a c tu a lita te a
■ semn de carte de gheorghe grigurru
lin bard
apărut da curînd o carta
al Basarabiei produsă de ocupaţia sovietică abătută
Í S
a m o ţio n a n tă , in tr -o
adiţia anastasică. Covor
basarabean, da D. Iov
(1888-1959). Auzisam
din fragad ă cop ilăria
da n u m a la a c a s tu ia ,
intrucit a locuit, în calitata da
prafact, în oraţul mau natal,
Soroca.
Scriitor cu o prestaţie abundentă,
D. Iov s -a afirm at în că în a in te de
primul război mondial prin versurile,
proza şi co m en ta riile sa le in clu siv
politice, apărute în numeroase periodice
ale vrem ii precum „Curierul literar",
„Ramuri", „Cosînzeana", „Flacăra",
„Viaţa literară", „Rampa". în d a tă
după alip irea B asarab iei la patria
m am ă, ajunge la C hişinău u nde se
dedică unei cam panii desfăşurate cu
pasiune de-a lungul întregii sale vieţi,
cea a afirmării etn ice şi culturale a
Basarabiei. Redactor la „Sfatul Ţării"
(1 9 1 8 ), u n u l d in c o la b o r a to r ii şi
întem eietorii unor periodice cu suflu
naţional de pe m eleagul basarabean,
a înfiinţat şi condus un teatru num it
Cam pania dram atică din Chişinău,
ajungînd ulterior inspector gen eral
al Artelor din Basarabia şi, aşa cum
am m en ţion at, p refect al ju d eţu lu i
Soroca. A fost de a se m e n e a deputat
şi se n a to r . P erio a d a p e tr e c u tă în
Basarabia s-a asociat cu colaborarea
sa la o serie de publicaţii locale sau
din vechiul regat: „Viaţa Basarabiei",
„Gazeta Basarabiei", "Pagini basarabene",
ca şi „Convorbiri literare", „Universul",
România literară, „Ţara noastră",
între 1941 şi 1944 a îndeplinit funcţia
d e d ir e c to r al T e a tr u lu i N a ţio n a l
din Iaşi şi a condus publicaţiile „Gazeta
refugiaţilor" şi „îndrumătorul nostru",
de asemenea a fost un asiduu colaborator,
în special cu tex te antibolşevice, al
ziarului „Curentul". A utor al unor
volum e de proză: în lunca Trotuşului,
A m in tir i ş i la c rim i, D u d u ia A d e la ,
G o sp o d a ru l d in O rhei, B iru ito rii d e
la Ţ iganca, D. Iov s-a im pus m ai cu
seam ă în ipostaza de poet. D evenit
un cîntăreţ ardent al Basarabiei, nu
întîmplător şi-a sfîrşit zilele în cumplita
detenţie de la Aiud. C ovor basarabean
cuprinde versuri de-o vibrantă durere
D. Iov: Covor basarabean, ediţie
anastatică alcătuită şi îngrjjită de
Cătălin-Andrei Teodora, membra al
Academiei Bârlădene, 58 gravuri
originale de Theodor Kiriakoff-
Suruceanu, Ed. Sfera, 2015, 144 p.
România literară numărul 3 9 / 9 septembrie 2016
asupra Moldovei dintre Prut şi Nistru
între 1940 şi 1941: „Eu am luat doar
lacrim ele to a te / Să le -n to v ă r ă şe sc
cu -a altor fraţi,/ Dar inim a acolo la
voi bate: aceeaşi între Nistru şi Carpaţi".
(S c riso a re p e s t e Prut). Regelui Mihai
i s e a d r e se a z ă în a c e le m o m e n te
d e cum pănă chem area d e-a reface
u nitatea păm întului rom ânesc: „Nu
cîn t de slavă-n chin. Mărite R eg e,/
N u -m i p le c g e n u n c h ii- n v e r s d e
tă m îie r i.../ în strofa m ea adun din
glii dureri,/ Ca să le-ndrept spre cine
le - n ţ e le g e ...// Cînd porţi un n u m e
falnic de vitea z,/- Acel ce cu securea-n
m în a s t în g ă / A s tr în s , d in p a tru
unghiuri, frate lîngă/Frate, cum vrem
să -i ad u n ăm noi az' ". ( T r im it a z i
R e g e lu i s c r i s o a r e ). Sub u n u n g h i
p erson al, p oetu l rev en it la Soroca
odată cu eliberarea acesteia, în 1941
(a şa cu m a r e v e n it, cu fa m ilia, şi
autorul prezentelor rînduri), consemnează
cu amar înfăţişarea devastată a locuinţei
sale, aflată „sub dărmături, sub pietre,
sub moluz" ( A c a s ă ...). Dar cel m ai
caracteristic poem , cu larg răsunet
în epocă, e ste cu certitudine textul
intitulat A u înflorit ca sta n ii la Soroca:
„Au înflorit castan ii la S oroca,/ Pe
strada m ea au înflorit castanii/ Şi-n
lin iştea ce plînge din podgorii,/ Sub
um bra lor se plim bă azi duşm anii.//
Cum stau la rînd, pe uliţa pustie,/ îm i
par răzeşi chem aţi la adunare/ Şi-n
freamătul cu fire de poveste,/ Trezeşte
parcă din adînc ch em are.// Bătrînul
Nistru pribegit în vrem uri,/ U rzeşte
cîn t p e sta tiv e d e stîn c ă / Şi d oin a
tristă din castani o fură,/ Să ducă-n
s a te j ă lu ir e -a d în c ă ...// Au în florit
castanii la Soroca/ în primăvara plină
de-ntristare;/ Parcă-s policandre verzi
în care ard/ Mii lum inări svîrlite din
a lta r e .// Nu s e d e s c h id fe r e ş ti ca
să-i sărute/ Ca-n alte dăţi, din fiecare
casă,/ In uşile unde şopteau în noapte,/
Pragul nu-i prag, e piatră care-apasă.//
D e -a ic i, din d ep ă rtă rile p e u n d e /
D urerea-şi poartă-n am intire p aşii,/
Sub volbura de lacrimi ce duc ochii,/
Aud pe strada mea cum trec vrăjmaşii.//
A u în flo rit c a sta n ii la S o ro ca / Au
înflorit ş-a cu m a c a -n toţi anii;/ Pe
uliţa p u stie şi străin ă,/ Azi, pentru
cine-au înflorit castanii?". în asem enea
stihuri întîlnim o întreţesere a poeziei
cu istoria în tr-u n u l din ep iso a d ele
sale cele mai dramatice, care le scapă
d e s e r v itu te a c liş e u lu i. V ersu rile
lui D. Iov par a ştern u te cu sîn g e le
istoriei însăşi. ■
■ noul val dr alex ştefănrsru
r u ş tiu n im ic d a sp r a
n m tm lim
A lexandru Păduraru.
Am g ă s it pa Internat
mai m ulte persoane cu
acest nume, dar cu alte
îndeletniciri decât scrisul.
Cartea sa de proză scurtă,
recent apărută. Ultimul refugiu,
nu con ţin e atât de necesara
casetă cu date bio-bibliografica.
Ştiu în să că A lexandru Păduraru
scrie bine. Şi că a început să publice
cărţi abia după 1 9 8 9 , d ev en in d şi
m em bru al Uniunii Scriitorilor.
în sum arul volum ului de care mă
ocu p acu m fig u rea ză patru texte:
Confuzia, A şte p ta rea , U ltim ul refugiu,
M istifica rea . Ele se situează într-un
continuum stilistic, au o id en titate
lite r a r ă . A u to r u l lor e s t e m e r e u
recognoscibil. Şi totuşi nu găsim în
aceste texte nimic repetitiv. Mobilitatea
intelectuală, inventivitatea, entuziasm ul
scrisului fac lectura neplictisitoare.
în Confuzia, autorul (sau un alter-
ego al său) îşi evocă adolescenţa, în
care făcea p a siu n e pentru câ te un
cuvânt şi îl folosea apoi obsesiv sau
încerca să devină bărbat studiind o
revistă pornografică precum un manual
d e se x o lo g ie. în tr-o bună zi, a c e st
viitor bărbat pătrunde într-un castel
a scu n s între blocuri şi o surprinde
dormind, goală, pe o studentă. Paula,
aşa cum Călin al lui Em inescu intră
noaptea într-un ca stel construit pe
o stâncă şi o priveşte, adâncită în somn
şi d e z v e lită , p e fiica îm p ă ra tu lu i.
Povestea se complică în stil americănesc,
până când aflăm că Paula a rezultat
dintr-un viol săvârşit de bunicul ei.
Emil, asupra m am ei ei. Emil „avea
bani, făcea parte din Partidul comunist,
picta m uncitori şi ţărani fericiţi că
m uncesc." Paula îl ucide pe Emil şi
îi a sc u n d e cadavrul în pivniţă etc.
Amestec fantezist de practici comuniste
şi posteomuniste, literatură şi, în acelaşi
timp, joc d e-a literatura, povestirea
se încheie cu menţionarea cuvântului
care îi apare cel m ai d es în m inte,
ca un refren, naratorului: „confuzie".
în A ştep ta rea , personajul principal
e s te G., care că lă to reşte cu trenul
şi citeşte J u rn a lu l d e d im in e a ţă :
„îi p lăceau ştirile sen za ţio n a le.
Câţi au murit în accidente de toate
felurile, câţi s-au salvat miraculos de
la moarte. Câţi au fost daţi dispăruţi,
fiind căutaţi în continuare. Câţi s-au
îm bogăţit şi câţi au sărăcit. La ştirile
m on d en e îl atrăgea în m od d eoseb it
adulterul. La pagina a treia era descrisă
o crimă. Un bărbat de 30 de ani îşi
om orâse soţia cu m ai m ulte lovituri
de cuţit şi îşi decapitase tatăl. Nefericitul
Alexandra
Păduraru,
Ultimul
refugiu,
proză scurtă,
prezentare
pe ultima
copertă de
Horia
Gârbea,
Bucureşti,
Ed. Tracus
Arte, 2016.
152 pag.
îi p rin sese pe ce cei doi dezbrăcaţi
în pat. Fusese trimis acasă de la slujbă
pentru că în ziua respectivă fabrica
se în ch isese din lipsă de com enzi."
A şa se d esfac tot fel de poveşti
unele din altele. Crime, extravaganţe,
momente de comunicare între literatură
şi v ia ţă , a v e n tu r i cu n im fo m a n e ,
decoruri exotice, eseistică fulgurantă,
d e genul: „T angóul rep rezen ta un
am estec plăcut de pasiune ţigănească
şi d e n o b le ţe p rin cia ră " ... G ., de
profesie scriitor, ajunge până la urmă
şi la închisoare, unde îm parte celula
cu un m onstru: „M onstrul cu care
îm părţea celula continua să-l p iseze
cu fa n te z iile lu i sa d ic e , cu m ar fi
să-i sm ulgă unei fem ei părul pubian
cu c le ş te le , să -i ta ie sfârcu rile cu
lama, să-i introducă în vagin un peşte
viu."
Totul pare scandalos, am uzant,
terifiant, totul stâ rn eşte in teresu l,
dar din acest w ritte n -sh o w nu rămâne
până la urm ă nim ic.
Iată ca re e s t e , d e fap t, m a rea
problem ă a scrisului lui A lexandru
Păduraru: efem eritatea sa.
Povestirea U ltim u l re fu g iu s-ar fi
putut intitula şi M o a rtea lu i G eo rg e.
Acest George, grav bolnav, povesteşte
unui p rieten cum cu ani în urmă a
ucis fără m otiv o prostituată, în timp
ce ea dormea: „Am luat perna şi i-am
pus-o pe faţă. S-a zbătut puţin. Dormea
prea dânc. N-a avut timp să se sperie."
Apoi, la scurtă vreme după spovedanie,
G eorge m oare şi el, cu faringele plin
de varice.
Tot un G. apare ca protagonist în
p o v e s tir e a M is tif ic a r e a . A c e st G.
p r im e şte o sc r iso a r e a d r e sa tă lui
Alfred Dionisie din partea unei anume
„Scumpişor". G. n răspunde necunoscutei
şi i se su b stitu ie lui Alfred D ionisie
(despre care află că este critic literar!).
D e aici derivă tot felul de peripeţii şi
q u i-p r o -q u o -u n .
A lexandru Păduraru are în mod
e v id e n t t a le n t , dar n u p r e a ş t ie
cum să-l folosească. I-ar trebui nişte
instrucţiuni de folosire. ■
17