SĂPTĂMÂNAL AL SCRIITORILOR DIN REPUBLICA MOLDOVA
JOI, 20 octombrie 2022. FONDAT LA 3 OCTOMBRIE 1954
NR. 41 (4 0 2 2 )
LA EST DE VEST
DESPRE NUMELE BASARABENILOR
–Vasile…
– Care Vasile?
– A lu’ Pupăză.
Persoana respectivă sau cineva dintre rudele sale,
trăise, se vede, vreo întâmplare legată de o pupăză.
La Ion Creangă găsim: „Mă întreceam cu fetele cele
mai mari din tors şi ele din răutate mă porecleau „Ion
Torcălău!”.
Tot la el: „Am rămas noi acum… eu, Gâtlan, văru-
meu Ioan, poreclit Mogorogea şi moş Bodrângă pe dea-
supra”.
Evident, Gâtlan şi moş Bodrângă sunt şi ele porecle,
doar că ceva mai vechi, care, în­tre timp, reuşiseră să se
transforme în nume.
Vreme de aproape două secole conţopiş­tii ruşi şi so-
vietici i-au rebotezat cu sârg pe basarabeni: ca aceştia
să-şi uite rădăcinile.
Babălău a devenit Babelev (Filip Babe­lev din Tru-
Grafică: Iurie Braşoveanu
şeni e fiul lui Ion Babălău).
Dohotaru – Dogaterev (în Floreşti).
Numele omului e o taină.
Ifrim – Efremov (toate rudele din raio­nul Rezina ale
Teologul rus Pavel Florenski afirma: „Spune-mi nu-
politicianului Valeriu Efre­mov se numesc Ifrim).
mele tău şi am să-ţi spun cine eşti”, dând de înţeles că
Mihăilă – Mihailo (jurnalistul Ion Mi­hailo e fiul lui
destinul nostru se conţine în numele fiecăruia dintre noi.
Mihail Mihăilă din Dănceni).
Tot el zice că un nume strâmb înseamnă şi un destin
Pierdevară (Cherdevară) – Cherdevaren­co (numele
strâmb.
fostului ministru al Învăţămân­tului).
Satele noastre, moldoveneşti din zorii is­toriei, sunt
Şaptecâini – Şaptichin (un ziarist din Cahul).
doldora de nume ruseşti.
Caraion – Caraivan (un Caraivan din Re­zina umbla
Astfel că astăzi, după două secole de deznaţionali-
zare în galop a Basarabiei, dacă ne luăm după nume,
să-i schimbe numele tatălui său mort, ca să poată obţine
cetăţenie română).
se creează impresia că am fi mai degrabă o ţară de ruşi
Greceanu – Greceanâi (soţul dnei ex-prim-ministru).
moldoveni­zaţi. Unul dintre scopurile celora care s-au lă-
Cârpală – Chirpalov (director la „Inves­tprivatbanc”).
ţit peste noi a fost să ne fure numele şi identitatea şi să ne
Hâncu – Ghinculov (numele marelui cărturar din sec
pricopsească cu nume şi identitate false. Pentru că nu au
XIX, născut la Hânceşti).
putut să ne schimbe sufletul, ei au făcut ceea ce le-a fost
mai la îndemână: au atentat la numele noastre.
Putină – Putin (toţi purtătorii din Cigâr­leni îşi zic ast-
fel ca să-i creadă lumea rude cu premierul rus).
Timp de 200 de ani acestea au fost ru­sificate, ucrai-
Lupulova – o transnistreană, studentă la UTM, are părinţi
nizate, polonizate, slavoniza­te etc., s-a făcut totul ca ele
să nu rămână româneşti. Această campanie neîntreruptă
care se numesc Lupul (cum nu ne cunoaşte limba, aceasta
punea accente destul de necuviincioase numelui ei).
făcea parte dintr-o politică de stat atât în Rusia ţaristă,
Tatăl unui cunoscut de-al meu era Mor­cov, iar fiul e
cât şi în cea sovietică, astfel încât Moldova de dincolo
deja Marcov.
de Prut să nu aibă niciodată vreo pretenţie de a recupera
Anume aceste schimonosiri le dau acum multă bătaie
cea­laltă Moldovă, care urma să lase impresia a fi locuită
de cap tuturor celor care doresc să-şi recupereze cetă-
de nemoldoveni.
ţenia românească: pă­rinţii sunt Cojocaru, iar fiii – Co-
Rusificarea Basarabiei în sec. XIX a în­ceput de la
juhari; tata e Ciocanu, fiul – Cecanu, fiica – Cecan, iar
nume.
nepoţii – Cecanov: e aproape imposibil să dovedeşti că
După 1812, conţopistul ţarist îl întreba pe ţăranul
toţi aceştia sunt rude între ei.
nostru:
Ş.a.m.d.
– Как зовут? („Cum te cheamă?”)
În aceeaşi perioadă au fost batjocorite şi prenumele
– Creţu.
noastre.
– Будешь Кучерявый. („Vei fi Kucere­avâi.”)
Toate prenumele (numele mici) care nu se pretau ru-
Pe un altul:
sificării erau interzise.
– Как зовут?
Aurel Chiruţă din Chirileni, Ungheni îmi povesteşte
– Nu ştiu.
că în 1953 a fost „botezat” în documente Vasile Chiruţă.
– Ты что, дурак? („Eşti tâmpit?”)
Consăteanul meu Napoleon Untilă s-a întors de la
– Da, zicea acela fără să înţeleagă ce e întrebat.
Chişinău, unde intrase la o şcoa­lă, Anatoli Untilă. În ca-
Azi toţi nepoţii lui sunt Durac. Sau Du­racov, ca cele-
pitala republicii i s-a spus că Napoleon e un prenume pe
brul istoric care se crede des­cendent din cazaci.
care poate să-l poarte doar pe ulicioarele satului nostru.
Ruşii ne-au deformat numele, ca să ne deformeze
Un alt consătean Matei Untilă a revenit şi el de la
identitatea.
Chişinău cu numele schimbat în Maxim Untilov.
Cunoscutul cercetător al trecutului ba­sarabean Ghe-
Deformări asemănătoare se întâmplau şi la case mai
orghe Bezviconi în articolul „Multe legende, multe ade-
mari. Scriitorul Bogdan Istru, care era după numele lui
văruri…” vor­beşte de colonelul basarabean „Coroev
din buletin Ion Bă­dărău, îşi semna după război poeziile
(Co­roi)”, paranteza pusă de savant subliniind numele
Ivan Bodârev.
iniţial al moldoveanului Coroev.
Din păcate în cei 20 de ani de indepen­denţă rusifica-
În satul meu de baştină, Codreni, un sfert de sat e
rea numelor şi prenumelor continuă, de parcă ne-am afla
Untilă, iar alt sfert – Untilov. Au apărut şi vreo câţiva
în Rusia ţari­lor sau în cea a lui I.V. Stalin şi L.I. Brejnev.
Untilo.
Ex-ministrul Vladimir Molojen a schi­monosit până
De regulă tinerii se duceau la armată Untilă, iar când
acum doi ani numele şi prenu­mele moldovenilor: într-o
reveneau erau Untilov sau Untilo.
ţară „polietnică”, acestora urmând să li se piardă de tot
În Ialoveni descendenţii marelui folclo­rist Petre Şte-
nume­le lor româneşti. Astfel cei care erau notaţi în bu-
fănucă, împuşcat de Stalin, au fost rebotezaţi în Ştefa-
letinele sovietice, spre exemplu, Vasi­lii Ivanovici – au
niuc şi Stepaniuc.
fost trecuţi Vasile Ivan, Maria Ivanovna a devenit Maria
În Horeşti jumătate de sat e Palancică, iar altă jumă-
Ivan, Anna Ivanovna – Anna Ivan ş.a., ministrul comu­
tate Palanciuc.
nist insistând că aşa e corect. În ultimii 8 ani s-a umplut
La schimonosirea numelor şi-au adus contribuţia şi
ţărişoara de ivani.
funcţionarii rusolingvi plătiţi de stat, dar şi moldovenii
Ministerele Guvernului Filat au multe de făcut în
înşişi, care, de multe ori, se ruşinau de numele lor.
sensul revenirii la firesc. Depar­tamentul de Tehnologii
Dacă la alte popoare numele de familie sunt în strân-
Informaţionale, în fruntea căruia se află domnul Pavel
să legătură cu numele de locuri, cu prenumele sau patro-
nimul părinţilor, nu­mele moldovenilor provin în marea
Filip, pe care presa îl caracterizează ca pe o per­soană
principială şi competentă, are o misi­une nobilă: să sto-
lor ma­joritate de la porecle.
peze rusificarea continuă a numelor noastre şi să recurgă
În slavonă cuvântul „poreclă” înseamnă însuşi nu-
la corecta­rea acestora în concordanţă cu legile limbii,
mele (pe un Tetraevanghel mol­dovenesc din secolul
pentru ca legătura dintre părinţi, bunici, moşi, strămoşi
al XV-lea e scris, de exemplu: „…Княгиня Феодора,
şi copiii, nepoţii şi strănepo­ţii acestora să fie neîntrerup-
Драгна пореклом…”, adică: „… cneaghina The­odora,
tă în timp.
numită Dragna…” ), aceste noţiuni suprapunându-se şi
Nicolae DABIJA
identificându-se.
3 februarie 2011
De cele mai multe ori poreclele însem­nau un nume
ironic, dat în bătaie de joc unei persoane, în legătură cu o
trăsătură a aspec­tului ei exterior, cu o amintire a unei fap-
te ş.a., care veneau ca o completare a numelui de botez:
Amprenta unui gând:
„Nici o robie nu e mai ruşinoasă
decât cea de bunăvoie.”
SENECA
PUBLICAŢIE DE LIMBA ROMÂNĂ
Vasile ALECSANDRI
Adio Moldovei
Scumpă ţară şi frumoasă, De-oi vedea încă vreodată
O, Moldovă, ţara mea! Munţii tăi răsunători
Cine pleacă şi te lasă Ce cu-o frunte înălţată
E pătruns de jale grea, Se pierd falnic printre nori;
Căci, plutind în visuri line
Pe-al tău sân ca într-un rai, Şi-ai tăi codri de verdeaţă,
Dulce-i viaţa de la tine Unde curg, şoptesc uşor
Ca o dulce zi de mai! Reci izvoare ce dau viaţă,
Doine care zic de dor,
Eu te las, ţară iubită, Şi-al tău cer care zâmbeşte
De-al tău cer mă depărtez Sufletului românesc
Dar cu inima cernită Şi oricare mă iubeşte
Plâng amar, amar oftez! Ori pe care eu iubesc!
Trist, acum la despărţire
De fiori mă simt cuprins. Iată ceasul de pornire!
Şi-orice dragă nălucire Iată ceasul mult amar!
Pentru mine-acum s-a stins! Veselie, fericire,
Eu le las pe-al tău hotar,
Cine ştie, cine ştie Şi-a mea inimă îţi zice:
Dacă-mpins de-al soartei vânt, O! Moldovo, ce jălesc,
M-oi întoarce-n veselie Adio! rămâi ferice,
Să sărut al tău pământ! Ferice să te găsesc!
La firul ierbii
Actorul social
Maria SAGAIDAC – actriţă de renume
Fiecare dintre noi l-am întâlnit cel
a Cinematografiei Naţionale
puţin o dată în viaţă şi l-am lăsat să intre
Cade seara
în sufletul nostru, fără să ne punem prea
VEDETE multe întrebări, fiindcă acesta a ştiut cum
să ne acapareze atenţia. E vorba despre
ca o ploaie străvezie...
unul dintre cei mai mari actori ai societă-
ţii noastre – manipulatorul. Omul care are
întotdeauna un scop bine definit şi căruia
Femeia aceasta elegantă îmi aminteşte mereu de un vers al lui Vieru: „Marie, nu-i pasă de consecinţe ori de câte inimi
mândră crăiasă, mănâncă mărul de acasă să te faci şi mai frumoasă...”. Așa că răneşte, dar numai şi numai de propria persoană sau de planul pe
zilele iestea trăiesc fiorul sacru de reevaluare a creativităţii prolifice de care a dat care trebuie să-l ducă până la bun sfârşit.
dovadă o prietenă a familiei noastre, Maria Sagaidac. Mă încumet să descifrez Acesta, de obicei, îşi alege victima cu atenţie, o studiază ca
reputaţia acestei profesoare neobişnuite şi actriţe fenomenale a scenei cineaștilor
pe o carte deschisă şi îşi notează într-un caiet toate metodele prin
sub semnul unei paradoxale şi fericite excepţii. Pentru a pătrunde în natura artistică
care o poate controla. Iar odată cu încheierea studiului minuţios,
integrală a seducţiei ei fascinante voi purcede să descriu în linii mari paroxismul
cu ajutorul unor tactici ascunse, începe atacul psihologic, fără ca
discret al vedetei. În marea sa diversitate, fiinţa Mariei Sagaidac identifică o con-
cel vizat să-şi dea seama.
stantă sigură – de trup şi spirit – laitmotiv ce îmbracă forme şi tonalităţi specifice
Aşa că dacă îţi şopteşte în fiecare zi, ca un şarpe veninos că
talentului ei de anvergură, apreciat la justa valoare în universul cinematografic.
Orice frază, orice cuvânt din rolurile în care s-a produs actriţa, e ca şi cum rupt din cerul are culoarea verde, fără să realizezi că eşti influenţat, începi
miezul său de credinţă şi dăruit drept ofrandă semenilor din preajmă. să-l vezi verde, crezând că ideea îţi aparţine. Pentru că manipu-
Azi actriţa Maria Sagaidac, doctor în ştiinţe fizico-matematice, împlineşte latorul ştie să acţioneze, repetând o minciună de atâtea ori, încât
o vârstă frumoasă, demnă de fenomenul ei artistic fericit. Graţie talentului aceasta devine un adevăr pentru cel care o ascultă, fiind convins
său, ea şi-a cucerit locul de seamă printre cele mai pure glorii ale cinemato- totodată că în împărăţia lui soarele nu apune niciodată.
grafiei, dar şi ale vieţii sociale... Iar cea mai bună armă pe care o deţine este – drama, mai ales
Era prin ’68, când corpul profesoral-didactic de la Universitatea de Stat din dacă eşti o persoană emotivă şi nu rămâi indiferent la durerea se-
Chişinău întâmpina cu multă stupoare zvonul că aspiranta lor, Maria Sagaidac, asis-
menilor tăi. Şi-n clipele în care tu îi compătimeşti pe alţii, actorul
tentă la Catedra de analiză şi optimizare a cifrelor de la Facultatea de Matematică,
nostru social se joacă cu mintea ta, având grijă să te informeze
e invitată în turnură de actriţă pe platoul de filmare al studioului „Moldova-film”.
zilnic că oamenii pe care îi iubeşti nu te merită, sunt răi, vicleni
Foarte curând zvonurile se confirmară – Maria fusese aprobată de Consiliul Aristic
şi nerecunoscători. Iar acest lucru se întâmplă fiindcă acest lup
al studioului în rolul principal al domnişoarei Amparo din filmul „Această clipă”,
viclean ştie să plângă ori să râdă la comandă, construindu-şi o
regizat de marele nostru cineast Emil Loteanu. Partenerul de scenă al Mariei se
dovedi a fi Mihai Volontir. Ilustrul teatralist se realiza în ipostaza de aviator al listă întreagă cu fraze prin care să obţină ceea ce-şi doreşte, pen-
aparatului de zbor, incendiat într-o luptă inegală, și... rămase încântat de prestanţa tru că vrea să realizeze cu ajutorul tău ceea ce nu a reuşit o viaţă
tinerei actriţe. La început societatea cineastă punea la îndoială debutul Mariei – o întreagă ori fără tine nu se poate înfăptui.
cochetă tinerică trecută parcă mai ieri de vârsta majoratului, însă Emil Loteanu Şi-n timp ce tu îl crezi prieten, coleg sau iubit, acesta vede
spulberase inopinat orice dubii: „În persoana Mariei Sagaidac văd o personalitate, prietenia ca pe o întâmplare şi dragostea ca pe o afacere.
iar personalitatea pentru mine e cea mai importantă valoare”. Celebrul regizor a Iar, ca să ne apărăm de astfel de oameni, uneori e imposibil,
avut dreptate: Maria s-a produs de minune în rolul señoritei spaniole Amparo... fiindcă ştiu să-şi joace rolul atât de bine, încât nu le poţi vedea
După debutul cinematografic popularitatea fragedei dive creştea ca pe drojdii.
chipul adevărat, decât după moarte. Însă, până atunci – păzea!
Cu toată dragostea sa pentru matematică şi instruirea profesoral-didactică, faima
Manipulatorii umblă printre noi ca nişte lei, căutând pe cine să
Mariei trecu hotarele republicii în virtutea-i de stea sclipitoare. Cele mai prestigi-
înghită şi să sfâşie.
oase studiouri de cinema din URSS complineau palmaresul domniţei cu diverse
Doina DABIJA
roluri şi vedeta noastră răzbea cu uşurinţă în orgoliile şi patimile cineaştilor din
prestigioasele trupe artistice. Maria Sagaidac a avut un şir de atribuţii şi roluri
în mai multe pelicule ale studiourilor „Mosfilm”, „Gorki” şi altele, pentru care Cuvintele de taină
iscusinţă în 1997 diva-model s-a învrednicit de titlul onorific „Maestru al Artei”.
GÂNDURI
În conjuncturile vieţii am avut norocul s-o cunosc îndeaproape atât pe Ma-
ria, dar şi pe soţul ei, regretatul academician Eugen Popuşoi, doctor habilitat în
medicină. Ce oameni mărinimoşi! Întruchipau o familie de invidiat, unită ca o
convenţie poetică. Soţii formau un cuplu galant, binevoitor. Se asemănau de mi-
printre rânduri
nune cu prietenii mei adevăraţi – plini de devotament şi fidelitate cauzei neamului
– Grigore Vieru, Nicolae Sulac, Nicolae Dabija.
Conversez des cu Maria la telefon, dar uneori cad şi eu în disperare: mă îngri-
jorează bovarismul ei artistic. Aşa că mă simt obligat s-o îmbărbătez, s-o conving ● Fericirea nu vine. La ea se ajunge.
că femeia, în cele din urmă, trebuie să-şi remarce seninul vieţii ca pe o poezie, ca ● Sunt cu adevărat mari doar oamenii cu adevărat buni.
pe un cântec de speranţă al modernităţii perene. ● Succesul poartă salopetă de muncitor.
Iată şi astăzi scriu aceste rânduri, când peste oraşul în chip cioplit, confruntat
● A scrie înseamnă a-ţi diseca sufletul, sperând să dai de
de scrâşnete şi stări tensional-creatoare, cade seara ca o ploaie străvezie. Aştept cu
nerăbdare ora să-i telefonez Mariei. Vom parcurge în doi mirajul vieţii fiecăruia:
apă în pustiu.
ea va trece ca fata morgana prin vedeniile copilăriei sale demult apuse în satul de ● Marii educatori au stofă de sfinţi ‒ o stofă ce nu se vinde
baştină Cuhureştii de Sus pe malurile râuşorului Ursoaia, afluent al Nistrului, iar nicăieri. Te naşti cu ea.
eu am să-i reproduc crâmpeie din sătucul meu Vatici, rătăcit în codrii Orheiului... ● Fă tot ce poţi pentru cei dragi şi vei descoperi că poţi
Nu mi-am dorit niciodată o delectare mai splendidă, decât discuţiile cu Maria, mai mult.
această doamnă gânditoare şi înţeleaptă... ● Adevărul merită tot sângele ce se varsă pentru el.
La mulţi ani, Maria!
Alexei MARULEA, publicist Aurelian SILVESTRU
 2 Literatura şi arta Nr. 41 (4022), 20 octombrie 2022

D E Ş T E A P TĂ - T E , R O M Â N E ,
Politica la zi
O mişcare banditească Măturaţi
Meditaţii pe verticală

în locul Mişcării de Eliberare Naţională? păducheria străină!

Am ajuns
să o vedem şi
pe asta: în cen-
trul Chişină-
ului, în spaţiile încărcate de istorie ale me-
morabilelor evenimente în care s-a format,
a manifestat şi a obţinut importante victorii
Mişcarea de Eliberare Naţională, o grupare
banditească vine să le spurce pe toate – şi
locurile luptelor sfinte pentru limbă, alfabet
şi neatârnare naţională, şi însăşi libertatea
dobândită până acum. Un bandit condamnat,
un escroc dovedit şi un tâlhar-fugar, susţinut
de Moscova şi de alţi bandiţi fugari ori oplo-
şiţi în parlament, este lăsat să-şi încropească
o mişcare banditească sub acoperire politică,
ademenind pentru a se folosi ca de scut din
ce în ce mai mulţi oameni sărăciţi tot de ei.
Spunem că este lăsat să-şi facă de cap, de-
oarece a cincea săptămână la rând acesta se
foloseşte de o structură criminală special crea-
tă, plăteşte sume enorme şi aduce de prin cen-
trele raionale şi de la sate oameni sărăciţi să
stea zi şi noapte în corturile instalate în spaţiul
dintre Parlament şi Preşedinţie ca să imite un
protest. Cinci duminici la rând, cele mai odi-
oase figuri ale aşa zisei opoziţii şorist-comu-
niste ajunsă ilegal în parlament şi exponenţi
cu stagiu ai coloanei a cincea ruseşti au de-
versat pe gâtlejuri minciuni şi au incitat lumea
la ură şi răscoală, speculând valurile de crize
provocate în republică, în Europa şi în lume
de regimul de la Kremlin. Şor şi camarila lui
atacă aparent o ţintă politică internă – guver-
narea actuală a Republicii Moldova –, dar
obiectivul lor este finalmente unul geopolitic.
Cu miza pe succesul aventurii criminale a lui
Putin în Ucraina, ei încearcă să-şi sincronize-
ze acţiunile cu agenda de pe front a acestuia,
urmărind să consolideze o mişcare banditeas-
că care să oprească procesul de rupere defi-
nitivă de Rusia lui Putin, pe de o parte, şi de
integrare naţională cu România şi occidentală
cu Uniunea Europeană, pe de altă parte.
Armele pe care le foloseşte mişcarea ban-
ditească este coruperea cetăţenilor vulnerabili
material şi informaţional, dezinformarea şi
manipularea. Timp de cinci săptămâni se lu-
crează subversiv la creşterea exponenţială a
masei critice a celor aduşi cu soldă în zona
de coacere a insurecţiei antidemocratice.
Zilnic sunt investiţi zeci de mii de dolari, iar
duminicile – sute de mii – pentru ca o desta-
bilizare de proporţii cu implicarea a zeci de
mii de oameni ademeniţi cu puterea banului
să poată camufla un atac al bandiţilor asupra
instituţiilor publice centrale care să se încunu-
neze cu o lovitură de stat. În duminica de 16
octombrie în acest scop a şi fost creat un aşa
zis comitet al salvării naţionale. Una din sar-
cinile anunţate ale comitetului este, nici mai
mult nici mai puţin, preluarea provizorie a
puterii în cazul răsturnării actualelor autorităţi
constituţionale şi… asigurarea transferului de
putere. Cui? Desigur lui Şor şi celorlalţi mem-
bri deja desemnaţi ai acestui organ banditesc:
Tauber, Starîş, Kavcaliuk, Mişin şi altora ca
ei. Să nu fie uitat Vladimir Voronin, liderul şi
însufleţitorul din umbră al întregii tărăşenii
care nu s-ar da în lături să revină la preşedin-
ţie în funcţia bine ştiută a căpeteniei de mafie.
Cu Şor în capul guvernului, pahanul ar avea o
viaţă scăldată în bani şi în divin, de care nu se
mai satură, dar şi feciorul -„businessman” ar
putea să se facă om de stat în scaun la vreun
minister.
Nu exagerăm prea mult în acest scenariu
negru: în Republica Moldova există sumede-
nie de circumstanţe, împletirea cărora ar putea
să încline balanţa în folosul forţelor revanşar-
de pregătite să deraieze statul de pe un vector
deja cucerit şi profitabil pentru cei mulţi. De-
raieri de acest soi s-au întâmplat în 1994, în
2001, în 2014 şi 2019.
Ieri, autorităţile au hotărât să pună punct
dezmăţului banditesc. A făcut-o însă târziu de
tot şi folosindu-se de puterea brută a poliţiei,
care a măturat corturile şi instalaţiile din peri-
metrul public ocupat. Dacă ar fi lucrat inteli-
gent, depistând în termeni rezonabili sursa de
finanţare ilegală, pe şefii caselor de bani din
lanţul organizat şi pe distribuitorii de bani,
Şor nu ar fi ajuns să implice atâta vreme atâta
lume, care, iată, ar putea să se supere pe bune
pe autorităţi că i-a lipsit de posibilitatea de a
face un ban tocmai în momentul când tarifele
de năimire la proteste au depăşit toate prece-
dentele istorice. Cei care au venit azi la lucru
în zona de corturi şi nu le-au găsit acolo vor
putea fi uşor racolaţi la alte „munci” utile lui
Şor, Voronin şi bandei lor, fiindcă membrii-or-
ganizatori rămân nedemascaţi şi neatinşi, deci
activi şi din ce în ce mai agresivi.
Se pare că guvernarea a cam scăpat eveni-
mentul de sub control. Cât nu a devenit prea
târziu, ea trebuie să înceteze să se joace cu
bandiţii de-a democraţia. Dacă până acum ni-
cio instituţie inteligentă a statului nu a reuşit
să adune probele finanţării ilicite a unei miş-
cări banditeşti consolidate intern şi sincroni-
zate în exterior cu forţele pregătite să invade-
ze Republica Moldova după anexarea deplină
ori parţială a Ucrainei, autorităţile noastre au
un singur lucru de făcut. Să racordeze regimul
comportamental al cetăţenilor la stările de
fapt existente în spaţiul geopolitic învecinat
care comportă un pericol existenţial. Popula-
ţiei trebuie să i se explice, că în vecinătate e
un război pe viaţă şi pe moarte, unul de inva-
zie purtat de Rusia în Ucraina. În obiectivele
strategice ale acestui război intră şi capturarea
Republicii Moldova.
În consecinţa acestui fapt, o guvernare se-
rioasă şi responsabilă ar trebui (ar fi trebuit) să
instituie starea de urgenţă cu suspendarea for-
melor de protest în masă, mai cu seamă a ce-
lor permanente. Ar fi o decizie de forţă majo-
ră, dar motivată de prezenţa în spaţiul naţional
a doi factori de mare risc, mari cât elefantul,
care, rezonând unul cu altul, ar putea condu-
ce la anularea prin forţă deschisă sau hibridă
a voinţei exprimate electoral de o majoritate
absolută a poporului. Primul factor este mili-
tarismul încuibat în zona transnistreană ocu-
pată şi transformată de Rusia în bază de răz-
boi, cu acces multiplu şi în dreapta Nistrului;
al doilea factor este prezenţa în republică a
unor falange parţial destructurate dar încă ac-
tive ale fostului stat capturat de oligarhi, care,
profitând de unda de şoc a războiului se află
în proces de resuscitare şi sunt dispuse să facă
front comun cu oricine ar putea slăbi ori chiar
disloca de la putere actualul regim democratic
pro-european, inclusiv cu Putin.
Valeriu SAHARNEANU
În sfârşit, forţele de ordine – sute de mascaţi – au
dat buzna în centrul capitalei, pe Bulevardul Ştefan cel
Mare şi Sfânt, mai trecând şi prin faţa Preşedinţiei, de
unde au ridicat cele aproximativ 60 de corturi cu tot cu
lucrurile protestatarilor Şor-işti.
În sfârşit, zicem noi, pentru că probabil suntem uni-
ca ţară din lume, în care hoţii care au furat milioane, şi
bandiţii, adică penalii, încearcă să destabilizeze ţara…
on-line, ca apoi să poată veni mai uşor la putere. Adică,
foarte hăios în ultimă instanţă, să dea indicaţii oameni-
lor de pe ecranul unui televizor instalat în Piaţa Marii Adunări Naţionale.
Şi acest lucru se întâmplă, când rachetele ruseşti trec chiar pe de-asupra ca-
pului nostru, când ucrainenii, cu care suntem fraţi de suferinţă, dacă nu şi de
sânge, resping cu jertfire de sine invazia neprovocată şi ilegală rusească... Iar cei
care până nu demult îi numeau „fraţi de sânge” pe ucraineni, legaţi fiind şi prin
credinţa creştină, îi omoară, îi torturează, îi pradă, le strămută femeile şi copiii
în Rusia...
Parcă la comanda lui Şor, iese în evidenţă chiar în aceste zile, la moment, am
zice, compania iData-Date Inteligentea, care a realizat un sondaj, în rezultatul
căruia, cică, mai mult de jumătate dintre cetăţenii acestei ţări ar susţine ideea ale-
gerilor parlamentare anticipate. Adică, majoritatea acestui popor nu se gândeşte
cu groază la atrocităţile comise de soldaţii ruşi în Ucraina, rugându-se pentru
pace, ştiind bine că numai pacea va aduce bunăstarea în ţară, în Europa, în lume,
ci se gândeşte, senină, la noi alegeri parlamentare.
Nu, domnilor care faceţi sondaje de râsul lumii, care miros urât de la o poştă
(şi-i avem în vedere nu doar pe cei de la compania mai sus menţionată), compro-
miţându-vă iremediabil.
Pentru că astfel de sondaje ne prezintă ca pe un popor fără inimă şi fără demni-
tate, aşa cum ne-ar vrea Şor, Dodon, Cavcaliuc şi alţi hoţi şi bandiţi asemenea lor.
Dar aceste vise ale lor n-au nicio şansă de izbândă. Pentru că cele vreo 5000
de oameni, aduşi constant de la Orhei şi din alte raione ale republicii (cu auto-
buze şi mâncare plătite de hoţul Şor) în piaţă în zilele de odihnă, făcând jocurile
hoţilor şi bandiţilor, implicit, şi jocul Rusiei, au prea puţin de-a face cu poporul.
Ne-a sunat, chiar zilele trecute, un autor de-al nostru de la sudul republicii,
care ne-a spus, printre altele, că şi din satul lui au plecat la Chişinău să protesteze
vreo 3-4 beţivani, oameni care nu-i reprezintă în niciun caz.
Desigur, presupunem că şi printre ei sunt destui oameni prostiţi (nu proşti!),
amăgiţi, rătăciţi... chiar putem crede că sunt şi dintre cei care n-au ce pune pe
masă, de săraci ce sunt. Ultimii – cei foarte necăjiţi – ar trebui identificaţi de către
primării şi ONG-uri, şi ajutaţi...
De altfel (ca să ne abatem un pic de la tema dată), sunt şi mulţi copii, cu pre-
cădere prin satele noastre, dezgheţaţi la minte, dar care, după ce termină şcoala/
gimnaziul/liceul din sat, n-au posibilitatea de a urma studiile la o instituţie superi-

Ceva din noi STRICT PERSONAL CA SĂ VEDEŢI! oară de învăţământ, şi aici ar trebui ca profesorii, în primul rând, să bată alarma...
În ce priveşte protestele şor-iste, să nu uităm, că au venit din Rusia, fugind

MOFTURI BOLŞEVICE
de mobilizare, şi destui moldoveni de-ai noştri, despre care nu prea ştim ce hram

s-a dus pe ape
Nu cred că Nu numai încrederea în dreptate a că-
este momentul zut, ci şi discernământul, facultatea
potrivit pentru de a deosebi binele de rău. În felul
o radiologie a acesta în rândurile maselor a început
stării spiritua- să-şi facă loc următoarea opinie/con-
le a societăţii vingere despre oligarhi: Las să fure,
din Republica bine că pot!
Moldova. În Dacă nu era aşa, Marina Tauber nu
acest sens sunt ar fi avut tupeul să declare în public:
necesare studii fundamentale, dar nu Da, Şor a furat, dar din ce a furat ne-a
putem trece pe lângă nişte fenomene dat şi nouă! Ca să vezi, trucul a prins.
de-a dreptul îngrijorătoare. Nimeni nu a stat să se gândească că
În portretul spiritual al moldovea- binefacerile din bani furaţi ale lui Şor
nului basarabean au dominat întot- sunt de fapt investiţii pentru a reveni
deauna nişte note specifice: bunătatea, la putere şi a fura mai mult. O parte
ospitalitatea, solidaritatea, blajinătatea din preoţi, străjerii curăţeniei sufle-
etc, etc. Ne întrebăm: E altul portretul teşti, au început a binecuvânta nesă-
Se apropie o mare-mare ,,sărbătoare” şi nu
putem să n-o observăm. Vorbesc de sărbători-
le okteabrine...!
,,Pe colina zorilor, creşte ţara florilor,
când pe struguri cade roua, noi îi zicem
toţi: Moldova”. Bine-a zis, cine-a zis aceste
versuri despre plaiul minunat...
Despre frumoasele noastre sărbători nici
nu mai vorbesc: sunt aidoma anotimpului!
Dar vine o sărbătoare necurată! Vă amin-
tiţi? Octombrie roşu!
Aşa că alţi îndrăciţi vin şi trâmbiţează că ma-
rea sărbătoare se numeşte oк-тя-бр-сkoe. Cred
că n-aţi uitat câtă zarvă a făcut acest mare praz-
nic. Alţii, mai deştepţi, au făcut-o праздник şi
continuă s-o sărbătorească şi astăzi.
Să-i vedeţi pe ex-preşedinţii de ieri cum
se adună în preajma idolului lor expus lângă
лакул комсомолист, şi… prăznuesc. Mi-
aduc aminte cum în copilărie, vecina noastră
o probozea pe maică-mea:
– Da şe mai lucrezi, fa, azi, că-i mari sărbă-
toari? Îi oktreabiskî, fa, şe nu ştii?!
Precum vedeţi, şovinii o ţin tot pe vechi.
Calendarul l-au schimbat, dar sărbătorile – nu.
Să se deosebească de întreaga lume, precum o
fac şi astăzi....
Marin Petru BULAI
poartă şi cât sunt de rusificaţi şi spălaţi pe creier de propaganda putinistă... Ce să
mai vorbim de ruşii care, la fel, fugind de războiul lui Putin, au năvălit cu sutele
prin fostele republici sovietice. Cunoaştem doar, că până la 7 octombrie curent,
după anunţarea mobilizării în Federaţia Rusă, peste 3 800 de cetăţeni ruşi au in-
trat în R. Moldova, iar majoritatea au şi cetăţenie moldovenească.
Ar mai fi o neclaritate: noi nici până astăzi nu cunoaştem câţi angajaţi are
Ambasada Rusiei la Chişinău. Cu câţiva ani în urmă se vehicula (inclusiv în
presă) cifra de 2500 – 3000 de „specialişti”. Iar dacă-s într-adevăr atât de mulţi
(căci sediul Ambasadei ruse e o clădire impunătoare cu câteva etaje), cu ce se
ocupă ei, ce misiuni îndeplinesc? Au vreo atribuţie/contribuţie la protestele
organizate de hoţul Şor (dirijat direct de la Kremlin), la cele de nu chiar atât de
demult din Comrat?
Şi acceptăm întru totul ideea, vizualizată undeva pe Internet, ca Ambasada
Rusiei la Chişinău să aibă exact atâţia colaboratori, câţi îi are Ambasada Repu-
blicii Moldova la Moscova.
Ar fi echitabil, nu-i aşa?
Şi noi credem la fel.
Nina JOSU

PE TRA SEUL SIBERIEI

şi, dacă e altul, cine l-a schimbat?
Ion Druţă, ne place sau nu ne pla-
ce, a încercat să modifice conştiinţa
moldoveanului atrăgând atenţia asu-
pra faptului că în cadrul existenţial al
poporului nostru bunătatea în exces
este o povară. Efort în van, pentru că
atunci când am ajuns independenţi şi
suverani, noii conducători pe la în-
tâlniri oficiale au început a ridica în
slăvi bunătatea şi hărnicia poporului.
Interesul era vădit: oamenii trebuiau
să tacă atunci când se distrugea pa-
trimoniul economic al ţării. Trebuia
să cumpărăm suveranitatea şi inde-
pendenţa şi preţul a fost ucigător de
mare. Într-o atmosferă naţional-patri-
otică am rămas fără ferme de vaci şi
porci, fără prisăci şi găinării. Popo-
rul nu protesta, dar aduna în sine o
energie protestatară. În cercurile di-
riguitoare, în schimb, a început să se
instaleze cinismul, la început ascuns
de ochii lumii. Acest cinism a generat
jafurile fără precedent ale sistemului
bancar, ale agriculturii şi economiei
în genere. Aici energia protestatară a
explodat şi a dat naştere unei atitu-
dini aproape ostile faţă de proaspăt
apăruţii oligarhi.
Vai, nouă, aici s-a văzut că sen-
timentul dreptăţii şi pasiunea pentru
revoluţii sunt la noi puternice, dar nu
ţin mult. Democraţia cere respectarea
strictă a legilor pentru că acum orici-
ne îşi poate căuta dreptatea în forurile
europene şi internaţionale, dar cetă-
ţeanul nostru, tradiţionalist în esenţă,
vrea ghilotină. Azi aduşi, azi împuş-
caţi! Adăugăm aici sistemul corupt al
justiţiei şi la fel de coruptul sistem ju-
decătoresc şi ajungem la înţelegerea
faptului că puţina încredere a omului
simplu în dreptate a dispărut de tot.
ţioasele pofte ale noilor oligarhi şi în
felul acesta i-au năucit pe oameni, cu
tot cu principiile lor morale. Pe tim-
puri preoţii ieşeau pe câmpul de lup-
tă pentru a nu permite să verse sânge
două armate creştine. Ce e acum, şi ce
trebuie să înţeleagă creştinul atunci,
când vede că un preot roagă forţele
cereşti să oprească dezmăţul, iar altul
pune vreascuri pe foc? Nu cumva Ma-
mona decide?
Mai adăugăm la cele pomenite să-
răcia şi incertitudinea pe care tot ho-
ţii au cauzat-o. Acestea, plus politica
antidemocratică promovată de Rusia
(aţi văzut ce lexic obraznic are Şor?),
au dus la surparea pilonilor pe care se
sprijină de obicei o ţară democratică.
Este vorba despre solidaritate, com-
pasiune şi, dacă vreţi, patriotism. Cre-
deţi că, dacă îi veţi spune unui orheian
despre faptul că parcurile de distracţie
de la Orhei au fost construite pe banii
furaţi de la toţi cetăţenii Republicii
Moldova, veţi fi înţeleşi? Nu! Arcaşii
lui Ştefan cel Mare ar intra înapoi în
morminte dacă ar vedea ce gândesc şi
ce scandează urmaşii urmaşilor lor.
Conclud că societatea noastră este
rău bolnavă din punct de vedere mo-
ral, şi nu ştiu dacă această epidemie
a egoismului social şi a indiferenţei
pentru propriul viitor poate fi învinsă.
Speranţa este că cei care ţipă acum
fără şir: Noi suntem poporul! nu sunt
de fapt poporul, ci o gloată cumpăra-
tă. Dacă sunt făcute pe bani protestele
din Chişinău, cred că sunt ilegale. Nu
sunt jurist, nu pot să spun mai mult,
dar ştiu cu certitudine că aceste pro-
teste SUNT IMORALE şi lucrul aces-
ta este cu mult mai grav.
Vlad SĂRĂTILĂ
În februarie 1949 foarte mulţi
condamnaţi eram concentraţi la co-
lonia centrală a Lagărului special
Nr.7 de deţinuţi politici, numit „pe-
resâlka”, dislocat în oraşul Taişet şi
de unde se făcea repartizarea capti-
vilor la celelalte colonii înşirate pe traseul Taişet-Bratsk-
Lena.
Eram distribuiţi ca animalele cu un tren al internelor –
câte 180 persoane în fiecare vagon. Alte trenuri nu circulau
pe acest drum. Drumul era nou, abia în construcţie, mergeam
încet. Nu ne cunoşteam: mulţi erau din cei încarceraţi încă în
1937 – estonieni, letoni, lituanieni, naţionalişti ucraineni din
Ucraina Apuseană, polonezi, nemţi, unguri, câţiva intelectuali
– profesori bătrâni, un grup de studenţi.
În peretele vagonului era o singură găurică prin care se
putea observa ce se petrece afară. Ne instalăm la găurica ceea:
Goldman Iakov Matveevici, literator-traducător din limbile
clasice, originar din Moscova, cu stagiu din 1937 şi cu prac-
tică de a se orienta, şi eu, fost artilerist antitanc, cu ochi de
ţintaş, facem pe rând reportaje pentru ceilalţi.
...Trecem pe lângă o gară – clădire montată din bârne.
Gara era pustie, parcă ar mai fi trecut pe acolo un alt tren
înaintea noastră şi i-a luat pe toţi pasagerii... Puşcăriaşul
Goldman ne informa că, după părerea lui, mergem spre ră-
sărit... Taigaua e tăiată numai la câţiva metri de calea ferată,
restul e o întunecime fără capăt a pădurii, unde vedeam câte
o pasăre zburând, dar ce fel de păsări anume, nu ne dădeam
seama. Urşi nu observam, nici vânători, probabil, vom fi
unicii care vom stăpâni taigaua. Goldman ne mai luminea-
ză că această cale ferată – Taişet– Bratsk – a început să fie
construită cu mult înainte de 1937: el a auzit demult despre
acest şantier, unde sub fiecare traversă stau aşternute sche-
lete omeneşti. Apoi observă în depărtare, pe un deal golaş,
o aşa-numită, în ruseşte „sopka” – un lagăr, o colonie din
câteva barăci, îngrădite cu gard înalt din scânduri. Colonia
se află la câţiva kilometri de calea ferată şi nu puteam preci-
za ce se întâmplă acolo, dar înţelegeam că nu e un muzeu şi
nici hotel pentru turişti...
Iakov Goldman îmi cedă punctul de observaţie. După tim-
pul cât ne aflăm în drum şi viteza cu care ne mişcăm, făcusem
unele precizări că am parcurs vreo 120-130 km. Reportajul îl
fac cu glas tare, ca să audă toţi cei aflaţi în vagon.
Pe o vale întinsă descopeream nişte fiinţe împrăştiate pe
zăpada albă, îmbrăcate în haine întunecate, dar pe dreapta fi-
ecăruia desluşeam o dungă albă. Le comunic condrumeţilor
curiozitatea mea: „Sunt oameni ori cocostârci uriaşi”. Aceş-
tia se mişcau lucrând ceva, dar nu înţelegeam – erau bărbaţi
sau femei? Greu de spus. Atât cât vedeam, înţelegeam că
toţi erau îmbrăcaţi la fel şi hainele lor se distingeau prin
dunga albă pe partea dreaptă a corpului. Cei aflaţi în vagon
erau curioşi să afle: acolo, pe şes, mişună oameni sau urşi?
Poate-s nişte fiinţe extraterestre? Le comunic că sunt toţi
de aceeaşi înălţime, muncesc. Parcă sapă ceva, aburcă ceva,
nu înţelegeam bine. În jurul lor taigaua era tăiată. Parcă lu-
crau la amenajarea unui aerodrom. Un puşcăriaş cu stagiu se
dădu cu părerea că poate fi un şantier secret, nu-i exclus că şi
noi suntem duşi la un astfel de şantier. Iar uniforma acestor
personaje semăna cu nişte combinezoane de protecţie îm-
potriva radiaţiei. „S-a zis cu noi!” – îşi spun unii părerea.
„Fraţilor, nu poate fi acesta un şantier secret, care se vede
printr-o găurică în scândura vagonului! Dar dacă vor circula
trenurile de pasageri pe ruta Moscova – Lena, după cum este
proiectat traseul, şi vor trece vagoanele cu ferestrele deschi-
se?!”. Presupunerea cu şantierul secret cade. Mulţimea se
agită, întreabă ce se mai vede, ce pot fi totuşi aceste fiinţe
care seamănă de departe cu cocostârcii?
La kilometrul 152 trenul se opreşte. E o haltă, adică tot o
staţie cu o baracă, clădită din bârne. Se aud zăvoarele la uşile
vagoanelor, suntem debarcaţi. După cum am văzut, am fost
aduşi cu mai multe vagoane. Rânduiţi câte cinci, în coloa-
ne, eram păziţi de câini stăpâniţi de soldaţi cu nişte cureluşe,
câini răi, care lătrau mereu spre noi şi-şi rânjeau colţii albi că
erau gata să se arunce asupra noastră, dacă soldaţii din escortă
le-ar da drumul. Din escortă fac parte cam o jumătate din nu-
mărul de deţinuţi. Cu paza eram deprinşi: unii erau condam-
naţi la10 ani de puşcărie, eu am fost boierit cu doi ani, dar am
trecut prin multe închisori şi am mâncat multe paturi de armă.
Am fost preveniţi să mergem lipiţi unul de altul. Cine va
face un pas în stânga sau în dreapta, va fi împuşcat pe loc. În
fruntea coloanei s-au ataşat câţiva ofiţeri, care ştiu încotro să
ne ducă. La vreo doi kilometri se întrevedea printre copacii
Amintiri durute
răriţi o colonie – mai multe barăci cu garduri de scânduri. Pe
urmă am văzut şi sârma ghimpată în câteva rânduri.
În faţa porţii ne-am oprit. Se deschide poarta. În zonă ne
primesc temnicerii, care ne numără. Intrăm în „rai”!... Sun-
tem la colonia 010.
În zonă vedeam „cocostârcii”, adică pe acei care lucrau în
luncă şi erau îmbrăcaţi în uniforme cu dungă albă de-a dreap-
ta corpului. Erau japonezi. Nu ştiu ruseşte. Ne explicau prin
câteva cuvinte că-s prizonieri din armata japoneză, capturată
în 1945, când URSS a năvălit asupra Japoniei şi Armata 8 de
Kuantum, dislocată în Manciuria, capitulase în sudul Sahali-
nului, pe Insulele Kurile şi în Port-Arthur. Erau numai ofiţeri,
condamnaţi la câte 10 şi 25 de ani de închisoare. Soldaţii erau
repartizaţi prin alte lagăre, cu un regim mai uşor, tot în Sibe-
ria. Dar aceştia erau consideraţi criminali de război, plasaţi în
Lagărul special Nr. 7 de muncă silnică cu regim sever.
În zonă, am fost repartizaţi prin barăci. Japonezi erau cam
vreo sută de oameni, dar locuri în barăci erau vreo mie. Vasă-
zică, ne era pregătit locul dinainte. Ne-am aranjat ca la hotel...
pe paturi în două etaje, din scânduri groase, cioplite cu topo-
rul, fără nicio saltea, fără nicio plapumă. Pe unii japonezi îi
vedeam cu ştergare albe, legate la brâu pe partea dreaptă. Ce-i
cu aceste ştergare la brâu? Vasăzică, ei erau aceia care păreau
de departe cocostârci sau extratereştri?!
Îl găsesc pe un japonez care ştia bine limba rusă, un fost
maior în armata japoneză, probabil, din serviciul special, şi îl
întreb ce-i cu ei, de poartă ştergare albe la brâu. Îmi explică:
vezi dumneata, noi, de fiecare dată când facem un mic repa-
us în timpul lucrului, trebuie să ne spălăm pe mâini. Religia
noastră e bazată pe canoane că murdăria este legată de diavol
şi... Şi trebuie să scăpaţi de diavol prin a vă menţine mâinile
curate?!” „Exact!” face el bucuros că l-am înţeles.
M-am gândit mult la ceea ce mi-a spus acest maior al ar-
matei japoneze. Leg prietenie cu el. Îi spun că sunt student şi
pentru prima dată în viaţă văd un japonez şi prima dată aud
că, pentru a scăpa de diavol, trebuie să-ţi speli mâinile – lu-
cruri pe care nu puteam să mi le închipui! Este bucuros şi el
că a găsit cu cine să împartă lucruri din lumea sa şi să afle
lucruri din altă lume!
Alexei MARINAT
Nr. 41 (4022), 20 octombrie 2022 Literatura şi arta 3
DIN SOMNUL CEL DE MOARTE!
Corb la corb nu-şi scoate ochii SITUAȚIA DIN UCRAINA DICŢIONAR

Au trecut 230
de zile de război
criminal, război
care a adus ia-
dul pe pământul
ucrainean la înce-
put de secol XXI chiar în centrul Eu-
ropei. Oraşe întregi distruse complet,
unele cum e Mariupol ş.a. Infrastructu-
ra distrusă, în special, acum în prag de
iarnă. Iar ruşii… „Dumnezeu v-a pus la
putere”, l-a felicitat patriarhul rus Ki-
rill (care numai „slujitor al Domnului”
nu poate fi numit) pe Vladimir Putin cu
ocazia împlinirii a 70 de ani. Iar prin
bombardamentul masiv al întregului
teritoriu al Ucrainei Putin se răzbună
pentru „atacul terorist asupra iubitului
său pod peste strâmtoarea Kerch”. De
fapt există deja mai multe bănuieli re-
zonabile că acest „act terorist” a fost
regizat de însuşi Putin, cu atât mai
mult că există un precedent. La înce-
putul carierei sale Putin a regizat mai
multe atacuri teroriste în câteva case
rezidenţiale din Saratov, învinuind te-
roriştii ceceni, drept motiv pentru a în-
cepe cel de-al doilea război cecen. Sute
de vieţi omeneşti, inclusiv copii, sub o
grămadă de metal şi piatră. „La etajul
5 soţul, soţia şi copilul – toţi au murit.
S-a prăbuşit întreaga scară”, spune un
supravieţuitor din Zaporojie.
Rusia a lansat 84 de rachete pe 10
octombrie şi alte 35 de rachete a doua zi
asupra Ucrainei, dintre care trei rache-
te au încălcat flagrant spaţiul aerian al
Republicii Moldova, punând în pericol
traficul aerian civil. Dar cine să-i tragă
la răspundere pe aceşti piraţi aerieni, te-
rorişti internaţionali? Ruşii fac ce vor în
spaţiul aerian din estul Europei. „În di-
mineaţa zilei de luni, agresorul a lansat
84 de rachete, dintre care 41 (mai mult
de jumătate, bravo scutului ucrainean)
au fost doborâte de apărarea noastră
aeriană”, a anunţat comandantul-şef al
armatei ucrainene, Valeri Zalujnîi, pre-
cizând că Rusia a utilizat 24 de „drone
de luptă”, vândute de ayatolahul iranian
(un alt dictator: corb la corb nu-şi scoa-
te ochii!) pentru ca „necredincioşii să se
omoare unii pe alţii”. Drept rezultat al
bombardamentelor, au fost lovite infra-
structuri critice şi civile (inclusiv multe
„obiective militare ” cum ar fi termo- şi
hidrocentrale electrice, acum în prag
de iarnă!) în 12 regiuni şi în Kiev. 39%
din sistemul de producere şi alimentare
cu energie electrică al Ucrainei a fost
distrus. Între timp, în teritoriile elibe-
rate continuă descoperirea atrocităţilor
comise de ocupanţii ruşi. „O groapă
comună şi, separat, alte aproximativ
200 de morminte au fost descoperite în
oraşul Liman (în estul Ucrainei), recent
eliberat” a declarat şeful administraţi-
ei militare ucrainene a regiunii Doneţk,
Pavlo Kirilenko. În groapa comună au
fost descoperite 180 de cadavre, atât
soldaţi ucraineni, cât şi civili. Printre
victime se numără şi copii născuţi între
2019 şi 2021.
Iar Rusia… Rusia este la limita po-
sibilităţilor economice de a continua
acest război. Atacul masiv cu rache-
te declanşat pe 10.10.2022 de Rusia
asupra oraşelor ucrainene a costat în-
tre 400 şi 700 de milioane de dolari, a
calculat Forbes Ucraina, preluată de
publicaţia independentă Meduza. De la
începutul războiului Rusia a pierdut
peste 61000 de soldaţi, aproape 5100
de vehicule blindate, 233 de elicop-
tere, 2466 de tancuri şi 266 de avi-
oane. Scade tot mai mult încrederea
populaţiei în Putin. „De la începutul
ocupaţiei am fost martorii unei stări de
alarmă crescânde din partea unui nu-
măr de persoane din cercul intim al lui
Putin. Evaluările noastre sugerează că
aceştia sunt deosebit de îngrijoraţi de
recentele pierderi ruseşti, de direcţia
greşită şi de deficienţele militare ex-
tinse”, a afirmat un oficial al serviciilor
de informaţii occidentale pentru ziarul
american, sub protecţia anonimatului.
Un alt oficial de rang înalt a declarat
că „există o mulţime de oameni care
sunt convinşi că acest lucru nu mer-
ge bine, sau că nu este cursul corect
de acţiune”. Şi purtătorul de cuvânt al
Kremlinului, Dmitri Peskov, a recu-
noscut că au existat dezacorduri cu pri-
vire la război, dar a adăugat că „totul
face parte din procesul obişnuit de lu-
cru”. În capitala Rusiei au loc arestări
în rândul militarilor de vârf. Unităţile
militare din jurul Moscovei sunt în sta-
re de alertă. Ceva fierbe în societatea
rusă. Cu alte cuvinte, începe mâncări-
mea între şobolani. Iar filateliştii ucrai-
neni se vor bucura de încă un timbru
cu tematică militară. După timbrul cu
flagamnul flotei ruseşti trimis la fundul
mării, va apărea timbrul cu stindardul
infrastructurii ruseşti (cel mai lung
pod din Rusia), podul din strâmtoarea
Kerch, o parte din care a fost lansată la
fundul mării.
Ruşii fug pe un cap. Se vorbeşte
despre aproximativ 700.000 de ruşi,
care au părăsit Rusia. Fug în mare
parte bărbaţii de mobilizarea lui Pu-
tin. Fug pe unde se poate de fugit
de „raiul putinist”. Fug prin Geor- Să vorbim corect!
gia, prin Kazahstan, Armenia ş.a.
„Doi cetăţeni ruşi au fost reţinuţi de dezghioaCă –
oficialii americani după ce au ajuns
cu o ambarcaţiune mică pe insula Sf. dezghioGă (corect:
Lawrence din Alaska” relatează BBC.
Potrivit a doi senatori americani, care dez-ghi-oa-că – hiat)
reprezintă acest stat, doi ruşi au ce-
Copii fiind, mama ne punea să dez-
rut azil în SUA, după ce au traversat
ghioCăm păstăile de fasole, ce nu se
strâmtoarea Bering, ce separă Rusia
dezghiocară/desfăcură după ce fuse-
de Alaska. Bărbaţii au debarcat pe o
seră bătute cu un băţ. Mai aveam o ocupaţie: să dezghio-
plajă din satul Gambell. Insula e situ-
Căm popuşoi, adică să desfacem pănuşile şi boabele de pe
ată la aproximativ 36 mile (56 km) de
ştiulete. Chiar dacă nu prea ardeam de dorinţa de a curăţa
peninsula Chukotka din Rusia.
grăunţele, totuşi această ocupaţie era destul de benefică şi
Între timp creşte tot mai mult aju-
aşteptată. Aşezaţi roată, în cele câteva ore de muncă ascul-
torul occidental acordat ucrainenilor.
tam diferite istorii relatate de părinţi, discutam tête-à-tête,
Nu cred că există acum vreun oficial
în circumstanţe prielnice. Eram parteneri egali ai discuţiei.
occidental care pune la îndoială faptul
Astăzi, acele ocupaţii, alături de părinţi, mi se par pline de
că doar Ucraina îi poate opri pe ruşi.
farmec şi de poezie. Aş da orice să revin la dezghiocatul de
SUA, Germania, Franţa, Danemarca
cândva (în niciun caz la dezghioGat). Rămân cu amintirile.
ş.a. pun la dispoziţia Ucrainei cele mai
Mai e nevoie de reţinut şi forma corectă: „dezghioCa”. În
noi sisteme de apărare antiaeriană (cum
cazul în care va trebui să pronunţăm acest cuvânt şi for-
ar fi primul sistem de apărare antiaeri-
mele sale (dezghioc, dezghioacă etc.), nu vom rosti „dez-
ană german IRIS-T SLM), în special,
ghio-ca”, ci „dez-ghi - o - ca”. Încercaţi să rostiţi de câteva
după bombardamentele recente.
ori varianta corectă şi o să reuşiţi. Nimic peste puteri. Cât
Speranţa este mare: Ucraina va
priveşte amintirile legate de dezghiocat, de părinţi, de co-
rezista şi va scăpa lumea de putinism,
pilărie, ele fac parte din însăşi fiinţa noastră.
aşa cum a fost scăpată de hitlerism,
stalinism!
Valeriu DULGHERU Constantin ŞCHIOPU

„Văd cum lumea lui se năruie” Puterea de sugestie a satirei

METAMORFOZE DE SPIRITE

Petea s-a născut în Ru-

sia, trăieşte în Moldova,
iar părinţii lui, după 2014,
au ales să-şi petreacă bă-
trâneţile în Crimeea. Este
vorbăreţ, bondoc şi mi-e
vecin de scară. Când ne
întâlneam, în faţa blocu-
lui, eu îl învăţam limba de
stat, el – pe cea a lui Puş-
kin, şi discutam despre tot ce se întâmplă în lume.
Vara o petrece în Crimeea, la părinţi şi la mare,
iar toamna revine la Chişinău. Zice că-i place acest
anotimp blând şi plin de culoare, dar toţi ştiu că e
ademenit mai mult de tulburel. În discuţiile noastre
nu-i place că-l contrazic, dar e de acord că Stalin a
făcut şi greşeli, că a omorât mulţi oameni nevino-
vaţi, dar asta nu înseamnă că trebuie să i se anuleze
celelalte merite.
Tema lui predilectă este bătălia de la Sevasto-
pol şi îmi arată mândru zeci de poze în care este
înveşnicit cum admiră soarele pe fonul unor nave,
e adevărat că sunt cam ruginite, dar chiar şi aşa, ar
fi încă în stare „să doboare navele noi ale america-
nilor, pentru că Rusia întrece în nave de luptă, sub-
marine şi oameni toate celelalte flote ale statelor
vecine adunate şi înmulţite cu cinci”. I se luminea-
ză chipul când laudă sau compară faptele de vite-
jie ale compatrioţilor săi duse în toate războaiele
şi deseori aduce în discuţie vizita lui Putin când a
fost anexată Crimeea – la care a fost prezent - şi-mi
spune că presedintele rus „face parte de-acum din
istoria oraşului şi a peninsulei pe care a redat-o Ru-
siei-mamă”. Ar fi bine ca numele lui să fie asociat
cu eroii care au luptat la asediul Sevastopolului,
ca presedintele rus „să nu fie omis dintr-o istorie
viitoare”. Pentru a demonstra că în imaginarul
colectiv al ruşilor miturile sunt încă puternice îmi
spune că în toate parcurile, la toate colţurile, în ori-
ce intersecţie a Sevastopolului vezi statui, arcuri,
obeliscuri, monumente prin care sunt onoraţi eroii
oraşului şi, mai nou, lozinci şi plăci pe care este
redat chipul preşedintelui de la Kremlin.
În memoria acestor eroi vizitează pios monu-
mentele din oraş, amestecându-se printre turiştii
Se vorbeşte la Est, se vorbeşte la Vest
Parcă nici n-aş locui în
Republica Moldova. Spiritual-
mente, m-am transferat în ţara
vecină de la Est, situându-mă
pe linia frontului. Aştept, ca şi
voi toţi, finalul, când Ucraina
îi va izgoni pe ruşi de pe te-
ritoriile ocupate. La început
credeam că aceasta se va în-
tâmpla rapid, dar aşteptările m-au înşelat. Finalul
se va produce mai târziu. Când? Nimeni nu ştie
exact. Sancţiunile economice asupra Rusiei urmea-
ză unele după altele, ni se promite că ţara cotropi-
toare va fi pusă la pământ, însă „pământul” întârzie
să se evidenţieze. Canalele televiziunii ucrainene
ne demonstrează subiecte convingătoare precum
că Rusia ar trece prin ultimele faze ale existenţei
sale ca stat. Adevărul e că Imperiul din Est a avut
permanent probleme de acest gen, cu propria exis-
tenţă, dar mereu a învins pericolul. Ce e nou pentru
mine, că au apărut organizaţii în unele republici au-
tonome, care vor să se desprindă din componenţa
Federaţiei Ruse, dar bănuiesc că această mişcare
va vegeta într-o formă embrionară şi... se va stinge,
fără a lăsa vreo amintire. Şi, totuşi, cred în potenţi-
alul Ucrainei. De ce? Pentru că victoria Ucrainei va
salva şi propia noastră existenţă ca stat.
Circulă numeroase zvonuri, că după Putin pu-
terea va fi preluată fie de Prigojin, fie de Şoigu, ac-
tualul ministru al Apărării, fie de Lavrov, ministrul
care aparent vin la odihnă, dar sunt introduşi for-
ţat într-un program de reîmprospătare a patrio-
tismului.
Când se întorcea din vacanţă, Petea purta o be-
retă nouă cu steaua roşie sau cu însemnele URSS
şi se lăuda cu poze făcute în faţa unor steaguri ru-
seşti uriaşe care sunt la tot pasul şi pe care e scris:
„Sevastopolul s-a întors acasă”. Are o colecţie de
tricouri cu „I love Russia” şi cu Putin în diverse
ipostaze, dar le poartă tot mai rar. Este un indica-
tor al ataşamentului faţă de preşedintele rus: nu e
iubit într-atât, încât faţa lui să fie purtată pretutin-
deni. Nici măcar de patrioţi.
Subiectele discuţiilor noastre se duceau în ju-
rul „eliberării Novorossiei” şi al filosofiei care face
din Rusia „motorul lumii”. Îmi explica de ce câtă
vreme Ucraina nu a avut nicio cale deschisă spre
NATO sau chiar spre UE, Rusia a stat liniştită în
privinţa flotei sale militare din Sevastopol.
Zicea că sunt prea pornită împotriva armatei
ruse şi a lui Putin care au intenţii nobile, frăţeşti,
nu vor decât să elibereze. Nu înţelegea sincer de
ce-i deranjează pe ucraineni trecerea de la Ucraina
la Rusia, de ce se opun expansiunii acesteia şi în-
cercării ei de a pune stăpânire pe Marea Neagră?
Îl atenţionam că tot ce povesteşte e o minciună
de proporţii. Dacă am crede că Rusia nu se gân-
deşte la extinderea spre sud, ar însemna să negăm
învăţămintele istoriei. Dar el, dând a lehamite din
mană, punea punct discuţiei invariabil, cu fraza:
Rusia este invincibilă, indiferent de câte piedici
întâlneşte!
La penultima noastră întâlnire purta o pangli-
că neagră-portocalie în piept. Îl informez că este
un simbol pro-război şi cei care îl prind la piept
răspândesc propagandă pro-Kremlin şi anti-ucrai-
neană care motivează războiul şi uciderea ucraine-
nilor, dar el se răsti milităreşte: noi v-am eliberat
şi o să vă eliberăm de câte ori vom dori, nu o să ne
cerem voie de la naţionaliştii români!
M-am supărat pe acest om bătrân, rătăcit şi naiv.
Părea împăcat cu realitatea, privea zile între-
gi din fotoliu la războiul din Ucraina şi teoretiza
necontenit despre măreţia Rusiei-mame. Când
îi aduceam argumente, insista pe linia versiunii
de Externe, fie de alţii. Dintre nominalizaţi, îl „cu-
nosc” cel mai bine pe Serghei Lavrov. Diplomaţii
străini afirmă că Lavrov este un excelent minis-
tru, vorbeşte fluent engleza, franceza şi, uimitor...
sinegaleza. E îndrăgostit de propriul său aforism:
„Dacă te temi de mine, înseamnă că mă respecţi”.
Stranie concluzie: dacă noi ne-am temut de organe-
le sovietice, înseamnă că le-am respectat?
Referitor la Republica Moldova, ministrul La-
vrov acuză autorităţile noastre că încearcă să anule-
ze tot ce este rusesc, adăugând că aşa se procedează
şi în Ucraina. Preşedintele Maia Sandu a semnat o
lege prin care sunt interzise ştirile din Rusia. Eu l-aş
îndemna pe Lavrov să studieze o altă problemă: de
ce vorbitorii de limbă rusă refuză să înveţe limba
română, ca limbă de stat. Sunt sigur că asemenea
vorbitori (de rusă) trebuie ţinuţi la respect.
Dintre toţi liderii Uniunii Europene, cel mai bine
l-am memorizat pe Josep Borrel, înalt reprezentant al
UE pentru afacerile externe şi securitate. El declară
că Rusia reprezintă: „Vechiul nostru duşman, Rusia
iarăşi ne anunţă „Eu sunt aici”. El consideră Rusia ca
pe un duşman al Europei. Ministerul de Externe rus
s-a indignat. Mare treabă! Borrel opinează, că insis-
tenţa Rusiei de a stopa apropierea Uniunii Europene
şi NATO spre Răsărit sunt inacceptabile, în special,
când este vorba de Ucraina. Concomitent, Borrel îşi
continuă gândul: „Războiul între Rusia şi Ucraina va
fi câştigat pe câmpul de luptă”. El afirmă că există
doar două cuvinte, care ar caracteriza agresiunea Ru-
prezentate de televiziunea rusă, pe care o urmă-
rea pe facebook, cum că mărturiile sunt false,
că imaginile cu civilii ucişi sunt fabricate şi că
ucrainenii sunt vinovaţi de crime.
Optimismul lui Petea a scăzut pe măsură ce
Rusia s-a trezit singură în faţa Europei. După 21
septembrie este de nerecunoscut, e posomorât şi
nu mai strigă fraza cu eliberarea. A aflat că uni-
cul său nepot a plecat voluntar la război şi de
atunci nu are linişte.
Nu este pregătit să accepte că urmaşul său
este considerat deşeu biologic şi aruncat în gura
morţii. Abia acum a căzut pe gânduri, când ruda
lui se află în mijlocul soldaţilor care omoară şi
oricând poate fi omorât.
„I-am spus că a fost mobilizat să ia parte la
Operaţiunea specială din Ucraina care clar că e
război, şi pe care e clar că-l pierdem ruşinos” - a
povestit cu glas stins Petea.
Văd cum lumea lui se năruie.
A intrat într-o stare de şoc: de o viaţă ştie că
armata rusă este „a doua cea mai bună armată din
lume” şi, dacă doreşte, poate cuceri orice capita-
lă din lume! În realitate, forţele ruse nu pot avea
sub control câteva oraşe ucrainene de dimensi-
uni medii...
Povestea lui Petea este cu adevărat dramati-
că. Strâmtorat de evidenţe, a acceptat că nepo-
tul se alătură forţelor care duc războiul şi că s-a
înşelat în privinţa preşedintelui rus, care are pe
conştiinţă crime de război şi distrugeri comise
cu o sălbăticie de factură nazistă şi, nu în ultimul
rând, moartea militarilor ruşi pe care i-a trimis
pe frontul din Ucraina. Iar după referendumurile
de butaforie, Putin s-a văzut contrat chiar şi de
țările aliate, care nu acceptă banditismul lui teri-
torial. Cu sau fără bomba nucleară tactică, Putin
i-a distrus liniştea şi autosuficienţa lui Petea pen-
tru multă vreme de acum încolo.
Vreau să cred şi sper că odată cu dânsul o so-
cietate solidară în orbire şi prostie se dumireşte,
se trezeşte la realitate, nu va persista în iluzii şi
n-o să vrea să fie complice la perpetuarea regi-
mului Putin.
Mariana JIOARĂ
Itinerar războinic
siei contra Ucrainei: pierdere şi groază”. Ei au în-
cercat să cucerească Kievul, dar au fost alungaţi. Ei
s-au retras, pentru că s-au convins că nu pot cuceri
capitala. Îngrozitor e faptul, că ruşii, în urma lor, au
lăsat populaţie civilă omorâtă, oraşe distruse, bom-
bardamente haotice, precum s-a întâmplat la gara
feroviară din Kramatorsck”. Josep Borell crede că
refugiaţii ruşi constituie un pericol pentru securitatea
statelor, vecine cu Rusia. Înaltul demnitar se întrea-
bă, ce am fi fost acum, dacă ucrainenii nu rezistau
în faţa armatei ruse? Îl avertizează pe Putin, în cazul
dacă acesta ar utiliza arma nucleară. Contralovitura
statelor europene va fi teribilă. Fără a folosi bomba
atomică. Păcat, nu a concretizat cum.
Activă la maximum mi s-a părut şi Ursula fon
den Leyen, preşedintele Uniunii Europene. Am
aflat pentru întâia oară, că o germană a născut toc-
mai şapte copii. Spun aceasta, pentru că naţiunile
vest-europene se confruntă cu problema nivelului
scăzut de naşteri. Doamna e doctor în medicină. O
vezi pretutindeni luând cuvântul la orice reuniune.
Alocuţiunile ei sunt concise, cu o vădită pondere
la public. O fidelă susţinătoare a cauzei Ucrainei.
Preşedintele Volodimir Zelenski, recent, a decorat-
o cu un înalt ordin ucrainean.
Mă simt bine, când îi aud vorbind pe liderii Uni-
unii Europene. Ei mă încurajează, mă îndeamnă să
nu-mi pierd speranţa în victorie. Rezist. Aşa să fie.
Salut!
Iulius POPA
O personalitate emblematică
„Cuvântul este expersia vie
a sufletului; el iese din suflet
aşa cum iese apa din izvor.”
H. LACORAIRE
... Că Maxim Galkin, magicul vrăjitor al cuvântului
satirico-umoristic expresiv, usturător, nu rareori lecuitor
şi mobilizator, a venit în turneu la Chişinău chiar pe 13
octombrie, când se duceau lupte crâncene şi sângeroase
în Ucraina vecină, având o amploare dramatică, a sur-
prins multă lume bună – pe moldoveni şi pe ruşii adevă-
raţi, veniţi la spectacol. Ei nu s-au lăsat şi nu se lasă ma-
nipulaţi şi îndoctrinaţi de ticăloşita propogandă rusească.
Iar noi, în calitate de spectatori, am ocupat din timp
locurile rezervate, aşteptând începutul manifestaţiei. În
spatele nostru discutau aprins în limba română două
doamne despre felul cum este în realitate acasă şi pe
scenă Maxim Galkin, aducându-i cele mai elogioase la-
ude. M-a intrigat această împrejurare plăcută şi m-am
apropiat de ele. Prima interlocutoare, doamna Doina
Rusnac, sculptor de profesie, puţin încurcată, ca şi co-
lega ei, de intervenţia neaşteptată, a avut totuşi plăce-
rea să-mi spună următoarele: „Am venit să-l admir pe
asest minunat reprezentant al culturii ruse, dar şi al
celei universale, pe care natura l-a înzestrat cu atâ-
tea talente! Doresc din suflet să-i dăruiesc acest bu-
chet de crizanteme de culoare galbenă care exprimă
puritatea şi armonia toamnei noastre blânde.”
Cea de a doua intervievată, doamna Elena Purcelea-
nu, fostă muncitoare la Combinatul de Tutun din Chişi-
nău, la fel ca şi prietena ei de alături e pasionată de pres-
tanţa legendarului artist, exprimându-se în felul următor:
„Maxim Galkin este un remarcabil intelectual înainte
de toate, unul din cei aleşi. E mare păcat că atâţia ruşi,
şi nu numai din Rusia, au ciudă pe el. Am aflat că din
banii pe care-i câştigă cu sudoarea frunţiii se împarte
cu cei nevoiaşi, iar altă parte o trimite în Ucraina lup-
tătoare. Dumnezeu să-l ajute în toate.”
La fel ca majoritatea celor care ocupau treptat locurile
în spaţioasa sală de spectacole şi în balcoanele Palatului
Naţional „Nicolae Sulac” s-au informat din timp, ştiind că
turneul la Chişinău al celebrului artist rus avea o conotaţie
aparte: aici se impune o mică digresiune de la subiect: cu
o săptămână şi ceva, premergătoare Monospectacolului
„Maxim Galkin”, subsemnatul împreună cu soţia Catin-
ca presupuneam cam în ce mod îşi va deschide reprezen-
taţia îndrăgitul interpret. Cunoscând destul de bine capaci-
tăţile excepţionale ale inconfundabilei vedete şi pasiunea
pentru limbile străine, am intuit că Maxim Galkin ne-ar
putea face o surpriză neaşteptată. Şi acest lucru s-a întâm-
plat! Iată şi spusa lui, chiar pre limba noastră, cea română!
„Bună ziua, dragi prieteni! Salut Chişinăul! Voi vorbi
româneşte, deoarece multă lume din sală aşteaptă să le
spun câteva cuvinte tot în româneşte ...”. Pe loc a urmat
o explozie puternică de aplauze instantanee, încât aveam
senzaţia că se cutremură pereţii Palatului. Când sala s-a
mai potolit, cel de pe scenă a adăugat tot în română: „Eu
am învăţat limba română jumătate de an, dar ştiu că
mulţi ruşi din sală n-o cunosc...”.
Peste câteva clipe „agentul
străin şi spionul Maxim Galkin”
revine la limba lui maternă –
rusa, reluându-şi tema făcută
acasă, îmbrăcată în umorul şi
satira lui rafinată şi şfichiuitoare,
cu care el ţinteşte ca un lunetist
sadea în actuala putere parvenită
de la Kremlin, şi în primul rând
în sângerosul vampir Putin şi-n
toată camarila lui parșivă şi tră-
dătoare (sperăm noi la un final legitim, just, drept), care-l
slujeşte cu o oarbă şi respingătoare supuşenie, deşi se
află în deplină descompunere morală.
Cu un sarcasm dezarmant nesupusul „răzvrătit”
şi înflăcăratul patriot Maxim Galkin îi pune la stâl-
pul infamiei şi pe foştii săi „amici”, pe care îi parodia
şmechereşte, cu abilitate, inclusiv pe vicleanul Putin,
în spectacolele sale. Fiecăruia în parte – şi lui Nicolai
Baskov, şi lui Grigori Leps, şi lui Nikita Mihalkov,
şi lui Vladimir Vinokur, şi Nadejdei Babkina, şi
Anei Lorac, adică tuturor, luaţi laolaltă, neîntrecutul
satiric şi umorist le-a lipit pe frunte (eu-
fimistic exprimându-ne) câte o „pecete” a
ruşinii şi a dezgustului respingător general.
Bunăoară, n-a scăpat de sarcasmul fin gal-
kinist şi de ironia lui aspră nici rivalul său
personal Filip Kirkorov, supranumit regele
estradei ruseşti. Verdictul lui Maxim îl repro-
ducem din ruseşte: „Sunt fericit că ospita-
liera Moldovă m-a primit cu braţele des-
chise, aşa cum pot face doar moldovenii,
pe când pe cel cu pene în cap nimeni de
la voi n-ar avea plăcerea să-l aibă în ospe-
ţie, darmite pe scena acestui Palat minu-
nat.” Asta a fost „judecata” protagonistului,
întâmpinată cu aceleaşi aplauze furtunoase,
spectatorul înţelegând despre cine era vorba.
***
Spre finalul spectacolului inimosul artist
a luat în dezbatere şi dureroasa problemă pentru întrea-
ga Europă, dar şi pentru toată omenirea – blestematul
război cumplit, pe care fascista Federaţie Rusă îl poartă
cu o cruzime diabolică faţă de fratele lui de sânge din
Ucraina neînvinsă. În această ordine de idei Maxim Ga-
lkin şi-a exprimat admiraţia nemărginită şi pentru noi,
moldovenii, care i-am adăpostit în casele noastre din
oraşe şi sate pe refugiaţii din ţara vecină.
Luând în răspăr „glorioasa armată a lui Putin”, ea, cică,
fiind a doua putere militară în lume (sic!) mucalitul satiric
şi umorist trage concluzia că Rusia putinistă trece acum
printr-o capcană, având în vedere cele trei faze ale „puter-
niciei” patriei sale nevrednice care l-a expulzat în străină-
tate. Le nominalizăm în limba lui Putin: вакцинация –
спецоперация – мобилизация. Adică, întocmai cum le
indică şi le ordonează subordonaţilor săi – soldaţii, ofiţerii
şi generalii – ţarul cel înfricoşător din Kremlin.
La un moment dat neostenitul satiric îl readuce în
scenă şi pe sălbătăcitul ultranaţionalist Jirinovski, care nu
demult a intrat în iad, aplaudat de toţi dracii de acolo.
Acel intermezzo, pe care ni l-a prezentat excelentul ar-
tist, l-am privit anterior la una din originalele sale emisi-
uni, pe care artistul le prezenta la Pervâi Kanal. La una
din aceste emisiuni Jirinovski îi aruncă replica lui tăioa-
să, cum o făcea de obicei: „Ты меня слишком грубо
изображаешь‚ а надо бы чуть по деликатнее (Tu
m-ai înfăţişat prea grosolan, dar trebuia ceva mai delicat),
la care rafinatul moderator îi răspunde: „Из песни слов
не выкинешь”, adică „Din cântec nu poţi arunca ni-
ciun cuvânt”.
Ăsta a fost, a rămas şi va rămâne pe verticala
demnităţii sale talentatul, necompromisul, spiritualul,
sufletistul şi Intelectualul, cu majusculă – înflăcăratul
patriot Maxim Galkin, care nu s-a lăsat şi nu se va lăsa
înfrânt şi umilit niciodată de fascismul rusesc.
Mihai MORĂRAŞ
 4 Literatura şi arta
Anatol CRISTEA
Motto: „Noi, românii basarabeni, care
vorbim câte două-trei limbi sutem numiţi de
către ruşi: şovinişti, naţionalişti, rasişti, xe-
nofobi, nazişti, iar ei, care se descurcă doar
în rusă, se declară internaţionalişti... (Din
cugetările lui Nicolae Dabija). „Şovina”
din această naraţiune e un personaj real,
lucrător medical dintr-un spital raional din
centrul Basarabiei. Îi voi da doar iniţialele
– R.Z. M-a încântat frumuseţea, profesiona-
lismul, amabilitatea ei şi, nu în ultimul rând,
demnitatea naţională de care a dat dovadă.
Pentru aceste calităţi îi dedic rândurile de
mai jos şi sper că pe viitor va creşte numă-
rul „şoviniştilor” şi „şovinistelor” printre
românii dintre Prut şi Nistru, căci, cu părere
de rău, în ce priveşte demnitatea naţională
suntem la pământ.
1 te reciproce…
Cu vreo săptămână în urmă, părintele
Constantin trebuia s-o telefoneze pe medicul
de familie, dar ba uita, ba amâna – până azi.
După ce sfinţia sa şi-a spus păsul, doamna
doctor l-a mai întrebat pe părinte şi de să-
nătate.
– Slavă Domnului, binişor... Doar un pic
mă deranjează în piept, spre inimă, dar va
trece...
Doctoriţa, după ce a concretizat locul
durerii, a intrat în panică:
– Părinte, riscaţi... Chemaţi de urgenţă
Salvarea, că, Doamne fereşte, de un infarct...
Cucernicia sa a făgăduit că va îndepli-
ni îndemnul, însă peste vreun sfert de oră,
disconfortul a dispărut... Aşa că starea de ur-
genţă se anulează. A mai umblat prin casă, a
mai aranjat unele lucruri la locul lor, apoi a
crezut că e momentul potrivit să facă o plim-
bare… Până la vărul său Pintilie, de la care
avea de luat o canistră cu vreo zece litri de
motorină. Ruda părintelui era acasă. A ieşit
în uşa bucătăriei, în care iernează, şi i-a fă-
cut semn cu mâna să intre... Vărul Pintilie
a trecut de 82 de ani, dar arată bine, chiar
foarte bine... la faţă. E bălan, podoaba ca-
pilară nu l-a părăsit şi nici nu s-a înălbit pe
deplin. Are dinţi albi şi sănătoşi, şi doar unul
îi este lipsă. Mai toată viaţa a lucrat cioban.
A alergat mult pe câmp, la aer curat. Îi plă-
cea laptele de oaie, proaspăt muls, şi-l bea
din cupa care un sfert era cu spumă. Şi une-
ori strecura bumburuţii printre dinţi. Îi plă-
cea şi caşul, şi brânza, iar zărul îl bea în loc
de apă. Ce-i drept, apa nu prea o folosea. Şi
cine, după ore bune de alergătură după câr-
dul de oi, ar fi băut o cană de apă, când în
bordei, bacurilor cu „criplionâi” (vin dul-
ce) li se ducea dorul de dimineaţă până la
mulsoarea de la prânz. Mai toţi ciobenii, de
la toate stânile (dar pe timpuri, la Plăpânda
erau câte patru-cinci cârduri de oi), aveau în
dotare cam acelaşi arsenal. Traseul central
trece prin Plăpânda şi se întinde de-a lungul
Prutului, şi cei care cărau „criplionâi” pe la
fabricile de vinuri, pentru un caş, îţi turnau
licoarea aromata şi în găleţile în care trebuia
să fie mulse oile. Mai avea vărul părintelui
Constantin, şi încă continua să aibă şi acum,
un respect faţă de ţuica de casă. Dar cu toate
astea nu l-a prea văzut lumea beat, iar sănă-
tatea încă îl ţine…Doar piciorul drept, care
i-a fost de vreo trei ori frânt, aproape că-l
hârâie şi din cauza asta fiicele i-au cumpărat
un baston cu lanternă.
Părintele nu s-a reţinut mult la vărul său.
S-au întrebat de una, de alta, apoi, Sfinţia
Sa și-a luat vasul cu combustibil şi i-a zis,
„la revedere”. „Verii” trăiesc la o distanţă
de vreun kilometru. Până acasă părintele
s-a oprit doar o singură data şi atunci cred
că vreme de un minut. N-a prins bine să le-
pede hainele cele de iarnă, că deranjul din
piept a revenit. Mai insistent şi mai violent.
Şi-a amintit de starea de alertă a doctoriţei…
şi teama de faptul că inima cu adevărat, în
orice clipă o poate lua hăisa, l-a făcut să
apeleze la 112. În vreun sfert de ceas Salva-
rea era deja la poarta părintelui Constantin.
Lucrătorii medicali i-au făcut cardiograma.
Şi cât unul din ei descifra liniile zimţate de
pe fâşia de hârtie, celălalt i-a măsurat tensi-
unea. Concluziile au fost de culoare închisă:
Şi inima are probleme şi tensiunea e foarte
ridicată… Tensiunea a fost chiar o surpriză
pentru părintele Constantin, căci n-a simţit
niciodată vreun deranj caracteristic acestei
boli cardiovasculare. Aşa e tensiunea: la unii
oameni se prezintă când vine, la alţii nici nu
le zice măcar: bine te-am găsit. Concluzia
medicilor de la Salvare a fost unanimă: „in-
ternat de urgenţă”!
2 luţia din sticluţele alea străvezii curgea pic-
La spitalul din centru raional – surpriză:
şoferul de pe ambulanţa, cu care a fost adus
părintele, în câteva clipe a sosit cu un căru-
cior cu rotile, căci Sfinţia Sa primise ordin
să aştepte nemişcat pe patul din salonul ma-
şinii. Chestia asta cu căruciorul preacucerni-
cul a trăit-o în premieră. Mihai, aşa îl chea-
mă pe şofer, şi-a dus pacientul până într-un
salon de la etajul de jos unde trebuia din cli-
pă-n clipă să apară şi medicul de gardă. Uşa
salonului era deschisă. Pe coridor, din când
în când treceau angajaţi ai spitalului, îmbră-
caţi în vestimentaţie albă, albastră sau roşie
spălăcită. Acest peisaj era completat şi de
apariţia vreo unui civil: pacient sau vizitator.
Din noianul acestei vestimentaţii pestriţe,
s-a mai iscat o surpriză: părintele Vasile, cel
cu care Sfinţia Sa a slujit un an de zile, chiar
din prima zi, când părintele Constantin a fost
hirotonit…
– Sărut dreapta, preacucernice, a salutat
părintele Vasile, luminat la faţă de ocazia
revederii. Dar, în câteva clipe, faţa celui so-
sit în pragul uşii, a devenit tristă şi plină de
compătimire. Ce-ai păţit, frate?
Părintele Constantin ştia că fratele lui
întru Hristos este internat în spital, dar nu
s-a aşteptat că chiar în seara aceasta se vor
întâlni.
Amândoi preoţii sunt născuţi în acelaşi
an. Diferenţa e de doar câteva luni. Părintele
Vasile e slab şi faptul acesta îl face să pară
un pic mai înalt decât este. Faţa-i smolită,
barba deasă e lungă şi doar unde şi unde e
găurită de câte un fir alb.
Părintele Constantin i-a povestit în câte-
va fraze cauza ce l-a adus pe uşile spitalului.
Apoi, parcă lehămetuiţi de suferinţele tru-
peşti, au prins a-şi aminti de prima tinereţe,
de primul an de slujire împreună. Discuţia
celor doi ar fi durat mult şi bine, dacă n-ar fi
apărut infirmiera ca să-l preia pe noul venit
pentru investigaţii. Preoţii şi-au promis vizi-
Cardiogramă, măsurarea tensiunii, anali-
ză de sânge, probă la Covid-19, toate acestea
sunt premergătoare internării. După ce au
fost gata toate investigaţiile, medicii (erau
trei), au decis: „în secţia de reanimare”.
– În reanimare?! S-a mirat părintele
Constantin.
– Da, fiindcă starea dumneavoastră e
agravată, a confirmat unul, pentru toţi.
„Vai de mine… Cei de acasă se vor spe-
ria, căci numele acestei secţii sună cam fu-
nebru”, s-a gândit în sinea sa noul internat…
Nu zăbavă, o altă infirmieră l-a luat în
primire pe părintele Constantin, şi cu as-
censorul l-a urcat la etajul doi. A fost trans-
portat (îl cam incomoda treaba asta cu că-
ruciorul, dar mă rog, nu e bine să ieşi din
cuvântul medicilor), pe un coridor lung,
îngust şi cam întunecat. Brusc au virat la
dreapta şi în faţă, la vreo 10-12 metri, era
secţia cu pricina. Infirmiera a oprit... În faţa
părintelui a apărut o imagine de groază...
A fluturat un pic din cap, şi-a încruntat
sprâncenele, şi-a încordat privirile şi cred
că vreme de un minut, a avut senzaţia că
vede ceva dintr-un film fantastic… Femeia
care dirija căruciorul n-a observat starea de
uimire a clericului şi, nepăsătoare, a rostit
prin pânza măştii ce-i acoperea nasul, gura
şi mai bine de jumătate de faţă:
– Să aşteptăm un pic...
„Picul” a trecut repede şi infirmiera
a împins căruciorul spre ultimul pat din
stânga secţiei. Abia când s-a apropiat de
patul pe care a văzut imaginea de groază
s-a dumerit… Alte două infirmiere abia is-
prăviseră să-i schimbe pampersurile unei
doamne între două vârste, care a ajuns aici
în stare de totală neputinţă. Bolnava avea
genunchii goi şi ridicaţi. Fiind corpolentă,
a creat imaginea unui bărbat-monstru, cu
două capete, rase cu briciul, care este ajutat
de infirmiere să facă o schimbare de pozi-
ţie… Părintele Constantin e pentru prima
data internat în spital. Şi încă în faimoasa
secţiune… Ajuns la intrare, de pe un cori-
dor slab luminat, chiar a avut impresia că
i-a fot rânduit să vadă un monstru.
Infirmiera l-a dus pe preot până la des-
tinaţie şi, împreună cu asistenta medicală,
l-au ajutat să se facă comod pe patul care,
din start, i-a părut părintelui pe cât de ne-
obişnuit, pe atât de inconfortabil. Patul era
dintr-o saltea din burete dur ca un cauciuc.
Era mobil şi, oricine din angajaţii secţiei
putea, de pe un panou special, să-i dea po-
ziţia solicitată de pacient. Patul era fără per-
nă, adică poziţia ridicată a canapelei servea
drept căpătâi. Orice poziţie a patului, în 5-10
minute devenea insuportabilă şi fără să vrea,
pacientul ajungea cu călcâiele în spetează şi
„la revedere, somnule”. Cât timp părintele a
făcut „testarea” patului, asistenta medicală a
adus suportul pentru infuzii. A conectat apa-
ratul de monitorizare a tensiunii, iar vârful
degetului arătător de la mâna stângă i-a fost
prins într-un fel de cleşte care avea grijă de
pulsaţiile inimii. A venit şi timpul celei mai
„plăcute” proceduri – seringa şi perfuzia.
Asistenta i-a administrat pastile şi injecţii
pentru liniştire. Fiindcă părintele, după cum
le-a mărturisit medicilor, de vreun an juma-
te-doi are probleme cu insomnia. Asistenta,
Natalia o chema, trebuia să stea în perma-
nenţă în preajma celor doi pacienţi. Natalia
era mereu în mişcare, fiindcă starea doam-
nei, care i-a creat părintelui câteva momente
de groază, era critică. Sărmana părea să fie
un stâlp de telegraf de care sunt agăţate tot
felul de cabluri: în nări, în gură, la gât, la
mâini, la picioare... Părintele se făcuse co-
mod pe patul lui. Privea îngândurat cum so-
pic-pic. Când se plictisea, cerceta salonul. Şi
cum doamna Natalia era mereu în mişcare a
devenit, în mod involuntar, obiectul de studii
a preacucernicului. Natalia părea să fie până
în patruzeci şi cinci. Poate şi mai tânără, dar
de când cu măştile astea, lesne deviezi de la
realitate atunci când vrei să prognozezi vâr-
sta cuiva. E de statură mijlocie – aşa cum îi
stă bine unei femei: nici prea înaltă, nici prea
joasă. Podoaba capilară îi era strânsă cu un
batic legat la ceafă. Silueta, foarte reuşit i-a
chibzuit-o maică-sa. Pantalonii şi bluza de
culoare albastră îi profilează cu succes chi-
pul de „dulce femeie”, cum zicea Anastasia
Lazariuc într-un şlagăr. Mersul îi este uşurel
şi plin de feminitate. Bonus la toate, e foarte
uşoară la mână. E foarte atentă. Nu se lasă
chemată de două ori. Şi se vede limpede că
ceia ce face, face din suflet şi cu suflet.
Toate bune până la un timp. Când veni
vremea somnului – dormi, popă, dacă poţi.
Aparatele la care era conectată colega de
secţie produceau zgomote specifice, care se
repetau cu ritmicitate. Într-o cupă de plastic
curge nişte apă care, n-a înţeles părintele, ce
ajutor îi acorda suferindei. În secţie mai era
şi un frigider care, când pornea, parcă îm-
puşca o armă de vânătoare. Şi un ceasornic
mare, atârnat pe perete, completa infernul cu
un tic-tac, tic-tac, tic-tac. Exact ce-i necesar
unui somn liniştit. Părintele Constantin a ru-
gat-o pe doamna Natalia să facă ceva cu apa
sâcâitoare. A oprit-o „dulcea femeie” pentru
câteva minute, dar a pornit-o din nou, că chi-
purile era vitală pentru suferindă.
– Doamnă, măcar ceasornicul cela cul-
caţi-l undeva pe coridor… Să se mai odih-
nească şi el un pic.
Femeia s-a urcat pe un scaun. S-a înălţat
în vârful degetelor şi chipul frumos al doam-
nei l-a făcut pe părinte să nu mai audă niciun
zgomot… Doar vedea şi admira. Ceasul a
fost dus să se odihnească.
Dar: „Of, Doamne, paturile astea…”
ŞOVINA
N uve l ă
Pentru părintele Constantin pare o născocire
prostească. Este aproape imposibil să te faci
comod pe ele. Mi-aşi dori, a oftat sfinţia sa
pe neobservate, ca inovatorul să stea măcar
o noapte nemişcat pe ele. Şi încă bolnav să
fie şi conectat la una, două perfuzii… Dar
aşa este, uneori proştii dirijează şi tot ei vin
în faţa lumii cu invenţii pe măsura minţii
lor. A doua zi, femeia stâlp de telegraf a fost
dusă cu Smurd-ul la Chişinău. Altă asistentă
medicală, alte infirmiere, dar acelaşi frigider,
acelaşi ornic. Aparatele celea zgomotoase au
fost deconectate, însă noaptea n-a fost lipsită
de surprize. Asistenta, probabil, îşi făcea o
teză pentru facultate ori pregătea o dare de
seamă, căci până la primul cântat al cocoşi-
lor a foşnit nişte hârţoage, că era imposibil
să aţipeşti…
În cele două zile, cât a stat în secţia de
reanimare, preacucernicul nici nu ştie dacă
a aţipit ori ba. Luni seara a fost internat, iar
miercuri dimineaţă l-au transferat în secţia
de terapie intensivă. Ieşind din reanimare, a
oftat degajat, şi-a făcut semnul crucii şi a zis:
– Vai de cei ce ajung pe un pat de spital!
3 „dimineaţă”. L-a repetat de câteva ori, dar
În secţia de terapie – altă viaţă. Părin-
tele Constantin a nimerit într-un salon de
două persoane. Şi era singur. Era cald. Era
lumină multă care venea din plin prin gea-
mul mare „crescut” în peretele de răsărit al
camerei… Şi patul – era pat. La puţin timp,
după ce şi-a rânduit zestrea la locul ei, l-a
sunat părintele Vasile. Acesta l-a anunţat că
peste câteva ore va fi externat şi că vrea,
înainte de a pleca, să-i facă o vizită.
– Vă aştept. Vă aştept cu drag, preacu-
cernice.
Părintele Vasile sosi în câteva minute,
fiindcă Sfinţia Sa a fost internat la terapie,
la etajul trei. Au vorbit multe şi de toate.
Parohiile nu le sunt peste mări şi ţări, dar
se întâlnesc foarte rar. Părintele Constantin,
de felul lui, e un pic mai critic, e mai refor-
mist în ceia ce priveşte viaţa bisericească,
şi nu s-a simţit împlinit până nu l-a antrenat
pe fratele lui întru Hristos într-o discuţie
despre canoane…
– Trebuie, preacucernice, să facem re-
forme în doctrina bisericii, pentru că riscăm
să pierdem din teren, a adăugat provocato-
rul, acoperindu-şi gura cu palma stângă. A
căscat, după două nopţi de nesomn.
– Nu reforme, părinte, căci avem deja
reformantă. De schimbări avem nevoie, a
continuat părintele, clătinând uşurel din
cap, stânga-dreapta. Aşa cum face omul
când este şi nu prea de acord cu ceva.
– Dar, schimbările nu sunt şi ele nişte
reforme? S-a nedumerit gazda salonului
şapte.
– Da, în fond aveţi dreptate. Dar, după
o pauză, a adăugat: noi suntem mici şi nu
putem aproape cu nimic să modificăm sta-
rea de lucruri… E adevărat, a ţinut să mai
precizeze vizitatorul, unele din dogmele
noastre sunt depăşite de timp…
N-a reuşit bine să-şi isprăvească pă-
rintele vorba, că o bătaie uşoară în uşă a
îngheţat prelegerile. A intrat o doamnă îm-
brăcată în halat alb şi s-a prezentat, fiindcă
pentru părintele Constantin era necunoscu-
tă. Şefa secţiei, asta era funcţia doamnei.
Ea s-a interesat de starea sănătăţii amându-
rora. În acea zi de miercuri doamna doctor
abia venise la casa unde se încearcă a se
da sănătate celor bolnavi. Cât timp femeia
în alb continua cu ancheta, părintele Con-
stantin, răspunzând la întrebări, încerca să-i
facă portretul fizic şi intelectual. Şefa sec-
ţiei pare să nu aibă încă 50. E puţin corpo-
lentă. E bălaie şi părul capului se asortează
perfect cu tenul feţei. În loc de mască poar-
tă vizier din plastic transparent. Cureluşa
vizierului îi ridică părul de după cap for-
mând un mic val care-i dă podoabei capila-
re strălucire. Doamna doctor a mai venit în
salonul 7 şi ca să anunţe că îndată, aici, va
mai fi adus un bolnav… A cercetat starea
curăţeniei în încăpere şi apoi a plecat. Nu
s-a închis bine uşa, că părintele Constantin
şi-a etalonat temerea.
– Of, chiar n-aşi dori ca cel ce urmea-
ză să vină să fie vreun vagabond sau vreun
nespălat.
Părintele Vasile n-a mai apucat să opi-
neze vis-à-vis de îngrijorarea confratelui
său, că uşa salonului 7 s-a deschis… Şi
vorba aia: de ce te temi, de aceia nu scapi.
Pe uşă a intrat un bătrân. Nebărbierit, ne-
frezat şi îmbrăcămintea parcă era toată din
pomeni. I-a salutat pe cei doi în ruseşte.
Preoţii i-au răspuns la bineţe în româneş-
te. Noul venit a prins a se face comod. Şi-a
pus geanta la un loc mai potrivit şi şi-a
schimbat hainele. Între timp părintele Va-
sile încerca să facă recapitularea întâlnirii,
pregătindu-se în felul acesta să părăsească
salonul. Era aproape de ora prânzului şi
asistenta medicală a venit cu pastiluţele.
S-a achitat cu părintele, apoi s-a apropiat
de patul celui proaspăt venit. Doctoriţa, o
mână de fată de statură mijlocie, bălaie şi
suplă. Aşa cum e la modă. Era frumoasă
ca o floare de la începutul lui martie. Dacă
ai fi întâlnit-o în alt anturaj, băgai mâna-n
foc că n-are decât 15-16 ani. Pe doctoriţă o
cheamă Ana. Aşa scria pe ecuson. A prins
a-i explica pacientului câte pastile şi când
să le ia. Bătrânul nu înţelegea cuvântul
Ușă de biserică.
Tablou: Eleonora ROMANESCU
fără efect. A intervenit părintele Constan-
tin. După ce a rostit de câteva ori, pe silabe,
cuvântul buclucaş, l-a tradus în rusă. După
aceia, părintele Constantin a făcut un semn
cu ochii, adică vezi, nesimţitul? Apoi a zis
către asistenta, pornită spre ieşire.
– Lăsaţi, domnişoară, că-i fac eu peda-
gogie…
Nu, părintele Constantin a sugerat un
ton al atitudinii, dar a practicat o tactică di-
plomatică cu ignorantul. De fapt, bătrânul
s-a dovedit a fi un om de bine. Nu era româ-
nofob. Din contra – avea o stimă deosebită
faţă de cei de pe malul drept al Prutului,
povestind cu admiraţie despre cele două vi-
zite făcute la Constanţa şi Fălciu. Părintele
Constantin chiar s-a mirat de faptul că Gri-
şa, aşa îl cheamă pe noul internat, regretă
că nu posedă româna, nu „moldoveneasca”.
– Sunt şi eu vinovat, dar mai vinovaţi
sunteţi voi, căci în loc să-mi răspundeţi în
română, vă chinuiaţi să vorbiţi cu mine şi
cu cei de teapa mea în rusă, a încercat Grişa
să clarifice situaţia.
Noul internat vorbea numai ruseşte.
Româneşte ştia doar câteva cuvinte. Înţe-
legea ceva mai mult, şi părintele îi vorbea
mai mult în română şi rar de tot îi traducea.
O data l-a sunat cineva pe preacucernicul.
Nr. 41 (4022), 20 octombrie 2022
După ce a terminat discuţia, Grişa îl întrebă
cu satisfacţie pe preot ce înseamnă „Doam-
ne, fereşte”! Părintele i-a tradus. Îndată în-
văţăcelul a exclamat cu satisfacţie:
– Costea, dacă stau cu tine o săptămâ-
nă, ies de aici român adevărat. Într-adevăr,
Grişa nu era pornit cu răutate şi duşmănie
împotriva noastră, a băştinaşilor. Aşa cum
sunt majoritatea celor dintr-o seminţie cu
el, ajunşi pe meleagurile noastre. E comu-
nicativ şi sincer. După ce s-a aciuat bine pe
patul său, a prins a povesti verzi şi uscate,
de parcă cine ştie de cât timp n-a mai vor-
bit şi uite acum i s-a dezlegat limba. Şi în
timpul mesei, mâncarea li se aducea în sa-
lon, lui Grişa îi venea greu să tacă. A vorbit
aproape tot timpul numai el. Părintele rar
când reuşea să spună două-trei cuvinte, dar,
cum zice adevărul: Cine vorbeşte, seamă-
nă, cine ascultă treieră. Unde mai pui că
Grişa povestea lucruri cu tâlc, din care pă-
rintele a dedus că pe timpuri acesta se afla
mereu în preajma şefilor de rang raional. A
mai constatat părintele că respectivul a fost
într-o relaţie cu KGB-ul raional. Pe la orele
16.00, Grişa a adormit. Peste vreo oră i-a
venit în ospeţie fiul şi nepotul. Aşa i-a pre-
zentat el pe vizitatori… Părintele Constan-
tin a încercat să-i întrebe ceva în română pe
cei doi. Cel mai în vârstă, bineînţeles fiul,
i-a răspuns cu o privire plină de dispreţ, iar
nepotul l-a tratat cu indiferenţă…
– Aha, a oftat părintele din uşor…
În timp ce cei trei discutau, au intrat în
salon două doamne. Una era la practică,
pe semne, căci cea mai în vârstă îi spunea
unde şi cum să lipească nişte bule de plastic
pe pieptul părintelui pentru cardiogramă. În
câteva minute cadrele medicale au trecut cu
procedura respectivă şi la Grişa.
– Dezbunghiaţi cămaşa şi ridicaţi-vă
pantalonii, a solicitat doamna mai în vârstă.
Colegul de salon al părintelui a prins a
se uita buimăcit la doctoriţă. Aceasta a re-
petat recomandarea şi i-a arătat ce să facă.
Acesta a înţeles doar din gesturi. Fiul paci-
entului i-a reproşat doamnei de ce nu-i vor-
beşte lui taică-său în limba rusă. Şi fără a
mai aştepta vreun răspuns, a avertizat-o că
va depune o plângere pe numele medicului-
şef al spitalului…
– Puteţi să vă plângeţi şi la mama medi-
cului-şef, l-a încurajat doamna, zicându-le:
„la revedere”…
4 tică răbdare... Şi vreau să accentuiez încă
După mai multe investigaţii, Grişa a
fost mutat în altă secţie chiar în după-amia-
za aceleiaşi zile. Părintele Constantin a ră-
mas iarăşi de unul singur şi chiar s-a bucu-
rat. Fiindcă îi place singurătatea, dar să nu
fie... chiar singur. Să audă o pasăre cântând,
o vită cum îşi spune păsul pre limba ei, un
tropăit de potcoave care să-i amintească
de... „mândrul Decebal ce mulţi duşmani
învins-a de jos şi de pe cal”.
A doua zi părintele s-a trezit odată cu
zorii... Sau poate înaintea lor... Sfinţia Sa
şi-a mai frecat ochii, a mai fluturat din cap
de câteva ori, pentru a lua contact cu rea-
litatea. S-a ridicat din pat. S-a apropiat de
geam şi, mulţumind lui Dumnezeu că şi azi
i-a îngăduit să vadă lumina zilei, s-a pus cu
coatele pe pervaz şi aştepta să vadă prima
rază a soarelui. Afară era senin şi linişte, ca
în dimineţile din Rai. Soarele şi-a raportat
prezenţa la şapte şi douăzeci şi una... Era
luna lui faur... „Ce frumoasă este grădina
Ta, Doamne”, şi-a zis sfinţia sa, urmărind
cu atenţie apariţia proaspătului venit.
Pe uşă a intrat doamna care a fost şi
acum două zile pentru cardiografie... De
data asta era de una singură... Doctoriţa
şi-a pus aparatul de diagnosticare pe o
taburetă trasă mai aproape de patul prea-
cucernicului şi cu mişcări încete şi sigure
a prins a-i fixa câte o perehe de cleşti la
mâini şi la picioare. Asistenta nu se gră-
bea. Părea obosită şi indispusă. Părintele
a încercat să-i schiţeze doctoriţei portretul
lăuntric… Pare o femeie deşteaptă şi cu
coloană vertebrală. I-a plăcut pătintelui
replica pe care i-a dat-o oaspetelui venit
la Grişa. Faţa-i bălaie venea în contrast cu
părul negru, legat într-o cosiţă ce se legăna
deasupra umerilor, în dependenţă de miş-
cările capului.
După ce doamna Raisa (aşa o chema pe
fată) a pus la loc aparatul de diagnosticare,
părintele Constantin s-a interesat, dacă acel
tânăr răutăcios şi arogant, fiul lui Grişa, s-a
adresat ori ba şefului de spital.
– Păi, vorba bine cunoscută: „Lupu-şi
schimbă părul, dar năravul ba” a constatat
asistenta cu o calmă indignare.
– Şi şeful ce a zis? a întrebat părintele
curios.
– Azi la orele 17:00 suntem chemaţi.
– Doamnă, vin şi eu, că am fost de faţă...
– Lăsaţi că mă descurc de una singură, a
precizat femeia, fluturând colegial cu mâna
dreaptă şi apoi a tras uşa după ea.
Părintele Constantin a oftat, apăsat de
indignare, şi a rostit: „Suntem un popor, ca-
re-am fost conduşi mai bine de treizeci de
ani de nişte tâmpiţi, care n-au avut curajul
să adopte nişte legi care să-i determine pe
cei de alt neam să ne înveţe şi să ne respecte
limba!”
...A zis părintele cu glas mare, dar l-a
auzit doar uşa, geamul, pereţii şi tot mobili-
erul din salonul 7.
5 spre ieşire. Pe coridor Grişa i-a spus fiului
Era ora cinci... Şi era vineri... Raisa Va-
silevna (aşa îi zic mulţi dintre colegi, dar
şi dintre cei internaţi), numai ce a ajuns în
anticameră. A întrebat-o pe secretară dacă
este administratorul.
– Vă aşteaptă...
Andrei Olaru este medicul-şef. Pare să
fi ajuns în imediata apropiere a vârstei de
60 de ani. E de statură mijlocie şi cu o con-
stituţie fizică pe măsură. E bălan, cu faţa
rotundă, iar părul pare a fi poleit cu aur.
Cred că e unul din cei mai blonzi bărbaţi
din centrul Basarabiei. La vederea Raisei
Vasilevna, s-a ridicat în semn de respect şi
i-a propus să se aşeze. Şeful e foarte politi-
cos cu toată lumea. Şi în mod deosebit, cu
subalternii, mai cu seamă cu reprezentante-
le sexului gingaş. A întrebat-o de sănătate,
de copii, de serviciu – n-a pomenit de cau-
za invitaţiei la birou. Era trecut de sfertul
academic, când privind la ceasornicul de pe
perete, a constatat:
– Petiţionarii, văd eu, îşi permit să se
reţină...
A urmat o tăcere de câteva minute. O
tăcere întreruptă de o bocănitură în uşă. Au
intrat cei trei cu plângerea. Andrei Olaru a
fost şi cu aceştia foarte politicos, după care
i-a rugat să-şi expună nemulțumirea şi în
formă verbală. A început fiul lui Grişa. Şe-
ful asculta cu privirile ancorate într-un pa-
har de plastic plin cu pixuri de mai multe
culori. Asculta, şi cu miscări lente rotea în
mâini o „sfidetelistvo rojdenia” de culoare
roşie-închisă. După un timp, după ce tână-
rul a terminat să-şi verse necazul, Andrei
Olaru a trântit demonstrativ adeverinţa de
naştere pe masă. A oftat, şi un pic mâniat, a
început să pronunţe sentinţa:
– Va să zică, aşa: domnul vrea să fiţi as-
pru pedepsită pentru manifestări şoviniste,
naţionaliste, extremiste, xenofobe, naţiste.
Chiar n-am ştiut că în colectiv avem şi o
şovinistă. Cum se poate aşa ceva, doamnă?
La pandemia asta cu covidul, şovinismul
şi alte extremisme ne mai lipsesc? Ruşine,
ruşine şi iar ruşine, a accentuat Andrei Ola-
ru, măsurându-l din cap până-n picioare pe
tânărul plângăreţ.
– Dacă asta vă este atitudinea, pot să
plec? N-am ştiut că şi dumneavoastră cre-
deţi că e o ruşine şi e şovinism, rasizm, să-
ţi vorbeşti limba ta în casa ta... a zis Raisa
Vasilevna vădit supărată parcă nu atât pe
cei trei plângăreţi, cât pe şeful care a luat
o atare poziţie. Şi să le ceri şi celor de alt
neam, prăpădiţi pe meleagurile noastre, să
ne respecte...
– Puţintică răbdare, doamnă... Puţin-
odată, că e ruşine, a rostit şeful pentru a
cincea oară acest calificativ, oprindu-şi pri-
virile pe feţele pline de satisfacţie ale celor
trei. „Aha, vasăzică ei înţeleg româneşte”,
şi-a zis Andrei Olaru. E ruşine, e ruşine, a
continuat medicul-şef. Chiar e o nesimţire,
domnilor, să vă comportaţi nepoliticos cu
o doamnă de o frumuseţe rară, aşa cum e
Raisa Vasilevna, a trecut brusc vorbitorul
la un ton aspru, dar cu zâmbetul pe buze.
Cine vă credeţi, domnilor? Unşii lui Dum-
nezeu? Trăiţi de o viaţă aici şi vă permiteţi
un dispreţ obraznic faţă de băştinaşi şi de
limba lor! Voi, ruşii, aţi călcat în picioare
toate canoanele bunului simţ. Pe tot întinsul
fostului Imperiu. Peste tot aţi semănat ură,
discordie, teroare... Peste tot aţi dus sărăcie
şi mizerie, şi războaie. Aţi trezit şi conti-
nuaţi să treziţi nerespectul a milioane de
oameni de pe glob... Ruşine, Ruşine! Vouă
vă spun, domnilor, s-a adresat Andrei Olaru
celor trei, care se uitau nedumeriţi unul la
altul şi la mai marele biroului de la etajul
doi al spitalului raional.
– O să depunem o petiţie şi la Ministe-
rul de resort, a anunţat fiul lui Grişa într-o
română impecabilă.
În loc de răspuns, Andrei Olaru a tuşit
uşurel de două ori în pumnul mâinii stângi,
a zâmbit, a luat adeverinţa cea ponosită de
ani şi a prins a citi din ea.
Abia acum, Raisa Vasilevna şi cei trei
au aflat că Andrei Olaru e, de fapt, Andrei
Cortolov. E de naţionalitate rus şi e născut
în Rusia. A venit în Basarabia la sfârşitul
anilor ’60. Pe când n-avea nici doi ani. Pă-
rinţii lui au decedat şi el a fost crescut de
o familie de moldoveni cu numele Olaru.
După ce a făcut aceste dezvăluiri, şeful a
rugat-o pe secretară să facă cinci cafeluţe,
care în câteva minute au şi fost înfăţişate
administratorului. Andrei Olaru a cerut de
la secretară şi cinci păhăruţe a câte 50 de
grame. A scos din sertarul mesei o sticlă
frumos ornamentată, a turnat în păhăruţe
şi i-a îndemnat pe toţi să se apropie. Fiul
şi nepotul erau porniţi să refuze categoric,
Grişa, însă, printr-o înclinare bruscă a ca-
pului spre masa şefului de spital, a înfrânt
rezistenţa celor doi.
– Raisa Vasilevna, sunteţi de o altă con-
fesiune decât cea ortodoxă, dar să ştiţi de
la medicul-şef al acestui spital, că 50 de
grame de pălincă de Bihor sunt un medica-
ment minunat.
Cam sfioşi, dar toţi cei patru invitaţi
s-au apropiat de birou. Au luat într-o mână
cincizeaca şi în cealaltă cafeluţa. Au cioc-
nit, iar Grişa, a exclamat:
– Trăiască România Mare!
După ce au băut tăria, Andrei Olaru a
luat şi un gât de cafea, constatând:
– Nu există oameni răi, este educaţie
proastă... Dar, bună parte dintre noi, ruşii,
oare când am fost educaţi prost?
Şi cei trei, şi Raisa Vasilevna, au pornit
şi nepotului:
– Para, para izbavitsea ot şovinisma...
(E timpul, e timpul să ne debarasăm de
șovinism.)
Nr. 41 (4022), 20 octombrie 2022 Literatura şi arta 5
P e c ă r a r e a s t r â m t ă a p o e z i e i
Alina IURCHIN din departele ochilor închişi,
visători, ce se zbat în galopul braţelor.
iar întunericul se aprindea
în ceasul nerostit şi ameninţător
Ea parcă e un tunet, ea parcă e un cor
De glasuri ce acuză, pătrunse de durere...
Dar se depărtase,
Şi-ntre noi o lume-ntreagă
Pe lângă miile de elemente gramaticale rănite
şi cu un pluton de silabe amputate,
Tresar imaginând hăţurile clipelor doar boala de dor îmi cerea alinare Parcă se lăsase... complimentele şi verbele rămase
depăşind trupul, în poezia în care mor Prinde viată iarmarocul, pe lista de rezervă
principalul vinovat că nu s-a dăruit inimii. împingând bolovanul de dor.
Ciprian VESTEMEAN nu capătă niciun statut…
Până şi ea trimite mesaje, bâlbâind ceva Tot mai mult se-ncinge, Vastul meu poem în proză
în neînţelesul meu.
Biografia unui poem Eu încerc să-mi prind norocul,
Dar nu-1 pot ajunge,
trimis pe front pentru reîntregirea limbii
a suferit grele pierderi
Episoade Am lăsat cerul neînceput
Şi atunci mă rog de strune
Înapoi s-o strige –
întorcându-se sub forma unui haiku de
nerecunoscut...
şi pârguit ca pentru închinare.
Toate ce voiam a-i spune Ce putem face legat de
În primul episod Emoţiile erau de neabătut,
În cântec le strânge. aceste elemente gramaticale afectate?
inima dar nu aveau suflet pentru cuvinte,
Memorii, bocete?
urcă şi coboră în ritm alert. căci erau negre şi albe
Şi a inimii chemare Prin aspectele menţionate
Fără a o încuraja, şi limpezi pe dinăuntru şi calde,
Trece-n note fine, limba noastră va părea istorie!
dintr-o dată ca lacrimile înnodate de sete.
Iar arcuşul tot tresare, Pentru a nu se întâmpla aşa ceva
a evadat în adâncul inimii tale, Mă opream bătrână la aceleaşi poteci,
Ca inima-n mine... putem încadra elementele gramaticale
bătând îndrăgostită neschimbaţi, paşii, urmărindu-mă
afectate de această criză,
de tine, cu biografia unui poem din care nu
E atâta cer albastru rămânând, mai pleci.
Gloata-ntreagă clocoteşte
Şi... înghite fata.
în rândul materialelor reciclabile...
şi eu sfârşind
Atâta primăvară în armonia lor.
Stă vioara şi boceşte –
Parcă-i vinovată.
Muza
Atâta Dumnezeu
Coboară În episodul următor,
Paraschiva CĂRBUNAR Muza mă poartă cică pe cărarea strâmtă
În verdele pământului doar inima mea nesfârşită Emilia STAJILA a poeziei
Şi al sufletului
Ning
te acompania. Omagiu Luceafărului Cum scriu eu? (aşa spune ea), printre pietre şi bolovani,
Am fost donatorul de parcă e sărită de pe linia literaturii
Florile de măr
Pe cărarea Învierii
îndrăgostit poeziei Noaptea curge pe dealuri ca un râu că astfel îmi dă sarcini de altă natură…
de fiecare suflare, Scriu ascultând o muzică celestă, Uitaţi, domnilor, mut bolovani din drumul
Iar ploile spală ai simţit oare? Cum plouă peste lume meu,
dar mă simt ca în infern…
Legea veche Şi-n suflet e pustiu, Să-mi fac loc…!
cu Dante.
Cum să nu te îneci Cum să scriu astfel…?
În narcişi şi liliac Melinti MAXIM Iar valurile vremii se sparg;
Sub raza luminii îţi scriu
O soprană mă prinde strâns
„Ce tot dondăni acolo, a intervenit muza!
de gâtul inflamat,
Cum să nu fii Om Pe-al timpului catarg. Şi a continuat:
mă ridică până-n stele, la muze.
În atâta cer albastru „Crezi că metaforele se măsoară în opinteli
În vid mă sărută…
Şi atâta Dumnezeu... Şi chiar dacă timpul după cum muţi tu bolovanii aceia dintr-un
Simt cum notele cântului ei
Mă-nfăşoară în uitare, îmi dansează pe buze. loc în altul?
Îmbrăţişaeză-mi sufletul Dorul de tine, în suflet s-a aprins Cine te pune să-i urneşti din loc?
Apoi îmi asaltează limba
Cu liliacul înflorit. Am înţeles divina ta chemare Am spus eu să faci aşa ceva?
Am o gură melodioasă, de privighetoare
Când aripa Îngerului m-a atins. Dar nu mai pot respira din cauza unui DO Ai memorie!
Vineri agăţat de mărul lui Adam. Eşti lucid!
Gândul ţi-e sau nu la mine?
Valul vremii fruntea îmi sărută Înghit un întreg portativ şi mă salvez!
Vinerea
îşi cere cuminţenia ei
Să-mi aducă alinare;
Codru-ţi cântă... îţi cântă
Din nou pot asculta îngerii…
Ce! Am murit?
Degrabă va-nflori Mai ales că ai mâinile libere…!
Pe cine interesează că pui scrierea înaintea
şi liniştea durerii. Doina cunoscută,
Plâng frunzele cu mine pe cărare.
Iar? brebenocul... bolovanilor
sau după ei când este vorba de poezie?
Vinerea
Poezia se alcătuieşte în suflet şi în gând
şi soarele s-a retras,
şi a plâns. Cresc zorii pe umerii mei
Călător de-a-şi fi… Degrabă va-nflori brebenocul rebel,
Iar cerul oţelit va naşte un soare nu căutând spaţii fără legătură cu aceasta?
Şi Dumnezeu? Şi din noianul de cuvinte, ramuri cresc; Şi va topi gloanţe, oribil măcel, Dacă doreşti ajutoare de alt fel
Ţi-am scris nişte versuri
Oare ce făcea Îşi varsă lacrima, floarea de tei Învăţând noua libertate să zboare. ce te opreşte să chemi pe cineva,
şi-mi spuneam:
Dumnezeu... Şi tot la tine, Luceafăr blând gândesc, Spicul imnuri va cânta-n apus, însă
„Ferice de tine, poezie!
Vinerea? Ochii-ţi mari prin ramuri îi zăresc! Alungând orice vrajbă şi foame spunând sau făcând altceva fără legătură
Tu poţi călători,
Viaţa ta poţi ajunge în mâinile ei… Din poporul ce nu s-a supus, cu poezia

Zăvorâţi
Ca cei din Ninive
Să ne punem pe creştet cenuşă
Şi lacăt gurilor
Să ne priponim gândurile de Cruce
Şi poftele să le batem în cuie
Să-l rugăm pe Ieremia
Să ne închidă geamurile ochilor
Şi zăvorâţi pe dinafara păcatului
Să rămânem singuri
Şi dezbrăcaţi de grija cea lumească
Să scoatem seminţele răului
Rămase din fructul neascultării
Adânc încolţite în pământul bun
Arat de Hristos
Şi poate atunci să vină
Îndurarea divină...
Adrian George ITOAFĂ
Dacă noi ne unim
sufletele
Dacă noi ne unim sufletele
timpul ne va fi acelaşi
orele ne vor fi oră
secundele – secundă
şi-am trăi în acelaşi timp
de două ori
jumătatea mea cu jumătatea ta
până ne separăm sufletele
să rodim
ca apoi să ne unim sufletele
timpul ne va fi acelaşi
orele ne vor fi oră
secundele – secundă...
Se întâmplă să nu-ţi
văd ochii
Se întâmplă să nu-ţi văd ochii
când marea pătrunde-n privirea ta
înceţoşată de alge,
dau fuga-n adânc să clătesc fericirea,
aşezând-o pe culmea speranţei.
Îmi pari de aproape că vii
ca un smochin
Ce credinţă ai, creştine,
Slabă, mare, mijlocie?
Crezi în soartă şi destine,
Şi în falsă prorocie?
Viaţa ta-i ca un smochin,
Care nu aduce roadă,
Ochii poartă câte-un spin,
Al păcatului cu roaba.
Ce răspuns vei da tu, oare,
Lui Hristos-Mântuitor,
Căci nu ceri deloc iertare
De la Viaţă-Dătător?
Cum vei sta atunci tu, oare,
La o masă cu Hristos?
Ce răsplată va fi oare,
Pentru trai fără folos?
Fugi mereu de la Hristos,
Te ascunzi tu în zadar,
Ştiu, că fructul e „gustos”,
Te ascunzi ca un tâlhar.
Nu vorbeşti prin rugăciuni,
Nici cântări duhovniceşti,
Gura-i plină de minciuni,
Fapte bune nu-ţi doreşti.
Hai, trezeşte-te îndată,
Domnul bate-acum în poartă.
Tu primeşte-L pe Hristos,
Că să-ţi fie de folos.
Tu vei renaşte cu Hristos,
Vei trăi mai luminos,
Viaţa-ţi capătă valoare,
Iar iubirea-i ca un soare –
Arde, luminează tare...
Inima-şi găseşte locul,
Căci iubirea schimbă totul.
Rodica ONIGA
E doar încercarea
Iubite, urăsc rana din suflet,
care o să-mi sfâşie trupul
şi o să existe mereu în mine.
Aşa gândesc când sunt singură.
Această zi de exil îmi desenează
în inima hârtiei o linişte necunoscută,
fără spaţiu, rătăcită.
Îmi închipui cum e acolo unde eşti tu,
zâmbetu-mi trist se agaţă de gânduri ciudate.
Nu este zâmbet, ci doar încercarea
de a mă furişa de ceea ce mă doare.
Mă rostogolesc în amintiri de poeme,
sortită să port aripi de ceară,
când tu erai departe odinioară,
Lacrima ce mă ridică
De ce oare cântecul frunzelor
Mi-a atins sufletul zbuciumat;
Mi-a aprins dorul de sat,
De oameni, de tot ce am lăsat!
De ce păsările cântă în codru înverzit,
De ce râurile-n valuri frământă
Al lumii dor nemărginit?!
Unde-i oare cântecul acela de demult,
De-al cărui frumuseţe vântul a tăcut;
Unde-i oare cântecul acela, plăpând atrăgător
Din al clipelor fuior,
Din murmur de izvor,
De-al cărui frumuseţe
A lăcrimat pe cer un nor!
Gândesc ades la anii care,
Ca frunzele pădurii, dorurile-mi legănau,
Şi după voia vântului se întorceau;
Dar anii şi zilele curg... şi curg
Potrivindu-şi cărarea spre amurg
Cu un ecou prelung... prelung!
Cum să-i mai ajung?!
Din obrazul cerului pică
Lacrima ce mă ridică!
Dorin CÂRCHELAN
Amicii uitaţi
Când în casă e-ntuneric,
şi afară-i vremea nopţii,
Ne-amintim de lumânări,
ca de nişte-amici uitaţi,
Şi privim în focul lor
ca-ntr-o lacrimă cu toţii,
De miracolul luminii
bucuraţi sau întristaţi.
Timpul zboară, parcă-ar arde
în aceste mici văpăi,
Ceara albă lăcrimează,
clipele unind în şir.
Şi aceste lumânări,
pân’la ultime scântei,
Pentru noi ard în tăcere
al vieţii lor scurt fir...
Nu fiţi indiferenţi!
Indiferentă e o piatră de pe drum.
Tu cazi, murind de sete, ei însă ce îi pasă?
Indiferent e focul ce-ţi arde a ta casă
Şi totul ce-i mai drag preface-n negru
scrum.
Indiferentă e o stâncă-n largul mării,
Când nu mai ai puteri cu apele să lupţi.
Ea va păstra tăcere, iar tu ai să asculţi,
Cum valuri vin şi vin din plaiurile zării...
Nu fiţi indiferenţi! E straşnică tăcerea,
Când cineva aşteaptă o mână de-ajutor.
Să fii atinsă
şi strânsă cu gingăşie de ea,
poate chiar în braţe
precum o făptură iubită.
Tu o poţi vedea
cum ochii îţi sorb cuvintele,
îi poţi simţi mirosul şi te bucuri…
Poate primeşti chiar şi-o sărutare.
Ce n-aş da ca acum
tu să fii un trist poet
şi eu o poezie…
de dragoste!”
Petru IACOB
Toamnele
Simt că mă înghite toamna,
Cum în zid fu prinsă Ana,
Pentru-a-şi întregi destinul,
Ca să-şi facă viaţa plinul.
Doamne, ce se face-n lume,
Când şi ea parcă apune?!
Oare-aş fi eu bun de piatră,
De-o fi să mai fiu odată,
Să revin cândva în lume –
Nu importă cu ce nume,
Şi râvni-voi la vreun rost,
Când voi şti că... am mai fost?!
Toamnele ne tot învaţă,
Cum să trecem demn prin viaţă,
Cum să ne lăsăm veşmântul
Să ne curăţim cu vântul,
Să-ndurăm şi suferinţă
Năzuind la... pocăinţă.
Episod
Intonam la o vioară o baladă tristă
Şi... dosea o domnişoară
Lacrimi în batistă...
Intuiam că-mi este dragă,
Pătimind urgii şi grele sodoame.
Pământul o altă vară va naşte
Cum n-a fost pe meleag asuprit
Şi fiecare om va ajunge la Paşte
Făr’ de cătuşe, total dezrobit.
Nici cerul şi nici glia nu cer oseminte
Cum nici noi nu am cerut un chin,
Rugăm măcar un loc pentru morminte,
Cât mai departe de neamul meschin.
Toţi sunt sătui de bezna purpurie!
Capul plecat un nor îşi doreşte,
A-ncărunţit de scârba timpurie
Care de veacuri îl tot urmăreşte.
Degrabă va-nflori brebenocul rebel
Şi vom sorbi aroma dulce-a libertărţii,
Arborând în suflete câte-un drapel
Al liniştii râvnite şi al demnităţii.
Ning anii...
Ning în continuu anii peste noi
Cu povara grijii ce ne curmă,
Transformându-ne în triste ploi
Ce conteneşte clipa de pe urmă.
Suntem neaoşi ai harului divin
Când lupta bate-n pieptu-mbătrânit
Şi ne curăţim cu-n lung suspin,
Amintindu-ne de unde am pornit.
Curg versuri peste fila ruginită,
Oftează sufletul cu vremea-n unison,
Iar viaţa cu durata ei finită
Ne trece peste Styx sau Rubicon.
Vasile Dan MARCHIŞ
Încercarea
cea mai grea
Gramatica e plină de nevoi
Gramatica nu-i poveste
Între limba noastră şi o limbă străină e război
Ici cuvinte materne nimicite
mai încolo cuvinte străine rănite
Gura mi-a devenit un spital de cuvinte...
e doar o cacealma în acest sens…
Virvarii GHEORGHIŢĂ
Trenul vieţii
Urcăm cu toţii în trenul vieţii
în ziua care ne-am născut,
porneşte fetele, băieţii,
cu trenul spre necunoscut.
Neştiutori la ce ne aşteaptă,
fără bagaje ne aşezăm,
lângă părinţi, care ne îndreaptă,
spre ‘naşu’ să ne botezăm.
Biletul nostru are un nume,
care devine creştinesc,
vagonul nostru-i plin de lume
cu oameni care ne iubesc.
Începem să adunăm bagaje
de la părinţi, fraţi şi surori,
umplute bine cu mesaje
de la ai noştri profesori.
În tren avem un loc anume
ce de-nainte-i rezervat,
e locul nostru în astă lume
în trenu-n care am urcat.
Uşor, uşor, se accelerează
Şi trenul vieţii merge tare,
iar anii trec şi ne tratează;
cu bun, cu rău, pe fiecare.
Urmează gară după gară
în care trenul se opreşte,
unii urcă, alţii coboară,
aşa cum este – creştineşte.
Călătoria este fireşte
şi bucurie şi durere,
dar facem tot ce-i omeneşte
să o petrecem cu plăcere.
Biletul este numai dus
fără întoarcere fiind,
să mulţumim Celui de Sus:
iubind, iertând şi dăruind.
Multe întrebări avem cu toţii:
În care zi? În care seară?
Vom coborî din trenul vieţii:
În care loc? În care gară?
E viaţa noastră trecătoare,
o ştim cu toţii, dar uităm,
să facem fapte iubitoare,
să dăruim şi să iertăm.
 6 Literatura şi arta
Titu MAIORESCU: model sau antimodel? (I)
În opinia lui Paul
Cernat, „Maiorescu
promovează, în spiritul
iluminismului literar,
«progresul societăţii
româneşti prin tole-
ranţă şi ştiinţă», critica
maioresciană respinge
deopotrivă revoluţionarismul ori nostalgiile
reacţionare în favoarea progresului gradual”
(Dicţionarul general al literaturii române,
M-O, ed. a II-a, Bucureşti). Prezentându-se ca
o sinteză de organicism estetic, evoluţionism
social istoric şi relativism pragmatic, ea îşi gă-
seşte principiile în realitatea concretă, refuzând
schemele şi normele prestabile. Acest fapt i-a
asigurat o posteritate prodigioasă şi impunerea
cu statut de canon literar naţional.
Printre principiile doctrinare ale filosofiei
luminilor se enumeră primatul raţiunii,
considerată de Kant „deviză” a acestei
mişcări de idei şi conceptul de „progres”
care nu „doar cunoaşterea”, ci şi civilizaţia
şi morala. Criticul face, în 1883, un tablou
fenomenologic, dovedind că progresul
spiritual şi evolutiv-psihologic şi educativ
se face din fază în fază, prin „specii ale
evoluţiei” care pot fi diferite înlăuntrul
aceleiaşi generaţii şi printr-o mişcare a pă-
rerilor de la o generaţie la alta.
În siajul lui Montesquieu, al lui Les-
sing şi al Iluminiştilor enciclopedişti
francezi D’Alambert şi Diderot vorbeşte
despre un anumit mod de cunoaştere care
să nu-şi propună definirea adevărului, ci
obţinerea lui.
Comentând felul în care se desfăşoa-
ră viaţa intelectuală a tinerelor popoare şi
formele esenţiale de evoluţiune prin care
trece progresul până la aşezarea lui defini-
tivă, deduce, extrapolând cercetarea şi în
starea actuală a culturii din România, că
o nouă concepţiune ‒ fie în ştiinţă, fie în
politică, fie în literatură ‒ trebuie să depă-
şească condiţiile patriotice şi să fie izvorâ-
tă din entuziasmul curat al autorului şi să
se recunoască în noutatea sa relativă acel
chemat de bună-credinţă impersonală,
care acordă o valoare permanentă ca unei
produceri esenţiale a chiar naturii ome-
neşti” (Critice, op. cit., II).
Impunerea unei noi forme sau idei în miş-
carea intelectuală a unui popor va întâmpina o
prima înfruntare de rezistenţă din partea „mul-
tora sau tuturor” şi va trebui să stea deasupra
şi în afară de orizontul lor. În faza a doua apa-
re totuşi recunoaşterea din partea „inteligenţei
minoritare a timpului”, iar în cea de-a treia ea
ajunge în capetele oamenilor eminenţi, căci
anume în lumina discuţiunii cu aceştia are loc
prin „cumpănirea argumentelor întemeierea
adevărului”.
Filosofia ultimelor secole a căutat să con-
figureze nişte definiţii exhaustive, desăvârşite,
legi, concepte şi construcţii conceptuale, teze
şi formulele fundamentale. Ernst Cassirer ne
convingea de faptul că toate formulele cultu-
rale culminează în cunoaşterea absolută fiindcă
„doar aici spiritul obţine elementul pur al exis-
tenţei sale, Ideea” (Filosofia formelor simboli-
ce, Piteşti, 2000).
Titu Maiorescu distinge, în mişcările cul-
turale, aceeaşi orientare spre atingerea Ideii, în
formule mai clare, esenţializate.
Ideea parcurge un drum sinuos spre „cu-
noştinţa oamenilor eminenţi”, spre „succesul
definitiv”. „Orice adevăr, conchide criticul, este
o formulare mai clară a regulilor nestrămuta-
te, care sunt însuşi fundamentul universului,
şi corespunde direcţiunii veşnice a inteligenţei
C E ATA A L B A S T R A P E VA L E A C U T R E S T I I
Pe valea Răutului, la Băhrineşti, flăcările toam-
nei răzbesc prin mii de pori din albastrul cerului.
Gheorghe Pânzaru, directorul societăţii agricole
„Sorforjar” SRL îşi gravează în suflet începutul zi-
lei de muncă şi se bucură de vremea frumoasă. Mai
are încă atâtea de făcut! La moment pe ordinea de
zi a lucrărilor agricole e recoltarea porumbului şi a
sfeclei de zahăr. Timpul îi grăbeşte pe agricultori,
deoarece glia îşi potriveşte straiele de iarnă. Voie-
vodul ţarinei, cum îi zice lumea directorului Pânza-
ru, recunoaşte că anul ce se scurge a fost un răstimp
plin de încercări – cu nelinişti şi nopţi de nesomn.
Dar gospodarul e mulţumit de realizările obţinute
de colectivul pe care-l conduce. El cuprinde cu pri-
virea zarea fumurie, unde camarazii săi atacă lanu-
rile de porumb şi sfeclă de zahăr.
– Am parcurs un an nefavorabil din punct de
vedere climateric, dar eforturile la creşterea şi re-
coltarea în termeni optimi a culturilor agricole de
log cu Nicolae LUPĂCESCU, agronom zonal al Societăţii de Producţie „Moldo-
vară au justificat pe deplin străduinţele plugarilor,
ne relatează Gheorghe Pânzaru, plăcut surprins de
realizările obţinute. Am adunat la timp rodul de pe
cele 420 de hectare de grâu, 186 – de orz şi 620 hec- 200 de hectare cu orz. Plugarii îşi amplifică zi de zi sunt urmaşii demni ai strămoşilor geto-daci, destinul
tare de floarea soarelui. Fiecare hectar însămânţat cu silinţa ca până în pragul iernii să contureze temeinic cărora ţinea de visul lor sacru de a vindeca pământul
aceste culturi ne-a bucurat cu 3100 kg de grâu, 3300 baza recoltelor viitoare – aratul celor peste 1,5 mii de cu parfumul florilor de câmp cosite odată cu grâul.
kg de orz şi 2100 kg de seminţe oleaginoase. Acum îi hectare de teren arabil şi fertilizarea semănăturilor.
dăm zor la recoltarea celor 100 de hectare de porumb Iar la iarnă întreg colectivul va frecventa seminarul zaru am auzit de la mulţi săteni, îndeosebi de la
şi 177 hectare de sfeclă. Sper că în câteva zile meca- de aprofundare a cunoştinţelor agrotehnice – e de la proprietarii de terenuri, care şi-au încredinţat co-
nizatorii noştri cu combinele nemţeşti John Deer şi sine înţeles: numai înarmaţi cu cunoştinţe vor putea tele răzleţe colectivului agricol „Sorforjar”. Anul
Fend vor raporta încheierea campaniei de recoltare... stăvili intemperiile naturii...
Dar grijile ţăranului nu se sfârşesc niciodată. La
ora actuală, paralel cu recoltarea, băhrineştenii gră- demonstrează cu satisfacţie sala de instruire de la fă- tuit cu câştiguri bune – 600 kg de grâu, 150 kg de
besc semănatul culturilor de toamnă. Până la mo- ţarea gospodăriei, unde mecanizatorii vor continua seminţe de floarea soarelui, 50 kg de zahăr, 200 kg
omeneşti spre întinderea cunoştinţelor şi spori-
rea binelui general. Tocmai acel element imper-
sonal în chiar momentul concepţiunii noii idei
îşi arată acum valoarea sa adevărată” (ibidem).
Amintim şi în acest context că Eminescu e
în discursul său epistemologic o fiinţă căutătoa-
re de adevăr, impunându-se printr-un „patos al
veracităţii” (Al. Zub) şi prin câteva definiţii cu
caracter aforistic. În afară de versul citat „E me-
nirea-mi adevărul/ Numa-n inimă să-l caut”, re-
ţinem dintr-o însemnare manuscrisă: „Adevărul
e stăpânul nostru, nu noi stăpânim adevărul”.
Cioran stabileşte, în Schimbarea la faţă a
României, că un al doilea jalon canonic central
al epistemologiei româneşti este Titu Maiores-
cu, primul fiind Heliade Rădulescu.
„Obsesia Occidentului a fost, în viziunea
autorului, marea noastră fericire. Păcatele libe-
ralismului au fost răscumpărate de furia moder-
nistă care a lansat România artificial în lume,
asigurându-i integrarea substanţială”. „Fondul”
nostru dinamic şi cu o direcţie determinată tre-
buia să asimileze valorile străine, dându-le o
altă configuraţie decât cea de caricatură.
România, puternică şi modernă, trebuia să
recunoască „formelor” un dinamism care nu se
găsea în acel fond. „Junimea, cu teoria ei re-
acţionară a culturii româneşti, specifica Cioran,
ar constitui o viziune profesională a României:
„Când compari elanul inconştient şi reformator
al lui Heliade-Rădulescu ce s-a «compromis»
şi cu atâta zel pe toate terenurile, imitând şi in-
ventând, îndemnând şi construind cu luciditatea
rece, distantă şi paralizantă a lui Titu Maiores-
cu, atunci eşti obligat a recunoaşte că primul
este o piatră unghiulară a României, pe când ul-
timul un profesor mare şi onorabil, pe care me-
moria naţională îl va înregistra, cu timpul, tot
mai înspre periferie” (Emil Cioran, Schimbarea
la faţă a României, ed. a IV-a, 1993).
Cioran găsea superioare eforturile eliadeşti
pentru schimbarea limbii şi filosofia îndoielni-
că, multilateralitatea confuză şi en-gros-ismul
cultural al juminismului, ca şi al sămănătoris-
mului şi altor isme retrograde.
Noica era, însă, de părere că nici Heliade-
Rădulescu, nici Maiorescu n-au fost înregistraţi
de spiritualitatea românească la periferie.
Argumentul-cheie al lui Noica este acela că
Gheorghe PÂNZARU, directorul societăţii „Sorforjar” din Băhrineşti, în dia-
va-zahăr”, în timpul inspectării direct în câmp a silozurilor de sfeclă de zahăr
ment câmpenii au însămânţat 451 hectare cu grâu şi
Directorul-adjunct al societăţii, Oleg Galan, ne oferite în arendă societăţii lui Pânzaru s-au căpă-
Conceptul epic
Maiorescu este o personalitate excepţională, el
fiind eminamente „un om de cultura şi aspiraţia
către universalitate” (Constantin Noica, Istori-
citate şi eternitate, Bucureşti, 1990).
Această personalitate cu forţă iradiantă în
epoca sa şi mai târziu, devenită în mod firesc
canonică, se configurează pe un stil Maiorescu,
a cărui dominantă era, conform lui Lovinescu,
claritatea latină (în scriitură, în oratorie, în dis-
cursul filosofic). O altă componentă distinctivă
este „legătura dintre idei”, de care vorbeşte în
Despre progresul adevărului … amintit, gene-
ralizată programatic în conceptul „relaţie” (a se
vedea şi observaţia lui Paul Cernat în DGLR):
filosofia este văzută ca o ştiinţă a relaţiei, psiho-
logia ca ştiinţă a relaţiei reciproce despre repre-
zentări, logica drept ştiinţă a relaţiei concepte-
lor, metafizica drept o ştiinţă a relaţiilor dintre
gândirea logică şi conceptele de întrebuinţare
curentă. Să adăugăm că în această pri-
vinţă Eminescu se raliază lui Maiorescu,
prin convingerea că totul este relaţie.
Spiritul filosofic, învederat şi ca
spirit filosofic-ştiinţific în prelegerile
de istorie a filosofiei (menţionat ca ata-
re de Ion Ianoşi), chiar dacă nu are un
caracter sistemic, obţine formă genera-
lizată în articolele critice, în dezbaterile
şi rapoartele academice, în discursurile
parlamentare, cel puţin în obişnuinţa de
a se referi la modul de gândire din di-
ferite epoci, la categoriile filosofice, la
‒ să zicem ‒ lumea interioară (într-un
sens apropiat de „omul inferior interior”
dantesc), la spaimele iraţionale (viaţă/
moarte, timp, destin, noroc/ nenoroc, vo-
inţă, catalepsie, înfrânare, acestea notate
prin echivalenţele germane Hemmungs
şi Starrkromf, alienare, în special cu re-
ferire la Eminescu, frică, angoasă, răb-
dare/ nerăbdare, „chin”, „simţul realită-
ţii vieţii”, „plixis, pasiune, simţământ,
cugetare, „emoţii năbuşite”, „conştiinţă
năbuşită”).
Urmărind linia ondulatorie a stări-
lor sale de spirit, a crizelor, combinaţi-
ilor sentimentale, dramelor sufletului în
Jurnal şi Corespondenţă de la „punctul
zero” notat ca atare la punctele de vârf,
Eugen Simion stabileşte o concordanţă/
neconcordanţă între acestea şi oscilările perso-
nalităţii intelectuale, între omul „slab” şi dupli-
citar (cu mască) şi omul „tare”. Totul se supune,
însă, unei voinţe de ordonare a destinului şi de
sistematizare a personalităţii intelectuale, de
construire a unui sistem etic şi filosofic sau cel
puţin cultural (îndemnurile la a fi filosof, prac-
ticant al filosofiei ca „ştiinţă divină” rămânând
sporadice).
Spiritul romantic, manifestat tumultuos în
adolescenţă, spiritul olimpian impus mai târ-
ziu, spiritul decadent de om bătrân dezabuzat,
pătruns adânc de „plixis” din ultimii ani, nu
adumbresc voinţa de fier dominantă axată pe
disciplină nemţească („până la manie”), pe raţi-
une şi momentele când „omul este la înălţimea
personalităţii sale” (dovadă fiind, printre alte-
le, scrisoarea dramatică adresată lui Gheorghe
Eminovici sau acea de o demnă afecţiune către
poet, după ieşirea lui din criză).
El a devenit o instituţie (or, instituţia func-
ţionează după legi stricte”), un critic de hotare
(care n-a voit să se coboare la etajele de jos ale
literaturii), un logothet, un „antrenor spiritual”
(cf. Noica), şi, însfârşit „mitul pe care literatu-
ra română l-a impus: „Mitul Maiorescu. Omul
deciziilor capitale” (Eugen Simion, Ficţiunea
jurnalului intim, III., Diarismul românesc, Bu-
cureşti, 2018).
Acad. Mihai CIMPOI
studierea profundă a teh-
nicii moderne procurată în
ultimii ani. Lecţia vremu-
rilor vitrege de azi oame-
nii câmpului au învăţat-o
prea bine. Dar e regretabil
când eforturile unui colec-
tiv se dovedesc a fi, până la
urmă, neglijate de tot soiul
de afacerişti care încearcă
să procure pe bănuţi pro-
ducţia crescută cu atâta tru-
dă. Crudă realitate!...
Vocaţia de agricultor
priceput, filtrată în simţul
de organizator înzestrat,
relevă semnele de preţuire
de către săteni a talentu-
lui lui Gheorghe Pânzaru.
Bravul gospodar face do-
vada că membrii societăţii
agricole pe care o conduce
Cuvinte frumoase la adresa gospodarului Pân-
acesta, deşi foarte secetos, proprietarii terenurilor
Nr. 41 (4022), 20 octombrie 2022
Refracţii poetice
VIRTUTEA IDILEI BUCOLICE
Numele lui Victor Voinicescu Soţski este prea puţin cu- vara căruntelor toamne”,
noscut (spre deloc) în peisajul cultural-artistic din România, Dorohoi, Editura Prospexi,
deşi artistul basarabean are şi cetăţenie română. ���������
Poate ca- 2021 – graţie unui prieten
reva să fi văzut vreunul din filmele în care renumitul actor care nu l-a uitat, Doru Po-
a interpretat roluri de neuitat. În „Poienile roşii”, de pildă, goreanu. Este o carte a de-
în care interpretează rolul jurnalistului Andrei Gruia, alături plinei maturităţi; aş spune
de Svetlana Toma (inegalabila „ţigancă” din excepţionalul chiar cu soarele coborât uşor
„Şatra”; care a rulat şi la Bucureşti) sub bagheta fabulo- de amiază – susţinut fiind
sului regizor (şi poet!) Emil Loteanu – Studioul Moldova nu doar de vârsta biologică
Film. Ori în „Lăutarii”, în care joacă alături de fratele a autorului, ci mai ales de o
său, specialul actor Mircea Voinicescu Soţski, de alţi mari anume nostalgie ce cutreieră, poetic, ca o boare, paginile
interpreţi: Valeriu Cupcea, Dumitru Caraciobanu, Mitică actualului volum. O tematică bogată, cu reflecţii profunde,
Hăbăşescu – sub fermecata bagetă a aceluiaşi Emil Lo- de la dorul de locul natal la dorul de iubita găsită, pierdută,
teanu. Alte roluri strălucite, în alte filme importante, reali- căutată, peisaj de toamnă-n suflet şi afară, timp încărunţit
zate la Studioul Moldova-film: „Singur în faţa dragostei” de poveri ştiute şi neştiute, singurătate, poate pe undeva şi
(împreună cu fermecătoarea actriţă Maria Sagaidac) după un sentiment de vină – toată această paletă de un cromatism
romanul lui Aureliu Busuioc, în regia lui Gheorghe Vodă; sever palpită între cele două coperţi, de-a lungul a şapte ani
„Un ofiţer de rezervă”, regia Ni- de creaţie: 2014-2021.
colae Ghibu; „Vreau să cânt!”, Dar să aduc câteva ar-
împreună cu compozitorul Eu- gumente poetice acestor
gen Doga, în regia lui Valeriu Je- consideraţii tematice. Aş cita
reghi; „Semnături în amintire”, chiar poezia care deschide car-
împreună cu excelentul actor rus tea – „Mărturisire”: N-am as-
Vladislav Dvorjetski, regia Ni- cuns / Că graiu-mi este mumă /
colae Ghibu. Dar şi în filme ale Şi lumina ţării – părinte vene-
altor studiouri: „Dacă vrei să fii rat! / N-am minţit / Că neamul
fericit”, rolul unui pilot indian, cu străbunii / Este steagul meu
în regia lui Nikolai Gubenko – adevărat”… (Zborul aminti-
Mosfilm; „Servindu-ţi patria”, rii…).
rolul unui agent secret afgan, Ca un vrednic urmaş dac
în regia lui Latif Faiziev – Uz- al lui Decebal, cel născut şi
bek-film; „Un răsărit pe Gange”, cioplit în stânca ţării, poetul
alături de frumoasa actriţă dă seama despre crezul lui:
indiancă Mirza Katyaium, regia „Din a stâncilor mărire…” –
Latif Faiziev – Uzbek-film. Cu moto: Din a stâncilor mărire/
acelaşi talent şi aplomb a jucat ochii dacilor privesc… De la
şi în teatru: Romeo, în „Romeo această înălţime se adresează
şi Julieta”; Harap Alb, în „Harap poporului său, imperativ şi cu
Alb” – ambele în regia lui An- durere: Poporul meu, nemâ-
drei Băleanu, pe scena Teatrului ngâiat de soartă, / Nu te lăsa
Naţional din Chişinău. minţit de vorbe dulci! / E ora
În anul 1986 are loc un im- când destinu-ţi stă la poartă, /
portant hiatus existenţial: Victor E clipa să alegi unde te duci!//
Voinicescu Soţski se autoexilează Tu eşti stăpânul vechiului
la Paris. Unde nu scapă de statu- pământ; / Ţi-e ţara-n cumpănă
tul de auslander. Ani grei de trai şi jocu-i crunt… („Chemări în
şi o voinţă enormă de-a învăţa flacăra iubirii”). Dar, cu mâh-
limba franceză. nire, trebuie să constate: În pri-
Când a fost convins că totul virile săracilor bătrâni / Jalea
e-n ordine, cu gândul la scenă, s-a prezentat la un interviu. cuibărită a ţării noastre-i – / Căci de mult pierduţi printre
După câteva cuvinte, e întrebat de ce origine este. Pentru că: străini / Plâng feciorii lor de dorul casei… („Dacă doru-n
„Vorbiţi perfect, dar vă trădează o muzicalitate ce nu scapă piept mai bate”).
unei urechi franţuzeşti”. Furios, poate şi puţin dezamăgit Anotimpul toamnei vine tot cu gândul acasă, la mama:
(nu uită că este un auslander! – şi, desigur, tratat ca atare) Vine toamna, mamă, uite-o, vine! / Florile din câmp se
abandonează luminile rampei. Îi vine, însă, în ajutor o altă veştejesc… / Câte vor mai fi fără de tine? („Vin toam-
lumină: Poezia. nele…”).
Scrisese din tinereţe (şi „basarabeanul” este născut tot Vin toamnele – şi cu ele vin iubirile: mai vesele, în
poet!) dar uitase (poate doar amânase) versul, în favoarea amintire; duios-întomnate, în prezent. Mă scald în fulgii de
replicii dramatice. Acum, Poezia venea să-l ajute; poate zăpadă / Să-mi pierd păcatele lumeşti – / Cum să te ador,
chiar să-l salveze. Îşi varsă năduful şi speranţa în limba să nu te vadă / Nici ochii stelelor cereşti?... („Suflet de
dulce eminesciană. Scrie, în paralel, în limba lui Lermon- zăpadă”). Trist plouă-n luna lui octombre / De parcă plâ-
tov, pe care o ştia la fel de bine (după studii universitare nge vara după noi, / Se pierd privirile în foşnetul de umbre/
la Chişinău, studiase şi cinci ani la Institutul de Teatru din Răscolind sufletul în amândoi… („Amândoi”). Şi, totuşi:
Moscova). Încearcă şi-n franceză – şi constată că metafora Cu ceru-n mişcarea ce vine / Şi turma de nori în ispită / Mi-i
baudelaire-iană îl ascultă. Editura Litera din Chişinău îi dor şi mi-i teamă de mine / Când gândul te-atinge, iubită…
publică, în anul 1998, volumul de o exuberantă gingăşie („Când gândul te atinge…”).
„Cântecul lăstunului”. În 2004, Editura Lyceum din Chişinău Închei acest florilegiu poetic cu o delicat-amară poezie
îi publică volumul „Evanescenta miezenopţii oră”. Scris în închinată lui Eminescu (şi, prin el, sorţii multor creatori):
trei limbi – română, franceză, rusă – nicio poezie tradusă S-a stins Poetul / Sorbindu-şi ultimul pahar… / În ochii lui
dintr-o limbă în alta; toate în original – volumul constituie topitu-s-a Luceafărul / Din ceru-ncremenit de noapte… /
afirmarea deplină a talentului său poetic. A urmat, în 2008, S-a stins poetul / Răstignit de realitate / Şi-n a sa cosmică
volumul „Lumini şi umbre”, Editura Biodova, Bucureşti- singurătate / Fugarele vise îi sfâşie pieptul… / Din adâ-
Chişinău – jocuri de speranţe şi împliniri, tandreţe, melan- ncul misteriosului abis / Ne curg lumini din lumile de-
colii discrete. În sfârşit, în 2010, aceeaşi editură, Biodova, apoi: / Chemările Poetului ca-n vis / Sunt mute de orgoliul
îi publică antologia „101 poeme”. Urmează o lungă pauză, din noi… / S-a stins Poetul / Sorbindu-şi ultimul pahar…
cu ştiri sporadice. / În ochii lui topitu-s-a Luceafărul / Pe ceru-ncremenit de
Dar iată că, după zece ani, vreme în care laboratorul noapte. („S-a stins Poetul”).
poetic a lucrat continuu şi frenetic, Victor Voinicescu Soţski Ion ANDREIŢĂ
ne vine în întâmpinare cu o excelentă carte de poezii: „Po- pălmaş cu condeiul
DECORUL TOAMNEI
de porumb pentru fiecare cotă...
Preocupat de noianul de griji în gos-
podăria colectivă, directorul îşi aminti că
trebuie să meargă la o consfătuire de pro-
ducţie lărgită a raionului Floreşti, la care
vor participa şi conducătorii de societăţi
agricole. Aceştia urmau să raporteze situa-
ţia la zi a recoltării culturilor târzii, precum
şi aratul, semănatul. Conducerea raionului
(preşedinte – Ştefan Paniş) ţine riguros în
vizor situaţia din agricultură.
Stăpânul gliei pleacă la raion, dar
când trece podeţul râului, el de fiecare Directorul-adjunct, inginerul Oleg GALAN,
dată opreşte maşina lângă malul cu vadul verificând tractorul Valtra de producţie finlandeză
năpădit de trestii. Răutul e râul copilăriei după o reparaţie de rutină
sale. Domnul Gheorghe admiră lunca în-
cărunţită în mângâierea soarelui zgârcit tă străfulgeră cugetul stăpânului: „E semn de vreme
de toamnă, şirurile de cocori în văzduhul senin şi bună, aşa că trebuie să cărăm din câmp cât mai ur-
această constrângere optică îi face inima să cânte de gent rădăcinile din silozuri la vagoane. Cei de la fa-
bucurie... Însă afecţiunea cea mare el o poartă pentru brica de zahăr din Cupcini m-au rugat ieri să forţăm
ogoarele lucrate ca la carte de şoimii săi, camarazii transportarea sfeclei...”.
de credinţă – agronomul Gheorghe Nintuş, meca- La marginea satului patronul intră pieptiş în bez-
nizatorii Alexei Volontir, Mihai Movilă, Andrei na vâscoasă a orei târzii. Sub cerul toamnei calea i-o
Revenco, Vasile Onofraş, Ion Iacoban, Andrei asaltau nucii falnici, rătăciţi pe aleea nopţii încâlcite.
Băran, Yurie Manea. Aceşti eroi ai vetrei străbune, Stăpânul se minună de tăria lor încă verde, ba chiar
prin osârdia lor, schimbă faţa pământului, asigurând ispiti în destinul semeţilor fraţi linii de tangenţă cu
belşugul ţării... propria ursită. Aşa şi el, un bărbat voinic în floarea
Ziua scurtă de octombrie se călători repede. La vârstei, rătăceşte uneori în lumea asta înnegurată, ur-
întoarcere, în amurgul serii, patronul întrezări printre gisită de nelegiuitori de toată mâna... Dar soarele
genele lungi de stuf din lunca râului bahna acoperi- din ochii lui Gheorghe Pânzaru nu-şi schimbă ascen-
tă de o ceaţă albăstrie. Sub voalul catifelat al ceţii, siunea niciodată. Şi el zâmbi tainic dus cu gândul la
Răutul e stânjenit, parcă şi-ar ascunde nudul ca o cei de acasă...
femeie împlinită. În aceeaşi clipă o sclipire plăcu- Andrei MOROŞANU
Nr. 41 (4022), 20 octombrie 2022

Îndrăgostit de istorie,
Literatura şi arta
Vasile PÂRVAN:
7
140 de la naştere FĂ CE-ŢI PLACE! CUVINTELE DE TAINĂ

preistorie şi antichitate Se spune că

Marele istoric, arheolog, epigrafist şi
publicist-eseist a avut o viaţă scurtă, doar
45 de ani, dar plină de conţinut. A fost
şeful şcolii de antichitate din România,
membrul mai multor importante congrese
şi societăţi de istorie din lume, academi-
cian.
S-a născut la 28 septembrie 1882 în
Huruieşti, Bacău, într-o familie modestă:
a fost primul copil al învăţătorului Andrei
Pârvan, „cu înaintaşi răzeşi în Basarabia”,
şi al Aristiţei Chiriac. La naştere a primit
numele cunoscutului unchi, filosofului
Vasile Conta.
Urmează şcoala primară la Bereşti şi
liceul în cadrul Colegiului Naţional Ghe-
orghe Roşca Codreanu din Bârlad, după
care este student la Universitatea din Bu-
cureşti, Facultatea de Litere şi Filozofie,
printre profesorii săi fiind şi Nicolae Ior-
ga. În anul 1904 are o bursă din „fondul
Hillel” în Germania şi urmează „cursuri-
le a trei universităţi”, din Jena, Berlin şi
Breslau, învingând pe parcurs „probleme
materiale şi de sănătate”, a obţinut titlul
Doctor cum laude cu „lucrarea Naţiona-
litatea negustorilor din Imperiul roman”,
la universitatea din Breslau, în 1908, cu
profesorul Conrad Cichorius, scrisă în lim-
ba germană, „considerată de specialişti ca
unul dintre cele mai bune studii despre dez-
voltarea comerţului în antichitatea clasică”.
rului său universitar Ioan Bogdan, în scurt
timp începe Primul Război Mondial, tânăra
familie se refugiază la Iaşi, apoi la Odesa,
unde Silvia moare la naşterea copilului. La
capitolul destin sau soartă anticipăm un pic
prin a aminti că şi dispariţia prematură a
marelui arheolog, în cam 10 ani, a survenit
în urma unei suferinţe cronice de apendici-
tă şi nu a putut fi salvat.
ologice, dintre care cel mai important este
cel de la Histria şi a publicat numeroase
studii, rapoarte arheologice şi monografii,
cuprinzând un material documentar vast,
valoros şi util”. Se consideră că directo-
rul Muzeului Naţional de Antichităţi, ge-
niul său, dragostea de istorie, capacitatea
uriaşă de a munci, dar şi starea precară
de sănătate nu a dat randamentul ştiinţi-
fic scontat, adică „proporţiile relativ re-
strânse ale operei sale se explică prin: 1.
intensa activitate organizatorică a acestui
şef de şcoală şi 2. ariditatea şi lipsa de in-
formaţie a zonelor pe care şi-a concentrat
activitatea”. Mircea Gheorghe considera:
„Getica făcea parte dintr-o proiectată tri-
logie pe care marele savant nu a mai reuşit
s-o termine. Aceasta trebuia să fie urmată
de o altă lucrare, Dacia romană şi apoi de
o a treia, Protoistoria slavilor. Postum a
apărut lucrarea neterminată Dacia. Civili-
zaţiile străvechi din regiunile carpato-du-
nărene, care ar fi făcut parte din trilogie,
dacă Vasile Pârvan ar fi avut răgazul să o
dezvolte. Tot acolo mai aflăm că „obiec-
tivul fundamental al trilogiei era analiza
procesului de formare a poporului român
prin sinteza daco-română şi prin asimila-
rea slavilor şi a altor alogeni confruntaţi cu
o românitate rurală puternică”, ca apoi să
conchidă „Teza lui era limpede: romanii
au prins rădăcini prin ocupaţiile agricole şi
fiecare are lo-
cul său pe lumea
aceasta. Fireşte
că sunt momen-
te în care nu ne
regăsim pe noi
înşine, în care
avem impresia că
ceea ce facem nu
este neapărat cea mai bună variantă. Ni-
mic mai adevărat. Este foarte important
să ne dăm seama ce vrem de la noi. Ştiu
că e greu, dar eu vorbesc din experien-
ţa mea. Vedeţi voi, de mic am ştiut ce
vreau, dar am avut clipe în care mi-am
pus întrebări, în care m-am gândit dacă
drumul muzicii este cel potrivit pentru
mine, chiar dacă cei din jurul meu îmi
spuneau că am talent.
Am avut clipe în care-am zis că re-
nunţ, că nu pot parcurge trepte atât de
serioase şi că n-am nici o şansă. Clipe în
care frica mă acapara şi aveam impresia
că nu sunt bun de nimic sau nu voi reuşi
vreodată să pot transmite arta mea, sim-
ţirea mea, talentul meu, oamenilor. Nu
a fost deloc aşa. Eu nu sunt o poveste
despre succes, să ştiţi. Eu sunt o poveste
despre muncă, perseverenţă şi încredere
în sine. M-am încăpăţânat să-mi arăt mie
în primul rând că visele nu sunt în van.
M-am lovit de atâtea uşi închise. Am dat
de greu când îmi imaginam că am reu-
şit puţin să scot capul la lumină! Dar nu
m-am lăsat! Asta e şi ideea.
Atunci când, cu ardoare, credem în
ceva, e bine să ne ţinem de crezul nostru,
oricum ar arăta şansele. Desigur, nimic nu
vine din ceruri. Nu se poate să ai parte de
ceva, fără să depui efort, fără să te implici,
fără să dai de greu! Văd mulţi oameni bla-
zaţi şi mă doare sufletul şi-mi dau seama
că nu sunt cum ar vrea să fie şi poate de
aceasta au adunat frustrări! Dar dincolo de
ele, niciodată nu poate să apară nimic din
senin, din iarbă verde!
Şi mai ştiu ceva. Mai ştiu că atunci
când nu te simţi confortabil cu ceea ce
faci, la modul general, cu profesia, cu dru-
mul ales, este bine să laşi baltă totul şi să-ţi
vezi de visuri. Indiferent de vârstă sau de
statut social. A fi împăcat cu sine nu ţine
nici de meserie şi nici de banii pe care-i
ai sau nu-i ai, credeţi-mă pe cuvânt! Nu
există profesii bune sau rele, există doar
oamenii care le înnobilează sau le murdă-
resc. Există doar demnitate. Iar asta impli-
că, fără doar şi poate, muncă şi seriozitate.
Credeţi că eu v-aş scrie azi dacă totul ar fi
fost roz, ca-n filmele americane? Nu!
Nu e greu să atingi culmi, e complicat
să te ţii de ele, să le faci să meargă mai de-
parte, să ai perseverenţă, să faci sacrificii şi
cel mai important, să-ţi placă ce faci! Chiar
dacă dai cu mătura, munceşti în fabrică, la
magazin, eşti pensionar sau casnic, artist
sau om de afaceri, trebuie să ai un motiv
pentru care să te trezeşti dimineaţa, dincolo
de familie şi de cei din jur! Trebuie să-ţi dai
seama că însemni ceva pentru tine şi pentru
cei din jurul tău! Poate că sună ca un dis-
curs motivaţional, dar nu e! Asta e realita-
tea şi la asta ne supune viaţa. Ne lasă să ne
dăm singuri cu capul de tot felul de proble-
me, să facem alegeri şi să avem încredere în
noi, oricum ar arăta situaţia!
Ce vreau să vă spun, dincolo de orice,
este faptul că e important să avem stimă
de sine şi să nu ne fie ruşine cu ce sun-
tem, cu ce facem şi nici cu visele noastre.
Dacă vrei, întotdeauna se poate. Sigur că
sunt mulţi care citesc acum şi vor spune
că vorbesc în dodii, că şansele sunt doar
pentru unii. Nu-i aşa, iar eu sunt cel mai
bun exemplu! N-am avut prea multe şi mi-
am dat seama la un moment dat că dacă
vreau să fac ceva pe lumea asta, cu muzi-
ca mea, e nevoie să sparg orice barieră şi
să cred cu încăpăţânare! Şi-am muncit cu
sânge, am plâns, am râs, am suferit şi ia-
tă-mă aici! Editorialul meu nu este despre
cum să reuşeşti, ci despre cum să fii fericit
făcând ce-ţi place! Sigur că sunt mult eta-
pe de parcurs, dar cea mai importantă este
voinţa! Şi nu lăsa pe nimeni să-ţi spună că
nu-i aşa! N-au dreptul acesta!
Paul SURUGIU (FUEGO)

Fereastra de frunze aramii

Scrie şi publică în presa timpului: de-
butul său a avut loc în 1900 la Noua revistă
română. Colaborează cu Convorbiri lite-
rare, Voinţa naţională, Tribuna poporului,
Luceafărul… Semănătorul, Neamul româ-
nesc, Viaţa românească, Gazeta generală a
învăţământului…
A fost mai întâi profesor la Universita-
tea din Bucureşti, apoi membru corespon-
dent al Academiei Române, 1910, instituţie
unde devine titular în 1913. După care, în
1919 a fost profesor de Istoria antică şi la
Universitatea din Cluj-Napoca, a predat şi
la Sorbona.
Anul 1913 este şi anul când se căsăto-
reşte cu Silvia Cristescu, nepoata profeso-
Şeful şcolii de antichitate, Vasile Pâr-
van, „În scopul rezolvării problemelor le-
gate de istoria Daciei a organizat o serie de
săpături sistematice, îndeosebi în staţiunile
arheologice din a doua epocă a fierului”, în
baza cărora „a scris Getica, 1926 – cea mai
importantă lucrare a sa – o vastă sinteză
istorico-arheologică, prin care a readus în
prim planul cercetării istorice rolul politic
şi cultural al daco-geţilor”.
Un mare îndrăgostit de istorie, preis-
torie şi antichitate, de „istoria civilizaţiei
greco-romane”, savantul Vasile Pârvan,
„preocupat îndeosebi” de obiectul pasiunii
sale, a „organizat numeroase şantiere arhe-
au format o comunitate puternică, pe care
venirea altor neamuri nu a putut să o dis-
loce”.
A fost vicepreşedinte, apoi secretar ge-
neral al Academiei Române până la decesul
său din 26 iunie 1926. Nicolae Iorga avea să
spună: „Nu se va găsi nimeni care să uneas-
că darurile cele adunate în cel care aşa de
repede părăseşte o glorioasă carieră…”
Cei interesaţi pot veni la biblioteci, in-
clusiv la Alba Iulia, să consulte literatura
lăsată de marele istoric şi arheolog, pot
vizita pe Net site-ul oficial pentru a se do-
cumenta.
Elena TAMAZLÂCARU
CONFIDENŢE
Toamna-i ca o butucănos dintr-un trunchi de copac răpo-
casă părintească pes- sat, mai e aprinsă o lumânare. Care se zba-
te care au asfinţit te să supravieţuiască, printr-o ultimă respi-
vremurile. Pe prispa raţie. Lumina ei vlăguită conturează doar
căreia, rezemat în- palid o fotografie decolorată. E poza unei
tr-un dor, se aşază veri pierdute şi ale cărei amintiri veştede
Soarele gârbovit. Şi aproape că s-au topit.
căruia tâmplele i-au În cuiburile din streaşina acestei toam-
încărunţit. Iar felina- ne nu mai zboară nicio aripă. Nici măcar
rele nu demult vărati- de înger. E linişte ca într-o biserică aban-
ce din sâmburii ochilor abia îi mai pâlpâie. donată. Unde icoanele s-au scorojit atât în-
Iar de la o fereastră, cât o gură de sobă, cât sfinţii nici nu mai pot fi recunoscuţi şi
a acestei toamne, chipul zbârcit al unei ti- în care doar Dumnezeu se mai adăposteşte
nereţi îmbătrânite priveşte cum o nostalgie din când în când. Atunci când vrea să fie
e purtată tura-vura, aidoma unei frunze, pe singur!
braţe de vânt. Cântările din vară au amuţit! Numai
E iarăşi miros de rugină prin curtea croncănitul întunericului mai răzbate, ca
Miraj de toamnă
spre zăpezile care vor fi să pună voal mi-
resei frigului. Şi care vor fi să o conducă
la altarul din gheaţă nu peste mult timp.
Gemetele viorii răzleţe se rezumă, deo-
camdată, să şoptească. Parcă de teamă să
nu spargă tăcerile din curtea toamnei. Şi
să nu izbească în fereastra acesteia, să nu-i
tulbure somnul.
În fereastra în care apusul mai ruginiu
ca niciodată se înfăţişează ca într-o oglin-
dă, se arată şi sufletul mohorât al unui nor.
Care stă să se lovească de pământ într-o
ploaie neîncetată. Pe fereastra toamnei se
preling nuanţe de gri şi un semiîntuneric
apăsător. Dar totul se va sfârşi odată cu pri-
ma zăpadă. Atunci când flori de gheaţă se
vor aduna în buchet pe fereastra pe care,

O PRIETENIE PESTE VREMI toamnei, prin copacii dezbrăcaţi de ver-

Сu ocazia Festivalului internaţional
de poezie „Grigore Vieru”, desfăşurat re-
cent, vreau să notez câteva rânduri despre
prietenia lui Grigore Vieru şi a lui Victor
Teleucă. La sfârşitul anilor `50, când s-a
căsătorit Victor Teleucă, i-a avut ca in-
cultură, care chiar „Cultura” se intitula, şi a condus-o cu cinste
şi demnitate. Tot el n-a atins pe nimeni cu o floare. Tot el, a lăsat
literaturii noastre una din cele mai substanţiale cărţi de poezie –
„Piramida singurătăţii”.
Theodor Codreanu a definit foarte exact profilul poetic, scrii-
toricesc al lui V. Teleucă. Mă gândeam că Theodor Codreanu este
de, la picioarele cărora au plâns şiroaie de
frunze din cupru. Şi care s-au strâns pre-
cum în albia unui râu fără nume ce se re-
varsă spre lacuri izolate.
În odaia toamnei, pe o măsuţă făurită
un ţipăt ici şi colo. Dar şi acesta se dilu-
ează, în cele din urmă, într-o muzică mută.
Simfoniile de odinioară au rămas fără note.
de această dată, şi-o va revendica iarna. Iar
albul va renaşte şi va profeţi venirea Soa-
relui în primăvară.
Vioara pe care vântul o poartă pe umăr Adrian ARTENE,
şi pe care o mângâie cu un arcus imaginar director editorial
nu găseşte nici ea puterea de a „striga” în- al Trustului de presă „Gândul”, Bucureşti
Vorbitul de bine la români

Naviga Helena pe lângă

vitaţi doar pe prietenii cei mai apropiaţi, singurul scriitor din partea dreaptă a Prutului care s-a aplecat cu
soţii Grigore şi Raia Vieru. Situaţia ma- atâta dragoste şi evlavie asupra creaţiei unuia dintre cei mai de
terială în acea perioadă precară, încât nu seamă poeţi ai noştri. Mă gândeam şi la faptul că acelaşi Theodor

AIDAnova spre bibliotecă

şi-au putut permite o petrecere mai mare.
Această legătură frumoasă a durat pe tot parcursul vieţii, Grigore
Vieru fiind mereu un oaspete drag în casa lui Teleucă.
Aş dori să menţionez aici un aspect ce îl caracterizează pe Grigo-
re Vieru ca apărător al valorilor eterne, demonstrând concomitent şi
prietenia sa peste vremi cu Victor Teleucă. După decesul lui, atunci
când s-au înteţit atacurile împotriva-i, Grigo-
re Vieru în câteva rânduri a dat ripostă inşilor
care în perioada sovietică nu au avut dedicaţii
literare nici limbii române, nici lui Eminescu,
nici neamului românesc. Aceştia chiar şi po-
ezioarele şi proza antisovetică şi le-au scris...
abia peste douăzeci de ani după căderea im-
periului sovietic, aşteptând probabil indicaţii
sau dovezi că imperiul nu va mai recidiva.
Ponegrind şi persiflând, între timp, scriito-
rii merituoşi, în acest mod încercând a-şi da
importanţă în faţa generaţiei tinere care, evi-
dent, tinde spre nou şi care nu avea cum să
cunoască starea lucrurilor din perioada ante-
rioară, nici operele literare editate în anii `80.
În această ordine de idei amintim că atunci, la
16 iunie 1988, poetul Victor Teleucă publică
în săptămânalul „Literatura şi arta” (pe atunci
cu un tiraj de 260 000 ex.) poemul „Răsărit
de Luceafăr”, dedicat lui Mihai Eminescu, la
5 iulie 1990, „Mollis Davia”, o miniepopee filosofică a „moldove-
nităţii” româneşti, puţin mai târziu eseul „Car frumos cu patru boi”
dedicat limbii române, despre care menţionează Grigore Vieru mai
jos. La sfârşitul anilor `90 creează poemul „Decebal”, devenit şi li-
bret de opera naţională, muzica aparţinând compozitorului Tudor
Zgureanu. Putem oare afirma că, la sfârşitul anilor `80, nu au fost
create opere literare valoroase, atunci când acestor lucrări literare
le-au fost consacrate ample studii de către acad. Mihai Cimpoi, acad.
Theodor Codreanu, criticul şi istoricul literar Ion Ciocanu şi de mulţi
alţii? Aceste cercetări literare au văzut lumina tiparului de ani buni
în volume importante. Păcat că unii cercetători literari cu funcţii în-
alte, scriitori consacraţi nu se documentează, nu citesc aprecierile
colegilor lor despre acea perioadă.Credem că un argument în plus
despre prietenia dintre aceşti doi mari poeţi este chiar destăinuirea
poetului Grigore Vieru la lansarea cărţii „Improvizaţia nisipului” în
2006, deja după decesul lui Victor Teleucă:
„Victor Teleucă a răzbit primul. Între noi toţi, el avea la înce-
puturi cea mai largă respiraţie poetică. Atunci când noi debutam în
ziare cu poezioare de 3-4 strofe, Victor Teleucă intrase (încă în anii
studenţiei) cu poemul «Răscruce», alcătuit din mii de versuri. Tot
el era posesorul Dicţionarului Limbii Române de Lazăr Şeineanu.
Îl ţinea ascuns ca pe o comoară (chiar era o comoară!) şi numai ce-
lor mai apropiaţi prieteni îl arăta. Tot el, în generaţia noastră, a fost
cel care a dedicat primul un tulburător poem limbii noastre. Tot el
a fost primul poet căruia cenzura i-a spintecat o carte, omiţându-se
din ea poemul «Ciocârlii basarabene». Tot el, în generaţia noastră,
a fost cel care primul a devenit redactor-şef al unei publicaţii de
Codreanu a scris o carte cutremurătoare despre drama Basarabiei,
cunoscând profund fenomenul literar de la noi, cunoscând pro-
fund şi viaţa politică şi mă mai gândeam că un asemenea mare căr-
turar şi mare îndrăgostit de această palmă de pământ, Basarabia,
dacă se apleca cu aceeaşi dragoste şi seriozitate, să zicem, asupra
literaturii armene sau georgiene, a fenomenului politic armean
sau georgian, armenii şi georgienii l-ar fi pur-
tat pe braţe. Dar el, fiind şi unul dintre marii
modeşti, nu numai mare cărturar, iată că vine
de la Huşi, studiază, deşi are atâtea planuri
mari şi mici. Mă uit ca la un fenomen: când
reuşeşte să predea şi la un liceu şi să scoată
atâtea cărţi, în primul rând, cărţi mari despre
Eminescu, drama vieţii lui Eminescu, Bacovia
şi atâtea alte cărţi?
Victor Teleucă a fost primul nu numai în
generaţia noastră, ci primul scriitor basarabean
postbelic căruia i s-a tăiat o carte. Da, el nu s-a
bătut niciodată cu pumnul în piept. Nimeni nu
ştie. V. Teleucă a avut o carte spintecată după
ce a apărut tirajul întreg pentru poemul intitu-
lat «Ciocârlii basarabene». Ei bine, tot tirajul
a fost dat la cuţit. Deci a fost primul scriitor
care a pătimit din pricina cenzurii. V. Teleucă
a scris primul poem dedicat limbii române de
o frumuseţe rară. Da, poemul în prima vari-
antă se numea „Limba moldovenească”. Pentru că nimeni, nici
chiar eroii de azi care au apărut ca ciupercile după ploaie, care
ştiţi foarte bine, tăceau chitic, n-au avut pe atunci nimic. El a scos
primul poem dedicat limbii, după aceea am venit noi. Victor Tele-
ucă ca redactor al revistei «Cultura» a avut un mare curaj, publica
lucruri de curaj, care pentru vremurile celea erau de curaj, pentru
care a pătimit. Astăzi par nevinovate. Făcea zeci de drumuri la Co-
mitetul Central unde era chemat. Şi vă dau un exemplu din creaţia
mea. Eu am publicat un poem «Ocheanul». În anii ʼ60, nu uitaţi,
sub Bodiul. În anii ʼ60, cu ocheanul pe toate le măream, măream
valurile Prutului, până când mă temeam să intru în ele, măream
căpiţa de paie, până vedeam cum respiră spionii. Teleucă a avut
curajul să publice versurile, pentru care a pătimit. Atâtea lucruri a
publicat. El a fost un disident. Poate, unicul scriitor. Vreau să-i văd
pe acei care-l învinuiesc şi-i aduc acuze, unde sunt romanele lor?
Un roman de sertar, unde e el? Unde e o nuvelă de sertar? Nu am
văzut-o. Unde e o piesă de sertar? Nu am văzut-o. Unde este un
eseu? Nu l-am văzut. Unde este un poem? Nu l-am văzut. L-am
văzut la V. Teleucă. Încă nu am citit toată cartea. Dar am citit eseul
zguduitor „Car frumos cu patru boi”, dedicat limbii române. Iată
un poet care nu s-a bătut cu pumnul în piept, dar a lucrat în tăcere,
la masa lui de scris. Păcat că la noi, la români, un om este lăudat
numai după ce moare, în timpul vieţii poate că s-ar fi bucurat, i-am
fi prelungit viaţa, dacă vorbeam în timpul vieţii aşa cum vorbim
azi”. (Victor Teleucă – un heraclitean transmodern, Editura Uni-
versul, Chişinău, 2010).
Dumitru GABURA
Gândul secret
al meu în Oslo era
să dau peste un pâlc de pescari şi să-l conving
pe careva să-mi împrumute o undiţă pentru
o jumătate de oră – să încerc un pescuit în
apele nordice (evident, cineva să mă foto-
grafieze pentru reţele ori şi pentru paginile
publicaţiei noastre – dă bine la imagine)...
Nu o jumătate – două ore aveam berechet
până a ne îmbarca pe o coajă de nucă, o am-
barcaţiune pentru turişti, care să ne îngăduie
vederea capitalei Norvegiei de pe apele fior-
dului Oslo. Am depistat şi pâlcul de pescari
pe chei, dar erau descurajant de... fără noroc
– nu scotea nici unul barem un bibănaş ori
vreo scrumbie (ca să mă incite), iar în port
trona o navă de croazieră, AIDAnova, care
poate găzdui aproape de trei ori mai multe
suflete decât Titanicul ori de două ori mai
mulţi sofieni decât are baştina mea. 9000 de
suflete adică. Care pescuit? Să-ţi imaginezi
itinerarul de vis al acestei minunăţii tehnolo-
gice, să-i observi pe norocoşii pasageri aduşi
în Norvegia, care beneficiază de ghizi, pro-
gramări puse la punct, inclusiv şi nişte par-
tide de pescuit nu în oricare ape – nici urmă
de entuziasm pentru o undiţă închiriată de la
pescarii de pe chei, sărmanii de ei!
Ambarcaţiunea turistică Helena găz-
duia pe cele două punţi deschise cam 60 de
întrebători curioşi: chiar cum arată inima
Norvegiei de pe apele fiordului Oslo?...
Cele două ore de navigare demarează cu
motoare harnice, care ne desprind de debar-
cader şi ne duc – nu în larg – de-a lungul
cheiului ondulat, de-a lungul AIDEInova,
de-a lungul câtorva îngrămădiri de vase
militare (constat mitraliere şi tunuri scur-
te – sper să nu divulg secrete militare, sunt
expuse)... Motoarele, într-un moment, se
opresc, Helena alunecă din inerţie, iar ghi-
dul nevăzut anunţă radio, îndemnându-ne
să admirăm Biblioteca Publică din Oslo,
cea mai frumoasă/faimoasă bibliotecă pu-
blică din lume în anul 2021...
Vectorul tensionat al celor trei zile în
Oslo viza două biblioteci – Biblioteca Na-
ţională (cu bugetul anual de 50 milioane de
euro) şi Biblioteca Publică din Oslo. Pe cea
publică o visa îndeosebi bibliotecara Vera
Osoianu, care a depistat-o prima – în mo-
mentul când căutam Biblioteca Naţională şi
cam rătăcisem căutările (eu eram responsabil
de citirea hărţii). Un edificiu cu şase nivele,
imens cât un cartier întreg şi deschis în toa-
te accepţiile – pentru oricine, nu doar pentru
norvegieni. Am intrat şi noi, uşor surprinşi că
nu ne-a întrebat nimeni ce umblăm, ce cău-
tăm, noi seama bine să ne dăm... Am remar-
cat ascensorul deschizându-se, îngăduind la
nivelul doi intrarea unui mic cititor în... căru-
cior, condus de un tătic cu toate semnele că
nu i se întâmplă nimic ieşit din comun. Într-
un „ţarc” configurat din rafturi prudente, ci-
titori de câteva şchioape, înaintând pe brânci
de la jucării la cărţi şi invers, încercând esca-
ladarea rafturilor, nu erau „ţistuiţi” de nici o
bibliotecară ori, doamne fereşte, de nici un
poliţist... La alt nivel, într-un spaţiu aducând
a sală de lectură, dar şi a amfiteatru, tineri
cu calculatoare, sticle de apă, cafea, chifle,
alte bucate întregeau impresia de oameni la
ei acasă... În alt nivel, într-o „petală” spaţi-
ală – o întrunire domoală ori un atelier de
creaţie... Am exploatat banda rulantă repetat,
ca să traversăm pe îndelete spaţiile rezolvate
funcţional, încercând să ne înăbuşim inter-
jecţiile entuziaste cu horboţică de invidie...
La începutul itinerarului Helenei, menit
să ne ofere altă perspectivă a cetirii norve-
gienilor la ei acasă, ni s-a părut uluitor ca-
mertonul spiritual pentru delicata spunere
de sine a acestui neam scandinav.
Remarcam repetat ambiţia unui număr
tot mai mare de localităţi basarabene să-şi
edifice un blazon de nobleţe înrădăcinat –
un muzeu al satului. Formaţii etnofolclo-
rice de lume mai în vârstă şi-au aflat cuib
de petrecere frumoasă în leagăn de tradiţii
şi obiceiuri calendaristice. Atragerea tine-
rilor sensibili pentru aceste limbaje reali-
zează toarcerea firului valoros al continui-
tăţii, iar valul de festivaluri, între care cele
ale obiceiurilor de iarnă constituie cireaşa
pe tortă, e spunerea de sine a neamului ro-
mânesc, inclusiv în poligonul basarabean
românesc.
În cealaltă extremă de vârstă, copiii de-
prind mai multe adrese deştepte, între care
şcoala şi biblioteca – şcolară şi cea publică
– realizează (în unele localităţi, mai ade-
seori în centrele raionale şi în oraşe) par-
teneriate model, care implică, mai altfel,
şi familiile, dar şi administraţiile locale. În
această ţesătură sublimă, în mai multe iţe,
proiectele lansate de bibliotecile centrale
şi cele raionale stimulează creativitatea şi
parteneriatele, declanşând şi o sănătoasă
ambiţie competiţională.
Cu o zi înainte de a zbura spre Marea
Roşie, Egipt, am admirat împărţirea pâinii
de la iepure la Biblioteca pentru Copii din
Orhei. Copiii grădiniţei Clopoţel şi elevii
claselor primare de la Liceul Ion Luca Ca-
ragiale mi-au confirmat impresia deosebi-
tă cu care m-am ales după o ediţie de acum
câţiva ani a Festivalului Zilelor Creangă,
iar în plină pandemie – cinci întâlniri on-li-
ne, gospodărite timp de numai o săptămână
de această bibliotecă orheiană. O mână de
bibliotecari, educatori şi pedagogi conving
părinţii şi copiii cu motivaţii originale şi
atractive că se poate naviga luminos şi spre
bibliotecile şi şcolile unde ne devin cărtura-
rii, lumea deşteaptă pe care n-o putem îm-
prumuta din lume – trebuie să ne-o creştem.
...Ce frumos naviga Helena şi ce vise
visam când şi-a oprit motoarele în pragul
faimoasei Biblioteci Publice din Oslo! Şi
ce dor mi-era de ale noastre! Atât de dor,
încât l-am îngânat în Sonetul drumului
acasă: „Prindem trenul, prindem avionul /
şi un cer cu ploi asigurate / peste-un fiord
cu urmele spălate…/ Să nu uit umbrela şi
paltonul. // Drum spre ale noastre, drum
spre casă, /îngânaţi de Ibsen şi de Grig… /
Zilele în nord… Nu ne-a fost frig, /dar în-
cepe-aici toamna ploioasă. // Ploile de-aca-
să, ciobăneşti – / nostalgii în ceruri
legănate… / Peste nori, la înălţimi
cereşti, //răsfoind revista ori o car-
te, /prin hublou din când în când
priveşti/şi gândeşti la visele
deşarte.” (23 septembrie
2022, Oslo)
Iulian FILIP
 8 Literatura şi arta
Amintiri
Nr. 41 (4022), 20 octombrie 2022

TIMPUL FĂRĂ DUMNEZEU
Nu mai avem timp... Ci-
neva ne-a furat câteva ore
din zi – sau zile, sau ani – şi
nu mai vrea să ni le înapo-
ieze.
Cine oare? Poate noi în-
şine?
Nu ne mai ajunge tim-
pul. Alergăm grăbiţi, fugim
de colo până colo, ca fugă-
riţi de o nălucă invizibilă.
Cred că, dacă am fi în stare
să o vedem sau dacă ar apărea întâmplător de după vreun
colţ, prezența ei ne-ar tulbura şi mai mult, ne-ar strica (dez)
ordinea în care suntem deprinşi să alergăm în nicăieri.
Şi de ce ne îngrijim în această alergare? Ce oblojim
cu atâta grabă? Lutul? Dar oare putem transforma lutul în
ceva de preţ?
Ah, lutul acesta, ros de viermi, nu înţelege el că este
efemer, de fapt? Că e cenuşă împrăştiată de vânt? Nici nu
există aici, pe Pământ, e într-o trecere rapidă – primăvară,
vară, toamnă, iarnă şi dus a fost? Este important ce ajunge
acolo, sus – Acasă.
Am ajuns la o vârstă cât de cât aproape de vara vie-
ţii. Mi-a trecut nu demult primăvara şi am prins a înţele-
ge multe doruri, privesc deja viaţa prin lentila ochelarilor,
cum îmi place să spun. Să ştiţi că nu-i deloc uşor să ai pa-
tru ochi – uneori vezi mai multe decât ţi-ai fi dorit şi decât
ar trebui, sau poate asta se întâmplă numai cu mine? Poate
numai mie mi-e dat să văd cu cei patru ochi şi cu încă
unul, cel de la ceafă, ca soacra din poveştile lui Creangă.
Nu că aş fi eu mai deosebit decât alţii, nu vreau să supăr pe
nimeni, dar văd atâta incorectitudine în trăire, în compor-
tament, că zic uneori: „Doamne, Doamne, ai milă de omul
contemporan, că-i tare rătăcit!”.
Privesc tot tumultul vieţii de azi şi mă întreb: cum de
atunci, în primăvara mea, le ajungea timp tuturor? Nu ve-
deai pe nimeni zbuciumându-se: toţi se grăbeau încet, pa-
sul tuturor era moale şi vorba blândă. Gândul era acasă,
cu toţi cei dragi la o masă, şi nu prin lumea neagră. Le
ajungea tuturor puţinul de pe masă şi încă îl împărţeau şi
cu cei săraci. Mulţi au crescut la o masă de lemn rotundă şi
joasă, şi veche pe deasupra, de pe vremurile celea blânde,
când oamenii mâncau mămăligă cu borş roşu şi erau mul-
ţumiţi. Şi nimic în lume nu era mai bun ca mâncarea ceea
gătită la foc domol, aprins cu ogrinji. O masă încercată de
timp şi încărcată cu plăcinte frământate şi întinse pe ea, de
care s-au înfruptat multele generaţii care s-au aşezat, rând
pe rând, laolaltă sau câte unul, să-şi potolească foamea. Se
aşezau toţi la masă, în jurul bucatelor, multe sau puţine şi
mâncau cu poftă: care sorbea ciorba cu lingura, care îşi lin-
gea degetele de mămăligă, dar nimeni nu se uita la celălalt
cum mănâncă şi nu îl judeca, toţi erau bucuroşi că au ce
împarţi şi sunt împreună. Dar azi?
Tendinţa lumii de azi – „lume nouă”, cum se pretinde
– este să nege tot mai mult existenţa lui Dumnezeu, impor-
tanţa trăirii după poruncile Lui. Şi lumea aceasta se vrea
tot mai mult promovată, ieşită din firescul normal, adică
din firesc şi normă. Iar omul cu o trăire creştină nu mai
este privit cu ochi buni, ci din contra, ca unul demodat, de-
oarece, cred ei, nu mai este valabil să „pierzi timpul” par-
ticipând la slujba din biserică, să-ţi faci sfânta cruce, aşa
cum obişnuiau bunicii noştri, dimineaţa la trezire, înainte
de masă, după masă, înainte de începerea lucrului, după
lucru, seara înainte de culcare etc. Toată ziua viaţa omului
era însoţită de rugăciune, de parcă involuntar se respec-
ta porunca Celui care s-a jertfit pentru lume, preluată de
Sf. Apostol Pavel: „Rugaţi-vă neîncetat!” (Tesaloniceni
5:17). Astăzi totul este înlocuit de ceva nou, de top, care,
din păcate, este gol fără Dumnezeu.
Un singur exemplu: în Ucraina, lovite de rachete, ard
bisericile ortodoxe, mor fraţii, care se ucid reciproc; curg
râuri cu apele înroşite de sânge jertfelnic, vărsat fără vreun
motiv înţeles; nu plouă şi pe alocuri e secetă şi pier culturi-
le agricole, care au menirea să hrănească lumea; multe bi-
serici sunt aproape goale din cauza goanei multor oameni
după cele trecătoare… Guvernanţii adoptă legi speciale,
în favoarea umanităţii, multe dintre care, din păcate, fără
Dumnezeu.
Mi-e frică să şi scriu sau să deschid gura şi să vorbesc
despre cele care mă macină, mă rod pe dinlăuntru ca nişte
carii de ceva timp încoace. Omul nou fără omenie, omul
nou fără iubire, potrivit, de fapt, pentru epoca în care tră-
im – epoca libertinismului, veacul întunericului. Anume
acum este imperios să înţelegem că ,,Biblia nu este înve-
chită, nici modernă, este eternă” (Luther) şi numai din ea
trebuie să sorbim adevăr şi viaţă.
Şi cât de mari suntem uneori în egoismul nostru! Dar
păşiţi pragul unei biserici măreţe, împodobite ca o mirea-
să, încercaţi acolo să fiţi mari şi vă asigur că nu veţi putea,
căci acolo Dumnezeu e mare, iar noi suntem foarte mici.
Frumoasă e inima omului simplu, căci în inocenţa sa
şi spicul de grâu se smereşte când e gata să devină pâine.
Omul simplu, cum era odată, cu haine brodate, de in, cu
căciulă din blană de oaie, cu catrinţă ţesută de mâini tinere
şi harnice. Curate erau inimile oamenilor din care ne tra-
gem, curat era neamul acesta care îl cunoştea pe Dumne-
zeu, azi împrăştiat prin lume, dar care tânjeşte după Acasă.
Cei care pun accent pe partea materială a vieţii, ar tre-
bui să-şi amintească, măcar uneori, epitaful: „Nimic nu iei
cu tine, când pleci de pe Pământ/, Dar laşi ca amintire o
cruce la mormânt.”
Mi se ridică un nod în gât şi nu mă lasă să spun ceea ce
gândesc, mai ales despre oamenii din copilăria mea, care
a rămas în urmă, hăt departe, că chiar să vreau să fac cale
întoarsă pe aceleaşi drumuri şi cărări, pe care am mers îm-
preună şi la o răscruce ne-am despărţit, tot nu voi putea
Mănăstirea Lupşa, judeţul Alba
LA CEAS ANIVERSAR
de Acasă
Arta clipei oculte
niciodată. Mulţi ar fi vrut, aşa ca mine, să lase totul în pli-
nă zi caldă şi să se întoarcă pe cărările încă înfundate de Pe 17 octombrie curent de reporter, dezvăluie
zăpezi, chiar şi în cizme de cauciuc mari până la genunchi, Andrei Viziru, cunoscut jur- un eveniment ancorat
dar nimeni încă nu a reuşit... nalist, autor de cărţi, partici- într-un timp concret.
Mă gândesc apoi la mulţimea aceasta de oameni, cei de pant la mai multe expoziţii Sugestiile sale te pro-
azi, creştini parcă, dar care ajung la aşa extreme, încât îţi de fotografii, a împlinit o voacă să vezi lucrurile
pare că în goana asta a lor, s-au împiedicat şi s-au lovit rău vârstă frumoasă, dar își nu- profund, asamblate so-
de tot. Iată un exemplu: două surori gemene, fetele unei mără anii prin evenimente cial şi cultural. Astfel
femei credincioase, care toată viaţa a mers la biserică, se culturale, interviuri inedite. paleta variată conţine
ruga şi acasă, femeie bună şi curată, care le-a învăţat şi Realizările sale sunt des- perspective de a vedea
pe ele dragostea faţă de Dumnezeu şi de aproapele şi au tul de apreciate, cum e, de scriitori, întruniri ştiin-
ajuns, dragă Doamne, la vârsta când mintea ar trebui să se exemplu, cartea „Autografe ţifice, festivaluri, tabe-
lumineze, nu să se întunece, femei cu bărbaţi şi cu copii pe cer şi suflet”. Poetul Gri- re de artă – toate sunt
ajunşi la adolescenţă, frumoşi şi sănătoşi, slavă Domnului, gore Vieru exclama: „Mi se valorificate prin prisma
dar au scos icoanele din case şi crucile de la piept pentru jilăveşte inima de bucurie ontologică, un fel de
că, vezi bine, Dumnezeu şi Biserica se fac vinovaţi de ceea atunci, când răsare o carte artă ocultă. Or, per-
ce se întâmplă în lume. Doamne, apară şi păzeşte! Şi ce să cu adevărat frumoasă (…). spectiva istoriei ţine de
le faci şi cum să le explici adevărul? Eşti gata să conclu- Cartea lui Andrei Viziru momente concrete, iar
zionezi că au ajuns mari şi-s vaccinate şi libere de Dum- este un dar de suflet”. Iar dumnealui este un cro-
nezeu, de parcă El le ţinea încătuşate. Doamne, Doamne... despre volumul „Cei şapte ani de acasă sau nograf, căruia îi dorim sănătate, realizări pe
Despre unii oameni ca aceştia a zis Iisus: „Părinte, iartă-le cele şapte miracole ale copilăriei” acad. Mi- tărâmul scrierilor de cronici ale timpului ce
lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23:34). hai Cimpoi releva că omagiatul ţine cont de scot în vileag perturbaţiile de zi cu zi. Dum-
Dar ştiţi ce face Atotputernicul şi Atotmilostivul Dum- „imperativul înnoirii de mentalitate şi al sen- nealui cunoaşte misterul cuvântului viu. Si-
nezeu cu oamenii pe care îi iubeşte enorm şi vrea să-i sal- sibilizării nevoii de a ne integra într-o lume gur, că fiecare din cei care a avut prilejul să
veze? Să observaţi chiar în viaţa dumneavoastră: îi învâr- nouă, lume a dialogului multicultural, a inte- discute cu Andrei se simte recunoscător că
teşte aşa parcă pe loc, îi tot răsuceşte. Toate situaţiile din grării, europenizării şi a mondializării”. prin harul său ne rămân vocea, poezia, con-
viaţă, ce ne par întâmplătoare, le rânduieşte El ca să ne La vârsta împlinirilor îi dorim omagi- ceptele. Dumnealui le-a scos de pe foaie şi
mântuiască sufletele. Pe cel pe care l-ai amărât cumva ţi-l atului să-şi adune dialogurile ce dezvăluie le-a materializat în sunet.
trimite în cale de zeci de ori, ca să ai ocazia să te împaci cu probleme stringente, vizând cultura, arta, La mulţi ani, Andrei!
el. Acolo unde ai nedreptăţit pe cineva luându-i un lucru, ştiinţa. În palmaresul său are o arhivă ex- Victoria FONARI,
prin furt, face în aşa fel încât să ai şansa să-i întorci paguba traordinară de fotografii care, similar artei conferenţiar universitar
uneori de două, trei sau chiar de zece ori mai mult. Acolo
unde nu ai postit, face El cumva că te încearcă cu vreo boa-
lă, şi dacă e uşoară şi tu ai înţeles şi te-ai corectat – slavă ÎNTÂLNIRI DE SUFLET
Domnului, iar de nu, îţi rânduieşte El postul forţat, şi asta
nu că e aspru sau dur cu noi şi vrea intenţionat să ne pedep-
sească, ci ca să ne salveze. Roteşte drumul vieţii noastre,
încâlceşte şi înnoadă căile în aşa fel încât noi să prindem
Salvatorii sănătăţii
şansa de corectare, de reconectare la unica sursă de viaţă, Fiecare toamnă splendidă ne adună pe 8 octombrie la întâlnirea mult râvnită de toţi
unica sursă de lumină, de mântuire – Hristos. Important colegii-medici din promoţia ʽ71 a Universităţii de Stat de Medicină şi Farmacie „Nicolae
este să înţelegem acest lucru şi să nu pierdem şansele. Să Testemiţeanu”.
ştiţi că avem mai multe posibilităţi favorabile, mai ales cei După absolvire 307 medici la număr pornisem în lunga cale, motivaţi să activăm în
aleşi, chemaţi. domeniul sănătăţii. Cu regret, până la ora actuală am rămas pe linia de plutire doar jumătate.
Îngândurat, am hoinărit desculţ prin colbul arhivei La întrevederea de odinioară am trecut în revistă cele mai notorii nume ale specialişti-
strămoşilor mei, prin ponoarele şi bărăganurile din satul lor noştri din sănătate – academicienii Valeriu Rudic, Constantin Eţco (plecat în eternitate)
meu – un sat ca ieşit din poveste, o poveste de care nu profesorii Profir Rusu, Ala Laktionova, conferenţiarii Ion Tofan, Constantin Marian, Du-
mă voi despărţi niciodată, ca şi toţi ceilalţi, probabil. Când mitru Batâr, Olga Bidenkova, Larisa Zota, doctorii în medicină Larisa Potapova, Ludmila
ajung acasă, în sat (că mereu aşa voi zice – oriunde îmi va Şvedova, Ion Damaschin, Andrei Gherman – ex-ministru al Sănătăţii, şefii de secţie Ana-
fi casa, acolo mă voi simţi ca acasă, în poala bunicii, chiar tol Pânzescu, Ion Ză-
dacă a rămas doar în amintire), mă umplu de copilărie, de noagă, Gheorghe Tabac,
mirosul de mămăligă, care credeam, când eram copil, că e Lucreţia Catană, Nico-
mâncarea săracului. lae Buremechko, Vasile
Pe uliţele satului am prins să-mi plimb nostalgia şi Scurtu.
chiar s-o prind, alergând pe la toate porţile pe unde cutreie- Am discutat despre
ram cândva. Însă, aproape toate porţile sunt acum zăvorâte anii studenţiei, despre
cu lanţuri şi lacăte ruginite, încât mă apucă plânsul... vremurile de restrişte
Umblând tot aşa desculţ şi atent, de parcă călcam pe ce le trăim astăzi. S-a
cer, eram şi mai mult uimit de aceeaşi întrebare: unde se vorbit cu mari emoţii şi
grăbesc toţi? Oare cei care au trăit cândva aici, în gospo- despre viaţa profesiona-
dăriile acestea uitate de timp şi de lume, nu au avut şi ei lă, ideea principală fiind
aceleaşi necesităţi vitale? satisfacţia pe care fiecare
Mă apucă aşa o febră de toamnă, de dor, de parcă vo- a avut-o de la profesia
iam să scol morţii din morminte şi să îi strâng în braţe. îmbrățișată pe care am
Complice la toate îmi erau înserarea şi ploiţa de vară, slujit-o cu dăruire şi pro-
uşoară şi rece, ce aducea cu sine şi mai multă limpezime în fesionalism.
gânduri. Aerul acela rece de după ploaie îmi făcea nespus O jumătate de secol,
de bine şi deveneam şi mai senin, ca după o spovedanie. în pofida situaţiei umili-
Doamne, doar în ritmul rugăciunii vreau să mor, că Tu toare a medicilor şi medicinei, noi, cei din Promoţia ʼ71, continuăm serviciul de salvare a
eşti ,,Calea, Adevărul şi Viaţa’’, la Tine vreau să vin ca vieţii şi tratamentul a mii de concetăţeni. Bilanţul acestei întâlniri de suflet ne dă speranţă,
Acasă şi Tu să mă prinzi în braţele părinteşti. Facă-se Voia dar şi satisfacţie de profesia aleasă.
Ta, Doamne!... Romeo ŞCERBINA,
Vasilisk DONICĂ conferenţiar universitar

M O Z A I C D I N V I AŢA N O A S T R Ă
DESPĂRŢIRI

PLECAT ÎN ULTIMA DEPLASARE Ideea fixă a ţarului de la Kremlin

Au trecut, s-au topit în brumele lui Bru-
mărel – rapid, ca frunza-n toamnă, cele 40
de zile după care, conform tradiţiei popu-
lare, cel care a fost colegul nostru de studii
şi de breaslă, talentatul ziarist Ilie Bujor, a
plecat pe neaşteptate în ultima sa deplasare
– printre stele.
Bunul Dumnezeu, se vede, îl va întâm-
pina în Grădina Sa cu braţele deschise pen-
tru a suplini un post vacant de redactor-şef
(precum a fost, pe Pământ, ani şi ani în şir,
la „Gazeta satelor”) la o publicaţie a fermi-
erilor din câmpiile astrale. Mai rar scrib al
presei, înzestrat cu atâta har şi vocaţie, dar
şi hărnicie ca acest rob al său Ilie, pe care l-a
dăruit cu Suflet în blagoslovita de El vatră
strămoşească Cotiujenii Mari ai Floreştilor.
Între altele, pe lânga o serie de cărţi ori-
ginale de publicistică, la jubileul de 70 de
ani, Ilie Bujor i-a consacrat bastinei o mo-
destă, ca volum, dar deosebit de caldă şi du-
ioasă lucrare – „Din mahalaua Ciripeului”,
de fapt, cântecul său de lebădă. Pe parcursul
activităţii sale, de peste o jumătate de veac,
n-a avut când să se consacre prozei artistice,
îmbrăţişate de el cu aleasă vibraţie sufleteas-
că încă în anii studenţiei...
Intrat, imediat după absolvirea Univer-
sităţii, în iureşul gazetăriei, – pe care, dacă
o accepţi cu toate fibrele inimii, pe neprins
de veste te pătrunde până la măduvă şi nu
ADRESA REDACŢIEI:
„Literatura şi arta”,
str. Sfatul Ţării nr.2, cod poştal: 2009,
or. Chişinău, Republica Moldova
Tipografia „Universul” Com. nr. 1246
mai scapi de ea până îţi sună scândura, –
dânsul i s-a dedat cu trup şi suflet întreaga
viaţă. Probabil, că a fost o chemare de Sus:
practic, toată strădania lui în domeniu – fie
că a lucrat la renumitele pe vremuri organe
de presă „Viaţa satului”, „Curierul agricol”
sau „Gazeta satelor” – a fost legată de griji-
le satenilor. Ori, eroii schiţelor, creionărilor,
articolelor şi reportajelor sale din mediul
rural au stat întotdeauna în capul mesei în
activitatea sa de zi cu zi.
În contextul dat, moartea i-a survenit în
plin zbucium cotidian, găsindu-l trăgând
la plug, ca de obicei, la locul de muncă, în
Casa Presei. A plecat dintre noi ca un ade-
vărat actor – pe scena teatrului său de-o via-
ţă, Ziarul. Nu înzadar „Cuvântul de adio”
al colegilor de redacţie a fost inserat, ca să
vezi, în chiar numărul de gazetă, proaspăt
redactat de însuşi cel dispărut la început de
septembrie curent...
În aceste triste clipe, încropind zgârcite-
le cuvinte despre cel care a fost Ilie Bujor,
cu doar 40 de zile plecat dintre noi... mi-
aduc aminte (pe atunci, lucram împreună
la saptămânalul „Ora fermierului”), cum i
se adresau cele două fetiţe ale sale – îi spu-
neau, atât de gingaş, „Tăticuţu”. Şi peste
ani, când fetele i-au crescut mari, devenind
la rândul lor mămici, Ilie tot „Tăticuţu” a
rămas în Familie... Uite, că azi Tăticuţu nu
mai este...
A plecat la colegii săi de grupă – pri-
mii ziarişti moldoveni, cu acte în regulă,
care au absolvit în 1970 Universitatea de
Stat din Moldova şi care astăzi nu mai sunt
printre noi. E vorba de demnii de pomină
jurnalişti şi scriitori, care au scris o pagină
de aur în publicistica, dar şi literatura noas-
tră: Pavel Cristov, Petru Comarovschi, Va-
sile Popescu, Efim Tarlapan, Sergiu Manea,
Ion Enache, Serafim Belicov, Ion Bradu,
Tudor Colac...
Adio, Ilie, prieten drag şi coleg!
În numele camarazilor de studii –
Liviu BELÂI
Telefoane:
Redactor-şef: 022.21.02.12, 0(67)131737
Secretar general de redacţie: 022.21.02.12.
Secţia literatură, cultură, publicistică:
022.23.82.16.
e-mail: literaturasiarta1954@gmail.com
http://www.litart.press
De a aduna laolaltă toate pământuri-
indivizii cu puterea în mână „s-au opintit”
să unească reţeaua electrică a RM la cea a
Au muşcat din
meriSHORul otrăvit:
le pe unde a călcat cizma cotropitoare a UE, lucru pe care ucrainenii l-au realizat Capul comuniştilor
imperiului rus/ sovietic. Altminteri mă- în trei zile. moldoveni Vladimir
ciuca nucleară va şti de capul celor care Noi suntem paporu: Voronin, mitropolitul
nu se vor supune. Acest lucru ne vizează Care am fost contra independenţei Vladimir, ex-căpetenia
RM direct. Salvarea poate veni doar de RM; liberal-democraţilor
la Ucraina. Care am fost şi sunt contra trecerii Vladimir Filat…
Ce timpuri minunate erau înainte scrisului la grafia latină; Cred că ar fi nostim
Moldova era plină de paznici-hoţi. Care am fost contra acordării limbii ro- Ca tovarăşului Marian Ilici să i se
Activitate ca la competiţia de pescuit mâne statutul de limbă oficială a statului; acorde titlul de Cosmonaut Emerit, to-
sportiv Care am contribuit la revenirea îm- varăşului Dodon – titlul de Cetăţean de
La competiţia de pescuit sportiv parti- părţirii administrativ-teritoriale a RM în Onoare al Crimeei şi cel de Amiral Emerit
cipanţii prind peştii, îi cântăresc şi le dau raioane (circa 40); al Flotei Maritime din Sevastopol, mitro-
drumul în iaz. Care nu vom admite aderarea RM la politului Vladimir – titlul de Episcop de
Asemănător activează şi justiţia mol- UE şi va fi contra SUA vinovată de toate Onoare al Bisericii Ucrainene, tovarăşu-
dovenească. Ea prinde hoţii/ delapidato- relele de pe faţa Pământului; lui Vova Batrîncea – titlul de Cetăţean de
rii/ corupţii le cântăreşte gravitatea fapte- Care pledăm pentru menţinerea trupe- Onoare al Ucrainei, tovarăşului Aksionov
lor şi apoi le dă drumul în iazul hoţiei şi lor armatei ruseşti în Transnistria; – titlul de Cetăţean de Onoare al RM, to-
corupţiei. Care credem în atotputernicia tancuri- varăşului Carnel Popovici – titlul de Vodă
Făgaşul democratic anevoios al RM lor ruseşti; al Moldovei Mari (de la Balta până în
Timp de 30 de ani a trecut prin jungla Care pledăm pentru extinderea Novo- munţii Vrancei).
trădărilor şi ilegalităţilor. Treizeci de ani rosiei până la Prut. Ion HOLBAN
Pentru abonare în Republica Moldova adresaţi-vă: la Poşta Moldovei şi BANCUL ZILEI
MoldPresa. Abonamentele se pot perfecta şi online posta.md.
Abonamentele în România se vor face prin Asociaţia Casa Gratis Pro ANUNŢ
Deo, sponsorul săptămânalului nostru. Din cauza creşterii preţului la ener-
Contul Asociaţiei (CIF 25537930) Banca Transilvania: gia electrică, vă informăm că luminiţa
RO79 BTRL 0450 1205 N265 36XX
Detalii: tel. +40 727 374 129 E-mail: editura.maritain@gmail.com de la capătul tunelului a fost stinsă.
Redactor-şef Doina DABIJA
Publicaţia „Literatura şi arta”
Membru de Onoare al colegiului redacţional:
respectă dreptul la opinie. Redactor-şef acad. Mihai CIMPOI
Responsabilitatea pentru fondator Publicistică şi informaţie: Andrei MOROŞANU,
conţinutul şi corectitudinea Elena TAMAZLÂCARU; Literatură: Nina JOSU;
(serie nouă)
materialelor aparţine în ex- Cultură: Iulius POPA; Machetare şi design: Andrei
Nicolae DABIJA DORGAN; Ilustrator: Iurie BRAŞOVEANU;
clusivitate autorilor.
Management cultural: Ion DOBZEU; Contabil:
Denis CERCHINA; Corector: Ana SURDU.