SĂPTĂMÂNAL AL SCRIITORILOR DIN REPUBLICA MOLDOVA
JOI, 3 noiembrie 2022. FONDAT LA 3 OCTOMBRIE 1954
NR. 43 (4 0 2 4 )
LA EST DE VEST
L UPT A
CU INERŢIA
Grafică: Iurie Braşoveanu
Cel mai mare duşman al nostru este
inerţia. Inerţia fiind, aşa mi se arată aceas-
ta, ca o altă ipostază a laşităţii, a lenei, a
comodităţii de a nu gândi, de a nu acţio-
na, de „a nu te afişa”, de a te lăsa dus de
curentul cotidianului, cu speranţa vagă:
„Poate lucrurile se vor rezolva cumva şi
de la sine”.
Vom avea mereu argumente pentru ea,
că iarna e frig, că vara e cald, că ziua e
mică, iar noaptea e fără lumină, că să mai
aşteptăm, că ei cad şi aşa, că e rău, dar
poate fi şi mai rău, că ce, că e, c-o fi, că
n- o fi, cine ştie ce-om păţi etc., etc., etc.
Alegerile de la începutul anului trecut
pot fi comparate cu bulgăraşul de zăpadă
care, rostogolindu-se de pe munte la vale,
s-a transformat de mult într-un cogeamite
bulgăroi, care târăşte după el în prăpastie
întreaga republică. Şi nu mai are cine-l
opri. Poate doar Dumnezeu. Sau Putin, pe
care-l tot aşteptăm să zică: „Ho! Că nu vă
vreau, dar nici doresc să mai fac o nedrep-
tate. Pactul Ribbentrop-Molotov l-am
condamnat şi eu. Voi de ce-1 iubiţi?!”
E greu ca un sclav să poată gândi pre-
cum un om liber.
Unii ar vrea să se schimbe, dar nu pot.
Mentalitatea de sclav li-e proprie mul-
tora dintre cei care se află azi la conducere.
Dacă ieri Moscova le spunea ce să
facă, azi – dânşii aşteaptă acelaşi lucru.
Dacă libertatea înseamnă posibilitatea
de-a alege, ei aleg doar între a fi slugă şi
a fi sclav. Sau doar dintre rău şi mai rău.
Comunismul i-a învăţat să se supună
şi i-a dezvăţat să gândească.
De la acest sistem ei au deprins că a
gândi e periculos.
Prostia lor e democrată, ei încearcă să
convingă şi pe alţii că mai bine era când
era rău, şi libertatea e o povară pe care
aceştia n-o s-o poată duce, că lasă, că nu-
mi pasă...
A te lăsa, însă, dus de inerţia cotidia-
nului, cu care te-ai obişnuit, e ca şi cum
ai fi murit (nu zadarnic adjectivul „inert”
de la care vine substantivul „inerţie”, în-
seamnă şi „mort, neînsufleţit, ţeapăn”),
apatia, indiferenţa, pasivitatea, tembe-
lismul tău fiind alte sinonime ale morţii.
Mort de viu, se spune despre oamenii că-
rora nu le pasă de propriul lor destin.
Cea mai mare victorie a marilor con-
ducători de oşti ai lumii, mărturisesc ana-
lele antichităţii, nu s-au întâmplat atunci
când aceştia au învins armate străine fără
de capăt, ci atunci când s-au învins pe ei
înşişi. Şi poate chiar de aici au început
marile lor victorii.
Cel învins de el însuşi s-a putut ridica
deasupra sa, deasupra slăbiciunilor sale
şi, învingându-şi condiţia sa de om, a pu-
tut să şi le identifice cu cele ale zeilor.
Unui revoltat, căruia i s-a adăugat la
pensie 3 lei şi 15 bani, – cum zice pro-
verbul:
N-aduce anul,
Ce aduce banul –
i s-a tăiat pofta să mai protesteze zicându-
mi: „Lasă-i, să se sature de condus, şi-or
pleca ei de bunăvoie!”.
Ca şi cum ţara ar fi o maşină, condusă
după principiul: „Da, să mai încerc eu”.
În timp ce lumea se schimbă, numai la
noi nu se schimbă nimic.
În timp ce mergem, în timp ce alergăm
de ne iese sufletul, nu ajungem nicăieri.
În istorie, cel mai mult oboseşte miş-
carea pe loc.
Inerţia, pe lângă incapacitatea de ac-
ţiune, mai înseamnă la noi şi invidie la
adresa celora care acţionează, care se mai
opun inerţiei, care cugetă şi la destinul
altora.
Tot mai mulţi dintre cei părinţii cărora
au fost deportaţi la urşii albi, vor să emi-
greze în Siberia.
Cei care i-au deportat îşi zic: „Ca să
avem dreptate, trebuie să minţim până la
capăt!”
Şi aşa, cei veniţi peste noi ne învaţă să
ne fie dor de Siberia lor, să tânjim după
locurile de la Cernobâl, după aurora bo-
reală de dincolo de Cercul Polar. Pe care
ei le iubesc doar la modul teoretic, nedu-
cându-se să le vadă măcar o dată, ci suge-
rându-ne nouă să ne mândrim cu ele, să
ne mutăm în patria moşilor lor, care e cea
mai minunată dintre patrii.
Dintr-o inerţie, unii dintre concetăţe-
nii noştri mai cred că Moscova e capitala
ţării noastre, că rusa e limba maternă a
moldovenilor, că toţi capitaliştii ne sunt
cei mai mari duşmani, că intelectualii nu-
şi iubesc poporul, că Siberia e bună (nu se
gândesc că ea îi paşte şi pe copiii lor care
vor fi mai deştepţi ca ei) pentru reduce-
re, că românii, care vorbesc cu ei aceeaşi
limbă, vorbesc altă limbă, că americanii
vor să ne cumpere fermele distruse din
sate la preţ de nimic, ş.a.m.d., ş.a.m.d.
Dintr-o inerţie, moldovenii basarabeni
citesc doar cărţi şi ziare ruseşti, scriu cu li-
tere ruseşti, privesc filme ruseşti (li-e lene
să urmărească subtitrele), ascultă muzică
rusească, vorbesc în locuri publice (până
şi cu moldovenii) ruseşte, gândesc ruseşte.
Dintr-o inerţie, ei mai cred că minciu-
na nu ţine de saţ, dar nici nu le încurcă.
Basarabeanul se teme de adevărul ab-
solut. Aproape instinctiv, el nu-l acceptă
imediat. Ca şi cum acesta i-ar putea face
vreun rău. Mai bine o minciună comodă,
decât un adevăr incomod, îşi zice el.
Omul nostru trebuie ajutat să deose-
bească binele de rău, adevărul de minciu-
nă, dreptatea de nedreptate, dar – întâi de
toate – el trebuie obişnuit să gândească (la
noi e obişnuit să se răzgândească doar), să
aibă încredere în idei.
Cât nu se va întâmpla acest lucru, el
îşi va iubi călăii, va fi încântat de hoţi, va
admira asasinii, va crede numai ce spun
mincinoşii şi îi va suspecta mereu pe cei
care îi spun adevărul sau îi doresc binele.
E efectul „educaţiei” sovietice, bazat pe
nonvalori sau antivalori. Ruşii îi vor urî cel
mai mult pe cei care le dăruiesc libertate
(Gorbaciov), şi-i vor regreta pe cei care le-
au împuşcat părinţii şi bunicii (Stalin), iar
referindu-ne la Basarabia constatăm că cei
care au încercat să deschidă ochii omului
nostru, să-l ajute să-şi recapete demnitatea
sau conştiinţa de sine, să-l facă să devină
liber sunt trataţi cu suspiciune (Ilaşcu, Vi-
eru, Moşanu, Lari, Druc, Matcovschi etc.)
sau chiar cu dispreţ, admiraţi fiind cei ca-
re-i doresc dispariţia sau care-l urăsc de
moarte (Voronin, Stati etc.).
La mijlocul secolului trecut Winston
Churchil afirmase că nu există primejdie
mai mare pentru o naţiune decât atunci
când nu poate, nu vrea şi nu ştie să folo-
sească – sau chiar dispreţuieşte – mesajul
vreunuia dintre oamenii săi devotaţi şi de
nădejde.
Aceştia la noi sunt astăzi reduşi la tă-
cere. Sau calificaţi drept „răuvoitorii po-
porului”.
O rudă de-a mea din Satu-Nou, moş
Terinte Caragea, îl admira pe Stalin, care-l
închisese într-un GULAG din Siberia. „El
m-a făcut om”, îmi zicea. „Dacă nu m-ar fi
trimis în Siberia, nu mai ajungeam cel mai
bun viticultor din tot raionul Cimişlia”. E
o logică, pe care, sincer să fiu, nu pot s-o
pătrund până la capăt.
Poate din motivul că nici nu vreau.
(Continuare în pag. 2)
PUBLICAŢIE DE LIMBA ROMÂNĂ
Ion şi Doina ALDEA-TEODOROVICI – DOUĂ INIMI GEMENE
Tre i z e c i d e a n i
d e n e m u r i re
Acum treizeci de ani am plătit tribut
greu Libertăţii. În plină toamnă aurie,
nenorocirea fatală, în urma unui acci-
dent tragic, i-a răpit dintre noi pe actriţa
şi ilustra cântăreaţă de estradă Doina
Aldea-Teodorovici, şi pe soţul ei, com-
pozitorul fenomenal Ion Aldea-Teodo-
rovici. Pe parcursul vieţii lor conştiente,
martirii neamului au optat pentru limba
română, grafia latină, ei primii în spaţiul
străbunilor geto-daci au cântat descătu-
şarea sufletului românesc, limba dulce a
seminţiei din care îşi trag obârşia, amin-
tirea de Eminescu...
Generaţia de azi a românilor ba-
sarabeni comemorează trecerea în
eternitate a vrednicilor fii ai naţiunii,
amintindu-şi cu pietate ultimul lor
drum spre casa cea de veci. Mucenicii
Doina şi Ion au fost conduşi atunci de
o mulţime de lume în frunte cu patrio-
ţii înflăcăraţi ai acestui plai, înaintaşii
Renaşterii Naţionale Grigore Vieru,
Ion Ungureanu, Gheorghe Ghimpu,
Mihai Cimpoi, Leonida Lari, Ion Va-
tamanu, Nicolae Dabija, precum şi de
persoane oficiale din conducerea sta-
tului...
MARTIRII NEAMULUI
Astăzi comemorăm treizeci de ani
de amintire eternă, comprimată în sufe-
rinţa poporului, treizeci de ani de spe-
ranţă în idealurile romanticilor Doina şi
Ion Aldea-Teodorovici, revigorând-ne
în memorie chipurile acestor oameni
frumoşi cu cântecele lor înflăcărate,
care ne incitau puternic gândirea asupra
destinului acestui neam:
Trei culori şi-o singură iubire –
românească,
Trei culori şi-o singură gândire –
românească,
Trei culori şi-o singură credinţă –
românească,
Trei culori şi-o singură fiinţă –
românească...
Astăzi depunem flori stropite cu la-
crimi în chenarul sălaşului odihnei eterne
al acestor nemuritori artişti ai poporului.
Treizeci de ani au trecut! Ce repede!
Parcă i-am văzut ieri pe Doina cu Ion
de mână...
Veşnică să le fie amintirea.
Andrei MOROŞANU
Amprenta unui gând:
„Conducerea
nejustă nu poate fi
eternă.”
SENECA
Ion şi Doina ALDEA-TEODOROVICI
CLOPOTUL ÎNVIERII
La mănăstirea cea Căpriană
Bate un clopot în zi de duminică.
La Căpriana rană pe rană,
Rană pe rană în taină se vindecă.
Intră în templu om al durerii
Nu-i o ruşine să intri-n biserică,
E o ruşine liniştea serii
A o preface-n cazarmă isterică.
Bate frumos un clopot,
Bate un clopot
Al învierii şi bunei vestiri.
Vine din cer un şopot,
Vine un şopot
Şi mă ridică din mari pustiiri.
Bate un clopot ca o chemare
La Căpriana în miros de crinişte,
Pădurea
arestată
Era o zi de iulie, când cerul brusc
s-a întunecat şi a început o vijelie ne-
cruţătoare. Din cauza vântului năpras-
nic, abia mai puteam să mă ţin pe pi-
cioare. Încercam să înaintez către oraş,
dar ochii mi s-au umplut de lacrimi şi
nu mai vedeam nimic.
Când deodată, prin furtuna neas-
tâmpărată am zărit un cap de om, ce
părea să se afle într-o trăsură. Am înce-
put să flutur din mâini, îndemnându-l
să se oprească, dar vântul m-a trântit
din nou la pământ. M-am ridicat cu o
forţă care era peste puterile mele şi am
prins să strig:
– Omule, fii bun, opreşte-te!
Însă acesta își continuă drumul fără
să mă observe, cu riscul de-a trece peste
mine, cu tot cu trăsură şi cai.
Deznădăjduit, m-am aşezat pe pă-
mântul noroios şi am început să mă rog.
Şi-n câteva clipe vântul parcă s-a mai
domolit şi am auzit în spatele meu niş-
te paşi. Iar când mi-am ridicat capul, în
faţa mea se afla omul din trăsură.
– Dacă mergi spre oraş, mi-a zis pe-
un ton poruncitor, atunci hai cu mine!
M-am ridicat iute de la pământ ca nu
cumva să se răzgândească şi cu ultimele
eforturi m-am urcat alături de el.
– Unde v-aţi pornit pe o vreme ca
aceasta? l-am întrebat.
– Am treabă în oraş. Mâine-dimineaţă
trebuie să-l arestez pe unul care n-a plătit
bir împăratului şi am poruncă să-l duc la
palat. Probabil că va fi tras pe roată sau
închis în temniţă. Aşa că, treburile astea
nu aşteaptă, chiar dacă e furtună sau vije-
lie. Statul mă plăteşte pentru asta.
GÂNDURI printre rânduri
● Oricând poţi
începe viaţa de la
capăt, dar acela nu
vei mai fi tu.
● În ziua când
corabia ta se scu-
fundă, s-ar putea
să descoperi că
foarte puţini dintre prieteni care te
însoţesc sunt la curent cu faptul că
nu ştii să înoţi, dar şi mai puţini
sunt cei cărora le pasă de asta.
● Creaţia ‒ un strigăt de lup-
tă pe care e mai bine să nu-l auzi,
Iar de la Putna, sfântă şi mare,
Dangăt de aur răspunde în linişte.
Semn că ne vede, semn că ne-aude
Dragostea Putnei în zi de duminică
Când în lumina viselor ude
Rană pe rană în taina se vindecă.
Bate frumos un clopot,
Bate un clopot
Al învierii şi bunei vestiri.
Vine din cer un şopot,
Vine un şopot
Şi mă ridică din mari pustiiri.
La mănăstirea cea Căpriană
Bate un clopot în zi de duminică.
La Căpriana rană pe rană,
Rană pe rană în taină se vindecă.
La firul ierbii
– Da’ cine
este acea persoa-
nă? Na, întreb şi
eu, poate o cunosc.
Bărbatul a scos din buzunar un petic
de hârtie şi citi: „ Matei Prăşitorul!” Aşa
îl cheamă.
– Păi, şi dacă e sărac şi n-are de unde
plăti, ce-ar trebui să facă? Îl cunosc pe
acest om. Are doisprezece copii şi n-are
în casă nicio fărâmă de pâine. Cum să
mai plătească şi bir împăratului?
– Pe împărat, dar nici pe mine, nu ne
interesează ce are şi ce n-are! Datoria-i
datorie!, a răspuns acesta supărat.
Vijelia s-a mai domolit, iar soarele
se arată din nou de după nori. Nu de-
parte se zărea şi cetatea, când murgii,
parcă înnebuniţi, au luat-o în galop
spre pădure.
– Hei, mi-ai luat hăţurile din mână!
Încotro îndrepţi caii? s-a răstit bărbatul
la mine.
Dar eu mă uitam numai şi numai
înainte, fără să-i răspund. Urmărind
cum crengile copacilor se leagănă în
toate direcţiile şi se lovesc unele de al-
tele, ca şi cum se aflau într-o ceartă.
– Băiete, opreşte trăsura! Unde mă
duci? Vrei să ne omori pe amândoi?
Şi am oprit-o… Am coborât încet
din ea, am lăsat hăţurile jos pe iarbă şi
i-am ZIS:
– Spune-i împăratului că mă voi lăsa
arestat numai atunci când va aresta şi
pădurea, fiindcă sunt convins că nici ea
nu i-a plătit bir niciodată…
Doina DABIJA
Între morală şi filozofie
dacă nu eşti în stare să-l urmezi.
● Suntem robii (nu stăpânii)
iubirii. Dumnezeu este iubire.
Cum să fii stăpânul Lui?
● Nu te mulţumi cu victoria
zilei curente. Talentul trebuie de-
monstrat în fiecare zi.
● Un preot îşi liniştea enori-
aşii: „Nu vă temeţi de bătrâneţe.
Nu ţine mult”.
● Veşnicia ‒ o noapte, după
care zorii uită să vină.
Aurelian SILVESTRU
 2 Literatura şi arta Nr. 43 (4024), 3 noiembrie 2022

D E Ş T E A P TĂ - T E , R O M Â N E ,
LUPTA CU INERŢIA EXPERIENȚA FĂRĂDELEGILOR

(Urmare din pag. 1)

Dar de multe ori – gândindu-mă la do-
rul de Siberia, de Stalin, de GULAG-uri,
de închisorile de la Lubleanka etc. al unora
dintre concetăţeni – nu ştiu de ce compar
neamul nostru cu nişte neveste nărăvaşe
care – dintr-o inerţie?, prostie?, din lipsă de
cultură sufletească? – ard de nerăbdare să
fie bătute, semn că sunt iubite, care atunci
când se gândesc la pumnul bărbatului se
umplu de dragoste.
Din păcate, prostia nu se tratează, ea
durează toată viaţa şi toată moartea celuia
care s-a lăsat învins de ea.
Asta e naţiunea. Acesta e poporul, mi
se spune.
Eu, totuşi, îndrăznesc să cred că nu asta
e naţiunea, că nu acesta e poporul.
Poporul şi naţiunea sunt cei, mulţi-
puţini câţi o fi fiind, care au conştiinţa de
neam, plus morţii de sub ţărâne, plus cei
nenăscuţi încă, poporul de mâine, care, cu
siguranţă, vor avea această conştiinţă.
Nu peste tot inerţia este învingătoare.
– Cum te cheamă?, întreb o fetiţă la o
grădiniţă.
– Muşata.
– Dar pe mămica ta?
– Sveta.
– Dar pe tine, o întreb pe altă fetiţă,
cum te cheamă?
– Doiniţa.
– Dar pe mămica ta?
– Ruslana.
– Cum te cheamă pe tine?, îl întreb şi
pe un băieţel.
– Mircea.
– Dar pe tăticul tău?
– Veaceslav.
S-a mai întâmplat ceva, în ultimii ani,
dacă copiii noii generaţii se numesc Muşata,
Doiniţa, Cezara, Andreea, Mircea, Miha-
ela, pe când copiii celeilalte generaţii (azi
oameni maturi) se numesc Sveta, Ruslana,
Veaceslav, Sveatoslav etc.
Acum neamul nostru are nevoie să în-
veţe lecţia luptei cu inerţia. Inerţie care,
necontracarată, poate deveni un alt sino-
nim al morţii.
Nu poţi învinge disperarea decât orien-
tând disperarea ta contra disperării.
Fii sincer cu tine, nu te minţi: nici o
problemă nu se va rezolva de la sine aşa
cum doreşti, dacă nu vei îndrăzni să inter-
vii, dacă vei evita veşnic să-ţi „faci pro-
bleme”.
Nu e lucrul cel mai greu să pleci la
război. Lucrul cel mai greu este să ştii că
trebuie să învingi, pentru că tu ai la cine te
întoarce. Şi atunci vei învinge numaidecât.
Există un aer al clipei, care te îndeam-
nă să te adaptezi mereu altor realităţi.
Dar – şi să creezi alte realităţi, dacă
acestea nu sunt pe potriva aspiraţiilor tale.
Nu te lăsa învins de inerţie, învaţă să
lupţi cu ea, ca să devii şi să fii tu însuţi. Cel
chemat să făureşti istoria.
P.S. Punând în capul acestui eseu ti-
tlul de mai sus, mi-am amintit de marele
poet Nicolae Labiş (mort la doar 21 de
ani), care şi-a intitulat astfel unul dintre
poemele sale.
Răsfoindu-i volumul, căutând poe-
zia de care aveam nevoie, am dat tot de
„Moartea căprioarei”.
„Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit şi a curs în pă-
mânt...”, poem care a ajutat unei întregi
generaţii de scriitori să învingă inerţia
unei literaturi proletcultiste.
Generaţiei sale din România i s-a
spus „Generaţia Luptei cu Inerţia”.
De ce nu i-ar sta bine acest calificativ
şi Generaţiei actuale din Basarabia.
„Îndrăzniţi, a spus Iisus Hristos. Eu
am învins lumea.”
Nicolae DABIJA
10 ianuarie 2002
UMILINŢA RIDICATĂ ÎN GRAD DE PERFORMANŢĂ
Dialogul întotdeauna este mai bun decât lipsa lui; este
un adevăr incontestabil, de care nu putem face abstracţie.
Dar cât de justificat este preţul pe care trebuie să-l plă-
tim pentru acest dialog: asumarea egală a costurilor la
sursele energetice sau perpetuarea aberantă a umilinţei,
care ne este prezentată ca o nouă performanţă „diploma-
tica” a Chişinăului? Deoarece „oamenii noştri” locuiesc
pe ambele maluri ale Nistrului (nu doar în partea stângă,
precum pretind potentaţii zilei), e necesar să fim trataţi
în mod egal sub aspect economic, financiar şi fiscal, iar
consecinţele atitudinii „umane şi frăţeşti” a Rusiei faţă
de R. Moldova să fie asumate şi responsabilizate în egală
măsură de Chişinău şi Tiraspol.
Cât de umilitoare şi ofensatoare este condiţia celor
de la guvernare, care în prezent merg la Tiraspol cu plo-
coane să cerşească energie electrică şi gaze, iar acolo
li se spune tranşant: mergeţi şi discutaţi la Moscova cu
Kozak, iar dacă aveţi probleme de viziune (gândire),
Tiraspolul „este dispus să ofere suport intelectual şi
expertiză” pentru negocierile cu Rusia. Oare de aceste
„lecţii de demnitate” avem noi nevoie, atunci când deţii
absolut toate pârghiile politice, legale, economice şi fis-
cale, în raport cu cei care te umilesc atât de josnic? Pro-
fund regretabil, dar până în prezent avem aceeaşi stare de
umilinţă, acceptată benevol de la Independenţă încoace:
doar capul plecat sabia nu-l taie! E necesară o elementa-
ră demnitate ca să impunem aceeaşi politică economică,
financiară şi fiscală pe întreg teritoriul Republicii Moldo-
va (recunoscută în 1991 de comunitatea internaţională)
sau, mai simplu spus, aceleaşi taxe şi impozite, percepute
pentru bugetul naţional, atât la Chişinău, Ocnita şi Ca-
hul, cât şi la Tiraspol, Camenca şi Dubăsari. Vă asigur,
că după aceasta va creşte şi „pofta” adevăratului dialog
între cele două maluri ale Nistrului. Cine ne mai încurcă
actualmente să procedăm astfel, cei de la Moscova sau
„oamenii noştri” de la Tiraspol?
De asemenea, observăm în ultima perioadă o activiza-
re nejustificată a aceluiaşi Birou pentru Reintegrare (BR)
pe o chestiune de maximă sensibilitate, dar şi responsa-
bilitate pentru interesele noastre naţionale. Tentativele
insistente ale BR de a avansa, cu orice preţ, pe elaborarea
unui statut special al regiunii transnistrene în conjunc-
tura actuală sunt mai mult decât suspecte; acestea devin
chiar periculoase. Cine ne obligă, în prezent, în plin răz-
boi rusesc la frontiera noastră, să insistăm pe acest statut
special, interesele cărei capitale le promovează BR – ale
Chişinăului sau ale Tiraspolului (Kremlinului)? Nikolai
Ţveatkov, şef adjunct la BR, recent a exprimat un punct
oficial de vedere, care trădează adevărata situaţie din
această structură guvernamentală: R. Moldova trebuie
să fie o federaţie. Poate, totuşi, zona transnistreană este
exact ca şi alte zone ale Republicii Moldova, de ce din
start acceptăm formulele ascunse de federalizare, de mult
concepute la Moscova de Primakov şi Kozak? Sau con-
tinuăm aberanta şi periculoasa „politică externă echili-
brată” a lui Lavrov şi Dodon în relaţiile cu ... Tiraspolul?
Oare mai este cazul să resuscităm şi în prezent de-
functul mecanism 5+2, cu un OSCE care a fost mereu
preocupat de interesele Moscovei şi ale Tiraspolului, cu
o Rusie care domină unilateral atât mecanismul respec-
tiv, cât şi OSCE-ul? Chiar atât de mult ne dorim şi la
Chişinău o nouă reeditare a „acordurilor de la Minsk”,
cu consecinţe nefaste pentru Ucraina, unde Rusia, îm-
preună cu Germania şi Franţa au bătut palma împotriva
Ucrainei? N-ar fi mai corect să manifestăm sinceritate şi
adevărată solidaritate internaţională cu Kievul, cu pro-
punerile şi iniţiativele acestuia, care ne vizează direct, în
loc să punem iarăşi lupul stăpân la stână? Orice elaborare
a statutului pentru zona transnistreană în condiţiile actu-
ale înseamnă să faci, din nou, jocul Moscovei, doar că
acum sub o lozincă pretins proeuropeană „de consolidare
a măsurilor de încredere între cele două maluri ale Nis-
trului”. În realitate, vedem că cei de la BR fac, mai de-
grabă, pe parcursul ultimilor ani, ceea ce cunosc cel mai
bine: dau curs exact indicaţiilor lui Lucinschi, Primakov,
Kozak sau Dodon. Mai temperaţi-vă elanul infantil şi
iresponsabil, care miroase a trădare şi loveşte direct în
interesele noastre naţionale. Chiar consideraţi că partea
transnistreană aparţine exclusiv la „Russkii Mir/Lumea
Rusească” şi are nevoie de un statut special, pe placul
Moscovei? Iarăşi prezentaţi eşecurile lamentabile în faţa
Tiraspolului şi a Rusiei ca mari performanţe ale Chişină-
ului „în apropierea celor două maluri ale Nistrului”.
Iar şefului de la Reintegrare „i s-ar potriji” mai bine
fosta funcţie de vicepreşedinte la PD (dacă, în realitate,
a plecat vreodată de acolo?), cu Diacov, Lupu şi Plahot-
niuc la conducere (trei lideri ca
trei trandafiri), sau o nouă sine-
cură ambasadorială pentru con-
tinuarea scrierii romanelor ca în
perioada „chinurilor diploma-
tice” de la Paris sau Berlin. Era
suficient să ai naş administrativ la
Externe şi naşi politici la PD ca
să transformi „surghiunul diplo-
matic” într-un veritabil „supli-
ciu” al actului de creaţie. Pe când
unii ambasadori erau izolaţi, blamaţi, declaraţi „duşmani
ai poporului moldovenesc” sau chiar revocaţi din funcţie
pentru că nu executau indicaţiile politice de pe Strada
Armenească 7 (sediul PD în perioada de glorie a lui Pla-
hotniuc), alţii, cu vaste experienţe partinice, „brăzdau”
cu săptămânile, prin „deplasări de serviciu”, întinsurile
fermecătoare ale ţării cocoşului galic sau sorbeau, de la
înălţimea Alpilor înzăpeziţi, mireasma îmbătătoare a be-
rii bavareze, gândindu-se neîntrerupt la mecanismul 5+2
şi la soluţionarea conflictului transnistrean.
Fostul meu coleg parlamentar Alexandru Slusari l-a
făcut deja poet pe acest „romancier al diplomaţiei echi-
librate moldoveneşti”. Cred că mai e până acolo, poate
că va ajunge şi poet, doar după ce „hotărăşte conflictul
transnistrean”, evident, în formatul 5+2, evident, cum va
dicta Kremlinul, cu vreo ulterioară medalie de aur de la
preşedinţia moldovenească şi (why not?) cu una supli-
mentară (tot în grad de Cruce!) de pe Dealul Cotroceni-
lor. Nu mai puţin s-ar bucura pentru discipolul lor fidel
polkovnikul „parlamentar” Dmitri Gheorghievici Diacov,
savantul, protectorul şi promotorul „limbii moldove-
neşti” Marian Ilici Lupu, dar şi „fiul rătăcitor” al PD-
ului, „poetul financiar” al oligarhilor moldo-internaţio-
nali Vladimir Gheorghievici Plahotniuc, pe toţi legându-i
o puternică prietenie partinică, ce se manifestă până în
prezent. Dar dacă greşim; poate, totuşi, a sosit vremea
poeziei în problema transnistreană?! E doar toamnă, când
se strâng ghindele şi se ofilesc trandafirii!
În ce mă priveşte, chiar nu mai vreau să o văd şi
pe aceasta!
Iurie RENIŢĂ

SIMBIOZE MUTUALE METODE DE DEZNAŢIONALIZARE

Noua declaraţie de ură a lui Putin
şi bucuria de lichea a lui Starîş
Joi, Vladimir Putin a apărut
cu un discurs în cadrul Clubului
Valdai – o platformă de propa-
gandă inventată de Kremlin în
2004 cu scopul de a-i oferi lui
Putin o rampă informală de ex-
primare a concepţiei lui asupra
lumii. După afirmarea ca lider
macho al noii Rusii şi încântarea
arătată de omologii marilor puteri
în primii ani de aflare a sa la Kremlin, Putin a vrut să scape de
tunica ştearsă a banalului agent KGB ce este, şi să îmbrace pe
deasupra mantia gravă a filosofului nou-chemat de pronie să ho-
tărască destinele lumii. În acei ani, Putin era primit peste tot cu
onoruri deosebite, chipul lui era pe prima pagină a marilor publi-
caţii ca cel mai influent om al anului, orice cuvânt al lui (unele
frizau buna-creştere şi interzise auzului copiilor) era considerat
spărgător de tipare şi făcea înconjurul planetei.
În pofida limbajului contondent care îl dădea de gol, Putin era
luat în Occident drept liderul cu care proiectul dezvoltării paşnice a
omenirii în secolul XXI poate avea şi participarea Rusiei – cel mai
mare ca suprafaţă stat al lumii. Deschiderea nu a aşteptat să se pro-
ducă: la un moment dat se vorbea chiar şi despre aderarea Rusiei la
NATO, despre perspectiva integrării ei cu Uniunea Europeană. La
una din şedinţele Clubului Valdai (2005 sau 2006), Putin a declarat
că nu are de gând să stea în postul de preşedinte al Rusiei mai mult
decât două mandate şi că va fi un nebun cel care în Rusia va avea
tentaţia celui de-al treilea. Începând însă cu anul 2007, retorica lui
Putin s-a schimbat radical. În capul lui de kaghebist au prins a roi
fel de fel de himere. Lumea i s-a părut prost aranjată şi Rusia lui
mai puţin importantă după desprinderea de ea a horboţelelor terito-
riale naţionale, acaparate cu sânge de către Rusia ţaristă şi Uniunea
Sovietică. A invocat (în martie 2007, München) revenirea la lumea
bipolară (azi, multipolară) în care Rusia, îmbrăcată în mantaua so-
vietică, insufla lumii întregi frică. URSS era considerată o mare
putere a lumii şi temută pentru bombele ei atomice.
Ca prim pas de revenire deja a Rusiei la acest statut, Putin a ce-
rut ca ţării lui să i se recunoască dreptul la teritoriile aflate în sfera
aşa-zisului interes vital al ei – fostele republici sovietice, desprinse
în 1991. Restabilirea Rusiei în hotarele URSS a devenit unul din-
tre principalele lui scopuri. Orice manifestare a spiritului de suve-
ranitate şi independenţă din partea statelor aflate în această sferă,
orice tentativă de aderare a lor la alte entităţi geopolitice decât
Rusia erau considerate drept atentat la securitatea şi integritatea
teritorială a Rusiei. Prima a fost atacată Georgia în 2008, pentru
dorinţa ei de aderare la NATO şi integrare în UE. Pentru aceeaşi
„meteahnă” a prins a fi dezmembrată Ucraina în 2014. Acapararea
obraznică a Crimeii şi războiul de rupere a Donbasului din com-
ponenţa Ucrainei au fost motivate de constituirea aşa-zisei lumi
ruse, un proiect naţionalist la care se credea că vor da buzna toate
popoarele slave. Pentru că poporul slav ucrainean nu i-a acceptat
proiectul, Putin a ordonat, la 24 februarie curent, invadarea Ucrai-
nei, motivul fiind deja altul – denazificarea (azi, desatanizarea)
Ucrainei. Războiul care durează de mai bine de opt luni a luat deja
mii de vieţi omeneşti, de o parte şi de alta. Rusia a devenit un stat-
paria, iar Putin, un proclet. În apărarea Ucrainei s-au ridicat toate
naţiunile lumii şi Putin nu are nicio şansă de izbândă. Războiul
lipsit de sens, anexările voluntariste de teritorii, stăruinţa în min-
ciună, în acţiuni iraţionale şi ilogice, care costă vieţi omeneşti atât
în Ucraina, cât şi în Rusia şi provoacă valuri de crize în Europa şi
în lume, au făcut din Rusia şi din Putin un stat monstru, condus de
un lider inadecvat şi periculos.
Frica pe care Putin a vrut să o cultive în lume ca să-şi crească
puterea de influenţă este cu adevărat mare, dar ea nu este faţă de un
stat şi un lider puternic; este frica pe care o au spectatorii într-un
circ îngroziţi că maimuţa din arenă se joacă în faţa lor cu o grena-
dă. Ruşii care îşi dau seama de inutilitatea şi caracterul criminal
al războiului în care sunt carne de tun, fug din ţara lor. Aproape
un milion au părăsit Rusia după anunţarea mobilizării. Cei ră-
maşi acasă speră să scape cumva cu viaţă, dar Putin nu le dă nicio
şansă. Nici gând nu are să se oprească. Din contra, el ameninţă
cu escaladarea războiului în cosmos, împotriva sateliţilor care-i
servesc pe ucraineni şi nu slăbeşte din ameninţarea cu folosirea
armei nucleare. Escaladează şi pe frontul cuvintelor. Discursul lui
cel din urmă de la Clubul Valdai a fost o nemaipomenită declara-
ţie de… ură. Cei care au auzit-o au putut să se convingă că Putin
îi urăşte nu doar pe ucraineni, el urăşte toată lumea, în special
cea occidentală. Ar vrea să o distrugă pentru că nu este construită
pe placul lui. Din avalanşa de reacţii stârnită pe toate continente-
le, am ales-o pe cea a şefei Băncii Centrale Europene, Christine
Lagarde, care la câteva zile distanţă a avut un murmur generic
planetar, sincer şi femeiesc: „omul e groaznic”.
Din interes profesional am vizionat evenimentul aproape
în întregime. A cerut efort rămânerea „pe fir” din cauza tâm-
peniilor pe care le rostea Putin. Spre deosebire de cei pre-
zenţi în sală, care îl ascultau cu sufletul la gură. Unii chiar
încuviinţând energic cu capul. Explicaţia comportamentului
acestora am găsit-o în comentariile cunoscătorilor din culise
ale felului în care organizatorii formează publicul. Se zice că
la evenimentul din anul acesta au fost invitaţi în exclusivitate
reprezentanţii cei mai verificaţi ai agenturii internaţionale a
Kremlinului. Toţi au urmat o selecţie foarte minuţioasă până
a ajunge să ocupe un loc în sală. Între ei s-a făcut văzut şi
reprezentantul coloanei a cincea ruseşti în Republica Moldo-
va, în persoana lui Constantin Starîş, deputat-comunist de la
Chişinău, băiatul de casă al lui Voronin. Starîş a fost printre
unşii cărora li s-a dat voie să-l întrebe ceva pe Putin.
Întrebarea nu putea fi alta decât cea despre dorul nepotolit al
moldovenilor de gazul rusesc şi răspunsul nu putea fi altul decât
cel despre generozitatea apostolică şi defel condiţionată a Kre-
mlinului, dar nu întrebarea cu gazul buclucaş şi nici răspunsul lui
Putin cu falsa generozitate au impresionat. Deliciul momentului a
fost marea bucurie cu care Starîş i-a raportat lui Putin că în seara
ceea Chişinăul s-ar fi cufundat în beznă. Desigur, era o minciună
grosolană, fiindcă lumină era în toate casele chişinăuienilor, dar
în acea seară Starîş era gata să-i spună lui Putin că Chişinăul în
genere s-a scufundat în Bîc, doar să-l facă mulţumit cu ceva pe
călăul Ucrainei şi al ţării lui. Căci cu asta se hrănesc şi din asta tră-
iesc adevăratele lichele: cu suferinţa văzută şi nevăzută a jertfei,
comunicată bucuros torţionarului, spre satisfacerea lui.
Valeriu SAHARNEANU
(www.valeriusaharneanu.com)
Despre zdrumicarea teritorial-administrativă
În perioada de după ocupaţia provizo-
rie sovietică (anii 1940-1941, 1944-1991)
a Basarabiei, una din metodele care se uti-
liza pentru a deznaţionaliza şi a rusifica
populaţia baştinaşă era modificarea peri-
odică a structurii teritorial-administrative.
Modificarea în cauză nu era dictată de ne-
cesităţile economice sau de cele ale popu-
laţiei, ci mai degrabă de a o deznaţionaliza
şi rusifica.
Evident, în Basarabia, în calitate de uni-
tate de bază teritorial-administrativă era ju-
deţul. Inclusiv în perioada de până la puciul
bolşevic al lui Ulianov-Bronştein/ Lenin-
Troţki din Rusia (octombrie 1917), unde
provizoriu era înglobată şi fâşia noastră de
pământ. Dar după cel de-Al Doilea Război
Mondial, unităţile teritorial-administrative,
care tradiţional existau în acest spaţiu, au
fost dezagregate în unităţi mai mici. De ce?
Acestea fiind cu mult mai mici şi, respectiv,
mai multe, ele erau capabile să „absoarbe”
mai mulţi „specialişti” transportaţi/ impor-
taţi din afară, preponderent din Rusia (dar
şi din Ucraina). În locul judeţelor (Soroca,
Bălţi, Orhei, Cahul, Ismail, Cetatea Albă,
Tighina, Hotin) existente anterior au fost
„inventate” în diferite perioade cca 60 de
raioane săteşti (inclusiv în Transnistria). În
componenţa R.Moldova au rămas doar 5
raioane din cele existente anterior în acest
spaţiu – Grigoriopol, Dubăsari, Camenca,
Slobozia, Râmniţa (anume aşa se numea
mai înainte acest ultim raion).
În fiecare raion sătesc nou-format ve-
neticii infiinţau mai multe organe de con-
ducere (care aveau şi funcţia clară de dez-
naţionalizare şi de rusificare): de partid, de
comsomol, de pionieri, de sindicate, organe
„gospodăreşti”, diferite organe obşteşti (ale
veteranilor de război ş.a.) etc. Fiecare dintre
aceste structuri aveau angajaţii lor, de fieca-
re dată destul de numeroşi. Fiindcă „speci-
aliştii” în cauză (conducători de partid etc.)
pe loc „nu existau”, respectivii (aceştia)
erau importaţi preponderent din Federaţia
Rusă: secretari şi lucrători de partid, func-
ţionari ai sindicatelor, comsomolului, in-
structori, inspectori, preşedinţi şi vicepreşe-
dinţi ai executivelor, propagandişti, diferiţi
consilieri, jurişti ş.a.
Toţi aceştia aveau şi copii, rude, pă-
rinţi, cunoscuţi, prieteni etc. Era „firesc”
ca şi copiii acestor „superiori” sa înveţe la
şcoală, inclusiv medie (apoi la cele profe-
sionale, instituţii de învăţământ superior
etc.). Evident, în limba rusă. Pentru ei se
deschideau grădiniţe şi şcoli (în centrele ra-
ionale) de limba rusă ori şcolile existente se
transformau în şcoli ruso-moldoveneşti. Iar
apoi acestea deveneau doar cu predare în
rusă. Către anul 1989 existau centre raio-
nale, în care nu erau şcoli medii pur mol-
doveneşti (Briceni, Basarabeasca, Anenii
Noi, Comrat, Ceadâr-Lunga, Vulcăneşti,
Slobozia...). În acelaşi timp, în centrele
raionale existau şcoli medii doar ruse sau
moldo-ruse.
Pentru majoritatea demnitarilor moldo-
veni era deranjat, odraslele lor să studieze
în limba moldovenească (nu mai vorbim
de limba română – termen pe atunci inter-
zis şi foarte rar utilizat, iar dacă era folosit,
atunci doar cu sens evident negativ, chiar
duşmănos). De ex., la cunoscutul acum
liceu român-francez „Gheorghe Asachi”,
fosta şcoală nr.1 din Chişinău (una din pu-
ţinele, 9 la număr atunci în capitală, dacă
nu greşesc) în timpul pauzelor (între lecţii)
elevii din clasele mai mari preferau să con-
verseze în ruseşte. Studiile în limba rusă
autorităţile de import le promovau ca studii
într-o limbă de perspectivă. Nu ştiu de ce
limba română, acum una dintre limbile
europene, era considerată de administra-
ţia venetică străină ca fiind inferioară, mai
puţin de perspectivă decât rusa. În total,
peste 60 de localităţi mai mari din diferite
perioade au fost „centre raionale”. După ce
o anumită localitate era adusă pe făgaşul
sigur al rusificării (Congaz, Braviceni, Pâr-
liţa, Corneşti, Chiperceni, Lipcani, Bratu-
şeni, Chişcareni, Otaci, Sculeni, Volintiri,
Vorniceni, Bolotina, Căinari, Dumbrăveni,
Baimaclia etc.; centru raional a fost şi ora-
şul Tiraspol), autorităţile puneau ochii pe
altă localitate din cele mai mari, pe care o
transformau pentru o perioadă anumită în
centru raional.
Persoanele venite de pe alte meleaguri
ca „specialişti de înaltă calificare” (şoferi,
tractorişti, paznici, lucrători şi organizatori
de partid şi alţi „repetenţi”) nu mai plecau
de unde au venit. Deveneau „băştinaşe”. În
schimb, o parte bună dintre-ai noştri (în anii
ʼ70 până la 200 de mii anual) erau atraşi la
marile construcţii ale comunismului (pentru
câţiva ani lucraţi la BAM primeau câte un
„talonaş”, care permitea să cumpere o maşi-
nă „Jiguli”/ fostul „FIAT” (dar sovietic), pe
atunci extrem de prestigioasă şi deficitară).
Adeseori se schimbau şi denumirile
centrelor raionale: Hânceşti în Kotovski,
Ialoveni în Kutuzov, Ştefan-Vodă în Suvo-
rov, Şoldăneşti în Cernenko etc., adică erau
denumite cu numele militarilor, activiştilor
de partid sovietici ş.a., care nu aveau „nici
în clin, nici în mânecă” cu spaţiul românesc.
Toţi erau străini.
Limbajul moldovenesc treptat se „îm-
bogăţea” cu noi cuvinte: partorg, proforg,
predsedateli selsovet, brigadir, zavhoz etc.
Toate acestea ne
înstrăinau tot mai
mult de neamul ro-
mânesc, neam de
care ţineam, ţinem
şi vom ţine întot-
deauna.
Respectiv, lu-
crătorii şi funcţi-
onarii mai slabi la caracter, mai devotaţi
regimului, care doreau să „avanseze” în ier-
arhia vieţii (mai întâi în cea raională etc.),
se înstrăinau benevol de la „rădăcina” nea-
mului şi luau nume şi prenume preponde-
rent ruseşti: de Ivan (Vanea) în loc de Ion,
Fiodor (Feghia/ Fedea) în loc de Tudor/
Teodor/ Toadere, Stepan (Schiopa/ Stiopa)
în loc Ştefan, Piotr (Pechea/ Petea) în loc
de Petru/ Petrea etc., de Nadejda, Liubovi,
Oxana, Ludmila, Snejana, Aliona, Matrio-
na etc. în locul frumoaselor noastre nume
– Doina, Victoria, Felicia, Cornelia, Olim-
pia, Corina, Aurelia, Argentina, Florentina,
Melania etc.
Numele de familie Dănilă devine (peste
noapte) Danilov, Chirilă – Chirilov, Mihă-
ilă – Mihailov, Untilă – Untilov; Morari/
Morariu era substituit cu Melnic/ Melni-
ciuc/ Melnicenco/ Melnicov/Morariuc etc.;
Vacari/ Vacariu cu Vacariuc/ Vacarciuc/
Vacarenco/ Vacarov etc., Vlah/Valah/Voloh
deveneau Voloșciuc, Voloşin, Voloşenco,
Volohov etc.; Tesla/Teslaru/Teslariu –
Teslev/Teslenco/Tesliuc/Teslevici, Cunu-
nă – Kononov/Kononova etc. Aceasta nu
înseamnă altceva decât o bătaie de joc de
neamul nostru, de părinţii, moşii şi stră-
moşii noştri (înstrăinarea se făcea adeseori
cu acordul tacit al purtătorilor numelor re-
spective). Veneticii ne-au dictat şi ne mai
dictează o nouă istorie, o istorie totalmente
falsă, plină de minciuni, arma strategică a
ocupanţilor.
Cu aşa nume/prenume erai mai uşor ac-
ceptat în partid, erai de mai mare încredere,
mai devotat/devotată partidului. Respectiv
mai deznaţionalizat(ă), mai rusificat(ă), mai
îndepărtat(ă) de origini. Cu regret, nu toţi
băştinaşii îşi ştiu/cunosc originile, rădăci-
nele. Unii sunt „mândri”, că şi acum poartă
nume/ prenume străine, false sau cu greşeli
evidente (Ustroi, Popşoi etc.).
Dar neprietenii noştri din afară cred
că în R.Moldova, odată ce sunt mulţi pur-
tători de nume şi prenume străine (după
aprecierea noastră, cca. 20-25% din po-
pulaţia băştinaşă poartă nume/prenume
nefireşti, neromâneşti) înseamnă că şi ea
este una străină. Cu toate consecinţele ne-
favorabile nouă.
Mihai PATRAŞ
Nr. 43 (4024), 3 noiembrie 2022 Literatura şi arta 3
DIN SOMNUL CEL DE MOARTE!
SĂ FIM CU OCHII-N PATRU Meditaţii pe verticală DICŢIONAR

Afară-i o toamnă atât

de frumoasă, pe care
mulţi o percep astăzi nu
ca pe un dat al naturii,
ci, când se trezesc din
grijile şi nevoile de fie-
care zi, ca pe o întâmpla-
re, mai mult sau mai puţin agreată, în funcție de
starea în care i se deşteaptă sufletul pentru a se
umple de frumos la acea oră din zi.
Pentru că suntem strânşi ca în nişte menghine
între crudele realităţi, iar sufletele/sufletul nostru
abia de mai respiră.
Cea mai de neconceput existenţă este însă cea
din imediata vecinătate (pentru că nu ne putem
împăca cu gândul că chiar alături de noi este un
război de o duritate/ferocitate de nedescris), nu
putem accepta teroarea ruşilor asupra ucraine-
nilor în cazul dat, care nu mai încetează de atâtea
luni de zile, fiind unul dintre dezastrele pe care
orice om conştient nu le va primi niciodată.
Dar iată, el, războiul, face parte din chiar via-
ţa noastră de zi cu zi, pentru unii chiar a devenit
ceva ca de la sine înţeles, fără de care ei (precum
îşi dau seama la un moment dat) nici n-ar putea
respira. Ba chiar ar vrea să-i dea o amploare şi
mai mare, să-l propage, să-l extindă, dacă s-ar pu-
tea, şi pe întreg mapamondul. Tocmai de aceea
toarnă gaz pe foc şi la propriu, şi la figurat. La
propriu, hoţul şi banditul Şor, cu mâinile Mos-
covei, cică ar putea face rost de gaz ieftin doar
pentru... orheieni (raion din care, foarte insistent,
tot încearcă să ne mai facă o republicuţă-fanto-
mă, alături de entitatea găgăuză, de Transnistria
nici nu mai vorbim, şi de... oraşul Bălţi, unde s-au
încuibat rusofonii, majoritatea dintre care nu ne
iubesc limba). Poveşti de adormit nu doar orheie-
nii, ci şi destui nedumeriţi din ţară, care nu pricep
că „Gazprom”-ul este un sistem foarte complex
şi complicat, şi nu-i va putea aproviziona cu gaze
naturale pe oricine şi oricând ar dori.
Să mai facem o mică paranteză: despre acest
război se spune (răsfoiţi toate site-urile de ştiri) că
este nelegal (şi neprovocat), de parcă ar fi în lume
şi războaie legale! Pentru că războiul şi legalitatea
sunt antonime, orice litigiu/conflict/neînţelegere
poate (şi trebuie!) să fie rezolvate pe cale paşni-
că, prin dialog, negocieri ş.a.m.d. „Legală” poate
fi doar apărarea, ceea ce face poporul ucrainean,
târât într-un război nedrept de poftele hulpave ale
Moscovei.
Dar să revenim la oile.... pardon, la... hoţii
„noştri”, adică la Şor și echipa sa. Pentru că da, la
dezordinile pe care le organizează, cu precădere,
în fiecare duminică, susţinuţi angro şi de socia-
liştii, care, suntem siguri, nedeclarat, sunt demult
pe străzile capitalei şi în piaţă alături de șorişti,
prin alolingvii nemulţumiţi, în primul rând pentru
că trebuie să înveţe dulcea noastră limbă româ-
nească.
E-adevărat, acuma nu le mai spune nimeni
că trebuie să ne cunoască limba, nici la nivel de
stat, nici chiar în viaţa de zi cu zi. Căci, cum am
mai spus, multor conaţionali le place să se arate
deştepţi, adică atunci când rusofonii/alolingvii li
se adresează în altă limbă (care la noi poate fi doar
una – limba rusă), ei le răspund imediat pre limba
lor. De ce? Pentru că, vezi Doamne, ei le cunosc
limba, au învăţat-o la şcoală şi nu doar că n-au
uitat-o, ci chiar au avut prea nefericita ocazie (zi-
cem noi) să şi-o perfecţioneze, interacţionând în
fiecare zi cu mulţi specimeni, care pur şi simplu
scuipă de sus pe preafrumoasă limba noastră.
Desigur, ca să mai facem o mică paranteză,
nu poate să nu ne bucure faptul că suntem atât de
abili şi prindem, practic din zbor, o limbă străină,
care nu face parte nici măcar din grupul de limbi
romanice, fiind de origine slavă, adică ar fi foarte
greu de învăţat pentru moldoveni.
Ba bine că nu! O bună parte dintre moldoveni
o învaţă pe rupte, cu toate greutăţile de exprimare,
şi o vorbesc aproape fluent de cele mai multe ori.
Pentru că, da, noi suntem foarte deştepţi, pri-
cepuţi, binevoitori, ospitalieri, şi atât de primitori
de străini, încât, iată, mâine-poimâne, dacă nu ne
trezim de-a binelea, riscăm să fim daţi afară din
propria casă şi chiar să ne pierdem statutul de
candidat la aderare la Uniunea Europeană, dacă
nu vom fi cu ochii în patru, pentru că Şor a prins a
ne scutura zdravăn de tot democraţia, îndemnân-
du-i pe protestatari, de pe ecranul televizorului,
evident, chiar la nesupunere civică față de guver-
narea PAS. Adică, după cum clar de tot se vede,
Kremlinul, cu mâinile lui Şor-Dodon şi ale altor
hoţi, ar vrea, până în cele din urmă, să răstoarne
actuala putere, ca să ne conducă din nou nişte hoţi
şi bandiţi de talie mondială; şi ca, prin Transnis-
tria, pe care abia aşteaptă să pună mâna cu tot
dinadinsul, să ne implice şi pe noi, moldovenii,
în războiul din Ucraina.
Dar, deocamdată, suntem nevoiţi să îndurăm
şantajul Moscovei în ce priveşte energia termică,
preţul la gaze şi... diminuarea, pe mică pe ceas,
a cantităţii lor.
Situaţie ingrată, care însă-i dă apă la moară
hoţomanului Şor şi ciracilor săi, să ne destabili-
zeze ţara prin protestele sale, plătindu-le mii de
dolari şi euro (convertiţi şi în lei moldoveneşti),
multor terchea-berchea ieşiţi la protest, instigând
la violenţă.
De altfel, mă ia groaza numai cât mă gândesc
la sărmanii ucraineni, popor viteaz, care respinge
demn teroarea rusă, neam admirat nu doar de
întreg Occidentul, ci şi de toate popoarele lumii,
pentru sacrificiul şi eroismul de care dă dovadă,
apărându-şi nu doar integritatea teritorială, su-
veranitatea, independenţa, democraţia, spiritul
liber, ci şi securitatea întregii Europe și a noastră,
a Republicii Moldova, ne apără de gheara revan-
şardă a Rusiei.
Să le ajutăm ucrainenilor cel puţin cu gân-
durile noastre pline de dragoste şi compasiune,
cât și celor circa 80.000 de refugiaţi ucraineni,
poposiţi pe meleagurile noastre; şi măcar în-
tr-un colţişor al sufletului să ne bucurăm şi de
frumuseţea acestei toamne, trimisă nouă ca un
dar divin.
Nina JOSU
Să vorbim corect!
Când eram mic, mama/bunica mă
freca de aplecate („a i se apleca” = a
căpăta o indigestie; a-i veni greaţă).
„Cred că ai mâncat prea lacom şi de
aia ţi s-a aplecat”, îmi zicea mama. Tot
la noi, în zonă, am auzit expresia „Nu
pofti, că ţi se apleacă”, ce are sensul
de „Să nu pofteşti bunul altuia, că
vei ajunge rău”. Dacă acesta este un principiu al existen-
ţei noastre, mă întreb: „Oare mai multor demnitari de-ai
noştri, care, zi şi noapte, poftesc averi, li se apleacă vre-
odată?”. Numai ei ştiu dacă au sau nu vreo indigestie. În
prealegerile parlamentare, aceştia devin foarte mieroşi:
„Poftim, intraţi/treceţi”, „Poftim, luaţi”, „Poftim, ce-aţi
zis?” etc. Ceea ce rămâne de reţinut din această poveste a
poftelor sau a poftitului este faptul că verbul „a pofti”, la
modul imperativ (acesta exprimă un îndemn, o rugămin-
te, o poruncă), are numai două forme: „pofteşte”, „pof-
tiţi”. Prin urmare, atunci când poftim pe cineva să intre
sau când dăm cuiva… mită, e necesar a folosi formele
„poftiţi” (intraţi, luaţi), „pofteşte” (intră, ia). Deci forma
„poftim”, cu valoare de îndemn, de rugăminte, este gre-
şită. Cât despre aplecate, greţuri, fiecare le are mai mult
sau mai puţin: unii – de la mâncare, alţii – de la preţuri, iar
ceilalţi - de la îmbogăţirea ilicită.
Constantin ŞCHIOPU

Câteva informaţii despre Bandera

Stropul de lumină
SFIDÂND TIMPUL VERSUS IRONIA SORȚII

– O cafea espresso şi Literatura
şi arta, vă rog, a zis cumpărătorul
din faţa mea şi s-a îndepărtat să aş-
tepte până va fi gata cafeaua.
– O cafea espresso şi Literatura
şi arta, vă rog, am repetat comanda
şi ambii au întors capul. Bărbatul ca
să se asigure că nu-l parodiez, iar
vânzătoarea – de mirare:
– E prima dată când revista se
vinde atât de repede! – a exclamat tânăra din chioşc. Primim
trei numere. De obicei unul se vinde joi sau vineri, unul sâm-
bătă, iar ultimul – în zi de luni. La această intersecţie rareori
vezi trecători, cumpărători – şi mai puţini…
Îi spun că, de când a venit pandemia, oraşul e altul şi
ghereta de la care ani la rând am procurat revista nu mai e
la locul vechi. Cineva mi-a spus că mai sunt două chioşcuri
de presă pe strada Alexandru cel Bun și am luat-o la vale,
am mers mult şi bine până am găsit ghereta ca să-mi procur
revista. Nu ştiu dacă altă dată voi mai avea timpul şi deter-
minarea de azi şi că regret enorm hotărârea primarului de
a curăţa oraşul de accesul orăşeanului la lucrurile necesare.
Vânzătoarea îmi spune că, în pandemie, coronavirusul a tăiat
distribuţia şi cumpărătorii, că în perioada asta toţi am fost vi-
rusofobi, iar ziarele tipărite au dispărut mai repede, deoarece
a fost o perioadă când nimeni nu ar fi pus mâna pe ele. În aşa
fel au apărut probleme cu distribuţia şi, sub pretextul „aco-
modării la noua realitate”, Primăria a luat şi a desfiinţat un şir
de chioşcuri. Probabil, vor mai supravieţui câteva, vom mai
avea nişte reviste fişate, dar oricum vor fi rarităţi. „Să sperăm
că vom face faţă acestor vremuri de criză, în care portofelul
basarabenilor nu este tocmai darnic cu ziarele şi revistele”, a
zis tânăra vânzătoare şi a încheiat cu „s-ar putea, peste ani,
să le povestim copiilor cum, înainte de coronavirus, citeam
ştirile de pe nişte foi de hârtie, şi ei să se uite ciudat la noi”.
– Un bobârnac ca presa scrisă să dispară complet din pei-
saj, se indignează bărbatul care a fost martor la toată discuţia.
Sunt de acord, timpurile noi vin cu energii noi, alte com-
petenţe, alte medii de socializare, alte reacţii, trăim pe timp
de criză, dar sper că e doar alt context, unul nefericit, sper,
trecător, până la reaşezarea valorilor.
– Îngăduiţi-mi, doamnă, să fiu nostalgic după genul de
presă în care formatorul de opinie era cititorul, care trăgea
propriile concluzii după relatările, neutre şi obiective, ale
presei.
– Şi eu rămân la convingerea că publicaţiile tipărite au
locul lor printre cititori, chiar dacă nu se mai cumpără, ca
altădată, iar hârtia nu mai e cea mai bună formă de a transmi-
te o informaţie. Trăim în epoca în care condeiul şi hârtia de
ziar au fost înlocuite cu internetul, presa scrisă încearcă din
răsputeri să supravieţuiască printre miile de cititori grăbiţi,
care citesc doar informaţii scurte. Eu rămân fidelă publicaţii-
lor scrise şi cred că presa tipărită îşi are locul său, căci poate
fi răsfoită, peste ani şi ani, oricând şi oriunde.
În trecut ziarele erau o fereastră către o parte din lume.
Oamenii se informau, înţelegeau, răbufneau datorită subiec-
telor tratate de un ziar. Azi, internetul face asta, dar cum?
Presa înseamnă căutarea adevărului în slujba omului. Găsim
acest adevăr în spatele unor ştiri seci, care au înlocuit do-
cumentarea, cercetarea, despicatul firului în patru, pentru ca
acel conţinut să rezoneze cu cât mai mulţi oameni, să poată
fi cu uşurinţă transmis spre mai multe inimi?! Tema rămâne
deschisă…
La despărţire condrumeţul se destăinuie:
– Anii trăiţi împreună cu Literatura şi arta sunt pentru
mine, dar, pe bună dreptate, cred nu numai pentru mine, ani
trăiţi în aşteptarea unui nou număr în fiecare joi. Nu vreau
să spun că a devenit ritual lectura acestui săptămânal, dar
deprindere e! Mă bucur mult că Literatura şi arta noastră
rezistă!
Scriu acest text la puţin timp după împlinirea celor 45 de
ani de activitate (1977 – 2022) sub denumirea care a făcut
istorie. („Cultura Moldovei” a devenit, în 1977, „Literatura
Stepan Bandera s-a
născut în familia unui
preot greco-catolic la 1
ianuarie 1909. Pe atunci,
Ucraina apuseană făcea
parte din Imperiul Aus-
tro-Ungar. Educat într-o
familie eminamente reli-
gioasă, el s-a legat de o
credinţă sinceră în Dumnezeu, în fiecare di-
mineaţă şi în fiecare seară îşi petrecea tim-
pul în lungi rugăciuni. A început să înveţe la
gimnaziul clasic din oraşul Strîi. Fiind mic
de statură, concomitent, suferea de reuma-
tism, o maladie care l-a chinuit toată via-
ţa. Năzuia să devină un bărbat puternic, se
scălda în apă rece, rezista ore la rând, afară,
cu pielea goală, în timp de iarnă.
Trăind în casa bunicilor paterni, Stepan
a studiat opt ani la gimnaziu. Prefera să în-
veţe limbile greacă şi latină, istoria, litera-
tura, psihologia etc. În clasa a patra fiind,
situaţia lui materială s-a înrăutăţit grav şi
el a fost nevoit să dea ore particulare plăti-
te altor colegi de la gimnaziu. S-a încadrat
activ în organizaţiile naţionaliste ucraine-
ne. A ajuns unul din şefii lor. Una dintre
surorile lui Stepan mărturisea că, la vârsta
de 15 ani, când a auzit de moartea Olgăi
Basarab, o membră activă a oraganizaţiei
sale, din cauză că ea n-a putut rezista la
torturile poliţieneşti, Stepan se pregătea de
posibilele torturi, înfigându-şi benevol ace
sub unghii.
Gimnaziul din Strîi era frecventat majori-
tar de elevi ucraineni, iar organele puterii po-
loneze voiau să introducă „spiritul polonez”,
mai simplu spus, să-i polonizeze pe şcolarii
ucraineni. Au izbucnit protestele elevilor şi
ale profesorilor. În 1934 organele polone-
ze l-au arestat şi l-au condamnat la moarte,
dar, în scurt timp, sentinţa a fost schimbată,
şi Bandera trei ani s-a aflat în închisorile po-
loneze, scăpând la libertate în 1939 datorită
faptului că Germania a declanşat războiul
contra Poloniei. Însă şi organele germane
l-au arestat pentru tentativa nesancţionată de
a declara regiunile Ucrainei apusene ca stat
independent. Bandera s-a aflat în detenţie
până în anul 1944 într-un lagăr de concentra-
re. Anterior a avut relaţii amicale şi cu Horia
Sima, şeful „Gărzii de Fier” române.
A trăit doar câteva luni până când avea să
împlinească 51 de ani. În ultima perioadă a
vieţii, locuia la München. Bogdan Staşinski,
agent al securităţii sovietice, aproape un an
l-a urmărit. L-a împuşcat dintr-un pistol. E
înmormântat în acelaşi oraş. A fost lume mul-
tă la funeralii, s-au rostit zeci de alocuţiuni în
onoarea răposatului.
În anul 2010, ex-preşedintele ucrainean
Viktor Iuşenko l-a declarat pe Stepan Bande-
ra Erou al Ucrainei „pentru spiritul său in-
vincibil la opera de apărare a ideii naţionale,
pentru manifestarea eroismului şi sacrificiul
în lupta pentru independenţa statului ucrai-
nean”. Dar o serie de reacţii, venite de pes-
te hotare şi, parţial, locale au fost negative.
SPERANȚE
Deputaţii europarlamentari şi-au exprimat
oficial regretul că lui Bandera i-a fost acordat
titlul de Erou al Ucrainei şi l-au îndemnat pe
noul preşedinte, Viktor Ianukovâci, să revadă
respectivul decret. Acela a promis, dar... nu
s-a ţinut de cuvânt. Probabil, s-a răzgândit.
Şi liderii Poloniei de atunci, de asemenea, au
avut o reacţie negativă. Însă filoloaga ucrai-
neană Irîna Farion a ripostat dur: „Aprecie-
rea poloneză nu poate fi obiectivă, deoarece
noi ne-am aflat în stare de război cu Polonia,
începând cu secolul XIV şi până în secolul
XX”.
Dacă ai asculta numai propaganda ru-
sească, ai crede că în Ucraina locuiesc doar
fascişti, nazişti şi... banderovişti. Îndeosebi,
după ce Rusia a atacat militar ţara vecină. În
epoca sovietică, profesorul de istorie ne spu-
nea cu indiferenţă că Stepan Bandera a fost
un antibolşevic şi antisovietic sadea. Mai
mult – nimic. Atunci îl uram, azi îl stimez.
Ar reieşi că în prezent trebuie să ne mândrim
cu Bandera. Îmi imaginez cum ar fi procedat
Stepan în situaţia actuală, când ruşii vor să
lichideze Ucraina ca stat. În mod sigur, ar fi
creat o mulţime de batalioane pentru a lupta
cu abnegaţie împotriva cotropitorului. Pentru
Ucraina apuseană Stepan Bandera rămâne în
istorie un mare erou. În regiunile Lviv, Iva-
no-Frankivsk şi Ternopil numeroase străzi
îi poartă numele, o mulţime de monumente
s-au ridicat în onoarea lui. Salut!
Iulius POPA
APROPO!

Hai vino, Demnitatea

Uniţi de pasiunea pentru acelaşi ziar, preferinţa pentru şi arta”). Sunt anii de glorie ai săptămânalului şi reprezintă
aceeaşi cafea, iată că mergem şi în aceeaşi direcţie. Nu-mi rolul deosebit pe care l-a avut şi-l are acesta în viaţa politică
pot opri curiozitatea şi îl descos: de ce citeşte şi, mai ales, de şi culturală a ţării.

mai presus
când citeşte Literatura şi arta? Ocazie care ne prilejuieşte o evaluare retrospectivă şi o

NATO!
În tinereţe făceam naveta la muncă cu trenul Călăraşi privire către viitor. Săptămânalul a cultivat basarabenilor un
- Chişinău. Observasem acest săptămânal în mâna unor că- sentiment de învingător, care, în condiţiile extrem de dificile

lători care-şi făceau loc la geam şi citeau tot drumul. Multe
feţe de oameni munciţi şi chinuiţi de viaţă se luminau şi se
umpleau de zâmbete. Nu trebuia să porţi ochelari, chiar şi din
celălalt capăt al vagonului se vedea denumirea publicației!
Odată am răsfoit săptămânalul uitat de cineva, l-am parcurs
pe sărite şi m-au impresionat mult cele citite. Aşa am desco-
perit Literatura şi arta. Ţin minte că joia, când ieşea numărul,
mă grăbeam să ajung la gheretă, deoarece ştiam că se vinde
repede, iar în cele 30 de minute de drum spre casă râdeam
uneori în hohote. Ceilalţi călători se uitau la mine cu nedu-
merire. Ţin să vă spun că, la început, citeam numai ultima
pagină, bancurile şi epigramele de la Beciul Vechi. Şi aia era
singura mea rază de lumină pe toată săptămâna, 30 de minute
de râs în trenul cela vechi și plin cu lume tristă. Însă, dacă
nu mă opream doar la pagina de satiră şi citeam întregul nu-
măr, îmi trecea veselia, mă lua tristeţea. Vedeam problemele
mari ale societăţii, metehnele conaţionalilor… Mai târziu am
descoperit şi rubricile pe teme istorice de unde, afirm cu con-
vingere, am învăţat o lecţie de istorie şi civilizaţie. Literatura
şi arta nu-l poţi compara cu altele de pe la noi. Multe texte şi
ştiri am citit în zecile de ziare care erau pe piaţă, dar cele din
săptămânalul Literatura şi arta mi-au părut întotdeauna mai
pline, mai bogate în conţinut, mai adevărate.
– Nu e de mirare, cei mai valoroşi oameni de ştiinţă şi
cultură, literaţi, publicişti, istorici, sociologi şi oameni poli-
tici de pe toate meridianele lumii au semnat aici.
– Astăzi tânăra generaţie comunică fără intermediari, cu
un simplu smartphone, despre evenimentele care se petrec în
toate colţişoarele lumii. Însă mie, după ce am citit ani la rând
presa de calitate cu comentarii docte și respect faţă de adevăr,
îmi este greu să urmăresc ştiri făcute în grabă. Poate că presa
tipărită ţine de ieri, dar amatorismul de pe internet, generat
de haosul răspândirii informaţiei, şubrezeşte credibilitatea
acestui gen de presă…
ale dominaţiei comuniste, sperau fără istov în triumful bine-
lui asupra răului, şi au reuşit. Schimbările produse atunci în
R. Moldova s-au datorat oamenilor de caracter, la modelarea
cărora a lucrat „Literatura şi arta”, autorii ei, în faţă fiind aşe-
zat numele legendarului redactor-şef Nicolae Dabija, cel care
35 de ani a condus publicaţia cu sacrificiu, efort şi dăruire.
Astăzi, când trăim vremuri cumplite, invadatorul rus se lăţeş-
te obraznic, strivindu-şi aproapele, distruge planeta, pacea,
stabilitatea, tot spre „Literatura şi arta” şi echipa ei temerară
ne îndreptăm privirile şi căutăm adevărul, cuvântul plin de
vervă care scoate masca de pe faţa hâdă a realităţilor din jurul
nostru. Pentru mulţi compatrioţi „L.A.” rămâne în continuare
o sursă importantă de informare, drept reper politic şi cul-
tural-spiritual. Astăzi trăim vremuri cumplite, oamenii sunt
debusolaţi, rătăciţi, se lasă manipulaţi de provocările crizei.
Persoanele care sprijină, sub diferite forme, lumea rusă, spo-
rind în aşa fel forţa acesteia de propagare a ideilor cotropitoa-
re şi de înăbuşire a spiritului naţional, la fel sunt active, şi noi
trebuie să fim deasupra lor. Echipa „L.A.” are mult de lucru
acum, este activă şi munceşte fără odihnă.
Este o ocazie să dorim echipei redacţionale succese mari,
să aibă cititori fideli şi cât mai numeroşi, rezistenţă şi per-
severenţă în lupta cu cei care pentru trei arginţi sunt gata
să-şi vândă Limba şi Neamul; să le dorim multă sănătate,
pentru a-şi putea urma calea de luptători neînfricaţi pentru
luminarea cititorilor, pentru dezvoltarea conştiinţei naţionale
a tuturor românilor din R. Moldova. În memoria colectivă
săptămânalul s-a întipărit ca forţă invincibilă în lupta româ-
nilor din stânga Prutului pentru renaşterea şi eliberarea lor
naţională. Contribuţia acestuia la pregătirea actului istoric de
desprindere a fostei colonii sovietice de Imperiul Răului este
una remarcabilă. Lupta continuă.
Mariana JIOARĂ
Îi aud foarte des pe războinicii de la Mosco-
va, spunând că ei luptă cu „ukrainskie națistî”.
În acest context mă întreb: de ce Europa, Ameri-
ca, NATO, lumea întregă nu se autosesizează la
retorica rușilor, fiindcă, dacă le-ar sta în puteri,
ar declanșa un război cu toată lumea, pentru a
lupta cu „euronațistî”, „americanskie națistî”,
„asiatskie nazistî”, pentru că, după mintea lor
bolnavă, orice armată și orice popor care luptă
pentru a se apăra de ei sunt „naziști”.
Popoarele lumii trebuie să le spună rușilor respicat, că șovinismul
lor a depășit orice tiranie care s-a întâmplat vreodată pe pământ. Adi-
că dacă fascismul e o cobră, viperă sau un scorpion, șovinismul rus
e un balaur-monstru, care le înghite pe acestea trei reptile fără să le
mai mestece.
Realizând ce pericol reprezintă Moscova lui Putin pentru planeta
noastră, am ajuns la concluzia că simpatiile proruso-șovine trebuie
considerate complicitate la crime împotriva umanității, iar Rusia de-
clarată unanim stat terorist. În acest context vin cu o idee expusă într-
un catren:
Hai vino, NATO,
Cu logistică, cu tot,
Să dai liber la popoare
Și muscalilor la bot...
Preot Anatol CRISTEA
P.S. Apropo, oare rușii nu se întreabă de ce toți vecinii lor vor
să adere la NATO? Fiindcă ei au un nărav foarte satanist – ocupă,
schingiuiesc, dar te obligă să zici, că te-au eliberat de naziști... Căci,
cum spunea și Dostoevski: „Cât va exista maica Rusia, Ivan va ține
degetul pe trăgaci.”
Pr. A.C.
decât toate
Plecându-mi ochii peste ştirile dimineţii, am dat peste un interviu
al unei jurnaliste radio/TV cu doi indivizi care au ieşit să se relaxeze
puţin după istovitoarea şi ţipătoarea muncă din faţa parlamentului.
Unul dintre ei, dând hotărât la o parte eleganţa în expresii a lui Théo-
phile Gautier, a declarat pe de-a dreptul: Я за русских кому хочешь
глотку перережу (Eu pentru ruşi îi tai oricui gâtlejul). Nu prea
mi-a venit bine declaraţia în public a unui potenţial criminal, dar am
dat-o pe dreptul constituţional la opinie. Mult mai greu mi-a fost să
trec, şi nici n-am vrut s-o fac, peste declaraţiile care au urmat. Şi a
urmat un şir de expresii mitocăneşti la adresa poporului român. N-aş
vrea să-l citez, dar un şir lung de „epitete” au fost aruncate în grădina
naţiunii române, cele mai inocente. Mi-a trebuit ceva timp ca să mă
calmez, pentru a fi în stare să formulez propunerea care urmează:
propun ca Parlamentul Republicii Moldova, dar şi al României, să
adopte o lege care să sancţioneze actele de discreditare a românilor
pe teritoriul Republicii Moldova, implicit, al României.
Există prevederi legale care prevăd sancţiuni pentru profanarea
simbolurilor statului – Drapelul, Stema, Imnul. Naţiunea este supe-
rioară statului şi mă întreb: De ce cineva riscă să fie pedepsit pentru
că aduce insulte simbolurilor naţionale şi nu riscă nimic pentru că
insultă însăşi naţiunea pe care aceste simboluri o reprezintă?
Vreau să spun că această lege nu are nimic în comun cu cea a
Dumei de Stat a Rusiei, în virtutea căreia rişti 15 ani de puşcărie
pentru că te-ai plimbat prin parc cu volumul Război şi pace al lui Lev
Tolstoi. Vă daţi seama – sunt lucruri diferite.
Dacă o asemenea lege nu va fi adoptată, înseamnă că noi nu avem
demnitate şi degeaba îşi rup coardele vocale poeţii, recitând versuri
de Neam şi Ţară.
Vlad SĂRĂTILĂ
 4 Literatura şi arta
EMINESCU ÎN DIMENSIUNE UNIVERSALĂ
Comunicarea noastră enunţă încă
de la început un adevăr colectiv previ-
zibil, potrivit căruia Timpul, Supremul
Judecător de peste un secol, lucrează
în favoarea procesului de cunoaştere,
recunoaştere şi consacrare a moştenirii
culturale eminesciene ca valoare naţio-
nală pentru ca aceasta să fie compara-
bilă şi compatibilă cu valorile consacrate ale literaturii universale.
Organisme internaţionale de profil, precum UNESCO, în conse-
cinţă – cu prilejul Centenarului trecerii la cele veşnice în 1989
a poetului român, declarat „Anul Internaţional Eminescu” – a
recomandat statelor membre studierea şi asimilarea operei lui în
literaturile naţionale, prin aceasta recunoscând valoarea acesteia ca
monument românesc în patrimoniul cultural al omenirii.
În acest proces de universalizare s-a cristalizat adevărul indi-
vidual, potrivit căruia Eminescu reprezintă întruchiparea autentică
a spiritualităţii neamului românesc, prin aceasta dobândindu-şi sta-
tutul de Poet Naţional al României, astfel oferindu-i-se şansa de a
fi integrat în marea familie a poeţilor naţionali. Afinităţile spirituale
faţă de unii dintre aceştia, de pildă spiritualitatea lui Eminescu, ase-
menea lui Goethe, se întinde dincolo de sfera poeziei. El este, pe
toate planurile, expresia celor mai înalte valori creatoare prin care
spiritul românesc intră în universalitate. Şi alte afinităţi spirituale şi
morale, în raport cu valorile culturii universale, precum contribuţia
la dezvoltarea limbii naţionale, păstrarea şi apărarea credinţei
şi identităţii neamului său, a tradiţiilor, unităţii,
suveranităţi şi independenţei ţării sale, Mihai Emi-
nescu s-a învrednicit să le cunoască şi însuşi promova
social şi reflecta în scrierile sale.
Citindu-i opera lăsată nouă moştenire ca valoa-
re naţională de dimensiune universală, scrisă într-o
limbă literară română modernă, etalon de limbă
naţională standard, devenită limbă naţională, iar
credinţa sa fiind una asumată a neamului românesc,
de altfel ca şi datinile strămoşeşti, mergând pe firul
întemeietor al originilor constatăm că avem rădăcini
profunde în istoria multimilenară, atestate în urmă cu
4-5 milenii înaintea erei noastre. Toate acestea poetul
le-a şi reflectat cu fidelitate în numeroase capodope-
re poetice şi dramatice, precum cele de grandoarea
proiectatelor „Epopeea dacică” sau „Drama daco-
romană” din care „sfărâmă în fragmente” nestemate
poetice precum „Sarmis”, „Gemenii”, „Egipetul”,
justificându-şi cugetarea – „Vrei viitorul a cunoaşte
te întoarce spre trecut”. Aceste creaţii de maturitate
– din care a publicat în timpul vieţii doar poemul „Egipetul” – au
fost prefaţate/precedate de poeme cu adevărat grandioase, precum
postumele vizionare din anii adolescenţei, „Memento mori” („Pa-
norama deşertăciunilor”, peste 1300 de versuri, – o meditaţie pri-
vind naşterea şi moartea civilizaţiilor umane din preistorie până la
Napoleon), „Povestea magului călător în stele” (960 de versuri) şi
numeroase bijuterii lirice.
Valorile spirituale şi morale naţionale promovate de Eminescu
în opera sa, precum limba, credinţa, datinele, dar şi frumosul în
raport cu urâtul sau fericire-nefericire, iubire-ură, bine-rău, ade-
văr-fals, sacru-profan, care potrivit axiologiei sunt absolute, nu se
schimbă, dar – cum se exprima mai sugestiv eminescologul sub pa-
tronajul căruia se desfăşoară actualul congres, acad. Mihai Cimpoi
– „asemenea valori se manifestă ca «bătăi istorice» ale «inimii
individuale» [care] se aud în orice punct pe glob”. De remarcat
că acest adevăr astfel spus e esenţializat şi mai sugestiv exprimat,
adică expus în 100 de litere, faţă de cum l-a prezentat, în 300 de
pagini, autorul cărţii vizate: „Eminescu Universalul. Eminescu în
circuitul universal” (2016).
Faptul în evoluţia lui istorică a fost observat aproape de zilele
noastre (15 iunie 2014) şi prezentat sintetic de la tribuna Acade-
miei Române de către însuşi Preafericitul Părinte Daniel, actua-
lul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române şi Locţiitor al Tronului
Cezareei Capadociei: „Sinteza creatoare dintre spiritualitatea sa
românească şi cultura sa filosofică universală l-a ajutat pe Mihai
Eminescu să devină făuritor al limbii române literare moderne,
înţelegând că, între multele daruri moştenite din generaţiile an-
terioare, în patrimoniul spiritual al neamului românesc cel mai
mare DAR este limba naţională, în care se exprimă identitatea
etnică şi comuniunea între generaţii”, un rol istoric având credin-
ţa – „Maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea
limbii şi unitatea etnică a poporului”.
Adevărul despre valoarea unităţii etnice a poporului român a
fost întărit în momentul istoric al Marii Uniri din 1918, când pentru
cinstirea făuritorilor ei ca vis împlinit a fost ales şi sărbătorit cel
care era considerat reprezentantul acestora, Mihai Eminescu (un
ecou al acestui gest istoric s-a petrecut exact după un secol – aici
– la Congresul Mondial al Eminescologilor din 2018, axat pe tema
„Eminescu şi Marea Unire”). Aşadar, în urmă cu un secol tot Aca-
demia Română, prin reprezentantul ei de atunci, Octavian Goga,
confirmând convingerea lui Eminescu despre formarea limbii ro-
mâne observa: „Limba lui literară, într-o vreme când grămătici
UN TRADIŢIONALIST MODERN
În sfârşit, popularul poet Petruş Andrei – scriitorul care face
de toate şi-i prezent peste tot, pe unde are loc o întâmplare cul-
turală – şi-a găsit şi el un loc în colecţia O sută şi una de poezii
patronată de Editura Academiei Române, întregind astfel tabloul
lirismului românesc, aşa cum s-a structurat de la începuturi şi
până în zilele noastre. Dacă evidenţa editurii de la sfârşitul cărţii
este exactă, şi nu cred că sunt motive de îndoială, în această co-
lecţie au apărut până în prezent 130 de volume, ceea ce înseamnă
c-a editat cam tot ce are reprezentativ imaginarul poetic româ-
nesc. Sunt, desigur, şi absenţe, dar cred că editura ştie ce are de
făcut, şi cred că tabloul va fi completat din mers.
Ceea ce surprinde în poezia lui Petruş Andrei – poet născut şi
crescut la ţară în imensitatea de verde şi de senin – este nuanţa
tradiţionalistă imprimată versurilor sale, apelul la recuzita satului
românesc, cu doina, cu stâna, cu cavalul, cu armonia florală şi cu
puzderia de stele care luminează lumea rurală. Concede, ca şi Bla-
ga, că veşnicia s-a născut la sat, şi-i convins că doar ţăranul obidit
şi logodit cu ţărâna este interesat să conserve natura virginală şi
să vibreze la cântecul ciocârliei. La sate e născută Veşnicia/ De
asta nimeni nu se îndoieşte/ E raiu-n sat când totul înverzeşte/ Şi-n
câmp de maci se naşte poezia (La sate e născută veşnicia).
Există la Petruş Andrei un interes nescăzut pentru cultiva-
rea formei clasice a poeziei, pentru armonie, pentru muzicalitate,
pentru cadenţă, şi cred că elevii săi le recită bucuroşi în cadrul
serbărilor şcolare. Toate poeziile sale sunt declamatorii şi cu mul-
tă trecere la public.
de tot soiul o drămuiau cu erezii savante, se adapă din moştenirea
«veche şi înţeleaptă» a tuturora. Un proverb din munţii Moldo-
vei, o glumă de pe Târnave, o frază euritmică din Gorj, toate îşi
dau întâlnire în atelierul lui Eminescu, ca să închege patrimoniul
unităţii. El a fixat mai întâi, şi de un caracter definitiv, tablele le-
gii în graiul nostru. Nu e însă numai codificatorul limbii literare.
Eminescu e mai mult, e părintele ideologiei naţionale moderne în
evoluţia noastră”.
II
În cazul geniului, Călinescu aprecia că „este o greşeală să des-
parţi biografia de operă. În cazul lui Eminescu, opera se con-
fundă cu biografia sa. Opera este valabilă pentru mulţimi, întrucât
exemplifică viaţa, şi viaţa este ea însăşi operă”. Asemenea con-
statări ne-au condus la ideea perceperii descrierilor lui Eminescu
despre sine ca „alter ego” în cele două poeme postume amintite,
ca adevăruri credibile, de altfel singurele dovezi documentare des-
pre „Pata albă” din biografia poetului (octombrie 1866 – iulie
1867), perioadă în care a părăsit Transilvania vasală Austro-Unga-
riei pentru a ajunge în România „liberă”, perioadă voit-nevoit oco-
lită de toţi biografii, despre care găsim totuşi o singură remarcă,
la Călinescu: „Eclipsa de un an ascunde privirilor noastre o parte
din traiectoria vieţii… în ciuda «datelor enigmatice» care se pot
spulbera sau întări la orice nouă descoperire”.
Asemenea „date enigmatice” noi neştiind că ar exista în
mentalul colectiv, preocuparea noastră pentru cunoaşterea acelei
EMINESCU văzut de Iulian PRUTEANU-ISĂCESCU
„Pete albe” din biografia poetului s-a datorat unor precedente:
1. decriptarea/descifrarea lumii fizice din lumea poetică a celor
două poeme postume vizionare (Memento mori şi Povestea ma-
gului călător în stele), despre care am luat cunoştinţă în comuni-
carea unui fizician, audiată la un Congres internaţional de daco-
logie din 2008; 2. constatarea lui Perpessicius: „Orice creaţiune
lirică… e legată de un moment de viaţă”; 3. o amplă recenzie
„EMINESCU UNIVERSALUL. «Pata albă» – revelaţia divină”,
semnată de scriitorul Toma George Veseliu, preluată de publicaţii
din mai multe ţări; 4. existenţa a peste 100 de articole şi cărţi des-
pre „profeţiile şi sacralitatea lui Eminescu”, dar fără ca cineva,
undeva, cândva, cumva să arate cauza acestora.
III
Descrierile lui Eminescu privind parcursul cu piciorul, vreo 10
km, între Ipoteşti şi Mănăstirea Agafton, prin similitudine (geo-
grafică şi efecte), ne amintesc de parcurgerea, mai ales cu piciorul
pe cărări şi drumuri de munte, mai puţin cu alte mijloace, şi şosele,
posibil şi pe apa Oltului, distanţă de câteva sute de km, între Ră-
şinari şi Mănăstirea Bistriţa de Vâlcea.
Ajuns la această „Monastire”, cunoscută ca vechi centru mo-
nahal, vestit şi ca centru de cultură (începând din secolul XV, în
tiparniţa mănăstirii apar primele cărţi religioase, istoriografice şi
hrisoave din Ţara Românească, în limbile slavonă şi română), unde
Eminescu îşi putea împlini poate un vis, deoarece, în descrierile
sale alter ego „Zăhastru” mărturisea – „Şi gândul şi-l cufundă-ntr-
a lmii sfinte cărţi” (despre care sigur auzise), parte din ele existând
în Biblioteca Complexul Monahal de la Bistriţa de Vâlcea, acum
Muzeu al Tipografiei şi bibliotecă (fondul de carte veche am avut
privilegiul să-l răsfoim şi noi). Rezidită în forma actuală, în 1816,
în 1850 mănăstirea a fost pictată de Gheorghe Tătărăscu. Aici
ca şi în Bolniţa mănăstirii putea admira „Măiestrita zugrăvire ale
miturilor dace, a credinţei din bătrâni”. În lucrările sale, publicate
anterior anului 1860, Alexandru Odobescu atestă existenţa acestui
complex monahal (mănăstirea cu peştera sa purtând numele Sfân-
tului Grigorie Decapolitul) şi cu fondul de carte (tipărit aici), deci
existente şi pe vremea lui Eminescu (1866-1867).
Investigaţia noastră cu metoda „Radiesteziei” ne indică
urme ale poetului „călugărit” la Schitul Păpuşa (zidit în 1537,
într-o stâncă numită în trecut Muntele Eleon, „Mic şi gingaş mo-
nument agăţat pe o stâncă la gura defileului apei Bistriţa” (ar-
himandrit Veniamin Micle). De la mănăstire se putea ajunge aici
în 15 minute, pe o poteca dificilă ce urcă peste râul Bistriţa în-
Predomină poezia de dragoste, dar
nu se poate spune c-a privilegiat o temă
în defavoarea alteia. Asemeni muzici-
anului care cântă la mai multe instru-
mente, Petruş Andrei, cu uşurinţa sa de
a versifica poate face poezie din orice
subiect – şi chiar încearcă tot felul de
experienţe lirice. Cine-n lume-a mai
văzut/ De când mama l-a făcut/ Hoţ de
codru fără cal/ Stână fără de caval/ Iad
fără picior de drac/ Cor de broaşte fără
lac/ Tirolez să cânte fals/ Dunăre fără
de vals/ Inişte fără de in/ Şi Cotnaru
fără vin/ Moară fără apă-n scoc/ Li-
nişte la iarmaroc/ Grădină fără cărări/
Dragoste fără mustrări? (Cântec).
Multe din poeziile sale se resorb
dintr-o nemărginită preţuire faţă de ne-
perechele poet Mihai Eminescu. Aflu
că-n 2002 a scris chiar un volum de po-
ezii decupat din corespondenţa inedită
dintre poet şi Veronica Micle, din care
n-a preluat pentru actuala antologie decât ceea ce i s-a părut că
sintetizează cel mai convingător unicitatea poetului. Viers cioplit
în munte/ gândul care doare/ Inima ce bate/ sclipitoare minte/
Mâna care scrie/ aurul din soare/ Lacrima din cântul/ de pri-
VALORILE NAŢIONALE
spre nord-est (pe care cu piciorul putea ajunge şi Eminescu) sau 4
km ocolind (ca şi noi acum cu automobilul). Cu ochiul liber pot fi
văzute turlele bisericii schitului foarte bine din poteca ce duce la
„Peștera liliecilor, acum numită „Peştera Sf. Grigorie Decapolitul”.
Documentar, biserica schitului este menţionată în zapisul de la 10
noiembrie 1710, când o familie vindea egumenului Ştefan al Bis-
triţei un teren cu viţă de vie, care în zonă era unic, probabil acest
teren îl evocă şi Eminescu, astfel: „Spânzură din ramuri nalte viţe-
le cele de vie”, care dau „struguri vineţi şi cu brumă”…/Şi albine
roitoare luminoasă miere sug”.
Un moment important al expediţiei noastre îl reprezintă întâlni-
rea cu octogenarul arhimandrit Veniamin Micle (timp de 40 de ani
locatar şi slujitor al mănăstirii Bistriţa), care după ani de cercetări,
într-una din cărţile sale prezintă descoperirea locului real, anterior
neştiut, al vestitei bătălii istorice din 1330 de la Posada, adică chiar
din Cheile Bistriţei, unde acum noi eram pe urmele lui Eminescu.
În această luptă de la Posada (cu obişnuitele în epocă blocaje din
arbori cu coroane şi bolovani aruncaţi de pe creste, urmând apoi
suprimarea supravieţuitorilor), s-au confruntat oastea biruitoare a
lui Basarab I şi oştirea ungară condusă de principele Transilvani-
ei, Carol Robert De Anjou, alături de care se afla atunci întreaga
sa elită militară şi civilă, care venea din Banat prin vestul Olte-
niei spre Transilvania prin trecătoarea Cheile Bistriţei. Urmărind
şirul evenimentelor descrise, am constatat similitudini între acea
zonă geografică (trecătoarea Cheile Bistriţei), în care s-au folosit
aproape aceleaşi tradiţionale modalităţi de luptă, avem în vedere
luptele dintre Basarab I cu Carol De Anjou şi luptele dintre
romani şi daci (în războiul din 101-102, reluat în 105-106),
acestea din urmă descrise de Eminescu în poemul „Memento
mori”, – trecătoarea/defileul „Cheile Bistriţei” servind poetu-
lui ca posibilă sursă de inspiraţie pentru posibila confrunta-
re armată, aici, între oştenii „zei ai Romei” cu oştenii „zei
ai lui Zamolxe”, din războiul romano-dac. Această trecătoare
era şi cea mai îngustă din cele vreo trei care străpung munţii
spre Ardeal (dintre care istoricii menţionează doar una prin-
cipală, Topae, cunoscută dintr-un vestit război anterior între
romani şi daci), după străbaterea cărora urma să se desfăşoare
armatele romane mai numeroase pe cinci direcţii spre Sar-
mizegetusa, pentru a lua prin învăluire armata lui Decebal,
inferioară ca număr. Dar bătăliile din trecători şi de oriunde,
acum dintre romani şi daci, în condiţiile primei ierni – în care,
se ştie, pierderile şi câştigurile au fost reciproce – au fost în-
trerupte (se ştie) prin încheierea unui pact (dar atenţie! de ce
majoritatatea istoricilor nu ştiau/eliminau cauza?): O Hotărâ-
re, întotdeauna respectată, a Senatului Romei, care prevedea
ca iarna între lunile noiembrie/decembrie şi aprilie luptele
armatelor romane trebuia să fie interzise/întrerupte. De aceea,
de data aceasta ambele armate au întrerupt ostilităţile, pentru
refacere şi întărire, acestea fiind reluate după îndelungi pregătiri
abia în 105-106.
Imaginile de pe Columna lui Traian de la Roma, o istorie re-
ală gravată în piatră de cei mai vestiţi meşteri geţi şi romani, în
miile de benzi decorative cu scene – potrivit tradiţiei greceşti – fi-
ind reprezentate artistic în culori, aici în culorile curcubeului (însă
dominând culorile roşu – voal-scut, galben – cuşme/coifuri, albas-
tru-haine om, cal), astfel ca întreg ansamblul să pună în evidenţă
simbolul celor trei culori ale neamului geto-dac, la evenimente
istorice (recent la Centenarul Marii Uniri, 2018, întreaga columnă
privitorii au văzut-o luminată în Trei culori.. Această istorie natu-
rată gravată în piatră sintetizează – în benzile cu imagini continui
şi unitare – adevărul documentar despre existenţa unui singur
război dintre romani şi daci, cu un singur obiectiv, – Sarmizegetu-
sa şi comorile ei).
Încercarea noastră de a identifica locaţiile ne-a condus la ade-
vărul cunoscut din viaţa geniilor – momentul „Revelaţiei divine”
(Revelaţie – comuniunea cu Divinitatea, DEX), care la Eminescu,
potrivit consemnelor, posibil ar fi avut loc primăvara, după ieşirea
din peşteră. Efectul ar fi fost acea posibilă dobândire a harului
profetic, manifestat ca potenţial supradimensional, uman (dăruirea
întregii vieţi cauzei naţionale, până la sfârşitul de martiriu) şi creator
(scrierea unei opere, într-o limbă adusă la forma ei literară modernă
etalon de limbă naţională, având o putere de expresie care să tre-
zească interesul general pentru ca opera lui să fie tradusă, comen-
tată şi apreciată ca valoare naţională comparabilă şi compatibilă cu
operele clasicilor consacraţi ai literaturii universale. În acest înţeles,
bilanţul nostru actual privind circuitul universal al operei şi ecouri-
le ei îndreptăţeşte posibilitatea reală ca în prezent Eminescu să fie
cunoscut din publicaţii editate sau online în cel puţin 93 de limbi,
precum şi în alte peste 60 de noi limbi, datorită unor programe spe-
cial create de traducerea automată, totalul fiind 93 + 60 = peste 150
de limbi din cel puţin 250 de ţări şi teritorii geografice autonome.
Contribuţia noastră a constat în încercarea de a identifica
cauza şi a justifica efectul, investigând „Pata albă” din biografia
poetului adolescent şi înregistrând rezultatele în vederea finali-
zării unui film documentar despre o secvenţă crucială a funda-
mentului biografic al moştenirii culturale eminesciene, asupra
căreia Timpul – Supremul Judecător – urmează să se pronunţe.
Dumitru COPILU-COPILLIN
CARTEA DE PE RAFT
vighetoare/ şi tot Voroneţul/ din albastra-ţi
floare/ îţi slăvim noi astăzi,/ genial părinte
(Mâna care scrie).
Spuneam despre Petruş Andrei că are mai
multe înfăţişări scriitoriceşti, că poezia este
doar una din trudniciile autorului – dispus să
se distribuie în mai multe genuri de creaţie.
Poate că poezia este precumpănitoare, dar,
în acelaşi timp, este un excelent cititor şi co-
mentator al cărţilor primite de la confraţi şi
un bun mânuitor al verbului eseistic.
Insist asupra uşurinţei cu care Petruş An-
drei aduce în dispunere lirică orice pretext,
orice fapt de viaţă, dar trebuie precizat c-o
face în felul său, accentuând, din binomul
eminescian minte şi inimă pe termenul se-
cund, conferind adică o anumită prioritate
dispoziţiei afectiv-emoţionale. Totul la poetul
nostru capătă o patină sentimentală, pasiona-
lă, ceea ce înseamnă că este un poet cu fistic,
că pune, la cheia actului de creaţie, picătura
de glazură necesară pentru a-i conferi atrac-
ţie, ademenire şi o ispitire la lectură duminicală.
Îl felicit pentru această alcătuire şi-i promit că-i voi urmări
evoluţia în continuare.
Ionel NECULA, Tecuci
Nr. 43 (4024), 3 noiembrie 2022
LA CEAS ANIVERSAR
L A MULŢI ANI,
FRATE IOANE!
Ion Găină e la vârsta tinereţii mature de creaţie – doar ar-
gintul pletelor vorbeşte despre trecerea anilor! În rest… Atmo-
sfera sufletului şi tinereţea forului său interior i-ar permite să
joace rolul preotului, poetului şi patriotului Alexie Mateevici
cum a şi făcut-o în 1998!
Încă din studenţie este împătimit de poezie, pedagogie şi mu-
zeistică. La Universitatea Ion Creangă, Facultatea de Litere pe
care a absolvit-o în 1984, a adunat materiale şi exponate pentru
Muzeul Ion Creangă în cadrul instituţiei, unde mai diriguia şi
cenaclul omonim, participând de rând cu colegii la sărbători
tematice la Uniunea Scriitorilor, la Dialogul, condus de Nicolae
Dabija, la cenaclurile altor instituţii de învăţământ superior în
calitate de invitaţi.
După absolvire, din 1984, este profesor de limba şi literatura
română în satul în care a copilărit Alexie Mateevici, la Zaim, în
şcoala medie care poartă numele poetului-martir şi ne amin-
tim că marele Cântăreţ al poemului Limba noastră s-a născut la
Căinari şi că anul acesta, în august, s-au împlinit 105 ani de la
plecarea-i la Domnul.
Tânărul profesor de română a mai profesat şi la Liceul Teo-
retic A. Mateevici din Căuşeni, a elaborat şi practicat în calitate
de autor „cursul de creativitate şi retorică Cuvântul”, susţinut în
faţa liceenilor de la Prometeu, liceu „Experimental de Creativitate
şi Inventică”, cum şi este titulatura oficială a celebrei instituţii chi-
şinăuiene, disciplină pe care o predă şi la „Liceul de limbi moderne
şi management” din capitală în calitate de „profesor de Cuvânt”.
În acea perioadă apare şi manualul respectiv, ne amintim, un titlu
foarte căutat de toată lumea la toate librăriile şi bibliotecile.
Este fondator de cenacluri şi teatre poetice pentru elevi de toa-
te vârstele, precum urmează: Cenaclul Studenţesc Ion Creangă de
care am vorbit şi mai sus, Teatrul Poetic Etnofolcloric Ecoul Bu-
geacului, Cenaclul de Credinţă şi Creaţie Steaua de Vineri, Teatrul
Cenaclu Zodia Luminii, cu activitatea permanentă desfăşurată, în
ordinea enumerării, la Chişinău, Zaim, Căuşeni, iar Chişinău…
Este şi fondator al mai multor reviste şcolare şi de familie, cum ar
fi Comoara, Catedrala de Cuvinte, al „foii literare a Cenaclului de
Familie Lacrima Luminii”. Patima pentru cenacluri e cunoscută
ca şi cea pentru muzee ce se manifestă din plin: fondează Muzeul
Memorial Alexie Mateevici din Zaim şi este şi director al instituţiei
şi al Casei Muzeu Ioan Zlotea din Sălcuţa sa natală, sat învecinat
cu Zaimul, precum şi al „Centrului de Spiritualitate a Sudului Ba-
sarabiei”. Lui Ion Găină în aparţine ideea şi elaborarea proiectului
Aleea Genezei din curtea Casei Muzeu Ioan Zlotea din Sălcuţa. Pa-
ralel şi concomitent cu toate aceste activităţi îşi editează şi opera:
Binecuvântarea, 1997; Cuvântul, 1998; Teiul desculţ, 2003; Litera
latină, 2005; Dorul împlinirii, 2006 etc., mai subliniem că toate căr-
ţile sale au fost reeditate. A colaborat la turnarea documentarelor
Binecuvântarea, 1990 şi Alexie Mateevici – cântăreţul Limbii Noas-
tre, 1998. Este deţinătorul titlului Om Emerit.
Grafică de Ioan GĂINĂ
Am cam epuizat inevitabila informaţie oficială despre perso-
nalitatea Ion Găină, o persoană foarte agreabilă, adevăr pe care-l
cunoaşte, din fericire, mai multă lume, este foarte iubit de copii – şi
dragostea aceasta este imensă şi reciprocă. Am scris mai multe ar-
ticole despre excepţionalul pedagog şi om de omenie, am asistat la
multe din lecţiile sale în cadrul cărora mă pomeneam elevă în clasa
respectivă, cu mâna ridicată, gata de a ieşi la răspuns! M-am bucu-
rat şi de spectacolele colectivelor pe care le diriguieşte. Este oaspete
aşteptat la şcoli şi biblioteci, unde vine cu geanta plină de surprize
editoriale, inclusiv la Filiala Alba Iulia şi la toate bibliotecile Reţelei
Municipale B.P. Hasdeu! Şi un cadou breslei ar fi Imnul bibliotecaru-
lui sau Omagiu cărţii. Despre poezia sa scriitorul Ion Hadârcă spu-
nea: „În majoritatea poemelor sale Ion Găină este psalmic, ritualic,
elaborându-şi cu migală strategia discursului. Eminamente, este un
idealist incurabil, dominat de cuvânt”. La acestea se adaugă în mod
firesc şi nuanţa imnică a poeziilor – este dominat nu doar de cuvânt,
ci şi de capodopera lui Mateevici, Limba noastră, care este imnul tu-
turor limbilor vorbite pe pământ, în principiu. Iar Imnul bibliote-
carului… ar fi şi el valabil pentru tot universul, la o adică: „Poliţi
cu-mplinire, tomuri de răbdare /Îmi aduc în suflet clipele stelare, /
Vechile izvoade scrise-n mănăstire, /Întăresc cetatea şi a noastră fire.
//Carte frumoasă, cinste cui te-a scris, /Din fila adâncă mai răsare-un
vis. /El porneşte-n lume-i pururi printre noi, / Timpu-alege cartea,
nu dă înapoi. /Deapănă povestea filelor de aur /Bibliotecarul, paznic
la tezaur, /El aşează cartea cu mână uşoară /Cum aşează perla în
sfânta comoară…” Am citat o strofă şi refrenul din imnul respectiv,
scris în colaborare cu compozitorul Valeriu Mereuţă.
…Ne cunoaştem din studenţie, am şi jucat la nunta lui Ion şi a
Maei, este un familist ireproşabil, desăvârşit, are doi copii… Între
timp, poate au mai apărut cărţi, cenacluri şi muzee… Poate şi alte
frumoase evenimente de familie. Mă rog, pandemia, alte necazuri
ne mai ţin izolaţi, îndepărtaţi…
La ceas aniversar ce i-am putea dori fratelui, prietenului, scri-
itorului şi pedagogului Ion Găină?! La mulţi inspiraţi, rodnici şi
fericiţi ani!!!
Elena TAMAZLÂCARU
Nr. 43 (4024), 3 noiembrie 2022
Cu neamul meu îmi port cununa
Ioan GĂINĂ
Rugăciunea
generaţiilor represate
(Fragmente)
(Ecouri de durere din ţinutul Căuşenilor)
Ajută, Doamne, inimii să spună
Şi gândului ajută-i să nu tacă:
Cu neamul meu eu am purtat cununa –
La el urgia să nu se întoarcă.
Străbunii noştri nici că bănuiră
Când se rugau lui Dumnezeu în străni –
Destinu-a câta oară pregătise
O jertfă roşie, de Căuşeni.
Tătari şi turci ne-au oprimat prin vreme
Şi cei de o credinţă n-au cruţat
Ca noi acuma să urcăm în steme
Pământul nostru Sfânt, însângerat.
Creştin mă ştiu şi nu-mi blestem duşmanul,
Că locul lui e veşnic în infern,
Cu Rugăciunea am arat şi lanul –
Acei ce iartă – aici cunosc un Adevăr.
Cu demnitate Ţara se ridică,
Noi, împreună, suntem un Locaş
Şi nu este putere ca să-l strice,
Că Faptă am lăsat pentru urmaşi.
Ascultă, Doamne, ruga ne-ncetată
Ce din trecut i-alină pe părinţi –
Din viaţa lor, smerită şi curată,
Azi creşte Basarabia de Sfinţi.
Păzeşte, Doamne, pe urmaşii noştri,
Fii lângă ei, veghează paşii lor,
Că noi de sus, din zările albastre,
Să-i ştim mai ocrotiţi în viitor.
Rost
Suflete al meu, să nu taci niciodată.
Tu, ca destin terestru, în zbuciumul astral,
să-asculţi ce îţi şopteşte Vecia Creatoare
şi să împarţi în spaţii tot binele ce-l are.
Te leg să faci aceasta prin tainic legământ:
tu să rămâi în spaţii chemarea din Cuvânt –
tăcut precum o floare sau lin ca un izvor,
ca zbuciumul din mare, în spaţii – călător.
Rotine-n constelaţii, cadran al unui ceas
ce a făcut pe Terra un singur, scurt popas.
De plastic, secolul...
Se rup secolii
se rup în grabă...
În plastic stau îmbrăcaţi
şi nu mai pot face mişcări graţioase...
Ecrane, multe ecrane în jur –
ecrane led, digitale...
Copiii au intrat în lumea virtuală
Literatura şi arta
Telegrame
Un poet și un apărător al memoriei culturale din Basarabia
Echipa de conducere a Uni- tregii bresle scriitoricești pen-
unii Scriitorilor din Republica tru contribuția adusă de către
Moldova aduce sincere felici- Ioan
tări poetului, editorului și mu- Găină la dezvoltarea și pro-
zeografului Ioan Găină cu pri- movarea culturii și literaturii ro-
lejul împlinirii a 60 de ani de mâne din Basarabia, la prezer-
la naștere. varea și menținerea în atenția
Exprimăm recunoștința în- actualității a valorilor noastre
A proape toate localităţile au pe frontispiciul
lor un emblematic nume prin care se fac cu-
noscute în istorie. Fără aceste nume orice vatră de
ani”. Îi dorim să realizeze cu succes toate proiectele,
să aibă sănătatea necesară şi parte de susţinere de la
cei ce-i apreciază efortul.
oameni rămâne anonimă. Astfel este şi în cazul sa- La cei 60 de ani – mulţi şi plini de rod înainte.
tului Zaim: nume ca Sebastian Veste (arhiepiscop),
Alexei Mateevici (preot-poet), Vasile Cijevschi Cu deosebit respect, Tatiana TONU, primar
(membru al Sfatului Ţării), Petru Cărare (scriitor) interimar al s. Zaim, Ion VESTE, ex-primar al s.Zaim,
marchează destinul satului. Important este ca faptele Tatiana PĂLĂDUŢĂ, şefa Secţiei Cultură Căuşeni.
înaintaşilor să aibă o continuitate. Şi Zaimul o are – În numele oamenilor de cultură din ţinut – Larisa
mai ales în persoana dlui scriitor şi muzeograf Ioan ŞESTACOVSCHI, specialist principal al Secţiei
Găină, care din 1984 încoace nu şi-a precupeţit pute- Cultură Căuşeni, Mariana JULEA, inspector de
rile să facă tot ce poate pentru prosperarea culturală română – în numele profesorilor de română din ţinut,
a Zaimului şi a întregului ţinut al Căuşenilor. Tot ce Nina MUNTEANU, şefă a Bibliotecii publice „Petru
a realizat este profund şi durabil, pentru mulţi ani şi Cărare” din Zaim, susţinuţi de Ilie GLUH, ziarist, Liuba
pentru multe generaţii. A susţinut şi susţine tinerii OSIPOV, şefă a Bibliotecii publice „Ion Ungureanu” din
creatori, a apreciat oamenii valoroşi ai ţinutului, a Căuşeni – în numele bibliotecarilor din raionul Căuşeni,
deschis muzee, a ridicat un locaş de cult (biserica de Livia CIOBANU, profesor de română, Olga OSTAŞ,
lemn din Sălcuţa) de toată frumuseţea, a scris cărţi director al Liceului „M. Eminescu” din Căuşeni, Valeriu
memorabile... şi are proiecte „încă pentru 100 de OSTAŞ, director al Casei Limbii Române, filiala Căuşeni.
Legământ
I-am spus Trecutului
să tacă,
iar el mi-a spus
că nu poate
să tacă –
e legat cu Veşnicia.
Bucata ta de Rai
Când viaţa e o jertfă
Ce ai ca să mai spui?
Că tu ai dăruit-o
oricui şi nimănui...
Şi te-ai gândit la bine
nu pentru ziua ta,
ci pentru cea de mâine,
că ce va rămânea?
O fi că-i bine asta
sau că e mult prea rău,
dar care-i sensul vieţii
când lipsă-i Dumnezeu?
De aceea nu te teme
să dai din tot ce ai,
c-aşa se-ncheagă-n lume
Bucata ta de Rai.
şi nu mai ies de acolo.
Bătrânii fug în urma lor, Dumnezeu şi fratele
dar nu pot să-i ajungă...
Plouă sintetic, mâncarea-i (Citind poemele confratelui
sintetică, scriitor Dionisie Duma)
culorile sunt stridente, sintetice...
– Ce faci, Doamne, cu noi?
Doamne, Iisuse, iartă-mă
Chiar ne laşi să ajungem o bucată
când în dimineţi sau în seri
de plastic colea, la gunoi?
înlocuiesc Rugăciunea
– V-am dat Libertate, zice Domnul, cu poeziile noastre româneşti.
alegerea e a voastră! Pur şi simplu adesea
................................................... mi se face dor
Rămase în doi cu mama, să-i adun pe ai noştri
ca în ziua naşterii, grămăjoară
dar şi ea era în cealaltă parte:
„De ocară apele, puiul mamei,
şi loc de întâlnire
aş vrea să fie
scapă-le!” câmpia sufletului meu.
Despre Tine, Doamne,
Patria culorii ştiu că eşti întotdeauna
în mine,
Nimic nou. că altfel cum aş mai scrie
Dumnezeu a creat neamurile poezii?
şi le-a dat pământuri. Ce scumpă şi sfântă
Acestea au sfinţit pustia prezenţă –
cu graiurile lor. Dumnezeu şi fratele meu.
Întunericul a fost tăiat în două
de primul curcubeu –
În aşteptare...
sabie în mâna lui Dumnezeu,
rotunjită pe bolta cerească. Stiloul meu când scrie, uneori
Aşa am fost învăţaţi
scoate un sunet de parcă
să zidim catedralele.
ar fi o proteză a unui picior.
Străbunii mei au înţeles atunci:
Metafora, dragul meu cititor,
culorile au patrie
nu se tânguie că n-are ce spune,
şi au descoperit cea mai caldă
ci pentru că nu are cine o citi...
culoare de pe pământ –
Şchioapătă timpul – invalid
Roşu de Căuşeni.
al Marelui Război
care nu se vede ...
Geneză Se aude ceva de departe –
pare a fi o schimbare ...
Când scriu, şi caut să văd
simt că toate cine se-arată în zare ...
se aşează în mine,
ca la începuturi...
Şerpii noştri
Îţi mulţumesc, Doamne,
Când se-adună şerpii laolaltă
că şi prin mine
ei şuieră adânc şi lung în vânt,
dă glas
opreşte îndatʼ pornirea ta curată –
facerea lumii...
să le explici ceva chiar şi în gând.
materiale și imateriale.
La mulți ani, rodnici și
inspirați, cu multă sănătate și
bucurii, stimate domnule Ioan
Găină!
UNIUNEA SCRIITORILOR DIN
REPUBLICA MOLDOVA
Cât de naiv îţi pedepseşti fiinţa
şi crezi c-aud tot gândul luminat –
în ei răsfierbe vechea lor sămânţă
ce duse omul până în păcat.
Şi ca să prindă jertfa cea naivă
tot lunecă de îţi ajung în sân,
dar gândul li-e ca foaia abrazivă
şi-ţi roade pielea, smoală picurând.
Nimica nou în lumea târâtoare
ce-ar îndulci veninul rezervat,
cu sabia în mâna purtătoare
retează-îndată gândul lor spurcat.
O, vai de cel ce s-a-ncrezut vreodată
că şerpii au o rugăciune-a lor,
chiar de o fi, totuna e spurcată
şi gândul lor e unul de omor.
Vai, şerpii cu dorinţa de mărire
îmbracă haine-alese de „prelaţi”
şi pun pe biata lume stăpânire,
că trupul lor e-ntotdeauna laţ.
Încolăcesc toiag de păstorire,
de-acolo se strecoară înspre gând
şi-aşa-şi alină pofta de mărire
şi-i vezi o lume-ntreagă-împărăţind.
Opreşte-i, Doamne, de la noi – departe
şi fă minunea să nu-i întâlnim,
că limba lor în două se desparte –
salvează-ne cetatea de venin.
Împlinire
Dedicaţie V. M.
Întâi şi-a înlăturat rivalele
care făceau rând la inima
tânărului pe care-l proiectase
de soţ,
apoi a distrus o familie
cu dragostea ei pentru alt bărbat,
întrebându-se adesea dacă îl iubeşte...
A călcat cu furie alte destine,
care i-au deranjat mersul
glorios pe drumul ce şi l-a ales.
Pe urmă a distrus un edificiu –
îşi proiectase să vadă
cum cad zgomotos nişte ziduri...
Se credea împlinită: a făcut
ceva în viaţa asta...
Un copac din preajma casei
îi şoptea: „Pe ruine, pe ruine...”
***
Ioan Găină este un creator, în care
pulsează acele începuturi care au dat sens
existenţei omului pe pământ.
Poezia face parte din el însuşi: ca mi-
reasma de cetini – din brazi. Dânsul nu
face decât s-o aştearnă pe hârtie. Ea e fi-
rească, ca şi vorbiea lui.
Nicolae DABIJA
***
Ioan Găină are darul neîndoielnic de
a-şi găsi o formulă lirică proprie, deter-
minată de spiritus loci, pe care îl simte
infiltrat în întreaga sa făptură. El nu scrie
cu o peniţă rece-obiectivă, „neutră” sau
dispusă să intre în spectacolul jocurilor
de limbaj, ci rosteşte cu un aer sacerdotal,
înălţând de fapt rugăciuni şi exprimând
– imnic, liturgic, cu blândeţe christică
– sentimente, stări, momente dispoziţio-
nale. El exprimă, de fapt, o singură stare
– „spre ardere şi înălţare”. Poemele sale
sunt pătrunse de arhetipalitate, de senti-
mentul generalizat al apartenenţei la „du-
rerile neamului”, la vechimea lui aurorală.
El adună din vremi „pâinea şi vinul cre-
dinţei -/ seva cea roşie de Căuşeni” (Roşu
de Căuşeni). Bineînţeles că această sevă
roşie cheamă – asociativ – albastrul de
Voroneţ sau auriul Bisericii „Trei Ierarhi”
a lui Vasile Lupu.
Ioan Găină crede în efectul mântuitor
al cuvântului, în puterea lui de a reinstaura
frumuseţea şi armonia în lume.
Acad. Mihai CIMPOI
Din ziua de ieri
Alaltăieri am fost mai naiv ca ieri,
ieri am fost mai naiv ca azi
şi în naivitatea mea am văzut
florile – frumoase, dealurile – înalte,
oamenii – buni...
Azi m-am trezit şi n-am mai simţit
Naivitatea lângă mine –
eram singur şi trist,
pierdusem motivele de bucurie...
Pe cine să chemi şi ce să-i ceri?!
Îngerul de pază m-a privit în ochi:
− Să-ţi aduc Naivitatea înapoi?
Când am văzut-o am îmbrăţişat-o
şi i-am spus:
− Să nu ami pleci de lângă mine,
că-mi pierd sensurile pe drum
şi ziua se întunecă îndată,
să nu mai pleci,
că grea e lumea cum mi se arată...
...Sfânta mea Naivitate
din ziua anterioară!
Semănătorii
... Când m-am pornit să ar un câmp,
în cale mi-au ieşit semănătorii albi.
Când mă pornii să boronesc câmpia
în faţă se iviră semănătorii verzi.
Când eram gata să încep semănatul,
iute veniră semănători albaştri.
Când începui să îngrijesc de lan,
se arătară semănătorii roşii.
Când să cosesc ce-am semănat odată,
au dat de mine semănătorii galbeni.
Şi când am vrut să-nfig iar plugu-n brazdă,
în cale mi-au ieşit semănătorii negri.
Şi era vreme de tăcere
şi n-am tăcut.
Verbul fremăta departe, peste zare
şi am văzut o umbră în cărare.
Semănătorii toţi au năvălit de-odată
şi au făcut cărarea mea curată.
5
***
Ioan Găină propune publicului nu-
meros poezii marcate de dragostea sa-
cră pentru cuvânt: „Îmi iubesc ţara/ aşa
cum îl iubesc sfinţii pe Hristos./ Astfel
mă pot ţine cu sufletul/ de ţara mea./
Şi pentru că unica ţară/ care rămâne/
e cea a Mîntuitorului;/aici, pe pământ,/
voiesc să mă înalţ până la ţara/ cea
veşnică prin cuvânt” (Esenţa). Simţim
o identificare a cuvântului cu rugăciu-
nea, intuim necesitatea rostirii evlavi-
oase a cuvântului, ca acesta să ajungă
la Hristos şi să fie primit corespunzător
modului în care a fost rostit.
Ion CIOCANU
***
Fire interesată mai mult de stihia ce-
lor sufleteşti („...sufletul meu revine//la
începuturi”), poetul consideră că „dacă
poezia nu e o stare, atunci e o sumă de
cuvinte, e tot ce doreşti”. Altfel spus,
dacă starea (aceea, „de graţie”, „de cân-
tec”) nu e, nimic nu e...
Grigore CANŢÂRU
***
„Stările” lui Ioan Găină se conturează
în „matca” scrisului său, învolburându-se
incontinuu. Eul liric se plasează „între ce-
rul şi pământul acestei treceri”, instaurând
prin cuvânt echilibrul de la „începuturi”.
Veronica POSTOLACHI
Inima mamei
Ating pe o fotografie veche
locul unde s-ar afla
inima mamei
şi cu buricele degetelor
îi simt bătăile.
...........................................
Ce inimă, Doamne, ce inimă
care, retrasă în trup,
a rămas şi cu noi
înafară...
Cât universul – inima mamei.
Aramaica
Uimitor, să-ţi descoperi inima
vorbind într-o limbă nouă:
întâi mi s-a întâmplat în vis –
spunea silabe, apoi cuvinte, îmbinări
şi mult mai târziu – propoziţii şi fraze.
Apoi am auzit-o când mergeam pe stradă,
în timp ce simţurile mi se zbăteau
în toate – în păreri, uimiri, grimase...
Am întrebat-o: ”Ce ţi-a venit
să trăieşti în alte ritmuri, separat?”
Mi-a zis: ”Eu alimentez
viaţa simţurilor tale
şi încet-încet vor trece şi ele
să comunice în limba mea nouă –
A-RA-MA-I-CĂ”.
Grafică de autor
 6 Literatura şi arta
Conceptul epic
Nr. 43 (4024), 3 noiembrie 2022

Vorbitul de bine la români

Titu MAIORESCU: model sau antimodel? (II) V ederea crizelor organizate

În prelegerea
ţinută cu prilejul
centenarului lui
Titu Maiorescu la
Facultatea de Li-
tere din Bucureşti,
Tudor Vianu vor-
bea despre faptul
că a stabilit, în în-
ceputurile mişcă-
rii noastre ştiinţifice „exemplul asocierii or-
ganice despre estetică şi critică, un exemplu
cu înrâurirea lui probabilă asupra legiuitoru-
lui care a destinat una din catedrele Facul-
tăţii de Filosofie şi Litere acestor discipline
înfrăţite” (Tudor Vianu, Trei critici literari:
Titu Maiorescu, Mihail Dragomirescu, E.
Lovinescu, Bucureşti, 1944).
Fundamentul esteticii maioresciene în
1867 este, conform lui Vianu, „pur hege-
lian”, concretizat în definiţia „frumosul cu-
prinde idei manifestate în materie sensibi-
lă”. Influenţa ideilor estetice ale lui Fr. Th.
Vischer nu poate fi demonstrată, autorul
prelegerii polemizând cu cei care au afirmat
acest lucru (Aron Densuşianu şi alţii).
Estetica maioresciană este idealistă,
noţiunea poezie ca artă a cuvântului, e
anterioară concepţiilor teoretice despre
muzicalitatea ei. Idealismul estetic, de-
gajat din mişcarea romantismului german
(sec. XIX), s-a diversificat în idealismul
abstract al lui Schelling şi Schopenhauer,
apoi în idealismul concret al lui Hegel şi
în lupta împotriva formalismului herbarti-
an cu Visher şi s-a popularizat cu Cariere.
Estetica şi poetica lui Maiorescu apar,
după Vianu, în această ultimă fază a idea-
lismului estetic, de nuanţă hegeliană. Mai
târziu, la bătrâneţe, criticul a crezut nece-
sară îndrumarea hegelianismului către psi-
hologism.
Se conturează un Maiorescu schopen-
hauerian în spulberarea învinuirii de imo-
ralitate adusă lui Caragiale, în polemica cu
Gherea în privinţa impersonalităţii poetului
care se asociază personalităţii lui în forma
exprimării artistice şi în articolul despre
Eminescu, în care postura, printre altele,
că lumea în care trăia era „o lume a ideilor
generale” şi că poezia eminesciană este a
unui geniu” în care e vădită „preponderenţa
hotărâtă a facultăţilor de cunoaştere asupra
voinţei” (ibidem).
Contribuţia estetică a lui Maiorescu
apare, după cum opinează autorul prelege-
rii, drept idealist-hegeliană în epoca dintre
1860 şi 1870 şi drept idealist-schopenhaue-
riană în perioada dintre 1880-1890.
Căzând de acord cu afirmaţia generală
că este mai degrabă un critic al culturii de-
cât al literaturii, Vianu glosează că odată cu
Maiorescu pătrunde în cultura noastră mo-
dernă „o undă de eticism, care, trezindu-se
la viaţă sub zodia romantică, cucereşte abia
cu el rădăcinile ei clasice” (ibidem).
Concluzia prelegerii e că „Maiorescu
este creatorul esteticii filosofice în cultura
noastră” (ibidem).
Pregătind, în 1960, Tratatul de istoria
literaturii române, G. Călinescu vorbeşte
despre necesitatea metodologică de a pune
redactarea lui pe bazele ştiinţifice ale mar-
xism-leninismului şi de a lămuri totul prin
„aceleaşi legi cu care explicam contradic-
ţiile antagonice şi neantagonice din socie-
tatea umană” (G. Călinescu, Opere. Publi-
cistică, X, Bucureşti, 2010). Cazul lui Titu
Maiorescu este enumerat printre chestiuni-
le „mai speciale”.
După ce estetica sa este evaluată ca „un
amestec de hegelianism (aşa cum îl profe-
sau mai toţi esteticieni hegelieni în frunte
cu Vicher) şi de schopenhaueriasm”, cri-
ticul o consideră „fundamental greşită”
şi „neted antiprogresistă”. I se recunoaşte
numai „merite de ordine secundar”, precum
„oroarea de misticism”. Neacceptarea de
azi a raţionalismului idealist maiorescian,
menţionează criticul, situat pe principiile
marxist-leniniste şi prins într-o argumenta-
re confuză, admite că „a educat multe spi-
rite să aibă repulsie de misticismul aberativ
de mai târziu”. „Eroarea lui Maiorescu,
conchide el, este de a crede că filosofia, ca
ştiinţă raţională, are de-a face cu nesensibi-
lul, cu reprezentaţii abstrase din sensibil, cu
raporturile universale” (ibidem).
Doru Scărlătescu rediscută atât afinită-
ţile elective care-i leagă pe junimişti, reu-
nindu-i într-o grupare cu doctrină largă na-
ţională, cu „disciplină de viaţă şi cu un stil,
cât şi raporturile mai speciale între aceştia,
relevând „marile disponibilităţi de compre-
hensiune, dăruire şi compasiune când a fost
cazul, în raport cu prietenii şi colaboratorii
săi ale lui Maiorescu (Doru Scărlatescu,
Cercul şi sfera, „Eminesciana ‒ 104”, Iaşi,
2022).
În contextul raporturilor lui Maiorescu
cu Eminescu este reluată în dezbatere co-
munitatea exigenţelor de natură estetică,
faptul neîndoielnic că Eminescu „îi dato-
rează lui Maiorescu Berlinul” (în special
tentativă de doctorat) şi impactul lui Maio-
rescu oratorul asupra lui Eminescu gazeta-
rul cu sublinierea calităţii acestuia din urmă
de a fi un „receptor ideal” al prelegerilor
junimiste maioresciene (ibidem) şi a clima-
tului benefic nu numai pentru activitatea
literară, ci şi pentru „satisfacerea marelui
său apetit filosofic” la Junimea iereană, şi
în versiunea sa bucureşteană din casa lui
Maiorescu (ibidem).
Sunt puse, într-o lumină favorabilă,
raporturile lui Maiorescu cu Eminescu, în
particular comportamentul criticului din
perioada bolii poetului, începând cu mo-
mentul dificil al declanşării şi continuând
cu lunga spitalizare, vindecarea incertă,
organizarea excursiei în Italia, şi editarea
volumului princeps. „A fost un test, con-
chide exegetul, pe care Omul Maiorescu l-a
trecut în mod exemplar. „Recele” şi „dis-
tantul” Maiorescu a pus în evidenţă „marile
lui disponibilităţi sufleteşti”, „capacitatea
lui de afecţiune, devotament şi participare,
fiind totodată un model de pătrundere psi-
hologică, de tact şi fineţe în relaţiile inter-
umane” (ibidem).
Nu lipsesc, în diagrama sinuoasă a re-
ceptării lui Titu Maiorescu, accentele sau
chiar acte vehemente de contestare. Aces-
tea din urmă primesc, în special, bănuiel-
nica implicare în „Cabala anti-Eminescu”
în „Conjuraţia anti-Eminescu” (urmărită
metodic de Călin Cernăianu) care a dus,
observa Eugen Simion, şi la contestarea in
corpore a operei sale.
Notele contestatare au vizat modelul
Maiorescu, devenit, după unii, total inactu-
al (Ion Simuţ, Al. Dobrescu).
În opinia criticului ieşean, Maiorescu
ar rămânea în posteritate doar cu „masca”
sa, care e a unui „om utopic şi realist la
paritate, drept şi nedrept, sincer şi minci-
nos, abil şi naiv, subtil şi neted, expresiv
şi plat”. Prin aceste dimensiuni opozitive
şi relativizându-se prin această punere în
cumpănă evaluativă, el se impune ‒ şi „prin
puterea de a-şi croi un destin (prin tumul-
tuoasa existenţă lăuntrică” prin „tăria de a
trece peste sine”, arătându-se lumii neşovă-
itor, de egală serenitate,”, „prin pasiunile
şi slăbiciunile veşnic cenzurate, „prin ‒ în
fond ‒ aptitudinea rareori mărturisită de a
suferi”, „semenul nostru în perpetuitate”
(Introducere în opera lui Titu Maiorescu,
Bucureşti, 1988).
Conform unei logici inversate (răsturna-
re, altfel zis, cu susul în jos), defăimarea lui
Eminescu este sincronizată cu defăimarea
lui Maiorescu, făcându-se chiar cu ajutorul
invocat al autorului studiului Eminescu şi
poeziile lui.
Procedeul e utilizat, cu abilitate viclea-
nă, de Roman-Horia Patapievici în deja de-
venită proverbială contrapunere Caragiale
– „corect politic” şi Eminescu ‒ „incorect
politic”:
„Hotărât lucru, la o sută cincizeci de ani
de la naştere, Eminescu nu mai e la modă.
Pentru că a devenit inactual? Să fie vorba
de faptul că la noi eternitatea aparţine zefle-
melei, iar seriozitatea, metafizicul, tragedia
stârnesc deopotrivă nerăbdarea şi plictisul.
Ar fi explicaţia „simpatică”. Cum ar veni,
Caragiale rămâne mereu actual pentru că
suntem un popor vesel, bârfitor, derizoriu
şi flecar, în timp ce steaua lui Eminescu e
condamnată să pălească, deoarece, vorba
lui Maiorescu, „celula nu rezistă” ‒ nici
tensiunii metaforice, nici încordării ideii,
nici sacrificiului tragic, nici martiriului re-
ligios, şi nici disciplinei instituţionale. Mă
tem însă că explicaţia veritabilă este alta.
Eminescu nu mai e la modă deoarece nu
mai „dă bine”. Explicaţia nu e nici abisală,
nici etnopsihologică, ci banal „sociologică”
(Inactualitatea lui Eminescu în anul Cara-
giale, în Flacăra, nr. 1-2, 2002).
Explicaţia sociologică constă în consi-
derarea drept suspectă din punct de vedere
politic a noţiunii nicasiene „omul deplin al
culturii române”, adică ‒ prin ricoşeu ‒ a
evaluării maioresciene a personalităţii lui
Eminescu drept „europene”.
În siajul unor astfel de opinii apar şi
unele acuze aberante de felul celei expuse
de doctorul Gavril Cornuţiu: „Dacă libera-
lii nu l-ar fi lovit în două momente esenţi-
ale, alta ar fi fost evoluţia şi soarta sa. Dar,
cei pentru care şi-a măcinat sănătatea, con-
servatorii (inclusiv Maiorescu) au mişcat
doar formal un deget. Dacă în acel moment
Eminescu ar fi fost scos din mediu, trimis
la odihnă, viaţă curată şi relaxată, el nu s-ar
fi prăbuşit în boală. Dacă Maiorescu, sau
ceilalţi conservatori pentru care se sacrifica
„în calicie”, i-ar fi oferit o slujbă care să-i
permită un venit decent să le poată aduce
pe Veronica şi pe fetele ei la Bucureşti, am
fi asistat la o altă evoluţie. Dar, fiecare se
gândea la el şi toţi au fost de nepăsare şi
insensibilitate acuzabilă.
(Tragedia şi suferinţele omului Mihai
Eminescu. Ultimii ani de viaţă, Bucureşti,
2016).
În felul acesta, observă judicios Con-
stantin Cubleşan în Defăimătorii lui Emi-
nescu (col. „Eminesciana ‒ 103”, Iaşi,
2022) ne întoarcem la opinia gheristă-soci-
alistă, impusă cu străşnicie şi de proletcul-
tismul postbelic, conform căreia Eminescu
este „victima societăţii burgeze” (Pagini
din volumul Epoca Eminescu de T. Maio-
rescu în curs de pregătire).
Acad. Mihai CIMPOI
Jonathan Haidt, autorul volumului
Ipoteza fericirii, apărut la Editura HU-
MANITAS în 2020, anticipă capitolul
2 – CUM NE RĂZGÂNDIM – cu o de-
finiţie a lui Marcus Aurelius: „Lumea
este alterare, viaţa – părere.” (Gânduri
către sine însuşi. HUMANITAS, 2013)
În aceeaşi pagină 43, un deget arătător
al lui Jonathan Haidt e spre „cel mai
bine vândut autor motivaţional din toate
timpurile, Dale Carnegie”, care „a scris
în 1944 despre ultimele două cuvinte din citatul lui Marcus Au-
relius, considerându-le capabile să-ţi schimbe viaţa” şi spre Phil
McGraw, care „a afirmat la televiziune şi pe internet că una
dintre cele zece reguli după care îşi ghidează viaţa este: „Nu
există realitate, ci doar percepţie”. Mă concentrez la Marcus Au-
relius... Totuşi... viaţa – părere.
Motivul părere apare şi în Manualul lui Epictet. Epictet,
filosoful grec, stoicul, s-a născut în anul 50 d. Hr. şi a decedat în
anul 135, iar Marcus Aurelius s-a născut în anul 121 d. Hr. şi a
încheiat-o în 180. Epictet îi domoleşte pe îndureraţii neînţeleşi:
„Când cineva îţi face un rău sau te vorbeşte de rău, aminteşte-ţi:
„El face sau vorbeşte socotind că îl priveşte pe el.” Nu îşi poate
da seama ce ţi se potriveşte ţie, ci doar ce i se potriveşte lui.
Dacă i se pare că ceva e rău, doar el are de suferit, pentru că s-a
amăgit. Dacă cineva ia un raţionament adevărat ca fiind fals, nu
raţionamentul are de suferit, ci persoana care s-a înşelat. Dacă
acţionezi în conformitate cu asta, atunci vei fi blând cu cel care
te învinuieşte. Vei spune despre el: „Aşa i s-a părut.” (Epictet.
Manualul. Editura Seneca Lucius, Annaeus, 2015)
Motivul observării în genere şi al observării de sine este
reluat de Nietzsche în mai multe rânduri, dar provocatoare e
meditaţia neamţului intitulată „Trăiască fizica!”: „Câţi oameni
se pricep să observe? Şi printre cei puţini care se pricep – câţi
se observă pe ei înşişi?” (Friedrich Nietzsche. Ştiinţa voioasă.
Bucureşti, Humanitas) În aceeaşi carte mai deosebită a filosofu-
lui neamţ, la pagina 24, depistez şi epigrama privitoare la temă:
„La mulţi le pot citi în gând,/dar nu ştiu însumi cine sunt!/Mi-e
ochiul prea apropiat – / nu-s ce observ şi-am observat. /Mi-ar
folosi cu mult mai bine/de-aş sta îndepărtat de mine.”
Motivul îndepărtării – în spaţiu şi în timp – conduce la ilu-
zia posterităţii salvatoare, care reinstaurează dreptatea, dreap-
ta percepere a lucrurilor, a valorii lucrurilor. Între holocaustul
evreilor şi golodomorul ucrainenilor înfometarea basarabenilor
sovietizaţi e tot mai distinct percepută, investigaţiile mai recen-
te ale Larisei Turea conturând genocidul organizat cu mărturii
M A M A
Cuvântul mamă se rosteşte
De orice om care trăieşte –
Doar fiecare e născut,
Căci nu-i statuie, nu-i din lut.
Eu vreau de mame să vă spun –
Cu un cuvânt frumos şi bun,
Căci mamă una poţi avea
Şi pe nimic n-o poţi schimba.
Mama te naşte şi te creşte,
Te hrăneşte, te păzeşte.
Ea nopţi nu doarme lângă tine,
Să crească odoraşul bine.
Cuvântul mamă cum răsună –
Parcă e soare, stele, lună
Doar datorită mamei tale
Tu creşti frumos, deştept şi tare.
Mama e una pe pământ,
Mama – cel mai sfânt cuvânt,
Mama-i fiinţa cea frumoasă
Şi cea mai blândă şi duioasă.
Mama nicicând nu te-ar trăda,
Mama şi sufletul ţi-ar da,
Nimeni ca mama nu iubeşte –
Cuvântul mamei încălzeşte.
Cu tine mama se mândreşte,
Îţi duce dorul, se gândeşte
Cu vorba-i dulce şi curată
De toate faptele te iartă. Grafică de Ioan GĂINĂ
strigătoare la ceruri. Ce şi cât înţelegem că a fost foametea basa-
rabenilor? Chiar la trecerea, îndepărtarea în timp...
Ce am înţeles că a însemnat pandemia încoronată, seceră-
toarea de vieţi şi mutilarea înspăimântătoare a omului, izolat în
cetatea fragilă a casei neapărate în aceşti doi ani nefaşti? Spec-
tacolul stereotip ai morţilor înmormântaţi ne-o-me-neş-te, fără
cei dragi alături, în gropi insuficiente, părea din anii foametei,
când nu se filma atât de copios şi de... necruţător! Câţi din cei
care au testat-o pe pielea proprie au şi înţeles ce au traversat şi
cu ce consecinţe s-au ales?
Pandemia pare că a dat înapoi în faţa tentaculelor războiului
hibrid kremlinez, care a deşteptat lumea întreagă din iluzia unui
secol al convenţiilor avansate, unui secol al unor hărţi intangi-
bile. Acum ni se întâmplă! Acum urmărim spectacolul incredibil
din teatrul de război, care nu e în vecinătatea noastră – a ajuns
şi la noi! Dacă poţi să vezi lucrurile cu un ochi pătrunzător, pri-
veşte! (E zisa lui Marcus Aurelius...) Dezastrul hibrid, în care şi
lampa lui Iliici e metamorfozată în tactici de luptă, iar dreptul
la supărări şi proteste e folosit de aceeaşi regie destabilizatoare,
plodind şi scoţând pe artere centrale şi pieţe şoricăria, întreţi-
nută cu miliardul umilinţei moldoveneşti, e de filmat de către
cameramani profesionişti, iar în paralel e de analizat, de către
profesioniştii departamentelor de securitate, care au pregătire
pentru a vedea lucrurile, componentele infracţionale (de valoa-
rea milioanelor depistate în plină „contabilitate” ademenitoare
de şoricei inocenţi). E criză şi de timp, inclusiv pentru analize.
Nu e nicio ruşine că nu avem suficienţi profesionişti. E periculos
să insistăm să ne descurcăm doar cu ceea ce avem şi să nu-i
împrumutăm din ţările cu mai multă experienţă, unde strategiile
şi tacticile imperiale au fost studiate, pentru orice eventualitate,
vânturându-se variante... incredibile, inclusiv cele ale unui posi-
bil război de acaparare în secolul XXI.
Teatru de război... Constat că un catren mai vechi de-al meu,
Teatru, se alege cu nuanţe suplimentare în realitatea noastră în-
cercată de crize organizate: „Feţe, roluri, măşti şi piese.../Viaţa
noastră cea doar una – / cine-o joacă? Să ne pese,/altfel... ce-am
întinde struna?”... Dar alt catren, Şansa spectatorului, corespun-
de şi mai mult contextului provocat de Marcus Aurelius: „Sun-
tem surzi – cu-auzul zăvorât./ S-ascultăm... Atâtea-s de-
auzit!/Suntem orbi – cu ochi de împrumut./Să privim...
Atâtea-s de văzut!”...
...Zboară rachete ruseşti şi peste nevăzătorii
noştri. Una, doborâtă de ucraineni, a speriat ba-
sarabenii din Naslavcea...
Iulian FILIP
Din creaţia cititorilor noştri
Mă rog la mamele din lume:
– Păstraţi în veci al vostru nume!
Căci noi, copiii, vă iubim –
Şi toţi cu mama ne mândrim.
Îmi amintesc de mama mea,
Cum s-a trecut din viaţă ea,
Dar n-am putut să o petrec,
Cât voi trăi n-am să mi-o iert.
Mai știi, poate ea a vrut,
La despărţire s-o sărut,
Cred, s-a trecut de scârba mea,
Ea tare mă mai aştepta.
Cum mă vedea că am venit,
Mă sărut, din ochi plângând
Şi mă-ntreba: „Băiatul mamei,
Cum ai ajuns, nu ţi-e foame!”.
Ea mă privea, mă întreba
De n-am păţit cumva ceva
Şi tare se mai bucura,
Printre fraţi când mă vedea.
Cum să-i răspund la întrebare,
Căci anii trec, ei n-au zăvoare…
Şi a plecat sărmana mamă –
Acum o plângem în năframă.
O văd pe mama-n suferinţă –
Cu dorul care m-aştepta,
Mă-nchin la ea în grea căinţă,
Icoană scumpă – mama mea!
Ion CEBAN,
or. Cricova

ROLUL TRADUCERILOR ÎN POEZIA LUI VIERU
,,Neam cu
ciocârlia, mierla şi
privighetoarea.”
Ioan HOLBAN
Cred că este cât
se poate de potrivit acest titlu, dat de marele
critic literar, Ion Holban, recenziei creaţii-
lor magice ale poetului Grigore Vieru, în
cartea ,,Flori de măr”
Spun că este potrivit pentru tema alea-
să „rolul traducerilor în poezia lui Grigore
Vieru”.
Acum trebuie să vedem şi în ce context
folosim ,,traduceri” în descifrarea poeziei
bardului Grigore Vieru. Ştiu că vă aşteptaţi
să fac referire la traducerile în alte limbi,
dar despre asta, sunt convinsă că s-a scris
mult de mari personalităţi ale culturii de
aici şi de dincolo de Prut şi nu numai. Aşa
cum ştiţi, opera vieriană este un mănunchi
de emoţii care îşi trag seva din esenţa con-
tinuităţii poporului român pe ambele ma-
luri ale Prutului. Se încadrează în tipare
bine stabilite în mintea şi sufletul poetului.
Aceste tipare reprezintă aspiraţia lui către
dezvoltarea neamului, a dragostei pentru
valorile importante, cum ar fi dragostea de
mamă, iubirea de Dumnezeu, apartenenţa
la pământul matern. Prin afirmaţia Poetu-
lui,, Eu nu a fi simplu râvnesc, ci a fi înţe-
les” ne dăm seama de ce contează pentru
poet traducerea poeziei Domniei Sale.
Adică visul lui Grigore Vieru era ca fie-
care cuvânt lăsat tinerelor generaţii, (să nu
uiăm că poetul a scris mult pentru copii), să
le traducă toate aceste emoţii, în cuvinte pe
înţelesul lor şi care să le rămână întipărite
ca un tatuaj pe suflet, pe care să-l poarte cu
mândrie.
De fapt cred că acesta este şi unul din
motivele imensei popularităţi, meritată pe
deplin, de altfel, de care poetul se bucură
şi azi.
În altă ordine de idei, traducând cu
emoţia din suflet, poezia lui este un câmp
de reacţii afective ce ne vorbeşte despre
suferinţele şi bucuriile poporului său, des-
pre viaţa de la sate, dând poemelor sale
o nota de baladă, aşa cum afirmă criticul
Ioan Holban, citez:,,Baladescul, este parte
a orfismului, paradigma întregii poezii a lui
Grigore Vieru; orfismul, e, înainte de toate,
întemeiere pentru că, iată, aratul şi semăna-
tul sunt creaţia care se face acompaniată de
cântecul doinei”.
Un exemplu de traducere pentru suflet,
pentru că de traduceri vorbim, este cel în
care poetul ne mărturiseşte: ,,În aceeaşi
limbă toată lumea plânge, în aceeaşi lim-
bă râde un pământ...” sau ,,O pasăre mă-
iastră, cu drag şi cu mirare, ascultă limba
noastră...”. Aceste emoţii a încercat poetul
să le tatueze în inimile celor mici, pentru
că, afirmă el „Când obosesc de cei mari, mă
întorc la cei mici”.
Spune criticul Ion Holban, traducând
structura poeziei vierene: „Grigore Vieru
este un poet structural elegiac; tânga, ruga,
litania sunt forme bacoviene în poezia sa,
venind pe filiere Eminescu – Bacovia – Vi-
nea... În afara ,,argumentului” Eminescu,
Grigore Vieru, una dintre cele mai vii con-
ştiinţe ale românităţii, a găsit, în vremuri
duşmănoase, un fel de a-şi afirma aparte-
nenţa la matricea culturală poetică, româ-
nească”.
În acelaşi context, cel al traducerilor
poemelor lui Grigore Vieru, Marin Sores-
cu, în prefaţa antologiei ,,Izvorul şi clipa”,
din prestigioasa colecţie ,,Cele mai fru-
moase poezii” a Editurii Albatros din 1981,
susţine: ,,În peisajul cam sofisticat al liricii
contemporane, uneori prea compuse şi prea
cerebrale, versul său ţâşneşte în lumină,
proaspăt, cu forţă de gheizer”, adică fier-
binte, viu şi răvăşitor. Am să vă citesc câ-
teva versuri ale poetului, care pentru mine
sunt elocvente în a defini rolul traducerilor
poeziei vierene în alte limbi: ,,Lângă doină
şi izvor, nu-i uşor să-ţi fie dor, nu-i uşor să
fii curat, pe pământ înstrăinat, vă las dorul
cel durut, şi durerea de la Prut...”.
Interesându-mă de arta traducerii po-
emelor lui Grigore Vieru, am descoperit
că unele din primele variante din anii ʼ60,
au avut un dublu impact, atât în spaţiul
rusesc cât şi în cel francez. Este vorba
de traducerea lui Iacob Achim în rusă
şi Alain Bosqoue – în franceză, ultimul
recunoscându-se înfluenţat de creaţia lui
Grigore Vieru.
Am descoperit că a fost tradus de mai
mulţi poeţi în limba italiană. E o mare bu-
curie, pentru ca poporul italian, citind în
limba proprie poeziile lui Grigore Vieru,
poate înţelege mai uşor acel cuvânt magic
fără traducere în vreo limbă, dar care adună
în el tot ce simte un român plecat în pribe-
gie pe meleaguri străine. DOR.
Din categoria celor care au tradus po-
ezia pentru copii a lui Grigore Vieru, face
parte şi scriitorul italian Francesco Altieri,
într-un proiect la care am lucrat împreună
în 2019, intitulat ,,Trandafirul Singurătăţii
– La Rosa della Solitudine” şi editat de Edi-
tura Princeps Multimedia.
Scriitorul Francesco Altieri, a surprins
foarte bine în cuvântul traducătorului din
această carte, care este rolul traducerilor
poeziei lui Vieru: ,,Grigore Vieru a fost un
mare poet şi un maestru absolut al limbii
sale. În simplitatea aparentă a versului său,
apar metafore şi cuvinte care exprimă o sin-
teză totală greu de înţeles pentru străini”.
Cred că ar fi nimerit să închei această
alocuţiune despre rolul traducerilor poeziei
lui Grigore Vieru cu un citat al acad. Mi-
hai Cimpoi, extras din importantul volum
,,Taina care mă apără”, realizat de literatul
Daniel Corbu, la Editura Princeps Multi-
media, şi care, la fel ca citatul din Frances-
co Altieri, sintetizează tot ce am încercat să
CONFIDENŢE
vă prezint în acest scurt, îndreptar pentru
transmiterea emoţiilor, sperând că v-am
stârnit interesul pentru a aprofunda un su-
biect atât de vast prin lectură.
Acad. Mihai Cimpoi scria: ,,Grigore
Vieru depăşeşte praful de moralităţi atât
de contraindicate discursului mitopo(i)etic,
căci semnificaţia morală se preschimbă la
el – prin muzicalitate îndeosebi, dar şi prin
concentrare de sensuri – într-o semnificaţie
existenţială mai generală. Esenţele adunate
din textul realului imediat, dar şi din in-
tertextualitatea paremiologică populară şi
livrescă se focalizează într-o chintesenţă a
vieţii înţeleasă vierean ca un dialog necon-
cesiv între viaţă şi moarte, între bine (bu-
nătate) şi rău (răutate), între copilărie (co-
pilăria lumii) şi bătrâneţe (bătrâneţea lumii
contemporane), între sacru şi profan. E de
fapt un monolog al poetului ingenuu, înveş-
mântat în toga austeră a înţeleptului socra-
tic, despre valoarea şi valorile vieţii ...”.
Mă opresc aici din incursiunea mea prin
ceea ce eu am definit metaforic rolul tra-
ducerilor pentru suflet a poeziei lui Grigore
Vieru. O să mă întrebaţi care este legătura
cu titlul acestei disertaţii... vă las pe dum-
neavoastră, pe fiecare în parte să traduceţi
emoţia ce o simţiţi, în cuvânt.
Marioara VIŞAN
Nr. 43 (4024), 3 noiembrie 2022

Meridian cultural
Literatura şi arta 7
CUVINTELE DE TAINĂ
PREA MULTĂ TEHNOLOGIE!
Adrian Păunescu Uneori am impresia că suntem
roboţi fără sentimente, că nu mai
să îmbraci în cuvinte sentimente, decât să ai parte de-un
timp de calitate fără nevoia de a imprima, de a păstra, de
aplicaţie gata de descărcat. Sufletul n-are nevoie de evo-
luţie în acest plan, are nevoie de sentimente şi de o mai

evocat la Copăceni
Am venit la Copăceni, satul de baştină al lui Adrian Păunescu, gândindu-ne la moda-
lităţile de receptare postumă a unui poet: conferinţe, tipărirea unor noi ediţii ale operei,
evocări sentimental-documentare ale celor care l-au cunoscut, prezentări în dicţionare şi
în manuale…
Cazul lui Adrian Păunescu este unul insolit, impunând o manifestare pe măsura ta-
lentului, a amplorii şi modului iradiant în care s-a manifestat. Dat fiind că e din categoria
rară a Rapsozilor, cere obligatoriu atmosferă, participare empatică, schimbare de registre
(recitativ baladesc, intonare imnică sau litanică, gravitate şi totodată pathos ludic), cuprin-
dere tematică largă – de la motivele patriotice şi sociale la cele meditativ-existenţiale şi
fireşte, o punere de accent pe ceea ce rămâne actual.
Toate acestea au fost prezente la cea de-a VI-a ediţie a Festivalului „Galbenă gutuie”
de la Copăcenii natali. S-a mai adăugat la cele întâmplate o generoasă revărsare a razelor
solare şi o adiere blândă de vânt cu funigei sprinţari şi lumina aurită a gutuilor strânse cu
grijă gospodărească şi puse în avanscenă.
avem raţiune, că nu mai simţim emo-
ţii, că nu mai ştim să trăim şi să ne
bucurăm de anumite lucruri simple.
Totul se rezumă la banale saluturi şi
nu mai comunicăm cum trebuie între noi. Nu ştiu cât con-
ştientizaţi asta, dar eu mă uit în jurul meu de multe ori, la o
masă şi mai bine de jumătate din oamenii prezenţi stau cu
ochii în telefon. Apoi la concerte, oamenii, mulţi dintre ei,
sunt focusaţi pe filmarea momentelor, pe pozat şi înregistrat
şi mai puţin pe trăirea momentelor. Nu mai vorbesc des-
pre petrecerea timpului liber cu diverse activităţi, pentru că
multe dintre ele au fost înlocuite cu vizualizarea mesajelor
de pe reţelele sociale sau cu trimiterea unor poze şi filmuleţe
pe diverse aplicaţii.
Nu vă fie cu supărare, tehnologia ne ajută, dar ne-a ră-
pit din bucurii. Mi se pare că am devenit acaparaţi de ea
şi am uitat că sensul vieţii nu stă în modernism şi aparate,
ci în felul de a te uita în ochii celuilalt, în a găsi resurse
şi soluţii prin viu grai. Nu se poate fără o să-mi spuneţi!
Aşa este, totul s-a simplificat graţie apariţiei acestor in-
venţii, dar de acolo, până la a ne ghida timpul, trăirile şi
fericirile după asta este o cale mult mai lungă şi parcă
mai alunecoasă, pentru că nimic nu e mai frumos decât
a lăsa pentru cândva urme care-ţi şterg din intensitatea
clipei actuale.
Tehnologia ne-a făcut mecanici. Gândim în automa-
tisme şi suntem atât de uşor influenţaţi. Nu mai vrem să
ascultăm sau să deschidem o carte. Totul e pe internet, pe
Google, fiecare informaţie neştiută îşi are răspunsul acolo şi
asta nu e rău, dar trebuie să rămână o alternativă. Cel puţin
pentru generaţiile noi, care văd asta ca pe un firesc al vieţii
lor, nu ca pe-o banală variantă auxiliară. Nu vreau să par
învechit, pentru că nu sunt, mai ales că şi eu folosesc toate
aparatele moderne şi mă bucur de noile invenţii.
Dar am limite! Dacă vreau să văd un spectacol de
teatru, nu mă gândesc cum să filmez sau să postez asta.
Pur şi simplu mă bucur de acel fragment magic de timp,
renunţ la tot şi apoi văd eu cum prind din urmă trenul
informaţiilor. Eu mă bucur să caut în vreo carte un poem
sau o informaţie şi încerc pe cât se poate, să pun limite
utilizării excesive, încerc să-mi mai păstrez din puritatea
sufletului şi din inocenţa pe care o are un dialog neviciat
de toate noile apariţii. Vreau să cred că se mai poate citi
un ziar pe hârtie, bucurându-te de atingerea fizică. Vreau
să citesc o poezie dintr-o carte. Vreau să cred că sufletul
nu a devenit şi el, la rândul lui, o iconiţă pe telefon sau o
bună înţelegere a lui, indiferent de spaţiu sau de timp.
Prea multă tehnologie în jur. Meniurile de la restau-
rante sunt online, plăţile se fac online, banii sunt pe card.
Totul e online şi chiar viaţa a ajuns să fie în online, pentru
că e mai importantă este imaginea decât omul în sine, iar
mulţi se ascund în spatele unor astfel de prezentări pentru
a lovi, lucru pe care n-ar avea curaj să-l facă, cu argumen-
te concrete, faţă în faţă. Cred că mai rămâne să ne iubim
online, pentru că în rest, pentru absolut orice există vari-
antă. Şi totul pare o normalitate, un firesc de la care dacă
te abaţi, devii proscris.
Eu unul vreau să-mi plătesc facturile fizic şi nu prea mai
am această ocazie pentru că sunt obligat să intru în aplica-
ţii. Cert este că e multă tehnologie şi asta face viaţa anostă,
când ar trebui doar să o simplifice, nu să o anihileze com-
plet. Vreau să cred că oamenii mai au răbdarea de a filtra şi
de a nu lăsa pe apa sâmbetei emoţiile. Asta nu pot fi trucate
şi nici băgate în aplicaţii, ci doar simţite! Aveţi grijă de viaţa
voastră, fără exces de tehnologie şi încercaţi să nu lăsaţi nici
tehnica şi nici epoca în care trăim, pentru că n-avem încotro,
să vă fure sentimentele, bucuriile, realităţile!
Paul Surugiu (FUEGO)

ADUCERI-AMINTE CĂRȚĂI NOI PENTRU CEI MICI

Un om de care îmi va fi Curajul de a pătrunde

dor şi peste moarte în Lumea Copilăriei
Grigore Vieru este creştini, nu de cei păgîni, Vieru le răspundea cu O carte de poezie pentru copii este un test pe care, dacă-l treci, poţi considera
unul dintre puţinii scri- inima ciuruită de răni. că ai viză, fie şi provizorie, în Lumea Copilăriei. De fiecare dată când iau în mâini
itori pe care-aş dori Nemiloşi, cei de un sînge, de-un tricolor şi o carte pentru această vârstă, mă încearcă acest gând. Un altul fiind şi tentaţia de
să-i reîntîlnesc şi în lu- de-o Credinţă îl atacau din nou, voindu-i moar- a mă transforma pe parcursul lecturii în micul cititor sau ascultător. Asta fac, iată,
Acordurile îmbietoare ale cântecului Galbenă gutuie, alese în calitate de refren muzi-
mea cealaltă, de peste tea! şi acum, ţinând în braţe „Ghiozdanul lui Ionuţ”, apărut la Chişinău, 2020, de
cal, s-au întâlnit contrapunctic cu alte bine cunoscute din repertoriul clasic al „Flacării”
moarte. Altfel spus, ultimele două decenii ale Poe- poeta Alina Trofim, cunoscută prin volumele de poezie pentru adulţi. Este o carte
şi al altor formaţii congenere. A fost un adevărat regal lirico-muzical, completat şi de
Că voi fi în iadul tului au fost o continuă răstignire de către fraţi. cu poezii şi desene care te îndeamnă să colorezi poeziile citite. Sunt ilustraţii ce
cântece pe versurile lui Grigore Vieru, Nicolae Dabija şi Ion Hadârcă.
veşnic ori în Raiul veş- Îmi vine să plîng scriind şi citind aceste fi- exprimă, cu ajutorul micilor cititori, mesajul versurilor.
S-a subliniat că tema Basarabiei înstrăinate, a „sorei-Basarabe” a fost permanentă în
nic, numai Unul Dum- rave rînduri, dar adevărul acesta este, oameni Citesc cu ochi de copil şi de ma-
creaţia păunesciană, începând încă prin acea Măi soldat de grănicer, scrisă încă până la
nezeu ştie. buni! tur. Ştiu ce mi se va întâmpla: unul
1989. A fost evocată şi prietenia sa de suflet, de afinitate electivă cu Grigore Vieru, care a
În faţa unor asemenea scriitori, mesianici, Durerea e şi mai mare cînd ne aducem va admira, se va lăsa provocat, altul
înfruntat vreme şi cârtelile.
şi pe dreptate astfel catalogaţi, îmi pun mereu aminte că cei de i-au luat apărarea au fost, pînă va aprecia poeziile cu pretenţii de
Concursul de poezie originală şi de interpretare a întrunit tineri din întreg spaţiul ro-
întrebarea: „Talent sau Har?”. la urmă, aşa de puţini!!! critic. Încep lectura cu „Ceasul meu”:
mânesc, care au fost răsplătiţi cu laptopuri, tablete şi alte trofee de preţ de Consiliile
Ce este această Operă nestricăcioasă, cu Am vorbit despre Vieru, scriitorul, şi era Vai, cât sunt de necăjită!/ De cu zori
judeţene din Suceava, Prahova (cu implicarea generoasă a lui Mircea Cosma, preşedintele
plăcută mireasmă? să uit de Sufletul Vieru. Numai un asemenea am fost trezită,/ Căci pe masă locu-
Fundaţiei „Mihai Viteazul”), primăriile şi societăţile culturale din mai multe localităţi.
Aşa e parfumul adevăratei Smerenii? Suflet putea să trimită printr-o călăuză de nă- ieşte/ Ceasul ce nu mă iubeşte...), ca
Textele păunesciene cu o gamă deplină de „ultrasentimente”, de chemări la „armonie
Precum zice şi Mitropolitul Petru al Basa- dejde, de la Chişinău la Bucureşti, o desagă cu să ajung la poezia „Ghiozdanul lui
în sălbăticie”, la „optimism şi răbdare” au răsunat din nou în interpretarea Mariei Gheor-
rabiei: „Dacă mîndria l-a coborît pe om din cer, cireşe pentru Poetul Adrian Păunescu, într-un Ionuţ”. Mi se pare exact pe gustul
ghiu, a lui Viorel Burlacu, Nicu Mâţă şi a Irinei Chirinciuc.
atunci Smerenia l-a înălţat”. timp, cînd omul-Flacără era blestemat şi vînat copiilor, având tonalitatea jucăuşă,
S-a remarcat, pe bună dreptate, că în timp ce alţii dau cu tunul, Festivalul „Galbenă
Mă-ntreabă zilele trecute un om pe blogul spre a fi linşat de unii protestatari. parfumată cu umor care-i dă farmec,
gutuie”, organizat cu pricepere de Maria Bajura, directorul Casei-Muzeu „Adrian Pău-
meu „Sinceritatea ca Sentinţă” şi pe cele două Iată de ce îmi place să spun: Suflet de Vie- amuzându-l atât pe cititorul mic, cât
nescu” a dat tonul la o întrunire spirituală a românilor de pe ambele maluri ale Prutului
pagini de Facebook ce mai face Grigore Vieru? ru, Albastru de Voroneţ, Alb de Esenin, Verde şi pe cel matur, căci spune un mare
sub semnul cântecului ce unifică al păcii şi comunicării interumane.
Acel om a învăţat abia recent să înoate (crud) de Bacovia... şi alte cărţi de vizită cu- adevăr: ... Greu să fii în clasa întâi/
în oceanele internetiste şi nu s-a prea uitat noscute ori uşor de intuit. Şi să uiţi de jucării... Aceeaşi atmo-
Acad. Mihai CIMPOI
la televizor. Vieru avea Suflet de dăruit cît un Cer. Do- sferă zglobie, copilărească, presărată
– E primăvară, îi răspund, şi copacul Vieru vadă e toată Opera lui. În ea ne aruncăm ca în- cu imagini artistice pe înţelesul şi
ÎNTÂLNIRI DE SUFLET pe gustul copiilor, inspiră şi poezi-
e din nou „verdele care ne vede” şi are-o taină, tr-un ocean de Dragoste plin şi uităm pe loc de
ile; „Prieten nouraş” (Vara-i cald,

Studenţii tentaţi
care îl apără, „făgăduit” fiind Iubirii lui Hris-
tos, Cel Care „nu are nicio vină”.
Ştiţi cine a fost Vieru cu adevărat?
faptul că Vieru a fost şi om, ca noi, toţi, „lumii
astea nestrăini”. soarele frige/ Sub copaci umbroşi
A fost om pe pămînt, care, prin Poezie, ne-mpinge...), „Cartea fermecată” (Am o carte fermecată/ De bunicii mei lă-
sată...), „Porumbeii vor la şcoală” (unde: Li s-a dat la toţi în dar/ Numai un

de limba italiană
Un om, ce mergea oriunde era aşteptat.
Scria versuri la toate cîntecele compozitorilor
şi aspiranţilor la titlul de compozitor. Şi toate
acestea – fără remunerare. Scria versuri şi la
Zilele Limbii Italiene în lume au demarat la Universitatea de
propriile cîntece pentru copii. Cu greu a trebu-
Stat din Moldova. În Sala Senatului prorectorul Aurelia Hanganu, dr. hab., prof. univ., a
it să accepte o şcoală cu numele lui la Băcioi,
relevat importanţa relaţiilor cu Ambasada Republicii Italiene şi a prezentat o notificare
în timpul primei sale vieţi de pe pămînt. Vorba
asupra romanului lui Nicolae Dabija „Tema pentru acasă”, tradus în limba italiană.
Poetului însuşi: „Trăieşte, fiule, o viaţă/Şi cu a
Excelenţa Sa ambasadorul Lorenzo Tomassoni a menţionat evenimentele realizate în ca-
morţii – două!”.
drul universităţii: importanţa limbii latine, influenţa lui Dante Alighieri în literatura română,
Nu ne-a lăsat doar un roman şi o piesă de
iar acum şi-a propus reflectarea comparativă a doi autori de mare anvergură: N. Dabija din
teatru, excelînd în poezia lirică şi în cea pentru
Republica Moldova şi M. Mazzantini din Italia. Pentru a realiza acest obiectiv a fost invitată
copii, în cea patriotică şi în cugetări, în publi-
doctorul în filologie Olga Irimciuc de la Universitatea de Studii Insubria din Como şi Varese,
cistică şi în arta antologiilor realizate, prin noi
care a avut două intervenţii: prezentarea monografiei „La Letteratura Romana nella Repub-
şi noi ediţii, completate o viaţă întreagă.
blica Moldova: percorso tematico” şi o cercetare din domeniul literaturii comparate „Tinerii în
În ultimii 20 de ani, fiind atacat săptămînal
căutarea propriei identităţi” (în baza romanelor scrise de N. Dabija şi M. Mazzantini).
pe ambele maluri de Prut de fraţii lui români
însă, l-a cunoscut şi pe Mîntuitorul la faţă.
Sfinţii, după un număr de ani, mai mulţi sau Abecedar), „Florile anotimpurilor” (...Iarna friguroasă vine/ Cu flori albe, mici
mai puţini ani, sunt dezgropaţi pentru a trece şi fine...), „Zăpada e uscată” (...-nţurţuri săniuţa/ Vine-acasă la fuguţa...), „Alo”
testul canonizării bisericeşti. (...Eu acum sunt la bunici,/ Vă aşteaptă-n poartă un pici!). „De ce?” ( ...Totu-i
în figuri în lume!/ Numai nu pot să-mi dau seama/ Ce figură are dragostea
După atîţia ani de la plecarea lui Vieru „la
de mamă?), „Şoricelul” (...Când e viaţa de salvat,/ Nu-i bine de stat la sfat!).
strămoşi” (vorba Poetului), vă îndemn să dez-
„Hora” (...Căţeluşul cu codiţa/ Bate toba într-o lădiţă/...Doi gânsaci se iau la
gropaţi din uitare Opera lui.
ceartă/ Că nu pot intra pe poartă...), „Pantofii măicuţii mele” (Nici nu ştiţi cât
Suflaţi-i colbul, aplecaţi-vă cu sufletul, nu
vreau de tare/ Să cresc repede mai mare./ Ca să port astăzi mărgele,/ Pantofii
cu judecarea minţii, asupra ei şi veţi vedea că
măicuţei mele...), „Ploiţa” (Ploiţă de pe câmpii,/ Spune, tu la cine vii?)...
în faţa voastră luminează o Lucrare nestrică-
Nu întâmplător am spicuit unele versuri! Sunt din poeziile pe care, citindu-
cioasă, cu plăcută mireasmă, de tei.
le, am auzit râsul zglobiu al Copilăriei şi am simţit dor şi nostalgie pentru acest
O Lucrare ce merită să stea în Casa cea
minunat anotimp al vieţii. Dacă ar fi ilustrate color, inspirat, cred eu, ar crea o
Mare a inimii oricărui om, ca busuiocul lîngă
imagine specială dedicată celei mai dulci şi neuitate vârste. O felicit pe autoare
icoane.
pentru curajul de a fi pătruns în Lumea Copilăriei!
Traian VASILCĂU Claudia PARTOLE

Bibliotecarii nu şi-au uitat rădăcinile EVENIMENT

Biblioteca Municipală B.P. Hasdeu a îm-
plinit 145 de ani. Cu acest prilej, colectivul de
bibliotecari a pregătit un program de sărbă-
toare cu genericul „O Bibliotecă pentru oraş,
o bibliotecă pentru fiecare”.
La deschiderea solemnităţii, dr. Mariana
Harjevschi, directoarea instituţiei, a relevat
că la ora actuală biblioteca reprezintă o reţea
largă de servicii, programe dedicate implicit
comunităţii chişinăuiene. Anual în bibliote-
În aceeaşi zi, la Departamentul de Lingvistică Română şi Ştiinţă Literară, dr. conf. cile din subordine, în cadrul celor peste 100
univ. Elena Varzari şi dr. conf. univ. Victoria Fonari au iniţiat un acord de colaborare cu de servicii prestate şi numeroase programe,
Centrul de Cercetare de la Universitatea de Studii Insubria din Como şi Varese prin inter- se desfăşoară circa cinci mii de evenimente
mediul invitatei Olga Irimciuc. cu public numeros, care reuneşte până la 50
Victoria Fonari a organizat o întâlnire cu studenţii din ����������������������������������
anului III de la Facultatea de Li- de mii de participanţi. An de an, cu sprijinul
tere, specialităţile Limba şi literatura română, Limba şi literatură română şi Limba engle- partenerilor din R. Moldova şi România, a
crescut semnificativ colecţia de carte a BM,
ză la Biblioteca Centrală a USM. Tinerii au avut prilejul să dialogheze cu traducătoarea,
atingând cota de un milion de volume.
criticul literar, cadrul didactic, dr. Olga Irimciuc cu privire la importanţa limbii italiene,
Prezent la conferinţă, primarul general
dar şi despre cei interesaţi de cunoaşterea limbii române în Italia.
Ion Ceban a ţinut să puncteze câteva mo-
Din multitudinea de întrebări, s-au relevat şi cele de alură personală. Fosta studentă, răvă- mente esenţiale, arătând că dacă oamenii nu
şită de emoţii din aula 1, blocul 1, şi-a amintit de impedimentele întâlnite în calea sa de ,,cre- ajung să trăiască 145 de ani, bibliotecile pot
ator al cuvintelor”, de eşecurile, remuşcările pe care le mai simte şi acum, dar şi de lucrurile depăşi această cifră doar prin străduinţa an-
frumoase ce i s-au întâmplat. Printre lucrurile memorabile, fosta studentă a parcurs imaginar gajaţilor lor. Primăria şi-a asumat rolul de a
traseul său: licenţă – master – doctorat la USM. O. Irimciuc a remarcat contribuţia acad. Mi- tutela şi va sprijini şi în continuare iniţiativele
hail Dolgan (coordonatorul tezei de doctorat), care i-a sugerat să nu se lase de scris, iar tema şi programele bibliotecilor din capitală, pen-
abordată e vie şi acum: ,,Istoria criticii literare”. Prin intermediul relaţiei pe viu am descoperit tru anul viitor efortul financiar fiind îndreptat
că dumneaei a tradus oficial în limba italiană o parte din creaţia lui Grigore Vieru. preponderent spre consolidarea bibliotecii
Cu deosebit interes am ascultat în cadrul întâlnirii cum a fost receptat de cititorii itali- digitale.
eni romanul ,,Temă pentru acasă” de Nicolaie Dabija. Astfel am aflat cum se poate îmbina Dr. Lidia Kulikovski, actualmente direc-
pasiunea cercetării cu cea a predării limbii române în mediul universitar italian, în acelaşi tor adjunct, s-a referit la anii de glorie din tre-
timp devenind şi un traducător de performanţă. cutul instituţiei, dar şi din prezentul acesteia.
Camelia PORUBIN, În episodul doi al conferinţei cu genericul
studentă la Facultatea de Litere, USM „Biblioteca Municipală B.P. Hasdeu: contri-
buţii şi impact naţional”, au adresat sărbăto- şov, Constanţa, Bistriţa-Năsăud, Cluj-Napo-
riţilor mesaje de felicitare şi apreciere Elena ca, Alba-Iulia. În cadrul aceluiaşi eveniment
Pintilie, directoarea Bibliotecii Naţionale a R. s-au desfăşurat Galeria posterelor „Biblioteca
Moldova; Eugenia Bejan, directoarea Biblio- Municipală B.P.Hasdeu pentru chişinăuieni:
tecii Naţionale pentru Copii „Ion Creangă”; conexiuni”, facilitator Ludmila Pânzari; ex-
Renata Cozonac, director general al Camerei poziţia de documente „Biblioteca Municipală
Naţionale a Cărţii din RM; Agnes Terezia B.P. Hasdeu: file de istorie”, facilitator Tatia-
Erich, preşedinta Comisiei Naţionale a Bi- na Coşeri. Sub genericul „Biblioteca Munici-
bliotecilor din România; Nelly Ţurcan, prof. pală B.P.Hasdeu: 145 de ani de memorie co-
univ. la Universitatea de Stat din Chişinău. munitară” au fost lansate cele şapte publicaţii
În episodul trei cu titlul „Biblioteca Muni- aniversare, proaspăt editate: nr.1 şi nr. 2 ale
cipală B.P. Hasdeu: perspective de cooperare revistei BiblioPolis şi cinci monografii biblio,
europeană”, moderat de Mariana Harjevschi facilitator Ivan Pilkin. Tot la acest capitol au
şi Lidia Kulikovski, au susţinut comunicări avut loc lansări de carte ale partenerilor din
manageri din bibliotecile judeţene din Târ- România, facilitator fiind dr. Elena Ungurea-
gu-Mureş, Buzău, Brăila, Dâmboviţa, Bra- nu. În finalul Conferinţei a fost prezentată
Participanţi la Conferinţa Aniversară de la Palatul Republicii
Gala Excelenţei Bibliotecii Municipale B.P.
Hasdeu, unde au fost acordate testimonii ma-
nagerilor BM, precum şi şefilor de secţii, de
asemenea, unor manageri ai bibliotecilor par-
tenere din România, între laureaţii galeriei în-
scriindu-se Lidia Kulikovski, Tatiana Coşeri,
Ludmila Pânzari, Ivan Pilkin, Elena Cebotari,
Taisia Foiu, Elena Ungureanu, Viorica Lozin-
schi, Svetlana Javelea, Lilia Donica ş.a.
Spre satisfacţia sufletească a tuturor celor
prezenţi, evenimentul s-a încheiat cu un mi-
nispectacol muzical susţinut de minunaţii şi ta-
lentaţii interpreţi ai Grupului „Brio Sonores”.
În a doua zi aniversară, în trei filiale, con-
comitent, s-au desfăşurat trei ateliere profesi-
onale: la Biblioteca Transilvania, acesta s-a
intitulat „Contribuţia şi impactul bibliotecilor
în susţinerea Agendei ONU 2030”, la Bibli-
oteca Târgovişte atelierul s-a axat pe tema
„Lectura – vector al dezvoltării unei socie-
tăţi”, în moderarea scriitoarei Maria Pilchin,
iar la Biblioteca Onisifor Ghibu, dr. Lidia Ku-
likovski, secondată de o echipă de susţinători,
a încercat să convingă asistenţa că „Cerceta-
rea ca prioritate” este în capul mesei la Bibli-
oteca Municipală B.P. Hasdeu.
Oaspeţii au mulţumit chişinăuienilor de
primirea cordială. Gazdele şi-au exprimat re-
cunoştinţa bibliotecarilor din afară pentru par-
ticipare şi colaborare, ambele părţi pledând
pentru continuarea schimbului de experienţă
bilaterală şi pe viitor.
Raia ROGAC
 8 MONUMENTE ALE TRECUTULUI ISTORIC
Literatura şi arta Nr. 43 (4024), 3 noiembrie 2022

1 NOIEMBRIE – 80 DE ANI DE LA INAUGURAREA

În noiembrie
ʼ42 în Basarabia, pe
lângă un şir de acţi-
uni importante, este
inaugurat Turnul
Dezrobirii Basara-
biei la Ghidighici şi
resfinţită Catedrala
„Naşterea Domnu-
lui” la Chişinău.
Monumentul a devenit un simbol al românismului
basarabean. Ca şi Columna lui Traian, Turnul a de-
venit un document viu de unire sfântă şi legătură
între cele două maluri ale Prutului. Evenimentul de
deşteptare naţională, reflectat în presa timpului, s-a
extins şi în cronicile martorilor oculari.
Locul acesta pentru construcţie era o colină din
preajma gării Ghidighici, de unde, în zilele 15-16
iulie 1941, generalul Ion Antonescu, conducătorul
statului, a condus luptele de eliberare a Chişinăului.
„Va fi un monument măreţ, de aproape 20 m înălţi-
me, şi va costa nespus de puţin” – a spus prefectul,
adresându-se autorului cărţii „Cutreierând Basarabia
dezrobită”, apărută la Editura „Dacia Traiană” din
Bucureşti în 1943. Alte date despre acest monument
nu am putut găsi.
Înainte de a pune piatra de temelie, guvernatorul
Basarabiei, Constantin Voiculescu, a ţinut o cuvântA-
RE, scoţând în evidenţă importanţa acestui turn care
va fi o chezăşie a jertfelor depuse de Patrie pentru dez-
robirea Basarabiei şi va aduce aminte tuturora din ge-
neraţiile ce vor veni vitejia şi culmile înalte de istorie,
pe care a trebuit să se urce Neamul Românesc”.
La monument au lucrat peste 500 de muncitori.
Lucrarea arhitectonică, concepută şi condusă de ar-
hitecţii Octav Doicescu şi Dumitru Ghiulamila, şef
de lucrări – Soare Stoianu, a fost încheiată în 60 de
zile.
Mai întâi s-a construit o platformă din piatră şi
beton, de formă patrată, cu latura de cca 60 m, înaltă
de 1,5 m, pe care s-au înălţat cele trei componente:
Turnul – partea principală, Pisania, înăltă de câţiva
metri, cu inscripţii pe ea, Colonadele (propilee) –
24 de stâlpi de piatră. Deasupra turnului era arborat
steagul tricolor al României. Pe pereţii laterali erau
incrustate stemele judeţelor Moldovei lui Ştefan cel
Mare. La intrare, pe perete, era un basorelief în pia-
tră, reprezentând o scenă din Columna lui Traian:
împăratul roman, înconjurat de generali din suita sa.
Tot aici erau săpate cuvintele mareşalului Antones-
cu: „Ca şi Columna lui Traian, suntem unde am fost
şi rămânem unde suntem”.
Lângă uşa de intrare stăteau doi soldaţi strajnici.
În interior urca o scară helicoidată, cu 6 paliere pen-
tru odihna celor care vizitau turnul. În jur era o pânză
cu scene din istoria poporului român, ce urmau a fi
dăinuite în piatră. Marii voeievozi ai neamului ur-
mau să fie reprezentaţi în aceste fresce. Urma apoi o
cameră de reculegere în memoria celor care au căzut
în luptele pentru eliberarea Basarabiei. În partea de
sus a turnului era o hartă în relief a României.
De sus se deschidea o privelişte încântătoare asu-
pra împrejurimilor în amonte de gara Ghidighici, pe
valea Bâcului spre Străşeni şi în aval spre şesul Bâ-
cului şi Chişinău. Pe timp senin se vedeau bine atât
satele din jur, cât şi apele Nistrului. Tricolorul fâlfâia
în bătaia vântului.
Pisania, înaltă de 10 m, ridicată, la mică distanţă,
în faţa turnului, avea următorul conţinut:
„S-a înălţat acest turn al dezrobirii Basarabiei
sub domnia regelui Mihai I, conducător al statului
fiind mareşarul Ion Antonescu, vicepreşedinte al
Consiliului de Miniştri Mihai Antonescu şi guver-
nator al Basarabiei general Constantin Voiculescu.
Construit pe locul unde Ion Antonescu, în ziua de
15 iulie 1941, a urmărit şi a condus operaţiile pentru
eliberarea oraşului Chişinău. El era comandantul de
căpetenie al armatelor româno-germane. TURNUL
DEZROBIRII – simbol al faptelor glorioase de arme
ale armatelor române şi germane şi strajă neclintită
a drepturilor noastre pentru aceste pământuri – este
predestinat să servească generaţiilor viitoare ca loc
de reculegere, înălţare morală şi mândrie naţională.
Septembrie 1942”
În imediată vecinătate a turnului erau amplasate
colonadele (propilee), 24 de stâlpi din piatră de cca
10-12 m înălţime, stând câte 12 faţă în faţă, legaţi
sus cu o centură de beton, totul descoperit, iar printre
stâlpi se putea trece. Pe aceste colonade erau înscrise
unităţile militare care au participat la luptele pentru
eliberarea Basarabiei. De la colonade spre turn ducea
o cărare de plăci de marmură. În jurul platformei au
fost plantate diferite specii de copaci, pomi, care dă-
deau o notă deosebită întregului ansamblu arhitecto-
nic. Pe atunci, această construcţie era unică în felul ei.
În seara inaugurării, la Sala Expres, s-a defăşurat
un bogat program artistic cu dansuri populare, muzi-
că corală, recitări ş.a.
Evenimentul a fost înregistrat de fotograful ger-
man Willy Pragher.
Preotul Paul Mihail, participant nemijlocit la
TURNULUI DEZROBIRII BASARABIEI
acest eveniment, ne-a lăsat următoarea descriere:
„La ora 2:00 p.m. am fost prezent pe locul unde
s-a ridicat Turnul Dezrobirii, un bloc imens de piatră
aşezat într-o frumoasă privelişte naturală. Evocator
şi măreţ! Am stat nu departe de oficialităţi. Am pu-
tut privi şi admira Regele, am văzut toată desfăşu-
rarea programului şi am rămas profund impresionat
de patriotica şi de omagiere cuvântare a prof. Mihai
Antonescu, primul ministru al Ţării. Ce vervă, ce
expresie şi ce ţinută oratorică! Momentul culminant,
când apare Regele pe crenelurile turnului, mulţimea
ovaţionează, corul Basarabiei din 450 persoane sub
conducerea prof. de la Şcoala de cântăreţ Mihai Ste-
garu, intonează Imnul Regal, iar razele soarelui ce
apune ca un nimb luminează figura Regelui. Printre
stâlpii şi coloanele de piatră, umbrele soarelui apus
sărutau inscripţiile unităţilor şi regimentelor de eroi
care dezrobiseră Basarabia.
În general, noi, partcipanţii la serbarea dezrobi-
rii Basarabiei, tineri, elevi şi chiar simpli trecători,
am simţit o mare desfătare de rezonanţă patriotică şi
afirmativă demonstraţiei românească, rămânând cu
amintiri de neuitat.
Eram tineri, cu mare credinţă în drepturile po-
porului român pe aceste vechi ţinuturi strămoşeşti,
drepturi care se cereau atunci şi se cer şi astăzi a fi în-
deplinite aşa cum sunt argumentate prin toate docu-
mentele, prin vieţuirea continuă de peste 2000 de ani
a neamului românesc pe aceste meleaguri. Cetăţile
de pe Nistru, care ne-au apărat de-a lungul istoriei,
sunt toate construite pe malul drept, şi nu dincolo.
Aşa cum la Carei este un monument impozant
în memoria celor care au luptat în vestul ţării pen-
tru apărarea pământului strămoşesc, aşa cum este, în
centrul României, Mausoleul de la Măreşeşti, la fel a
fost ridicat, în răsăritul ţării, un mare complex monu-
mental în memoria celor care s-au jertfit pentru noi,
cei de azi, pentru neamul, credinţa şi limba străbună.
Imediat după 23 august 1944 acest măreţ monument
a fost distrus. În doi ani de existenţă el nu a putut fi
cunoscut de opinia publică românească. Generaţiile
postbelice nu au auzit despre Turnul Dezrobirii şi nu
au văzut acest monument. Recent s-a aflat că schiţele
după care a fost construit monumentul de la Ghidi-
ghici s-au păstrat la Marcu Anghel, arhitect din Bu-
cureşti (acum decedat), întârziind să fie recuperate
şi, eventual, predate unor foruri militare sau instituţii
de cultură ce le pot studia, filma sau tipări.
Ar trebui să fim într-o mare unitate pentru a păs-
tra cele ce ne-au lăsat strămoşii noştri. Să nu uităm
niciodată sutele de mii de români căzuţi pe câmpul
de luptă pentru eliberarea Basarabiei. Să le îngrijim
mormintele, care pentru unii nici nu sunt cunoscute.
Pentru păstrarea memoriei celor căzut pentru integri-
tatea Patriei şi a Neamului nostru, trebuie să cunoaş-
tem mai bine istoria propriului popor.”
Monumentul a fost distrus de armata sovietică,
imediat după ocuparea Basarabiei în 1944.
***
Pe 29 septembrie 2016, în scuarul Catedralei Mi-
tropolitane a fost inaugurat monumentul reconstruit
în cinstea Celor Trei Martiri – patrioţi basarabeni:
Alexei Mateevici, Simion Murafa şi Andrei Hodo-
rogea, militanţi ai mişcării naţionale de la începutul
secolului XX. În cadrul evenimentului festiv, acade-
micianul Mihai Cimpoi, prezent la deschiderea so-
lemnă, a sugerat autorităţilor să nu se oprească aici,
următorul monument care ar urma să fie restaurat e
Turnul Dezrobirii Basarabiei.
Sper că va veni acea binecuvântată zi când Tur-
nul Dezrobirii va fi instalat din nou pe dealul Ghidi-
ghiciului, iar faptele, meritele şi curajul înaintaşilor
noştri va fi adus la cunoştinţă publicului larg pentru
revitalizarea patriotismului naţional şi aprecierea
trecutului istoric.
Preot Maxim MELINTI

Othello de la Ocnita Catrene parfumate LUCIDITATEA PERSUASIVĂ

Donjuanii, casanovii din toate timpuri-
le, ahtiaţi de dulcele mamzelelor, cunoşteau
prea bine cât de adorate în public sunt feme-
ile frumoase. Totuşi, fericirea unei domniţe
depinde de mirajul cum dulcineea îşi deru-
lează frumuseţea.
Un individ pe nume Nicodim Cimpoieş,
şofer la o întreprindere de transport din Oc-
niţa, încântat de frumuseţea nevestei sale,
declara la tot pasul cât de tare îşi iubeşte
consoarta. Bucuros că ursita i-a dăruit-o pe
Margareta, cosânzeană din poveşti, iubărețul
o păzea ca pe ochii din cap. Masculul zăpăcit
îşi ferea nevasta până şi de privirile piezişe
ale camarazilor săi – o ţinea ascunsă ca pe o
comoară, dacă aceştia se încumetau să-l vizi-
teze acasă cu vreo treabă. Dar în ziua aceea
nefericită s-a întâmplat că Margareta, vân-
zătoare la magazinul central din oraş, zâmbi
unui bărbat, în vreme ce-i înmâna cumpă-
rătura. Despre nesăbuinţa consoartei Nico-
dim-soţul află imediat („binevoitori” avem
cât hăul!) şi grozăvia lui stacojie, ingectată
în ochii tulburi, trecu imediat la investigaţii.
Din punctul de vedere al jurisprudenţei
zâmbetul nu e o nelegiuire susceptibilă de
osândă. Însă bărbatul gelos îşi pedepsi nevas-
ta după legile sale direct la locul ei de mun-
că, mângâind-o cu pumnii pe unde nimerea.
Până s-a ogoit soţul drăgăstos, femeia, plină
de sânge, fusese internată la spitalul raional
de medicii sosiţi cu ambulanţa. Margareta
rămăsese în grija doctorilor vreo două săp-
tămâni, după care perioada de convalescenţă
o petrecu la casa părinţilor până s-a vinde-
cat definitiv. Nicodim nu se împăca cu atare
situaţie şi îşi vizita iubita mai în toată ziua
– cădea în genunchi la căpătâiul ei, îi săruta
faţa în vânătăi, mâinile zdrobite, cerându-şi
iertare şi vărsând lacrimi de căinţă:
– Iartă-mă, iubito! murmura nemernicul
ca un mieluşel cu capul pe pieptul femeii.
M-a ameţit la dracu’ năduful geloziei.
Când Margareta reveni, în fine, la fami-
lie se părea că fericirea se oploşise din nou
în cuibul dragostei. Dar numai până a doua
zi, pentru că Nicodim intră din nou în apele
furiei – în vinele lui palpită mereu o uriaşă
energie de iubire nefolosită. De boala gelozi-
ei nu-l puteau debarasa nici morala păriunţi-
lor, nici sfaturile prietenilor, nici avertizările
poliţistului de sector.
În seara aceea de pomină, când Nicodim
CENACLUL LITERAR-ARTICTIC APOLLON DE LA URZICENI ŞI CENACLUL LITERAR-ARTICTIC IDEAL DE LA CHIŞINĂU
(FOILETON)
stopă maşina de serviciu în poarta casei, fo-
cul răzbunării aprinsese şi mai avan laurii lui
Othello în vedeniile şoferului. Nevasta nu era
acasă şi el porni s-o caute prin mahala. Mar-
gareta se afla la verişoara ei, Nătăliţa, care
o rugase mai devreme să-i divulge un secret
– cum prepară gospodina dulceţa din cubu-
leţe de gutuie în amestec cu cele de dovleac.
Nicodim intră în casa rudelor ca un vârcolac:
– Fa, cum ne-am înţeles noi? tremura iu-
bitul ieşit din ţâţâni. Mi-ai promis că n-ai să
faci un pas din ogradă în lipsa mea, aşa-i?
Dar tu ai uitat, ţi-ai călcat cuvântul! Nu-ţi
mai este ţie a vară-ta, ai venit la lunganul ei,
juchitul ista de Vasile, parcă eu nu pricep!
Aşa că, scuză-mă, nu te supăra, dacă am să
te pocnesc în bot! şi bădăranul iubitor de ne-
vastă lovi ca un trăsnet faţa femeii. Marga-
reta se prăbuşi la pământ ca secerată de un
glonte rătăcit. Plină de sânge, ea prinse a ţipa
şi izbucni în hohote de plâns... Dar şi după
întâmplarea asta Nicodim trecea din nou să
se destăinuie soţiei cât de mult o iubeşte, că
de acum încolo are să se poarte frumos cu ea
acasă şi oriunde.
Nicodim seamănă mult cu eroul lui Sha-
kespeare, Othello, care, din gelozie, şi-a su-
grumat nevasta, pe Desdemona. Înseamnă că
în tovărăşia eroului nostru trebuie să-l desco-
perim şi pe vreun Iago, cel care aţâţa focul
între soţi. Camarazii de breaslă cunoşteau
prea bine năravul neînfrânat al lui Nicodim
şi se fereau să discute cu el tema familiei. În
schimb unii mai îndrăzneţi turnau intenţionat
gaz pe foc: scoteau vorbe nesocotite pe sea-
ma Desdemonei de Ocniţa.
Totuşi, până la urmă, Margareta scăpase
de tiranul înamorat. După lungi terorizări
din partea lui Othello şi tergiversări ale pro-
ceselor de judecată, Desdemona divorţase,
debarasându-se, în sfârşit, de cioflingar. Aşa
credea ea! Pentru că operaţiunile teroarei
strategice nu se încheiau aici. Capul fostei fa-
milii trecu de la bătăi la aruncarea de obiecte
apucate la nimereală, ceea ce discredita, într-
un fel, compararea sa cu cea a lui Othello...
Nici după despărţirea legală de soţia iubită,
Nicodim nu se putea calma în ipostaza sa de
celibatar ratat. Urmărindu-şi mereu fosta ne-
vastă, într-o seară Nicodim smulse dintr-un
gard o ştachetă şi încercă să lovească femeia
în moalele capului, dar ea se feri brusc, ale-
Aviz
gându-se cu o fractură de claviculă, pentru că
ştacheta se aciuase pe umăr. De colo un vecin
văzu toată scena şi strigă la nebun:
– Măi aghiuţă, ogoieşte-te, că bag furca-n
tine! N-ai ruşine de lume, nici frică de Dom-
nul!...
Spre nenorocul Margaretei, femeia ni-
meri din nou la spital. Tot în aceeaşi seară
pe Nicodim l-au umflat pe sus mascaţii de la
„Fulger” şu l-au priponit în camera de deten-
ţie preventivă.
Poate că nu ţine de etică implicarea noas-
tră în istoria pur personală a acestei familii,
dacă nu se amestecau fără nicio jenă cei care
erau obligaţi să curme nechibzuinţa odiosu-
lui personaj, adică şefii întreprinderii, cama-
razii de belele. Aceştia au discutat la o adu-
nare purtarea nedemnă a colegului lor şi au
decis că vinovată de toate atacurile asupra sa
se face... Margareta. Da, da! Victima e vino-
vată, pentru că frumoasa nevestică însăila la
tot pasul pretexte de gelozie, pe când Nico-
dim e băiat cuminte, ascultător, e membru al
echipei de fotbal a combinatului, participă cu
grupul de caritate al primăriei la vizitele de
milostenie a familiilor de bătrâni nevoiaşi...
Adunarea aşa şi a hotărât: Nicodim e curat în
faţa legii ca cristalul!
În primul rând, atenţionăm organele de
resort că nu ţine de nicio morală să supună
deliberărilor şi să fixeze în procesul-verbal
vorbele de clacă, zvonurile echivoce despre
o femeie, care nici nu e membră a colecti-
vului în cauză. Cei din administraţia între-
prinderii, în loc să-l convingă pe impostor
să-şi înţeleagă greşelile şi să-i explice simpla
diferenţă dintre marea iubire de familie şi ne-
suferita dobitocie a eroului, au luat apărarea
cretinului. Reprezentanţii împuterniciţi ai so-
cietăţii au scăpat din atenţie crimele săvârşite
de acest Othello, după care au hotărât să-l
salveze pe nelegiuit.
În asemenea situaţie ce ar fi exclamat ma-
rele William Shakespeare: „O, Doamne! O,
Cerule!...”.
La judecată apărarea n-a reuşit să-i facă
dreptate inculpatului, care a fost pedepsit
după toate canoanele bunei-cuviinţe – la
cinci ani de privaţiune de libertate.
Nicodim are acum timp liber berechet să
mediteze în tihnă asupra vieţii...
Andrei MOROŞANU
Scrierile literare ale acestui autor pro-
digios cu simţ de măsură, Ion Cuzuioc, au
apărut în antologii şi-n culegeri colective
(209 lucrări) din România, Austria, Cana-
da, Coreea de Sud, Rusia, Franţa, SUA,
Muntenegru şi Macedonia, de asemenea,
în paginile multor dicţionare. A scris şi a
publicat romane, nuvele, poveşti şi poves-
tiri pentru copii, schiţe umoristice, piese de
teatru, publicistică, cronici literare, eseuri
şi sfaturi medicale, prefeţe. Despre opera
dumnealui au scris destoinice cronici, re-
cenzii, eseuri un număr foarte mare de lite-
raţi şi personalităţi culturale din Republica
Moldova şi România. Am reţinut câteva
nume şi primul pe care-l amintesc este al
acad. Nicolae Dabija, preşedinte al Asoci-
aţiei Oamenilor de Ştiinţă, Cultură şi Artă
din Republica Moldova, apoi pe cel al lui
Arcadie Suceveanu, preşedintele Uniunii
Scriitorilor din Republica Moldova. Aces-
ta din urmă afirmă că Ion Cuzuioc ,,este
cunoscut prozator eminamente liric, care
merge pe filonul poetic…, are forţă epică,
întru a depăşi cadrul liric de a explora ma-
teria epică, de a rupe fragmente epice şi de
a le transforma în proză de proporţii, lucru
pe care l-a făcut cu brio în romanul ,,Voiaj
în hău’’. Acad. Ion Hadârcă spune despre
Cuzuioc că ,,are ochi lucid, spirit demn, şi
mâna sigură…”.
După paginile celor care au notat cali-
tăţile literare, de prozator, eseist, cronicar,
critic, în final descopăr că Ion Cuzuioc
scrie haiku şi tanka, tipuri de poezie zen, iar
eseistul bucureştean Corneliu Traian Ata-
nasiu, coordonator al blogg-ului Romanian
Kukai, îi comentează mai multe haikuuri,
două din ele pe care îmi permit să le citez,
pentru frumuseţea imaginilor şi valoarea
lor estetică: ,,în prag de iarnă/paingul ce-
dează bunei/locul la stative.’’ Este un text
sensibil, elegiac, aducând imaginea bunei –
bunicii. Ea nu mai este şi pânza neuitării o
ţese păianjenul. Al doilea haiku: ,,ninsoare
în toi – / făina la moară/ pe faţa tatei’’ este
aproape un senryū – ne imaginăm masca de
pe chipul tatei dată de făină cu o grimasă
comică, o mască. Textul este însă un haiku
foarte reuşit, bazat pe omonimia care cre-
ează aici o metaforă, şi de ce nu un joc de
cuvinte: ninsoarea făinei de pe chipul tatei
trimite la ninsoarea reală, numai că aici
nu este kigo de iarnă, pentru că avem un
limbaj aluziv. Ambele texte foarte reuşite,
respectă canoanele speciei lirice haiku. Lui
Corneliu Traian Atanasiu i se alătură poeţii
de haiku Florin Grigoriu, Andreea Maftei,
Florin.C.Ciobîcă, Lavana Kray, Maria
Oprea, Dan Norea, Ana Urma, Nicolae To-
mescu şi Mihaela Cojocaru.
În cele ce urmează, voi încerca să no-
tez câteva idei legate de conţinutul unor
poeme tanka din cartea ,,Nopţi cu lumi-
nă”, titlu inspirat dintr-un text publicat
aici. Dar înainte de a vorbi despre tanka
scrise de Ion Cuzuioc, reamintesc drumul
acestui poem de la Soare Răsare către
literatura universală, inclusiv în cea de
limbă română. Tanka ,,este expresia natu-
rală a sufletului japonez’’ … şi ,,constitu-
ie specia de bază a liricii clasice nipone
pe parcursul unei evoluţii de aproape un
mileniu’’este un poem scurt de doar cinci
versuri şi 31 de silabe (5-7-5-7-7), specific
liricii japoneze. A apărut la curtea imperi-
ală prin secolul IX, şi împăratul, văzând
că se scrie mult consideră că nu trebuie să
se piardă texte valoroase, a trimis prin ţară
reprezentanţi ai curţii să culeagă poeziile
tanka, iniţiind Biroul poeziei, un fel de
Minister al poeziei. Aşa au apărut cule-
geri ca Manyoshu şi Kokinshu. Trăsături
,,estetice ale acestui poem sunt: miyabi
(eleganţă), după poetul Ki no Tsurayaki
şi yugen (vraja tăinuită şi misterioasă).
Tanka este un poem când izvorăşte din
profunzimea kokoro-ului (spiritului)… şi
este guvernată de o artă poetică ce pune
accentul pe aspectul semantic al limbii’’.
Cel mai cunoscut ca valoros poet şi teo-
retician japonez de tanka este considerat
Fujiwara no Teika (1162-1241). Iată două
texte care-i aparţin:
,,În jurul culmei muntelui
o mână de nori plutind,
şiruri de gâşte sălbatice în zbor,
pe când luna se ascunde după
un pin pe mal’’.
,,Către seară
dincolo de un cârd de nori
lâncezeşte gândul meu,
fiindu-i dor de cea dragă
îndepărtată cum e cerul’’
Primul poem tanka este un pastel cu un
peisaj specific Japoniei, iar cel de-a doilea
un frumos poem de dragoste, eului liric ,,fi-
indu-i dor după cea dragă’’. Japonezii înşişi
consideră tanka adevărata poezie, faţă de
celelalte specii lirice, iar poetul ialomiţean
Şerban Codrin, care a scris sute de astfel
de poeme, crede că tanka este ,,cântecul de
orgă al liricii nipone”.
Citind şi recitind poemele tanka de poe-
tul Ion Cuzuioc, mi-a fost destul de greu să
selectez câteva pe care să le supun atenţiei
cititorului, şi primul text este chiar cel cu
care se deschide cartea ,,Nopţi cu lumină”:
,,Pe prispa casei
dansez hora unirii
de unul singur –
peste satul părăsit
doar vârtejul de frunze’’
Câtă nostalgie, tristeţe îi trezeşte în su-
flet imaginea casei părinteşti unde revine
după mult timp. De altfel, în multe situaţii
literare sau evenimente culturale, scriitorul
mărturiseşte ce topos minunat i-a oferit sa-
tul natal Ţareuca. Simboluri ale spaţiului
românesc: ,,prispa casei’’, ,,hora unirii’’
sunt cuvinte ce asigură identitatea de neam.
Subtil autorul strecoară visul unirii români-
lor. Poemele au ca tematică natura sub toate
aspectele: o buburuză, pomii înfloriţi, teiul
înflorit, salcia pletoasă, aripi de cocor’’;
dragostea faţa de familie: mama, tata, bu-
nul, buna, şi faţă de iubita: dragobetele; tra-
diţii, obiceiuri, sărbători religioase: Paşti,
Crăciun, Sfânta Scriptură, ruga.
Toate aceste tanka vorbesc despre
identitatea neamului românesc: colindul
de ceată din curtea gospodarului, mireas-
ma aburului pâinii, fluierul şi doinele,
hogeagul casei, casa bunicilor şi ultima
rugă – o candelă pâlpâind. Un amestec
de imagini redau, fie durerea eului liric,
atunci când vede că dispar copacii, iar în
cutia poştală ţârâie greieri, fie bucuria re-
memorării unor momente şi fiinţe dragi,
cum sunt: seara colindelor, hogeagul ca-
sei plin de căldură, casa bunicilor plină
de cântecele nepoţilor, iar candela aprinsă
din timpul rugăciunii amintind de credin-
ţa străbună întru Hristos, care a susţinut
românismul, încât străbunii au putut să
înfrunte cu demnitate încercările istoriei.
Pentru ca să aducă aici şi imaginea războ-
iului, autorul aminteşte de scrisorile soţu-
lui de pe câmpul de luptă, situaţia drama-
tică a popoarelor care doresc pace.
Laura VĂCEANU,
scriitoare,
Constanţa, România

LECŢIA DE POEZIE – marcă înregistrată „Excelenţă la Apollon” – vineri, 4 noiembrie 2022, ora 15:00 la Biblioteca Pentru abonare în Republica Moldova adresaţi-vă: la Poşta Moldo- BANCUL ZILEI
Municipală ,,B.P. Hasdeu” – Chişinău. Moderatori: scriitorii George CĂLIN şi Vasile CĂPĂŢÂNĂ vei şi MoldPresa. Abonamentele se pot perfecta şi online posta.md.
În program: Recital de poezie, cântece şi lansările cărților „Două mii două zeci’’ şi „Trilogia sentimentelor’’, Editura Abonamentele în România se vor face prin Asociaţia Casa Gratis LA EXAMEN
Vatra Veche, autor Dan Lăzărescu; revista „Creneluri sighişorene’’, prezentată de Florin Voican; Recital de poezie sus- – Cum a fost la examen?
Pro Deo, sponsorul săptămânalului nostru.
– Ca la biserică!
ţinut de scriitorii Aurelius Belei, Costel Avramescu, Gabriella Costescu, Adrian Bulgaru şi George Călin; Decernări de Contul Asociaţiei (CIF 25537930) Banca Transilvania: – Adică?
diplome şi medalii „Apollon – România’’. RO79 BTRL 0450 1205 N265 36XX –Când punea el întrebări, îmi făceam eu
Vă poftim la seara de suflet românesc la Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu”. Detalii: tel. +40 727 374 129 E-mail: editura.maritain@gmail.com cruce. Când răspundeam, îşi făcea el!

Redactor-şef Doina DABIJA

ADRESA REDACŢIEI: Telefoane:
Redactor-şef: 022.21.02.12, 0(67)131737
„Literatura şi arta”, Secretar general de redacţie: 022.21.02.12.
Secţia literatură, cultură, publicistică:
str. Sfatul Ţării nr. 2, cod poştal: 2009, 022.23.82.16.
e-mail: literaturasiarta1954@gmail.com
or. Chişinău, Republica Moldova http://www.litart.press
Tipografia „Universul” Com. nr. 1345
Publicaţia „Literatura şi arta”
respectă dreptul la opinie.
Responsabilitatea pentru
conţinutul şi corectitudinea
materialelor aparţine în ex-
Nicolae DABIJA
clusivitate autorilor.
Membru de Onoare al colegiului redacţional:
Redactor-şef acad. Mihai CIMPOI
fondator Publicistică şi informaţie: Andrei MOROŞANU,
Elena TAMAZLÂCARU; Literatură: Nina JOSU;
(serie nouă)
Cultură: Iulius POPA; Machetare şi design: Andrei
DORGAN; Ilustrator: Iurie BRAŞOVEANU;
Management cultural: Ion DOBZEU; Contabil:
Denis CERCHINA; Corector: Ana SURDU.