SĂPTĂMÂNAL AL SCRIITORILOR DIN REPUBLICA MOLDOVA

JOI, 20 iunie 2019. FONDAT LA 3 OCTOMBRIE 1954

NR. 24 (3849)

LA EST DE VEST
PUBLICAŢIE DE LIMBA ROMÂNĂ

CENZURA
Până la 1989 cenzura scotea din texte, inclusiv din cele ale scriitorilor cla-
sici, noţiuni, termeni, îmbinări de cuvinte ca român, românesc, România, limba
română.
Astfel, în operele lui V. Alecsandri, „Deşteptarea României” devenise „De-
şteptarea…”, „Odă ostaşilor români” – „Odă ostaşilor…”, la C. Stamati, „Muza
românească” era „Muza…”, „Imnul lăutei româneşti” – „Imnul lăutei…”, iar
precizarea sa despre „Oda” lui Derjavin că e „tradusă de mine româneşte” era Se poate, se poate, se poate să trăim,
redată astfel: „tradusă de mine”. Alecu Russo nu scrisese „Cântarea Români- În Țara care Ieri s-a răstignit pe sine!
ei”, ci „Cântarea…”, Asachi nu editase „Albina românească” şi nici „Alăuta Ca azi să spunem lumii că-i timpul să pornim
românească”, ci „Albina…” şi „Alăuta…” şi tot aşa. Pe drumul care duce spre Marea Reunire.
Forfecarii de la cenzură lucrau de zor în stânga Prutului.
Dar ei (doar că alţii) lucrau cu acelaşi zel şi-n dreapta Prutului. Se poate, se poate, se poate să rostim,
Pe hărţile editate în România denumirile localităţilor noastre erau transcrise Mai mult ca niciodată, azi imnul Limbii Sfinte!
ruseşte: Kişinev, Belţî, Cernovţî, Benderî, Dubossarî, Orgheev, Kriuleanî etc. Și cu Lumina-n cuget noi lumii s-amintim
Asta ca să nu se supere ruşii. Că Tricolorul Țării renaşte din morminte.
Dar cenzura ţinea cont de eventualele supărări ale „tovarăşilor” şi la editarea
de cărţi. Se poate, se poate, se poate s-auzim
Cel dintâi roman românesc, „Ciocoii vechi şi noi” de Nicolae Filimon, până Și glasul fratelui ce ne îndeamnă Acasă!
la 1989 era tipărit în România cu mari tăieturi, acolo unde prozatorul se referea De-acum începem din Vis să ne trezim
la „muscali”. Și să-nţelegem că Țara-i doar a noastră.
Cu decupări s-a publicat şi romanul „Rusoaica” de Gib G. Mihăiescu, fiind
eliminate paginile în care erau criticaţi ruşii sovietici de dincolo de Nistru. Se poate, se poate, se poate să iubim,
Criticul Nae Georgescu menţionează că şi Eminescu fusese cenzurat acolo Și-acele graiuri ce ne-au rănit Eternul!
unde acesta vorbise de Basarabia. Noi suntem azi în lume ca Pacea să sporim,
„Doina” a fost publicată abia în 1989, după ce aceasta fusese tipărită mai Atâta timp cât Limba Română îi este însuşi Cerul.
întâi la Chişinău.
Poemul „Muşatin şi codrul” apărea mereu hăcuit în cărţile Poetului-nepere- Se poate, se poate, se poate să murim,
che. De ce? Și să-nviem a treia zi după furtună!
Pentru că vorbea în el de Basarabia, de Nistru, de Cetatea Albă, enunţuri E timpul, e timpul, e timpul să-ndrăznim,
interzise în România de până la 1989. Cât lacrima pe cer răsare-n locul lunii.
Iată poemul întors din străinătăţi în Basarabia lui, care ar trebui să ajungă,
credem, de pe masa cititorului direct în manualele de literatură din şcolile noastre: Stejar bătrân. Din Galeria Maxfield Parrish Se poate, se poate, se poate să oprim
...El plutea, plutea mereu, Trec corăbiile pline, Mai mult ca niciodată blestemul de cioroi!
Codrul sună blând şi greu. Trec departe de pământ, Azi poate, azi poate această Țară înflori!
Când deodată zi se face.
Codru-n două se desface
Pânzele umflate-n vânt.
Iar privind spre miazăzi
LECŢIA GRÂULUI IMAGINI Atâta timp cât zorii pot învinge seara...

Atâta timp cât Eminescu suntem noi.

Și pe ape rotitoare
Scânteiază mândrul soare.
Și înainte-i vede-un munte
Cu-a lui creştete cărunte,
S-a clădit stâncă pe stâncă,
Dunărea el o zări
Într-un arc spre marea-ntoarsă
Și pe şapte guri se varsă.
De la Nistru pân-la ea
Țara mândră se-ntindea
Prin geamul maşinii admir prive-
lişti de care îmi este veşnic dor. Codrii
Orheiului, frumoşi ca niciodată, poartă
strai de toate nuanţele – niciun arbore
nu repetă veşmântul celuilalt confrate.
şi descopeream câteva principii care
ţin de devenirea noastră înspre rodi-
re. Nu există scurtături spre împlinire.
Boabele risipite în lungul drumului se
bucură din plin de mângâierea cerului.
că, să nu ţină cont de valorile elemen-
tare, uită că aceste argumente ascund 15 iunie 2019
în sine un risc existenţial, sunt o ispită
demonică. Aşa gândeau şi păgânii, îm- LA FIRUL IERBII
păraţii şi cezarii, în anii de prosperita-

Și purtând pe el păduri
Peste nourii cei suri,
Îşi ridică în senin
Creştet de zăpadă plin.
Și spre mal se-ndreaptă iară
Luntrea mică şi uşoară,
Iar Muşatin se coboară,
Calea muntelui apucă
Până-n vârfuri să se ducă,
Pânʼ ce noaptea l-au ajuns
În cel codru nepătruns.
Dar cu noaptea-n cap porneşte,
Se tot urcă voiniceşte,
Doară culmea va sui-o
Pe când s-o miji de ziuă.
Pe culmea cea înălţată
El ajunge deodată
Și făcându-şi ochii roată
El priveşte lumea toată;
Vede cerul sfântului
Și faţa pământului:
Că departe se-ntind şesuri,
Ce cu ochii nu le măsuri,
Unde soarele cel sfânt
Parcă iese din pământ;
Colo-n zarea depărtată
Nistrul mare i s-arată
Dinspre ţările tătare
Și departe curge-n mare
La Liman ca şi o salbă
Se-nşiră Cetatea Albă.
Iar pe faţa mării line
Vede şesuri fumegând,
Dealuri mândre înverzind,
Vede codri cum coboară,
Deal cu deal, scară cu scară,
Răsfirându-se pe şes,
Unde râurile ies,
Și pe vârfuri de păduri,
Mânăstiri cu-ntărituri,
Vede târguri, vaduri, sate
Pe câmpie presărate,
Vede mândrele cetăţi
Stăpânind pustietăţi,
Vede turmele de oi
Cu ciobanii dinapoi,
Cu fluiere şi cimpoi,
Iară hergheliile
Petreceau câmpiile
Și s-aşterneau vântului
Ca umbra pământului
Și de-a lungul râurilor
S-aşterneau pustiurilor.
Iară şoimul tinerel
Pe deasupra-i zboară el
Și din gură-i cuvânta:
– ­Să trăieşti, Măria Ta!
Câtă lume câtă zare
De la Nistru până la mare:
Fă-ţi odată ochii roată,
C-aceasta-i Moldova toată.
Nicolae DABIJA
Ici-colo vreun tei înflorit îşi anunţă
prezenţa, dispersându-şi parfumul şi
prin parbriz. Porumbul e frumos, voi-
nic, însă lanurile de floarea-soarelui
par cele mai spectaculoase... La aceas-
tă oră spicoasele, bune de pus în poze,
îşi cresc antenele, aţintindu-le spre
soare. Altele prind a se împlini, ple-
cându-şi privirile sfioase în pământ…
În aceste momente gândurile îmi
sunt bruiate de reţelele de tehnologie
modernă – telefonul mă anunţă şi aflu
de nebunia politică, absurdul şi haosul
învârtite la morişca televizorului, in-
ternetului, radioului şi amestecate în
paginile ziarelor, care se desfăşoară
din plin. Dar, se pare, oamenii nu mai
cred în nimeni…
Numai natura e sinceră. Privesc pe
geam: acelaşi lan imens, ce aminteşte
o mare molcom văluroasă la adierea
zefiraşului de vară.
Bobul, firul verde, spicul, iar apoi
întregul fir de grâu, după soi, unul are
douăzeci, altul treizeci, celălalt poate
şi mai multe. Toamna târziu bobul de
grâu, pus în brazdă, meditează un pic,
apoi cântă din frunzuliţe.
Dacă-i stă o piatră în cale – o îm-
pinge, făcându-şi lumină. Bobul nu se
descurajează – cale întoarsă nu există.
Falnic, puiul de grâu se ridică în în-
tâmpinarea Sfântului Soare.
Admiram melancolic lanul de grâu
Numai că acolo sămânţa poate nimeri
şi în clonţurile zburătoarelor. Dar dacă
a căzut printre buruieni, trebuie să lup-
te cu toate împrejurările. Sămânţa de
grâu şi cea de buruiană sunt genetic
diferite. A încerca să fii buruiană, când
ai fost creat să fii grâu, sfârşeşte prin
asfixiere deoarece nu te poţi transfor-
ma definitiv. La fel şi Omul, creat să
fie bun, împrejurările îl fac să adere la
forţele răului.
Aşa că, lanul începe să rodească, iar
hoţii se pun la cale să-l jefuiască. Ni-
meni nu este interesat de loboda, peli-
nul, iarba din marginea lanului. Tot ce
este valoros atrage prădători. Păsările
ciugulesc harnic şi lacom boabele mai
pline. La seceriş, din neglijenţă, multe
vor rămâne pe câmpie. Dacă vor fi de-
pozitate în condiţii precare, vrafuri de
grâu vor începe a fermenta, transfor-
mându-se treptat în putregai şi tăciune.
Nu tot bobul ajunge pâine, împlinire,
belşug, bucurie. Pe când noi, basara-
benii, nu prea descifrăm lecţia spicului
şi nu învăţăm să facem diferenţa dintre
bobul steril şi cel plin.
Suferim de criza sufletească. Iar
criza poate fi o învăţătură de minte.
Poate că este lecţia pe care o merităm.
Ca o sămânţă de grâu să crească spic
bogat, ea are nevoie de soare, căldură,
hrană, pământ. Omul care alege să se
simtă mai bine, mai puţin să munceas-
te, până ce pâinea împărţită în cetate
s-a împuţinat, şi spectrul înfometării
pentru unii şi al îmbuibării pentru al-
ţii a dus la căderea şi decăderea unui
imperiu între limitele căruia soarele nu
avea timp să apună…
Mai e mult până departe! Suveica
politicii ţese o vreme şi parcă suntem
mulţumiţi şi cu jumătăţi de adevăruri,
jumătăţi de tăceri, jumătăţi de salarii,
şi că abia acum am început să ne dumi-
rim cum e încropit mecanismul căderii
guvernelor.
Binele şi democraţia se află mereu
pe câmpul de bătaie. Și nu foarte des
câştigă, indiferent cât de luminaţi sunt
luptătorii în numele acestor principii.
Minciuna, nedreptatea, hoţia, crimele
şi, deloc în ultimul rând, manipularea
răzbesc şi sunt mereu prezente şi ră-
mân printre cele mai convingătoare
arme ale răului.
Lumea se întreabă unde am ajuns,
ce se alege de ţara asta? Da, te poţi
duce unde vrei, poţi vorbi ce vrei, poţi
să-njuri pe oricine fără să-ţi pese, te
poţi lăsa manipulat de oricine... Dar ai
şi libertatea să alegi ce vrei să intre în
mintea şi-n sufletul tău – alegi să creşti
în neghina minciunii, să faci parte din
mulţimea tratată cu stupefiante ideolo-
gice sau să fii bobul plin.
Mariana JIOARĂ
Pasărea Nibis
În India există o pasăre cu
numele Nibis, care, atunci când e
vremea frumoasă, nu se mișcă din
cuibul ei, dar, cum începe să plo-
uă sau e vânt și furtună, se avântă
spre înaltul cerului și zboară atât
de voioasă, de parcă numai vre-
mea urâtă o face să se simtă vie.
Reflectând la acest comportament ciudat al ei, m-am
gândit că și noi, oamenii, ne comportăm uneori ca niște
păsări. Ne întristăm atunci când altuia îi merge bine ori
ne bucurăm atunci când cineva se află într-un necaz.
Or, câți nu spun: „Așa-i trebuie. Ce-a căutat, aceea a
găsit!”. Și atunci cu ce ne deosebim de această pasăre
Nibis, care nici ea nu se poate bucura împreună cu sura-
tele ei de vreme frumoasă?
Și nu știu cum se face că mereu îi cunoaștem pe
alții mai bine decât se cunosc chiar ei înșiși, iar despre
noi avem numai și numai păreri bune. Acest gând mi-a
amintit de un om avar, care și el se considera tare dar-
nic, dar, ajuns la poarta raiului, a fost întrebat ce fapte
bune a făcut:
– Păi, am dat un leu de pomană unui sărac, iar altă
dată i-am dat unui bolnav tocmai patru lei.
Nu și-a terminat însă bine vorba, că se auzi un glas:
– Petre, returnează-i acestuia cei cinci lei și trimi-
te-l în iad!
Cam așa ne credem și noi: darnici, buni, prietenoși,
dar pe interior nu suntem decât ca pasărea Nibis.
Doina DABIJA

DINCOLO DE APARENŢE Între morală şi filozofie

,,Nu libertatea lipseşte în ziua de azi, ci oamenii liberi”. Rar societate care să în care peştii se prind mult mai uşor. Masa Voltaire, Victor Hugo, de Eminescu, Sol- bili. Majoritatea însă sunt mediocri şi ghi-
nu fie împărţită, cel pu- banilor folosiţi de omenire este aproximativ jeniţîn sau (şi mai recent) – de Grigore Vi- nionişti. Atât de mediocri, încât, ajungând
Leo Longanesi ţin, în două tabere: în cei aceeaşi ani la rând. Dar, brusc, se declan- eru, cărora forţele negre au încercat să le la putere, transformă eşecul personal într-
care pun totul la cale şi şează o criză economică sau una socială şi, ponegrească imaginea. un eşec naţional.

Dragi prieteni!
cei care habar nu au ce
se întâmplă în jurul lor.
Trebuie să fii un mare naiv, ca să crezi că
Continuă abonarea la săptămânalul furtunile sociale se produc de la sine, fără
dintr-odată, lumea prinde a sărăci, iar banii De când e lumea şi pământul, politica Dacă cei care decid soarta popoarelor
se mută mult mai repede din buzunarul celor risipeşte cu mare uşurinţă ceea ce cultura ar face parte din tagma oamenilor înţelepţi,
care devin şi mai săraci – în buzunarul ce- adună cu mare greutate. E stratagema unor atunci o mulţime din problemele cu care se
lor care devin şi mai bogaţi. Ceea ce se vede forţe tenebroase ce decid din umbră unde confruntă astăzi omenirea ar rămâne de do-

«Literatura şi arta» să fie dirijate din culise.

Există doar câteva probleme cardinale ce
însoţesc istoria omenirii de la începuturi până
PENTRU A DOUA JUMĂTATE în prezent. Restul nenorocirilor (războaie,
A ANULUI 2019 crize, lovituri de stat) sunt regizate atent din
Publicaţia intelectualilor umbra aparenţelor. Însăşi ştiinţa generează
– în fiecare familie! aproape jumătate din problemele fără soluţii.
Dacă ne sperie bolile incurabile sau epidemi-
Preţ de abonament: ile ce înspăimântă omenirea, atunci sursa lor
Pentru 6 luni – 104 lei trebuie căutată nu în natură, ci în eprubetele
Pentru 3 luni – 52 de lei din laboratoarele secrete! De ce? Pentru că
INDEX de abonare 67781 marile bogăţii se scot din marile nenorociri,
iar cele mai mari averi se strâng din sărăcie.
Nu rataţi abonarea la revista preferată! O lume dezechilibrată e ca o apă tulbure,
la suprafaţă e doar o mică parte din ceea ce
se întâmplă în interior. Marele spectacol se
joacă nu în lumina rampei, ci în penumbra
din culise. Acolo se pun la cale tragediile ce
zdruncină întreaga omenire.
Politicienii cred în puterea care dă
prestigiu, de aceea lovesc necruţător în
prestigiul care dă putere. Dacă o mare per-
sonalitate se încumetă să spună adevăruri
interzise, iar prestigiul ei începe să um-
brească potentaţii vremii, imediat e pusă
în mişcare armata servilă a denigratorilor
care demolează prin mişelie ceea ce ea a
construit prin demnitate. Amintiţi-vă de
să fie pace, unde – război, unde – criză sau
democraţie parţială. Ei, potentaţii vremii,
doar mimează că ţin cont de interesele ma-
jorităţii. Credeţi că poporul american a fost
consultat atunci când s-a decis bombardarea
Hiroshimei? Credeţi că cetăţenii din fostul
imperiu sovietic au fost întrebaţi când trupe
sovietice au invadat Afganistanul? Credeţi
că în spatele hotărârilor luate de Stalin sau
de Hitler s-au aflat toţi ruşii sau toţi nemţii?
Daʼ de unde! Popoarele sunt mute. În
numele lor vorbesc o mână de ambiţioşi
care se cred buricul pământului. Fireşte, o
parte dintre ei sunt competenţi şi responsa-
meniul trecutului. Deocamdată însă, nu este
aşa. Apocalipsa nu e opera majorităţii. Când
cei patru cavaleri ai lui Armaghedon – răz-
boiul, foametea, bolile şi sărăcia – frământă
sub copitele lor popoare întregi, e bine să
ştiţi că i-au scăpat din frâu nu oamenii de
rând, ci şefii lor – oamenii politici...
Ei fulgeră şi tună, când omul cinstit dă
la o parte culisele după care îşi ascund mi-
zeria, dar tocmai datorită nouă (celor ne-
mulţumiţi de politica lor) lumea se schim-
bă, puţin câte puţin, în bine.
Aurelian SILVESTRU
 2 Literatura şi arta Nr. 24 (3849), 20 iunie 2019

Eliberarea cu semne de întrebare ISTORIA ADEVĂRATĂ

Au trecut 79 ani de la 28
iunie 1940, zi de cotitură în
istoria naţională. Citind ma-
terialele referitoare la acest
eveniment, descris de istoricii
sovietici şi de istoricii inde-
pendenţi, ne situăm în faţa
unei dileme, din care apar un
şir de întrebări. Iată ce scriu
istoricii sovietici în Enciclope-
dia sovietică modovenească, vol. 8, editată la Chişinău
în 1981.Voi indica doar unele exemple:
1) ,,Cotropind Moldova (1918) intervenţioniş-
tii români şi austro-germani au instaurat rânduielile
burghezo-moşiereşti şi au restabilit un regim colonial
crud’’ ESM (p.111)
De menţionat că istoricii sovietici văd în ruperea
unei părţi din trupul Moldovei şi punerea graniţei pe
Prut de către Rusia (în 1812) ,,un eveniment de mare
importanţă şi progres social pe toate domeniile’’, iar
Unirea după 106 ani a celor două bucăţi de Moldova
(în 1918) drept cotropire.
Cronicarul moldovean, postelnicul Manolache
Drăghici, scria despre drama trăită de moldoveni în
acele zile din mai 1812:„Sosind ziua fatală a expirării
convenţiei de tratat, ceasurile acele au fost de plân-
geri un timp de neuitat; pentru că poporul încinsese
toată marginea Prutului de la un capăt la altul, mer-
gând şi venind de prin sate şi de prin târguri cu luarea
de ziua bună de la părinţi, de la fraţi şi de la rudenii, cu
care crescuse şi vieţuise dimpreună, în vremea aceea
când se despărţeau unii de alţii pentru totdeauna...”
Această dramă a ţinut 106 ani, timp în care părinţii,
copiii, fraţii, rudele erau despărţiţi unii de alţii. Visul
lor s-a împlinit în 1918 când s-a înfăptuit Unirea.
2) ,,Norodul, în decurs de peste 22 de ani (1918-
1940) n-a încetat lupta pentru libertatea sa, pentru in-
staurarea Puterii Sovietice’’ ESM (p. 137)
Vă recomand să citiţi din ESM cine erau aceşti
dârzi revoluţionari-conducători care ,,luptau’’ în Basa-
rabia, după 1918, pentru instaurarea Puterii Sovietice.
99% sunt de altă etnie.
Iată ce scrie istoricul şi cercetătorul Alexandru
Moraru în lucrarea ,,Victimele terorii comuniste în
Basarabia’’: ,,Cine sunt totuşi acei luptători pentru
instaurarea puterii sovietice în Basarabia? Răspunsul
la această întrebare îl găsim în fosta Arhivă a CC al
PCM. ,,Colecţia de documente privind mişcarea ilega-
lă comunistă din Basarabia 1900-1975”. În fondul 50,
inventarul nr. 6, alături de alte dosare de arhivă, se
păstrează şi ,,Dosarele personale ale celor care
au luptat ilegal în Basarabia pentru instaura-
rea Puterii Sovietice în Moldova’’.
Din lipsă de spaţiu (nu prezint nume) men-
ţionez că cei 68 de ilegalisti basarabeni, men-
ţionaţi în Arhiva CC al PCM, toţi sunt de altă
etnie, aduşi de ţarism, sau trimişi de bolşevici
să destabilizeze situaţia.
3) ,,La 28 iunie 1940 s-a împlinit dorinţa
arzătoare a oamenilor muncii din ţinut. Datori-
tă politicii externe leniniste a Statului Sovietic,
Basarabia a fost eliberată pe cale paşnică şi
reunită pentru totdeauna cu Patria Sovietică.”
ESM (p.183)
Istoricii cu gândire progresistă argumentea-
ză că Armata Sovietică a intrat pe tancuri în Basarabia.
Întâmpinarea ei cu flori şi ovaţii de unii oameni nu este
altceva decât o imitare, o înscenare regizată, organiza-
tă cu scopul de a crea impresia că URSS eliberează,
dar nu ocupă. Desigur că printre minorităţile naţionale,
aduse aici de Rusia ţaristă şi nu numai, erau şi unii care
aşteptau venirea ,,eliberatorilor’’. Istoricii sovietici
cunosc bine cine s-au ,,grăbit’’ să întâmpine Armata
Sovietică în 1940 la Soroca şi la Chişinău. Ei preferă
să treacă sub tăcere aceste realităţi.
Ce a urmat după ,,eliberarea’’ Basarabiei? Care au
fost urmările după 22 de ani de ,,luptă” pentru liber-
tate?
4) Istoricii sovietici scriu că ,,Oamenii muncii din
raioanele eliberate ale republicii au înfăptuit, sub con-
ducerea Partidului Comunist şi a Guvernuui Sovietic,
adânci transformări revoluţionare social- economice,
politice şi culturale’’ ESM (p.439)
Iată ce scriu istoricii independenţi printre care şi
Mihai Taşcă. Din primele zile după ,,eliberare” încep
arestările, trimiterea în gulag, împuşcarea şi dispariţia
persoanelor fără urmă. La Chişinău au fost descoperite
două locuri unde erau împuşcaţi condamnaţii. Primul,
cel „de bază”, se află pe str. Grenoble, iar altul – clădi-
rea NKVD, fostul sediu al Consulatului Italian, actual-
mente str.,A. Mateevici. La sediul NKVD-ului au fost
deshumate, în seara zilei de 6 septembrie 1941, 85 de
cadavre, în total – peste 100 de oameni. Azi aici stă o
Piatră comemorativă cu inscripţia: “Trecătorule, plea-
că-ţi fruntea întru cinstirea memoriei basarabenilor
masacraţi aici de călăii bolşevici în iunie 1940-iulie
1941”
Conform cercetărilor, mulţi oameni au fost duşi
forţat, sub diferite pretexte, la munci grele în minele
din Rusia şi Ucraina. Conform unor date, într-un singur
an, după eliberare, tabloul se prezenta astfel: arestaţi,
învinuiţi de trădare şi colaborare cu administraţia ro-
mânească – 48 de mii; omorâţi prin împuşcare, spân-
zurare sau tortură – 30 de mii; deportaţi şi trimişi la
muncă forţată – 135 de mii. Au fost găsite în gropile
de la Consulatul Italian, Palatul Mitropolitan, Faculta-
tea de Teologie din Chişinău 450 de persoane. Printre
ei studenţi, elevi, preoţi, ceferişti.
În perioada 28 iunie 1940 – 22 iunie 1941 au
avut de suferit sute de mii de cetăţeni nevinoveţi.
Iată ce scrie basarabeanul Paul Goma în cartea
sa ,,Săptămâna Roşie’’
,,După eliberare au loc următoarele evenimente în
Basarabia:
– Preluarea administraţiei de către funcţionari
aduşi din Rusia;
– Arestarea tuturor persoanelor suspecte, în primul
rând a oamenilor politici, mai ales a celor din Sfatul
Ţării care militaseră pentru unirea Basarabiei cu Ro-
mânia...;
– Biserica a fost interzisă. Lăcaşurile de rugăciu-
ne (din 1 ianuarie 1941) au fost prefăcute în cluburi,
magazii, grajduri. Preoţii, călugării, credincioşii au
fost agresaţi din primele momente ale regimului so-
vietic…Membrii Brigăzilor de Propagandă Antireli-
gioasă („S.V.P”) pătrundeau în catedrale, în bise-
rici, în mănăstiri, chiar în timpul slujbei religioase,
cu drapele roşii, cu şepcile pe cap, urlând: «Moarte
popilor! Jos opiul noroadelor!!», după care treceau
la devastări: doborau, spărgeau icoanele….scoteau
ochii sfinţilor. Au pângărit, au ars cărţile de cult,
precum şi cele din bibliotecile parohiale, episcopa-
le, mitropolitane. Între 1940-1941 au fost deportaţi,
ucişi, dispăruţi 48 de preoţi;
– Orchestra simfonică a Basarabiei fusese surprin-
să de cedare într-un turneu de concerte prin ţară. S-a
întors în 3 iulie 1940. În gara Chişinău, toţi muzicienii
au fost suiţi în camioane, duşi în Valea Morii, lângă
Orhei şi împuşcaţi;
– În toamna anului 1941, unităţi ale Armatei ro-
mâne au descoperit, lângă Odesa, un tren de marfă:
în fiecare vagon (din cele 22) câte 40-60 persoane îm-
puşcate prin pereţii de lemn (Doar acest tren a cuprins
1.000 victime). Adulţi, femei, copii - fuseseră arestaţi
şi trimişi în Siberia cu câteva zile înainte de izbucnirea
războiului…’’
Din cele relatate de istorici, apare, inevitabil, între-
barea: Ce a fost la 28 iunie 1940 - eliberare sau ocu-
paţie? Care istorici spun adevărul? Istoricii sovietici
sau istoricii cu alte viziuni? Pentru a găsi răspunsul,
să medităm asupra următoarelor lucruri: De ce istoria
noastră a fost scrisă la comandă de străini, doar cu ne-
însemnate excepţii? De ce istoricii sovietici au tăinuit
atrocităţile şi crimele odioase comise de regim? De
ce au fost inversate valorile? De ce istoricii sovietici
au trunchiat istoria Basarabiei de la 1812 încoace? De
ce, din 2010 până astăzi, nu este aprobată Hotărârea
,,Comisiei pentru studierea şi aprecierea activităţii Re-
gimului comunist totalitar din Republica Moldova”,
la care au lucrat 29 de persoane, dintre care 26 sunt
doctori în ştiinţe? Pe cine să crezi? Pe istoricii sovie-
tici, pe istoricii ,,statalişti’’, contaminaţi de bolşevism,
sau pe acei ce au scris istoria pe baza mărturiilor date
de populaţie, pe baza arhivelor de stat sau arhivelor
personale? Prviţi şi ascultaţi la radio şi TV ce
spun persoanele îndurerate, care depun mărturii,
referitor la deportări şi foamete. Ei sunt oamenii
prometeici, care au îndurat chinuri fizice şi mo-
rale, ei prezintă realitatea trăită. Nici pe depar-
te nu sunt ,,culaci’’ şi ,,duşmani ai poporului’’,
cum le place să afirme istoricii sovietici. Poporul
trebuie să cunoască purul adevăr despre crimele
comise de de aşa-zişii ,,eliberatori’’ şi cine totuşi
a ,,eliberat’’ sau a ,,ocupat’’ Basarabia. E necesar
adevărul nu pentru răzbunare, ci pentru a nu se
mai repeta niciodată acele cumpene.
Constantin BOGDAN,
satul Heciul Vechi, Sângerei
LACRIMILE MĂRII SARMATICE
Toţi oamenii care aruncă o privire peste
trecutele lor ruine îşi închipuie – pentru a
evita ruinele viitoare – că le stă în putere să
le înceapă ceva cu totul nou.
Dar nimic nu se întâmplă.
Emil CIORAN
Aceste însăilări de cuvinte vor fi, proba-
bil, cele mai scurte, dar şi cele mai răscoli-
toare, îngrijorătoare şi actuale, mai zbuciu-
mate, şi nicicum trecute cu vederea pentru
unii pe care le-am aşternut pe hârtie în ultima
perioadă de timp. Şi această stare de suflet şi
de spirit, de suferinţă chiar, aş zice, am par-
curs-o şi mă frământă şi acum în toate aceste
aproape trei luni, timp cât
m-am aflat pe patul de spital şi continui,
spre marele meu regret, această chinuitoare
stare de convalescenţă…
… Într-o seară de spital, după tradiţionala
vizită a medicului de gardă, colegul meu de
alături îşi vociferează starea lui de spirit : „Dă-
o naibii de viaţă, că cea cu coasa se apropie
tot mai repezit spre mine şi simt cum Ciorno-
bâlul monstruos vrea cu de-a sila să-mi pună
ştreangul pe gât”, apoi adaugă întrebându-mă
: „D-apoi mata nu vezi că toată lumea din ju-
rul nostru îşi duce traiul ca într-un Ciornobâl,
pe care ni l-au lăsat moştenire sovieticii …”.
Nu aveam ce-i răspunde fiindcă însuşi cior-
nobâleanul meu întruchipa esenţa neprefăcută
a adevărului, în acele momente amintindu-mi
de un aforism cunoscut: „Dacă te-ai hotărât
să spui adevărul, pregăteşte-te de suferinţă”.
Iar cele două suferinţe erau colegul ciornobâ-
lean cu boala lui şi subsemnatul cu încrânce-
nata-i depresie.
Durerile, care îl macină pe acest bărbat,
trecut de pragul sexagenar, parcă mi-au înţe-
pat inima, iar pentru a ocoli subiectul, am lu-
at-o pe altă fază, mai aproape de actualitatea
noastră.
Dialogul a avut un impact fierbinte, sincer
şi dezolant, care ne-a ţinut vorba până aproape
de miezul nopţii. La ordinea zilei figura tulbu-
rătoarea chestiune: „Ce-i cu Basarabia noas-
tră astăzi, ce urmează să se întâmple mâine şi
răspoimâne?” Ne întrebam: „Cum , în ce fel
se va produce această neaşteptată coliziune,
acest numit act de împăciuire şi de readucere
a acestei aşchii de tărâm românesc pe făga-
şul fericirii, prosperării şi al fericirii pentru
Încotro?
toată lumea?”. Ştim că
deja chestiunile în cauză
încearcă să le rezolve
noii noştri parlamentari,
noul guvern al Maiei
Sandu, începând chiar
cu aceste zile.
***
Să reţinem că din 17
iunie 2019 societatea basarabeană, ba şi o bună
parte din comunitatea internaţională, cunoaşte
bine şi alte lucruri esenţiale care ne-au pus în
gardă. Şi totuşi, parlamentul cel nou funcţi-
onează, Partidul Democrat a bătut ruşinos în
retragere, bossul, „atotputernicul şi atotştiu-
torul” Plahotniuc, a şters-o din prea iubita sa
patrie (pe când soarta i-i sub mare semn de în-
trebare). Actualmente miracolul enigmatic ră-
mâne a fi înțelegerea provizorie dintre Partidul
Socialiştilor şi Blocul ACUM, în acest scena-
riu implicându-se la ţanc cele trei mari puteri
mondiale UE, SUA și Federaţia Rusă.
Oricum, intervenţiile acestora au fost posi-
bile datorită efortului din partea forţelor pro-
gresiste din R.Moldova, dar şi a comunității
internaţionale.
***
… Bineînţeles că orice cetăţean onest, ne-
compromis a urmărit cu respiraţia întretăiată
acest jar politic carnaval inedit care s-a produs
şi va continua să se producă pe toate reţelele
de socializare, pe canalele TV, în jurul celor
mai importante instituţii de stat.
În această ordine de evaluare a evenimen-
telor fierbinţi şi captivante, mi-am imaginat-o
pe inimoasa Maia Sandu la timona unui uri-
aş buldozer care ar fi pus în mişcare cu toată
puterea şi lama lui din faţă, făcând loc primei
brazde pe întinsurile ţării noastre de pe Bâc,
astfel spărgând primul strat de mizerie. Acum
multe din efigiile antichităţii le descoperim li-
ber fie chiar pe malurile Mării Negre, apoi mai
sus, spre beciurile şi hrubele de la Cricova, dar
şi spre cele de la Mileştii Mici, de la Saharna
spre Soroca, ba şi de la Iaşi.
Această muncă de salubrizare capitală a
actualului stătuleţ Republicuţa Moldova este
una cu adevărat magistrală şi în urma ei apa
s-a dovedit a fi curată, aşa cum era în străbuna
noastră antichitate Marea Sarmatică…
Mihai MORĂRAŞ

Ziua Academiei de Ştiinţe a Moldovei

Ieri, azi, mâine Verde-n ochi

Academia de Știinţe a Moldovei şi-a
sărbătorit ziua de naştere printr-o discu-
ţie liberă şi deschisă între ştiinţă şi artă
Academia de Știinţe a Moldovei şi-a
sărbătorit ziua de naştere. Cu acest pri-
lej, la 12 iunie a avut loc o şedinţă festi-
vă, la care au participat membri ai AȘM,
reprezentanţi ai institutelor ştiinţifice,
cercetători, angajaţi ai Aparatului admi-
nistrativ al AȘM.
Festivitatea a debutat cu vernisarea
expoziţiei artiştilor plastici Emil Child-
scu şi Tudor Zbârnea, membri ai Aca-
demiei Europene pentru Știinţe şi Arte.
Evenimentul de inaugurare a fost mo-
derată de proaspătul conducător ales al
Secţiei ştiinţe sociale, economice, uma-
nistice şi arte, m.c. Victor Moraru, care
a accentuat că Academia de Știinţe întot-
deauna a fost la straja valorilor morale,
ştiinţifice, civice. Domnia Sa a precizat
că, chiar şi în zile marcate de tensiune social-
politică, Academia de Știinţe este acelaşi pro-
motor al valorilor, cu tentă democratică.
La vernisarea expoziţiei a luat cuvântul
preşedintele AȘM, acad. Ion Tighineanu. Pre-
şedintele AȘM a remarcat că este un lucru ab-
solut firesc şi raţional ca omul contemporan să
aspire spre frumos, întrucât omenirea a râv-
nit spre estetic de la primele picturi, rupestre
şi figurine din ceramică, cu atât mai mult azi,
într-o epocă de robotizare, dezvoltare vertigi-
noasă a tehnologiilor, când intelectul artificial
răspunde cu tenacitate la întrebările noastre, iar
o clipă trăită în lumea artei se transformă într-
un veritabil strop salvator de aer sau de apă.
Preşedintele Tighineanu a subliniat şi faptul că
în ultima vreme se vorbeşte tot mai mult des-
pre ştiinţa deschisă, care a devenit şi una din
strategiile prioritare pentru următorii patru ani
în dezvoltarea ştiinţei în spaţiul european, iar
prin vernisarea acestei expoziţii de artă plastică
Academia de Știinţe îşi propune să deschidă nu
doar ştiinţa pentru societate, dar şi arta pentru
ştiinţă. „Să aducem arta în pereţii Academiei
pentru savanţii care susţin şi promovează re-
zultatele cercetărilor în plan naţional şi interna-
ţional, afirmă în numele ţării, depune eforturi
considerabile pentru extinderea hotarelor şi po-
sibilitatea ieşirii cercetării autohtone dintr-un
cadru închis.Deşi în patrimoniul Academiei se
află câteva capodopere semnate de ilustrul ma-
estru Mihai Grecu, astăzi asistăm la o premieră,
organizarea unei expoziţii de o asemenea an-
vergură în incinta Academiei, într-o zi destină
pentru instituţia noastră, 12 iunie – Ziua Aca-
demiei de Știinţe a Moldovei”, a punctat pre-
şedintele AȘM, evidenţiind că artiştii plastici
care şi-au expus creaţiile, dl Emil Childescu şi
Tudor Zbârnea, sunt incomparabili ca vârstă,
formaţie, temperament şi tehnică de lucru, te-
matică şi subiecte abordate, şi acest lucru cre-
ează privitorului, după vizionarea tablourilor,
diferite sentimente şi impresii.
În context, acad. Tighineanu a exprimat
convingerea că acea comuniune între ştiinţă şi
artă, iniţiată de Academia de Știinţe, chiar de
ziua ei, va avea o continuitate şi în viitor, se
vor vernisa noi expoziţii cu ocazia diverselor
evenimente organizate de AȘM, toate fiind în-
temeiate pe un mesaj unic şi important - pro-
movarea în plan naţional şi internaţionalizarea
ştiinţei, culturii, artei, fără de care societatea
contemporană riscă să transforme într-o mul-
ţime a consumătorilor. „Astăzi, ca niciodată
ştiinţa şi arta, alături de educaţie, trebuie să fie
pilonii care să se completeze reciproc şi armo-
nios pentru dezvoltarea unei societăţi durabile,
bazată pe cunoaştere, pe care o vrem construită
la noi în RM.Aspiraţia că vom reuşi să iniţi-
em o discuţie liberă şi deschisă între ştiinţă şi
artă, vă îndemnăm să pătrundem împreună în
misterele artei plastice autohtone, încifrare de
maeştrii Emil Childescu şi Tudor Zbârnea”, a
spus preşedintele AȘM, dorind tuturor viziona-
re plăcută a expoziţiei de artă plastică deschisă
la AȘM, urmată de un schimb de idei şi opinii,
reflecţii şi gânduri sincere asupra frumosului
care se simte bine la el acasă.
„Stimaţi prieteni, doar un gând de mulţu-
mire aş vrea să adresez către acest for impor-
tant şi pentru faptul că această sală va deveni
un centru al intereselor artelor vizuale, este un
gând bun, a venit de aici. Vă mulţumesc pentru
invitaţie, vă mulţumesc şi în numele dlui Chil-
descu, a fost o invitaţie care ne onorează şi sper
ca ulterior, în acest spaţiu, să ajungă mari figuri
ale artei româneşti. În primul rând, vom invita
artişti de mare valoare din România, membri ai
Academiei Române şi din alte ţări, pentru ca
acest spaţiu să fie unificat îm-
preună cu ştiinţa Moldovei”, a
spus autorul expoziţiei, Tudor
Zbârnea, director general al Mu-
zeului Naţional de Arte din RM.
După inaugurarea expoziţiei,
în Sala Azurie, a avut loc şedinţa
festivă dedicată Zilei Academiei
de Știinţe a Moldovei, prezidată
de conducerea forului ştiinţi-
fic suprem. Preşedintele AȘM,
acad. Ion Tighineanu, a adresat
un mesaj de felicitare distinşilor
membri ai AȘM, cercetătorilor
ştiinţifici, oaspeţilor. În mesajul
său, preşedintele AȘM a men-
ţionat că ziua de 12 iunie are o
semnificaţie aparte pentru isto-
ria ştiinţei din spaţiul actual al
Republicii Moldova. Este ziua
Academiei de Știinţe a Moldo-
vei, fondată în 1961, adică 58 ani în urmă. În
decursul anilor, Academia de Știinţe s-a impus
prin cercetări de anvergură, au fost iniţiate noi
direcţii de cercetare şi fondate veritabile şcoli
ştiinţifice care, prin intermediul liderilor, ne-au
dus faima în toată lumea. Mai mult, anume Aca-
demia de Știinţe a reprezentat acea locomotivă,
care a asociat Republica Moldova la programele
europene de cercetare şi inovare, eveniment care
a deschis multe oportunităţi pentru cercetătorii
ştiinţifici din ţara noastră. „La etapa actuală, ne
aflăm în faţa unui moment de o importanţă ma-
joră – elaborarea Raportului asupra stării ştiinţei
din Republica Moldova pentru anul 2018, raport
ce are ca scop reflectarea politicilor elaborate
în domeniul ştiinţei şi inovării şi modul lor de
implementare. Acest raport, asupra căruia se lu-
crează intens la diferite nivele şi care reprezintă
un exerciţiu de maturitate, de profesionalism şi
de competenţă, este axat pe oglindirea obiectivă
a principalelor rezultate ştiinţifice şi inovaţiona-
le, calitatea şi impactul cercetărilor, dinamica în
timp şi în spaţiu (comparativ cu alte ţări), situa-
ţia în sistemul naţional de cercetare şi inovare,
inclusiv, condiţiile oferite pentru generarea de
noi cunoştinţe obţinute, nivelul investiţiilor ac-
tuale în dezvoltarea infrastructurii de cercetare şi
inovare, nivelul de dezvoltare a e-infrastructurii,
integrarea în spaţiul european de cercetare şi in-
ternaţionalizarea ştiinţei, alte criterii şi indicatori
(de progres, de rezultat, de impact). În temeiul
rezultatelor obţinute pe diverse paliere, vor fi
propuse recomandări, sugestii care vor elucida
tendinţele de dezvoltare a sectorului de cercetare
în Republica Moldova, vor contribui la creşterea
calităţii cercetării ştiinţifice şi rolului ştiinţei în
societate, la stimularea competitivităţii, la atra-
gerea tinerilor în cercetare etc.”, a subliniat acad.
Tighineanu.
În contextul sărbătorii, preşedintele AȘM
a înmânat o serie de distincţii academice unor
savanţi, cercetători ştiinţifici, pentru realizări
ştiinţifice remarcabile:
Alexandru Roşca, academician – medalia
„Meritul ştiinţific” clasa II
VeaceslavMoşin, doctor habilitat în
medicină, profesor – medalia „Dimitrie
Cantemir”
Victor Vovc, doctor habilitat în medicină,
profesor – medalia „Dimitrie Cantemir”
AculinaArîcu, doctor habilitat, profesor –
medalia „Nicolae Milescu Spătarul”
Silvia Corlăteanu-Granciuc, doctor
în istorie – medalia „Nicolae Milescu
Spătarul”
Valentin Burlacu, doctor în istorie –
medalia „Nicolae Milescu Spătarul”
Svetlana Procop, doctor în filologie –
Diploma de Onoare a AȘM
Ulterior, participanţii la festivitate au asis-
ta la o prelegere public, susţinută de  artistul
plastic Tudor Zbârnea, Director general al
MNAM.  Muzeul Naţional de Artă al Mol-
dovei, intitulată „Provocări şi perspective de
promovare a valorilor artistice naţionale în
context internaţional”. În prelegerea sa, artis-
tul a făcut un succint recurs la istoria artelor
plastice de la noi, referindu-se în special la
modul de promovare a valorilor naţionale în
context internaţional, la bienala internaţiona-
lă de pictură. „Am acceptat cu mare emoţie
această provocare de a veni în faţa dumnea-
voastră cu o scurtă prelegere şi mă gândeam
despre ce aş putea vorbi în faţa dumneavoas-
tră, altă dată mă orientam către discursul meu
artistic sau către tendinţele artelor vizuale
care au loc la noi. De această dată am zis că ar
fi potrivit să vă vorbesc, pe de o parte despre
Muzeul Naţional de Artă a Moldovei, o insti-
tuţie pe care noi am îndrăgit-o, împreună cu
colegii mei şi o instituţie care a trecut ca multe
altele prin mari dificultăţi economice cu care
s-a confruntat şi care şi-a revendicat în cele
din urmă un drept de a fi una dintre instituţi-
ile de valoare din Moldova, pe de altă parte,
această manifestare pe care o găsim importan-
tă în acest spaţiu cultural.
Ședinţa festiva a finalizat cu un program ar-
tistic, susţinut de interpretul Vitalie Dani.
De menţionat şi faptul că pe holul Acade-
miei a fost vernisată şi o expoziţie de carte ce
a inclus cele mai recente şi relevante lucrări
ale cercetătorilor ştiinţifici, realizată de Bibli-
oteca Știinţifică (Institut) „A. Lupan”, director,
dr.hab., Constantin Manolache.
Eugenia TOFAN,
Serviciul de Presă al AȘM
ADEVĂRAŢII MANIPULATORI
Nişte lucruri care păreau foarte simple, de la bun început: majoritari
– proeuropenii, mai mul decât minoritari – socialiştii, deci, alianţa proe-
uropeană părea ca şi formată, - s-au transformat într-o hărmălaie şi într-o
bătălie pe viaţă şi pe moarte fără sfârşit.
Au trebuit să intervină comisari europeni şi ambasadele, SUA şi gu-
verne şi ţări europene şi chiar Rusia (pe ultima chiar nu ne-o doream în
ecuaţie), ca să ia sfârşit, într-un târziu, acea situaţie deplorabilă.
Dar ziceam că-i o bătălie pe viaţă şi pe moarte fără capăt. Şi aşa a şi
rămas: plouă cu demisii, suntem anunţaţi că mulţi funcţionari de rang înalt
vor fi traşi la răspundere.
N-avem nimic împotrivă: să dea socoteală dacă au greşit. Să se pună
totul cap la cap, cu dovezi, fapte, probatoriu, şi să se ia deciziile de rigoare.
Dacă printre persoanele de rang înalt care trebuiesc deferite justiţiei
în cel mai apropiat timp, se află cumva şi Dodon, cel care ne-a vândut
Ţara ruşilor, insistând pe implementarea planului Kozak de federalizare
a republicii, şi cu un partid finanţat din exterior, crescut ca pe drojdii cu
cele câte 700.000 – 800.000 de mii de dolari lunar primiţi de la Moscova,
chiar nu voi avea decât cuvinte de laudă pentru cei doi lideri ai blocului
ACUM, Maia Sandu şi Andrei Năstase, cu funcţii înalte în stat, recent
instalaţi la guvernare.
Tare mă tem însă că cel puţin în viitorii doi ani ei se vor ocupa de
deoligarhizare, reorganizând şi schimbând ce se poate schimba, conform
legii, desigur, în instituţiile de drept, cât şi în MAI, vânându-l pe Plahot-
niuc (care dacă este vinovat, trebuie să răspundă în faţa legii), iar marii
criminali, cei care vor să ne vândă şi să ne hăcuiască republica, s-ar putea
să scape ca prin urechile acului.
Pe moment, Dodon, pus în faţa faptelor sale mai mult decât strigătoare
la cer, le acceptă pe toate: şi Acordul de Asociere cu UE, ba chiar a început
să-i placă şi Patria noastră mamă – România.
Mai rar schimbări atât de radicale în minţile şi în poziţiile unor mari
demnitari, cu atât mai mult – ale unor preşedinţi de ţară.
Şi văzând că orice ar face, rămâne nepedepsit, foarte curând Dodonul
îşi va revendica drepturile celor „tocmai” 35 de deputaţi, pe lângă cei 26
pe care îi are blocul.
Şi situaţia s-ar putea schimba.
Pentru că la un moment dat s-ar putea să vrea şi un Acord, şi de aseme-
nea numai de asociere pentru început, şi cu Uniunea Vamală. Eurasiatică.
Că de ce nu? – va putea zice într-o zi Dodonul. Noi vă susţinem pe voi
cu Acordul de Asociere cu UE, iar voi ne sunteţi datori cu un Acord de
Asociere cu Uniunea Vamală Eurasiatică. Ca să fim la egalitate. Că doar
guvernăm împreună, nu-i aşa?
(Nu-i aşa, vom zice noi, alegătorii proeuropeni, care am fi putut forma
majoritatea în Parlament, pe când socialiştii – în niciun caz n-ar fi format-
o fără noi.
Dar cine ne va asculta?)
Apoi încet-încet să prindă a sugera că nici planul Kozak de federaliza-
re/vânzare a republicii nu-i tocmai rău...
Apoi să-i iasă la suprafaţă şi râca faţă de unionişti, pe care se grozăvea
nu chiar atât de demult, că-i va aresta, adică îi va scoate înafara legii.
Şi apoi să vrea şi alegeri anticipate, unde ei vor veni pe cal alb, iar blo-
cul ACUM s-ar putea să aibă mai multe surprize decât s-ar putea aştepta,
de la alegători.
În fine, traşi la fund de mlaştina deoligarhizării, evitând să se implice
în probleme cu adevărat grave pentru republică, cum ar fi trădarea de ţară
şi federalizarea, care ne atârnă deasupra capului ca sabia lui Damocle, s-ar
putea întâmpla ca blocul ACUM să piardă şi mult-puţinul în toate sferele,
rămas de la PD-işti.
Nina JOSU
Nr. 24 (3849), 20 iunie 2019

Data de 16 octombrie
1978 a fost o zi fatidică
pentru comunismul rus şi
pentru comunism în gene-
ral, de la care, ulterior, i s-a
tras şi decesul. În acea zi,
conclavul alege drept papă
un polonez. Primul papă
de altă naţionalitate decât
italiană, din ultimii 445 de
ani, şi primul în istorie dintr-o ţară comunistă. Mos-
cova nici în cel mai urât vis al ei nu visa aşa ceva.
Un celebru ziarist italian a comentat evenimentul
astfel: „Kremlinul ar fi preferat să-l vadă pe Sol-
jeniţân devenind secretar general al ONU decât un
polonez să ajungă papă”.
Născut în anul 1920, anul când Lenin a încercat
de a exporta, prin război, în Polonia revoluţia bol-
şevică, Karol Wojtyla a trecut prin război şi ocupa-
ţie, nazism şi comunism şi îşi cunoştea foarte bine
concetăţenii, aspiraţiile şi setea lor de libertate. El
chiar a afirmat, în toamna lui 1978, că se mândreşte
că Polonia este cea mai liberă dintre ţările blocu-
lui socialist! Dar pentru această relativă libertate,
Polonia a plătit foarte scump, mai ales că a avut ne-
norocul să trăiască în preajma ocupantului rus şi, o
scurtă perioadă, şi în preajma celui nazist.
Rupt multă vreme de pământul său natal, Papa
se prezenta foarte tulburat de ceea ce se petrecea în
ţara lui. În general comuniştii polonezi, ghidaţi de
cei sovietici, au încercat să-l ţină cât mai departe de
hotarele comunismului pe capul Bisericii Roma-
no-Catolice, ştiind prea bine că o eventuală vizită
a unui papă în Polonia nu le poate aduce, în plan
politic, nimic bun. Această gândire obtuză, dar în
fond adevărată, a stat la baza deciziei şefului co-
muniştilor polonezi, Wladyslaw Gomulka, când, în
primăvara lui 1966, a interzis venirea în ţară a Papei
Paul al VI-lea pentru a prezida ceremoniile de săr-
bătorire a unui mileniu de la creştinarea Poloniei.
În privinţa însă a lui Ioan Paul al II-lea era ceva mai
complicat. În 1978, realităţile erau altele, relaţiile
dintre Biserică şi stat erau mai bine definite, dar,
cel mai important lucru, Papa era de naţionalitate
poloneză. A interzice vizita unui papă în propria lui
ţară era prea de tot. Astfel, biroul politic al Parti-
dului Muncitoresc Unit Polonez a ratificat decizia
de a-i permite noului papă să vină în Polonia în
iunie 1979. Mulţi comunişti locali s-au pronunţat
atunci hotărât împotriva acestei călătorii a Suvera-
nului Pontif. Mai cu seamă această decizie a iritat
Moscova. Liderul sovietic, Leonid Brejnev, perso-
nal îi telefonează lui Edward Gierek, noul stăpân
comunist al Poloniei, pentru a-l sfătui părinteşte să
revină asupra deciziei sale: „Sugeraţi-i Papei, care
este un om abil, să renunţe la călătorie, pretextând o
stare precară a sănătăţii!”. Era însă prea târziu şi da-
tele problemei erau altele. Societatea poloneză era
deja angajată într-un proces de destalinizare, iar la
orizont se profila imaginea mişcării Solidaritatea!
Pe 2 iunie 1979, are loc mult aşteptata vizită a
Papei. Ţara era cu fanioane galbene şi albe (culorile
Vaticanului), drapele în roşu şi alb (culorile Poloni-
ei) şi sute de mii de portrete ale Sfântului Părinte,
care fluturau la toate balcoanele. Iar când pe aero-
Literatura şi arta
KGB-ul şi Papa de la Roma
sau
Când glontele refuză să omoare
portul Okecie Papa a sărutat pământul ţării natale şi
sute de mii de oameni, adunaţi pe întregul parcurs
al cortegiului, îl aclamau entuziasmaţi, tot poporul
a înţeles că regimul comunist n-a putut ucide nici
credinţa sa, nici identitatea sa, nici unitatea sa. Roa-
ta istoriei a luat turaţii, dar nu în sensul dorit de
comunişti.
A doua zi, 3 iunie, înaintea a o sută de mii de
studenţi din Varşovia, adunaţi în faţa Bisericii
Sfânta Ana, Papa a rostit celebra frază: „De ieri,
mă întreb ce semnificaţie au avut acele aplauze.
Cred că Sfântul Spirit m-a lămurit: Nu este impor-
tant că lumea aplaudă, ci când aplaudă”. Iar când
pe 10 iunie, un milion şi jumătate de credincioşi
s-au adunat pe pajiştea de la Blonie, din Cracovia,
pentru a-l venera pe Papă, cred că şi cei mai fana-
tici comunişti au înţeles că aventura lor utopică
se apropia cu paşi repezi de sfârşitul lamentabil…
Între timp, situaţia politică din ţară devine din ce
în ce mai tensionată. Pe 14 august 1980, muncitorii
de la şantierul naval Lenin din Gdańsk declanşează
o grevă generală, ocupă şantierul şi cheamă simpa-
tizanţii la extinderea revoltelor sociale. Mai multe
sindicate aderă la grevişti, punând astfel bazele miş-
cării Solidaritatea. Comitetul grevist din Gdańsk,
condus de tânărul muncitor electrician Lech Wa-
lęsa, înaintează guvernului un şir de revendicări,
printre care crearea unui sindicalism liber, garan-
tarea dreptului la grevă, respectarea libertăţilor de
exprimare, reangajarea persoanelor concediate, eli-
berarea deţinuţilor politici, accesul la mass-media
naţională, creşterea salariilor etc. Constrâns să ne-
gocieze, Partidul Muncitoresc Unit Polonez cedea-
ză şi pe 31 august, în urma unor negocieri dificile,
semnează aşa-numitele Acordurile de la Gdańsk,
care reprezintă o mare victorie a protestatarilor în
relaţia muncitori-guvern. Acest acord cu guvernul
reprezintă o mare fisură în sacrosanctul monopol
al comuniştilor polonezi. Toate aceste acţiuni iritau
la culme Moscova, care era gata a tolera orice, nu-
mai nu negocierea rolului conducător al partidului
comunist în societate. Ruşii presupuneau, nu fără
temei, că în spatele acestor mişcări tectonice din
societate se află autoritatea intransigentă a Papei. Ei
înţelegeau că, pentru a slăbi intensitatea revoltelor
populare, Suveranul Pontif trebuia redus la tăcere.
Decizia era luată, trebuia doar ales momentul
potrivit şi găsit un ucigaş. Asasinul a fost găsit, în
scurt timp, în persoana unui turc descreierat, Ali
Ağca, membru al organizaţiei teroriste Lupii Cenu-
şii. Potrivit mitului lui Ergenekon, lupoaica cenuşie
a dat naştere glorioasei naţiuni turce. Ali nu era la
primul său atentat. Până atunci el, împreună cu un
alt terorist, Çelik, au asasinat la comandă un pro-
fesor de liceu şi au acceptat să-l lichideze, pentru
suma de 27.000 de dolari, pe redactorul-şef al revis-
tei Miliyet. Ali este condamnat la moarte în Turcia,
Mărturii
dar reuşeşte să fugă cu un paşaport fals mai întâi în
Iran, apoi în Bulgaria. Aici el este racolat de ser-
viciile secrete bulgare, care se ghidau în toate de
indicaţiile venite de la Moscova.
Atentatul asupra Papei a fost programat pe 13
mai 1981, când suveranul, ca în toate zilele de mier-
curi, convoca o audienţă generală în aer liber, în
spaţiul cuprins între coloanele lui Bernini. Venind
într-un jeep alb decapotabil, este salutat cu entuzi-
asm de către 20 000 de persone, mai puţin însă, de
cele două persoane înarmate, care aşteptau în linişte
momentul potrivit să tragă asupra Sfântului Părin-
te. Mehmet Ali Ağca se postase în al doilea rând
de pelerini, cu mâna pe un pistol Browning de 9
milimetri, iar, la circa 20 de metri, în spatele lui,
se afla complicele său, Oral Çelik, care strânsese la
piept un Beretta de 7,65 milimetri, şi într-un săcu-
leţ purta o grenadă ofensivă. Terminând primul tur
al pieţei, Papa soseşte în dreptul celor doi ucigaşi.
Ali ridică pistolul şi, de la trei metri distanţă, trage
în ţinta sa de două ori. Çelik trage şi el o dată. În
ţipetele şi busculada create, Çelik a reuşit să fugă.
Ali Ağca însă nu i s-a putut alătura complicelui său:
o călugăriţă, maica Letizia, l-a apucat furioasă de
braţ, făcându-l să scape arma, şi l-a reţinut până au
apărut forţele de ordine.
Din fericire, Papa a supravieţuit. El a fost atins
în abdomen, la cotul drept şi la arătătorul mâinii
stângi. Dus de urgenţă la Policlinica Gemelli, aflată
în apropiere, înainte de a-şi pierde cunoştinţa, Papa
a rostit doar câteva cuvinte în poloneză, asemenea
unei rugăciuni: „Maria, mama mea… Iisuse”.
Că Ali Ağca a fost racolat de serviciile secrete
sovietice, prin intermediul celor bulgare, a recunos-
cut-o însuşi asasinul. Pe 29 octombrie 1982, în biroul
judecătorului, el a declarat că a fost braţul înarmat al
serviciilor secrete din Est. El a povestit că la Sofia
i s-au înmânat paşaportul şi instrucţiunile necesare,
că fusese bine pregătit de agenţii bulgari în vederea
comiterii atentatului. El a recunoscut fotografiile
acestora, a descris cu lux de amănunte cum arată
apartamentele lor, ce obiceiuri aveau şi le cunoştea
numele conspirative şi chiar numerele de telefon…
De exemplu, despre un instructor de-al său, Serghei
Antonov, cu nume de cod Bayramik, a povestit totul
destul de amănunţit: vederea ce se deschidea de la
ferestre, diminutivul soţiei lui Antonov, o aluniţă de
pe obraz, miopia lui şi multe alte detalii. Cum să fie
contestate aceste dezvăluiri? Oameni, date, fapte –
totul se leagă. Întrebarea firească este următoarea:
„Cine, mai mult decât Kremlinul, în primăvara lui
1981, ar fi fost interesat de dispariţia Papei?”.
În continuare, să vedem încă un caz de asasinat
în care a fost vizat Papa Ioan Paul al II-lea, caz care
a fost ţinut în secret la rugămintea Sfântului Părinte.
Abia după moartea Papei cazul a fost mediatizat.
Iată ce povesteşte despre această tentativă de asasi-
nat cardinalul de Varşovia, Stanislaw Dziwisz, fost
secretar personal şi prieten apropiat al Papei timp
de mai bine de patru decenii: „Pe 12 mai 1982,
Papa venise în pelerinaj la Fatima (sat din centrul
Portugaliei, loc de pelerinaj, dedicat Fecioarei Ma-
ria – n. n.), pentru a mulţumi Sfintei Fecioare, care,
în opinia lui, îi salvase viaţa, după tentativa de asa-
sinat comisă pe 13 mai 1981 de teroristul turc, în
piaţa San Piedro. Un preot spaniol ultraconservator,
Juan Fernandez Krohn, s-a năpustit asupra Papei cu
un pumnal, fiind însă doborât de poliţişti. Nimeni
n-a ştiut însă, atunci, că de fapt Suveranul Pontif
fusese atins de lama cuţitului. Sfântul părinte a fost
totuşi rănit. Când ne-am întors în biserica de la Fati-
ma, sângera, dar după ce a primit îngrijiri medicale
şi-a manifestat intenţia de a-şi continua călătoria,
interzicându-ne să vorbim cuiva despre rană. Krohn
a fost arestat şi închis, pentru câţiva ani, într-o în-
chisoare portugheză, după care a fost expulzat din
ţară” (Magazin, 2003. 23 oct.).
Papa Ioan Paul al II-lea avea origine valahă.
Despre acest amănunt din biografia Suveranului
Pontif vorbeşte Nicolae Mareş, care este un strălu-
cit traducător din literatura poloneză, fost consilier
al Ambasadei României la Varşovia: „... În februa-
rie 1993 am avut fericirea să fiu primit de Suve-
ranul Pontif la Vatican pentru a-i înmâna volumul
ce includea poeme, traduse în româneşte. Am în-
ceput să-l întreb, fără ocolişuri, asupra originii sale
române. De altfel, însuşi Sfântul Părinte mă între-
base atunci ce se mai aude prin România noastră?
Această întrebare m-a fulgerat, pentru că lucrasem,
în perioada 1979-1980, la arborele său genealogic.
Aflasem pe atunci de transhumanţa păstorilor va-
lahi care, în Evul Mediu, trecuseră prin Ungaria,
Slovacia, Cehia şi pe meleagurile poloneze, unde
colonizaseră mari întinderi montane, bogate în pă-
şuni... Numele de Wojtyla, cu unele deformaţii de
scriere, de-a lungul veacurilor, are o încărcătură se-
mantică valahă. Astfel, sufixul ilă vine de la nume
româneşti ca Vintilă, Voicilă (sau în basmele româ-
neşti Ochilă, Sarsailă, Flămânzilă). Însuşi profeso-
rul Universităţii din Cracovia Stanislaw Lukasik
confirmă că localitatea Kraniec, în care s-au născut
strămoşii Papei, era o comunitate valahă, cum erau
alte peste 500, fondate în Evul Mediu, pe teritoriul
Poloniei. Iată câteva din ele: Kaşina (de la cuvân-
tul valah caş), Katun (de la cătun), Pisculice (de
la Pise), Wadowice, localitatea în care s-a născut
Karol Wojtyla la 18 mai 1920, denumire care vine
de la cuvântul românesc vad” (Lumea misterelor,
2002, nr 6, p. 14).
Papa Ioan Paul al II-lea a fost unul dintre cei
mai activi Pontifi de la Vatican. În cei 27 de ani de
pontificat el a călătorit atât de mult, încât ar fi putut
înconjura pământul de 30 de ori, a vizitat 129 de
ţări, a acordat peste 1100 de audienţe, a beatificat
1 320 de sfinţi şi a canonizat 477, s-a întâlnit cu
peste 1350 de şefi de stat sau de guvern, iar în 1995,
a ţinut o liturghie la Manila (Filipine) în faţa unei
asistenţe de peste 4 milioane de credincioşi... Aces-
ta a fost polonezul cu origini valahe, Karol Wojtyla,
conducătorul Bisericii Romano-Catolice.
Alexandru-Horatiu FRIŞCU
3
De la suflet la suflet
GÂNDURI DUPĂ TABĂRA
BUCURIEI
DE LA BISERICA USM
În perioada 10-15 iunie la bi-
serica „Întâmpinarea Domnului” a
Universității de Stat din Moldova
s-a desfășurat o nouă ediție a Taberei
Bucuriei. Circa 70 de copii cu vârsta
între 6 și 12 ani au petrecut o săptă-
mână în preajma bisericii.
Tabăra de pe lângă biserică este una neobișnuită, una
care a încercat să cultive virtuțile creștine prin diverse
activități ziditoare de suflet.
Programul zilnic începea cu rugăciunea, mai apoi
voluntarii din cadrul Asociației Studenților Creștini
Ortodocși îi împărțeau pe copii în echipe, numite în cin-
stea unui sfânt. Astfel, primul lucru pe care îl învățau
copiii era viața, minunile și contribuția sfântului la viața
bisericească. Urmau ateliere de lucru cu generic în spiritul
taberei: „Bucuria de a fi creștin”.
Copiii au avut posibilitatea să comunice între ei, să uite
de telefoane și tablete, fiind implicați în activități comune,
prin care să se descopere și să-și manifeste afecțiunea unul
față de altul.
Important este faptul că participanții au interacționat
frumos atât între ei, cât și cu voluntarii, stabilind minunate
relații de prietenie. I-a unit, în primul rând, jocul. Or, la
fiecare vârstă omul are nevoie de jocuri, care îl relaxează
și îl apropie de cineva anume.
Au urmat excursii la muzee, grădina zoo, centre
educaționale și edificii cu încărcătură istorică din capitală.
Mulți dintre copii au descoperit lucruri interesante și utile
vieții, devenind cumva mai responsabili de viața pe care o
trăiesc și de chemarea pe care o au în această lume.
Tabăra a culminat cu spovedania și împărtășania tutu-
ror participanților, după care s-a organizat o expoziție cu
lucrările realizate timp de o săptămână.
Copiii au rămas impresionați de cele trăite. Mergeau
acasă sleiți de puteri, dar plini de emoții pozitive.
Părinții și-au redescoperit copilașii și din altă perspec-
tivă, aceștia devenind mai activi, mai comunicabili, mai
responsabili, învățând să mulțumească lui Dumnezeu
pentru binefacerile primite.
Majoritatea celor care trec prin aceste tabere, pe care
le desfășurăm al cincelea an consecutiv, devin enoriași
ai bisericii noastre. Ei îi trag de mânecă pe părinți spre
sfântul locaș, iar în zile de duminică biserica este plină de
copii. Astfel, la biserica USM ne confruntăm cu o proble-
mă plăcută: în sfântul locaș e zgomot de copii. La fiecare
Liturghie primesc împărtășania până la 150 de copii, iar
pentru ca slujba să se desfășoare în liniște, voluntarii pe-
trec timpul cu ei în afara bisericii.
Așa se regenerează familia noastră creștină. Să inves-
tim deci în copiii noștri, în formarea lor duhovnicească și
nu vom regreta.
Preot Octavian MOȘIN
P.S. Următoarea ediție a Taberei Bucuriei se va
desfășura în perioada 15-20 iulie. Nădăjduim să fie în
același duh al dragostei creștine.

Debarcarea democraţilor Vremuri sumbre

Teze şi antiteze ale Unirii
Măseaua de diamant

a început şi continuă Acum, în situaţia în care ne-am

Oficial, epoca
Vlad Plahotniuc a
apus. Sucombarea lui
se datorează nu popo-
rului curajos, ci re-
zultatului presiunii din partea marilor puteri.
Declar a treia oară: Plahotniuc ar fi devenit
erou naţional basarabean dacă şi-ar fi irosit
eforturile pentru Reunificarea Neamului Ro-
mânesc. Posibil, nu ar fi reuşit până la capăt,
dar ar fi rămas altfel în memoria istoriei locale
de cum a rămas de facto. Păcat! Zile grele îl
aşteaptă. El a părăsit republica şi slabă nădej-
de să revină benevol. Numai în cătuşe. Și Șor,
primarul de Orhei, a dispărut. Împreună cu
geanta lui îmbâcsită de compromisuri şi şapte
ani şi jumătate de puşcărie personală.
Orice s-ar spune, ex-Prim-Ministrul Pa-
vel Filip şi ex-Preşedintele Parlamentului
Andrian Candu sunt în viziunea mea unio-
nişti. Evident, cu o anumită doză de rezervă.
Unele afirmaţii ale lor încap de minune în vo-
cabularul lui Igor Dodon la rubrica trădători
de ţară. În fond, toţi suntem nişte trădători
de ţară în gura diverşilor actori politici cu
ideologie diametral opusă.
Mihail Saakaşvili, ex-Preşedintele Geor-
giei, reprezintă un model anticorupt al con-
temporaneităţii. I-au fost suficienţi doi ani, din
2015 până în 2017, în calitate de guvernator al
regiunii Odesa, să se convingă că Preşedintele
Petro Poroşenko e un corupt. Și Saakaşvili a
început să-l critice dur. Ca răzbunare, ucrainea-
nul l-a mazilit de cetăţenie. Noul preşedinte,
Volodâmâr Zelenski, i-a restabilit-o. Recent,
l-am văzut dând un interviu unui canal de tele-
viziune moldovenesc. Am reţinut crezul lui: Nu
trebuie să credeţi niciunui oligarh! Analistul de
la Bucureşti Armand Goşu afirmă că Plahot-
niuc seamănă cu un oligarh de talie judeţeană.
De acord, dacă privim situaţia per ansamblu,
în dimensiune mondială. În ce mă priveşte, îi
sunt profund recunoscător lui Vlad Plahotniuc:
regimul instaurat de el a evidenţiat cu lux de
amănunte gradul de becisnicie al basarabenilor.
Aşa-mi vine uneori să alcătuiesc un dic-
ţionar, incluzând toate relele poporului meu
exprimate de străini. Posed materiale destule.
Poate că unii s-ar învăţa să gândească mai lucid
şi mai obiectiv. Doar două exemple. Generalul
ţarist Alekseev declara: Dacă vrei să ai Româ-
nia ca aliat, tu trebuie să lupţi şi în locul ei.
Aluzia e clară. Adolf Hitler îşi făcea griji prin
’42-’43. Cauza? Antonescu era unicul român în
care Führerul avea nădejde. În restul demnita-
rilor de la Bucureşti – niciun pic.
Nu trebuie să ai cine ştie ce carte în dome-
niul regizoriei. Adună-le pe toate cele văzute la
televizor. Aruncatul curcanilor în semn de pro-
test, aşa-numiţii protestatari absolut nevorbă-
reţi, dar cu exteriorizări inculte, trântaşul Con-
stantin Țuţu, călare pe motocicletă, îndrugând
verzi şi uscate. Și câte şi mai câte. Nu ducem
lipsă nici de voci compătimitoare: cică sărăcia
i-a scos la proteste. Care proteste, domnilor?
Tolăniţi în hamacuri şi în corturi, bătând cărţi şi
urinând după copaci? Oamenii normali protes-
tează gratis, nu cu 500 de lei pe zi sau cu 50 de
euro pe noapte. Eu mă uit la aceşti indivizi ca
la nişte haimanale cu mentalitate de curvă. Pla-
hotniuc şi-a încropit o majoritate parlamentară
din prostituate politice. Spuneţi de-a dreptul:
din curve politice. La a doua tentativă, după 24
februarie, figura n-a trecut. Deşi se zvonea că
un anumit număr de socialişti şi acumişti abia
aşteptau să fie invitaţi la o nouă majoritate.
Zvonul nu s-a confirmat.
Vreo câteva ore, după demisia de la putere
a Partidului Democrat, m-am aflat într-o fază
euforică. Libertatea a sosit! Ca şi în 2009, după
înfrângerea Partidului Comuniştilor. De data
asta, euforia s-a evaporat repede. Nu ca atunci,
când aceasta a durat vreo câteva zile, ca să mă
conving în final că schimbarea nu se va pro-
duce. Pur şi simplu, am asistat la o procedură
învechită, dar cu actori noi. Astăzi, deloc nu
sunt curios ce s-a întâmplat la 7 aprilie 2009.
M-am plictisit. Astăzi aştept cu sufletul la gură
să citesc paginile raportului Kroll-2 şi să aflu
numele protagoniştilor-hoţi, în pofida faptului
că vreo 90 la sută dintre dânşii ar fi parsoane
oneste. Pe câţi ani vor nimeri la puşcărie – nu
mă interesează.
Un acord între blocul ACUM şi Partidul
Democrat a fost din start imposibil. Numai un
sinucigaş l-ar fi acceptat. Partidul Liberal, Par-
tidul Liberal-Democrat, Partidul Comuniştilor,
după ce au colaborat cu democraţii – toate s-au
pomenit cu un picior în groapa istoriei. În cu-
rând îl vor pune şi pe al doilea. Apoi, dacă şi
dacă se înfăptuia acest măritiş, trebuia să pui
cruce pe investigarea miliardului furat şi să
suporţi povara instituţiilor statului ocupate de
democraţi. Mai succint, să trăieşti ca mai îna-
inte. Cuvântul răzbunare îşi va spori frecvenţa.
Oricine va fi tras la răspundere penală, se va
victimiza pe sine – chipurile, e o răzbunare. Vi-
sez la cât mai multe asemenea răzbunări.
Când fac analize despre situaţia politică,
mă consider completamente un ateu. Nu-mi
place să utilizez terminologia religioasă în
toate prostiile noastre pământeşti. Se comite
un abuz exagerat, în formă scrisă şi orală, la
toţi românii. Bănuiesc, inclusiv în textele tutu-
ror ţărilor ortodoxe. Totuşi, accept o excepţie.
Opinez că Mitropolia Moldovei reprezintă una
din multele fapte ale diavolului. El şi-a atins
scopul: i-a zăpăcit pe basarabeni în aşa măsură
încât aceştia s-au înstrăinat de neamul din care
au ieşit, tinzând spre altul străin. Majoritatea
nici până acum nu cunosc numele corect al lim-
bii lor. Dumnezeu nu se implică în procesul de
lecuire. El ţi-a pus la naştere un creier normal.
Dacă te-ai tâmpit – te priveşte. Aşa vei muri.
Mi s-au ros urechile de sintagma bino-
mul Plahotniuc-Dodon. S-a adeverit o bulă
de săpun. În realitate a fost doar un singur
individ care în final a pierdut. În 2016, la
scrutinul prezidenţial, Plahotniuc l-a in-
stalat pe Dodon în jilţul de preşedinte. În
prezent majoritatea absolută a ministerelor
aparţin blocului ACUM. Componenţa im-
presionează. Recunoaştem că din coaliţia
socialiştilor cu acumiştii, cel mai mult a
beneficiat Igor Dodon. Astfel, şi-a salvat
temporar pielea proprie. Nimeni nu ştie cât
va dura în realitate procesul de debarcare a
Partidului Democrat. Nu o zi-două. Puţin
probabil, nu o lună-două. Nimeni nu ştie.
Până îi vor băga pe toţi la puşcărie e nevoie
de timp. De asemenea, trebuie luate în cal-
cul şi surprizele negative. Numai după aia
se va produce explozia coaliţiei. Și atunci
va veni şi rândul lui Dodon. Salut!
Iulius POPA
ppiulius@yahoo.com
pomenit – din rău în mai rău – să ne
amintim de Unire sau de Reunire. E
tocmai ceea ce putem face cel mai
bine – cum suntem creştini, trei luni
de zile de „tăcere” trebuie să-i acor-
dăm şi să-i asigurăm noii Guvernări.
Doar de linişte şi pace bună are nevo-
ie – după alegerea pasului celui mai
neaşteptat, aşa-zis deocheat, deşănţat
sau contra naturii, cum tot mai des şi
mai apăsat i se spune „fenomenului”
recent de către toată lumea.
Acum mai mulţi ani dragul nos-
tru Grigore Vieru a fost întrebat re-
feritor la anul sau perioada posibilei
Reuniri a Basarabiei cu Patria-ma-
mă. Şi poetul nostru iubit a răspuns
că prin anul 2020 s-ar putea întâm-
pla Minunea…
Toţi aceşti ani – de prin 2005 –
m-am tot căznit să înţeleg de ce anu-
me anul 2020 a fost profeţit de ma-
rele poet şi cetăţean, şi nu 2018… Şi
nu cred că sunt singura persoană care
şi-a închipuit că 1 Decembrie trecut
nu poate veni decât cu Ziua Mare a
Reunirii, pe care o aşteaptă o bună
jumătate din românii basarabeni şi
din Ţară.
VIAȚA TRECE, PĂCAT,
NETRĂITĂ
Viața trece, păcat, netrăită...
Noi nu știm să iubim, să zâmbim,
Noi trăim ba cu clipa trecută,
Ba visând viitorul senin.
Nu oprim niciodată în loc
Mulțumiți de prezentul trăit,
Ci ne plângem mereu de noroc
Și-un ,,ceva” pentru-a fi fericit.
Trece viața – păcat, netrăită,
Și-i păcat, că doar nu-ntinerim...
Angela MÂNDÂCANU
…Iată că a venit, iată că a trecut
Marea şi visata Sărbătoare – Cente-
narul I… Iată că am păşit în cel de-
al II-lea sutar, dar cum să înţelegem
dacă am făcut pasul cu dreptul sau
cu stângul… Şi suntem, cu foarte
mici aproximaţii, exact unde eram şi
pe la… 1812, începând din frumoa-
sa lună mai ­– cu hotar criminal pe
Prut, separaţi în români basarabeni şi
moldoveni… Cu o mulţime de etnii
care s-au „născut” pe peticul nostru
de pământ, nu au fost aduse de regi-
mul ţarist pentru diferite eventuale
răzmeriţe. Mai nou – suntem fiecare
cu Unirea lui, cu partiduţul lui, cu
„proiectul” lui de Ţară, iertată îmi fie
afirmaţia…
La evenimentele de ultimă oră
mereu mi-am adresat aceeaşi între-
bare: de ce în tot acest răstimp nu a
fost destituit aşa-zisul preşedinte Do-
don, cel mai compromis şi ticălos şe-
fuleţ de stat din lume faţă de poporul
şi pământul din sânul căruia a ieşit?
Că sunt o mie şi unu de motive, la o
adică. Ca să ofere optimism nesperat
Rusiei şi lui Putin?!! Să scoată din
groapa puturoasă a istoriei în care se
află pe ţarul Vova din sec. XXI şi să
se pronunţe împreună cu „cumetrii”
europeni în ce priveşte… fericirea
Basarabiei!
Ar trebui să se revină la destituirea
lui Dodon – aspectele foarte impor-
tante ale „calităţilor” preşedintelui
de paie al republicuţei noastre sunt la
vedere, criza a trecut, socialiştii şi-au
jucat rolul „important” în a cârni mai
hotărât vectorul Basarabiei spre Si-
beria, Plahotniuc ne scrie „scrisori de
dragoste din depărtare”, ca nu cumva
R. Moldova să nimerească într-o par-
te sau alta! Adică, ori cu România,
cum ar fi firesc, ori cu Rusia, ce ar fi
„contra naturii”, cum a şi fost şi cum
visează şi cu ochii deschişi Dodonul
cel vândut diavolului…
Ce mai aşteptăm? Cât Guvernul
este ocrotit de graţia celor trei luni,
Dodon ar trebui să fie pus la respect
– iniţiată şi dusă la capăt destituirea
nevrednicului.
Ca să putem apropia cât mai sigur
Anul 2020, anul considerat de marele
Vieru ca An al Reunirii fireşti a Ba-
sarabiei cu Ţara de sânge. Dodon şi
Plahotniuc ar trebui să cunoască is-
toria acestei palme de pământ şi să
ştie că la 1812 s-a comis criminalul
rapt al Basarabiei, în urma cărui fapt
Vatra Ţării a fost ruptă în două ca şi
satele de pe malul nevinovatului râu,
despărţind părinţi de copii, fraţi de
surori… Prutul, râu în interiorul Ţă-
rii, făcut hotar amar, de atunci îşi tot
duce apele negre şi durute spre mare,
spre sud, care şi ea poartă în numele-i
greutatea destinului de român rupt de
la sânul ţării…
Grigore Vieru, un mare patriot al
Ţării întregi – poate cel mai mare –,
a suferit, a năzuit şi a zidit Reunirea
noastră. Ne-a dat şi un An drept re-
per – 2020… După evenimentele de
ultimă oră cred că este foarte aproape
Miracolul Domnului. Mare e puterea
Ta, Doamne!
Elena TAMAZLÂCARU
P.S. Înainte de a respecta cele
trei luni de „linişte”, am o între-
bare pentru toată lumea: de ce
domnii miniştri Năstase şi Popes-
cu şi-au avansat în posturi-cheie,
respectiv, cumetrii şi nănaşii de
cununie?! Din cauza unei „tradi-
ţii nesănătoase”, din neatenţie sau
necunoaştere?! Sau, poate, din ele-
mentarul nerespect al legii, dar şi
al electoratului?! Şi încă ceva. Ce
se întâmplă cu cei 200 de lei simbo-
lici, neacceptaţi de noile căpetenii
pentru familiile cu copii?!
E.T.
 4 Literatura şi arta Nr. 24 (3849), 20 iunie 2019

ÎN GOANĂ DUPĂ LUMINĂ Itinerar literar

Scriitorul Mihail Gh. Cibotaru, în cele două vo-
lume de proză intitulate Către voi, prin lumina în-
tunericului, ne dă un răspuns amănunţit, pe o mie şi
ceva de pagini, pentru ce vine omul pe lume şi care
este sensul nostru aici. O spune rar, răspicat, pe în-
delete, aşa cum trebuie spuse lucrurile azi, deoarece
omul modern s-a dezobişnuit de sfătoşenie, de firul
despicat şi împletit la loc, de adevăruri adânci la care
ajungi doar atunci când cititorul îşi suprapune trăirile
cu cele ale autorului.
Domnul i-a dat tot de ce are omul nevoie sau
trebuinţă, însă i-a luat vederea. Penitenţă mai mare
nici că se putea inventa. Fără vedere, unui scriitor
mâinile nu îi sunt de folos – nu-şi poate aşterne gân-
durile pe pagină, reîntorcându-se cu peniţa peste cele
așternute deja, aşa cum, de obicei, se plămădesc, cu
trudă, operele; nu poate citi o carte, nu-şi poate alege
din mulţime eroii... Calea iluminării prin sacrificiu
pentru adevăr i-a dat puteri să ocolească acest obsta-
col, ultima apariţie editorială, care cuprinde o mun-
că titanică de zece ani, vorbeşte, în acest sens, de la
sine. De exemplu, romanul Bătăuşul astăzi este mai
actual decât la momentul când a fost scris, deoarece
trecem prin evenimente fierbinţi când cetăţeanul din
R. Moldova nu poate să se izoleze de politică, chiar
dacă vrea, chiar dacă îşi deconectează Internetul, te-
lefonul, radioul şi televizorul, oricum va fi atras în
„dezbateri politice”, şi devenim, fie şi pentru cinci
minute, comentatori înflăcăraţi – pentru că încă nu
s-a născut omul pe care nedreptatea să nu-l indigne-
ze, fărădelegea să nu-l provoace şi să accepte docil
inacceptabilul.
Dezamăgirea a pus stăpânire şi pe fiinţa structu-
ral mioritică a personajului principal, Alexandru Ba-
sarabu Căruntu, implicit a scriitorului M. Gh. Cibo-
taru, dacă acceptăm că scrisul este o spunere de sine.
Firul roşu, de foc, al romanului este că a venit
timpul să fim bătăuşi şi să punem în mişcare, cum
ne vin, adevărurile, dar şi pumnii. Dacă la început
personajul se refugiază în starea
hipnotică, dar degradantă pe care
o conferă mirajul alcoolului – bău-
tura fără măsură, după M. Gh. Ci-
botaru, e o meteahnă care ne face
mioritici şi îngăduitori, lăsători şi
etern acceptând starea de umilinţă,
de fiinţe mulţumite a fi în „staul”,
care au doar tihna rumegării şi tră-
iesc degeaba. Pentru a se trezi, la
propriu şi direct, pentru a ieşi din
starea de orbecăire, eroul romanu-
lui îşi regăseşte iubirea, intervin şi
evenimentele dure de la 7 aprilie
2009, unde scriitorul se întreabă şi
ne cercetează cum să ne explicăm această ură şi
cruzime a unor oameni împotriva semenilor lor –
prin spălarea creierului, ca urmare a propagandei
şi manipulării, dar şi că nu se mai poate trăi ca odi-
nioară, nu mai avem aer să respirăm în ţara aceasta
dacă lucrurile nu se vor schimba. Cu oameni ho-
tărâţi, luptători şi buni apărători ai ţării, harnici,
deştepţi, competenţi, având sentimentul onoarei şi
dispoziţia de jertfă, spiritul dreptăţii, neînfricaţi şi
dârji – iată calităţile unui popor fără de care, pe
termen lung, nicio ţară nu poate supravieţui.
Este un roman captivant al devenirii, în care au-
torul meditează despre rădăcinile noastre, care ne
călăuzesc într-o mai mare sau mai mică măsură des-
tinul, despre patimi politice şi identitare, despre tra-
diţie şi familie, pe de o parte, despre o iubire amară,
despre curaj şi răzvrătire, pe de alta. Oricine se poate
regăsi în cele citite, deoarece scriitorul ne vorbeşte
nu de supraoameni, ci despre omul obişnuit şi suma
lui de calităţi şi defecte, patimi şi slăbiciuni, îndoieli
şi angoase, despre noi şi oricine se poate recunoaşte
în omul care îşi caută, prin avatarurile existenţei şi
dincoace de linia deşertului morţii, un drum salvator.
Nu o să prezint un rezumat al cărţii, vă invit din
toată inima să o citiţi; totuşi, ca punct de
pornire al unei eventuale discuţii: auto-
rul susţine că a face parte din neamul
românesc este un lucru predestinat, scara
ta interioară este construită de înaintaşii
care nu te-au cunoscut, dar care şi-au lă-
sat speranţele şi dorurile în mâinile tale.
În opinia sa, starea în care se află astăzi
ţara este propria noastră creaţie, o con-
secinţă a vieţii haotice pe care o trăim.
M. Gh.Cibotaru recunoaş-
te, trist, că, deşi a încercat
toată viaţa să scrie, să ana-
lizeze, să explice omului,
mizând pe forţa de reface-
re a conştiinţei şi folosind
puterea cuvântului, a artei,
în general, pentru întoar-
cerea la lucrurile ances-
trale, la adevărul dintâi,
nici până azi nu a ajuns
să-l cunoască. An de an, în
calitate de redactor-şef la
revista Moldova, implicat
direct în procese sociale, a
căutat şi a adus pentru se-
meni argumente, dar nu reci, ci unele care încălzeau
sufletele, angajându-ne în această luptă pentru reuni-
re, limba de stat, unitatea naţională şi pentru rezol-
varea problemei identitare. Sunt ani de zbucium şi
trăiri febrile, care îi lasă un gust amar. Astăzi oame-
nii nu mai caută profunzimea, nu cercetează de unde
porneşte răul, barem nu se întreabă pe sine de ce este
înconjurat de impostură, nefericire şi haos.
Jurnalismul însă a fost un extraordinar antre-
nament pentru literatură. L-a învăţat să folosească
eficient limbajul ca să capteze atenţia cititorului, să
analizeze în profunzime o temă, venită pe paginile
revistei direct din viaţă, optând pentru cele funda-
mentale, deoarece de la conştiinţă, educaţie derivă
valorile morale cu majusculă: Adevărul, Binele,
Dreptatea. Acest din urmă aspect e important, fi-
indcă mulţi autori, care nu au trecut prin experienţa
jurnalismului, uită de cititori şi scriu doar pentru ei.
Nu este cazul acestui autor. Pentru că un roman bun
poate spune ceea nu pot spune cărţile de istorie sau
documentele reale privind o epocă. Ei îi pot face pe
oameni să înţeleagă mai bine ceea ce trăiesc şi să-i
apropie unii de alţii atât de mult, încât aceştia pot să
realizeze cât de asemănători suntem unii cu alţii în
atâtea privinţe. Lipsa vederii l-a ajutat pe autor să în-
ţeleagă mai bine şi, în cele din urmă, să convertească
în această carte înţelegerea pe care a dobândit-o. Cu
toţii ştim, relativ bine, dacă vrem să ştim, ce s-a în-
tâmplat. Autorul a încercat, mai ales, în cartea aceas-
ta, să vadă şi de ce s-a întâmplat, în ajutor venindu-i
şcoala vieţii, experienţa publicistică, cunoaşterea în
profunzime a problemelor identitare, sondarea psi-
hologică a lucrurilor, pe care le împleteşte firesc cu
propriile sentimente, cugetări şi meditaţii.
Ne-am ales președinţii ca orbii, nu vedem corup-
ţia, nedreptatea, ne complacem în actuala stare de
lucruri. Ne grăbim să ne ascundem printr-un fel de
îngândurare închipuită, dar, de fapt, printr-o orbire
gravă şi poate şi fără speranţa de a fi vindecată…
Întuneric este atunci când în jur nu se vede nimic sau
doar tu nu vrei să vezi? Şi atunci care este întunericul
din jur, dacă ceea ce ne părea „lumina din suflet” de
fapt e ceva abia desluşit sau poate nici atâta lumină
nu mai avem. Şi dacă lumina din noi e mai degrabă
întuneric. Să ne oprim să privim şi să ne amintim că
vederea ca noţiune este lipsită de profunzime, vici-
ată în cazul în care inima este oarbă. Şi abia atunci
începe căutarea luminii, căci fără ea viaţa nici nu
mai e viaţă…, m-am prins că descifrez titlul aces-
tor două volume consistente, dar şi efortul aproape
sisific depus în ele. Doar credinţa nestrămutată în
valoarea, puterea şi blândeţea înţelepciunii manifes-
tate prin cuvânt, speranţa că mâine lumea va fi mai
bună, încrederea că nu-i totul pierdut, dragostea faţă
de aproapele demonstrată prin faptă şi nu vorbe sunt
armele care vor schimba radical caracterul sufletului,
până nu demult întunecat.
Mihail Gh. Cibotaru face parte dintre scriito-
rii care au un drum al lor şi un destin care ţine de
felul de a vedea lucrurile, de scormonirea legilor
fundamentale ale firii şi înţelegerea lor şi relaţia
armonioasă cu ele. De aceea poate această apari-
ţie editorială de la Editura Cartier este preţioasă şi
scumpă, la propriu, ca lumina ochilor, pentru că a
fost drămuită, cuvânt cu cuvânt, trecută prin vama
conştiinţei şi a timpului. El s-a format ca scriitor
şi ziarist în ţara noastră şi ne cunoaşte în amănunt
slăbiciunile, neputinţele, gafele şi ni le spune, cu
amărăciune, drept pildă, îndemn şi lecţie.
Merită să îi urmăm exemplul cu precădere în
latura căutării de sine şi de adevăr, să nu neglijăm
amploarea modelului pe care ni-l pune la dispoziţie,
denotând generozitate, viziune de ansamblu asupra
vieţii şi a problemelor ei, de vocaţie, destin şi integri-
tate civică. Să ne bucurăm că îl avem printre noi, să-i
admirăm lupta, talentul şi devotamentul unei arte că-
reia i-a fost credincios mereu.
Să ne amintim că un stat este puternic atunci
când are intelectuali verticali şi curajoşi, printre ei
aflându-se şi Mihail Gh. Cibotaru, scriitor cu un su-
flet luminos, onest şi de bună-credinţă, care stă per-
manent cu ochii pe putere, pentru a nu lăsa micile
grupări de politicieni de o zi să calce peste ceea ce
a servit drept rost, simbol, valoare pentru generaţii
întregi. Da, mulţi concetăţeni de-ai noştri sunt miori-
tici şi pacifişti, au însă arcul voltaic puternic. Pentru
ei scrie, caută răspunsuri, scoate la lumină din întu-
neric diamantul adevărului, care este unul.
Mariana JIOARĂ

RÂS CU PLÂNS Aniversări

Mihail Gh. CIBOTARU
De fapt, „râs cu plâns” e un fel de a
spune, căci în realitate mai întâi a avut să
fie plânsul, apoi râsul, ambele mai mult
simbolice. Căci, slavă Domnului, n-a fost
să se ajungă la plâns, iar râsul – vai de el,
doar o aluzie. La acel moment, încă nu
cunoşteam legenda (cine ştie cât o fi de
adevărată?) precum că Napoleon, suferind
înfrângere în campania din Rusia, pentru a
nu fi capturat, s-a văzut nevoit să se deghi-
zeze în haine de femeie. Aveam să o aflu
mult mai târziu. Dar atunci, în acea noapte
întunecoasă, am imitat gestul ipotetic al
împăratului francez în retragere. Deşi nu
mă aflam într-o ţară străină, ci chiar în sa-
tul natal. Doream doar un singur lucru – să
ajung acasă viu şi nevătămat...
În vara lui ’53 lucrasem vreo lună de
zile la construcţia unui bloc în orăşelul mi-
litar din Floreşti, în cadrul detaşamentului
militar care număra vreo sută cincizeci de
ostaşi, aşa-zisul „rabocii batalion”, speci-
alizat în construcţii militare. Majoritatea
absolută a efectivului era din republicile
caucaziene şi asiatice. Băieţi de treabă,
harnici, meşteri buni. Noi, cei patru tineri
civili, veniţi aici pentru a câştiga o para,
am fost primiţi cu braţele deschise, de par-
că am fi purtat şi noi haine militare. Cu
unii ne împrieteniserăm cu adevărat, îi in-
vitam în ospeţie, le ofeream hainele noas-
tre pentru a nu fi identificaţi de patrulele
militare atunci când voiau să mai iasă din
curtea cazărmii fără permis. Regimentul
ca atare era plecat la manevrele de vară.
Aşa că disciplina militară era mai „rela-
xată” decât de obicei. Mulţi ostaşi veneau
la clubul din Vărvăreuca, la filme, la ma-
nifestările culturale, inclusiv la dansuri. În
ultimii ani, ostaşii o cam îndesiseră cu vi-
zitele în sat, unii dintre ei comportându-se
cam arogant cu flăcăii din cauza unor fete,
conflictele ajungând uneori la bătăi cu ur-
mări neplăcute.
În ceea ce mă priveşte, fiind elev, chiar
de frecventam sistematic centrul nostru de
cultură, niciodată n-am avut relaţii cu mi-
litarii. Dar după acea lună lucrată în cadrul
regimentului, a avut loc o încurcătură care
putea să mă coste viaţa. Într-o seară, doi
ostaşi puşi la cale de un vărvărean să-i dea
„o lecţie de dragoste” rivalului său care-i
„suflase” prietena, îl aşteptau cu centurile
de-a gata, la poarta fetei. Flăcăul care-şi
conducea fata acasă, observându-i piliţi
şi porniţi pe gâlceavă, s-a grăbit să intre
în curtea gospodarului. Ostaşii după el,
punând în acţiune centurile cu catarame
metalice masive. A observat o sapă reze-
mată de gardul ocolului, a pus mâna pe
Cum l-am imitat pe Napoleon fără să ştiu că o fac...
Episodul de mai jos face parte din volumul de memorii
„Crestături pe tulpina unui destin”, aşternut deja prin
întunericul văzului meu şi editat în 2013. Sper, eventualul
cititor va înţelege de ce l-am preferat.
ea şi a prins a se apăra. Lovea unde se ni-
merea. Bătăuşii s-au văzut nevoiţi să bată
în retragere. Până ajunseseră pe marginea
râpei din vecinătatea imediată a curţii
cu pricina. Şi iată că acolo s-a întâmplat
ceva neprevăzut: unul dintre ostaşi lunecă
de pe buza râpei şi muchia sapei îl nime-
ri în moalele capului. Se prăbuşi în hău.
Celălalt – după el. Sau să-l salveze, sau,
speriat, să se salveze. Peste o zi s-a răs-
pândit vestea că cel lovit a decedat. Seara,
clubul în care rula un film a fost înconjurat
de ostaşi înarmaţi cu vergi de metal, câţiva
au intrat înăuntru, au întrerupt proiectarea
filmului, căutându-l printre cei prezenţi pe
flăcăul cu pricina. Şi fiindcă nu-l găseau,
sau poate nici nu-l cunoşteau cu toţii la
înfăţişare, prinseră să lovească laolaltă în
spectatorii speriaţi, care, în loc să le opună
rezistenţă, au dat buluc afară – care pe uşă,
care prin ferestre –, unde erau aşteptaţi de
haita de soldaţi setoşi de răzbunare...
Flăcăul care izbutise să se apere de
cei doi soldaţi care-l agresaseră era căutat
noapte de noapte prin sat de acea haită dez-
lănţuită, încât era periculos să ieşi din casă
după ce însera. Aveau şi o metodă de a pro-
voca încăierarea: doi-trei ostaşi chercheliţi
se plimbau prin sat şi îi agresau pe toţi cei
întâlniţi în cale. Şi dacă se întâmpla careva
să le întoarcă lovitura, prindeau să scoată
urlete „à la Tarzan”. Vorba e că, puţin mai
devreme, în sat rulase faimosul film „Tar-
zan” şi răcnetul înfiorător al protagonistu-
lui era cunoscut de toată lumea. Soldaţii
îl foloseau ca semnal pentru cei o sută de
inşi care aşteptau pitiţi prin ulicioare de-a
gata să-şi „salveze” tovarăşii. Şi porneau
cu toţii, sălbăticiţi, lovind laolaltă pe cine
întâlneau – copil, bătrân, flăcău, femeie.
Într-o seară, văzând că nu mai au pe cine
ciomăgi, au dat buzna într-o casă de unde
răzbăteau voci de bărbaţi. În „casa mare” a
gospodarului cu pricina, la masa cu bucate
şi ulcioare cu vin, mai mulţi tineri, tunşi
chilug, ciocneau pahare, spuneau bancuri,
îşi luau rămas-bun unul de la altul pentru
câţiva ani, căci a doua zi urmau să se pre-
zinte cu valizele la comisariatul militar,
pentru a-şi face datoria de ostaşi sovietici.
Cei care dăduseră buzna, în loc să le ceară
scuze pentru deranj, au prins a-i lovi cu ce
aveau în mâini, încât a doua zi tinerii n-au
mai fost în stare să se prezinte la comisa-
riat.
Casa flăcăului era permanent sub su-
praveghere. Vreo săptămână flăcăul n-a dat
pe acasă. Dar într-o noapte, când credea că
nu-l mai pândeşte nimeni, a intrat în curte
şi tot atunci s-a pomenit înhăţat de trei tipi
vânjoşi. Pe cel din faţă l-a doborât cu ca-
pul, s-a smucit şi din mâna celorlalţi doi şi a
zbughit-o în casă, trântind cu putere uşa în
capul celui de-l urmărea. Până şi-au reve-
sau
nit „urmăritorii”, până au scuturat locuinţa,
băgând în sperieţi pe ai casei care dormeau
la acea oră, flăcăul îşi pierdea deja urma în
stufărişul de pe malul Răutului. Observând
fereastra din spate deschisă, copoii îşi dă-
duseră seama că au fost prostiţi şi de astă
dată. De aceea, aproape seară de seară îşi
continuau vizitele şi provocările. Dar oa-
menii se străduiau să nu le pice în cale.
Într-o seară însă... De fapt, întâmplarea
avea să pornească de cu zi. Până atunci nu
mi se întâmplase să cad victimă scrântiţilor
militari. La club, în seara când avu loc si-
nistra întâmplare, eu nu eram printre spec-
tatori. Îl aveam de oaspete pe colegul de
clasă Stelian Melnic. Ziua avusese loc hora
satului, a treia zi de hram, şi seara stăteam
cu el la masă, la noi acasă, cu intenţia să
mergem la club, unde până şi după film se
organizau dansuri. Dar nu ştiu cum s-a în-
tâmplat – ori că vinul era gustos, ori buca-
tele delicioase, ori amintirile mamei despre
tinereţea ei ne captivaseră, sau poate pur şi
simplu acel noroc întâmplător sau trimis de
Cineva ne-a îndemnat să rămânem acasă.
A doua zi am aflat despre ceea ce se întâm-
plase: bătuţi toţi laolaltă.
La câteva zile după acea întâmplare,
abia sosit de la şcoală, descopăr că am ne-
voie de caiete şi dau o fugă la magazin. În
drum spre casă îmi ies în cale doi soldaţi
bine „aghesmuiţi”, încercând să fredoneze
un refren de „kazaciok”. Văzându-mă, s-au
şi repezit să mă apuce de pieptarul scur-
tei. Îi resping şi-i rog să mă lase să plec.
Am de pregătit lecţiile. Şi le arăt, ca dova-
dă, caietele proaspăt cumpărate. Ei devin
obraznici, agresivi, ameninţându-mă că
pentru crima pe care am făcut-o am să pri-
mesc neapărat răsplată. Îi mint că sunt elev
din alt sat, că stau în gazdă aici. Că ei mă
confundă cu cineva. De noi se apropie niş-
te bărbaţi şi ostaşii chercheliţi mă lasă în
pace, însă mă asigură că totuna au să pună
mâna pe mine şi au să-şi răzbune numaide-
cât prietenii hăcuiţi de mine cu sapa!
Nu trag acasă. Merg spre locuinţa unde
într-adevăr stăteau în gazdă doi colegi de
clasă originari din satul Roşietici. Soldaţii
m-au urmărit până am dispărut pe hudici-
oara ce ducea spre casa noastră. Seara pe
amurgite, întorcându-mă de la soră, văd în
curtea clubului câţiva băieţi şi mă apropii
de ei. Vorbeau de întâmplarea de deunăzi
de aici, de la club, când soldaţii i-au bă-
tut pe cei adunaţi la film. Abia încep să le
povestesc întâmplarea mea de azi, că-i şi
vedem pe cei doi intrând în curtea clubu-
lui. O rupem cu toţii de fugă, spre ieşirea
din sat. Băieţii însă o cotesc pe ulicioară,
la dreapta, şi eu – după ei. Care sare peste
un gard, care peste altul. Eu mă ţin de cei
doi – Mişa Rusu şi Ion Ceapă, care parcă
fulgeră, abia de le calc pe urme. Mă bucur
când îi văd intrând în curtea cumnatului
meu, de unde veneam acum câteva minute.
Îl văd pe cumnat, îl văd şi pe tatăl lui, moş
Pavel, un omoi de doi metri, zdravăn, în
stare dintr-o lovitură să culce trei. Şi simt
o uşurare şi chiar o ruşine că am dat bir cu
fugiţii. Dar auzim vorbă rusească şi cei doi
dau buzna pe portiţă, după noi. Cumnatul
îi opreşte şi tot atunci primeşte o cataramă
în cap. Moş Pavel se repede şi-l loveşte pe
„eliberator”. Mişa Rusu fuge după casă,
intră la bătrâni, o dă la o parte pe eleva
care-şi făcea lecţiile şi se face a fi el ele-
vul casei. Ionică intră la cumnatul meu, eu
din urma lui. Din urma mea – un flăcău
lăsat la vatră cu vreo două săptămâni în
urmă, era la fântâna din poartă, lua apă.
Dar când i-a auzit pe cei doi urlând „à la
Tarzan”, şi văzând cum vine de prin hudiţe
buluc de soldaţi cu urlete înfuriate, a lăsat
fântâna şi a luat-o după noi. Sora închi-
de uşa, pune zăvorul, abia de reuşeşte s-o
facă, fiindcă soldaţii sălbăticiţi de acuma
trag să deschidă, apoi lovesc cu hârleţele,
cu vergile metalice pregătite pentru lup-
tă, ameninţând că răstoarnă casa dacă nu
li se deschide. N-am ce face şi trag la o
parte perdeaua geamului: văd că printre ei
sunt şi cunoscuţi cu care am lucrat o lună
de zile pe schelele cazărmii. Observ şi pe
unul dintre cei cu care mă întâlnisem azi.
Acela, văzându-mă, strigă cumnatului şi
tatălui acestuia imobilizaţi de haita înne-
bunită ce umpluse curtea: Nu vrem nimic!
Ni-l daţi doar pe cel în scurtă cafenie (pro-
babil, haina de pe mine semăna cu cea a
flăcăului pe care-l căutau) şi în faţa voas-
tră îl facem terci!
Sora mă apucă de umeri şi mă îndeam-
nă să mă bag în cuptor. Eram ca de feştilă.
Nu-mi dădeam seama de pericolul ce mă
păştea. Refuz să mă bag în cuptor. Nici
sub pat nu mă duc. Sora, nu ştiu prin ce
instinct trezit de bocănitul acela asurzitor
în uşă şi de strigătul cumnatului să deschi-
dă, căci îl sugrumă, mă apucă de guler, mă
conduce în „casa mare”, ridică capacul de
la sofcă – era goală, căci cu prilejul hra-
mului toată vesela ce se păstra acolo îşi
găsise loc pe masă – şi-mi face vânt înă-
untru, trântind capacul şi aşternând lenje-
ria la loc, ca pe un pat obişnuit. Şi iarăşi
printr-un instinct inexplicabil, deschide
fereastra din colţ, apoi se duce şi scoate
zăvorul de la uşa care începea să cedeze...
Aud bulucul năvălind în odaie. Flăcăul lă-
sat acum două săptămâni la vatră, speriat
de ceea ce putea să se întâmple, se băgase
sub masa încărcată cu veselă. A fost ime-
diat descoperit şi luat la bătaie. Dar cel ce
mă căuta pe mine a ordonat să fie lăsat în
pace, căci făptaşul e altul şi e pe undeva pe
aici! Răsturnăm totul, dar nu plecăm până
nu-l găsim!
Stau lungit în sofcă, cu faţa în sus, cu
mâinile pe piept şi mă umflă râsul. Mă văd
ca în sicriu. Aud cum „cercetaşii” umblă
cu vergile lor de luptă sub sofcă, apoi din-
spre perete, bocănesc cu cizmele pe capac,
răstoarnă scaune... Dacă ar fi avut cineva
dintre ei vreo idee de sofcă, o deschideau
şi forfota s-ar fi potolit. Dar aşa, larma nu
mai conteneşte, parcă-i fundul tartarului:
înjurături, strigăte, lovituri, farfurii trântite
în podea. Până unul observă fereastra des-
chisă şi strigă să iasă repede, că făptaşul,
adică eu, n-o fi reuşit să fugă prea depar-
te! Şi gălăgia infernală se potoleşte, se aud
doar tropotele paşilor şi înjurăturile „eli-
beratorilor”. Aud vocea ostaşului pe care-l
lăsaseră de veghe – în caz că mă întorc, să
pună mâna pe mine. Îi aud vocea moale, cu
accent specific, şi-l recunosc. Era Murad,
un turkmen blând, bun la inimă, cu care
mă împrietenisem acolo, pe schele. Zice,
eu ştiu că Mişa nu-i vinovat. Ei îl confun-
dă cu cel pe care-l caută. Dacă e pe aici,
pe undeva, ziceţi-i să iasă, să n-aibă frică.
Eu n-aş fi venit încoace, dar ne-au forţat pe
toţi. Altfel – vai de capul nostru. Coman-
danţii cei mari nu-s aici, sunt la manevre,
iar aceştia, văzându-se stăpâni, îşi fac de
cap. Dacă Mişa-i pe aici, spuneţi-i să iasă.
Aş vrea să-l văd...
Sora se jură că am fugit prin fereastră.
Aş fi ieşit, desigur. Dar mă gândeam: dacă
Murad nu e singur, dacă au lăsat o echipă,
în caz că mă întorc?...
Aud că-şi ia rămas bun, scuzându-se
pentru cele întâmplate şi rugând-o pe soră
să-mi transmită salutările sale şi bucuria că
am avut noroc şi am scăpat...
Da, noroc! Sfântul noroc. De această
dată acel Noroc ce nu umblă cu mintea
alături, vorba bunicului Victor, ci Noroc
coborât din Cer!
Şi deodată m-a apucat un tremur nebun
de nu-mi nimerea dinte pe dinte. Aşa ceva
se întâmpla pentru prima dată în viaţa mea
şi avea să se mai repete doar o singură dată,
tot aşa, pe neaşteptate şi tot aşa de ruşinos
pentru mine, ca bărbat. Aceasta avea să se
întâmple peste treisprezece ani, în spitalul
Kremlinului, de la Kunţevo – am povestit
acest episod mai devreme. Acolo, cu glez-
nele şi braţele legate de masa de operaţii,
am fost cuprins de acelaşi tremur ruşinos –
în faţă o aveam pe simpatica şefă de secţie,
care încerca să mă convingă să n-am nicio
frică, deşi nici n-o aveam – şi a ţinut acest
tremur până în clipa în care chirurgul mi-a
împlântat bisturiul în abdomen.
Aici, la sora, el a ţinut mai mult. Râ-
deam şi tremuram. Cumnatul a turnat câte
o sută de grame, am ciocnit, apoi dau să
mă pornesc acasă. Nici sora, nici cumnatul
nu mă lasă. Mă îndeamnă să dorm acolo.
Soldaţii s-ar putea să mai supravegheze
drumul. Dar ştiam că mama nu-şi găseşte
loc până nu mă vede acasă. De odată o văd
pe sora, căreia îi datoram viaţa, aducând
o rochie şi o broboadă. Am pufnit în râs
şi tremurul s-a stins brusc, asemenea unui
cărbune aprins, aruncat în apă... Şi iată-mă,
în rochie lungă, cu broboadă pe cap, numai
ochii şi nasul mi se văd. Şi mai jos de poa-
lele rochiei – pantalonii care puteau uşor
să mă trădeze. În dreapta ţin o măciucă, în
stânga – cuţitul de bucătărie.
O iau nu prin sat, ci ies dintre case, în
câmp, intru în păduricea de aguzi, sădită
special pentru creşterea viermilor de măta-
se, şi înaintez până la drumul care coboară
spre fântâna de la care luăm apă din faţa
casei, unde locuia o fată blondă, o colegă
de clasă de care mă îndrăgostisem chiar de
cum sosise în clasa noastră, într-a şasea,
nu mă puteam apropia cu intenţia de prie-
tenie până acum, într-a zecea, deşi nici cu
alţii nu era prieten, degeaba umblau buluc
după ea „cavaleri” alde mine. Trecând pe
alături în rochie, cu broboadă pe cap, dar
cu mers băieţesc, mă gândeam – dacă ar
fi să mă vadă, ce-ar face? Ar pufni în râs?
Sau şi-ar duce pălmuţa la gură, speriată de
moarte: oare ce s-o fi întâmplat cu viitorul
meu soţ?!...
Ajuns acasă, când dau să dezleg porti-
ţa, tresar: mama o ţinea cu ambele mâini,
gata să deschidă. M-a îmbrăţişat cu lacrimi
de bucurie.
– Nu te-ai speriat că vine spre mata o
matahală, o arătare fioroasă? o întreb.
– Te-am cunoscut după mers. Încă de
pe la fântână ţi-am auzit paşii...
Biata mamă...
A doua zi după acea groaznică noapte,
când putea să se întâmple sfârşitul meu ca
o răzbunare pentru fapta altuia, aflu că ur-
mările aveau să fie mult mai grave. Vestea
despre ceea ce se întâmplase în curtea şi în
casa lui Pavel Proaşcă s-a răspândit fulge-
rător. În curând apăruseră câţiva bărbaţi cu
armele de vânătoare gata încărcate. Printre
ei era, bineînţeles, şi tata. Alţii – cu bărdiţe,
topoare sau ciomege în mâini, gata să por-
nească la atac. Sosise şi preşedintele sovie-
tului sătesc, care a încercat să-i potolească
pe unii şi pe alţii. Putea să se întâmple o
adevărată tragedie. A doua zi, se zice, in-
formaţia despre desfrâul militarilor a ajuns
la Moscova. Peste o zi la Vărvăreuca a so-
sit o echipă de şefi militari şi civili, secun-
daţi de orchestra regimentului şi, la o adu-
nare a întregului sat, au fost rostite cuvinte
de regret şi scuze pentru cele întâmplate,
dându-se asigurări că aşa ceva nu se va mai
repeta. Apoi orchestra militară a încheiat
această „întâlnire de împăcare a militarilor
cu civilii” cu o serată dansantă... După ace-
ea, câţiva ani Vărvăreuca n-a văzut zare de
ostaş de la regimentul din Floreşti...
Aşa-i cu râsul şi cu plânsul... Uneori
mai mult plâns, alteori mai puţin râs... Căci
asta-i viaţa.
Nr. 24 (3849), 20 iunie 2019

Crina POPESCU
Literatura şi arta 5
A L E T H E I A
setea, îi dădu cărţi, amintindu-i că lectura potoleşte se- judecătorească, şi să nu pună în discuţie răspunsurile Apoi, Raveda îi continuă gândul, spunându-i că ni- Mă hotărâsem să pornesc în căutarea Aletheiei, să o
tea, dar şi foamea. Dintre cele trei cărţi pe care i le în- pe care urma să i le dea. ciun cuvânt nu pune realitatea în pericol, din momen- găsesc şi restul vieţii să-l petrec lângă ea.
tinse: Noaptea albă de Fiodor Dostoievski, La umbra – Locul şi data naşterii, vă rog. tul în care este rostit din dragoste. Căci dragostea, con- Iată unde-mi stăruia gândul în clipa în care se apro-
unui crin de Mircea Eliade şi David Crook, Amintirile – Privirile Aletheii, 32 decembrie 2018. tinuă Raveda, înseamnă a-l descoperi pe Dumnezeu în pie de mine un oarecare Baraba, care-mi vorbea c-un
unei revoluţii de Julian Voloj şi Henrik Rehr, Raveda – Să-nţeleg că aţi vrut să spuneţi 31 decembrie celălalt, pe când frica înseamnă a te descoperi pe tine accent spaniol. Purta o tunică portocalie fosforescentă
alese la întâmplare La umbra unui crin, fiind convins 2018? întrebă mirat judecătorul. însuţi în celălalt, fără să ştii că el eşti tu. Că realitatea şi avea un aer foarte grăbit. Mi-a mărturisit că este un
că-n această carte se conţin celelalte, dar mai cu seamă – Nu, domnule. M-am născut pe 32 decembrie nu este altceva decât măsura cuvintelor noastre rostite colecţionar de frici şi m-a întrebat dacă pot să-i dau
povestea vieţii lui, din care se desprinde istoria lumii 2018, în acea noapte în care aşteptam cu toţii, în Pia- şi nerostite. Iar problema realităţii în care trăim este că câteva. Frica este materia primă a răului pe pământ,
întregi. ţa Victoriei, schimbarea care ne-a fost făgăduită. Însă, nu mai avem cine să ne amintească că omul s-a născut mi-a spus, iar el se declarase un slujitor al lui. Colec-
Citea cu gândul în altă parte. «Hmm, dacă alegeam acel an nou, cu acea lume plină de pace nu a mai venit, ca să iubească. ţiona frici ca să creeze un nou plan întru distrugerea
David Crook, amintirile unei revoluţii, probabil că lu- pentru că a doua zi am întâlnit tineri şi mai revoltaţi. Și deodată îmi vorbi de regele Filip al Macedoniei, lumii. Misiunea lui era cea de a dărui fricii o realitate.
mea renăştea odată cu mine, în această clipă. Da, eu Unii dintre ei protestau pentru că suntem în iarnă, dar care pusese un rob ca să-i amintească în fiecare dimi- Dacă realitatea dragostei este Binele, Armonia şi Pa-
aş fi un David Crook al timpurilor noastre, iar Adevă- nu ninge. Alţii pentru că i-au părăsit iubitele, fiind prea neaţă că este om. Vocea Aletheiei devenise mai gravă cea, atunci realitatea fricii este răul, suferinţa şi des-
rul precum că fiecare om se naşte dintr-o carte ar fi buni cu ele. Câţiva dintre ei protestau pentru că au prea din momentul în care începu să-mi vorbească despre părţirea. Iar Baraba visa o realitate în care omul să se
dovedit. În fond, ce este omul dacă nu o carte necitită? mulţi bani şi nu ştiură cum să-i folosească. Căutăm misiunea fiecărui om, spunându-mi că ne naştem pe simtă exilat în propria inimă, astfel încât omul să tră-
Ce taină nedesluşită este omul! Iar o revoluţie dăru- măsura în prea multă desfătare. Nu mai vedem multul lume oameni ca să devenim lumini pentru ca să facem iască însingurat şi să se teamă de visele sale. Îl priveam
ieşte lumii prezent. O forţă de gravitaţie care ne ţine în puţin. Cum să intrăm într-un Nou An dacă am rămas din Pământ o stea. Pentru aceasta, trebuie să-nvăţăm cu milă, cu ochii unui părinte care-şi vede fiul suferind,
în timp, iată ce este revoluţia pe pământ. Hmm, cât de aceiaşi, pe cât de normali, pe atât de ciudaţi? de la planete cum să facem revoluţii, adică să ne rotim pentru că nu poate iubi. Din senin, scoase de sub tunică
aproape a trecut lumea pe lângă Adevăr, ca un mete- în timp şi-n spaţiu ca să rămânem aceiaşi. Adevărata o hartă desenată pe-un carton inflamabil, pe care erau
Suntem cuvintele pe care le-am spus odată cu o
orit care ne atinge cu aerul ce-l înconjoară fără să ne revoluţie este cea care schimbă omenirea, dar nu şi însemnate locurile unde urma să detoneze „bomba
altă gură. Suntem viitorul pe care ni-l amintim. Dacă
lovească. Iar viaţa, ce este viaţa, dacă nu, o carte citită omul, rostea ea cu duioşie. Suntem fiinţe celeste, iar răului”, pe care o pregătise pentru o altă nenorocire.
vrei să schimbi lumea, iubeşte. Adevărata revoluţie o
pe care o înţelegi doar atunci când este pe sfârşite. pământul nu se află decât sub unghiile noastre. Aşa „Iat-o, harta lumii mele viitoare”, mi-o flutură el în faţa
fac stelele, pentru că nu ne văd, atunci când se uită la
Sau poate nici atunci. Trăim fără să ştim, iată proble- gândea Aletheia, domnule judecător. Am întrebat-o de ochilor. Se simţea fericit pentru că-nţelese că frica poa-
noi. Omul a furat ochii stelelor! Iată păcatul omenirii.
ma omenirii”, gândea visător Raveda, în timp ce mâna unde cunoaşte aceste taine, însă ea n-a vrut să-mi măr- te domina lumea „tot atât cât poate şi dragostea” şi în
Astăzi facem revoluţie ca să restituim vederea stelelor.
dreaptă întorcea paginile cărţii, ca şi cum altcineva ci- turisească, pentru că, zicea dânsa, dacă mi-ar fi spus, curând va ajunge chiar să o conducă. N-am putut rezis-
Adevărata revoluţie începe în cer şi continuă pe pă-
tea în locul lui. eu nu mi-aş fi amintit, iar dacă mi-aş aminti, n-aş înţe- ta în faţa acestei ciudăţenii de om care ne ameninţa pe
mânt. Adevărata revoluţie este un singur om. Care s-ar
Dintr-odată zgomotul zăvorului îl coborî cu pi- lege. Am întrebat-o cine-i sunt părinţii, iar ea mi-a răs- noi toţi. Și-n acele fracţiuni de secundă, am auzit vocea
putea să fii chiar tu. Omul care ne va schimba destinul.
cioarele pe pământ. Uşor speriat de prezenţa subită a puns că părinţii ei sunt artiştii care au schimbat lumea, Aletheei… Care mă convinsese că răul poate fi învins.
Pregătiţi-i calea! Iubiţi şi Iertaţi!
judecătorului, Raveda închise cartea, dar nu înainte să făcând-o mai bună, fără vărsări de sânge. Speriat, am aprins lumânarea şi am dat foc acelei hărţi
Avea mâinile în cătuşe, dar era liber. Inima îi bătea
o răsfoiască pentru ultima dată – aşa precum proce- – Oamenii care visează prea mult orbesc, Raveda. blestemate, care punea în pericol mii de vieţi omeneşti.
ca grindina pe un câmp de crini, însă el era liniştit. Se
dează îndrăgostitul când caută printre pagini un bileţel – Nu, domnule judecător, Aletheia era oarbă pentru – Și Baraba? întrebă mirat Talip.
simţea iertat şi iubit. Știa că libertatea cea adevărată în-
de dragoste – şi să reţină următorul gând: „Lumea în- că avea altfel de vedere. Era oarbă pentru că vedea lu- – Domnule judecător, vă rog să mă credeţi, nu l-am
cepea în acel loc şi-n acea clipă, sub ameninţările gar-
treagă trăieşte în exil, dar asta nu o ştiu decât câţiva”. mea cum ar trebui să fie sau cum a fost odată. Și despre omorât eu. Harta l-a ucis pe el. Nu voia să o lase din
dienilor şi sub înjosirile celor mai periculoşi deţinuţi
Închise cartea şi o restitui gardianului, lăsând impresia Homer se spune c-ar fi fost orb... mână atunci când flăcările luaseră amploare, şi a ars
din închisoarea Mimesis.
de a o fi citit în întregime. Judecătorul intră îmbrăcat Am întrebat-o în grabă cum o cheamă, ca să o pot împreună cu ea. Ce-i drept, nu-l puteam suferi, căci
Deşi era iarnă, în aer bântuia un vânt răcoritor de
într-o robă vişinie, culoare pe care Raveda o asociase căuta, după ce protestele aveau să se termine. M-a în- cum să îndrăgeşti un om care vrea să distrugă ome-
primăvară. Lui Raveda îi era şi frig şi cald în acelaşi
cu visul. Cel care-l privi lung pe Raveda ca şi cum îl credinţat că atunci îi voi cunoaşte numele. Și brusc, a nirea, dar nici nu-i doream moartea. Voiam să se vin-
timp, dar nu se speria de nimic. Era convins că aşa tră-
mai văzu undeva, iar în acea clipă nu făcu decât să-l dispărut fără urmă, ca un vis din care te trezeşti şi ţi dece de rău şi să rămână viu. Cert e că-n acea noapte
ieşte omul starea morţii învinse şi începutul unei noi
recunoască, era Talip, un bătrân om al legii, dar cu vo- s-ar părea că încă-l visezi. s-a stins răul care punea în pericol lumea, înţelegeţi ce
vieţi. Zâmbea susurând gânduri ciudate şi-şi răspundea
cea tânără. Pe lângă dosarele deţinuţilor, mai ducea cu – Domnule Raveda, această mărturisire e dincolo vreau să zic?
sieşi la întrebările pe care urma să i le pună judecăto-
el un mănunchi de hârtii, unde-şi nota discursurile pe de puterea mea de judecată. Mă puneţi într-o situaţie – Argumentele dumneavoastră nu conving Legea,
rul. Îl aştepta calm, ca şi cum urma să-l viziteze un pri-
care urma să le pronunţe în săli de judecată. Talip scria dificilă. Pe cine judec acum, pe Aletheia sau pe dum- domnule Raveda. Probele pe care le deţinem mărturi-
eten pe care nu-l văzuse de mult timp. Ştia că i se dădu
ca să vorbească. Un joc de cuvinte pe care-l învăţase neavoastră? sesc culpabilitatea dumneavoastră. Aţi luat viaţa unui
ordin gardianului să-l supravegheze cu atenţie, ca nu
în copilărie de la fratele său îi compromise întreaga – În seara protestului aţi fost văzut lângă o tânără. – Adevărul este de genul feminin, domnule jude- om, iar legea nu iartă o asemenea infracţiune, indife-
cumva să evadeze din celula de trei metri pătraţi, care
existenţă. Acest sport al gândirii consta din pronunţa- Cine este ea ? cător. rent dacă aţi omorât părintele Răului, tot infracţiune
lăsa impresia unei chilii abandonate. Pe pereţii văruiţi
rea inversă a cuvintelor, astfel încât, în loc de „Schim- – Da, Aletheia... e fata oarbă care m-a învăţat să – Spuneţi atunci ce a urmat, ca să stau de vorbă cu rămâne.
ai încăperii erau mâzgălite întrebări, gânduri, regrete,
bare”, de exemlu, judecătorul Talip pronunţa «Erab- văd, răspunse hotărât tânărul. Datorită ei sunt aici şi nu- dumneavoastră, şi nu cu umbra Aletheii. E o absurdi- – Dar, domnule judecător, nu mint. Vă rog să în-
vise, care dădeau impresia că aparţin unui singur autor,
michs». Din cauza acestui soi de limbă ciudată care se mi pare rău. Am întâlnit-o în mijlocul mulţimii. Ținea tate ce-mi povestiţi. Până acum am ascultat cuvinte şi ţelegeţi, astăzi a murit Răul. Nedreptatea. Minciuna.
dar scrise cu mâini diferite: „Suntem pe lume ca să iu-
transformase mai târziu într-un capriciu şi la care nu în mână o lumânare aprinsă, deşi eram în plină zi. I-o nu fapte. Să trecem la fapte. Frica ce-a ţinut lumea în exil. De acum, respirăm aerul
bim şi nu să urâm» (Stéphane), „Viaţa e prea scurtă ca
voia să renunţe cu teama de a nu-şi pierde „copilăria” dăduse cineva care nu ştia că nu vede. Ea privea zâm- Gardianul, realist din fire, îi făcu semn din cap, divin al libertăţii. Iar Aletheia n-a minţit atunci când
să gândim” (André), „Lumea este neînţeleasă pentru
trăi de unul singur, în speranţa că-ntr-o zi va reuşi să bind şi zâmbea privind. M-a rugat să-i vorbesc pentru aprobându-i constatarea, apoi părăsi sala ca şi cum nici mi-a vorbit de revoluţia care ne aşteaptă. A trăi în dra-
că cerul a părăsit-o” (Almin), „Am rezolvat problema
se elibereze de obsesia lipsei de dragoste care-l ţinea ca să mă vadă. Aletheia vedea cu cuvintele. Apoi, mi-a nu ar fi asistat la discuţia care devenise mai degrabă goste – iată revoluţia care ne apropie de stele. Victorie
omenirii: Ce a apărut mai înainte – oul sau găina ?
prizonier. În ultimele zile umbla trist şi disperat, încât vorbit. Nu-mi vorbea de protest, ci de un drum care o confesiune dintre doi prieteni decât un interogatoriu Dragostei!
Cucoşul este răspunsul meu. Hi-hi-hi” (Slavich), „Te
cerea ajutor şi de la deţinuţi: „Te rog să plăteşti şi pen- duce spre noi înşine şi pe care pornesc doar cei care dintre un om al legii şi unul care a încălcat-o. Oare – Regretaţi crima comisă? întrebă curios judecă-
iubesc pentru că te iubesc foarte mult” (Laur), „Banii
tru greşelile mele. Sunt şi eu un om lipsit de libertate trăiesc ÎN cuvânt şi nu doar CU el. Iar ca să trăim în acesta este preţul cu care-mi achit vindecarea? Dacă torul.
nu trebuie să vă placă, dar trebuie să-i iubiţi” (Tris-
ca şi voi. Deosebirea dintre noi e doar una: că eu nu cuvânt este necesar să privim lumea cu ochiul care nu mai continuă cu această poveste imaginară, am să-l – Nu, pentru că ea m-a făcut să mă nasc din nou,
tan), „Amintiţi trecutul, dar nu-l repetaţi!” (Nicolas),
am mâinile în cătuşe”, îşi susura printre mustăţi, fiind vede. Care nu vede deocamdată. Da, iubirea este oarbă rog să-şi ia minunea înapoi, şi să mă readucă la ce- răspunse convingător tânărul.
„Pace ! Pace ! Pace !”. Ultimul gând pe care reuşi să-l
sigur că bătuţii de soartă îl vor înţelege. În prezenţa pentru că vede Adevărul, îmi sugera ea. Ca soluţie con- am fost adineauri, îşi spuse iritat judecătorul. Rave- – Sunteţi condamnat la închisoare pentru c-aţi
citească tânărul era semnat de un oarecare Dumnezeu -
lui Raveda însă, lucrurile decurseră altfel. Judecătorul tra suferinţei, mi-a propus să eliberăm ochiul al treilea da însă, cunoscându-i gândurile, replică gânditor: «O omorât. Chiar dacă cel omorât era Răul. Iar înainte să
Revoluţionarul. „Interesant... şi Dumnezeu şi-a ispăşit
avea ciudata impresie că se află în faţa cuiva care-i din întuneric. Doar astfel vom creşte o generaţie care- mică nebunie pentru om, o mare minune pentru ome- vă ispăşiţi pedeapsa, trebuie neapărat să vă consulte un
aici pedeapsa. Dar cu ce să fi greşit de data aceasta?
cunoaşte gândurile şi suferinţa, fapt pentru care trecu şi va educa raţiunea cu înţelepciunea inimii. Acest ochi nire, domnule Talip”. Această intervenţie a deţinutului medic.
Hmm... a fost pedepsit „pentru furt”. Da, a furat omul
imediat la interogatoriu. care nu vede poate fi trezit doar prin iubire. Căci în enervase şi mai mult judecătorul. Se simţea prins între Judecătorul rosti ultimele cuvinte dezamăgit şi
efemerului ca să-l restituie eternităţii. Pentru aceasta
– Cine este, domnilor, Adevărul? întrebă judecă- această iubire sălăşluieşte trecutul cuvintelor din care două lumi, cea reală şi cea imaginară. Îl înţelegea pe trist, convins că tânărul suferă de o boală psihică ce
oamenii fac revoluţii astăzi. Vor să-l copieze pe Dum-
torul citind invers numele inculpatului şi fără să con- izvorăşte realitatea. A pătrunde în tainele ei înseamnă a tânăr, însă îi venea greu să creadă că povestea acestei trebuie urgent tratată, astfel încât el să nu prezinte un
nezeu. Iată de ce s-a inventat pedeapsa pentru plagiat!
state că-n încăpere era un singur deţinut. Mai simţi câştiga tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte. fete era adevărată. pericol şi pentru deţinuţii închisorii, mulţi dintre ei
Oamenii fac revoluţii în numele unor schimbări, pe
că-n acea clipă se produse minunea mult aşteptată. El Judecătorul asculta cu atenţie, regăsindu-se în po- – Ce-aţi făcut după ce-aţi părăsit Piaţa Victoriei? condamnaţi pentru că au atentat la Bine. Ceru gar-
când Dumnezeu vrea ca lumea să rămână aceeaşi,
vorbea fără să citească, aşa cum se deprinsese de-o vestirea tânărului. Era convins că Aletheia există şi se I-aţi ascultat sfatul? Aţi reuşit să-nvingeţi Lumea? în- dianului să-l scoată din încăpere şi să-l dea pe mâna
schimbându-se pe dinăuntru. Iată, domnilor, diferenţa
viaţă. Starea ciudată care-l cuprinse brusc o asocia- gândise şi la el atunci când îi vorbise acestui deţinut trebă Talip ironic. medicilor din penitenciar. I se părea că stătu de vor-
dintre om şi divinitate!», îşi vorbea sieşi Raveda, cu
se luminii care-i însenină privirea, deşi încăperea nu despre taina cuvintelor, taină pe care o descoperise şi – După plecarea Aletheii, m-am îndreptat fericit bă c-un tânăr prea nebun ca să fie lucid, sau poate
ochii ţintiţi spre crucea de lemn, atârnată în dosul uşii
avea geamuri. el cândva, însă nu o înţelese până la capăt, căci dacă- spre casă. Protestul nu mă mai interesa. Întâlnirea prea lucid ca să fie nebun. Apoi, judecătorul făcu un
pe care stătea răstignită o femeie îmbrăcată în tricolo-
– Astăzi sunt Raveda. Ieri, în ochii tatălui meu, am ar fi făcut-o, ar fi rămas şi el orb. În faţa lui Raveda cu ea mă făcu să cred că aceasta este schimbarea gest la care nimeni nu se aşteptase. După judecată se
rul Franţei.
fost Ra. În braţele mamei am fost Veda, iar mâine, în se simţea iertat, încât la un moment dat, aveau impre- pe care o căutam în ziua când mă pornisem să pro- spălă pe mâini, îşi puse roba în cui şi părăsi în grabă
În dreapta uşii, se afla o măsuţă cu acte, un trabuc
oglinda Aletheii, voi fi Adevărul întreg, răspunse visă- sia că el este deţinutul, iar judecătorul este cuvântul testez pentru o lume mai bună. Ceilalţi o căutau cu închisoarea.
neterminat, stins într-o scrumieră veche, şi câteva cărţi
tor Raveda. Judecătorul îl privi lung, şi tocmai atunci Aletheei, care răsuna prin intermediul vocii tânărului. slogane, strigăte şi drapele, eu însă o găsisem c-un Mergând spre casă, cu capul în pământ şi bântuit
prăfuite. De acolo îl supraveghea gardianul, îngrozit
înţelese rostul tânărului în viaţa lui. „Ecce homo!” îşi Pentru prima dată i se întâmplă să vadă cuvintele şi nemărginit dor de mine însumi. Aveam ciudata im- de gânduri, îi apăru dintr-odată în cale chipul unei ti-
de comportamentul contemplativ al tânărului. Când
spuse-n tăcere, apoi îşi continuă interogatoriul, fiind să se convingă că sunt vii. ,,Nu trebuie să ne jucăm presie că acele sute de mii de oameni organizează nere, care-l îndemnă să-şi caute iubita ce-i părăsi vise-
lui Raveda i se făcu sete şi ceru gardianului un pahar
convins că Raveda nimerise din greşeală în închisoare cu cuvintele... E un joc periculos din care prezentul acel protest pentru mine, ca să o întâlnesc pe Ale- le şi-l aştepta undeva pe pământ, poate chiar la colţul
cu apă, poliţistul îi refuză cererea sub pretextul că apa
şi, indiferent ce făcuse, ar fi pledat nevinovat. Aşadar, va pierde mereu, iar trecutul va câştiga întotdeauna”, theia. Mă simţeam împlinit şi pregătit să-nving lu- străzii vecine. Era ziua când se năştea o Lume Nouă.
îi face pe deţinuţi agresivi. Astfel, ca să-i potolească
hotărî să-l asculte, mai mult cu o atenţie paternă decât gândi Talip. mea, înstrăinându-mă de plăcerile şi desfătările ei. Reveda avea dreptate.

Generația XXI
Victoria GUŢU Dacă un buchet de flori
Fii apă Pentru sfântul trup şi sânge
De care mă învredniceşti,
Cu tine, Doamne...
Trimite-mi, mamă, înapoi copilăria,
S-ar retransforma în muguri, Încât inima se strânge, Cu tine, Doamne, golul este plin,
Pentru dna Larisa Cliucinicov Când adormeam la pieptul tău visând,
De-ar reveni ploaia în nori Doamne! Cât de mare eşti! Cu tine, Doamne, stropul e o mare, Ascultă-mi, dragă mamă, poezia,
Și cenuşa, iar, în ruguri, Atomul – infinit prin harul tău divin,
Fii apă, setea potoleşte Măcar un vers, o şoaptă, un cuvânt...
Pentru mirul ploii tale, Şi orice clipă – o eternă revelare.
Celui care dreptatea iubeşte,
Dacă mărul s-ar întoarce în sămânţă,
Fii apă, fii adânc şi fii fântână,
Și agheasma de izvor,
Iar fără Tine, Doamne, ce ar fi?
De ziua ta...
De s-ar întoarce piatra în izvoare, Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne,
Poate atunci omeneasca credinţă Fii apă, fii întruna plină, Pâinea ar fi pleavă şi neghină,
Şi privesc spre cer cu dor. De ziua ta, chem perlele din mare
Ar putea să mute muntele în mare... Fii un minuscul strop de rouă Chiar şi veşnicia ar muri, şi le străpung cu argintia-mi geană,
Într-o dimineaţă nouă, Iar întunericul ar înghiţi lumina. ca în această zi de sărbătooare
Duminica, la biserică Fii apă, ce nu poartă nicio vină, să-ţi făuresc din ele o coroană.
Fii apă şi visează la lumină... Eşti, Doamne, într-un fir de stea,
În micul licurici ce fericeşte iarba, De ziua ta, rog soarele să vină,
Pentru părintele Pavel
Recunoştinţă Vino, Doamne sfinte, şi-n inima mea, Să îţi aducă-n leagănul de rază
Deschizând pleoapa care mă face oarbă. A inimii mele caldă lumină
Muguri de tămâie
Pentru sângele iubirii Pe aripa unui înger de pază.
Înflorit-au în făclie,
Ce s-a scurs pe crucea Ta, Trimite-mi, mamă...
Și dulcea lor mireasmă,
Aduc ofranda mulţumirii Trimite-mi, mamă, dacă nu lumina, De ziua ta, rog ploaia
În ploaia de agheasmă,
Pentru a mă curăţa. Să-ţi cânte un „mulţi ani trăiască”...
Mutarea muntelui Înveli în catifea Măcar a stelelor cereşti oglindă,
Măcar o luminiţă din candela divină
Tristeţea din inima mea.
Pentru infinita milă Să o aprind în mine ca pe o efelidă. Deghizare
Numai dacă copacii cărunţi Cântul coral, şoaptă de frunză,
Ce cu dragoste reverşi
S-ar întoarce în scutecul frunzei, Blând îmi mângâia auzul Peste inima-mi umilă, Un ciot în ambalaj de aur;
Trimite-mi, mamă, dacă nu o ploaie,
Dacă lava eruptă din munţi Și ca un sacru soare, Te voi lăuda în veci! Păreai atât de lucitor,
Măcar un strop de rouă-n ochiul florii,
Și-ar retrage jăraticul spuzei, Se-aprinse lumânarea, Păreai a fi mare tezaur,
Ca el să umezească, să înmoaie,
Sub epitrahil, ca sub aripa tatei, Pentru străjile tăcerii Albul pustiu de pe culmea scrisorii. De fapt îți este plinul gol.
Dacă culoarea de pe coală Am deschis a sufletului carte, Ce pe buze mi le pui,
S-ar întoarce în creion, La cele mai obscure foi, Ca să nu îmi las durerea Trimite-mi, mamă, dacă nu un tril, Tu alergai după parfumuri,
Și numai dacă diamantul Și le-am spălat de tină şi noroi, Măcar un cuib dintr-o pădure deasă În loc să torni în suflet mir,
La vederea orişicui.
Ar reveni la starea de carbon, Cu un izvor de lacrimi De pe ramul unui pom ce, juvenil, Dar miroseai numai a fumuri,
Aşteaptă să revină pasărea acasă. Crezându-te un trandafir.
Ce curăţă de patimi, Pentru roua de sub pleoape,
Numai dacă-ntregul lan Ah, supremă fericire Ce răsare-n dimineţi,
Ar încăpea-ntr-un bob de grâu, Trimite-mi, mamă, dacă nu un vis, Aveai hainele de marcă,
Adusă de mărturisire, Spălându-mi sufletul în ape Inima-ţi era un boschetar,
Dacă planetarul ocean Ce dau lacrimilor vieţi. Măcar o amintire a zâmbetului tău,
Ce stare pură, ce stare feerică Care-n zdrenţe se îmbracă,
S-ar retransfigura în râu, Măcar o amintire în care m-ai cuprins,
Duminica, la biserică. Grafică de Estela Răileanu Hoinărind prin lupanar.
Măcar un joc al genei peste obrazul meu.
 6 Literatura şi arta
Ilie T. ZEGREA
***
Uluitoare dragoste de ţară,
Pentru pământ şi steagul tău etern,
Veşnică-n noi, ca floarea-n primăvară,
Ca soarele şi laptele matern.
Lumina creşte-n cântec de amiază,
În cosmosul iubirii mele, sfânt,
Ca gândul meu curat, ce încrustează
Cuvânt ales în veşnicul tău cânt.
Uluitoare dragoste de ţară —
Aer crescut în faptul meu verbal,
Tremur duios în strună de vioară,
Tărie ce ne ţine vertical!
Frumoasă Ană...
Frumoasă Ană, sora mea mai mare,
Da zidul greu te strânge la mijloc
Şi iarba se usucă la picioare
Şi se topeşte fir de busuioc.
Pe cine chemi şi mai aştepţi să vină
Doar schelele demult s-au prăbuşit?..
Câte o pasăre din zbor se mai închină
Pentru inelul tău neruginit.
Nu-i meşterul şi nu te mai aude
La ceasul ista-n pietre lăcrimat.
Cutremurat de zidurile ude
Mă-nchin spre pruncul tău petrificat.
Scrisoare mamei
Cum să-ţi scriu, să mă-nţelegi mai bine,
Ce cuvânt să-ţi caut, de alint?
N-aş putea de-obidă şi ruşine
Dac-o fi cu-o slovă să te mint.
Timpul trece, iată, fără veste…
Cât o fi de când nu te-am văzut?
Ştii, aş vrea să fie ca-n poveste:
Mâna chiar la noapte să-ţi sărut.
Îţi citesc scrisoarea şi în faţă
Chipul tău blajin mi-apare iar,
Casa, înecată în verdeaţă,
Ca şi-ntregul sat în cireşar.
Ştiu că vreai să vin, ca orice mamă
Fiul vreai să-ţi vezi, de s-a schimbat,
Să-i şopteşti pe nume, cum îl cheamă,
Şi să-i mângâi părul bucălat.
În privirea ta, ca-ntr-o lumină,
Să-i înfăşuri chipul de ostaş.
Care fată oare n-o să vină
Noră-n casa asta? Da nuntaşi?..
Actorul este rezumatul şi cronica scurtă a vremurilor
Ion MARCOCI (15.03.1954, Popeştii de Jos, Drochia, RSSM, URSS), actor de teatru.
Artist al Poporului. Studii: opt clase în satul natal, iar clasele a IX-a şi a X-a le-a făcut la
Școala-Internat Nr. 1 din Chişinău; Institutul de Arte „Gavriil Musicescu” (azi Academia
de Muzică, Teatru şi Arte Plastice) din Chişinău (1971-1975). Începând cu 1977, actor
la Teatrul Moldovenesc-Rus Muzical Dramatic, azi Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri”
din Bălţi. A jucat în circa 70 de piese. Roluri memorabile: Liola în „Liola” de Luigi Pi-
randello, regia Sandri Ion Șcurea; Voskov în „Iar zorile-s pe-aici tihnite” de B. Vasiliev,
regia Nadejda Aroneţkaia; Willi în „Ce ne facem fără Willi?” de George Astaloş, regia
Anatol Răcilă; Bekina în „Mireasa din Imereti” de D. Kdiaşvili, regia Anatol Pînzaru;
Urmaşul în „Ultimul urmaş al lui Ștefan-Vodă” de Gh. Calamanciuc, regia Silviu Sil-
vian Fusu, „Retro”, regia Al. Cozub. A jucat în filmele: „Odochia”, „Corbii prada n-o
împart” (1988), „Podurile”, „Meşterul Manole”, regia Ion Popescu (1995). Distincţii:
Titlurile onorifice „Artist Emerit” (1999), „Artist al Poporului” (2011). Din Enciclopedia
personalităţi bălţene, autori V. şi L. Jitaru.
O tânără colegă, partenera de scenă
a actorului Ion Marcoci, mi-a mărturisit:
„Este nu doar un artist mare, este concomi-
tent şi un profesor, care are răbdarea a sădi
în partener grăuntele încrederii în forţele
proprii. Fiind Artist al Poporului, domnul
Ion nu tratează actorul tânăr de la înălţimea
titlului. Are grijă să-i ofere într-un mod pri-
etenos înţelesul legat de încolţirea rolului
şi asimilarea personajului. Îl deosebeşte de
majoritatea covârşitoare a partenerilor de
scenă şi un stil exclusiv al jocului. Gândeş-
te rolul de pe poziţia autorului piesei. Nu
face, de la spectacol la acelaşi spectacol,
improvizări de o singură folosinţă. Este un
mentor cum nu se poate mai potrivit litera-
turii înseşi. Rămâne a fi fidel conceptului
de autor până-n ultimul cuvânt şi gest regi-
zat în scenă”.
De unde vine ideea acestei conversaţii?
Mai multe repere: o analiză a spectacolului
„Retro”, aplaudat frenetic la Bucureşti şi
Chişinău; nominalizarea actuală UNITEM;
cei peste patruzeci şi cinci de ani consacraţi
Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri”, dar
şi altele din şirul de portrete ale galeriei tea-
trale, erou al cărei este şi Ion Marcoci. Des-
pre conexiunea marcociană:Teatru – Actor
am decis a realiza acest interviu:
– Dorul de teatru din care dimensiune
a sufletului lui Ion vine?
Noaptea-ncet coboară, liniştită,
Şi-n lumini de stele naşte-un cânt.
Inima-mi s-aprinde şi s-agită –
Somnul să-ţi păzesc pe-acest pământ.
Eminescu-i tot
ce-avem mai sfânt
Pe pământul Daciei străbune
Frământat cu lacrimi şi dureri
Eminescu vine să ne-adune
Într-un gest al marii noastre vreri.
Am visat mereu o altă soartă
Pe acest frumos, străbun pământ.
Eminescu-i steaua ce ne poartă,
Eminescu-i tot ce-avem mai sfânt
Cât va arde-n candelă uleiul
Ca un mugur viu din veac în veac.
Să păzim izvoarele şi teiul
Că ne sunt duminică şi leac.
Stau Carpaţii-n zări de-o veşnicie
Lângă neamul meu, păzit de grai,
Sufletul în noi să reînvie
Ca în viersul Domnului Mihai,
Am visat mereu o altă soartă
Pe acest străbun, frumos pământ,
Eminescu-i steaua ce ne poartă,
Eminescu-i tot ce-avem mai sfânt.
15 iunie 1998
Inscripţie pe carte
După Gr. Vieru
Daţi-vă aproape, aproape
Lângă mamă, lângă ea.
Ochiul ei pluteşte-n ape
Ca pe mări întinse-o stea.
Daţi-vă aproape, lângă
Pleata dragei, visul ei.
Acolo, în partea-i stângă
Ninge floarea unui tei.
– Vorba ta, adevărat din dimensiune…A
radioului la microfon! Veneam de la şcoa-
lă cu gândul să nu ratez cumva emisiunea.
Mama îmi tot dădea sarcini de gospodar
prin livadă sau cu orătăniile, dar eu, la ora
Teatrul la microfon, ziceam că am de în-
văţat mult. Lăsam totul şi alergam în casă.
Lângă radio mă pomeneam parcă în altă di-
mensiune a existenţei. Însoţite de cuvinte
îmi apăreau în minte personajele, spaţiul în
care se desfăşura acţiunea şi, toate astea, în
timp ce aveam ochii larg deschişi şi inima
fermecată de viaţa de dincolo de realitate.
Nici nu visam că eu, un puşti de la ţară,
vreodată voi fi actor. Eram un copil mo-
dest de ţărani. Și tata insista că matematica
mă va face Om. Îmi aduc aminte preludiul
acestei idei fixe. Plecasem împreună cu
tata la târg să cumpărăm o pereche de pan-
taloni. Eu nici nu apucasem să trec pragul
şcolii atunci. Tot uitându-se după marfă,
tata văzu un set de şah de lemn. Îl cumpă-
ră, spre marea întristare a mamei. Iar el îi
spuse cu ifose: copilul trebuie să înveţe şa-
hul pentru a descoperi logica matematică.
A fost insistent şi eu străduitor. Deja fiind
mai mare, am câştigat concursul raional la
cel mai bun elev al şcolii de şah, eu, care
jucam doar din afecţiunea altoită de taică-
meu. Era un ţăran talentat părintele. Tot de
la dumisale mi se trag şi abilităţile actori-
ceşti. El mai avea o pasiune – armonica,
Daţi-vă aproape, -n taină,
Lângă iarbă şi pământ
Să vedem ce e sub haina
Celui ce se trece-n cânt.
Daţi-vă aproape,-n rouă
Filele-s din cartea sa.
...Şi aşa de-aproape nouă
Numai steaua ni-l purta.
De ce eşti tristă?
De ce eşti tristă, fata mea frumoasă,
De ce în lacrimi ochii ţi-i găsesc?
Au toamna asta-n suflet te apasă
Cu pale foi şi glas lăutăresc?
Tu n-asculta cum vânturi plâng încete
Şi-nvineţite, apele din vad,
Şi nu lua în seamă că în plete
Ninsori de stele-n noapte nu-ţi mai cad.
Ci vino-aici, în linişte, cu mine,
Şi chiar de-o plânge codru-n rare foi
Tu nu fi tristă, fiindcă ştii prea bine
Că nu există toamnă pentru noi.
Doamne, spune
care ne e vina?
Doamne, spune-mi care ne e vina
C-ai uitat de noi în acest veac?
Iată, plânge roşie lumina
Peste o durere fără leac.
Se topeşte galbenul prin ceaţă
Ca să nască brusc şi-adevărat
Un albastru viu spre dimineaţă
Într-un vârf de munte ancorat.
Sar pitici şi-aruncă-n sus cu băţul,
Vor să prindă raza în cârlig,
Încercând să-i pună iar şi hăţul
Și din trupul meu să-i facă dig.
Vâră plugu-n nopţi prin cimitire,
Smulg cu fierul cripte şi copaci,
Vrând să şteargă şi din amintire
Oasele strămoşilor mei daci.
Mila Ta cea mare oare iartă
Ce-au făcut din noi şi ieri, şi azi?
Râurile noastre sar din hartă
Să ne curgă – lacrimi – pe obraz.
Doamne, spune-mi care ne e vina
Și ce vamă grea să mai plătim?
Sub Carpaţii sfinţi de Bucovina
Plânsul ni-i botez şi ţintirim.
Viaţă numită părinţi
Doi părinţi la margine de Ţară,
Patru ochi porniţi în lung de drum
Şi-o tristeţe care mă-nfioară
Chiar şi-n clipa asta, chiar acum.
Câte vânturi reci trec peste mine
Se opresc în curtea casei lor
Şi de-aceea somnul nu le vine
Nu de-atât că oasele îi dor.
Doamne, dacă vrei, mai dă-le zile
Mai uşoare că au meritat,
Spune-le că, suflete umile,
N-au în faţa Ta niciun păcat.
Drumul meu e tot mai lung spre casă,
Tot mai des de vânturi sunt surprins...
Doi părinţi la colţul lor de masă
Şi aicea eu, aproape nins...
adora muzica. Cânta acasă şi la petreceri.
Am moştenit această sensibilitate artistică,
ce pe vremuri mă făcu supus şi împătimit
ascultător al Teatrului la microfon.
– Și matematica?
– O, tocmai graţie ei am devenit actor.
Vezi că tovarăşa Matematica în anul 1971
mi-a dat prima lecţie de regie… Aşadar,
după terminarea celor opt clase din sat, am
susţinut examene de concurs la şcoala-in-
ternat republicană de matematică din Chi-
şinău. Am fost pe lista celor acceptaţi. Doi
ani de zile am studiat ştiinţele exacte pentru
a deveni Om cu literă mare, în concepţia
părinţilor mei. Cu mult respect îmi aduc
aminte de profesorii acestei instituţii con-
siderate de elită pe atunci. Nu ne îmbuibau
capul doar cu cifre, ecuaţii etc. Aveau grijă
să fim copii dezvoltaţi multilateral şi sensi-
bili la frumos. Cu regularitate, se organizau
vizionări de filme şi spectacole. Și aici –
repriză sentimentală! Eu – prezent în sala
Eminent poet şi eseist
Ascultaţi-mi mirarea, iarbă şi floare
de munte,
Şi lăsaţi-vă fruntea pe roua de dimineaţă.
Gândul meu germinează ca un grăunte
Învelit în aerul Patriei fremătând de viaţă.
Ilie T. Zegrea
În anul 1990 subsemnatul, în colaborare
cu Lora Bostan, profesoară la Universitatea
de Stat din Cernăuţi, au întreprins o viziune de
ansamblu asupra procesului literar din nordul
Bucovinei şi Ţinutul Herţa, care s-a desfăşurat
în deceniile 3-9 din secolul trecut. Cu referire la
poetul Ilie Zegrea, actualul septuagenar, făceam
atunci următoarea constatare referindu-ne la
plachetele Timpul ierbilor (1977), Navigator în
septembrie (1983) şi Crinul îngândurat (1986):
„Trăsătura distinctivă a creaţiei lui poetice este
capacitatea de a crea atmosferă lirică prin mij-
locirea unor resurse lexicale obişnuite [...], liri-
ca sa intimă vădeşte anumite similitudini into-
naţionale cu romanţa de dragoste” (cf. articolul
„Aspecte ale procesului literar bucovinean”,
plasat ulterior în cartea: Dumitru Apetri, Buco-
vina: cultură, personalităţi, destine. Timişoara,
2000, p. 40-41).
Constatăm actualmente cu satisfacţie că no-
minalizata particularitate a creaţiei relativ tână-
rului pe atunci scriitor se face simţită în toate
volumele care au urmat: Oglindă retrovizoare
(1991), Singurătatea Apocalipsei (1998), Şter-
gând lacrimile singurătăţii (2012), Cultivatorii
de iluzii (2013), Deschideţi fereastra că nin-
ge (2014) şi Timp fracturat, greieri de seară
(2017). O spunem din capul locului: înalta exi-
genţă faţă de slova scrisă l-a făcut pe autor să-şi
scoată la lumină prima plachetă abia la 14 ani
de la debut în presă, iar pe parcurs să editeze
doar patru cărţi în anii ’80 şi ’90 (o excepţie a
făcut în deceniul doi din actualul mileniu). Se-
ducătoarele unde lirice, asociindu-se armonios
cu bogăţia de trăiri umane, au asigurat creaţiei
sale poetice şi eseistice o audienţă largă atât în
rândurile cititorului de rând, cât şi al criticii lite-
rare şi al confraţilor de condei.
Înainte de a exemplifica pe scurt această
constatare, găsim de cuviinţă să informăm ac-
tualul cititor despre condiţiile sociale şi cultu-
rale în care se află neamul românesc din nordul
Bucovinei şi Ţinutul Herţa, printr-un citat care
aparţine exegetului literar şi poetului Ştefan
Hostiuc: „Scos din instituţii după cel de al doi-
lea război mondial, ameninţat cu ghilotina stali-
nistă în perioada războiului rece, condamnat la
dispariţie lentă în perioada destinderii, nerecu-
noscut de oficialităţi în identitatea sa legitimă şi
interzis în formula sa firească timp de aproape
o jumătate de secol, prigonit de poliţia politică
şi confruntat cu mancurtizarea, ţinut în izolare,
ba chiar orientat cu cinică metodă, împotriva
propriilor tradiţii şi a legăturii vital necesare
cu matricea culturală care i-a dat fiinţă, scrisul
românesc din nordul Bucovinei a izbutit să se
salveze şi să se afirme la limita imposibilului,
printr-un instinct al supravieţuirii” (a se vedea
studiul monografic „Scriitori români din nordul
Bucovinei”, 2005).
Suntem convinşi că şi aceste triste adevă-
ruri, aceste apăsătoare împrejurări i-au periclitat
actualului sărbătorit dorinţa de a publica multe
dintre paginile scrise, poate chiar manuscrise
întregi. Ne îndeamnă la o astfel de constatare şi
faptul că dumnealui în anii 2012-2014 a scos de
sub tipar trei plachete de versuri.
Teatrului „Puşkin”, actualmente Naţionalul
„Eminescu”: admiram sala, candelabrele,
fotoliile, balconul şi lojile, cortina – însăşi
atmosfera interiorului părea a fi un specta-
col în spectacol. Apoi a urmat marea mira-
re, amestecată cu sentimentul de desfătare
interioară: se juca „Romeo şi Julieta”. Pri-
veam setos la iubirea din scenă, eram un
tânăr empatic.
– A fost primul spectacol vizionat?
– Primul în incinta clădirii Teatrului.
Dar cel dintâi, de fapt, a fost „Soacra cu trei
nurori”, spectacol jucat la noi în sat. Co-
pil fiind, am fost impresionat într-un mod
desăvârşit copilăreşte – credeam că actorii
sunt oamenii noştri din Popeşti şi mă minu-
na de unde aşa de frumoase 3 fete (nurori)
avea localitatea noastră. Ei, acum la specta-
colul „Romeo şi Julieta”, eram un tânăr vi-
zat şi impresiile au fost profund conştiente.
Matematica se ghemuise în subconştientul
meu, oferind tot spaţiul Artei teatrale.
– La acel ceas emotiv aţi decis să fiţi
actor?
– Aveam în spate doi ani dedicaţi cu
asiduitate unei ştiinţe exacte şi ce e mai im-
portant – speranţa părinţilor mei ţărani de a
avea un fiu profesor de matematică. Intenţi-
onam să le fac pe plac bunilor mei. Studiam
lista instituţiilor unde aş fi putut deveni stu-
dent cu profil matematic. Și…următoarea
intrigă – Institutul de Arte avea pusă peri-
oada examenelor de admitere mult mai îna-
inte. M-a străfulgerat ideea: Încerc!!! Că nu
am de pierdut. Toate examenele le-am sus-
ţinut cu brio şi deja eram pe lista studenţilor
Institutului de Arte. Aflând aceasta, direc-
torul Școlii de matematică a trimis o tele-
gramă tatălui să vină de urgenţă la capitală.
Dimineaţa m-am pomenit cu tata în odaie,
care mă luase cu severitate la întrebări des-
pre ce fel de boroboaţă am făcut. Eu tăceam
parcă mirat… Ne-am prezentat în faţa di-
rectorului, care i-a „declamat” tatei că Io-
nel, matematicianul, e student, unde? la
Nr. 24 (3849), 20 iunie 2019
Repede mai trec anii...
Creaţia poetică, cea eseistică şi publicis-
tică a sărbătoritului bucovinean a suscitat cu
uşurinţă receptivitatea cititorului graţie calităţii
artistice şi ideatice de care dispunea, dar şi par-
ticularităţilor tematice – cuprinderea în obiectiv
a subiectelor general-umane: dragostea de ţară,
de plaiul natal, graiul matern, veneraţia pentru
părinţi, profesori, marii noştri înaintaşi şi alţi
creatori de bunuri materiale şi spirituale etc. În
acest sens merită a fi reţinute poeziile şi poeme-
le din primele două plachete „Patrie”, „Inscrip-
ţie pe carte” (după Gr. Vieru), „Inel” (Memoriei
învăţătorului meu, poetului Dumitru Grinciuc),
„Eminesciană”, „Miracol de toamnă” (Tatei),
„Albastre nopţi”, „Şi iar te strig...”, „Aniver-
sare”, „În lumina florii” (Prietenilor poeţi) şi
multe altele.
Într-un cuvânt, majoritatea textelor din vo-
lumele publicate, precum a sugerat-o însuşi au-
torul, „mâna nevăzută de poet /a aprins stele-n
buchete”, altfel spus, a îmbinat armonios gân-
dul, sugestia şi emoţia în expresii cu adevărat
artistice.
Cu patru decenii şi ceva în urmă, când lec-
turam poemul „Scrisoare mamei”, care încheie
placheta de debut editorial Timpul ierbilor, mi-
am zis: iată că spaţiul românesc din regiunea
Cernăuţi a dat literaturii noastre un autentic
poet liric, un Esenin de expresie daco-romană.
Fără teamă de exagerare putem spune: un evi-
dent filon orfic îi domină permanent atât textele
poetice, cât şi cele eseistice. Toate comentariile
critice care i-au însoţit creaţia în persoana exe-
geţilor Ştefan Hostiuc, Grigore Bostan, Mihail
Iordache, Adrian Dinu Rachieru, Mihai Cim-
poi, Theodor Codreanu, George Muntean, Alex
Ştefănescu, dar şi aprecierile confraţilor de
condei Anatol Ciocanu, Arcadie Suceveanu şi
ale altora confirmă pe deplin impresia creată la
început de cale şi menţinută pe parcursul anilor.
Valoroase şi originale ca formă, selecţii din
versurile lui Ilie T. Zegrea au fost incluse în di-
verse culegeri colective şi antologii apărute la
Chişinău, Bucureşti, Iaşi, Kiev, Moscova şi au
fost traduse în limbile rusă, ucraineană, engle-
ză, franceză, germană şi maghiară.
Dragă Ilie, îmbrăţişându-te frăţeşte cu
ocazia aniversării, te îndemn din toată inima
să scoţi cât de curând la lumină noi creaţii
poetice, dar şi eseurile dumitale, care repre-
zintă, în esenţa lor, adevărate versuri în proză
şi, desigur, numeroasele intervenţii publicis-
tice, care dispun de o ireproşabilă actualitate.
Cititorul te-a îndrăgit şi aşteaptă noi surprize.
Succese şi în funcţia de preşedinte al Societă-
ţii Scriitorilor Români din Cernăuţi.
La mulţi ani!
Dumitru APETRI,
doctor în filologie
Arte! Tata şi-a revenit din frica unui necaz
imprevizibil, m-a privit oarecum straniu,
dar şi cu mândrie, probabil gândind că Om
mare nu voi mai fi, dar „artist” sună parcă
nu puţin incitant pentru satul Popeşti.
– Anii de studenţie…
– Ani călătoriţi prin studii de speciali-
tate au fost frumoşi, mai ales în compania
prietenului şi colegului meu Boris Bechet.
Primele noastre ieşiri în scena teatrului pro-
fesionist în roluri de figurant, primele trăiri
artistice în luminile rampei, primele apla-
uze, ce hrănesc un an de zile entuziasmul
unui student-artist. După absolvirea institu-
tului şi terminarea serviciului militar, tot cu
Boris Bechet am depus cerere de a fi pri-
miţi în familia teatrală a actualului Naţional
„Vasile Alecsandri”.
– Atmosfera magică a anului 1977 re-
gizată de Anatol Pânzaru...
– Trupa Teatrului Muzical Dramatic
din Bălţi era completată cu absolvenţii lui
Petru Baracci. Dar Anatol Pânzaru ne-a
organizat un examen, zicând că pentru cei
talentaţi se găseşte loc. De la descălecatul
meu în această urbe şi acest Teatru au trecut
decenii.
– Cine este actorul şi regizorul Ion
Marcoci în propria viziune? Ce cunoscute
şi necunoscute îl definesc?
– Deci, care este ecuaţia vieţii mele
profesionale? Cred ca Shakespeare a spus
covârşitor şi despre mine în Hamlet: „Ei
sunt rezumatul şi cronica prea scurtă a vre-
murilor”. Răspunsul la această întrebare se
poate completa de fiecare din noi de-a lun-
gul vieţii. În momentul dat, consider, ca om
al scenei, că sunt înzestrat cu o capacitate
accentuată de empatie, de observare  a lu-
mii şi a firii umane. Toate acestea sunt adu-
nate din viaţa mea reală: am preluat de la
ştiinţa matematicii logica întâmplărilor, din
literatură – farmecul imaginaţiei, din dra-
maturgie – fidelitatea verbală în timp real,
Ilie T. Zegrea este un poet valoros, care
prin forţa talentului se poate măsura, în ringul
poeziei bucovinene actuale, doar cu Arcadie
Suceveanu. El este însă mai conservator în
atitudini lirice şi mult mai puţin productiv
decât emulul, prietenul şi congenerul său.
Ştefan Hostiuc
…Încă insuficient cunoscut în ţară, dato-
rită, în bună măsură, marii sale modestii, Ilie
Zegrea este cea mai împlinită voce lirică a
Bucovinei de dincolo şi unul dintre talentele
autentice pe care provinciile de peste graniţe
le-au dăruit literaturii române.
Mihail Iordache
Alături de Mihail Iordache zicem şi noi că
Ilie Tudor Zegrea este cea mai împlinită voce
lirică a Bucovinei „de dincolo”.
Adrian Dinu Rachieru
Navigator obsesiv în lumile Preatârziu-
lui, Ilie Tudor Zegrea (n. la 3 iunie 1949 în
Sinăuţii de Jos, Cernăuţi) este o prezenţă sen-
sibilă în contextul poeziei române contempo-
rane.
Mihai Cimpoi
…Ilie T. Zegrea este (…) un poet (…) de
o asprime şi de o sobrietate care-l singulari-
zează nu numai între confraţii din Bucovina
nordică, dar şi în spaţiul general românesc.
…Ceea ce grăiesc statisticile şi investi-
gaţiile sociologice şi antropologice din cer-
cetările Alexandrinei Cernov şi ale altora,
privitoare la apocalipsa coborâtă asupra ele-
mentului românesc din Bucovina nordică,
dobândesc, în imaginarul fie elegiac, fie dur
al lui Ilie T. Zegrea, accente nemaiatinse de
vreun poet român din afara actualelor grani-
ţe ale Ţării, exceptându-l, poate, pe Grigore
Vieru. Să nu se înţeleagă de aici că Ilie T. Ze-
grea este un pesimist. Dimpotrivă, e o robus-
teţe pe care el ştie să şi-o cultive cu măsură şi
frumuseţe metaforică.
Theodor Codreanu
Acest tânăr rapsod este mai întâi de toate
inspirat de tot ce este frumos şi nepieritor pe
pământ. Factura clasică, de o aleasă eleganţă
a versului, parcă vine să ne convingă că el,
poetul, îşi face ucenicia la vibraţia versului
eminescian, a cărui muzică a izvorât acum un
secol tot pe străzile din Cernăuţi.
Anatol Ciocanu
I.T. Zegrea, în tot ce a scris, a pus eu din
eul său nefăţarnic. Marca lui e sinceritatea.
A stat, conjunctural, în preajma unor socluri
false pe care au stat retoricii, dar pe care nu
le-a râvnit niciodată. Nu s-a vrut şi nu se vrea
erou; are, cum ar zice E. Bernea, cultul bu-
nului-simţ…Dincolo de orice, Ilie T. Zegrea
– un destin tragic în oglinda căruia se reflectă
întregul Cernăuţi, de ieri şi de azi – e cel mai
înalt dintre aezii cetăţii.
Constantin Hrehor
Selecţie de D. Apetri
din regie – implicarea artistică multidimen-
sională, din actorie – capacitatea de a exista
în pielea şi osul altui om.
– Capacitatea de a exista în pielea şi
osul altui om… îmi aduc aminte despre
perioada reală a vieţii actorului Ion Mar-
coci, care abandonase Teatrul şi plecase
ca muncitor de rând în străinătăţile Spa-
niei, Israelului, pentru a câştiga bani în-
tru existenţa familiei sale.
– Vremuri grele…care nu trec pe lân-
gă…Rămân sfredeliţi în memorie. Viaţa
personală este un spectacol al subconştien-
tului, care nu are nevoie de public.
– Iar spectacolul, propriu-zis, fără pu-
blic nu poate exista.
– Cred că teatrul făcut cu credinţă, din
necesitatea de a le comunica ceva spectatori-
lor, depăşeşte orice fel de barieră. Sunt sigur
că pentru acest tip de impact al artei ne-am
ales, noi actorii, această meserie. Iar experi-
enţa vieţii noastre personale este un element
viu, acea necunoscută menţionată mai sus
de tine, ce participă la dezlegarea ecuaţiei de
spirit teatral. Și mai este un element, ce defi-
neşte inspiraţia actoricească – capacitatea de
a citi cărţi, de a te cultiva în ale cuvântului
scris, în ale istoriei neamului tău.
Acestea fiind spuse pe lângă altele ne-
scrise aici, Ion Marcoci, Artist al Popo-
rului, scoase dintr-o pungă câteva cărţi
luate de la bibliotecă, prima fiind „Regi-
na Maria. Povestea vieţii mele”. Discuţia
a alunecat firesc în direcţia necesităţii de
cunoaştere a destinului neamului româ-
nesc şi montarea în scena moldovenească
a pieselor care evocă valorile naţionale.
Mai avu multe de adăugat actorul şi îm-
pătimitul cititor la fraza-i: „neamul nos-
tru are nevoie de multe personalităţi, care
trebuie aduse în scenă…”, dar bătu ora
repetiţiei. Ion Marcoci se grăbi să devină
rezumatul şi cronica vremurilor.
Ludmila CERGUŢĂ
Nr. 24 (3849), 20 iunie 2019 Literatura şi arta
La ceas aniversar
7
Notițe filozofice

Semnele toamnei unui semănător de lumină CONCEPTUL DE LIBERTATE

„…caut lumina stinsă pe care o tot laud”
(Lucian Blaga)
Doctorul Constantin Guţu – septuagenarul cel „tânăr
şi ferice” – nu trebuie căutat între cele mai mari somi-
tăţi ale medicinei din R. Moldova. Fidel unui principiu
moral moştenit de la părinţi, formulat sugestiv de marele
francez Victor Hugo, pe care îl citează într-un epigraf de
nuvelă – „E o nenorocire pentru un om să lase în urmă o
pată de întuneric care-i seamănă” –, medicul Constantin
Guţu s-a vrut printre semănătorii de lumină ai acestui
neam. Şi ceea ce şi-a dorit el a dorit şi Dumnezeu. S-a
aflat permanent, alături de sutele şi miile de medici, lân-
gă omul care suferea şi aştepta lumina ochilor, blândeţea
cuvântului, iscusinţa mâinilor şi inteligenţa minţii sale.
A muncit, cum se spune, la rădăcina profesiei, în chiar
inima ei. De-a lungul multor ani se află în sala de ope-
raţii a Catedrei de urologie şi nefrologie chirurgicală,
Spitalul Clinic Municipal „Sfânta Treime”. Aici poate fi
întâlnit şi astăzi, dar şi printre studenţii din anul IV, de
la Medicina Generală, predându-le cursurile „Trauma-
tismul organelor urogenitale” şi „Nefroletiaza la femei”
– rodul cercetărilor sale tenace şi al experienţei îndelun-
gate în domeniul ales.
Distinsul profesor şi chirurg are rădăcini codrene. A
văzut lumina zilei la 12 iunie 1949 în localitatea Pârjo-
lteni, Călăraşi. Urmează studiile primare şi generale în
satul natal, evidenţiindu-se printre cei mai capabili absol-
venţi ai şcolii. În anul 1966 susţine cu succes examene-
le de admitere la Institutul de Medicină din Chişinău, la
Medicină Generală. Rezultatul era nu numai consecinţa
unei pregătiri temeinice, ci şi dovada tăriei sale de carac-
ter, expresia dorinţei de a răzbate unde-i mai greu. Unii
mai ţin minte că în 1966, în urma reformelor din învă-
ţământul general, au absolvit două promoţii – de zece şi
unsprezece ani. Fireşte, concursurile au fost ameţitoare,
mulţi n-au rezistat. Tinerii ca el au riscat şi au câştigat,
dacă nu războiul, cel puţin o victorie. În anii 1972-1973
urmează internatura în chirurgie şi anestezie. Experienţa
sa profesională începe în 1973 ca medic chirurg urolog
la Spitalul Raional Călăraşi. O etapă nouă a formării sale
profesionale o constituie anii 1978-1980, iar maturizarea
ştiinţifică şi profesională are loc în perioada 1980-1986 ca
asistent al Catedrei de urologie, Universitatea de Stat de
Medicină. Urmând studiile doctorale prin coresponden-
ţă (1980-1984), reuşeşte să elaboreze teza ştiinţifică în
termen , pe care o susţine cu succes în 1984. Lucrarea va
sta la baza primei sale monografii despre „Particularităţile
patogenezei nefrolitiazei la femei” şi poate fi considerată
debutul promiţător al tânărului Constantin Guţu în ştiinţa
mare.
Din anul 1986 este conferenţiar universitar la Cate-
dra de urologie şi nefrologie chirurgicală, USMF „Nico-
lae Testemiţeanu”. Acum încep să se manifeste plenar
calităţile sale de savant, urolog de valoare, profesor, ce-
tăţean-patriot, scriitor. Parcurge calea cea mai frumoasă
şi fecundă a vieţii sale, cu regret, nu şi lipsită de asperi-
tăţi. Prin eforturi mari îşi urmează destinul, nu cedează
în faţa riscurilor şi greutăţilor, se afirmă în urologie cu
două monografii şi peste 90 de lucrări ştiinţifice: studii,
articole, recenzii.
Despre calitatea sa de savant ar fi bine să se pronunţe
specialiştii, discipolii săi. Este şi momentul potrivit – 35
de ani de activitate ştiinţifică şi împlinirea a 70 de ani de
la naştere.
L-am auzit vorbind despre unii cu multă căldură, res-
pect, dragoste, mândrie. Se bucură şi atunci când îşi regă-
seşte aportul său în formarea lor profesională, şi atunci
când constată că are ce învăţa el însuşi de la foştii săi stu-
denţi. În genere, conferenţiarul Constantin Guţu, la vârsta
împlinirilor,alege cele mai potrivite cuvinte, atunci când
vorbeşte sau scrie despre oamenii buni din timpul copilă-
riei şi tinereţii sale, mulţi dintre ei devenind personajele
literare ale unor proze, despre care urmează să spunem
neapărat câte ceva chiar în aceste rânduri omagiale.
Cititorul ar putea să ştie deja că doctorul omagiat,
conferenţiarul universitar Constantin Guţu stă aplecat în
clipele de inspiraţie asupra foii imaculate, discutând cu
„oamenii care au fost” prin părţile copilăriei sale, pentru
că, zice el, cu vorba unui anonim, „există clipe, oameni
şi fapte care nu se uită chiar dacă uitarea este o lege a
firii”. Dialogurile acestea primordiale au stat la temelia
celor trei cărţi artistice: „Morţii nu mint, iar viii nu uită”
(2009), „Între inocenţă şi impertinenţă” şi „Despre vre-
muri apuse care mai rămân actuale”(2011). Cărţile de
proză literară publicate până acum formează o trilogie,
scrierile incluse fiind, cum a observat prefaţatorul uneia
dintre ele, ilustrul lingvist Vlad Pohilă, „o dovadă incon-
testabilă a unei dragoste a autorului pentru consăteni,
pentru destinul, în alb şi negru, al conaţionalilor, cărora
le aduce, în acest fel, un emoţionant omagiu. Şi mai e ,
această culegere de povestiri, cel mai bun argument al
pasiunii dlui dr. Constantin Guţu pentru istoria naţiona-
lă, cea desfăşurată sub ochii părinţilor şi bunicilor, dar şi
în preajma sa, în preajma noastră.”
Deşi lucrează cu un material „autobiografic”, de
strictă importanţă „locală”, autorul înalţă prototipul la
rangul de personaj literar, cu o largă semnificaţie mo-
rală, socială, politică etc. Astfel, Mitru Mălăiescu, tipul
care a dat dovadă de „curaj”, urcând pe biserica satului
şi legând lanţul de crucile ei ca tractoristul să le poată
smulge de pe cupole, este nu doar o amărâtă progenitură,
ci o creaţie odioasă a unui regim antinaţional, care ştia
să încurajeze lichelele devotate (pentru fapta sa Mitru
a primit o motocicletă cu ataş peste rând). Blestemul
comunităţii şi de data aceasta a fost mai puternic decât
„stimulul” unui regim care sfida valorile tradiţionale.
„Eroul” moare în curând de o boală incurabilă.
„În galeria morţilor care nu mint” Constantin Guţu
are câteva chipuri de profesori, despre care vorbeşte cu
o pietate deosebită. Consideră, şi pe bună dreptate, că
dacă a ajuns la rezultatele despre care am amintit mai
sus, aceasta se datorează norocului de a avea câţiva
profesori de aleasă cultură şi probitate civică. Unul s-a
numit Ion Dumitriu, profesor de matematici, de la care
a deprins a cugeta logic şi profund. De la Maria Cotic-
Eţcu, profesoară de limba şi literatura română, crede că
a învăţat a citi şi a gândi româneşte. Cuvântul „roman”
îl foloseşte în acepţia lui directă, profesoara din neamul
de intelectuali Eţcu fiind cea care, în anii de prigoană a
cărţii româneşti, îi dădea, pe ascuns, elevului Costică
Guţu, din biblioteca proprie, lucrări din fondul de aur
al literaturii române. La orele de lliteratură sovietică,
dominată de „clasici” gen Canna-Lupan, ea strecura co-
mentarii pe marginea poeţilor tineri ca Grigore Vieru,
Liviu Damian, Ion Vatamanu, nu prea recomandaţi de
programele în vigoare atunci. Despre marii profesori ai
anilor săi de şcoală proiectează să scrie în alte cărţi. Să-l
ajute Dumnezeu!
Dl Constantin Guţu lasă impresii frumoase asupra
interlocutorului. Discuţia cu el pare a fi ghidată de
energia unui suflet sincer şi onest, inteligent, agreabil.
La orele de curs preferă discursul liber, fără a abuza de
meandrele oralităţii. Mărturiseşte că în faţa auditoriului
de astăzi are aceleaşi emoţii ca la începuturile activităţii
sale didactice. Deşi are întreaga materie bine structura-
tă, intră în sală numai după ce are concepţia limpezită
asupra subiectelor care urmează să fie abordate şi nu se
jenează să aibă undeva strecurate nişte idei în scris, pen-
tru orice eventualitate.
Cei care au urmărit evenimentele de pe scena poli-
tică de la noi după 1989 îşi amintesc scriitorii-luptători
pentru valorile naţionale ale basarabenilor: limbă, alfa-
bet, tricolor, independenţă. Între ei s-a aflat permanent şi
conferenţiarul Constantin Guţu. A fost alături de cura-
joasa poetă Leonida Lari şi atunci când tancurile sovie-
tice s-au oprit la doi paşi de protestatari, care le baraseră
calea. Atunci tancurile s-au oprit în faţa curajului şi con-
vingerii că putem învinge. Constantin Guţu îşi aminteşte
cu emoţie şi astăzi de clipele tulburătoare prin care a
trecut. Atunci, poate, a scăpat definitiv de frica din oase,
care se cuibărise în sufletele noastre în trecut şi de care
mulţi nu s-au debarasat nici până astăzi. Atunci, poate, a
conştientizat că e insuficient să fii un medic performant,
cu titluri şi categorii superioare. Trebuie să fii şi un ade-
vărat cetăţean, patriot de probă superioară.
Ajuns la vârsta de 70 de ani, dr. Constantin Guţu
rămâne acelaşi cavaler devotat profesiei şi vocaţiei di-
dactice, auditoriului studenţesc, Catedrei de urologie şi
nefrologie, colegilor de breaslă cu care trudeşte cot la
cot şi pentru care a fost şi rămâne un model. La ceea ce
a agonisit o viaţă – cunoştinţe, experienţă profesională,
rezultate ştiinţifice, inovaţii, lucrări artistice, distincţii
etc.- îi dorim , în primul rând, multă sănătate, mulţi ani
şi mereu alte împliniri, iar problemele cu care se con-
fruntă să se împrăştie ca ceaţa dimineţii de vară. Îi mai
dorim nesfârşite provocări ale creaţiei, bucurii alături de
cei apropiaţi şi aşteptaţi! Admirăm semnele frumoase
ale toamnei sale care abia începe.
Oleg STRATULAT,
dr. habilitat, profesor, ASEM
Nicanor ȚURCANU,
Departamentul de Lingvistică Română şi Știinţă
Literară al USM
ÎN VIZIUNEA LUI KANT
Suntem în văleatul 2019 de
la „mântuinţa lumii” şi la 295
de ani de la naşterea lui Imma-
nuel Kant, una dintre cele mai
luminate minţi ale umanităţii.
Odată cu trecerea timpului,
tot mai puţini rămân dintre cei
care sunt interesaţi de problema
libertăţii în sens fundamental,
implicit ontologic, majoritatea
abordărilor acestei chestiuni
rămânând doar în perimetrul
îndoielnic şi nesigur al poli-
ticului. Uităm cu desăvârşire
de faptul că, până la urmă, vo-
lens – nolens, şi politicul este o
consecinţă a angajamentului
metafizic al individului uman, ajungându-se ca, în
veacul în care trăim, liberatatea să fie percepută ca o
povară. Suntem în situaţia omului lui Albert Camus
care era liber, însă doar ca Sisif.
Motivele, indiscutabil, sunt multiple şi diverse,
care au condus, în cele din urmă, la relativism spon-
tan şi scepticism cras în ceea ce ţine de posibilitatea
elaborării unui concept ontologic al libertăţii, iar ur-
genţa soluţionării problemelor sociale şi politice în-
tr-o societate extrem de dinamică şi bulversantă, a
reglementării hic et nunc a raporturilor interumane,
se aplică fără a se ţine cont de răgazul aşteptării
unei soluţii transcendente. Sau, după, cum spunea
Nietzsche mai târziu „în spatele libertăţii politice se
poate ascunde tot ce-i banal şi mişel”.
În fine, spre deosebire de epoca noastră, demer-
sul kantian (urmat de cel al lui Fichte, Schelling
Hegel ş.a.), are, în chiar esenţa sa, libertatea ca
problemă filosofică sau, mai desfăşurat. Capacita-
tea voinţei fiinţei raţionale finite de a fi liberă şi
acţiunea sa principală, care este, indubitabil, legea
morală, ceea ce înseamnă că reciprocitatea teore-
tică pregăteşte terenul reciprocităţii practice dintre
libertate şi legea morală.
După Immanuel Kant, conceptul libertăţii omu-
lui şi forma acesteia nu sunt doar simple afirmaţii
de principiu, în baza cărora să se poată construi o
morală, ci reprezintă secvenţe ale unui discurs mult
mai amplu (în care intervin elemente ce ţin de pa-
radigma de gândire a unei epoci) privind condiţiile
ultime ale cugetării. În afara unei atare analize, li-
bertatea rămâne o noţiune contradictorie şi, evident,
ininteligibilă. Rezultă, aşadar, că simpla proclamare
prin constituţie a libertăţii omului nu este şi sufici-
entă pentru înţelegerea ei.
În prima Critică libertatea transcendentală este
admisă prin „lucrul în sine”, sub rezerva că „ea
ne rămâne necunoscută”. Reiterând distincţia din
Critica raţiunii pure între raţiune şi sensibilitate,
în Critica raţiunii practice , Im. Kant lărgeşte ac-
cepţiunea termenului de „sensibilitate”. Savantul
german afirmă că „toate dorinţele noastre, de la
cele mai gregare până la cele mai spirituale, sunt de
acelaşi tip, izvorând din iubirea noastră de sine, ce
urmăreşte constant fericirea”. În viaţa de toate zi-
lele, suntem „îmboldiţi de dorinţele noastre, a că-
ror realizare, punere în practică, este condusă prin
raţiune, prin gândire”. Relaţiile sociale în mijlocul
cărora trăim „nu permit o
satisfacere nemijlocită a
acelor dorinţe, astfel încât
noi trebuie să găsim prin
gândire instrumentele efi-
cace pentru realizarea lor,
instrumente care să evite
cât mai mult posibil sufe-
rinţa proprie, ce contrazice
iubirea de sine”. Aceste
acţiuni, întemeiate pe do-
rinţele noastre şi coordo-
nate pragmatic de gândire,
Im. Kant le numeşte raţi-
onale, pentru că „servesc
cel mai bine, cel mai efici-
ent, atât nevoia de plăcere,
cât şi repulsia noastră faţă de suferinţa proprie”.
Filosoful german afirmă că „legea morală repre-
zintă condiţia prin care devenim conştienţi de liber-
tate”, prezicând că „libertatea este ratio essendi a
legii morale” şi că „legea morală este ratio cognos-
cendi a libertăţii”. Conştiinţa libertăţii pe care o do-
bândim cu ajutorul legii morale „ne autorizează să
ne considerăm că aparţinem nu numai lumii feno-
menale, care este guvernată de principiul ineluctabil
al cauzalităţii, ci şi unei lumi inteligibile, guvernată
de o cauzalitate necondiţionată a raţiunii”. De aici şi
ideea că Immanuel Kant distinge o libertate prac-
tică şi o libertate transcendentală, cea dintâi apar-
ţinând lumii fenomenale, cea de a doua lumii inte-
ligibile. Prin libertate practică gânditorul înţelege
„capacitatea oricărei fiinţe raţionale de a-şi determi-
na acţiunile independent de înclinaţiile sensibile şi
în opoziţie cu ele”, ţinând seama de ceea ce „poate fi
iubit sau dărurător pentru ansamblul vieţii ei”. Prin
libertate transcendentală profesorul din Königsberg
înţelege „libertatea care se află dincolo nu numai de
orice experienţă, dar şi de orice teorie posibilă în lu-
mea inteligibilă şi care se distinge de cealaltă prin
faptul că poate determina o acţiune prin ea însăşi,
fără a recurge la o cauză anterioară, că acţionează
spontan, constituind ea însăşi începutul unei serii de
evenimente”. Dânsul numeşte o astfel de cauzalitate
„cauzalitate prin libertate”.
Noţiunea de libertate stă într-o indisolubilă
legătură cu conştiinţa noastră morală. Formula
acesteia este cunoscută: „Acţionează în aşa fel
încât maxima voinţei tale să poată avea deopo-
trivă valabilitatea ca principiu al unei legiferări
universale”.
Libertatea, ca al doilea postulat al raţiunii
practice, este necesară întru dobândirea unui temei
pentru Necondiţionat (Necondiţionatul este nume
generic pentru nemurire, libertate şi Dumnezeu) şi
pentru inteligibil; acestea două sunt necesare fiinţei
umane raţionale, deoarece prin ele poate fi expri-
mată condiţia sa de fiinţă morală şi poate căpăta
legitimitate tentaţia fericirii.
Kant reuşeşte să demonstreze caracterul onto-
logic al libertăţii omului şi să edifice o morală con-
secventă întemeiată pe această libertate, relaţie care
se înscrie în „revoluţia coperniciană” înfăptuită de
el în filosofie.
Dumitru PĂSAT

ARHIVELE OBLĂDUITE DE MINCIUNĂ

Istoria adevărată

Câtă lume nu
şi-a dorit după
căderea comunis-
mului să intre în
arhivele fostei Se-
curităţi, această su-
persecretă şi temu-
tă instituţie, pentru
a studia un dosar ori altul?
Câţi istorici, cercetători nu visează şi as-
tăzi să găsească timp pentru comorile docu-
mentare, adunate de această instituţie?
În Republica Moldova uşile ei s-au în-
tredeschis puţin, în euforia primilor ani de
democraţie, după care iarăşi au fost zăvorâte
pe un timp nedefinit.
Îmi povestea regretatul bibliograf Ion
Şpac cum a studiat după 1989 dosarul tatălui
său – Isaac David Şpac, originar din Camen-
ca, arestat în noaptea anului 1937, condam-
nat la moarte şi executat în 1938, în cetatea
din Tiraspol. După o seamă de formalităţi,
Ion Şpac a fost introdus într-un birou al clă-
dirii Ministerului Securităţii Naţionale al
Republicii Moldova, de pe bd. Ştefan cel
Mare şi Sfânt, nr. 166. din Chişinău. I s-a
pus în faţă un dosar, fără ca acesta să-l poa-
tă răsfoi personal. Paginile erau întoarse, pe
măsura lecturii, de funcţionarul arhivei.
Ceva mai târziu am avut şi eu prilejul
să studiez la aceeaşi adresă două dosare pe-
nale, intocmite de sovietici. Unul ţinea de
Nicolae Bivol, arestat în 1940, fost primar
liberal de Chişinău, proprietarul ştrandului
din mahalaua Tăbăcăria Veche, construit în
anii ’30. Ştrandul a fost rebotezat după 1944
de autorităţile comuniste în „Bazinul Loco-
motiv”. Localnicii în vârstă însă, inclusiv
părinţii mei, continuau să-i spună ca odini-
oară – „Ştrandul Bivol”, chiar dacă fostul
lui proprietar dispăruse fără urmă. Ştrandul
si-a schimbat aspectul, noua lui podoabă
devenind statuia lui Lenin, instalată în faţa
intrării (se spune că până la ea a fost statuia
lui Stalin).
Prin ce metamorfoze o fi trecut sufletul
liberalului şi comerciantului Nicolae Bivol,
fiu de preot, prieten cu Pantelimon Halippa
şi Nicolae Dunăreanu, dar a ajuns să-i sim-
patizeze pe comunişti, cei din afara legii, şi
să sponsorizeze MOPR-ul. Drept “răsplată”,
a fost arestat imediat după ocupaţia sovieti-
că din 28 iunie 1940. La interogatoriu Bivol
îi spunea nedumerit anchetatorului: „Dar eu
v-am ajutat!”. Răspunsul reprezentantului
legii a fost categoric: „Nu poţi fi şi comu-
nist, şi burghez!”. Iată că astăzi poţi fi foarte
bine şi comunist / socialist, şi burghez, ca
să nu spunem oligarh, ori mafiot de factu-
ră sovietică. Am cunoscut-o la Bucureşti pe
fiica adoptivă a lui Nicolae Bivol, care mi-a
povestit despre tragedia familiei, destrămată
din cauza noilor simpatii politice ale fostului
liberal.
Al doilea dosar i-a fost intocmit în 1945
preotului Teodor Harghel din com. Costeşti,
Ialoveni, pentru „crima” de a fi preşedintele
Căminului Cultural din localitate. După de-
finiţia stalinistă, această instituţie reprezenta
o „organizaţie naţionalist-fascistă” (M. Işa-
ev, „Trei nume pentru panteonul Basarabiei
Româneşti – fraţii Teodor, Antonie şi Gheor-
ghe Harghel”, revista „Luminătorul”, 1996,
nr. 4).
Spre deosebire de Ion Şpac, puteam răs-
foi singură dosarele, dar trebuia să suport su-
pravegherea vigilentă a funcţionarului de la
arhivă, aşezat în faţa mea. Din când în când
mai schimbam câteva vorbe cu domnul, de
altfel om simpatic. La un moment dat acesta
îmi spune:
– Nu trebuia să o las pe Elena Postică să
studieze dosarele. Scrie urât despre Securi-
tate.
Se referea la materialele apărute în ziarul
„Ţara”, incluse ulterior în volumul „Rezis-
tenţa antisovietică în Basarabia: 1944-1950”
(Chişinău, Editura „Ştiinţa”, 1997).
– De ce să n-o lăsaţi? îl contrazic. Scrieţi
şi d-voastră. Veniţi cu argumentele dvoastră
şi demonstraţi că Elena Postică nu are drep-
tate. Aşa e corect!
Ce-o fi gândit stăpânul arhivei în mintea
lui, plină de taine sinistre, dar n-a mai spus
nimic.
Aşa se studiau în anii ’90 la Chişinău do-
sarele fostei Securităţi. Astăzi lucrurile stau
mult mai bine. Şi la Chişinău, şi la Bucu-
reşti. Tinerii istorici care doresc să se impli-
ce în scrierea şi rescrierea istoriei au prins
zile mai bune. Nu trebuie decât să-ţi sufleci
mânecile.
Din fericire, în lumea istorică româneas-
că se găsesc astfel de tineri harnici, care stâr-
nesc admiraţia „bătrânilor”. Unul dintre ei se
numeşte Vadim Guzun, basarabean din com.
Chiţcanii Vechi, raionul Teleneşti, stabilit cu
traiul la Bucureşti. Lucrând în sfera jurispru-
denţei şi a diplomaţiei, la cei 43 ani ai săi, în-
cepând cu anul 2011, Vadim Guzun a editat
26 de volume cu documente, în special din
Arhiva Consiliului Naţional pentru Studie-
rea Arhivelor Securităţii (C.N.S.A.S.), iniţi-
ind seria „Afaceri Orientale”.
Din volumul „Pantelimon Halippa şi problema Basarabiei
în dosarele Securităţii: Documente: 1965-1979”!
(Editor Vadim Guzun)
nistreni urmărit de securitate: 1952-1962”
(Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2013);
Emigraţia belarusă, caucaziană, rusă şi
ucraineană în timpul celui de al Doilea
Război Mondial: Organizarea, activitatea
şi orientarea în corespondenţă diplomatică
română şi note ale Serviciului Special de
Informaţii (Cluj-Napoca, Editura Argonaut,
2013); Hnat Porohivski: Asul ucrainean al
Serviciului Special de Informaţii: Publicaţii,
documente, scrisori şi fotografii (Cluj-Na-
poca, Editura Argonaut, 2013).
Personal ţin mult la volumul Macedo-
neanul: Nida Boga în dosarele securităţii:
Documente: 1959-1974 (editori Vadim Gu-
zun şi Cristina Preutu, Bucureşti, Mediadocs
Publishing, 2017, Centrul pentru Studii Re-
gionale şi Pluraliste “Transilvania”). Leon
Boga – cu acest prenume a intrat Nida Boga
în conştiinţa publică românească – se iden-
tifică cu istoria Basarabiei interbelice. Cer-
cetătorii din stânga Prutului vorbesc şi scriu
Seria „reprezintă un demers perso- cu multă recunoştinţă despre macedo-basa-
nal”, spune editorul în nota asupra ediţiei rabeanul Leon Boga. L-am evocat şi eu în
ultimului volum, „Pantelimon Halippa şi studiul “Două monumente istorice ale Chişi-
problema Basarabiei în dosarele Securită- năului ne cer îndurare” (“Literatura şi arta”,
ţii: Documente: 1965-1979” (Cluj-Napoca, 6 noiembrie 1997).
Argonaut, 2018). Cu atât mai mare a fost surpriza să aflu
Aş adăuga: “Afaceri Orientale” repre- în decembrie 2018, prin stimatul domn Con-
zintă o activitate patriotică românească a stantin Chirilă, moldovean din dreapta Pru-
unui spirit altruist basarabean, care pune la tului, un alt mare admirator al basarabenilor,
dispoziţia publicului larg utile şi indispensa- că Leon Boga este înmormântat în vestitul
bile instrumente de lucru”. Toate titlurile cavou „Golgotta”, de la Cimitirul „Eterni-
seriei sunt captivante. Menţionăm aici volu- tatea” din Iaşi, ce aparţinea odinioară fami-
mele din primii trei ani de activitate edito- liei Vasiliu-Sion. Lucru cunoscut de puţină
rială: Marea foamete sovietică: 1926-1936 lume. Poate din acest motiv Leon Boga n-a
(Baia Mare, Editura Universităţii de Nord, fost trecut în lucrarea “Cimitirul Eternitatea
2011); Foametea, piatiletka şi ferma co- Iaşi”, de Olga Rusu, Constantin Ostap şi
lectivă: Documente diplomatice româneşti: Adrian Pricop (Iaşi, 1995). Preţiosul dicţio-
1926-1936 (Baia Mare, Editura Universită- nar, coordonat de Lucian Vasiliu şi Ioan Hol-
ţii de Nord, 2011); Rusia înfometată: Acţi- ban, conţine biografiile şi chipurile unui şir
unea umanitară europeană în documentele de notorietăţi înhumate în cimitirul ieşean,
din arhivele româneşti: 1919-1923 (Târgu- precum şi imaginile celor mai relevante mo-
Lăpuş, Editura Galaxia Gutenberg, 2012); numente funerare. Printre ele se regăseşte
Chestiunea refugiaţilor de peste Nistru: Do- şi “Golgotta”, fără însă ca Leon Boga să fie
cumente diplomatice şi ale serviciilor româ- menţionat într-un fel ori altul.
ne de informaţii: 1919-1936 (Cluj-Napoca, Revenim la Vadim Guzun şi noua ge-
Editura Argonaut, 2012); Indezirabilii: As- neraţie de istorici. Ultimele două volume,
pecte mediatice umanitare şi de securitate scoase la Cluj-Napoca, de Editura Argonaut
privind emigraţia din Uniunea Sovietică în – Complimente de la tanti Haritina: Spionaj
România interbelică (Cluj-Napoca, Editura sovietic în România: 1924-1944” (nr. 25), şi
Argonaut, 2013); Acţiunea informativă Ni- Pantelimon Halippa şi problema Basarabiei
chita Smochină: Liderul românilor trans- în dosarele Securităţii: Documente: 1965-
1979” (nr. 26), au ieşit de sub tipar în Anul
Centenar 2018.
Cartea „Pantelimon Halippa…”, o „les-
pede” de 1 kg 600 gr, include studiile `Pan
Halippa: Cronica unei condamnări”, de
Mihai Taşcă, „Problema Basarabiei în anii
1960-1989”, de Gheorghe Negru, precum şi
470 documente din arhiva Consiliului Naţi-
onal pentru Studierea Arhivelor Securităţii
(studiul istoricului Mihai Taşcă a fost pu-
blicat iniţial în revista „Destin Românesc”,
Chişinău, 2008, nr. 4).
Această multitudine de documente adu-
nate în carte sunt importante nu doar prin
detalii noi despre Pantelimon Halippa, des-
pre care s-a scris şi se va mai scrie, dar şi
despre alţi basarabeni notorii, refugiaţi în
România. Inclusiv despre unii deputaţi unio-
nişti din Sfatul Ţării, cărora deocamdată nu
li s-a dedicat nici un studiu, oricât de mic.
Viaţa şi activitatea lor sub regimul comunist
din România rămâne în cea mai mare parte
necunoscută.
E adevărat, soarta deputaţilor refugiaţi
a fost mai fericită, decât a deputaţilor ares-
taţi în Basarabia după 28 iunie 1940. Totuşi,
după ce noul regim comunist s-a instalat şi
în România, foştii lideri basarabeni au tră-
it în imperiul fricii şi al valorilor inversate.
Peste noapte din eroi naţionali şi oameni
respectabili, ei au fost trecuţi în categoria
„elementelor suspecte şi duşmănoase, fugite
de regimul sovietic”, fiind urmăriţi şi perse-
cutaţi pentru că „au desfăşurat în Basarabia
activitate cu caracter naţionalist”. Ori, după
un alt clişeu al timpului, prezent în volum
– pentru că „au contribuit la impregnarea
sufletului românesc în Provincia dintre Nis-
tru şi Prut”. Naţionalismul pur de odinioară
al basarabenilor şi faptele lor naţionale erau
folosite în dosare drept probe de acuzare.
Dincolo însă de frică, tortură fizică şi
sufletească, concesii, defecte şi slăbiciuni
umane, dincolo de lipsurile materiale la care
erau supuşi foştii deputaţi (unii nu aveau
pensii, ori riscau să o piardă, aşa mică cum
era), dincolo de teama pentru familie, vo-
lumul denotă devotamentul basarabenilor
faţă de idealurile Unirii.
Confuziile vin şi din cauza că în Sfatul
Ţării au fost trei deputaţi unionişti „Bârcă” –
Teodor, Teodosie şi Vasile. Sperăm să venim
într-un viitor apropiat cu un studiu de limpe-
zire în această problemă.
Cel care m-a îndrumat spre cartea „Pan-
telimon Halippa…” şi spre Vadim Guzun a
fost inginerul Aurel Strungaru, nepot după
mamă al transnitreanului Nichita Smochi-
nă, înmormântat la Cimitirul „Reînvierea”
din Bucureşti. Lucrurile s-au legat în con-
tinuare, şi în februarie 2019 l-am cunoscut
personal la Bucureşti pe admirabilul tânăr
Vadim Guzun, cu al său volum „Panteli-
mon Halippa…”. E o lucrare pentru publicul
larg, dar mai cu seamă pentru istoricii care
n-au timp ori posibilitate să ajungă la Arhiva
C.N.S.A.S.
Îi mulţumim domnului Vadim Guzun şi
celor care îl sprijină pentru „dosarele istorice
de viaţă” pe care le scoate la lumină. Aştep-
tăm noi apariţii despre unioniştii basarabeni,
cu lansări de carte la Bucureşti, Cluj, dar şi
la Chişinău!
Notă: În 2009 istoricul bucureştean Ion
Constantin a editat volumul „Pantelimon
Halippa neînfricat pentru Basarabia”, care
conţine documente din fondurile Arhivei
Istorice Naţionale din România şi ale Con-
siliului Naţional pentru Studierea Arhivelor
Securităţii (Bucureşti, Editura Biblioteca
Bucureştilor, cuvânt înainte de Florin Ro-
taru). Peste patru ani acelaşi Ion Constantin
scoate în colaborare cu Ion Negrei cartea
„Pantelimon Halippa: Apostol al Basara-
biei: Studii. Documente. Materiale” (Chişi-
nău, Notograf Prim, 2013).
Primul volum a fost editat de Bibliote-
ca Metropolitană „Mihail Sadoveanu” din
Bucureşti, sub directoratul stimatului istoric
Florin Rotaru, când s-a iniţiat seria de mo-
nografii şi culegeri de documente dedicate
Făuritorilor României Mari, Ion Constantin
fiind pe atunci angajatul Bibliotecii Metro-
politane.
Acelaşi Florin Rotaru a îngrijit în anii
1995-1996 reeditarea unor lucrări interzise
de regimul comunist, apărute până la 1944,
în care regăsim şi Basarabia.
Cunoscutul set de volume cu coperta
galbenă, scos la Editura „Semne” din Bucu-
reşti, era oferit gratuit sutelor de basarabeni
ce treceau pragul Bibliotecii “Onisifor Ghi-
bu” din Chişinău, filiala Bibliotecii „Mihail
Sadoveanu” din Bucureşti. Am văzut cum
Elena Vulpe, fosta directoare a filialei chi-
şinăuiene, i-a înmânat un astfel de set istori-
cului şi profesorului universitar Ion Şişcanu.
Acesta, profund emoţionat, a sărutat cărţile,
cum a-i săruta o pâine. În anii ’90 cărţile in-
terzise erau ca o pâine caldă pentru istorici,
dar şi pentru miile de basarabeni, care do-
reau să cunoască adevărul.
Maria VIERU-IŞAEV
 8 Literatura şi arta
Visurile se împlinesc
Mai toţi tinerii din ziua de astăzi îşi do-
resc să schimbe lumea. De aceea mulţi dintre
ei caută să descopere care e locul lor în viaţă
şi ce au de făcut. Cu mintea deschisă şi înar-
maţi cu multă răbdare, aceştia se avântă de
multe ori într-o lume necunoscută, tocmai ca
să-şi realizeze visurile.
Cristina Stratulat este unul dintre acei
tineri care imediat după absolvirea Lice-
ului de Creativitate şi Inventică „Prome-
teu” (2006) a luat decizia să plece din ţara
noastră tocmai pentru a construi un drum
spre un viitor limpede. Și chiar dacă la în-
ceput ea intenţionat să urmeze o facultate
de limbi străine sau medicină în Chişinău,
a ales într-un final să-şi încerce norocul la
Școala Superioară de Arhitectură din oraşul
Nantes din vestul Franţei, care este consi-
derată una dintre cele mai bune şcoli pentru
viitorii arhitecţi. Ca şi orice tânăr aflat în
necunoscut, a trecut prin perioade dificile,
cu nopţi nedormite şi cursuri grele, ca până
la urmă să se bucure de diploma mult-aş-
teptată şi de-un master la Paris. Iar una din-
tre cele mai mari bucurii ale ei a fost faptul
că în timpul studiilor, unul dintre proiectele
sale a fost expus pe holurile facultăţii, fiind
considerat unul dintre cele mai bune. Dar
surpriza nu se opreşte aici, pentru că Cristi-
PE UMERII TINERI JUCA LUNA
Ce vertiginos zboară timpul! Parcă mai
deunăzi ne bucuram cu nevastă-mea de pri-
mele silabe gângurite de băieţelul nostru,
Mitruţ, şi, iată-l acum, flăcău mare, frumos
ca un astru ceresc... Clipele de răgaz des-
compun în amintiri peripeţii din copilăria
băiatului. Era încă mic, nu împlinise nici
cinci anişori, însă cu câtă răbdare mă aş-
tepta el din deplasările mele prin Europa!
Ştia mititelul că am să vin acasă şi am să-l
fericesc cu surprize dintre cele mai curioa-
se. Aşa şi făceam: îi umpleam braţele cu
cadouri cât putea el duce – cărţi, jocuri de
construcţie, dulciuri. Dar câtă sclipire radi-
au ochişorii năstruşnici când scoteam din
geantă vreo maşinuţă nouă! El din frage-
dă copilărie tăinuia o patimă aparte pentru
maşinăriile de toate tipurile: locomotive,
avioane, automobile, trenuleţe... Ba chiar
improviza jocuri cu concurs, mobilizând
în aplicaţii întreg arsenalul de tehnică din
dotare. Alături de soţie, mă uimea în taină
odrasla noastră – băiatul era un copil or-
donat: după „competiţii” avea grijă să-şi
aranjeze jucăriile „motorizate” la locurile
fiecăreia – pe policioarele etajerei din dor-
mitor.
Colecţia de maşinuţe Mitruţ a comple-
tat-o până prin clasa a treia, reuşind să adu-
ne un parc impunător de unităţi de tehnică
de joacă, clasificate pe categorii, pe serii.
Încântaţi de preferinţele fiului, discutam
adesea în familie despre viitorul lui. Con-
templam în speranţele noastre că Mitruţ îşi
H O T E L „Z A R E A”
la dispoziţia oaspeţilor
capitalei
Adresa
redacţiei:
„Literatura
şi arta”
str. Sfatul
Ţării nr.2,
2009, or.
Chişinău
Tipografia „Universul”
na Stratulat, deja arhitect cu acte în regulă,
a reuşit cu încă doi parteneri să transforme
acest proiect al ei în unul real. Pornind pe-
un drum anevoios şi fără niciun buget, ur-
mau să proiecteze pe un lot foarte compli-
cat din centrul oraşului Bogota (Columbia)
o clădire cu douăzeci de etaje: „Scena arhi-
tecturală din Columbia este una înfloritoa-
re. Arhitecţii au ocazia să se lanseze la tot
felul de concursuri, prezentând tot soiul de
alesese o profesie bună în viaţă şi ne ima-
ginam cum va deveni un mare inginer-con-
structor de maşini şi aparate originale...
Numai că într-o bună zi exponatele bă-
iatului atât de jinduite dispărură de pe poli-
cioarele etajerei ca într-un vis ciudat.
– Unde-s maşinuţele tale? se interesă
alarmată mama.
– Le-am dăruit lui Ştefănel!
Ştefănel e verişorul lui Mitruţ. Are nu-
mai patru anişori, dar şi acest zburdalnic e
pătruns de jocurile cu maşini.
Peste o habă de vreme nevasta îmi ra-
portă „în secret” că băiatul e captivat de
o altă pasiune – colecţionează ilustrate şi
mărci poştale. Serile în şir Mitruţ răsfoia
reviste de specialitate, aranja după tematici
timbrele, vederile cu decoruri din natură
ori cu panorame de localităţi, pe care le în-
cadra în chenare stilizate, pictate de mâna
lui pe foile imaculate din albumele stivuite
clituri... „E o ocupaţie serioasă, porni so-
ţia să-mi împace nedumerirea. Poate băia-
tul visează să devină designer, ori maestru
în pictură...”. Mai târziu descopeream că
lui Mitruţ îi reuşeau la modul serios pro-
bele sugestive în acuarelă – le desfăşura ca
un practic iscusit pe coli de carton ori de
hârtie. O habă de vreme el avu norocul să
ia lecţii de desen de la un adevărat artist
plastic. Acesta era un vecin, locuia într-un
apartament de la parter şi deseori se posta
cu şevaletul său în curtea blocului, confi-
gurându-şi crochiurile.
Oferim camere tip Standard,
Superior, De luxe,
Apartament
CAZARE DE VIS!
Vă aşteptăm
cu plăcere
la orice oră!
Adresa: str. Anton Pann, nr. 4,
Chişinău, Republica Moldova
tel. 022/ 22 76 25, 22 06 58,
fax 022/ 85 83 03
e-mail: receptie@hotelzarea.
com;
director@hotelzarea.com
CONFORT MAXIM
LA PREŢURI MINIME
„Această publicaţie a fost tipărită cu sprijinul
Ministerului pentru Românii de Pretutindeni”:
www.mprp.gov.ro. „Conţinutul acestei publicaţii
nu reprezintă poziţia oficială a Ministerului pen-
tru Românii de Pretutindeni”.
Vocație
idei şi mă bucur că arhitecţilor li se permite
să se afirme şi sunt susţinuţi.
Astfel am avut ocazia să particip la mul-
te concursuri şi să iau locuri de frunte, ceea
ce m-a ambiţionat să muncesc şi mai mult.
Despre acest proiect, care reprezintă aceas-
tă clădire impunătoare, ni s-a comunicat la
un moment dat că nu poate fi realizat, pentru
că nu aveau încredere în el. Dar, analizând
toate avantajele şi dezavantajele, am reuşit
totuşi să le propunem o strategie. Aici urmau
să locuiască studenţi care să beneficieze de
această zonă de centru, pentru că anume aici
se află universitatea şi facultăţile lor. Parterul
acestei clădiri l-am gândit din pereţi de sticlă
tocmai ca acesta să reuşească să lumineze
trotuarele, dar şi să creeze într-un fel o anu-
mită comunicare între lumea de afară şi cea
a tinerilor, visătoare. Mă bucur că am reuşit
să-mi văd visul cu ochii, adică această clă-
dire finalizată, dar şi faptul că în ea trăiesc
deja 85 de procente din studenţi. Anul acesta,
compania mexicană „Cemex”, care produce
şi distribuie beton şi agregate în peste 50 de
ţări, fiind a doua dintre cele mai mari compa-
nii de materiale de construcţii din lume, ne-a
acordat şi un premiu al lor. Această compa-
nie premiază cele mai bune proiecte şi cele
mai bune clădiri construite. Ne-au acordat
locul întâi pentru faţadă, care pare din că-
rămidă, dar de fapt este din beton, doar că
seamănă cu cărămida. Toţi câştigătorii de la
astfel de concursuri din ţara lor vor participa
la un concurs mondial, unde se vor decerna
premii pentru cele mai bune proiecte”, ne-a
mărturisit Cristina Stratulat.
Uneori îţi dai seama în timp unde-ţi este
locul în viaţă şi ce ai de făcut. Pentru mulţi
visurile se pierd pe parcursul drumului stră-
bătut şi nu luptă pentru ele, iar pentru alţii,
acestea se realizează pentru că se ambiţio-
nează să schimbe lumea în bine. Să ajungi pe
piscul realizărilor nu este întotdeauna uşor,
dar se pare că Cristina Stratulat şi-a găsit ca-
lea ei, care nu poate duce decât spre un viitor
frumos.
Doina DOBZEU
LECTURĂ PENRU COPII ŞI PĂRINŢI
Patima pentru artele frumoase nu dură
mult. În vacanţa de vară, după clasa a
şaptea, preferinţele lui Mitruţ suferiseră
schimbări esenţiale. Într-o seară el aduse-
se acasă un gândac mare, fioros, cu două
coarne grozave şi un fluture fenomenal
colorat de mărimea palmei. Mama îl sfă-
tui să arunce „scârnăviile” pe geam afa-
ră, însă fiul i se opuse cu nepăsarea unui
adevărat cercetător, cunoscător de never-
tebrate zburătoare:
– Mămico, n-ai nicio grijă, acestea-s
primele exemplare ale colecţiei mele de
insecte. Priveşte ce graţios păşeşte gân-
dacul-cerb! Parcă vâsleşte cu lăbuţele lui
păroase pe o apă imaginară. Dar ce mândru
îşi poartă el pe sus mandibulele-coarne!
Superb gândac!... Iar fluturele are pictaţi
pe aripioarele gălbui câte doi ochi albaştri
de o frumuseţe nemaiîntâlnită...
Încântat de noua sa pasiune, tânărul zo-
olog zile întregi alerga cu plasa în vânt pe
colinele de lângă zăvoiul din marginea ora-
şului în goană după alte şi alte specii. Seara
revenea acasă, sleit de puteri, dar fericit că
găbuise gângănii de genuri şi seminţii ne-
maivăzute. Se mai întâmpla ca unele din
vietăţile acestea să scape de captivitate şi
se ascundeau prin casă. Pe la o bucată de
noapte făpturile caraghioase ni se caţărau
scârţâind pe spate, pe faţă, ori se încâlceau
prin părul din cap. De fiece dată tresăream,
pomenindu-ne „mângâiaţi” de creaturile
scorţoase... În scurt timp insectarul lui Mi-
Hotel Ramada
conceput din dorinţa de a oferi o experien-
ţă la cele mai înalte standarde. Amplasat în
staţiunea Mamaia, în apropierea Satului de
Vacanţă, la doar 5 minute de mers pe jos
faţă de plajă. Hotel Ramada Constanta by
Wyndham de 4 stele, inaugurat în 2017, e
parte a celui mai mare complex hotelier –
Wyndham Hotels & Resorts.
Hotelul dispune de 170 de spaţii de cazare utilate în stil modern şi exclusivist, cu
suprafeţe de la 38 m2 până la 120 m2, 4 săli de conferinţe cu o capacitate totală de 415
locuri, restaurant cu design elegant, bar ideal pentru socializare şi un sky bar, ce im-
presionează prin interiorul original cu prive-
lişte a lacului şi Mării Negre. Hotelul pune la
dispoziţie parcare subterană şi exterioară cu
o capacitate de 120 de locuri, oferită gratuit
doar oaspeţilor.
Adresă: Mamaia, Bulevard Sat Vacanţa Area,
Constanţa, România
Rezervari: +40 786 72 62 32,
e-mail: reservations@ramadaconstanta.ro
Svetlana Chişlaru: între medicina practică,
ştiinţă şi management
Cu ani în urmă, un confrate de peni-
ţă de la Uniunea Scriitorilor mă sună ca
să mă întrebe dacă ştiu vreun gastrolog
bun. I-am răspuns că toţi gastrologii pe
care-i cunosc sunt buni, de calificare
înaltă, şi dacă are nevoie, pot să-l reco-
mand pe oricine şi-ar dori dânsul.  Fără
doar şi poate că nu m-a întrebat din
curiozitate, ci de nevoia unui consult
medical. Aşadar, pun mâna pe telefon
şi încep a căuta gastrolog cu pricina.  troenterologie şi Hepatologie şi membră
Colac peste pupăză, era vacanţa de vară
şi toţi cei care activau pe la catedrele
Universităţii de Medicină se aflau în
concediu. Mi-am adus aminte de bunul
meu coleg şi prieten  Mihai Ciobanu,  pacienţii cu maladii terapeutice şi gastro-
directorul Spitalului Clinic Municipal
,,Sfântul Arhanghel Mihail”, un om că-
ruia verbul a refuza îi este străin când
este vorba de vreo asistenţă medicală.
Îi telefonez şi-i adresez aceeaşi între-
bare, precum a fost cea a colegului de
la Uniunea Scriitorilor.  Mihai Ciobanu
îmi răspunde prompt: cel mai bun gastro-
log e la spitalul nostru şi-i spune: Svetla-
na Chişlaru, care este şi şefă a secţiei de
gastrologie şi dacă are nevoie cineva de
consultaţia dumneaei, să se adreseze ori-
când doreşte. A doua zi am făcut cunoştinţă
cu gastrologul recomandat de către Mihai
Ciobanu, ca să confirm şi eu convingerile
sale. Mai mult, pacientul nostru a fost con-
sultat, internat în spital şi tratat ca să uite de
boală. Din motive etice, n-o să-i dau nume-
le, dar este o personalitate notorie de la noi
şi, de câte ori mă întâlneşte, nu se ruşinează
ca să-mi exprime cuvinte de recunoştinţă şi
să vorbească numai de bine despre docto-
rul Svetlana Chişlaru. Și eu recunosc c-am
apelat nu o singură dată pentru asistenţă
medicală la Svetlana Chişlaru, mai mult,
de serviciile dumneaei au beneficiat şi alţi
cunoscuţi de ai mei din lumea culturii, artei
şi scrisului românesc.
truţ însuma sute de exemplare de gândaci
şi fluturi care de care mai deşănţaţi. Orele
libere după şcoală neobositul colecţionar le
consacra studierii insectelor, tot porăindu-
se cu borcănaşe, cutiuţe, eprubete. Eu cu
soţia ne împăcaserăm deja cu acest hobby
ciudat al băiatului, deşi undeva în suflet
regretam că la alţi părinţi copiii-s ca copi-
ii, visează să devină medici, ingineri, avi-
atori, căpitani de nave, pe când al nostru
nu voia să ştie de nimic pe lume, afară de
cercetările sale asupra gâzelor ridicole din
clasa inferioară a regnului animal...
Dar în ziua de vară, când flăcăul nostru
împlinise şaisprezece ani, toate cele 4938
de insecte dispăruseră fără urmă ca prin-
tr-un farmec cu tot cu cataloage. În zorii
dimineţii următoare Mitruţ apăru vesel în
uşori, ţinând de mână o copiliţă tinerică
foarte frumoasă cu două fundiţe albe şi
bluziţă diafană de un verde fin. Ei trecură
sfioşi în cameră, oprindu-se lângă fereas-
tră. De emoţii, vedeam clar numai siluetele
lor, luna plină din geam cum juca pe umerii
tineri, şi ochii fiului, strălucind de fericire.
Mitruţ pronunţă scurt:
– Faceţi cunoştinţă! Aceasta-i Adeli-
na!...
– Doamne, Doamne, murmură speria-
tă mama. Nu cumva băiatul începe o nouă
colecţie?...
Andrei MOROŞANU
+40 747 167 163
Telefoane:
Redactor-şef: 022.23.82.l7, 022.2l.02.l2.
Secretar general de redacţie: 022.2l.02.l2.
Secţia literatură, stilizator, fotoreporter:
022.23.82.l6.
Publicistica: 022.23.85.46
e-mail: literaturasiarta1954@gmail.com
http://www.literaturasiarta.md/
Nr. 24 (3849), 20 iunie 2019
UN CUVÂNT BUN DESPRE UN OM BUN
În anii dulci ai copilăriei când micuţa
Svetlana se juca cu păpuşile, dacă din ne-
atenţie vreuna din ele îi cădea din mâini
şi-şi „fractura” picioruşul sau mânuţa din
plastic, trauma era pe loc vindecată, căci
„doftoriţa” Svetlana îi bandaja locul afec-
tat, alinându-i „durerea” cu cuvinte duioase
cultivate de la măicuţa sa, Mila. Și la şcoala
din comuna Isacova, Orhei unde s-a născut
Svetlana Chişlaru, colegii de clasă şi pro-
fesorii îi proroceau un viitor bun în lumea
umană a medicinei. Această prorocire s-a
adeverit chiar din ani de studenţie la Cole-
giul de Medicină din Orhei, pe care Svetla-
na Chişlaru îl absolveşte cu menţiune ca să
fie admisă fără concurs la Universitatea de
Medicină şi Farmacie „Nicolae Testemi-
ţeanu” pe care la fel o absolveşte cu brio.
Ziua, studenta Svetlana putea fi văzută doar
în aulele şi biblioteca universităţii, ca după
ore să se grăbească la Spitalul Clinic Re-
publican, unde era aşteptată la serviciu în
MOZAIC DIN VIAŢA NOASTRĂ
Eminescu despre virtute
Prin cunoaştere, spune Eminescu,
omul ajunge la virtute: „numai prin cu-
noaştere putem ajunge la virtute” (Ms.2285,
v.3, p.12), iar prin virtute la onoare:
„numai prin virtute se ajunge la onoare”
(Ms.2285, v.3, p.12). Poetul combate apu-
căturile rele din societate, corupţia fiind
una dintre cele mai mari vicii ale ome-
nirii: „Chiar Petru cel Mare, cu energia
lui extraordinară, n-a putut să-i pună capăt
corupţiunii administrative” („1888”, v.8,
p.542); „corupţia îmbătrâneşte” („În numă-
rul de ieri am arătat...”, v.6, p.661); „co-
rupţia din ţară a ajuns la gradul cinismului,
la gradul de a se considera ea însăşi ca un
merit” ([„Fără a avea darul...”], v.7, p.459).
Alte metehne ale societăţii fiind demago-
gia: „Unde domneşte demagogia orice car-
ne cu ochi poate deveni om mare” ([„Oricât
de deosebiţi ar fi oamenii...”], v.7, p.82), in-
versarea valorilor: „trimiterea în misiuni
ştiinţifice a unor ignoranţi cunoscuţi ca ata-
re de toată lumea” ([„De mai mult timp...”],
v.8, p.293); „voiesc ca stârpitura să stăpâ-
nească pe omul întreg, cel prost şi bezmetic
pe cel cuminte, cel sărac pe cel bogat, cel
neştiutor pe cel învăţat” ([„Românul” pune
în revista sa...”, v.5, p.549).
Trebuie oare să-i credem pe ruşi?
Pasaj din „Ultimatumul sovietic dat
României în 1940”: „În anul 1918 Româ-
nia folosindu-se de slăbiciunea militară a
Rusiei a desfăcut de la Uniunea Sovietică
(Rusia) o parte din teritoriul ei, Basara-
bia, călcând prin aceasta unitatea secu-
lară a Basarabiei, populată în principal
cu ucraineni, cu Republica sovietică
ucraineană”. (Și au băgat „omuleţii ro-
şii”, peste ani în Ucraina au băgat „omu-
leţii verzi”, ce fel de omuleţi să aşteptăm
acum? Ei deja s-au infiltrat, sunt încă cu
caş la gură.)
Omul și numele
Dodon s-a întâlnit cu Iohanes la Viena.
– Pe mine mă cheamă Dodon, a zis Dodon și i-a întins mâna.
– Daʼ pe mine, nu!, a răspuns președintele României, refu-
zând să-i strângă mâna.
Redactor-şef: Nicolae DABIJA
Secretar general de redacţie: Raisa CIOBANU
Publicistică şi informaţie: Andrei MOROŞANU, Elena TAMAZLÂCARU,
Aleutina SARAGIU; Literatură: Nina JOSU; Arte: Doina DOBZEU; Cultură:
Iulius POPA; Stilizator: Valentin GUŢU; Machetare şi design: Andrei
DORGAN; Ilustrator: Leonid POPESCU; Contabil: Ludmila LARE; Corector:
Ana SURDU; Fotoreporter: Victor LAVRIC.
secţia endocrinologie. Acumulând cunoş-
tinţele necesare şi practica respectivă în
domeniul endocrinologiei şi cardiologi-
ei, doctorul Svetlana Chişlaru în ianuarie
1991 este invitată şi angajată în cadrul
Instituţiei Medicale Sanitaro-Publică Spi-
talul Clinic Municipal „Sfântul Arhanghel
Mihail”, unde activează până în prezent,
dar deja ca vicedirector medical.
Membră a Societăţii Române de Gas-
a Asociaţiei Medicale de Gastroenterolo-
gie şi Hepatologie „Hepateg”, doctorul
Svetlana Chişlaru coordonează cu succes
activitatea curativă a instituţiei, consultă
intestinale din secţiile gastroenterologie,
reanimare, ginecologie şi chirurgie, cu-
noaşte şi utilizează metodele noi, con-
temporane de investigaţie şi tratament al
bolnavilor, organizează şi participă activ
la consiliile medicale, conferinţe clinice
şi clinico-morfologice, desfăşurate în ca-
drul IMSP SCM „Sfântul Arhanghel Mi-
hail”, coordonează activitatea Consiliului
Calităţii.
De menţionat faptul că doctorul şi ma-
nagerul Svetlana Chişlaru îmbină cu succes
activitatea sa de zi de zi cu cea didactică
şi ştiinţifică, lucrând la teza de doctorat cu
tema „Aspecte de diagnostic clinic endo-
scopic şi morfologic a gastropatiei portal
hipertensiv în ciroza hepatică C”, având în
palmaresul său peste 50 de publicaţii ştiin-
ţifice.
Astăzi, când cineva din rude, confraţi
de condei, prieteni şi pur şi simplu cu-
noscuţi, mă întreabă dacă ştiu vreun gas-
trolog bun, cu siguranţă îi răspund: Știu,
Svetlana Chişlaru, de la Spitalul Clinic
Municipal „Sfântul Arhanghel Mihail” din
Chişinău!
Ion CUZUIOC
Pasaj din De-
claraţia celui de
al 6-lea summit al
Organizaţiei pentru
Securitate şi Co-
operare în Europa
(OSCE) ce a avut
loc la Istanbul, Tur-
cia, în perioada 18-
19 noiembrie 1999:
„Statele-părţi CFE salută angajamentul
Federaţiei Ruse de a finaliza retragerea
forţelor ruse de pe teritoriul Republicii
Moldova până la sfârşitul anului 2002”.
(Acum e 2019, iar noi ne batem cu fundul
de pământ: „Armata Rusă afară”.)
Zecile de mii de basarabeni deportaţi
după „eliberare” aveau statut de „dobrovo-
leţi” (voluntari).
Pun pariu
Lucrătorii grădinii zoologice vor tăia
curcanii, dacă au ajuns la ei, dacă nu i-au
mâncat alţii până la dânşii, băieţi buni,
amatori de pizză şi curcani copţi în cuptor.
La ce să ne aşteptăm?
La donbassizarea Republicii Moldova.
Nu vedeţi cum se şlefuieşte scenariul cu
aducerea mercenarilor şi cu coloana a V-a.
Spune o zicală
Niciodată să nu ceri ajutor de la cel
care te-a nenorocit. Basarabia a fost ne-
norocită de Rusia, unii dintre noi îi cere
acesteia ajutor.
Eminescu despre problema Basarabiei
„Chestiunea Basarabiei. Nu negăm că pa-
har mai amar decât acesta nici Mântuitorul pe
muntele Măslinilor n-a avut să-l bea” („Dacă
aparenţele nu amăgesc...”, v.6, p.174).
Ion HOLBAN
DODONIADA