carte deosebită între celelalte cărți
ale sale – treptele devenirii diplomatului într-un con-

A fost un om, în toate om text al mai multor debuturi: statalitatea Republicii

Adesea îl întâlneam venind de
la piaţă, eu ducându-mă pe acolo.
În ultima jumătate de an nu-l mai
întâlneam. Zăcea la pat. El a murit
în ultima zi a anului. Peste câteva
săptămâni, în acest ianuarie ar fi
împlinit 78 de ani. Timp de 20 de
ani a fost director al Colegiului
Pedagogic „Ion Creangă” şi, con-
comitent, al Liceului Republican
cu acelaşi nume, ambele situate
pe teritoriul Universităţii bălţene.
După absolvirea Facultăţii de
Istorie a Universităţii din Chişi-
nău, a venit la Bălţi ca profesor
de istorie la două şcoli medii.
Apoi a funcţionat la Catedra de
Istorie a Institutului Pedagogic,
unde l-am şi cunoscut. Totuşi, ora sau ziua lui stela-
ră, în opinia mea, s-au produs în anul 1992, când a
fost reînfiinţată precedenta Şcoală Normală din pe-
rioada românească, el devenind director. După trei
ani, în 1995, a fost reînfiinţat şi Liceul „Ion Crean-
gă”, Petru Roman preluând, de asemenea, conduce-
rea respectivei instituţii.
L-am cunoscut profund, când am predat la am-
bele instituţii două cursurii opţionale de „Emines-
ciană” şi de Istorie a culturi. Discutam frecvent
despre de-ale noastre. De câteva ori mi-a spus, că
fostul rector Nicolae Filip i-a fost ca un tată. În
2004, de ziua lui de naştere, când împlinea 60 de
ani, am publicat în săptămânalul nostru un articol
despre el. Am descoperit în Petrică, aşa îi spuneam,
un sentimental nostalgic. Odată l-a invitat pe tatăl
unei eleve nedisciplinate să-i tragă mâţa pe spinare.
Când a văzut mâinile chinuite ale bărbatului, şi le-a
amintit pe ale propriului tată, şi i s-a tăiat pofta de
Andrei M UD REA. Dușman
morală, limitându-se la nişte ob-
servaţii banale.
Dacă vrei să judeci despre dis-
ciplina unui corp didactic, studia-
ză-l mai întâi pe director. La ca-
pitolul respectiv, la Petru Roman
ordinea s-a instalat de la început.
Directorul funcţiona aidoma unui
oponent tranşant al oricăror feluri
de abuzuri.
A fondat două clase inaugura-
le. Una consacrată lui Alexandru
Budişteanu, sponsorul unui pre-
miu bănesc pentru cel mai bun li-
cean. A doua, include o sumedenie
de fotografii despre viaţa lui Simi-
on Vărzaru, directorul liceului în
anii războiului. Volens-nolens, Pe-
tru Roman se situează pe locul patru în ierarhia di-
rectorială. Primul director a fost Ion Bălteanu, care
mi-i şi consătean, al doilea – Marc Valuţă, urmat de
Simion Vărzaru. În 2003 directorul P. Roman a ini-
ţiat celebrarea a 60 de ani de la construcţia blocului,
la 31 octombrie 1943, în care elevii învaţă până în
prezent. La edificarea blocului a contribuit financiar
şi mareşalul Ion Antonescu, fiind, în acele zile zbu-
ciumate, în vizită prin unele localităţi basarabene.
Petru Roman a fost un om, în toate om. Aşa mi
s-a întipărit el în memorie. Şi el, şi soţia lui au fost
întotdeauna nişte cititori fideli ai „Literaturii şi arta”.
Îmi pare rău că ne-am lipsit de un asemenea cititor.
Însă şi mai rău îmi pare, că plecarea lui a coincis cu
pierderea unui adevărat prieten. Sunt constrâns să
cred, că după moarte ne aşteaptă o viaţă mai fericită
şi mai lungă pe alte tărâmuri. Aş vrea să-l reîntâlnesc.
Iulius POPA
ii poporului
Moldova, inițierea reprezentanțelor diplomatice, afir-
marea primilor ambasadori… Tot cultura i-a aruncat
podul spre diplomație… Propunerea de a încerca o
colaborare directă între Republica Sovietică Socialistă
Moldovenească și Republica Socialistă România ve-
nea, într-o scrisoare expediată la sfârșitul lui 1987, în
adresa Ministerului Culturii de către Ambasada sovie-
tică la București. „Deși erau timpuri noi, în felul lor,
deși cel mai drag și luminos cuvânt era „perestroika”,
cu greu îți dădeai seama că din România putea veni o
invitație la dialog cultural între două țări românești,
tot mai înstrăinate de la 1940 încoace. Acea invitație
a adus după ea și un „pod de flori” și multe alte „po-
duri” (la propriu și la figurat)… Consultându-se cu
secția respectivă a Comitetului Central al partidului,
ministrul culturii, Grigore Cușnir, îmi spuse că ar fi
bine să reacționăm cât mai operativ la propunerea am-
basadei sovietice și să întocmim un program de cola-
borare între RSSM și RSR.”
Cartea e o arhitectură democrată de interviuri,
reproduse integral ori fragmentar, și comentate din
perspectiva actuală a mergătorului pățit. Dar e, la
fel ori îndeosebi, o galerie de oameni din acei ani,
portrete realizate din mers și în contexte concre-
te istorice. Evghenii Teajelnicov era ambasadorul
sovietic la București, iar în echipa ambasadei erau
angajați câțiva basarabeni, între care Mihai Popov,
sugerează diplomatic autorul, ar fi inspirat dezghețul
de pe Prut. Prim-viceministrul culturii RSSM venea
la București, împreună cu directorul Filarmonicii
din Chișinău Mihai Murzac, cu propuneri concrete
pentru schimbul de spectacole și programe culturale,
fiind nevoit să treacă testările și în fața celor din Am-
basadă, dar și în dialog cu înaltele oficialități române.
Viziunile și cunoștințele prim-viceministrului au fost
convingătoare, procesul s-a declanșat, iar Ambasada
Sovietică l-a angajat atașat cultural (1988-1991).
Apoi deschiderea Consulatului URSS la Iași,
unde era desenat consul general, genera suspiciuni
și alergii de altă natură… „Sosisem la Iaşi în iulie
1991. Capitala Moldovei româneşti nu prea era bu-
curoasă de noi. Eram priviţi ca o instituţie a KGB-
lui, în presa locală făcându-se multe spirite pe seama
consulatului, iar uneori chiar se născoceau felurite
poveşti despre scopul deschiderii misiunii. Cu greu
găsisem o casă particulară pentru sediul consula-
tului. Nimeni nu vroia „să fie arătat cu degetul” că
„odioasa instituție sovietică” este instalată în casa
lui. Așa erau timpurile.”
Se dărâma imperiul… România era prima țară
care recunoștea Independența Republicii Moldo-
va și rămâne prima țară, în care Republica Moldo-
va deschidea o Ambasadă, iar primul ambasador
devenea, exact 30 de ani în urmă, Aurelian Dănilă
(1992-1993). „…Mi-am amintit de două lucruri.
Primul – cel ce ține de problema Transnistriei, pe
care o consideram atunci de lungă durată (apostrofat
de unul din marii șefi, care vroia să-mi demonstreze,
că „îi vom pune la punct în foarte scurt timp”) și a
doua chestiune, cu privire la UNIRE, tot nu la toți
le plăcea ceea ce spusesem „Realității românești”.
Unul din deputați, chiar întrebase supărat în comisia
respectivă: „cum de a nimerit un trompetist ambasa-
dor în România?” Mă supărasem rău pe acel deputat
pentru faptul ca mi-a încurcat… instrumentul (eu fi-
ind clarinetist-saxofonist, ca Bill Klinton)”.
pa). Având în vedere situația noastră vizavi de Trans-
nistria, organizația menționată era unica posibilitate
serioasă de a informa veridic ce se întâmplă la noi,
de multe ori dezmințind falsele știri parvenite din
partea Moscovei… Implicarea mai activă în 1994 a
CSCE în procesul de reglamentare pașnică a dife-
rendului din raioanele de est ale Republicii Moldo-
va sub toate aspectele, determinate de intensificarea
activității CIF și a CP și Adunării Parlamentare, au
contribuit la obținerea unor rezultate în consolidarea
independenței, suveranității și integrității teritoriale
a Republicii Moldova. Acreditată pentru OSCE a
fost consiliera ambasadei Natalia Gherman, care a
jucat un rol de neprețuit, fiind de fiecare dată ascul-
tată (și auzită!) în palatul Hofburg cu multă atenție,
dar și credibilitate. Pentru că era convingătoare în ce
spunea, pentru că vorbea perfect în engleză, sau ger-
mană (după caz), dar și pentru că lumea de acolo știa
că vorbește fiica președintelui țării pe care o repre-
zintă, astfel, informația este de ultimă oră și nu poate
fi denaturată. Se întâmpla ca replica Nataliei Gher-
man după discursul oponenților, să fie aplaudată și
susținută de alte luări de cuvânt. Erau începuturile
diplomației moldovenești în Occident.”
– Ce ne puteți spune despre relațiile economice
cu Austria?
Deocamdată suntem studiați atât de organizațiile
statale, cât și de firmele particulare. E foarte bine că
avem rută aeriană Chișinău – Viena… Multă lume
vine în Moldova să vadă la ce nivel de dezvoltare
suntem, care sunt prioritățile republicii, la ce grad de
democratizare ne aflăm, pe cât de stabilă e situația
politică.
– Și cu ce păreri se întorc acasă?
– Am auzit, că a fost pe la Viena și Maria Bieșu…
– Ați auzit bine și în felul acesta aș putea să-i
mulțumesc public doamnei M. Bieșu pentru ceea
ce a făcut pentru ambasadă. La 27 august trebuia
să marcăm Ziua Națională a Republicii. Pentru a le
face cunoștință invitaților noștri cu arta Moldovei,
odată cu tradiționala cupă de șampanie, care este,
de altfel, foarte costisitoare aici, le-am propus un
spectacol cu Maria Bieșu și un excelent ansamblu
cu maeștrii Simion Duja, Vasile Iovu și alții la Ca-
tedrala Votivkirche din centrul orașului.
Tot corpul diplomatic, oficialitățile austriece,
oameni de cultură au rămas încântați de măiestria
artiștilor noștri. Maria Bieșu fusese cândva aici la
Academia de muzică pentru a preda un curs de can-
to, însă prea mult n-a cântat în Austria. Pentru toți
a fost o mare surpriză faptul că Republica Moldova
are o stea de talie mondială.”
Eu unul regret rechemarea grabnică a ambasa-
Un autograf pentru fiul mai mic
al Mariei Cebotari Fritz –
pe cartea dedicată mamei
exponenți ai artei noastre naționale. Un succes aparte
i-a revenit primadonei Operei moldovenești, sopranei
nepereche Maria Bieșu, care a încântat publicul ger-
man cu un program de creații „Ave-Maria”, semnate
de diverși compozitori de altă dată, dar și cu un șir de
lucrări ai autorilor preclasici și contemporani din dife-
rite țări, nelipsind și muzica autorilor autohtoni. A fost
însoțită de mezzosoprana Tatiana Busuioc, cu care a
evoluat în duet, fiind acompaniată de pianista Tamara
Mahaeva. Concertul din casa genialului Beethoven
(sala muzicii de cameră) de la Bonn, a constituit un
eveniment feeric, atmosfera sublimă, creată în timpul
evoluării, era resimțită de fiecare spectator…
Mi-am amintit acum de un eveniment cultural
din vara anului 2000, pe care vreau să-l expun aici,
să-mi fie iertată nemodestia, dat fiind că este unul
important, cel puțin pentru mine, și face parte din
biografia Marei Maria Bieșu. Iată ce scrie primadona
în cartea sa „Viața mea e un turneu” (Ed. Cartea Mol-
dovei, 2004, p.97): „În anul consacrat lui Eminescu,
anul jubiliar – 2000, am avut un turneu de neuitat.
Grație domnului Aurelian Dănilă, dumnealui fiind
ambasadorul Republicii Moldova în Germania, m-a
invitat și pe mine în țara lui Goethe, să cânt romanțe
pe versurile marelui nostru poet. De asemenea, dum-
nealui i-a venit ideea să-mi organizeze un turneu
european cu genericul Eminesciana. Itinerarul inclu-
dea orașele: Berlin, Paris, Bruxelles, Roma, Sofia și
București… La Berlin am luat parte la ceremonia de
inaugurare a plăcii comemorative consacrată Mari-
ei Cebotari, marea cântăreață a neamului românesc.
Eu am dezvelit placa. M-am bucurat și mi s-a părut
firesc, pentru că, de fapt, eu o descoperisem pe Ma-
ria Cebotari la La Scala, când fusesem prima dată
la stagieri. Nu pot să uit acel moment! Am rămas
înmărmurită, când, printre alte nume de vedete care
cântaseră în teatrul La Scala, nume scrise cu litere de
aur, am citit numele Maria Cebotari. Am exclamat
atunci: „Ea trebuie să fie de-a noastră!”
E o carte-călăuză prin bucătăria diplomației în
genere și a celei foarte tinere din Republica Moldo-
va, în special. Consider că Aurelian Dănilă e para-
digma devenirii și pregătirii unui diplomat, iar felul
său de a accepta schimbările/provocările de activi-
tate vizează deja busola instituțiilor abilitate cu de-
pistarea constituțiilor complexe de
oameni dăruiți în mai multe dome-
nii, axiomatic – cărturari, cu poftă
incontestabilă de lucru și dragoste
necondiționată de neam și de ade-
văr.
Iulian FILIP
 8 Literatura şi arta
• Destin basarabean •
Nr. 3 (3984), 20 ianuarie 2022

Spinul din moalele privirii

DE VORBĂ CU UNCHIUL SIMION
Am în față 4 file de
hârtie îngălbenite de
vreme, îndoite și roase
pe la colțuri. Aparțin
unchiului meu Simion,
pe care nu l-am văzut
niciodată, și datează
din anul 1949. Ştiu doar
din auzite că în august
1944, fiind militar, s-a retras cu frontul în
România, stabilindu-se în orașul Brașov,
unde a locuit până în anul 1969, când a de-
cedat din cauza unui atentat.
Dezdoi foile și le netezesc. Este autobio-
grafia unchiului, scrisă de mână. Citesc tex-
tul și îmi apare în față imaginea unchiului,
cu care încerc să dialoghez pe marginea celor
citite: „Subsemnatul, Strătilă Simion, năs-
cut în comuna Abaclia, județul Tighina, în
anul 1920, luna mai, ziua 22. Locuiesc în
orașul Stalin, str.Ion Huniade №4, cartierul
Bartolomeu ca chiriaș”. – Da, unchiule, te-
ai retras de urgia bolșevică tocmai în inima
României. Dar și acolo n-ai scăpat de ei...
„Funcționar, gradul de sergent ma-
jor, șeful Probleme cazarmare al Miliţiei
orașului Stalin, secția administrativă”. -
Să fi știut bunicul ce post aveai, cred că era
să fie în al nouălea cer de mândrie. În acea
perioadă foarte puțini au fost cei din Aba-
clia, care au putut să se rupă de la coarnele
plugului ca să facă școală, și apoi carieră în
România.
„Sunt român de naționalitate, nu cu-
nosc alte limbi străine”. – Ce să zic, norocul
dumitale, unchiule, că te-ai născut în timpul
când Basarabia era românească, că de altfel
învăţai limba rusă obligatoriu, ca și mine, ai
fi vorbit „moldovnește”, iar de naționalitate
ai fi fost „moldovan”.
„În străinătate am fost în anii 1944/1945,
în Ungaria și Cehoslovacia”. – Desigur că în
străinătate ai fost, cu frontul, numai în Unga-
ria și Cehoslovacia. Pe 22 iunie 1941, când cu
camarazii dumitale din Regimentul 10 Vână-
tori Motorizat din Garnizoana Alba-Iulia ați
trecut înot Prutul, sub gloanțele bolșevicilor,
nu te duceai în străinătate. Atunci veneai aca-
să să-ți eliberezi țara de bolșevicii, care într-
un an de zile au omorât cinci oameni dintre
cei mai destoinici numai în Abaclia… Dar în
toată Basarabia?
„În străinătate (URSS) am părinți,
frați, surori și alte rude, care locuiesc în
comuna Abaclia, județul Tighina de când
s-au născut, în prezent nu știu cu ce se
ocupă, nu am niciun fel de legătură cu ei,
nu am primit nicio corespondență din anul
1944”. – Nici nu aveai cum să primești vreo
corespondență din Abaclia. Din 1944, de
când Basarabia a fost din nou ocupată, Ro-
mânia a devenit „străinătate”, iar orice legă-
tură și amintire erau interzise și persecutate.
„Tata se numește Spiridon, nu știu dacă
mai trăiește, a fost agricultor, nu știu cu ce
se ocupă în prezent, locuiește în comuna
Abaclia, județul Tighina - nu știu dacă este
înscris în vreo organizație, nu știu ce avere
are”. – Unchiule, când îți scriai autobiogra-
Sergentul major Simion Strătilă,
şef la Postul Mereni, Legiunea
Jandarmi Lăpuşna, 1944
fia, bunicul era încă în viață, și tot agricultor
era. Ca să nu repete soarta fratelui său, care a
fost omorât de bolșevici în 1941, și să salveze
cei nouă copii de Siberia, a dat toată averea
agonisită cu multă trudă colhozului în care a
fost înscris „benevol” (şi ce câmpuri mănoa-
se și îngrijite, ce cai și ce tauri frumoși mai
avea!).
„Mama se numește Lucheria, casnică, nu
știu dacă mai trăiește”. - Și bunica, unchiu-
le, onestă și gospodină, tot casnică a rămas.
Nici ea nu știa dacă mai trăiești. Te bocea și
ziua, și noaptea, lacrimile nu i se mai uscau pe
obraji, căci din anul 1944, de când te-ai retras
cu frontul, nu mai știa nimic de dumitale - nici
dacă ești viu, și nici dacă ai căzut în bătălie.
„Am 5 frați: Grigore, Ioan, Nichifor, Pa-
homie, Teodor, ţărani, fratele mai mare a
lucrat la C.F.R.,nu știu dacă mai trăiesc sau
nu, locuiesc în comuna Abaclia, județul Ti-
ghina”. – Grigore a fost și el jandarm în Ar-
mata Regală Română. În august 1944, după ce
România a ieșit din război, s-a întors în Aba-
clia. Participa cu amărăciune la serbările de 9
mai, unde erau onorați numai veteranii Arma-
tei Sovietice, de parcă în acel război numai ei
au luptat.
„Surorile: Maria, Ana, Teodosia și Pana-
ghia, prima nu știe carte, iar celelalte trei au
terminat 4 clase primare, nu știu dacă s-au
căsătorit, nu știu cu ce se ocupă,locuiesc în
Abaclia”. - Surorile mai mari s-au căsătorit,
au întemeiat gospodării și creșteau copii.
„Subsemnatul, am făcut Școala primară
în anii 1928-1932, în comuna Abaclia, județul
Tighina. În anii 1933-1934 am făcut Școala
de Agricultură de Iarnă, în comuna Manzâr
din județul Tighina. La școală am fost la in-
ternat, nu am fost întreținut de familie, întru-
cât școala era numai pentru oameni săraci”.
- Înțeleg de ce, unchiule, ai ascuns faptul că în
anii 1934-1938 ai făcut Școala de Agricultură
din Cupcui, și de ce ai arătat că, chipurile, n-ai
fost întreținut de familie.
„Din anul 1935 până în 1939 am lucrat
cu părinții, la câmp, luând teren arabil, pe
care îl lucram în jumătate sau cu chirie pen-
tru un an. În acest timp am funcţionat la
C.F.R., pe linia ferată Romanovca-Abaclia-
Culmea, numai cât timp aveam de lucru, în
restul timpului – acasă, cu părinții. În anul
1939 am lucrat, cu mai mulți feciori din co-
mună, pe șantierul Brașov-Predeal, când se
făcea a 2-a linie ferată, fiind angajaţi de un
delegat din Brașov”. – Desigur, în vacanțele
de vară lucrai cu toți frații la muncile câmpu-
lui și la alte munci ocazionale, pentru a aduce
un ban în plus în familie. Școlarizarea dumita-
le îl costa mult pe bunic.
„În noiembrie 1941 am intrat la Școala
de Subofițeri Jandarmi din Garnizoana
Cernăuți, am terminat școală în august
1942”. – Unchiule, mare noroc ai avut să faci
școală românească în Cernăuți, unde a învățat
și marele nostru Eminescu. Acum acest oraș
nu mai aparține României și aproape nimic nu
mai amintește că a fost odată românesc. Doar
o singură stradă, cea mai mică și cea mai în-
gustă, a fost numită în cinstea lui Mihai Emi-
nescu. Limba română a fost exclusă din școlile
românilor de acolo.
„Din august 1942 până la 20 august 1944
am făcut serviciul în Legiunea Jandarmi
Lăpușna, cu gradul de sergent major, ca șef
la Postul Mereni. În septembrie 1944 am fă-
cut serviciul la Legiunea Jandarmi Brașov
ca șef la Postul Feldioara, până în decembrie
1944”. - Te invidiez, unchiule. Ai avut ocazia
să patrulezi pe străzile fostei reședințe a Cava-
lerilor Teutoni din Feldioara. Te simțeai, oare,
și dumitale cavaler teuton? Desigur că și arătai
a cavaler – în uniformă, cu armă.
Așa a fost soarta multor intelectuali basa-
rabeni…
P.S. Scriind aceste rânduri mă cutremur la
gândul că aici, în teritoriul românesc dintre
Prut și Nistru, soarta românilor basarabeni nu
s-a schimbat prea mult după ocupația din 1944,
deși avem peste 30 de ani de independență.
Dar asta este deja altă istorie…
Victor STRĂTILĂ
O NOUĂ RELIGIE MONDIALĂ
În anii ’80, în Nigeria, a pornit o idee de unificare a
religiilor, care ar avea menirea să facă lumea mai bună,
prin simplificarea unor aspecte dogmatice şi elimina-
rea pluralismului religios. S-a pus accentul pe faptul că
iudeii, creştinii şi musulmanii au foarte multe norme
comune.
În anul 2019 Papa Francisc, după numeroase întâlniri
cu lideri ai lumii, a făcut public anunţul că, în 2022 se va
deschide Sediul Central – Crislam – care, conform pactu-
lui semnat, combină biserica cu moscheea, asociindu-se
cu un singur guvern mondial. A fost format un consiliu
interconfesional, numit „Comitetul superior al fraternită-
ţii umane”, ce are menirea de a supraveghea proiectele
ce promovează toleranţa. Întru realizarea acestor porniri,
Emiratele construiesc o nouă Sinagogă, deschiderea căreia
este preconizată pentru anul 2022.
Pe de o parte, ar fi bine să avem o singură religie pe
mapamond, deoarece înţelegem că Dumnezeu e unul şi
unul a fost şi va rămâne pentru totdeauna – Creatorul tutu-
ror văzutelor şi nevăzutelor.
Dar!
Cum să fim corecţi şi prin ce unghi să ne dăm cu pă-
rerea la acest subiect, deloc simplu, înţelegând că e vorba
totuşi de o subordine globală? Şi pentru că banul le învâr-
te pe toate, logic gândind, pătrundem rolul lumii virtua-
le – electronice, nanocipurilor şi monedelor criptate, care
sunt într-o ascensiune accelerată, facând posibil controlul
mondial şi chiar o sclavie digitală, prin paşapoarte cipate
şi altele, controlate prin sateliţi, tehnologii şi antene de
ultimă generaţie.
Întru evaluarea acestor idei, e bine să consultăm Bi-
blia – dreptarul tuturor măsurilor – unde găsim că Iisus
s-a rugat pentru cei ce sunt una cu El, aşa cum El este una
cu Tatăl, s-a rugat pentru cei ce cred în El prin Cuvântul
apostolilor.
În acest context, volens-nolens apar întrebări: cum ar
putea fi transfigurat aspectul dogmatic întru unul singur,
din moment ce evreii nu cred că Iisus este Mesia – trimi-
sul lui Dumnezeu? Şi de ce Papa are drept motto expresia:
„Nimeni nu se poate mântui singur!”, dacă în Biblie este
scris, că fiecare îşi va primi răsplata sa, după faptele sale?
Ori şi marele poet creştin Vasile Militaru a scris: „De ești
domn sau de esti rege,/ De esti slugă ori stapân,/ Numai
fapta te arată,/ De esti rău sau de ești bun”. Ajută pe ci-
neva Papa să creadă? Ori din inimă vine credinţa! Unde se
ascund germenii războaielor, în dogme şi credinţe, sau în
dorinţa omului de a domina?
Şi de aici apar multe alte întrebări: oare aceste aspiraţii
de unificare a religiilor vor rezolva problemele existente,
ori le vor amplifica? De ce Emil Cioran a scris despre cel
mai mare filosof-cercetător al religiilor lumii – Mircea Eli-
ade – că a fost un credincios fără religie? Oare noii adepţi
ai „crislam”-ului, nu vor ajunge a fi pradă uşoară şi martiri
la comandă? Şi fără să vrem, în şirul de întrebări mai apare
una actuală: oare pandemia nu este un aspect al planului
pentru globala resetare? Căci asta priveşte pe toată lumea
şi se leagă bine cu expresia Papei „nimeni nu este salvat
singur”, mai şi având efecte economice globale.
Încă un moment care naşte semne de întrebare este fap-
tul că „crislam”-ul respinge Crucea ca simbol al credinţei.
Îmi asum ce spun acum şi declar: în rubrica „Misterul par-
ticulei lui Dumnezeu” am publicat o
serie de cercetări, dintre care un stu-
diu era dedicat anume acestui semni-
ficativ simbol – CRUCEA. Motivul
pentru care am ales a face doctoratul
anume în „semiotică”, a fost dictat
de imperativul multor simboluri, pe
care e bine să le interpretăm corect.
În acel studiu am adus atât argumen-
te biblice, cât şi argumente ştiinţifice
despre acest măreţ insemn, care, după cum a demonstrat
ştiinţa nouă (fizica cuantică), la nivel nanoscopic, fotonul
– particula de lumină – vibrează sub formă de Cruce. În
acel studiu, am menţionat şi scrierea eminesciană, unde
am găsit (ceea ce au ignorat toţi eminescologii) că Emi-
nescu a scris despre fenomenul dat: „mijlocul tremurând
al crucii” şi l-a numit „şema” – locul unde ia naştere in-
formaţia pentru a se materializa în eter – o chestiune ulu-
itoare, care fiind demonstrată ştiinţific în 2018, nu mai
poate fi contestată.
În concluzie, vedem că doar câteva aspecte abordate
în acest context pun în contradicţie valorile religiilor im-
plicate şi, prin urmare, Guvernul Mondial s-ar defini mai
degrabă ca o rebeliune împotriva Creatorului, decât o opţi-
une pacifică ce ar avea menirea de eliminare a dezacordu-
rilor dintre ele şi excluderea pluralismului religios.
Deci, ştiinţa nouă aduce argumente demonstrate expe-
rimental, care validează viziunea „ortodoxă”, ce în tradu-
cere semnifică „credinţă dreaptă”. Aceste descoperiri, la
rândul lor, validează scrierile biblice (pentru cei care le
pun la îndoială). Sursele spun că Biblia este secvenţiată,
că la Soborul de la Niceea din anul 325 s-au selectat doar
unele pericope şi din 45 de apocrife s-a făcut una singu-
ră – Biblia. Însă adevăr spune această Carte a Cărţilor!
Iar pentru a pătrunde acest adevăr, vă îndemn să accesaţi
pe Internet site-urile despre descoperirile ştiinţifice ale
ultimilor ani (din domeniul fizicii cuantice), care ne pun
la dispoziţie tot mai multe argumente demonstrate expe-
rimental, despre existenţa unei Forţe Supreme Creatoare;
despre lumea nevăzută, care condiţionează efecte în spa-
ţiul 3-D; despre impactul direct al fiinţei umane asupra
materiei vizibile prin căi invizibile; despre frecvenţele
înalte şi joase ale realităţii şi despre locul şi rolul omului
în transfigurarea acestor frecvenţe; despre efectele cuge-
tării asupra celui care emite gândurile, apoi asupra lumii;
şi multe alte enigme care sunt greu de înţeles prin prisma
standardelor ce ne-au matriciat conştiinţa şi ne-au limitat
conceptele.
Deci, să credem cel puţin în ceea ce este demonstrat
ca adevăr şi în vremurile de grele încercări care suntem,
ar fi mai bine să rămânem divizaţi în adevăr, decât uniţi în
minciună.
Ne rugăm Domnului să ne întărească în duh, pentru a
trece cu bine acest „examen”, care este menţionat în Sfân-
ta Scriptură ca sfârşit al vremurilor, şi vrem sau nu vrem,
el se va întâmpla, căci „este scris”... aşa cum lui Iisus –
când se ruga în Grădina Ghetsimani – i s-a arătat paharul
suferinţelor, căci „era scris...”
Ana SÎRBU,
cercetător ştiinţific

LINGĂII DE RASĂ AUTOHTONĂ
Demnitatea este cartea de vizită (pamflet)
a unui om, a unei ţări.
I.C.
Aşa ceva – să cauţi cu lumânarea că nu găseşti mai pe tot globul
pământesc. Da la noi, uite, măi neamule – cât frunză şi iarbă! În loc
să calci într-un rahat, dai într-un pupincurist. S-au plodit, măi nene, ca
microbii! De-o habă, nu-s funduri, câţi pupincurişti. Uite la dânşii! Um-
blă cu droaia pe lângă fiecare fund de demnitar. Cu cât e mai sus-pus
demnitarul – cu atât mai mare e droaia de pupincurişti prin prejurul lui.
Acu-i acu! Rămâne să ne bucurăm, măi neamule, că măcar de aşa li-
ghioane nu duce lipsă republica noastră, care, cu siguranţă, are mari
perspective în dezvoltarea pupincurismului. O dovadă convingătoare o
constituie apariţia de-a lungul anilor a dinastiilor de pupincurişti. Înde-
osebi practică această îndeletnicire partea bărbătească. Dar, ca să vezi,
e destul ca stâlpul casei s-o apuce pe făgaşul pupincurismului dezvoltat,
că este susţinut şi încurajat şi, la necesitate este apărată bărbăţia bravului
soţ – de aleasa inimii, fidela lui soţie. Să te cruceşti, nu alta! De parcă a
trăsnit şi i-a întâlnit! Dar cine şi ce treabă are? Principalul că din an în an
armata pupincuriştilor din Răspublica Molotova creşte văzând cu ochii.
De-acum avem posibilitate de a exporta, şi altor ţări, pupincurişti califi-
caţi, la un preţ oho! De calitatea lor profesională, adică, de nivelul înalt
de pregătire a acestora se pot convinge străinii, de cum se împiedică de
cei care reprezintă, pe diferite căi, la diferite nivele republicioara noas-
tră. Unde mai pui că pupincuriştii moldoivani se poziţionează şi ei pe
diferite trepte. Chiar şi demnitarii de aici au ierarhia lor, în ale pupincu-
rismului şi, să te ferească baba Anica, să-i taie unul altuia calea la pupat
într-acolo pe înaintemergătorul său, că tot atunci şi-a luat rămas bun de
la avansarea sa în cariera politică. E o ordine exemplară în supuşenie şi
o întrecere acerbă în puparea celui mai ridicat fund.
Vai, ce bine că în slujba pupincuriştilor de tot soiul sunt puse la
dispoziţie presa scrisă, multiple posturi de radio şi televiziune, re-
ţele de socializare unde se pot afirma şi unde nu-şi dau rând să-i tot
pupe peste tot locul, pe acei care le pot arunca osul „durnaliştilor”
– pentru slujbă cu jertfire de sine la dus pantalonii cuiva. Nemai-
Andrei Mudrea: pomenit de mult sunt căutate şi dezmierdate fundurile demnitarilor
Soarele Neamului Românesc ajunşi în vârful puterii, fie Parlament, Guvern sau Preşedinţie. Să-i
Dincolo de oglindă
vezi cât de băloşi şi respingători
sunt nesimţiţii pupincurişti ce-
şi fac slujba lor greţoasă, fie la
Chişinău, Moscova sau Bruxeles! Nu vă
uitaţi că Răspublica Molotova e mică, dar
important e că diriguitorii ei au foarte mari
pofte de a ajunge să îngenuncheze în faţa
unor conducători de state mari. Motivaţia?
Păi, cum altfel ar putea să demonstreze ei
lumii că există pupincurism de rasă mol-
doivană? Şi, ca să vezi, nimeni nu a izbutit s-o facă atât de strălucit,
deţinând înalta funcţie de preşedinte al acestei răspublici, n-a reuşit
să se ridice la cel mai înalt grad de perfecţiune pupincuristă ca Igar
Nicalaici Dadon. Cât de convingător îşi demonstra aceste calităţi în
faţa preşedintelui Federaţiei Ruse, Vladimir Volodimirovici Putin
şi a acoliţilor acestuia? Când vedeai de câtă linguşeală e capabil şi
cum căuta fundul lui Putin, şi nu numai, de atâta greaţă ţi se întor-
ceau maţele pe dos. Şi, naiba să-l ia cu sărutările lui pe unde apuca,
dacă n-ar fi reprezentat Neamul nostru, care n-are, nici în clin nici
în mânecă, cu laşitatea şi pupincurismul performant al lui Dadon şi
al celorlalţi de teapa lui. Nu-i vorbă, s-au manifestat mişto în acest
domeniu toţi preşedinţii republichioarei noastre, dar chiar aşa? S-ar
părea că-i prea destul cum ne-au reprezentat în halul acesta, pe la
înaltele porţi din toată lumea – care mai de care, dar, uite că nu,
pupincuriştii moldoivani nu cedează! Tot în genunchi, tot cu mâna
întinsă, tot fără dram de demnitate, lideraşii republicioarei noastre
bat metanii pe la Moscova, Berlin, Bruxeles şi pe unde îi mai duce
vântul. De parcă nu ar şti că ceea ce-i place lui Ivan, nu-i place lui
Ştefan. În Occident, lucru înţeles, liderii ceea nu sunt încântaţi de
performanţele pupincurismului autohton al elitei politice de pe ma-
lul Bâcului. Şi atunci? Crede cineva că pupincuriştii moldoivani, de
la mic la mare, tot porăindu-se cu fundurile cui le are, au vreo şansă
de a se ridica până la capul Europei?
Huideo, pupincuriştilor, nu faceţi Neamul de râs – acasă şi în
lume!
Ionel CĂPIŢĂ
Aforisme
• Ca să nu cazi din ceruri, ţine-te de pământ.
• Veşnicia durează doar atât cât iubești.
• Nefăcând greşeli, noi facem cea mai mare gre-
şeală.
• Vârsta… şi ea devine o noţiune, dacă raţiunea-ţi e
nepotrivită vârstei.
• Doar vanitatea, trufia și invidia trebuie să lupte în-
tre ele.
• Omul trebuie să-şi uimească fiecare clipă a vieţii.
• Să laşi după urme umbre și nu urme.
• Lacrimile nu reuşesc întotdeauna să spele obrazul.
• Dacă ai făcut un bine, nu-i mai scoate ochii, că
acela nu mai e bine.
• Să-mi plâng pe săturate bucuria, să-mi râd pe sătu-
rate necazul.
• Două datorii să ai: să-ţi dai cuvântul şi să ştii de ce.
• Şi ce-i în mână uneori poate fi minciună.
• Să faci mereu bine, că rău pot face şi eu.
• Uneori şi după cei 77 de ani, nu ai cei 7 ani de-
acasă.
• Gluma care se îngroaşă preface râsul celorlalţi în
grimasă.
Pavel ANDREEV,
or. Căușeni
BANCUL ZILEI
– Ionele, de ce te-ai ascuns după masă?
– Ca să iau medicamentul...
– Și de ce acolo?
– Păi așa a spus doctorul: de trei ori pe
zi, după masă.

ADRESA REDACŢIEI: Telefoane: Publicaţia „Literatura şi Redactor-şef: Nicolae DABIJA

arta” respectă dreptul la
Redactor-şef: 022.21.02.12, 0(67)131737
„Literatura şi arta”, str. Sfatul Secretar general de redacţie: 022.21.02.12. opinie. Responsabilitatea
Secţia literatură, cultură: 022.23.82.16. pentru conţinutul şi co- Publicistică şi informaţie: Andrei MOROŞANU, Elena TAMAZLÂCARU;
Ţării nr.2, 2009, or. Chişinău, Publicistică: 022.23.85.46
e-mail: literaturasiarta1954@gmail.com
rectitudinea materialelor Literatură: Nina JOSU; Arte: Doina DOBZEU; Cultură: Iulius POPA; Machetare
şi design: Andrei DORGAN; Ilustrator: Iurie BRAŞOVEANU; Contabil: Denis
http://www.litart.press/ aparţine în exclusivitate
Republica Moldova autorilor.
CERCHINA; Corector: Ana SURDU

Tipografia „Universul” Com. nr. 10