SĂPTĂMÂNAL AL SCRIITORILOR DIN REPUBLICA MOLDOVA

JOI, 13 iunie 2019. FONDAT LA 3 OCTOMBRIE 1954

NR. 23 (3848)

LA EST DE VEST PUBLICAŢIE DE LIMBA ROMÂNĂ Mihai EMINESCU

Dracul –
constructor de biserici
Preţul trădării în secolul nostru a cres-
cut cu mult.
Dacă cu două mii de ani în urmă Iuda se
mulţumise cu 30 de arginţi, Dodon lua pentru
trădare leafă lunară: câte 700 000 de euro.
„Ce să mai trădez?” întreba el ori de
câte ori se întâlnea cu Putin şi pe cei care
intenţionează să bată definitiv în cuie acest
neam răstignit între Prut şi Nistru.
Iată însă că alţii se mulţumesc cu şi mai
puţin: nişte funcţii în guvern.
Când e vorba de proverbul „Fă-te frate
cu dracul până treci puntea,” ai noştri (?)
înţeleg că trebuie să se facă frate cu cel-cu-
corniţe, pentru că numai aşa, cred ei, vor
ajunge în rai.
A face alianţă cu socialiştii e ca şi cum
l-ai angaja pe Diavol să-ţi facă biserică.
De la Moldova europeană la Moldova
socialistă nu era decât un singur pas.
Şi iată-l făcut.
Alegerile din 24 februarie 2019 au fost
pierdute de Dodon, care-i promisese preşe-
dintelui Putin că partidul lui le va câştiga
detaşat.
Dar s-a întâmplat altceva.
Deşi, timp de câţiva ani de zile, ruşii au
pompat milioane de euro către partidul lui,
acesta a acumulat doar 30 la sută din voturi.
Putin s-a supărat pe mincinos şi din fe-
bruarie nu-l mai plăteşte ca pe o slugă cre-
dincioasă, cum l-a încredinţat dânsul că e.
Dar „minunea” visată de preşedintele
vândut s-a întâmplat: cu ajutorul nostru, al
Acest lucru va însemna că Blocul
ACUM, compromis definitiv în faţa electo-
ratului unionist, european, antisocialist, nu
va trece la viitoarele alegeri anticipate pra-
gul electoral sau îl va depăşi cu un număr
nesemnificativ de mandate.
Andrei Năstase a dorit să fie ministru de
Interne doar ca să-l pună la închisoare pe
fostul său amic Vlad Plahotniuc, căruia i-a
fost avocat în procesul de privatizare a ma-
gazinelor „Gemenii”. În acest context Par-
tidul Democrat va dispărea (ca şi în cazul
PLDM după arestul lui Filat).
Imediat se vor avânta în luptă zeci de
partiduţe unioniste şi proeuropene, care,
însă, nu vor trece pragul electoral.
Unicul partid care va lua toate voturile
va fi Partidul Socialiştilor, lui revenindu-i,
prin redistribuire, voturile tuturor partide-
lor perdante. Acesta va modifica imediat
Constituţia.
Frontiera Federaţiei Ruse se va stabili
definitiv pe Prut.
Drumul Republicii Moldova către Uni-
unea Europeană va fi stopat.
Atunci mulţi se vor dumeri că lupta li-
derilor blocului ACUM contra „regimului”
n-a fost altceva decât lupta contra „regimu-
lui de vize”.
Vom fi închişi într-un ţarc pentru tot-
deauna.
Moldova socialistă urmând să abando-
neze o dată pentru totdeauna cursul proeu-
ropean anunţat de alianţa Filat-Plahotniuc-
Poetul
Tu eşti o undă, eu sânt o zare,
Eu sânt un ţărmur, tu eşti o mare,
Poetul
Tu eşti o frunte, eu sânt o stemă,
Eu sânt un geniu, tu o problemă,
Tu eşti o noapte, eu sânt o stea – Privesc în ochii-ţi să te ghicesc –
Iubita mea. Şi te iubesc!
Iubita Iubita
Tu eşti o ziuă, eu sânt un soare, Îţi par o noapte, îţi par o taină
Eu sânt un flutur, tu eşti o floare, Muiată-n pala a umbrei haină,
Eu sânt un templu, tu eşti un zeu – Îţi par un cântec sublim încet –
Iubitul meu. Iubit poet?
Tu eşti un rege, eu sânt regină, O, tot ce-i mistic, iubite barde,
Eu sânt un haos, tu o lumină, În acest suflet ce ţie-ţi arde,
Eu sânt o arpă muiată-n vânt – Nimica nu e, nimic al meu –
Tu eşti un cânt. E tot al tău.
LA FIRUL IERBII
O societate îmbătrânită
Trăim într-o societate îmbătrânită.
Numai că nu mă refer atât la o îmbătrânire fizică, cât interioară.
Dar nici la faptul că am ajuns la vârsta înţelepciunii. Suntem îmbă-
trâniţi de atâta nepăsare, uitare şi aroganţă. Obosiţi. Şi fără să ştim de
ce. Încercăm să „prindem” bogăţia, superioritatea, puterea, de parcă
toate acestea ar reprezenta vreo mireasă cu care am spera să ne petre-
cem tot restul vieţii. Însă averea, faima şi dorinţa de bani nu ne aduc
nicio fărâmă de iubire, în schimb ne pot apropia de pragul nebuniei
în orice clipă. Am auzit de cazul unui deputat care, atunci când i s-a
terminat mandatul în parlament, de tristeţe şi amărăciune, şi-a luat fotoliul de deputat
acasă, probabil pentru a se bucura de această funcţie şi între cei patru pereţi ai locuinţei
sale. Şi atunci cine ar putea nega că puterea şi bogăţia nu întunecă minţi?
Cu cât ai mai mult, cu atât vrei mai mult. E ca şi cum ţi-ai pune singur un lanţ în jurul
gâtului şi ai fi fericit că-l porţi. Doar că uităm că astăzi nu ţine o veşnicie, iar atunci când
Mihai Eminescu. Pictura lui Sabin Balasa din Aula mâine va coborî peste noi, nu vom lua dincolo nimic, decât poate, regretul.
Magna a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași Doina DABIJA

unioniştilor („votaţi-ne ca să nu vă pierdeţi
voturile!”), europeniştilor („Vă ducem în
Europa”), anti-socialiştilor („Nu vom face
niciodată alianţă cu Dodon!”), Putin a câş-
tigat alegerile din Republica Moldova: so-
cialiştii sunt la guvernare!
Astfel, indirect, unioniştii au votat-o
pe Zinaida Greceanâi, care ameninţa că va
împuşca în tineri la 7 aprilie 2009, cu vo-
turile acestora dăruite blocului ACUM – în
fruntea Parlamentului de la Chişinău a fost
instalat omul Moscovei.
Iar Republica Moldova fiind o ţară par-
lamentară – persoana politică numărul unu
e un om manipulat de Kremlin.
Pentru a fi instalată în fruntea Parlamen-
tului Zinaida Greceanâi a avut nevoie de
50+1% din sufragii. Pentru a fi debarcată
însă, conform legislaţiei, vor fi necesare 3/5
din voturi, adică 68 de voturi. Cu alte cuvinte,
ea devine preşedinte de legislativ pe viaţă.
Pe când prim-ministrul şi guvernul pot
fi demişi în orice clipă: dacă pentru instala-
rea lor erau necesare 50+1% din voturi, tot
cu atâtea voturi vor putea fi şi demişi.
Adică atunci când va dori oastea lui
Dodon, care oricând îşi va găsi aliaţi din
oştenii lui Plahotniuc, Şor sau cei 3 inde-
pendenţi.
Moscova şi Dodon s-au folosit de ura
crâncenă pe care i-o poartă Andrei Năstase
lui Vlad Plahotniuc.
Blocul ACUM şi-a făcut program electo-
ral şi de guvernare – caz unic în lume, bănu-
iesc – din ura contra unei persoane. Membrii
lui lasă impresia că scopul lor nu e bunăsta-
rea poporului Republicii Moldova, ci – cum
să-l distrugă pe Plahotniuc. Chiar cu preţul
dispariţiei în neant a acestei aşchii de neam.
Şantajul lui Dodon urmează să vină
mai târziu, care după arestul lui Plahotniuc
de către noul ministru de Interne A. Năsta-
Ghimpu (cea mai mare victorie a Republicii
Moldova de după obţinerea independenţei).
Ţinuta trufaşă a celor doi lideri ai Blo-
cului ACUM pare a spune: a noastră este
victoria în alegeri şi putem face cu ea tot
ce dorim.
Dar aşa să fie?
Oare nu chiar noi am votat pentru ei,
ca să ne scuture de sărăcie, să ne apropie
de România, să ne ducă în Uniunea Euro-
peană, să ne instaleze statul de drept, să ne
scape de Dodoni, Ţopi, Plahotniuci, Şori,
Usatâi, Bătrâncea, Greceanâi, Cebani?
Să fi votat ca ei să ne dăruiască Mosco-
vei, care de-a lungul istoriei ne-a făcut doar
rele şi belele?
Prea scump e preţul pe care trebuie să-l
plătim pentru înlăturarea lui Plahotniuc,
personaj din care Năstase şi Kremlinul au
făcut un monstru.
Politica se face cu compromisuri.
Era logic ca cele două entităţi politice
– PD şi Blocul ACUM –, al căror obiectiv
comun e integrarea europeană, să fi fost îm-
preună, cu condiţii care puteau fi discutate
(clasarea dosarelor celor doi Ţopi, restituirea
acţiunilor acestora de la „Victoria-Bank”,
însuşite de Plahotniuc, înlăturarea lui Pla-
hotniuc din fruntea PD şi pensionarea politi-
că a acestuia, eliberarea lui V. Filat, care i-a
lansat pe mulţi dintre PD-iştii şi ACUM-iştii
de azi în politică, alegeri parlamentare cu
sistemul proporţional de vot etc.).
Dar acest lucru nu s-a făcut, din ură,
prostie şi nedorinţă.
Ei au lăsat totul pentru ultima zi, care
s-a dovedit că trecuse în ajun.
Actualmente cele două părţi războinice
trebuie să se resemneze şi să caute împreu-
nă ieşirea din situaţie.
Primul lucru pe care ar urma să-l facă
este scoaterea în afara legii a Partidului
E M I N E S C U
Eminescu e citit de Simion printr-o pris-
mă pluriperspectivică şi, fireşte, corespun-
zător unor momente determinante ale spiri-
tului, umorale, circumstanţiale.
Este un Eminescu al adolescenţei, impus
prin Luceafărul, un Eminescu de mai târziu
al Scrisorilor şi marilor poeme filosofice, un
Eminescu descoperit la vârsta a treia a Odei
(în metru antic), a Rugăciunii unui dac şi al
micilor poeme cu accente baudelairiene şi
nervaliene cum ar fi Iar faţa ta e străvezie.
Sub influenţa lui Cioran, criticul se întoarce
la Rugăciunea unui dac şi la alte poeme „în
care negaţia lumii atinge dimensiuni metafi-
zice”. Forţa imprecaţiei romantice, a bleste-
mului eminescian în Mureşanu sau Gemenii,
este descoperită prin blestemele argheziene.
Azi îl citeşte pe Eminescu prin grila
poeziei moderne şi postmoderne. Eliot era
de părere că orice poet nou impune o nouă
ierarhie a valorilor. Simion reconfirmă acest
punct de vedere relevând un alt Eminescu
după apariţia lui Arghezi, Blaga, Barbu –
un poet al postumelor, cu spirit bolnav de
incompletitudine (boală tipic romantică), al
marilor proiecte sociogonice şi metafizice.
Analiza începe prin recunoaşterea fap-
tului indiscutabil, verificat în timp, că po-
ezia românească a pornit, într-un chip sau
altul, de la Eminescu chiar şi în cazurile în
care s-a îndepărtat (e vorba de simbolişti,
de Blaga sau de inclasabilul Arghezi) şi că
„a devenit un model şi, cu timpul, un mit al
spiritualităţii noastre”. Sunt readuse apreci-
erile din epocă ale lui Maiorescu („un om
al timpului modern”, „punct de plecare pen-
tru toată dezvoltarea viitoare a veşmântului
cugetării româneşti”) şi cele de mai târziu
ale lui Noica, cel care a dus o campanie
întreagă pentru facsimilarea Caietelor lui
Eminescu („conştiinţa noastră mai bună”,
„omul deplin al culturii româneşti”, „magia
informului, larvarului şi a originarului”, toa-
te acestea persiflate de unii azi).
Declicul hermeneutic al lui Simion nu e
revoluţionar, ci am zice evoluţionar, în sens
că ţine cont de felul în care au evoluat gus-
turile, sensibilităţile, opţiunile paradigmatice.
Ceea ce ni se propune este un Eminescu al
timpului nostru postmodern şi al exegetului
însuşi („un Eminescu al meu”), ale cărui pre-
ferinţe s-au modificat, trecând peste poemele
pregătitoare din adolescenţă începând cu Ve-
nere şi Madonă, Mortua est, la care se adaugă
Epigonii, „poem polemic şi didactic, cu o re-
torică într-o oarecare măsură obosită”. O pri-
mă observaţie priveşte poetica negativităţii,
foarte puternică la Eminescu şi embrionară în
poemele amintite, ea dominând mai târziu vi-
ziunea asupra lumii. Acest punct de vedre e în
consens cu Rosa del Conte care identifică în
Mortua est primele acorduri metafizice care
dau modernitatea poetului.
Eminescianismul „explodează” aici ca
dintr-un punct genezic, prefigurând numă-
rul mare de mituri şi fantasme, fixate în re-
luările de scenarii şi motive. Obiectivul nu
e „justificarea estetică” a poeziei lui Emi-
nescu printr-un studiu, ci „explicarea într-o
oarecare măsură a raţiunii opţiunii critice”
proprii.
Putem surprinde, în cadrul acestei raţi-
uni a opţiunii sale critice, anumite puncte
de plecare în mitocritica lui Gilbert Durând
care a demonstrat, cu referire la Nietzsche,
Levi-Strauss, Freud şi succesorii săi, Weber,
că mitul este un condensat de „diferenţe”,
de tensiuni antagoniste, este un discurs ba-
zat pe „structuri diacronice”, „structuri di-
seminatorii”, precum apar la Levi-Strauss
şi Derrida. „Mitul, diseminare diacronică de
secvenţe dramatice şi simboluri, explica Du-
rând, sistem ultim, asimptotic de integrare a
antagonis melor, mitul este discursul ultim
şi acest discurs ultim exprimă în cele din
urmă „războiul zeilor”, acesta traducându-
se în „termeni de nostalgie, cădere, păcat,
împotrivire, exil, dar şi în termeni de răs-
cumpărare” (Gilbert Durând, Figuri mitice
şi chipuri ale operei – de la mitocritica la
mitanaliză, Bucureşti, 1998, p. 27-28). Mi-
tul „împarte rolurile în istorie”, „mitul este
modulul istoriei şi nu invers”, mai explică
Durând, etc.
Mitul conţine, într-o „povestire” (= fa-
bulă, parabolă) marile întrebări pe care şi
le pune omul în chip kantian, antinomic. în
faţa ordinii lumii, a suferinţei şi altor factori
existenţiali.
Opt mituri sunt identificabile la Emi-
nescu, susţine criticul.
Mitul naşterii şi morţii universului, pe
care îl găsim în Memento mori, Gemenii,
Rugăciunea unui dac, Scrisoarea I etc.
Mitul istoriei, perspectiva istorică fiind
conjugată cu cea morală, iar viziunea asupra
mersului lumii cu cea asupra contrastului
trecut/prezent.
Mitul dascălului ( = al înţeleptului, ma-
gului), cititor în semnele tainice ale univer-
sului.
Mitul erotic, cu nuanţă idilizantă din mi-
cile poeme bucolice şi cu nuanţă filosofică
din marele poem Luceafărul.
Mitul oniric, pe care se bizuie imaginaţia
în crearea lumilor posibile, a spaţiilor cos-
mice şi tărâmurilor dominate de alte legi.
Mitul întoarcerii la elemente, al „recos-
mizării omului”, al regresiunii spre un spaţiu
securizant.
Mitul creatorului asociat filosofiei de
existenţă care apare în chip diferit în Odă
(în metru antic) şi Luceafărul.
Mitul poeziei ca „strai de purpură şi aur”,
ca „haine de imagini pe cadavrul trist şi gol”
şi ca expresie a orfismului, a muzicalităţii
interioare profunde, care devine semnul de
identitate al eminescianismului.
BASARABIA, azi administrată sub
numele de „R. Moldova”
Soluția Morală și Legală:
Reunirea cu România
1. Evenimentele din municipiul
Chișinău al României arată din nou, în
acest iunie 2019, că singura soluție mo-
rală și legală pentru teritoriile româneşti
răsăritene este Reunirea lor cu Patria-
Mamă, România.
2. Poporul român are dreptul la re-
întregire.
Acest drept este indiscutabil, inaliena-
bil și imprescriptibil.
Acest drept este întreg, neatins și ne-
alterat după legile internaționale azi în
vigoare.
Acest drept nu poate fi anulat de o cri-
mă (Pactul Ribbentrop-Molotov), nici de
efectele crimei, nici de faptele care conti-
nuă actul criminal și care contravin în mod
evident dreptul internaţional în vigoare.
A revendica acest drept, având pro-
be inatacabile, în mod pașnic și civilizat,
dar cu hotărâre deplină, este normal,
moral și legal.
3. „Independența R. Moldova” este
un pas spre Reunirea cu România.
„Independența” a fost proclamată
pentru a putea ieși de sub ocupantul sovie-
to-rusesc. Însuși Actul de Independență
condamnă Pactul Ribbentrop-Molotov, iar
acest pact a fost declarat nul și neavenit
ab initio de țările responsabile, inclusiv
de URSS și Ucraina.
Recunoaşterea de către București a
„R. Moldova” s-a făcut cu precizarea

se, va declanşa imediat alegeri parlamenta-
re anticipate:
Dacă nu votaţi federalizarea, limba rusă
de stat, abandonarea cursului european al
Republicii Moldova, interzicerea unionis-
mului, doamnă prim-ministru şi domnilor
miniştri ACUM, declanşăm alegeri antici-
pate.
S-ar putea ca şantajul să conţină faptul
de a face public Acordul secret semnat de
Greceanâi, Năstase şi Sandu în faţa amba-
sadorului Federaţiei Ruse, la care face alu-
zie politicianul de la Sadova.
,,Citeşte! Citind mereu, creierul tău va deveni un
laborator de idei şi imagini, din care vei întocmi înţelesul
şi filosoful vieţii”.
Socialiştilor, alimentat din surse financia-
re străine, un al doilea – judecarea lui Igor
Dodon pentru acte de „înaltă trădare” şi cel
de-al treilea – declararea ambasadorului
Federaţiei Ruse, Oleg Vasenţov, persona
non-grata şi expulzarea acestuia de pe teri-
toriul Republicii Moldova pentru imixtiuni
în treburile interne ale unui stat suveran.
Prin tratative şi compromisuri să ne re-
găsim drumul către România şi Europa!
E unica noastră şansă!
Nicolae DABIJA
Mihai EMINESCU
FERICIREA
Bătrânii povestesc
că odată Fericirea a in-
trat în codru şi s-a rătă-
cit. Pădurea era deasă.
Văgăunile − adânci. Că-
rările − cotropite de bu-
ruiene şi arbuşti. Agăţat de crengi, amurgul
risipea în jur nelinişte. Vrând să iasă la un
luminiş, ea a luat-o prin coclauri şi, brusc,
a căzut într-o fântână părăsită. Făcută din
burlane de beton, fântâna avea pereţii ume-
zi şi alunecoşi. Nu-i rămânea decât să stri-
ge după ajutor. Dar cine s-o audă? A stat
acolo o zi. A stat două. În sfârşit, în a treia
zi, întâmplarea a făcut ca cineva să treacă
pe alături. Era un om zgârcit şi lacom.
− Ajută-mă, te rog! l-a rugat Fericirea.
− Ce voi avea din asta?
− Cere-mi orice.
− Aş vrea să-mi dai un sac cu bani.
Fericirea i-a îndeplinit pe loc dorinţa.
Omul lacom însă, văzând atâta bănărit, a
înşfăcat sacul, l-a aburcat în spate şi dus
a fost!
− Hei! Ai uitat să mă salvezi!
Dar cine să-i răspundă?
Noaptea a găsit-o tot acolo. Frigul o tero-
riza. Umezeala îi storcea puterile şi Fericirea
se gândea cu groază: „Oare ce va face ome-
nirea fără mine?”
În dimineaţa următoare, s-a arătat un om
invidios.
− Ajută-mă! l-a rugat ea.
Bărbatul a recunoscut-o. Ochii i s-au
aprins.
− Efortul costă. Ce ai de gând să-mi dai?
− Spune-mi, ce vrei?
− Poate… un automobil de lux!
Zis şi făcut numai că, de cum a văzut ma-
şina, omul invidios a urcat la volan şi a de-
marat în trombă. Aripile Fericirii s-au lăsat
neputincioase în nămolul din fântână. Acum,
nu mai credea că va ieşi vreodată la lumină,
dar tocmai atunci s-au auzit paşii unui bărbat
Între morală şi filozofie
grăbit. Era un tânăr agricultor – harnic şi bun
la suflet. De cum a auzit plânsetul ei, i-a în-
tins o prăjină şi a scos-o din fântână.
− Îţi mulţumesc, om bun!
− Pentru puţin, i-a răspuns el şi a vrut să
plece.
− Aşteaptă!
– Sunt grăbit. Am mult de lucru.
− Înţeleg, dar nu doreşti să-mi ceri ni-
mic?
− Am de toate. Îmi ajunge.
− Cum să ai de toate, fără ajutorul meu?
− Adică fără ajutorul cui?
− Sunt Fericirea.
− O fi cum zici. Pe mine, însă, mă face
fericit doar munca, a rostit el şi şi-a văzut de
drum.
Curioasă, Fericirea a pornit în urma lui
şi, după cum mărturisesc legendele, se pare
că din ziua aceea se află mai tot timpul îm-
preună.
Aurelian SILVESTRU
expresă că-i vorba de „un al doilea stat
românesc, creat pe un teritoriu al Româ-
niei, anexat prin forță de Rusia”
Și s-a precizat că „independența R.
Moldova” „constituie un prim pas spre
eliminarea până la capăt, pe cale pașnică,
a consecințelor Pactului Ribbentrop-Mo-
lotov îndreptat împotriva drepturilor și
intereselor poporului român” .
4. Este urgentă o soluție pașnică, în
spirit creștin-european.
Uniunea Europeană și NATO trebuie
să treacă urgent Prutul, în spirit moral și
legal,
să elibereze teritoriile românești din
răsărit de sub ocupația neo-comunistă
rusească, să le readucă în Europa creștină
și democrată, între fruntariile statului ro-
mân.
Conducerea Partidului
Corectei Guvernări
București, 10 iunie 2019
 2 Literatura şi arta Nr. 23 (3848), 13 iunie 2019

PE
Mahalaua Noastră pe vremea foametei din 1946-1947
Vreau să scriu des-
pre ei, despre acei cu
care am murit atunci.
Scriu caietul acesta al
durerii ca o pomenire.
Că ei nu pot fi lăsaţi să moară şi în amintirea noastră.
Atunci muream împreună de foame, poate mai ade-
vărat ar fi să spun că am murit, am fost ucişi. Toamna
lui 1946, iarna lui ʼ46-ʼ47, primăvara şi vara lui ʼ47.
Ce lungă zbatere! Ei nu pot fi lăsaţi uitării de noi, cei
ce am murit cu ei şi ne-am trezit întâmplător rămaşi
printre vii, spre a spune lumii adevărul. Că mulţi au
murit fără lumânare, fără candela aprinsă la icoane,
duşi fără preot, fără sicriu şi mulţi aruncaţi într-un
şanţ de la marginea cimitirului şi îngropaţi cu omătul
tras peste ei. Era o iarnă grea, ger de crăpau pietrele,
pământul îngheţat, satul era plin de morţi şi nu avea
cine săpa o groapă.
Ţin minte începutul războiului: refugiaţi, bubu-
ituri de tun. Apoi întoarcerea administraţiei româ-
neşti. Eu, şcolar în clasa întâi şi până la jumătate
a clasei a doua. Apoi iar venirea ruşilor: avioane,
tunuri, maşini, bubuituri. Apoi mobilizarea. Tata în
război, noi, toţi mici, numai cu mama. Mama atunci,
iarna, a născut-o pe sora Ileana. Eu nu m-am mai dus
la şcoală, că nu avea cine o ajuta pe mama. A doua
vară s-a întors tata. Rămas calic, dar s-a întors.
Acasă ne luaseră pâinea şi o parte din vite pentru
„cotele obligatorii”. În sat, ca şi peste tot, bântuia
tifosul. La război muriseră bărbaţii, acasă mureau
delaolaltă. Lumea părea înnebunită, zăpăcită. În
ʼ46-ʼ47 – marea foamete. La 30 martie 1947 a murit
tata. A trecut prin război, tifos şi a scăpat, dar ni l-au
ucis cu foamea numai la cei 37 de ani. Parcă îl văd
cum stătea mort pe pat în fundul casei. Uscat ca un
sfânt. Parcă nici nu era mort. Faţa îi era mai senină,
mai curată decât era când era viu. Scăpase de durerea
foamei, că-i mare durerea ceea, te macină, te roade zi
şi noapte, şi treaz, şi noaptea prin somn.
Noi nici nu plângeam. Eram, într-un fel, supă-
raţi pe el că a murit şi a scăpat, dar noi am rămas
să mai îndurăm chinul foamei. Eu i-am deschis un
ochi. Ochiul era viu, dar îi luaseră lumina şi sufla-
rea cei care ne luaseră pâinea. Tata a murit pentru
că ne-o fi dat nouă ultima fărâmătură şi cu ea şi-a
lăsat nădejdea că poate măcar careva dintre noi sca-
pă. Mama a vândut toată zestrea, tot ce avea în casă
pentru a ne scăpa: covoare, ţoale, iorgane, până şi
rochiile sale. Un covor, de cele bătute, cu două feţe,
l-a dat pe trei-patru kilograme de făină de ovăz ama-
ră; o rochie (cea mai scumpă), care îi era mamei mai
dragă, a dat-o pe o felie de pâine. Când ne povestea
odată despre acest caz, un nepot a întrebat-o: Mamă,
da de ce ai dat-o numai pe atâta? Păi, zice ea, dacă
mai mult nu mi-a dat nimeni, dar cu mâna goală nu
mă puteam întoarce acasă. Le cumpărau tot acei care
ne luaseră pâinea din pod.
După foamete se îmbolnăvise mama de moarte.
Noi nu aveam alta cu ce o ajuta, plângeam lângă ea.
Mama nici lacrimi nu mai avea să plângă cu noi. Noi
îi luam mâinile reci gheaţă, ca de om mort, pe care
ea nici nu le mai putea sălta, i le frecam, le sărutam şi
ne lipeam cu faţa de ele să i le încălzim. Cu mâinile
noastre îi încălzeam faţa, o încălzeam şi ne rugam să
scape, să nu ne moară. Mare a fost mila lui Dumne-
zeu, ne-a scăpat-o, ne-a lăsat-o pe mama, că ce ar fi
putut să ne dea mai mult.
De ce ne-a scăpat colhozul, ne-a scăpat de o jale.
Acum munca nu i-o mai scoteau din ogradă omu-
lui, nu-ţi mai luau ultimul grăunte din pod, nu-ţi mai
DRUMUL
Caietul durerii
luau vita din ogradă. O luau din colhoz. Mai rămâ-
nea, nu mai rămânea, dar omul nu mai ştia de jalea
acestei munci.
Când nu plouă îţi arde, se vaicără în dogoarea
secetei sufletul. Şi parcă cauţi din toate răsputerile
să scoţi din tine un strop de vlagă să stingi arsura
ţărnii, focul uscăciunii. De ar şti lumea cât îi de grea
setea ţărnii, poate s-ar îndura lumea şi nu ar călca
fărâmitura pâinii. Lumea a fost mânată cu sila în ci-
reada colhoznică, şi cireada o povăţuiau alţii, străinii
şi foştii văcari.
13.10.1987
Am citit mai demultişor, cu câteva luni în urmă,
că la noi prin anii ʼ46-ʼ47 a fost mare foamete. Acum
câteva zile citesc iară, că a fost numai secetă, ajutor
şi nicio foamete. Am citit, şi acum mă întreb pe mine
ce a fost. A fost numai secetă ori numai foamete ori,
amândouă la un loc şi încă ceva.
Îmi iau ca răspuns cuvintele acelui drastic cântec
„Hoteat li russkie voinî”, aceasta-i întrebarea, dar eu
zic a fost sau nu a fost, şi zice cântecul „sprosi u Ro-
dinî moei, sprosi u naşih materei”.
Şi hai să întrebăm acest pământ, să întrebăm
mamele noastre. Poftim, dumneavoastră, aceşti pri-
eteni, care cred că sunteţi cam de seama mea sau
poate chiar mai în vârstă, deoarece vorbiţi, văd că
afară de date luate de pe la arhive, aveţi şi arhivele
dumneavoastră.
Poftim, intraţi, intraţi în ogradă. Asta-i casa mea,
făcută aici, în ograda tatei. Eu, fiind cel mai mare
dintre fraţi, am rămas mezinul, adică cu mama într-o
ogradă. Dar poftim, treceţi, asta-i Mama noastră. Dar
dumneavoastră nu vă stingheriţi, ea nu vă cunoaşte
limba să vă răspundă la salut, dar v-a înţeles şi vă
mulţumeşte pentru salut. Aceasta-i casa noastră bă-
trânească. Am fi putut de mult s-o învelim cu ardezie
sau chiar cu tablă, dar aşa, cu stuf, vara-i mai răcoare
în ea, iar iarna-i mai cald. Şi dacă ne-am crescut în
ea, parcă şi la suflet ni-i mai cald aici. Mama, price-
pând despre ce-i vorba, ne pofteşte să intrăm în casa
bătrânească şi ne roagă să aşteptăm câteva minute,
că ne aduce câte o gustărică şi ceva pe lângă ea. Şi
atunci, ca să nu-i stricăm inima, poftim să intrăm la
mama. Trăim la un loc, dar fiecare îşi are cuibul lui.
Aici la mama se grămădesc ca acasă, acasă la mama,
fraţii şi sora. Îi vin mamei nepoţii. Dincolo, la noi,
vine ca la fiică soacra, cumnata. Apoi aceia vin şi la
mama, aceşti de la mama vin la noi. Dar totuşi îi bine
când fiecare ştie de casa (cuibul, hodina) lui.
Treceţi şi vă aşezaţi. Aţi întrebat cine-i bărbatul
din portret. Nu-i vreunul dintre fraţi, nici cumnatul,
bărbatul surioarei noastre. Acesta-i tata. Da, el, copia
scoasă de pe o fotografie primită de pe front.
BLESTEMULUI
sau
Da, da, mamă, să-ţi ajutăm să pui pe masă. Da,
sunt de toate, şi de mâncare, şi de toate, mulţumesc.
Vă rog, nu vă stingheriţi, pentru mama toţi oamenii
sunt oameni buni şi ea de orice om e bucuroasă, dar
mai ales când poate împărţi cu el o bucăţică de pâine.
Deci, poftim la masă, să fiţi sănătoşi, bine aţi venit
la noi.
Gustaţi, serviţi şi vom continua şi vorba. Da, iată
aici, în albumul acesta, e şi unica fotografie a lui tata.
Ea a fost primită cam pe la sfârşitul războiului din-
tr-un spital militar. El îi aici cu un conaţional de-al
nostru din Tătărăşti (probabil că era neam de-al lui
badea Gheorghe Basarab, verişorul lui tata, că soţia
lui, ţaţa Catiţa, îi din Tătărăşti). Ţin minte că după
război a venit, pe la tata, era un bărbat zdravăn, după
cum vedeţi destul de tânăr, şi tata, dacă ar fi acuma
să se mai întoarcă, ar fi mai tânăr decât noi, toţi copiii
lui, pe atunci încă mici de tot. Dacă s-ar întoarce...
La sfârşitul lui martie, anul acesta, i s-au împlinit
patruzeci de ani de când a murit. A murit în ʼ47 şi a
murit de foame.
Dumneavoastră ziceţi că cifrele, tăbliţele pe care
le aveţi nu pot crede că a fost şi foamete, mare foa-
mete. E şi firesc, de necrezut. Ca să nu ne contrăm,
că suntem cu toţii destul de maturi, dar şi cu acei
10-11 ani pe care-i aveam la timpul cela, hai să dăm
o roată până la capătul satului, adică să trecem ma-
halaua noastră până la capătul celălalt. Şi să lăsăm
(putem lăsa) doar prima casă din capătul ista de ma-
hala şi ultimele două, că ele nu erau în ʼ47. Şi fiindcă
suntem la noi, s-o începem de aici. Tata se întor-
sese din război, invalid de gradul doi. Greu ţinea
plugul, sapa, coasa cu mâna ceea fărâmată de pe
front, dar nu avea cine-l ajuta, că noi eram toţi mici.
Mama da cât mai putea şi ea, că sora abia împlinise
vreo jumătate de an când a venit tata. Eu, cel mai
mare, aveam aproape zece, dar şi doi ani neumblaţi
la şcoală, că trebuia să fac totul pe lângă casă, să
adăp şi să hrănesc vitele iarna, apoi primăvara să
umblu cu mama la plug. Biata soră, nici două luni
nu avea când mama a ieşit cu ea în braţe la plug, ce
copil tare. Ceilalţi doi, şi ei cu câte trei şi şapte ani,
rămâneau singuri acasă. Dar am arat, am semănat
şi când a venit tata, pe după coasă, noi grămădisem
oleacă de grăunţe, dar din ele şi din păpuşoii pe care
i-am cules puţin ce a mai rămas după cotele obliga-
torii, „Fondul Armatei Roşii” şi încă nu mai ştiu ce
fonduri. A venit anul ʼ46, primăvara tata mă lua să
duc caii de cap la plug, îi duceam, adică îi târâiam
de căpestre înainte, că se povedeau unul peste altul,
fără de un fir de pâine, numai cu pleavă goală şi apă.
Dar am arat, din primăvară semănăturile se porniseră
binişor, plouase oleacă, dar când să dea orzul în pai,
n-a mai plouat. Pojarul căldurilor a ars totul. Secau
fântânile, vitele nu mai aveau ce paşte, creştea numai
ciurlanul şi stuful în baltă, că şi apa din baltă secase.
Au hărmănit oamenii ce au mai strâns. Mai rodise
puţin secara, orzul pe unele locuri, mai strângeau şi
câte-o cărucioară de păpuşoi. Dar tot ce era strâns
era şi luat, nici nu izbutea omul să-l macine, că şi
apăreau cei cu cotele obligatorii. Nici nu intram bine
în iarnă şi noi nu mai aveam niciun grăunte. Vitele:
caii, vaca, un viţel şi câteva oiţe le hrăneam cu pă-
noagă (stuf strâns de verde), ciurlani şi pleavă. Pri-
mul am tăiat viţelul, apoi un cal, apoi altul. Cineva ar
întreba, dar când mai reuşeaţi să mâncaţi atâta carne.
Dar din ei prea puţin era ce mânca, că erau numai
pielea şi osul. Drept că şi oasele le fărâmam şi le
mâncam. Rămânea din os numai aceea ce era piatră,
ce nu se fărâma şi nu avea nimic mai mult ca piatra,
dar şi el era de la o mâncare până la alta mozolit.
Pielea la început o dădeam cu cenuşă, ca să se usuce,
să nu se strice. Din ea făceam opinci.
Când se tăia o vită, nu se mânca din ea numai
baliga şi sufletul. După ce croiam opincile din pielea
ceea zvântată, toate colţişoarele (mărgioarele) care
rămâneau le coceam şi le rodeam.
Să scrii despre foamete e tare greu, pe ea trebuie
cel puţin s-o ai în suferinţa ta, cu toate chinurile ei de
moarte. Despre foamete e păcat să te apuci să scrii
doar cu nişte cifre din arhive sau din auzite. Cred că
singură ea, moartea, nu s-a îndurat să nu scape pe
careva, care să spună despre această mare jale adu-
să pe capul omului nevinovat, doar pentru a-l putea
îngenunchea ca pe o vită. Ce greu e, dar ce păcat
ar fi dacă a fost să te trezeşti dintre morţii cu care
ai murit, între care era şi tatăl tău ucis cu foamea
doar la treizeci şi şapte de ani, şi să nu aperi adevărul
acelui mare omor. Sute de mii de copii, mame, taţi,
bunici. Ar fi o crimă de ai lăsa să-i mai ucidă şi acolo,
în mormânt, cei ai hoardei păgâne. E greu, dar e o
datorie sfântă.
Într-o zi stăteam de vorbă cu badea Grigore Păs-
tru, săteanul nostru, născut în 1915 dar scris din
1913, fost secretar al sovietului sătesc. Şi iată ce
mi-a spus: Când am intrat la Safta lui Ion al lui Mihai
Codreanu, bărbatu-său murise de tifos, ea rămăsese
cu patru fete. Ea, înnebunită de boala foametei, cu
părul despletit, însurit-alb şi zburlit vâlvoi, cu faţa
numai sânge, îşi mânca mâna. Dăduse de gustul sân-
gelui şi, nemaisimţind durerea, îşi potolea foamea.
Două fete îi sugeau pieptul. În loc de lapte, sugeau
şi ele sânge. Împuternicitul, un maior de la Chişinău,
a scos pistolul şi a vrut să-l împuşte pe preşedinte
(Petruş Ţâcău) drept acolo. Că nu-i spusese, când l-a
întrebat, dacă în sat mai sunt sau nu distrofici. Atunci
nici nu ştiai ce să spui.
Safta a murit, fetele le-au luat la orfelinat, una
murise, alta a murit până la Cahul, două au rămas
vii, au mai fost cu vederea prin sat, dar aici nu s-au
mai întors.
Mai târziu s-a aflat că şi pe maiorul Gurinov l-au
împuşcat la Chişinău, cum că adică fusese spion
american. O fi scăpat omul vreo vorbă despre ceea
ce văzuse prin satele noastre şi că, în loc să laude
eliberarea şi marele ajutor din partea marelui popor,
spusese alta.
Ştiu că sunt neputincios de a spune despre ea,
despre foamete, totul. Poate că nimeni nu-i în stare
să facă aşa ceva. Prea mare şi aproape de nedescris
a fost grozăvia, prea mare a fost potopul cela. Chiar
dacă s-ar scula ei toţi din mormânt, nici ei nu ar mai
putea spune totul. Că acea grozăvie care a fost, foa-
metea, nu încape în cuvânt. Nu sunt cuvinte care ar
putea s-o cuprindă (s-o încapă). Dar am să încerc
MĂRTURII ADEVĂRATE
măcar cu ce mai ţin minte cei care mai sunt vii, scă-
paţi atuncea vii, să spun lumii, celor ce vor veni, ca,
intrând în cimitir, în sfânta biserică, să nu uite şi de
ei. Ei nu pot fi uitaţi. Ei au fost nevinovaţi.
La colţul străzii care vine în curmeziş cu strada
(mahalaua) noastră e casa lui moş Dumitru Ciobanu.
Om gospodar. Când au venit ruşii, pe toţi gospodarii
îi scriseseră „culaci”, adică chiaburi, duşmani ai po-
porului, exploatatori de muncă străină, cum ziceau
ei. Moş Dumitru, puţin afumat, auzind că pe cumna-
tul său, Vasile al lui Vasile Nucă, cei de la sovietul
sătesc l-au scris „culac”, fuga şi el la sovietul sătesc
şi, bucluc, cum pe acela, şi pe alţii, i-au scris „cu-
laci”, dar pe el nu. Că dacă cutare are atâta pământ,
are şi el cam tot aşa, şi oi, şi altele. Că dacă nu vor
să-l scrie şi pe el „colac” întreg, să-l scrie măcar o
jumătate de „colac”. Dar aceia asta şi aşteptau. El
socotea că cuvântul rusesc „culac” înseamnă „co-
lac”, adică om gospodar, om de frunte, om onorat,
adică cum e colacul o pâine aleasă, făcută din cea
mai bună făină.
Povestea badea Petrea Nucă cum în iarna ceea a
foametei s-a dus la frate-său Ilie şi, cum stăteau de
vorbă, cineva i-a chemat la Mitea Ghebosu (Basa-
rab). Zice, ne-am dus, că erau acolo de la sovietul
sătesc. Când am intrat în casă, l-am văzut pe Petruş
Ţâcău, preşedintele sovietului sătesc, erau şi Ghiţă
Lazur, secretar la sovietul sătesc, şi Petrea Stoianov,
locţiitorul preşedintelui. Mai erau acolo şi alţi oa-
meni, chemaţi din mahala. Pe plită era un ceaun cu
carne. Printre bucăţile de carne am văzut degetele
unei mâini de copil. Apoi în altă casă am văzut un
copil mâncat pe jumătate. Dar înaintea lui mai fusese
mâncată Sanda, femeia lui Mitea Ghebosu. Pe noi ne
chemaseră ca martori. Martorii unei vinovăţii... De-
getele mânuţei unui copil, printre bucăţile de carne
de om... Cine era învinuit şi care era vinovatul? A cui
era mâna care dusese la crimă?
Zicea badea Petrea: „Mă uitam la degeţelele ce-
lea de copil şi mă gândeam că mai sunt în sat case
unde, tot aşa, s-a mâncat om pe om. Mă cuprinsese
o frică şi o groază de nu-mi puteam lua vederile de
la ceaunul cela cu carne de om, nici ziua, nici noap-
tea prin somn. Şi nouă ne luaseră totul, tetica fusese
închis şi condamnat pe cincisprezece ani, cinci fără
drept cetăţenesc şi zece ani de puşcărie cu regim as-
pru. Eu mă însurasem şi aveam copil mic. Mă însura-
sem ca să mă dau deoparte şi să scap măcar ceva din
ce mai rămăsese, să-i pot ajuta şi pe ceilalţi. Eram
opt suflete, printre care şi copilul nostru, care avea
vreo jumătate de an. Am fi murit şi noi toţi. Ne-am fi
pierdut de foame. Ne luaseră totul, şi cereale, şi vite.
Aveam oleacă de bani şi m-am dus la naşul meu din
Pelinei şi l-am rugat să-mi vândă măcar oleacă de
grâu, dar a zis că nu poate. El făcuse două gropi la
deal în vie şi a îngropat acolo nişte grăunţe. Îmi ară-
tase şi mie locul unei gropi. Dacă am văzut că nu-i
nicio scăpare, i-am spus lui frate-meu Ilie şi, când s-a
stârnit un viscol mare, ne-am dus cu căruţa cu boi şi
am decoperit o groapă. Am pus grăunţele în căruţă şi
am scăpat şi noi şi el cu leaca ceea de cereale. Îmi era
ruşine de ce am făcut, dar nu aveam nicio ieşire. I-a
rămas şi lui naşu o groapă.
Acum badea Petrea are aproape nouăzeci de ani.
E un om bun, cam toată vremea a păscut oile, dar
ştie să mulţumească şi să păzească bunătatea pe care
i-a făcut-o cineva. N-a uitat nimic nici din greutatea
poveştii noastre.
Nicolae TODOSĂ

Raisa PLĂIEŞU
BUNICUL ŞI BUNICA LINIA VIEŢII

Pe bunicul meu Ion Cucu vâl- podiş, nemţii au făcut popas şi de frumos cu băştinaşii.
toarea războiului l-a purtat până în degrabă venise ordin să fie eva- Dar a venit şi ziua când se încheiase războiul.
periferiile Berlinului. A trecut prin cuaţi localnicii. Ce mai rămânea Vestea s-a răspândit în sat ca fulgerul. A ajuns iute
multe focuri ale vieţii. În zilele de de făcut? Care mai de care cu şi la noi în casă. Cineva dintre rude a venit, abia tră-
duminică sau de sărbători aduna desagii în spate. Toţi erau dispe- gându-şi sufletul, şi a strigat: „S-a întors badea!”. Tot
nepoţeii grămăjoară şi ne depăna raţi. Ce va fi? În aşa împrejurări atunci s-a repezit spre portiţa care ducea la mâca. În
crâmpeie din viaţa sa zbuciumată lumea devenise parcă mai bună mijlocul satului se grămădise o mulţime de oameni.
de pe front şi de după război. ca odinioară. Se ajutau reciproc, Majoritatea erau rudele celui sosit. Se apropiau de un
Era iarnă, povestea el, mi se luau copiii în braţe, în spate. Ni- bărbat, dădeau mâna cu el şi-1 îmbrăţişau. Apoi cei
udaseră pâslarii. Taman dasem de meni nu dorea să moară, nimeni prezenţi s-au adunat ciucure într-un loc aparte şi dis- DUMINICA MARE
o gireadă de paie, m-am descălţat, nu voia să-şi lase casa, satul… cutau ceva.
am aruncat obielele şi le-am în- Dar războiul nu cruţa pe Bunica mea din partea tatălui, Ştefania, îmi po- Împodobiţi casele-n cimbru, nuc şi salcie,
locuit cu paie. La început îmi era nimeni. Cineva strigase: „Să vestea că un strămoş de-al nostru, Ştefan Meşină, Ştergeţi praful de pe icoane, gânduri, cărţi.
cald, dar curând mi-am dat seama mergem spre Corbu, mai repe- născut la 1740, ajunse gospodar în toată legea, apoi, Aprindeţi candela şi-n casa cea părăsită şi pustie,
că paiele se scurg afară pe nişte gă- de, mai repede!”. Bunica Ana se susţinut de alte rude, au hotărât la 1777 să ridice o
Ce uşa n-au deschis-o de mult: părinţi, copii, nepoţi.
uri de la călcâiele pâslarilor. S-au răsti şi ea: „Nu mergeţi grăma- mănăstire. Pe atunci nu erau maşini şi tractoare. Toate
ros de atâta mers pe jos. Grea, dă. Bomba ne poate strivi pe toţi lucrările se făceau manual. Şi, până la urmă, au ridi-
O, casă de la Prut, tăcută la margine de ţară,
foarte grea era viaţa de soldat în odată!” cat-o şi au sfinţit-o, dându-i numele Arhanghelilor
Cu ochiul Sfântului tău din icoană-nlăcrimat.
război. Am scăpat de moarte poa- Numai bunica, rămasă de Mihail şi Gavriil. Pe parcursul anilor lăcaşul sfânt a
fost incendiat şi devastat de multe ori, dar de fiecare Cine să te-nfieze oare azi a doua oară?...
te şi pentru faptul că am ascultat-o una singură în tot satul, se an-
Mi-am venit în fire când am simţit ceva cald. Cine să dată familia Meşină l-a readus la viaţă. Poate-un străin va trece şi va rămâne-n sat…
pe soacră-mea (pe mama Ana), care mă povăţuia: gajă, într-un fel, să aibă grijă de gospodăriile satului.
fie? Erau câinii învăţaţi să descopere morţii şi răniţii După ultima invazie a răufăcătorilor locuitorii au
„Măi Ionică, atunci când ai să duci arma la ochi, ai De mâca îmi amintesc cu mult drag. Mă învăţa
pe câmpul de luptă, iar sanitarii îi cărau cu săniuţele hotărât să mute satul peste deal, ca scape de invada- Cine să dea cu var pereţii măcar oleacă?
să ocheşti, şi înainte de a trage, să întorci capul, să nu lucruri frumoase, m-a învăţat chiar să şuier cu patru
într-o şură. tori. Mănăstirea a rămas în ruine, s-a degradat defini- Şi ridurile crăpate ale prispei să le-ndrepte?
vezi cum neamţul cade, că asta te paşte şi pe tine”. degete. Îmi răsar şu acum în faţă casele din ograda
Noaptea răniţii erau duşi la spital, iar cineva mă tiv şi a dispărut. Mai târziu pământurile au ajuns în Cine plăcinte, pâine la Duminica Mare o să coacă?
Odată, în timpul unei lupte, când nu se vedea străbunicilor – casa de iarnă, casa de oaspeţi, pivniţa
împinse într-o coastă şi am gemut de durere... Atunci proprietatea dascălului Toader Panfil. El povestea că Cine să facă joc în sat, dacă-au plecat băieţi şi fete?...
nici în cer, nici pe pământ, nu pricepeai dacă-i zi sau plină cu zarzavaturi şi putini cu murături, cu brânză.
mi-au găsit şi mie un locuşor în transport şi m-au dus în timpul lucrărilor agricole ieşeau la suprafaţă bucăţi
noapte, în mijlocul nostru a apărut o femeie care se Deasupra pivniţei era o şură mare, unde se păstra fâ-
la spital... de piatră, fel de fel de cioburi... De-ar fi să se pogoare Sfântul Duh pe-o clipă
ruga cu multă evlavie. În timpul rugăciunii parcă se nul cu mirosul lui specific de vară… Mâca Ana pu-
Iarăşi m-a ajutat Domnul. Peste puţin timp bleste- Bunica Ştefania m-a făcut să înţeleg de mică un În sufletele celor ce au plecat de mult din sat…
formase un scut în jurul nostru, căci obuzele cădeau sese fasolea la fiert, apoi s-a apucat să plămădească
mata şură sărise în aer... lucru foarte important pentru o femeie: atunci când
alături. Apoi femeia salvatoare dispăruse pe neprins pâine. Dădu focul în cuptor, dar nemţii care controlau Dă-le, Doamne, ca la îngeri la fi ecare-aripi,
Bunicul totdeauna îşi încheia naraţiunile cu o ieşi în lume, hainele trebuie să fie bine potrivite, cu
de veste. Tot aşa cum apăruse. satul observaseră fumul care se ridica din hogeag. Ea Să se întoarcă la casa părintească de unde au plecat.
convingere fermă: credinţa în Dumnezeu m-a salvat. gust şi să nu bată la ochi prin nimic. Parcă o văd şi azi
După o altă luptă crâncenă, am rămas numai eu îmi povestea cum nemţii lansaseră un obuz, dar bom-
În jurul meu erau o mulţime de atei, dar eu spuneam cu colţ alb şi cu basma curată, cu cercei mari de aur,
teafăr. În jur, doar maşini fumegânde, tancuri distru- ba a ricoşat. Probabil, au ajutat-o rugăciunile pe care Împlineşte, Doamne, acest vis zbuciumat de-o viaţă,
rugăciuni în gând şi-mi făceam semnul crucii pe as- cu cruce masivă la piept, cu fustă cu gherghef… Fru-
se, morţi, răniţi şi nu ştiam încotro s-o apuc. Deodată le rostea mereu… În Duminica Mare să fie grămăjoară toţi la cuibul lor.
cuns. moasă şi plină de demnitate mi-a rămas în memorie
aud vorbă nemţească. Degrabă am zărit un grup de Seara mâca a pus în desagă pâinea, ceaunul cu fa- Lumina candelei să le binecuvânteze cu sfinţenie faţa
Frontul înainta vertiginos, trecând şi prin satul bunica Ştefania!
nemţi care venea spre mine. Am tras asupra lor, ei sole, a mai pus murături, jumări şi s-a pornit la Corbu. Şi toate neamurile să nu se mai despartă în vecii vecilor.
nostru, Rusenii Noi. În pădurea de la Cuftea, lângă Maria MEŞINĂ
s-au culcat iute la pământ şi-au început a trage şi ei... Mâca Ana povestea că nemţii s-au comportat destul
Nr. 23 (3848), 13 iunie 2019 Literatura şi arta 3 Destin
Către oamenii de bună credință
Jos cu Dodon, vânzătorul de Țară!
UN CETĂŢEAN TĂTAR NATURALIZAT ÎN BASARABIA
Decât R.Moldova OCUPATĂ de ruși, mai bine R.Moldova Pămîntul se rotește în jurul soarelui cu toți și realizat un proiect de anvergură de cercetare ediții naționale și internaționale de prestigiu. În
LIBERĂ! cei peste 7,5 miliarde de pământeni. Anii se preclinică a preparatelor cu proprietăți antitu- reviste internaționale cotate ISI a publicat cir-
Dacă ești unionist, implică-te în lupta pentru scoaterea adună, lumea se maturizează și este foarte bine berculosă. Proiectul nominalizat a fost realizat ca 130 de lucrări, dintre care 20 de articole de
R. Moldova din ghearele rușilor și trădătorilor (Kozak-Putin- atunci când, concomitent cu acest fenomen fi- în comun cu specialiștii de la Universitatea de sinteză. Rezultatele inovaționale ale doctorului
Dodon-Roșca). resc, în palmaresul fiecărui cetățean se acumu- Medicină și Farmacie „N.Testemițeanu” și cu habilitat în științe chimice dl Fliur Makaev le-a
Dacă nu te implici în situația politică curentă din R.Moldova, lează noi rezultate. Profesorul Fliur Makaev, dr. cei de la Institutul de Ftiziopneumologie „Chi- expus în cele 23 de brevete de invenție. Aceste
pe Prut vor staționa trupele ruse. hab., șeful Laboratorului de sinteză organică și ril Draganiuc”. Cercetările care au durat patru rezultate au fost expuse la saloanele de inven-
Toate călătoriile noastre peste hotare vor trece prin Moscova. biofarmaceutică al Institutului de Chimie, va ani au cuprins studii complexe vizând stabili- tică din Geneva, Bruxelles, ... Iași, Chișinău,
împlini la 17 iunie curent frumoasa vârstă de 60 rea toxicității noilor preparate antituberculoză, unde au fost apreciate cu medalii de aur, argint

APEL
Serviciului antitero,
Serviciului de Informații și Securitate (SIS),
Ministerului Afacerilor Interne ,
Ministerului Apărării,
Departamentului Vamal al Republicii Moldova.
Serviciilor similare din statele limitrofe:
Bulgaria, România și Ucraina,
Reprezentanței ONU (Căștile albastre) în Republica
Moldova,
Reprezentanților Misiunilor Diplomatice ale SUA,
Canadei, UE, Japoniei
Republica Moldova este din 1991 un stat independent, recunos-
cut de comunitatea internaţională.
Situația de astăzi din Republica Moldova impune o atitudine
fermă și univocă a factorilor de decizie de la noi în chestiunile ce țin
de securitatea statului.
Persoana care ocupă funcția de șef al statului (cetățeanul Igor
Dodon) este antrenată în acțiuni de trădare de țară. Planează suspi-
ciuni rezonabile că, prin intermediul acesteia, Federația Rusă se im-
plică direct în politica internă a țării. Suma de $ 700.000 – 1.000.000
lunar produce suspiciuni de trădare de țară și asupra unor deputați.
În Transnistria, teritoriu controlat de separatiști și nerecunos-
cut de comunitatea internațională, la Colbasna, sunt depozitate
mari cantități de muniții. Sisteme multiple de rachete, lansatoare
de proiectile, bombe, mine, grenade obuze etc. Separatiștii au acces
liber la aceste depozite – pentru o ladă de vodcă poți scoate de acolo
cantități nelimitate de explozibil și armament.
Există informații că o parte din acțiunile teroriste care au fost
de ani.
Și acum o scurtă istorie despre faptul cum
a ajuns dl Fliur Makaev pe meleagurile basa-
rabene. În anul 1982, tânăra Victoria Vlad, fii-
ca regretatului acad. Pavel Vlad, absolventă a
Universității de Stat din Moldova, a fost trimisă
la doctorantură (aspirantură) în or.Ufa la Institu-
tul de Chimie Organică al Academiei de Științe
din fosta URSS. După ani de studii, Victoria
Vlad s-a întors cu rezultate științifice de mare
valoare și cu un mire pe nume Fliur Makaev.
Acești doi tineri frumoși s-au căsătorit și au ho-
tărât să rămână în Chișinău.
Tânărul chimist Fliur Makaev, având absol-
vită Facultatea de Biologie și Chimie a Institu-
tului Pedagogic din Ufa, în 1986 se angajează
în câmpul muncii în Laboratorul de sinteză
organică al Institutului de Chimie. În acest la-
borator chimistul Fliur Makaev a însușit mese-
ria de a modifica moleculele organice dându-le
proprietăți utile, în mod special pentru tratarea
maladiilor umane. Ingineria moleculară chimi-
că pe care o profesează Fliur Macaev i-a permis
să obțină cele mai active substanțe din punct de
vedere antimicrobiologic sintetizate în Institutul
de Chimie. Aceste fapte au fost puse în evidență
de către doctorul în științe medicale, microbi-
ologul Institutului de Chimie Lucian Lupașcu.
Și acest lucru se datorează faptului că savantul
SPITALIZAREA VÂRSTNICILOR DE LA SATE
Fliur Makaev a intuit și a introdus heteroatomul
de azot în structura inelară a lanțului carbonic.
Profesorul Fliur Makcaev este un savant recu-
noscut de comunitatea științifică națională și
internațională în domeniile chimiei organice
fine, chimiei bioorganice, chimiei farmaceutice,
chimiei metaloorganice. Împreună cu colectivul
de cercetători pe care îi conduce ani în șir în
cadrul laboratorului au propus noi catalizatori
de tip fosfitic în baza monoterpenoidelor pentru
sinteza asimetrică a aminelor, au fost studiate
mecanismele reacțiilor cu regio - și stereose-
lectivitate sporită în sinteza unui șir de mono-
, sesqui - și diterpenoidelor naturale biologic
active. Aceste noi substanțe cu proprietăți de
reglare a sistemului cardiovascular, anti-HIV-1,
antifungice, antimicrobiene, antivirale și în mod
special proprietăți antituberculosă.
Moleculele cu activitate antituberculosă au
fost cele mai adorate de profesorul Fliur Maka-
ev. Ambianța cu acest tip de molecule l-a făcut
pe sărbătoritul nostru să le ,,încerce,, să trate-
ze tuberculoza la ... șoricei. Astfel a fost inițiat
tratarea acestei maladii provocate la obiecte-
le biologice de cercetare (șoricei), punerea în
evidență a dozelor substanței active, elaborarea
formelor medicamentoase ale noilor preparate
etc. Cercetările preclinice s-au finalizat cu suc-
ces. Urmează următoarea fază – cea de testări
chimice pe pacienți reali. Această etapă este
foarte dificilă din motiv că în Republica Moldo-
va nu avem nicio întreprindere specializată de
sinteză (obținere) a substanțelor medicamentoa-
se. Trebuie de realizat acest obiectiv peste hota-
re, dar el presupune cheltuieli mari, pe care, din
păcate, Institutul de Chimie nu le are.
Profesorul Fliur Makaev a avut grijă și de
tânăra generație de chimiști. Pe parcursul anilor
i-a învățat pe tinerii cercetători, studenți, mas-
teranzi, doctoranzi să se împrietenească și ei
cu moleculele. Să le sintetizeze, să le studieze
structura, utilizând metode moderne spectrale,
să le stabilească proprietățile fizice, fizico-chi-
mice, chimice și microbiologice să le determi-
ne domeniile de utilizare. Această interacțiune
cu tinerii cercetători s-a soldat cu zeci de teze
de licență, de master și cu 7 teze de doctorat în
științe chimice.
Savantul Fliur Makaev a publicat rezultatele
științifice obținute în comun cu discipolii săi
în circa 450 de lucrări științifice, inclusiv în 14
monografii și capitole în monografii editate în
și bronz.
Pentru rezultatele valoroase obținute, prof.
Fliur Makaev a fost apreciat cu Premiul Acade-
miei de Științe a Republicii Moldova, Diploma
de Merit a AȘM, Diploma ,,Meritul academic” a
AȘM, Diploma Guvernului Republicii Moldova.
Un exemplu demn de urmat a omagiatului
nostru pentru alolingvii din republică este faptul
că Domnia sa a învățat limba română și respectă
tradițiile poporului nostru. Este un bun familist,
gospodar, îi place să-și încerce talentul pentru
realizarea diverselor aplicații tehnice și agricole.
Celebratul nostru Fliur Makaev cu adevărat
s-a naturalizat în Basarabia.
Cu ocazia acestui fericit jubileu, domnule
profesor, doctor habilitat, Fliur Makaev vă do-
rim, exprimîndu-ne în termeni chimici, sănătate
trainică, ca între atomi legați cu legături triple,
armonie în colectiv și familie ca între cationi și
anioni, căldură în inimă și în suflet ca și în pro-
cesele exotermice, realizări fructuoase ca și în
procesele de fotosinteză, prietenie în continu-
are cu moleculele, sinteze fine cu produși noi
pentru medicină și agricultură, precum și bucu-
rii de la cei dragi.
La anul și la mulți ani !!!
Cu deosebit respect,
acad. Tudor Lupașcu,
acad. Gheorghe Duca
Probleme

comise în Ucraina și în alte țări au fost alimentate și cu munițiile de
la Colbasna.
Astfel există pericolul real al escaladarii de conflicte pe teritoriul
Republicii Moldova. Prezența milioanelor de tone de arsenal mili-
tar de la Colbasna constituie un factor de risc major în situația când
autoritățile de la Chișinău sunt în imposibilitate de a controla terito-
riul secesionist. Pericolul escaladării de conflicte există și pe teritoriul
statelor vecine – Ucraina, România, Bulgaria, ultimele două – țări
membre ale alianței nord-atlantice NATO.
În această stare de lucruri, pentru controlul strict al persoanelor
care intră și ies din Transnistria, înspre R. Moldova și Ucraina, pentru
neadmiterea la noi și pe teritoriul statelor vecine a influențelor acestor
structuri teroriste, pentru neadmiterea declanșării de situații conflic-
tuale, considerăm necesară, în regim de urgență, crearea unui sistem
sigur de filtre, la linia de trecere la teritoriul controlat de separatiști,
cu teritoriul secesionist nerecunoscut Transnistria. Componența aces-
tor filtre să fie din: Căștile albastre, serviciile antitero, SIS-ul, poliția
de frontieră, serviciul vamal din statele limitrofe: Bulgaria, România,
Ucraina și Republica Moldova.
La punctele de trecere a frontierei, care au un randament redus
din cauza fluxului mic dintre Transnistria spre Ucraina, și la care
au fost depistate cazuri reale sau suspiciuni de activități ilegale (cu
caracter terorist, contrabandă ș.a.), considerăm necesară intensifi-
carea controlului din partea statului ucrainean a lor de către statul
ucrainean.
Pentru susținerea logistică și cu informație, întru implementrea
prezentului proiect, ne adresăm și către statele UE, membre ale blocu-
lui nord-atlantic, SUA și Canada.
Consiliul Director al Mișcării Sfatul Țării-2
Expresia binecunoscută „Cine nu are bătrâni
să-şi cumpere” are un mesaj destul de sugestiv.
O persoană de vârsta a treia este o persoană ma-
tură, cu o vastă experienţă de viaţă. Mai mult,
această expresie scoate în evidenţă înţelepciu-
nea pe care o au vârstnicii. Bătrânii privesc totul
cu calm, ştiu să cântărească fiecare decizie pe
care urmează să o ia şi, totodată, transmit tineri-
lor din jurul lor sfaturile cele mai bune. Cu toate
acestea, mulţi vârstnici au tendinţa de a se simţi
vulnerabili, neputincioşi, singuri şi inutili, motiv pentru care ei au
nevoie de un sprijin.
Tocmai de aceea, încercăm să precizăm faptul că expresia
„Cine nu are bătrâni să-şi cumpere” reprezintă şi un îndemn pentru
guvernanţii noştri, pentru persoanele tinere, astfel încât să devină
suportul de care vârstnicii au nevoie.
Reieşind din acest context, oamenii în etate, în orice colţ al
ţării, trebuie să beneficieze de servicii medicale accesibile şi cali-
tative. Anume ei, cei care suferă de boli cronice şi bolnavii ţintuiţi
la pat, sunt cei mai afectaţi de insuficienţa lucrătorilor medicali şi
imposibilitatea de spitalizare. Medicul de familie merge la domi-
ciliul bolnavului numai la cererea acestuia. Bătrânii, mai ales cei
ţintuiţi la pat şi cei singuri, care, de cele mai multe ori, nu au nici
telefon, nu au cum să le solicite ajutorul şi, astfel, nu sunt vizitaţi
de medic nici în cazurile grave.
Practic, fiecare pensionar necesită recuperare în condiţii de
sanatoriu sau în spitale, cu tratament de lungă durată. Asigurarea
o dată în 3 ani pe fiecare pensionar cu foi balneare, după cum e
prevăzut, este imposibil. Fondul social nu poate face faţă, deoarece
cheltuielile sunt enorme.
Cu toate acestea, există posibilitatea de a organiza tratament
pacienţilor cu maladii cronice nemijlocit pe lângă Centrele de Să-
nătate atunci când boala se acutizează sau e necesară o recuperare.
Reforma în sistemul de sănătate s-a efectuat nechibzuit. La
recomandările partenerilor de dezvoltare am micşorat numărul
de paturi din contul spitalelor de circumscripţii, unde se tratau
bolnavii din mediul rural, lăsând de izbelişte populaţia de la sate,
care constituie 65%. Nu s-a luat în considerare starea financiară a
acestora, infrastructura satelor şi modul de viaţă sănătos. S-a mic-
şorat numărul de paturi cu 50 la sută din contul spitalelor săteşti de
circumscripţie, lipsindu-l pe ţăran de asistenţă spitalicească nemij-
locit la locul de trai.
Edificiile Centrelor de Sănătate, dar şi ale fostelor spitale de
circumscripţie ar putea fi folosite ca Centre medico-sociale.
În componenţa Centrului, după necesităţi, să fie amplasate pa-
turi medicale pentru tratarea de lungă durată, până la 20-30 de zile,
paturi sociale pentru singuratici, care nu au un loc de trai şi nici
surse de existenţă, care au fost lăsaţi în voia sorţii de către cei care
au emigrat, paturi paleative pentru muribunzi şi cei căzuţi la pat,
care, în prezent, sunt o povară pentru stat şi decedează în dureri,
uneori fără vreun ajutor.
Pe lângă Centru să fie organizate servicii ca: secţie de fizio-
terapie, cabinet de reabilitare, cabinet stomatologic, farmacie sau
punct farmaceutic cu dreptul de a elibera medicamente compen-
sate etc.
Cu alte cuvinte, cu toate serviciile necesare, pentru reabilitare.
Aici pacienţii se vor simţi mai confortabil, fără mari cheltuieli, fi-
ind în comunitatea unde şi-a petrecut viaţa, lângă rude şi prieteni.
Cadrele medicale din Centrele de Sănătate şi asistenţii so-
ciali vor conlucra în favoarea pacienţilor, purtând o responsa-
bilitate comună.
Suplimentar ar fi necesar un post cu asistente medicale şi unul
de infirmiere, care vor acorda ajutor celor internaţi 24 din 24 de
ore, dar şi alt personal după necesităţi.
Compania Naţională de Asigurări în Medicină (CNAM) şi Asi-
gurările sociale vor suporta cheltuielile pentru salariile personalu-
lui, pentru medicamente şi produse alimentare, iar administraţia
publică locală a satelor din componenţa Centrului de Sănătate va
întreţine edificiul, serviciile comunale, mobilierul, inventarul şi
aparatajul medical.
Responsabilitatea managerială o va purta conducerea Centru-
lui de Sănătate.
Transferarea paturilor în Centrul medico-social se fa efectua
din contul micşorării numărului de paturi spitaliceşti din centrele
raionale, oraşe şi municipii care la moment au surplusuri şi nu pot
fi folosite după destinaţie din lipsă de pacienţi.
Pacienţii de la sate n-au posibilitate să se deplaseze pentru tra-
tament din motive financiare.
De menţionat că exodul tinerilor, creşterea numărului de de-
cese, natalitatea în scădere, sărăcia au schimbat cu mult structura
morbilităţii.
Spitalele raionale, orăşeneşti şi republicane duc lipsă de pa-
cienţi pe unele profiluri. E binevenită reprofilarea paturilor după
necesităţi cu reducerea ulterior a numărului lor. Sau transmiterea
în Centrele medico-sociale de la sate.
Reabilitarea după externarea din spitalele de performanţă, unde
pacientul s-a aflat timp de 5-10 zile, să fie prelungită în secţiile de
geriatrie, centrele medico-sociale cu un tratament de lungă durată.
Tratamentul sau reabilitarea în condiţiile de ambulatoriu care
n-are infrastructura necesară şi starea financiară grea a pacientului
duc la agravarea situaţiei şi acutizarea maladiilor.
E timpul ca oamenii în etate să se bucure de această perioadă a
vieţii lor, să nu să se simtă o povară pentru acest stat.
Dumitru NOROC,
membru al Consiliului Uniunii Pensionarilor al RM

Dincolo de realitate Măseaua de diamant

A la guerre comme à la guerre Măciuca cu două capete a politicii de pe malul Bâcului…

Aşa spun francezii: La război ca la
război. De sâmbătă a început războiul
pentru putere. Se pare, Partidul Democrat
va pierde bătălia. Mă enervează apelurile
la calm sosite din toate părţile. Unde aţi
văzut război purtat cu mănuşi albe şi în
vârful degetelor? Orice scenariu e posibil.
Cel care va fi înfrânt, o va păţi rău de tot.
Ce s-a întâmplat în esenţă? Blocul ACUM a pierdut orice spe-
ranţă de a încheia cu socialiştii un acord temporar, valabil până
la debarcarea Partidului Democrat, care a capturat toate institu-
ţiile statului. Liderii democraţi mizau pe o alianţă cu socialiştii.
Figura n-a trecut. Inopinat, socialiştii au acceptat varianta blocului
ACUM. În tabăra democraţilor s-a produs un adevărat şoc. Şi bă-
ieţii au trecut în ofensivă prin intermediul Curţii Constituţionale,
care a dizolvat Parlamentul, a decretat ziua de 6 septembrie ca dată
a alegerilor anticipate.
La mitingul convocat de democraţi, Igor Dodon a fost declarat
trădător de ţară şi iniţiator al federalizării republicii. Îmi displace
când cineva mă ia drept prost şi naiv la nivel de idiot. Am scris
vreo zece articole profund antidodoniste. În ultimul material l-am
calificat drept cel mai scârbos antiromân. Pentru mine Dodon încă
n-a devenit trădător, iar planul de federalizare a R. Moldova lipseş-
te din acordul temporar. Cu câteva luni înainte, şi Maia Sandu cu
Andrei Năstase au fost declaraţi trădători de ţară.
La români demisiile de onoare nu sunt la modă. Acestea nici nu
există. Să ne referim la Teodor Meleşcanu, ministrul de Externe.
Protestatarii din stradă i-au cerut să demisioneze pentru proasta
organizare a scrutinului europarlamentar. Ministrul o face pe sur-
domutul. Îmi amintesc de un caz neplăcut legat de acest individ.
În 1996, Ion Iliescu, Preşedintele României, a întreprins o vizită
la Chişinău. Printre o serie de ceremonii, se mai preconizase una:
înmânarea setului de medalii „Eminescu Integral”, patru la număr.
Nicolae Dabija trebuia să doneze un număr al „Literaturii şi arta”,
care includea un amplu material vizând medaliile enunţate, Nico-
lae Chirilciuc, sponsorul, – medaliilor propriu-zise, iar eu cu flori-
le, la urmă. Printre decoraţi era şi ambasadorul român la Chişinău,
Marian Enache. Când îi dădeam florile, el mi-a suflat la ureche:
„Ar trebui medaliat şi Meleşcanu”. Imediat mă apropii de Chi-
rilciuc şi-i transmit mesajul. „Medalii nu mai sunt.”, a reacţionat
laconic sponsorul. O habă am regretat „zgârcenia” lui Chirilciuc,
apoi m-am ogoit. Astăzi, nici urmă de regret.
Sunt colecţionar nu numai de monede, medalii şi cărţi. Îmi
plac inclusiv noutăţile şocante. Un exemplu. Am înregistrat cea
mai tâmpită apreciere jurnalistică, avându-l ca autor pe Cristian
Tabără, sosit din părţile Clujului la Chişinău ca să slujească cu
ardoare la televiziunile Partidului Democrat. A avut o emisiune
cu redutabilul trântaş şi deputat eşuat Constantin Ţuţu. Tabără l-a
comparat cu... Ştefan cel Mare. Asemenea gogomănie nici în cea
mai bolnavă minte nu apare.
Şi o surpriză de zile mari. Dorin Chirtoacă, proaspătul lider al
Partidului Liberal, şi-a făcut apariţia în piaţă cu sloganul „Dictatura
a căzut!”. Voia să-i aducă la cunoştinţă şi lui Plahotniuc – poliţiştii
i-au barat calea. Unul din protestatarii democraţi i-a aruncat în cap
cu o sticlă de apă. Din fericire, cei cinci curcani aruncaţi peste gard
la preşedinţie au supravieţuit. Nu v-am spus eu adineauri că în Par-
tidul Democrat vegetează cele mai cristaline şi mai culte persoane?
Ce să fac? Îmi plac confruntările. Simt că prosper în interiorul
lor. A ajuns până la urechea mea constatarea relaxantă că poporul
a obosit de atâta frică. E o iluzie. Frica, dacă a intrat în măduva
oaselor, numai moartea reuşeşte s-o anuleze. Altă chestie e cu cu-
rajul. Acesta se evaporă cu anii, cu secolele. Şi coboară până la
nivelul indivizilor nătăfleţi adunaţi în piaţă pentru 500 de lei. La
unii urmele curajului au fost înlocuite de exteriorizări obraznice.
Românul este foarte curajos în obrăznicie mai ales când are în spa-
te un stăpân vânjos. E suficient ca stăpânul să fie răpus, şi românul
evadează cu coada între picioare de pe orice câmp de luptă.
Îl compătimesc pe Vlad Plahotniuc. Cu doi ani în urmă i-am
rezervat rolul de principal făuritor al posibilei Reuniri. Apoi mi-am
legat speranţele de Traian Băsescu. Nici el n-a făcut mare treabă
în procesul Reunirii. Dar Plahotniuc ar fi făcut. Dacă ar fi vrut. Si-
tuaţia dânsului s-a înrăutăţit pregnant. Petro Poroşenko a dispărut
de pe arena politică a Ucrainei, iar Liviu Dragnea de-abia începe
să-şi depene ghemul cu ani la puşcărie în România. Principalele
ţări ale lumii susţin noul guvern de la Chişinău. Se anticipează
două variante: una paşnică şi alta războinică (în limbaj diploma-
tic – prin confruntări). Nu cred că pe cale paşnică se poate obţine
ceva. Şi atunci cum acţionăm? Efectul depinde de calitatea luptă-
torilor. Până acum cei din Partidul Dermocrat s-au adeverit mai
viguroşi. Cei din opoziţie începeau bine, dar sfârşiau prost – nu-şi
implementau intenţiile până la victorie.
A la guerre comme à la guerre. Salut!
Iulius POPA
ppiulius@yahoo.com
Iată că am ajuns unde am ajuns! Şi m-am
temut, vorba vine, mai ales de mintea lui Do-
don. Chiar nu am timp să stau să caut şi să nu-
măr de câte ori am insistat în paginile revistei
„Literatura şi arta” (şi nu doar eu) referitor la
demiterea aşa-zisului preşedinte din cauza ne-
demnelor sale fapte, a veritabilelor gogomănii
politice şi mai puţin politice, egale cu trădarea
de ţară: aproape săptămânalele-i vizite la Kre-
mlin, pescuitul şi vânătoarea de lux pe întin-
derile nesfârşite ale statului nevecin, diferite
afirmaţii ale omului politic cu orice ocazii…
Acceptarea conducerii, imixtiunii politice în
fapt ale Kremlinului în treburile statului nos-
tru, în principiu.
Nu ştiu dacă vom cunoaşte şi înţelege
cândva ce e în capul sau în mintea acestui in-
divid. Inclusiv în ultimele zile, când s-a dedat
„măiestriei” de a dicta nişte texte extrase, pro-
babil, din vechiul şi veşnicul „plan Kozak”,
cel de federalizare a R. Moldova, preţioasă
„moştenire” de la „prietenii” K&P, pe care le
expunea, posibil, din memorie pentru „priete-
nul” sârguinciosul conţopist, emisarul lui Pu-
tin, Serghei Iaralov, amintindu-i din când în
când: „Zapeataia, Serioga!”. Mă întreb, oare şi
mai marelui tiran din Kremlin i se adresează
cu Vova sau Vovcik?! Este cazul foarte curi-
os legat de grămăticul Dodon cel intrat… în
politică, la o adică. Dar iată că răzbat printre
fragmente de „dictare” şi de „dialog” în trei
(Plahotniuc, Iaralov şi Dodon), acoperite de
cântec indescifrabil, suprapus peste secvenţele
video realizate în incinta foarte luxosului sediu
al PDM, şi elemente economice ori financia-
re cu cifre uriaşe, criminale şi ele – sume de
700 – 800… de mii de dolari încasate lunar din
Rusia lui Putin! Strategie politică dodonistă?!
Mă îndoiesc – slugărnicie şi nu doar. Bani grei,
căraţi de el (de câte ori revine de la Moscova!)
şi de Şor în genţi de model sport pentru desfă-
şurarea, înţelegem, „cu mult şi sigur succes” a
campaniilor electorale ale socialiştilor, indis-
cutabil şi pentru buzunarele sale fără de fund
(fugarul Renato Usatâi, care cunoaşte şi toaca
în cer, vorbeşte despre case şi apartamente în
Moscova, inclusiv vila din Crimeea, despre te-
renuri agricole nemăsurate pe aceleaşi întinderi
nesfârşite ale Rusiei). Oare pentru care merite
le are… graful Dodon?! Le-o fi cumpărat pe
banii câştigaţi în sudoarea frunţii?!
…În realitatea relevată de rezultatele ob-
ţinute la recentele noastre scrutine şi în faţa
eventualelor alegeri repetate, exuberant de
costisitoare, cele trei partide care contează în
actul de construire a unei alianţe parlamenta-
re, unul Dumnezeu ştie care ar fi fost cea mai
reuşită alegere: fugi de dracul şi dai de taică-
său, ar spune omul înţelept, inspirat de folclo-
rul nostru, şi nu ar greşi. Nu ascund adevărul:
indiferent de ce vor spune unii sau alţii, mi-e
foarte simpatică o singură persoană (ar fi două,
la o adică) dintre actorii activi şi principali ai
teatrului parlamentar „beligerant” postelecto-
ral de la noi. Identitatea-i nu este secretă, dar
rămâne nerostită. Pentru orice eventualitate.
Dar cataclismul întâmplat în Parlamentul de la
Chişinău dă dureri de cap nu doar Republicii
Moldova: de la Europa la SUA, restul lumii
şi-a amintit copios şi de furtul miliardului nee-
lucidat, şi de KROLL 1 şi 2, şi de îngemănarea
şi implicarea „fericită” a lui Dodon+Kremlinul
în viaţa republicuţei, şi de băgarea în treabă a
compromisei Zina Carabina-Greceanâi (oare
doar atâţia îmbogăţiţi peste noapte are noul
Parlament?!). Ce cantitate de „foarte negru op-
timism” mai e în stare să suporte şi biata lume,
şi bietul factor electoral de care depinde „feri-
cirea” aleşilor, nu şi a noastră?
Dincolo de nebulozitate apolitică şi alego-
rie diplomatică: charismaticul Plahotniuc nu
este nici cheie de biserică, nici sfânt – doar în
ultimii ani câte a reuşit să încâlcească în politica
bicisnică de pe Bâc. Retragerea în 2016 a lui M.
Lupu din cursa electorală în favoarea lui Dodon
ca nu cumva să câştige Maia Sandu, a frânat şi
frânează expertizele internaţionale KROLL 1 şi
KROLL 2 să nu aflăm adevărul despre hoţia la
drumul mare a miliardului, a schimbat vectorul
european, firesc, nativ nouă, al Republicii Mol-
dova, „priponind-o” cumva între Vest şi Est, a
schimbat în an electoral sistemul de vot… Alt
charismatic, Dodon: „De tăcea, filosof rămâ-
nea…”! Anume despre el este această frază
înaripată! Câte le-a mai făcut de la schimba-
rea drapelului european la intrarea în instituţia
prezidenţială în ziua urcării sale pe tron până la
atenţionarea „iubitului popor” cu degetul ca nu
cumva să se supere Rusia pe noi că ne-o dorim,
nevecină cum este, la ea acasă cu tot cu politica-
i expansionistă, cu tancuri şi cu rachete. Celebra
Zina Carabina, născută din părinţi basarabeni
deportaţi în siberii şi devenită obscură şi fidelă
unealtă a regimului comunist…
Maia Sandu: marea speranţă a majorităţii
intelectualităţii basarabene de acasă şi de peste
hotare. A intrat în politică cu nişte reforme în
educaţie, care n-au fost îmbrăţişate de profesori,
părinţi, elevi, nu s-au bucurat de susţinere…
Acum şi această alianţă care a îngrozit electora-
tul prin consecinţele pe care le poate declanşa un
partid prorus cu un lider neformal de… calibrul
celor mai caraghioşi preşedinţi din câţi există…
Care ar fi formula fericită de alianţă parla-
mentară a unui partid proeuropean ce şi-a ales
drept aliat un partid cu vectorul diametral opus,
ca să nu spunem odios? La această întrebare
vor răspunde analiştii politici, analiştii media,
viitorul, de ce nu. Una este cert: nimic mai mur-
dar ca politica şi banul. Nimic mai sordid, mai
obscur. Banul mai e şi ochiul dracului, conform
aceleiaşi înţelepciuni populare la care mereu re-
curgem. Şi adevărul cel mai adevărat: alegând
pe dracul, nu se ştie dacă scăpăm de taică-său,
iertată să-mi fie transparenta alegorie.
Şi o bucurie nesperată, în principiu: m-am
întâlnit cu o prietenă foarte fericită (în profunda
nefericire a chinuitului şi neîntrebatului electo-
rat) de pe urma dualităţii parlamentare pe care o
avem: este sigură că va avea lunar două pensii
mai grăsuţe, că ambele guverne şi parlamentul
tot la soarta pensionarilor şi a bugetarilor se
gândesc de dimineaţa până seara, de cu seară
până dimineaţa.
Elena TAMAZLÂCARU
 4 Literatura şi arta
O NOUĂ INCERCARE DE SACRIFICARE A LUI EMINESCU
„De avem sau nu
dreptate,
Eminescu să ne
judece”
Grigore Vieru
După apariţia edi-
ţiei academice a Ope-
relor lui M. Eminescu (începută de Perpes-
sicius, continuată de Al. Oprea şi finalizată
de Petru Creţia şi D. Vatamaniuc, împreună
cu colaboratorii lor) era de aşteptat un interes
deosebit pentru adevăratul Eminescu; inte-
res ce trebuia concretizat în studii exegetice
printr-o recitire critică a întregii sale opere.
Căci Eminescu este o instituţie naţională, este
„constelaţia care ne-a adoptat şi ne-a arătat
cine suntem şi ce suntem, transfigurându-ne
şi pe noi”, care ne-a scos dintr-o „pasivitate
spirituală”. „Trebuie, prin urmare, zice Ed-
gar Papu, să ne străduim în permanenţă să-l
merităm pe Eminescu. În primul rând să ştim
să suferim ca el. Să fim demni de Eminescu şi
să căutăm mereu să fim la o înălţime la care
el să nu se ruşineze de noi”.
Suntem noi, azi, demni de cel care „are
meritul de a fi salvat onoarea spirituală a po-
porului român” (Petre Ţuţea)? Suntem noi,
azi, la acea înălţime morală şi spirituală la
care Poetul nu se ruşinează de noi? Sau încă
„rămânem descoperiţi faţă de el”(C. Noica),
deşi îl sărbătorim chiar de două ori pe an?
Fireşte, orice dezbatere a creaţiei sale este
oricând binevenită, cu unele condiţii: să fie
pertinentă şi obiectivă. Şi pentru îndeplinirea
acestor condiţii apelez la metoda de lucru pre-
conizată de Eminescu la 26 de ani şi expusă
în Convorbiri literare la 1 august 1876: „vom
trebui să ne înarmăm mintea cu o rece nepăr-
tinire şi să nu surescităm cugetarea”, spre a
nu ne agita „cu vehemenţă prin întuneric, în
lupta cu fantasme”.
O astfel de dezbatere găzduieşte „săptă-
mânalul de tranziţie” Dilema, în nr. 265 din
27 febr. – 5 mart. 1998. Cele şase pagini ale
revistei dedicate lui Eminescu încep cu arti-
colul de fond al lui Cezar Paul Bădescu, care,
cu candoare dezarmantă, declară din capul
locului: „Poezia lui Eminescu nu mă încântă,
de fapt ea nici nu există pentru mine, decât
cel mult ca obligativitate şcolară – era, deci,
lipsită de substanţă”. La rândul lui, poetul
însuşi era „ceva inert şi ridicol, ca o statu-
ie de metal goală pe dinăuntru şi cu dangăt
spart”. Acelaşi, remarcând că omul Eminescu
a devenit „obiectul unui monstruos cult al
personalităţii”, „transformat într-o bancnotă,
devenind astfel marfă”. Revista strânge, în
cele şase pagini, semnăturile unor personali-
tăţi (N. Manolescu, Al. Paleologu, Z. Ornea),
alăturându-le unor cvasinecunoscuţi, deşi
aceştia se autointitulează „scriitor”, „scriitor,
critic, eseist, profesor, redactor,...”(Răzvan
Rădulescu, Pavel Gheo Radu, T. O. Bobe, Cr.
Preda).
Citatele de mai sus sunt preluate din Ar-
gumentul lui C. P. -B. şi ele au menirea de a fi
Plecat spre
Luceafăr şi stele
Unora, ca urmare a pedării după
șablon în școli, El ne apare ca un zeu
sau titan de neatins. Alții l-au umanizat
pe Eminescu, îl văd frumos și inteli-
gent și pe care le-ar plăcea să-l asculte
și să-l înțeleagă, să-l oprească pe stra-
dă pentru un autograf sau pentru a-și
da binețe. Era cam romantic și naiv, așa
cum ajungem să fim noi astăzi, deoarece
critica guvernul țării, pus numai pe furt
și japcă. Când citesc publicistica lui, mă
minunez de frumusețea articolelor și de
încărcătura emoțională cu care le-a scris
marele poet. Vedem părți diferite ale în-
tregului Eminescu pe care nu ne ajunge
o viață pentru a-l cunoaște și înțelege pe
măsura în care declarăm că îl iubim.
Opera pe care a lăsat-o este o urmare
a zbuciumului, a muncii istovitoare și
a dăruirii sale creative. Nu a cunoscut
jumătăți de măsură și nu și-a drămuit ta-
lentul sau harul. Așa am putea defini, de
fapt, geniul. Și noi, cei care suntem chi-
brituri cu focul mic și scurt, nu ne putem
pronunța cum e să arzi și să trăiești la
o intensitate peste conștiința înțelegerii
noastre de astăzi, cum e atunci când, la
un moment dat, revolta față de tot ce se
întâmpla în jurul lui, în societate, nu mai
încăpea nici în cuvinte și nici în suflet,
cum e să lupți cu morile de vânt și cu
fauna politică autosuficientă și cât de
înfiorător macină greutățile materiale
și dezamăgirile din viața de zi cu zi, pe
omul dedat în întregime creației, adevă-
rului, cuvântului.
Anul 1889 pentru Eminescu a fost
anul în care a pătimit atât fizic, cât și
moral, pentru că a cunoscut trădarea,
indiferența, perfidia, calomnia, suferința
crâncenă... A murit prematur, fiind spi-
talizat în locuri nepotrivite și tratat de
medici incompetenți... Și numai natura,
pe care a iubit-o ca niciunul dintre poeți,
a trimis, în semn de consolare, peste
coșciugul Poetului pornit pe ultimul
drum, câțiva stropi de ploaie și parfu-
mul florilor de tei, care în toți cei 130 de
ani de la moartea sa tămâiază pentru a
amprenta întreaga seminție românească
și a reaminti românilor de pretutindeni,
pentru ca aceştia, atât de dezbinaţi, cum
îi ştim, să fie hotărâți să se unească şi
să se recunoască măcar întru Eminescu.
Mariana JIOARĂ
teziste, direcţionate în acest sens. Şi pentru a
da – în acest scop –, „un sănătos aer de pros-
peţime”, C. P.-B. apelează la autori care să-i
răspundă acestei teze. Astfel, cum se explică
faptul că niciun eminescolog contemporan
(D. Vatamaniuc, Mihai Cimpoi, Eugen Simi-
on, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, G. Muntea-
nu, Gh. Bulgăr, I. M. Ştefan, N. Georgescu,
Th. Codreanu, Ovidiu Vuia, Victor Crăciun
etc.) nu este solicitat să aducă, şi ei, „un sănă-
tos aer de prospeţime”?
Ce-i drept, unii din criticii solicitaţi nu se
încadrează întocmai în tezele propuse de alcă-
tuitorul paginilor despre Eminescu.
De pildă, N. Manolescu pune unele între-
bări deosebit de pertinente: se mai citeşte, azi,
cu adevărat Eminescu; cât de profund se reci-
teşte, cum şi cât de utilizată este ediţia acade-
mică, într-adevăr intruvabilă. Reputatul critic
şi proaspăt academician răspunde că pe citi-
torul de azi nu-l mai preocupă „acea lectură
spontană şi individuală, care să facă din poe-
ziile lui Eminescu o carte de căpătâi”, poetul
fiind „îngropat sub respectul datorat poetului
naţional”. Recitirea creaţiei eminesciene „în
stare să creeze un nou interes pentru o operă
gândită şi scrisă în secolul trecut” lipseşte,
în bună parte, cercetătorului de azi, relectură
care să ducă la studii exegetice. Şi „articolele
politice ar merita şi ele o nouă lectură criti-
că”, spune, cu dreptate, N. Manolescu, şi nici-
decum a le „exalta ca modele de gândire, sau
a le combate, ca naţionaliste şi antisemite”.
Soluţie propusă; relectură critică atentă şi...
despărţirea de Eminescu şi pentru a trece la
studii pe text, cu toate componentele acestuia
(critică textuală, subtextuală, contextuală, in-
tertextuală).
Sintagma „despărţirea de Eminescu” este
preluată perfid şi iată-l pe „Eminescu văzut de
departe” de Răzvan Rădulescu, adică „plu-
tind într-un sos”. „Scriitorul” Răzvan Rădu-
lescu este surprins, din capul locului (citeşte
articolul lui), de „mediocritatea elogiilor” că-
pătate de Eminescu „cu scurgerea secolului”.
Dar să vedem cine-s autorii „mediocrităţii
elogiilor”. Ei bine, ei nu sunt nume sonore,
precum T. O. Bobe, Pavel Gheo Radu, Cris-
tian Preda & company din numărul 265/27
febr. - 5 martie 1998 al „săptămânalului de
tranziţie” Dilema. Aceşti elogiatori „medi-
ocri” sunt reţinuţi de istoria literaturii româ-
ne sub numele de Titu Maiorescu, E. Lovi-
nescu, Garabet Ibrăileanu, N. Iorga, Lucian
Blaga, Gala Galaction, G. Călinescu, Tudor
Arghezi, D. Popovici, D. Caracostea, Mircea
Eliade, Tudor Vianu, Perpessicius, Vladimir
Streinu, G. I. Tohăneanu, Aug. Z. N. Pop, C.
Ciopraga, Edgar Papu, Petre Ţuţea, C. Noica,
Marin Sorescu, N. Steinhart, Al. Oprea, Ami-
ta Bhose etc. şi mai aproape de noi: Svetlana
Paleologu-Matta, Rosa del Conte, D. Vata-
maniuc, Ioan Alexandru, Mihai Cimpoi, Zoe
Dumitrescu-Buşulenga, Eugen Simion, D. R.
Popescu, George Munteanu, Ioana M. Petres-
cu, Irina Petraş, I. M. Ştefan, Octav Onices-
cu, Aurel Avramescu, Solomon Marcus, M.
Drăgănescu, Ilie Bădescu, Mihai Ungheanu,
N. Georgescu, Dan Zamfirescu, Th. Codrea-
nu, I. Nica, Ovidiu Vuia, Ov. Ghidirmic etc.
Cam lungă lista, ce-i drept, dar recitindu-l pe
Eminescu, cum ne îndeamnă N. Manolescu,
trebuie să-i recitim şi pe cei care l-au recitit,
înaintea noastră, pe Eminescu.
De altfel, „despărţirea de Eminescu”, re-
comandată de apreciatul critic, nici nu este
o noutate. Virgil Nemoianu ne recomanda,
imediat după decembrie 1989, Despărţirea
de eminescianism (vezi Astra, nr. 7/1990). De
ce să ne despărţim de Eminescu? Foarte sim-
plu: el, Eminescu, are asupra noastră o acţiu-
ne nefastă. „Din Eminescu au descins Goga,
Iorga şi Pârvan”, iar mai apoi „Eliade, Vul-
cănescu şi Noica, chiar şi universul blagian
(cu mult mai autonom) ar fi greu de imaginat
fără o genealogie eminesciană”. Mai departe,
V. Nemoianu, după ce-i remarcă pe fruntaşii
despărţiţi de Eminescu (I. Negoiţescu, Ileana
Vrancea, Culianu, S. Damian, M. Berindei,
Vlad Georgescu), „precum şi la destui alţii”,
conchide categoric: „Din moştenirea politică
a eminescianismului s-a constituit una din
pietrele de temelie ale mişcării legionare:
utopistă, radicală, «tiermondistă»”. Citeşti şi
nu-ţi vine să crezi! Pe alt plan, Nietzsche ar fi
vinovat de apariţia nazismului.
După critici, este rândul poeţilor „care se
EMINESCU ŞI SPIRITUL HEGELIAN
Al cincilea filosof german de care s-a
apropiat Mihai Eminescu mai cu deosebire,
după Leibniz, Kant, Schopenhauer, Nietzs-
che, este Hegel. În articolul din Fântâna
Blanduziei, Eminescu ia o atitudine hotărât
antihegeliană (sub înrâurirea, indiscutabil, a
lui Schopenhauer), criticând eşafodajul ide-
ologic al filosofului, numindu-l o „goală şi
stearpă frazeologie”. E un gând care poate
părea firesc la un Mihai Eminescu din epo-
ca maturităţii, când ideile fragile din tinereţe
fuseseră total nivelate de o cultură multi-
laterală şi maturizată printr-un spirit critic
ce-şi câştigase deplina libertate de judecată,
iar influenţele de lectură din adolescenţă se
potoliseră. Eminescu ia atitudine critică faţă
de Georg Wilhelm Friedrich Hegel şi în epo-
ca sa de studii de la Viena şi Berlin, când,
datorită audierii unor prelegeri speciale
despre filosofia lui Hegel, putuse aprofunda
cugetarea eminesciană. Studentul Eminescu
însă are „mari rezerve” faţă de acest gândi-
tor german. Cunoscuta scrisoare a lui Mihai
Eminescu către Titu Maiorescu din 1874
are, alături de motivul hegelian al „intem-
porarului în istorie”, şi o critică a acestuia,
poetul precizând că „intemporalul nu trebuie
luat în sensul evoluţiei ideii lui Hegel, căci la
revendică de la Mihai Eminescu” să fie luaţi
în obiectivul lui R.R. Adrian Păunescu este
incriminat că l-a recitat pe Eminescu în ce-
naclul „Flacăra”. De ce nu este acuzat Adrian
Păunescu că, în cadrul aceluiaşi cenaclu, a ci-
tit şi poemul Mistreţul cu colţi de argint de Şt.
Aug. Doinaş? Apoi vine rândul lui Gr. Vieru
(vorba vine, căci nici nu-i pomenit numele
ilustrului poet, ci doar un vers: „Eminescu să
ne judece”). Cine nu cunoaşte poezia lui Gr.
Vieru rămâne la opinia «eruditului» R.R. că
versul „Eminescu să ne judece” este refrenul
unui „cântec pe două voci cu acompaniament
de chitară care s-a bucurat de o anume noto-
rietate după revoluţie”. Cu alte cuvinte, ver-
sul este anonim, ca şi versul cel mai des rostit
în timpul şi după evenimentele din decembrie
1989: „Ultima soluţie / încă o revoluţie”, vers
ce face parte dintr-o poezie a „ceauşistului”
Adrian Păunescu.
Pentru cultura „scriitorului” R.R. (dacă
efortul din partea luminăţiei sale nu-i prea
mare) îi spunem că refrenul cu pricina face
parte din poemul Eminescu de Gr. Vieru (pus
pe muzică şi cântat de regretaţii Doina şi Ion
Aldea-Teodorovici) şi el s-a constituit într-un
cântec de redeş-
teptare naţională
a românilor din
Basarabia. Emi-
nescu, ca şi Ştefan
cel Mare şi Sfânt
(făcut „curvar”
într-o revistă bu-
cureşteană), con-
stituie simboluri
ale luptei unioniste
basarabene. Emi-
nescu a fost inter-
zis în Basarabia
comunistă, însuşi
autorul poemului
mărturisea că „era
un pericol dacă te
prindea cu o carte
de Eminescu”. Al-
tfel spus de poetul
basarabean, im-
punerea lui Emi-
nescu în conştiinţa
publică („Domnul
cel de pasăre mă-
iastră / Domnul
cel de nemurirea
noastră”) a fost
dificilă, întrucât „mancurţii” au sesizat peri-
colul eminescian şi de aceea, zice poetul în
continuare, „Mi-l furară, Doamne, adineaori
/ Pe înaltul domn cu tot cu lauri, / Mă uscam
de dor, în piept cu plânsul / Nu ştiam că dor
mi-era de dânsul. / Nu ştiam că doina mi-o
furară / cu străvechea şi frumoasa ţară”.
Mancurţii nu sunt numai dincolo de Prut, ci şi
pe Dâmboviţa, de-ţi vine să remarci, în spirit
marxisto-leninist, lozinca «Mancurţi din toa-
te ţările, uniţi-vă».
Întoarcem foaia (din Dilema, bineînţe-
les) şi ajungem la „scriitorul” T. O. Bobe.
Marele T. O. Bobe spune categoric: „Astăzi,
Eminescu a încetat să mai fie perceput ca un
scriitor (de va fi fost vreodată)”. Evident, în
opinia lui T. O. B., Eminescu n-a fost, nu este
şi nici nu va fi vreodată „scriitor”, ci doar un
portret pe bancnota 1.000 de lei. „Scriitor”
este doar B.O.T., cum îşi semnează cugetările
în paginile generos oferite de Dilema (aici e
dilema!): „Întotdeauna când mă gândesc la
Eminescu îmi vine în minte statuia din faţa
Ateneului, expresia celui mai trist caraghios-
lâc şi a divorţului tragi-comic de spritul cri-
tic în favoarea amantlâcului cu găuroşenia
emfatică şi cu «ohtatul poeticesc»”. Pudicul
T.O.B. îl apucă ruşinea şi râsul în „faţa unui
Eminescu nud”. Spre disperarea lui T.O.B. că
„totuşi în faţa Ateneului nimeni nu hohoteş-
te ţinându-se de foale”: (am reprodus corect,
cititorului, „foale”), propunem spre a-l „sa-
tisface” pe T.O.B.: 1) găsirea unei macarale,
care să demonteze „odioasa” statuie din faţa
Ateneului, operă a sculptorului D. Anghel şi
2) acoperirea „nudurilor” din Capela Sixtină,
executate de impudicul Michelangelo. Cât
despre îndemnul domnului N. Manolescu de
a-l citi şi reciti pe Eminescu, zadarnic; T.O.B.
tot nu l-ar înţelege. Pentru T.O.B., Eminescu
continuă „să stea în istoria literaturii româ-
ne ca un fermoar” şi să „îndure pacient des-
Hegel cugetare şi existenţă sunt identice”,
opinie pe care a manifestat-o mai târziu ver-
bal în cercul Junimii de la Iaşi (a se vedea:
G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu).
Tot la 1874, într-o depeşă adresată unei re-
viste germane (unde-i exagerat de ridicat în
slăvi A. Schopenhauer), „ieşirile” emines-
ciene împotriva lui G.W.F. Hegel sunt de-a
dreptul violente, numindu-l în zeflemea pe
Hegel „consilier aulic”, vorbind cu dispreţ
de „calapodul său prost de a scrie istorie”.
„Inspiraţia”, evident, vine dinspre Schopen-
hauer şi Maiorescu.
Chiar din capul locului, M. Eminescu
nu a fost de acord cu „idealismul absolut”
al lui G. Hegel, nici cu „apriorismul său
excesiv”. Nicăieri nu întâlnim la Eminescu
esenţa a ceea ce constituie, de fapt, dialec-
tica hegeliană, cuprinsă în cele trei faze în-
tregitoare ale gândirii: teză, antiteză, sinte-
ză, ceea ce înseamnă că poetul nu s-a lăsat
frapat de ceea ce dânsul a numit mai târziu
„frazeologia goală şi stearpă a lui Hegel”.
Dar Hegel, oricum, a influenţat cugetarea
şi poezia lui Mihai Eminescu în ceea ce pri-
veşte, în primul rând, formaţia ideologică a
poetului. Din scrisoarea lui Mihai Eminescu
către Titu Maiorescu reiese, de altfel, destul
puierea sa de croiala nemţească a poeziei şi
înfăţişarea într-un prea sumar prosop enco-
miastic (sic!) pe sub care se nutresc cu sârg
bigoţii literaturii”. Bigoţii literaturii sunt toţi
eminescologii citaţi mai sus.
Coleg de pagină şi de idei cu T. O. Bobe,
Mircea Cărtărescu trece la Fapte. „Faptele”
lui Mircea Cărtărescu se referă la omul Emi-
nescu şi sunt atât de bine alese despre „odio-
sul” naţional. Ce „fapte” culege M.C. despre
Eminescu: „era mic şi îndesat, foarte negri-
cios, ca toţi fraţii săi”, „avea o frică patolo-
gică de stafii”, „era deosebit de păros”, „avea
platfus la ambele picioare”, „om vagabond”
(...) de „curgeau zdrenţele de pe el”, „la masă
mănâncă cu zgomot”, „abuza de excitante:
cafea şi tutun”, „viaţa îi era complet dezordo-
nată”, când recita „ridica totdeauna ochii cu
duioşie spre podele” (evident, podelele erau
un tavan, n.n.). Ce mai remarcă M.C.: „Nu
arăta în nici un fel a poet” (din paginile de-
dicate lui Eminescu din Dilema reiese clar că
nu era poet, n.n.), „figura lui cea plină şi dul-
ce ca de mocan”, „bărbat cu înfăţişare neo-
bişnuită”; după boală, Eminescu „era micşo-
rat, scăzut sufleteşte”, „manifestă în cele din
urmă gatism
şi tendinţe
clastice”,
cauza morţii
fiind „alco-
olismul şi
supradozele
de mercur”.
(Parantezele
ascuţite fi-
ind folosite
de I.B.L.
pentru cita-
te). Cu alte
cuvinte,
din aceste
„fapte” re-
iese că Emi-
nescu era un
monstru. Şi
atunci cum
îndrăznesc
unii (emi-
nescologi
de elită) să-l
numească
„poet naţi-
onal” (fără
ghilimele),
căci vorba lui Ştefan Foarţă din pagina a 8-a
a Dilemei): avem de-a face cu un Eminescu
rustavelizat (de la poetul georgian Rustaveli).
„Poetul naţional” (cu ghilimele puse de Ş.F.),
în rest, e o sintagmă ce lipseşte în literatu-
rologia diverselor naţiuni moderne”. Aşa o
fi, numai că ruşii îl apreciază ca pe un poet
naţional pe Puşkin (cel care are o opinie nu
tocmai bună despre români, bunicul său fi-
ind sâltibanc etiopian adus la curtea ţaristă).
Aşişderea, maghiarii despre Sandör (Petöfi,
cel care scria în septembrie 1848 imnul Viaţă
sau moarte). Bietul Eminescu este sacrificat
(a câta oară?) pentru „jenanta”, „xenofoba”,
Doina, comparat doar cu Rustaveli!!!
Eminescu critică sistemul de legi liberale
cosmopolite (forme fără fond), care permite
ca ţara noastră să devină „o mlaştină de scur-
gere a elementelor economiceşti şi moraliceş-
te nesănătoase din Apusul şi Răsăritul Euro-
pei. Noi am răspuns la aceasta că n-am vorbit
numai de evrei şi că aceştia nu sunt singurul
(sublinierea lui Eminescu, n.n.) element ne-
sănătos venit în ţară.” (Timpul, 8 apr. 1879).
La afirmaţiile neîntemeiate ale lui Z. Or-
nea şi ale celor care semnează în Dilema, răs-
pundem tot prin Eminescu: „Nu vă prefaceţi
a vă supăra pe ceea ce zicem, supăraţi-vă pe
ceea ce se-ntâmplă, pe realitate (...) Realita-
tea aparţine ordinei materiale a lucrurilor,
unde totul e pipăit, capabil a fi măsurat. Ori-
cât de crudă ar fi forma în care ne esprimăm
impresia, ceea ce e mai crud şi mai odios e re-
alitatea însăşi (...). A modifica această reali-
tate, nu a parafraza vorbele noastre; iată ce-
aţi trebui să faceţi” (Timpul, 12 sept. 1882).
Eminescu, „obiectul unui monstruos cult
al personalităţii” (cum dă direcţia alcătuito-
rul acestor „pagini eminesciene”, un oarecare
Cezar Paul Bădescu), este supus din nou unui
oprobriu. Unele „apropieri fireşti” faţă de Mi-
hai Eminescu şi care au „un sănătos aer de
Compendiu
de clar că el voia cu tot dinadinsul să-şi com-
pleteze cunoştinţele sale „asupra filosofiei
dreptului de stat şi a istoriei”, care „sunt nu-
mai indicate la Schopenhauer”, dar se găsesc
pe larg comentate la Hegel. Mihai Eminescu
nu a căutat la Georg Hegel mai mult decât „o
întregire a cunoştinţelor sale cu filosofia is-
toriei, a statului şi a dreptului”, reiese şi din
faptul că ipotezele hegeliene adaptate sau re-
ţinute mai cu atenţie de către poet sunt cele
referitoare la filosofia istoriei şi la concepţia
asupra statului, care pentru Eminescu e „un
product al naturii în care se armonizează şi
se confundă toate forţele individuale şi soci-
ale”. Pe lângă influenţa hegeliană, aici mai e
vorba de stimularea şi desăvârşirea concepţiei
despre istorie şi stat pe care Eminescu o avea
in nuce. În concepţia eminesciană asupra fi-
losofiei istoriei, ca şi în concepţia sa asupra
statului, identificate cu „spiritul poporului”,
au găsit la Hegel formulări şi precizări pe
care poetul nu le avusese până atunci la în-
demână. Mihai Eminescu socotea istoria ca
pe un „proces în continuare, cuprinzând în
trecut sâmburele prezentului şi al viitorului”.
Nr. 23 (3848), 13 iunie 2019
prospeţime” (vizavi de duhoarea etichetărilor
unor iluştri necunoscuţi: Bobe, Radu, Preda
etc.) se observă în convorbirea pe care Ale-
xandru Paleologu o poartă, în ultima pagină a
Dilemei, cu Tita Chiper.
„Conu Alecu” este cel mai îndreptăţit din-
tre cei aleşi de Cezar Paul Bădescu (oare de
ce n-a fost invitat niciun autentic eminesco-
log pentru acest număr al Dilemei?), pentru
că bunicul, distinsul cărturar, Mihai Paleolo-
gu, a lucrat cu Eminescu la Timpul şi chiar i-a
succedat la conducerea ziarului. Din „depozi-
tul familial”, Al Paleologu desprinde imagi-
nea unui Eminescu total opus celei create de
Mircea Cărtărescu, şi anume „imaginea unui
Eminescu om de lume, bine dispus, fermecă-
tor”, invitat la petrecerile lumii bune, unde
„poetul nu se deosebea cu nimic de ceilalţi,
purta cu eleganţă hainele de gală, era un
bun valsator, ştia să participe la o discuţie
amuzantă, mondenă şi frivolă etc. Ar fi greşit
să perpetuăm o reprezentare falsă, închipu-
indu-ni-l pe Eminescu totdeauna mizer şi la
limita subzistenţei (...) se supunea perfect li-
mitelor etichetei: dacă era invitat la masă în
case mari, la Maiorescu, de pildă, mergea în
ţinută adecvată, când se ducea la Parlament
lua redingota”. Aceeaşi imagine ne-o oferă
şi Slavici şi este atestată de notele lui D. Va-
tamaniuc la volumele IX-XIII din Opere de
Eminescu. Pentru Al. Paleologu, Eminescu
era «mare poet, mare gazetar» şi nu se ruşi-
nează citind cu voce tare Odă. În metru antic
şi Memento mori, delectându-se cu poetul na-
ţional „în aceeaşi proporţie cum mă delectez
cu Villon, cu câţiva poeţi francezi din secolul
al XVI-lea sau cu poezia engleză de tip Keats,
Colleridge, Shelley”. Eminescu reprezintă,
după opinia autorizată a lui Al. Paleologu, „o
experienţă profundă de poezie şi de cultură”,
opera lui fiind „garanţia noastră identitară”.
Alexandru Paleologu demontează şi alte
clişee: „cum să fii xenofob când eşti bucşit de
cultura nemţească şi în bună măsură de cul-
tura iudaică şi fiind sensibil într-un asemenea
grad la mişcările spiritului şi la valori de
mare diversitate?” Acelaşi cărturar contem-
poran nouă infirmă ideile lui Şt. Zeletin (din
care extrage masiv, pentru propria sa teză, dl
Zigu Ornea) sau ale lui E. Lovinescu despre
«reacţionarismul» publicisticii eminesciene.
„Conservatorii, mai ales junimiştii, erau,
în fond, tot nişte liberali, care aveau, însă, o
anumită poziţie mai critică, iar fiindcă aveau
totodată şi mai mult gust, priveau dintr-un
oarecare unghi detaşat toată retorica dema-
gogică a epocii”, conchide Al. Paleologu cu
îndreptăţire. Dar cu unele observaţii: pe tim-
pul lui Eminescu practic nu exista un partid,
ci mai degrabă „un club conservator”; apoi
Eminescu nu se supunea rigorilor de partid
(„un rău au partidele noastre: că se identifică
fiecare din ele cu naţiunea”), ci era o fire in-
dependentă, chiar incomodă şi de aici îndem-
nul lui Petre Carp către Titu Maiorescu: „şi
mai potoliţi-l pe Eminescu!”
Folosit şi azi, ca şi altă dată, în anumite
conjuncturi sociale şi politice, revendicat
tendenţios de diverse curente ideologice sau
contestat de altele, personalitatea lui Emi-
nescu continuă, la mai mult de un secol de la
trecerea sa în nefiinţă, să ne fascineze printr-o
actualitate a gândirii sale social-politice, încă
periculoasă pentru unii, devenind mustrarea
noastră de conştiinţă. Suntem obligaţi „să ne
străduim în permanenţă să-l merităm pe Emi-
nescu. În primul rând să ştim să suferim ca
el. Să fim demni de Eminescu şi să căutăm
mereu să fim la o înălţime la care el să nu se
ruşineze de noi” (E. Papu). „Suntem români şi
punctum!” zice Eminescu. Cei care se simt al-
tfel îngroaşă corul detractorilor săi şi se anga-
jează în demolarea ideilor sale. Zadarnic însă.
***
Am reluat publicarea acestui articol scris
în 2002, după 17 ani, aşadar, pentru că, din
păcate, este încă actual. La corul detractorilor
din Dilema (în care Andrei Pleşu apare ca di-
rector fondator, fiind în acea perioadă minis-
tru de Externe) s-au adăugat şi alţii, în primul
rând Horia Roman Patapievici, care a fost ani
buni directorul Institutului Cultural Român
(din Eminescu, pe timpul mandatului său, s-a
tradus doar o carte, pe când Mircea Cărtăres-
cu beneficiază de 20 de traduceri. Vezi Con-
temporanul, nr. 6, iunie 2015, p. 27).
Apoi, atunci când Eugen Simion a ma-
Dialectica hegeliană i-a dat posibilitatea de a
dezvolta şi a ramifica această idee.
În scrisul poetului nostru naţional se
găsesc, indubitabil, şi alte urme hegeliene,
care pot fi identificate până în metaforele
sale sociale şi filosofice: „spiritul absolut”,
de care aminteşte Eminescu în mai multe
rânduri, „ideea eternului prezent”, „istoria
omenirii ca o desfăşurare a cugetării lui
Dumnezeu”, chiar şi acea „viclenie a raţi-
unii”, atât de caracteristică pentru cugeta-
rea lui Hegel, sunt motive hegeliene care
apar până târziu în scrisul lui Eminescu.
În contactul lui Mihai Eminescu cu logica/
filosofia lui Georg Hegel, se vede limpede
luciditatea spirituală şi independenţa de
gândire a poetului, care ştie să reţină ceea
ce descoperă de la Hegel înrudit cu pro-
pria sa spiritualitate. Menţionăm şi faptul
că în articolele politice din perioada sa pu-
blicistică (de redactor şi ziarist), Eminescu
utilizează adesea idei/formulări hegeliene.
Aceasta se datoreşte şi faptului că poetul
întâlnise un tovarăş nu numai în filosoful
abstract şi dialectician, ci şi în gânditorul
practic care a fost şi a rămas până în prezent
să dăinuie prin ideile sale referitoare la isto-
rie, stat şi drept. „Hegelialismul” eminesci-
terializat gândul lui C. Noica de a facsimila
toate manuscrisele eminesciene din România
în 38 de volume şi a le dărui marilor biblio-
teci publice din România, o filoloagă, Ioana
Bot, pe atunci prodecan al Filologiei clujene,
consideră că aceste facsimile sunt un pictorial
cu poze. Doamnei prodecan i se raliază anoni-
mul C. Vică, care consideră aceste volume „o
glumă proastă, din bani publici”, motiv pen-
tru un alt ins, om politic insipid, să-l reclame
la DNA pe „numitul Eugen Simion”, pentru
facsimilare, întrucât aceasta „constituie fapte
de corupţie”. Şi asta se-ntâmplă în România,
nu într-un stat bananier!
Alţii ne cer „despărţirea de Eminescu”
(Virgil Nemoianu), pentru că-i antisemit (Mo-
ses Rosen), „paseist” şi „retrograd” (Zigu
Ornea), „Doina” eminesciană fiind „jenantă
pentru notele xenofobe şi deranjantă pentru
Uniunea Sovietică” (I. Bogdan Lefter) etc.
M-a interesat care a fost evoluţia profesi-
onală şi politică a acestor detractori de profe-
sie, care vor rămâne, fireşte, în istoria litera-
turii române, doar ca nişte frustraţi care şi-au
legat numele de cel al lui Eminescu. Dacă
n-ar fi scris Poezia putrefacţiei sau putrefac-
ţia poeziei. Răsfoind volumele lui Tudor Ar-
ghezi în Scânteia, 5-10 ianuarie 1948, Sorin
Toma (fiul lui A. Toma, poetul oficial al dece-
niului stalinist) ar mai fi rămas în posteritate?!
Dar, contează cum rămâi: ca un calomniator
(= infractor) sau un exeget.
Fără doar şi poate, nimic nou nu-i sub
soare. Toţi sau aproape toţi au ajuns la „pita
lui Vodă” mai iuţi şi mai uşor, nu prin me-
ritocraţie, ci prin... coate. Astfel: Cezar Paul
Bădescu a avut contract cu TVR (cu televizi-
unea naţională, publică deci, plătită din banii
noştri) pentru o emisiune literară (prezentare
de cărţi şi de scriitori). Pe 15 ianuarie sau 15
iunie, Eminescu n-a fost prezentat nici măcar
cu un basm. Pentru Cezar Paul Bădescu, Emi-
nescu a rămas „ceva inert şi ridicol”.
Virgil Nemoianu a fost onorat cu titluri
academice, inclusiv cu „doctor honoris ca-
usa” al Universităţii din Craiova (asemenea
titlu neavând niciun autentic eminescolog).
Ion Bogdan Lefter este cadru universitar,
director al secţiei române a postului de radio
„Europa Liberă” şi este invitatul cvasiperma-
nent al unui post de televiziune şi în care-şi
expune ideile sale cel puţin discutabile.
T.O. Bobe, antieminescian prin credinţă,
a primit premiul (însoţit de o sumă de bani)
naţional „M. Eminescu”, spre disperarea ma-
nifestată a lui Cezar Ivănescu. Mai bine nici
că se putea!
Cristian Preda, asistentul Facultăţii post-
decembriste de Ştiinţe Politice şi Adminis-
trative (care-şi are sorgintea în Academia
„Ştefan Gheorghiu”), a ajuns consilier pre-
zidenţial şi, ulterior, europarlamentar, care a
votat recent împotriva României. Ulterior, l-a
desfiinţat şi pe filosoful C. Rădulescu-Motru.
Mircea Cărtărescu, scriitor autentic, este
propunerea permanentă a Uniunii Scriitorilor
pentru Premiul Nobel pentru Literatură. (Vezi
şi Th. Codreanu, Dubla sacrificare a lui Emi-
nescu, ediţia a treia, revăzută şi adăugită, cu o
prefaţă de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Chişi-
nău, Civitas, 2000).
Acest cor al detractorilor vrea să demon-
streze că Eminescu este „incorect politic”
(cum a demonstrat Th. Codreanu în volumul
cu acest titlu apărut în 2014). De ce este Poe-
tul nostru naţional „incorect politic”? Întrucât
concepţia eminesciană despre stat, naţiune,
economie politică, patriotism etc. este peri-
culos de actuală, stricând jocul de culise al
marxologilor contemporani, care vor reimpu-
nerea lozincii eşuate „Proletari din toate ţă-
rile, uniţi-vă!”, în noul context al globalizării
forţate.
Iată, deci, un fapt îngrijorător: azi, dacă
înjuri România şi valorile ei naţionale, eşti
binecuvântat (cu funcţii, premii, traduceri
etc.) şi nu dai socoteală nimănui, nici măcar
propriei tale conştiinţe, în timp ce semnata-
rului acestor rânduri i s-a desfăcut contractul
de muncă de la Editura „Scrisul Românesc”
(în timpul unui ministru sinistru) în perioada
1 august 1998-1 nov. 1999. Ce vremuri! În-
apoi la Eminescu, ne îndeamnă G. Muntea-
nu, şi vorba Poetului nostru naţional: „Ceea
ce istoria niciunui popor din lume n-a scuzat
vreodată e laşitatea”.
Tudor NEDELCEA
an ne dă posibilitatea
să evidenţiem încă o
latură a felului cum
ştia poetul să asimile-
ze şi să prelucreze cu
deplină independenţă sursele străine.
Dacă la Gottfried Leibniz Mihai Emi-
nescu a descoperit universul monadologic
cu monada-i supremă – Dumnezeu/Abso-
lutul, dacă la Immanuel Kant poetul a gă-
sit un îndreptar în relativitatea cunoaşterii
umane, dacă Arthur Schopenhauer a cores-
puns subiectivismului eminescian şi a sti-
mulat o bucată de timp pesimismul său, la
Georg Hegel a întâlnit o concepţie autorita-
ră şi mistică despre stat, care corespundea
întru totul cu ideile încă tulburi despre stat,
istorie şi drept ale studentului în filosofie.
În contactul său cu cei cinci mari filosofi
germani, Mihai Eminescu nu apare numai
ca un spirit critic foarte pătrunzător şi in-
dependent, care ştie să întâmpine cu rezer-
ve critice cugetarea distinşilor săi maeştri,
dar şi ca un spirit eclectic, care înţelege să
aleagă şi să asimileze într-un mod cu totul
personal ceea ce găsise la ei înrudit cu pro-
pria sa cugetare.
Dumitru PĂSAT
Nr. 23 (3848), 13 iunie 2019 Literatura şi arta 5
Grigore VASILESCU Am avut în viaţă multe, mai de toate,
Aşa încât nu încape mai în nicio carte.
Sau urmează să-l descoperim
înainte ca să ne ducem, să murim?
Favorabilitatea luminii în roz
ca ţintă a unor „Drumuri”
Cărţile mi le-am gândit şi mi le-am scris, Cum e drumul vieţii?
Unele din minte, altele văzute-n vis. E ca roua dimineţii?
Cel de sus mi-a dat să scriu şi nişte rânduri, Sau drumul acesta e legat cu aţă
Unele mai deşarte, altele mai cu gânduri. şi trecem prin el cum trece
Cartea „DRUMURI” de Grigore Vasile-
M-au învăţat pe mine mai mulţi învăţători, un tren prin ceaţă?
scu (Chişinău, 2018) include direcţiile ordinare şi
Am învăţat şi eu o seamă de fiice şi feciori. Cum e drumul vieţii?
neobişnuite, haotice, răzleţe, în zigzaguri, serpentine în
Am văzut în viaţă o întreagă lume, E ca frumuseţea tinereţii
urcuşuri, coborâşuri, dar numai nu linii drepte şi nici
Aş vrea să cred că voi lăsa şi eu Sau e întortocheat şi neîndemânatic
O urmă pe acest pământ şi un nume. ca şi timpul nostru cel tomnatic? câmp deschis, aşa precum viaţa unui om ar fi o reţea
Am avut parte de surprize în viaţă, Cum e drumul vieţii? continuă a luptelor – „Per aspera ad astra”, potrivit dic-
Până la urmă şi eu pe cineva am surprins. Ni-l putem singuri bătători, tonului antic – la figurat şi la propriu, cu arşiţă, vânt,
N-am uitat nicicând să iubesc trandafirii, Ni-l putem pietrui, construi? ger, dar şi cu izbucniri primăvăratice ce obligă însuşirea
Iar ei m-au învăţat cum se iubesc în taină mirii. Sau trebuie să ni-l bată alţii, uniformizării stabilităţii. Aceste drumuri, unele parale-
Totdeauna mi-au plăcut toate florile, să ni-l deschidă, să ni-l lumineze, le, iar marea majoritate intersectate, ce insistă o ordine
Iar ele mi-au arătat cum se aştern pe pânze ca totdeauna alţii pentru noi a lecturării unei plase de gânduri, la parcurgerea unor
culorile. să ni-l lucreze? distanţe, sunt supuse reevaluărilor periodice prin pri-
Mi-a plăcut în primăveri să întâlnesc cocorii, Cum e drumul vieţii? sma unui imaginar în care eul liric apare alături de eroii
Iar ei m-au trezit adesea odată cu zorii. Ni l-au cântat şi ni-l mai cântă-n poveştilor ce i-au cultivat calităţi şi în care a crezut –
Aşa deci prin viaţă nu am trecut, ci am păşit, versurile lor poeţii. PLATERO ŞI EU – dăinuit de „Amintire din copilărie
Iar drumurile vieţii, din fericire, Mai cântăm şi noi, uneori, mergând pe el cu „privelişti andaluziene” (Drumuri spaniole, imagi-
Drumurile venirii pe lume Încă se mai zbat, nu au luat sfârşit... până când, undeva, la o margine de drum, nare, p.229)
la un deal sau la o vale, Cartea este inedită prin însăşi structura ei. Cla-
Drumurile venirii pe lume. Grele, dar şi frumoase sunt drumurile vieţii. la un moment ne bate-un clopoţel sificând şi sistematizând toate tipurile de drumuri, te
Atât de necunoscute. Ca şi săruturile iubiţilor în pragul dimineţii. şi, gata, ne despărţim de el, cuprinzi de ideea că eşti posesorul unei informaţii a
Atât de întâmplătoare. Viaţa niciodată nu este un drum uşor sau drept, ne ducem pe un ultim drum, cărei parte ai fost tot timpul fără vreo conştientizare,
Doamne, ce minune, mare! Dar nu este nicio piatră grea care să ţi-o pui ne prefacem în tămâi e, în scrum… aceasta oferindu-ţi spaţii intime cu deschidere spre un
Chinurile naşterii. pe piept. palmares al sufletului în care apreciezi trăirea de in-
Chinurile facerii. Viaţa ne este dată doar ca s-o trăim. Drumurile dorite tensitate, ca valoare, o călăuză fidelă acestor drumuri,
Ce minune să ne naştem, Dar cum? indiferent de straturile/substraturile ce tăinuiesc ero-
ca pomii-n primăvară, Pe care drum? Câte şi câte dorinţe am mai avea ri, nedumeriri, tălmăciri, poticniri, căderi sau înălţări.
ca natura toată care vrea să răsară. Asta decide fiecare, fiecare sub a sa neştiută stea... Sunt drumurile prin care distingem favorabilitatea ţintei lor şi spre care eul se îndreaptă cu acea calmitate
Ce întâmplare mare Deşi trăim cu toţii sub acelaşi soare. În albastrul cerului senin firească a sesizării împlinirii, deşi golul poate fi de dimensiuni enorme. Aşadar, „Drumuri”-le poetului
să avem a naşterii chemare, ca într-o oglindă să putem să ne privim, Grigore Vasilescu sunt cele „ale vieţii”, „spre tine” cu „o poveste imaginară”, cu „o poveste continuă”,
să venim în această lume Cum e drumul vieţii? Florile să putem a le săruta, străbătute de confesiuni, dialoguri imaginare cu iubita, declaraţii, descrieri ale locurilor cu personaje ima-
care nu are asemănare. Apa ploii să putem a mângâia, ginare ce se doresc reale – toate acestea divulgând o zbatere a eului pentru durut şi neuitare, numită baştina
Doamne, ce minune mare. Cum e drumul vieţii? Aripi de fluturi să putem a fi, – „Drumuri, meleaguri orheiene”...
Suntem în viaţă şi ne pare E aşa cum îl cântă-n Ochi în ochii noştri să putem a ne privi, Textele lirice pe care ni le oferă cartea „Drumuri”, de Grigore Vasilescu, sunt mai mult nişte enunţuri-
că aşa a trebuit să fie, cântecele lor cântăreţii? La soare să putem a ne uita, meditaţii decât metafore, ce comportă semnul exclamaţiei de bucurie pentru fiecare descoperire , blajinătatea
că a trebuit să ne naştem, Sau în versurile lor poeţii? Cu privirile să putem a ne-mpăca, fiind rostită de nostalgii ce definesc starea de fericire a omului prin conştientizarea irepetabilităţii clipei şi
să venim pe această lume. Cum e drumul vieţii? Pe drumurile dorite să putem a ne purta, a fenomenelor descoperite prin ea.
Dar, când se întâmplă să ne naştem, E lung sau scurt? La întrecere cu soarta să putem a ne lua, Or, valoarea, potrivit eului, este o continuă căutare, iar descoperirea drumului fericirii se face neapărat
să venim pe această lume, Scurt sau lung? Mândri de ai noştri să putem fi,
n-avem de fapt nimic, printr-un concurs al unui şir de stări în diverse împrejurări, prin cultivare de calităţi, inclusiv: iubire,
E bătătorit sau nu? Toate de pe lume sa putem a le trăi,
n-avem nici măcar un nume. mulţumire, armonie, frumuseţe, bucurie, iertare etc., ce constituie un crez poetic şi o perindare a lumii în
E cunoscut sau necunoscut? Dimineaţa-n zori să ne trezim,
Nimeni nici nu ne-a chemat roz cu favorabilitatea acesteia întru a păstra optimismul...
Ne ştim drumul de atunci Dorurile toate să ni le dorim!
să venim pe această lume. Lidia GROSU
de când ne-am născut?
Nici n-am avut cum să ne nevoim, Drumul spre tine un buimatic.
aşa ca pomii-n primăvară…
Naşterea-i o minune foarte, Din toate drumurile avute, neavute, Sufletul mi-e gol.
foarte rară, din cele trecute, netrecute, Mi-e cu totul deşert.
ca nevoirea pomilor în primăvară… cel mai uşor, dar şi cel mai greu, Nici nu mai am la ce să sper,
cel mai lung, dar şi cel mai scurt, nu mai am ce să aştept.
Drumurile vieţii cel mai mic, dar şi cel mai mare, Sunt un pustnic,
cel mai amar, dar şi cel mai dulce Un văduvit,
Am gustat din plin din această viaţă. a fost şi este drumul spre tine. Sufletul mi-e cu totul pustiit.
Am gustat şi din miere, şi din dulceaţă, Pe acest drum m-am simţit cel mai bine. Mi-e chiar dezgolit.
Dar am trecut şi prin noroi, prin ceaţă. Pentru că, de fapt, a fost şi este Văd numai pustiu.
Am avut însă şi multă răbdare, Drumul tău spre mine. Nici nu mai ştiu,
Ca să am parte şi de zile cu soare.
sunt sau nu mai sunt viu…
Am fost şi soţ, şi tată, şi bunel, Pe acest drum, spre tine,
Am ajuns să ţin în braţe Într-un târziu
m-am cunoscut, m-am descoperit,
şi pe cel mai mare, privesc prin fereastra întredeschisă.
mă descopăr pe mine.
şi pe cel mai mic nepoţel. Pe acest drum, spre tine, Văd numai gol, numai întuneric.
Am avut o viaţă împărţită în bucăţi, am reînviat, m-am renăscut. Aud doar cum, cutremurându-se,
Deschisă, dar şi închisă-n mai multe cetăţi. Pe acest drum, spre tine, geme pământul,
De multe ori m-am jucat şi cu focul am găsit ceea ce căutam de mult... Cum năprasnic, singuratic,
Ca să pot pânʼ la urmă să-mi găsesc norocul. bate vântul,
Am muncit, am îndurat, am suferit, Un singuratic Cum pe undeva, pe acolo,
Dar nicicând înaintea altuia nu am sărit. prin întunecime, mi-e şi gândul,
Nu am dat din coate pentru un loc liniştit, Sunt singur. Cel pierdut, şi el singuratic,
Până la urmă, locul pe mine m-a găsit. Sunt un singuratic. bătut de soartă,
Am dorit tare iubirea să-mi găsesc, Sunt pe un drum, văduvit,
Ca să iubesc până la urmă pe cine îmi doresc. singur,
Grafică de Victor Cobzac buimatic…

în faţa lui direct pe iarba din ogradă. Că
aici, la casa surorii lui Irina, unde-i place
lui să se afle şi unde ea-l aduce ori de câte
ori şi-o doreşte el, creşte în ogradă o iarbă
deasă, troscot şi nalbă – exact cum creştea
în ograda bunicilor mei. Zicea bunica Ţu-
nea: „Când te-aşezi pe pământ, direct pe
iarbă, pământu-ţi dă putere şi mângâiere
părintească”. Iarba, frunzele, liniştea din
jur, spartă doar de cântatul vreunui cocoş
sau de măcăitul raţelor şi-al gâştelor de
la un heleşteu aflat undeva în vale, erau
aliaţii noştri în a ne aprofunda în materii
înalte.
Şi cum se părea că e chip să emitem
teorii foarte profunde şi interesante pentru
noi, am fost foarte amărâţi să constatăm că
Nina SOROCEANU cineva, involuntar, ne-a spulberat brutal
idila. De după gardul de scândură, de la
L U M I N I Ţ A
(fragment de roman)
care nu l-am mai reluat, deoarece foarte
curând a revenit din oraş, de la cumpără-
turi, sora prietenului meu, şi am schimbat,
evident, vorba.
– Hai să luăm masa, ne-a îndemnat ea,
şi noi am acceptat cu plăcere propunerea,
mai ales că urma s-o facem tot în curte, la
iarbă verde. Îmbucam în tăcere bucatele
servite de sora prietenului meu, până în
momentul când de după gard liniştea iar a
fost întreruptă de cele două voci pe care
noi le auzisem anterior.
– Ar fi bine să-mi ajuţi să strâng poama
încaltea, zicea una.
sam dus în lumea lui de om care gândeşte
altfel decât majoritatea. Fiindcă prietenul
meu e conştient de starea lui. Zice:
– Eu sunt mereu pe malul abrupt al vie-
ţii. Ceilalţi, nepăsători că au fericirea să se
deplaseze cum, când şi încotro vor – deci,
sunt liberi! – nu o conştientizează. Eu doar
pot visa această fericire…
Prietenul meu nu se lamentează. Eu
nu-l mint, nu-i spun banalităţi că situaţia
lui nu ar fi tragică. Eu îl înţeleg. El luptă să
se împace ce destinul. Şi meditaţiile lui îmi
par cel mai demn lucru de luat în seamă.
Zice:
cinci zile pe săptămână la biblioteca ceea a
ta? Cât cheltuieşti pe drum, cu transportul,
dus şi întors, cu biscuiţii tăi pe care-i ronţăi
şi nu mănânci vreodată ca lumea acolo, la
serviciu, mai bine ai şedea acasă şi ai cro-
şeta… Ai împleti hăinuţe pentru bebeluşi,
le-ai vinde, că merg bine, şi ai avea mai
mulţi bani decât leafa ta de râsul curcilor…
– Ce pricepi tu în serviciu, fată năucă
ce eşti? Eu, eu, eu lucrez de plăcere. Cărţi-
le-s ca nişte copii, ca nişte flori, ca nişte…
– Ai mai spus lucrul acesta. Gata, s-a
zis cu cărţile tale! Acum, cu internetul,
cine le mai citeşte, cui îi mai trebuie ele?
– Pe tine, la sigur, cărţile nu te inte-
resează. Cum nu te-au prea interesat nici
când ai terminat, cu chiu-cu vai, nouă cla-
se, de-mi era ruşine pentru tine. Tu, ne-
poată de învăţătoare, iar bunicu-tău a fost
– Dar parcă n-a fost chip să lucrezi şi
tu ca lumea, să faci bani cinstiţi, din mun-
ca ta de chelneriţă…
– Ha, munca de chelneriţă! Am dus-o
vreo doi ani cu munca ceea, şi spălam vase,
şi-i serveam pe tipii ceia beţivi, obraznici,
înfumuraţi că au bani, că-şi pot permite să
mă înjosească şi cu vorbe, şi cu labele lor
murdare, şi cu buzele lor băloase… Că ce
eram eu pentru ei? O curvă!
– Dacă n-ai vrut să înveţi… Să faci o
facultate…
– Ha, facultate! Ada, colega mea, cu
două facultăţi, ce-a păţit? Nu şi-a găsit
o slujbă, şi a fost nevoită să plece peste
hotare. Crezi că ea acolo – dincolo, ce
face?...
– Ştiu eu? Poate şi-a găsit ceva acolo…
– Mamă, n-o fă pe naiva. Fetele noas-

A m prins a mă teme de femei. Şi

nu că mi-ar fi făcut vreun mare
rău, dar fiindcă, am impresia, că nu ştii
niciodată la ce te poţi aştepta de la ele.
Se întâmplă deseori că vreuna, care ţi-ar
părea mironosiţă, nu alta, să afli despre
ea că se comportă sau că a comis vreo
faptă pe care doar o fiinţă monstruoasă ar
fi fost în stare s-o înfăptuiască. Şi invers:
se poate întâmpla ca despre o femeie că-
reia-i merge vestea că nu e nici pe depar-
te mironosiţă, lucru pe care ea personal
nu-l ascunde, să se comporte, în anumite
situaţii, foarte decent, nobil chiar. Inex-
plicabile, misterioase sunt femeile, dar şi
rele-rele-rele!
Luminiţa, bunăoară. Nici eu, nici pri-
etenul meu nu i-am acordat vreo atenţie
prima oară când ne-a fost dat să aflăm că
există o asemenea fiinţă pe lumea asta. Cel
mai puţin ne păsa atunci de femei. Era în-
tr-o zi molcomă de toamnă. Arar, câte o
frunză îngălbenită se desprindea de crean-
ga care-o crescuse şi hrănise, şi se aşternea
în calea noastră, fluturându-ne prietenos
ca dintr-o aripă a clipelor pe care noi le
petreceam împreună. Discutam, ca de obi-
cei, lucruri foarte serioase. Eu împingeam
căruciorul prietenului meu, lucru care nu
mă împiedica să întreţin conversaţia noas-
tră. Dar şi stopam uneori, eu aşezându-mă
vecini, o voce stridentă declara ferm:
– N-oi fi proastă ca tine, să lucrez cu o
leafă de râsul găinilor!
Şi altă voce, tot stridentă, declara şi
mai ferm:
– Dar nici să nu speri că am să te ţin şi
hrănesc degeaba!
Una din două: ori du-te şi fă un ban,
ori, cel puţin, mai pune mâna pe sapă şi pe
hârleţ, ajută-mă cel puţin să întreţin grădi-
na asta! Să strâng recolta, să…
– Nu-s proastă să mă spetesc! N-ai gri-
jă, n-am să-ţi fiu o povară. Norocul meu…
– Ce noroc, fata mamei? Care noroc?
Şezi numai la oglindă, te chiteşti şi aştepţi
să-ţi bată prinţul la poartă. Cui îi trebuieşti
tu, dacă nu vrei nici să înveţi, nici să lu-
crezi…
– Mamă, nu-ţi bate gura degeaba. No-
rocul meu…
– Care noroc, fată hăi? Ai douăzeci şi
opt de ani; ca mâine-poimâine nu ţi-a mai
fi drag nici ţie să te vezi în oglindă… Crezi
că ai să tot fii aşa şi la patruzeci de ani?
Gândeşte-te…
N-am mai auzit la ce o îndemna pe fii-
că-sa vecina-mamă să se gândească, deoa-
rece ambele au intrat, ciorovăindu-se, în
casă. Noi, care asistasem involuntar la un
dialog banal care nu ne privea în vreun fel,
l-am întrerupt în schimb pe al nostru, şi pe
– Ha, eu nu beau vin.
– Nici eu nu beau, dar trebuie strânsă
roada…
– M-am plictisit. Lasă-mă în pace. Plec
în oraş! Şi tot atunci prin faţa porţii noastre
a trecut agale o fată înaltă, zveltă, îmbrăca-
tă cam ţipător, dar cu gust, cu părul auriu,
strâns cochet la spate, aruncându-ne o pri-
vire fugară peste gard, dar şi făcându-ne un
semn de bineţe din căpşoru-i mândru.
Irina, sora prietenului meu, a dat şi ea
din cap abia perceptibil, a oftat nu ştiu cum
mâhnită, a lăsat lingura pe masă şi ne-a ex-
plicat cu jumătate de gură:
– Să nu acordaţi atenţie sfezilor veci-
nelor mele. Ia, mai pun şi ele ţara la cale…
Ast’ tânără, dacă n-are tată şi stăpânire,
face ce-i trece prin cap…
Eu şi cu prietenul meu i-am urmat sfa-
tul: nu acordam atenţie gâlcevilor la care
am fost martori involuntari şi în alte rân-
duri. Fiindcă prietenul se simţea bine la
sora lui Irina: ea îl îngrijea, aici aerul era
curat, în sătucul acesta din apropierea ca-
pitalei, unde, la o adică, şi eu puteam da o
fugă ori de câte ori îmi croiam timp special
pentru a-l vizita. Discutam mereu ardent,
despre cele mai diverse lucruri, fenomene;
mai rar – despre oameni. Eu aşteptam de
obicei să intuiesc sau chiar să-l întreb di-
rect ce gânduri îl mai preocupă, şi mă lă-
– Nu-ţi pare inexplicabil faptul cum
de noi, poporul nostru, cu o soartă istorică
atât de dramatică, tragică chiar! nu avem,
în literatură – care, eşti de acord? e oglinda
cea mai veridică a spiritului unui popor, a
unui ins… nu avem opere tragice, cu unele
mici excepţii…
– Baladele „Mioriţa”, „Meşterul Mano-
le”…, completez eu firul discuţiei.
– Acestea, incontestabil, sunt dramati-
ce. Dar ele-s folclor… Pe când în literatura
„cultă”, mai ales – în cea aşa-zisă moder-
nă, autorii tratează / abordează teme mino-
re; şi „personajele” acelor scrieri, în mare,
sunt nişte indivizi fără personalitate, fără
idealuri, fără sentimente profunde…
– „Lumea e aşa cum este, şi ca dânsa
suntem noi”, zicea Eminescu. Scriitorii
contemporani scriu despre… contempo-
rani, care-s aşa cum…
Nu mi-am încheiat nici gândul, nici
fraza, deoarece de după gard ne-au între-
rupt dialogul vocile pe care deja le mai
auzisem. Şi de astă dată tot erau stridente.
– Ai şters-o în capitală, ai? M-ai lăsat
pe mine, o invalidă de grupa a doua, care
abia-mi mişc piciorul beteag, să tăbârcesc
apă, să spăl rufele, să fac de-ale gurii…
Neruşinato!
– Mamă, ţi-am spus: lasă-te de lucrul
cela al tău. Ce-ţi trebuie să te târâi câte
chiar director de şcoală! şi să înveţi atât de
prost, încât nici măcar n-ai urmat un liceu,
dar te-ai dus, colea, la o prăpădită de şcoa-
lă profesională…
Eu şi prietenul meu făceam mereu
schimburi de priviri pline de uimire. Să
vezi ciudăţenie! Lumea se ceartă şi de la
cărţi, şi despre şcoală chiar discută… Nu
scoteam o vorbă. Nu că ne-ar fi interesat
cearta celor două vecine, însă pe parcursul
sfezii lor tema noastă de discuţii nu „ca-
dra” cu a lor. Nu le putea nimeni interzi-
ce să discute, în modul şi în maniera lor,
bineînţeles, ceea ce le preocupa. Dar pe
mine, că sunt mereu preocupat să aflu şi să
înţeleg firea omului, „dialogul” celor două
vecine – al mamei şi al fiicei – mă interesa
ca ceva veritabil, neinventat, ca o realitate.
Iată de ce continuam să ascult. Prietenul
meu la fel.
– N-or mai fi toţi „învăţaţi” ca tine! zice
vocea cea mai tânără.
– Dar nici ca tine n-or mai fi toţi dornici
de bani uşori! Să-ţi fie ruşine! Să te des-
poi, să-ţi pună bărbaţii bani în chiloţi… Ce
sămânţă de om te-ai aruncat tu în neamul
nostru? Mă faci de ruşine…
– Mamă, nu-i nicio ruşine în ce-am fă-
cut eu. Da, m-am dezbrăcat, am făcut strip-
tease, dar am făcut şi un ban. Nu ţi-am ce-
rut cu împrumut, şi nici n-am să-ţi cer…
tre tinere, peste hotare, fac cam unul şi
acelaşi lucru…
– Ei, draga mamei, n-o mai fă chiar aşa
pe ştiutoarea! Diana, ştii bine, s-a dus aco-
lo, a lucrat şi s-a căsătorit cu un neamţ…
– Şi eu am să mă căsătoresc cu un om
bogat! Nu ca tine, care te-ai legat cu un
beţiv, cum mi-ai spus chiar tu, şi care ne-a
părăsit de cum m-ai adus pe lume. Eu n-oi
fi aşa de proastă! Eu nu mă mărit până nu
dau de unul bogat! Las’ să fie bătrân, cum
o fi, dar să aibă cu ce mă întreţine!
– De aceea te duci tu la Chişinău în fi-
ecare zi – să-l cauţi? Mătincă tu cauţi pot-
coave de cai morţi…
– Eu ştiu ce caut! Eu ştiu ce vreau!
La aceste vorbe, dialogul de peste gard
s-a încheiat, şi foarte curând prin faţa por-
ţii noastre a trecut, calmă şi sfidătoare,
fata de ieri. Priveam fix la poartă, şi-mi
pare că i-am prins chiar privirea-i fugară
pe care ne-a aruncat-o nepăsătoare.
Noi am strâns din umeri, dar nu am co-
mentat cumva tainele pe care le-am aflat
contrar voinţei noastre, şi ne-am reluat
firul discuţiei anterioare. Iarăşi a apărut
curând sora prietenului meu, Irina, care-i
educatoare la grădiniţa din sat, am stat la
masă. Apoi am plecat, seara, cu prietenul
meu în oraş, el având să urmeze un exa-
men medical a doua zi.
 6 Literatura şi arta Nr. 23 (3848), 13 iunie 2019

OAMENI ÎN PREAJMA NOASTRĂ

Poeta din alcătuirea Lirei
Pe malurile cu maree risipite în zig-
zaguri inima nisipului bate puternic sub
potcoavele de spumă ale valurilor. Vă-
duvit de soartă, tărâmul patriarhal şi-a
adormit demult visările dulci pe prispele
răzmuiate de ape. Astăzi numai aminti-
rile ţăranilor aprind Calea Lactee, con-
turând în bezna vremii faţa Costeştilor
vechi, satul scobit de inocenţa profeţiilor
şi înghiţit de vâltoarea lungă a Prutului.
Febra aducerilor-aminte încă mai dis-
tinge frânturi molcome din vocile celor
rămaşi în măruntaiele adâncimii să-şi
străjuiască crucile. Vocile acestea le dis-
ting numai localnicii, care, după năvala
Prutului, s-au cocoţat în cuiburile noi din
colinele dezbinate. Astăzi noua aşezare
strămutată în poala cerului seamănă cu o
fata morgana, închinându-şi reflexele la
zidul plângerii:
Şi Prutul voinic tremură în valuri –
Mare tenace plină de lacrimi –
Străbunii plâng, ieşind pe la maluri,
Trişti de veacul crâncen fără patimi…
Profesoara Larisa Sofronie stă pe
malul priporos al tremurului de apă, îm-
vălmăşită de râul impetuos, şi priveşte
tăcută la stâncile albe care devorează lă-
satul amurgului. Zăgazul lacului de acu-
mulare clipeşte des din becurile palide de
insomnie, luminând zborul păsărilor care
încearcă să muşte luna. Doamna profe-
soară, copleşită de peisajul de poveste,
contemplă în taină o poezie. Pe aceste lo-
curi, în lunca cu grădina adolescenţei din
preajma casei părinteşti, lăsată mai apoi
pradă valurilor hulpave, copiliţa Larisa
Sofronie a trăit primele încercări literare.
Parcă îi mai vede aievea pe părinţii răb-
dători în toate – mama Dochiţa cu tatăl
Toadere – oameni frumoşi la chip şi la
suflet, descălecaţi din răzeşi cu credinţă
în Dumnezeu. Cuprinşi de o neînţeleasă
melancolie, cucernicii părinţi erau primii
ascultători tăcuţi ai meditaţiilor idealiste
ale fiicei lor inimoase. Elevă fiind, Larisa
îşi publica cu mult fast verbele sentimen-
tale despre şcoală, despre sătenii dragi în
presa timpului. Nostalgiile răzleţe îi revi-
gorează şi azi amintirile:
Aştept la miez de noapte
În visu-mi să revină
Ea, şcoala mea iubită,
Din basm şi din lumină…
„Lira binecuvântată cu flori de crin”,
astfel o eticheta pe tânăra poetă Larisa
Sofronie un profesor de la universitartea
bălţeană. Ştiţi de ce? Pentru puritatea-i
morală, pentru dragostea sa faţă de verbul
românesc, de învăţăturile lui Eminescu,
Blaga, Augustin Doinaş, Stănescu, Tele-
ucă. Pătrunsă până în măduva simţirii de
filosofia sa poetică, fata era mereu acos-
tată de introspecţia alter egoului său, care
a ajutat-o să-şi facă un nume în arta Li-
rei. La acea vreme viitoarea magistră de
limba şi literatura română inserase mal-
dăre de versuri în publicaţiile tineretului
şi cele studenţeşti... Însă degrabă peste
destinul domnişoarei se rostogoliră zilele
prozaice. Tânăra profesoară îşi înteme-
iase o familie trainică şi casă de piatră,
iar Providenţa i-a sculptat pe firmamen-
tul vieţii doi fii ca doi atlanţi – Lilian şi
Radu – , băieţii ei scumpi, mândria ma-
mei, actualmente medici de performanţă
în capitală...
Versurile fervente ale profesoarei
Sofronie alunecă şi astăzi bucolic pe
făgaşul formelor răstite, tăioase. Autoa-
rea e în alertă, o doare timpul prezent,
purtător de atâtea scrâşnete cotidiene de-
gradante nu numai în cadrul rustic, ci la
nivel naţional. „ Deja ne împresoară va-
ietele cerului, dar noi tot nu ne astâmpă-
răm de şotii...”, conchide într-un târziu
versul profesoarei. Şi poeta sună din toa-
te gamele prozodice să ne recunoaştem
şi să ne stăpânim tezaurul lăsat nouă de
străbuni – Maiestatea Sa Limba Româ-
nă. Larisa îşi aminteşte cu câtă pasiune
promova limba literară românească în
instituţiile juridice regretatul ei frate mai
mare, Eugen Sofronie, fondator şi pre-
şedinte al Tribunalului Bălţi. Azi, spre
satisfacţia profesoarei, limba mamei o
vorbesc şi o cântă frumos toţi apropia-
ţii săi dragi – fratele Mircea Sofronie,
profesor, medic de mare anvergură la
Spitalul Clinic Oncologic din Chişinău,
dar şi surorile ei duioase Silvia, Elvira
şi Lucreţia cu copiii şi nepoţeii lor la un
loc. Mai deunăzi Lilian, fiul mai mare
al protagonistei, se destăinuia la o ser-
bare, consacrată Luceafărului poeziei
româneşti, că dragostea de limba dulce
a acestui sfânt tărâm ne vindecă soarele
în fereastra întunecată! E rodul muncii
mamei-poete. Vorba Larisei: „Limba ro-
mână ne conferă marea fermitate în na-
vigarea noastră prin această lume plină
de păcat, care numai a plăcerii nu poate
fi numită...”:
Tot mai rar păşim spre casa părintească,
Rar cumpăna fântânii scârţâie-n amurg,
Un dor nestăvilit de mană pur cerească,
Mă poartă prin fiorul anilor de demult.
Imaginile concludente ale Larisei
Sofronie, înmănuncheate cu grijă în
acordurile lirei sale de excepţie, mai
plâng realitatea dură din prezenţele în
cădere pe care le înfruntăm...
Andrei MOROŞANU
„O, dacă aţi pricepe ce greu e să ningi!”
Interviu cu actriţa Silvia Luca
– Dragă Silvia, în anul
2018 ai fost jubiliară. Nu
este o vârstă a bilanţurilor,
e prea devreme să faci niş-
te bilanţuri. Cu toate aces-
tea, când împlineşti cinci
decenii de viaţă, arunci o
privire retrospectivă peste
umăr, întrebându-te: Ce
am reuşit până acum în plan profesional, dar
şi în viaţă în general, şi ce nu mi-a reuşit? Ţi-ai
pus şi tu o astfel de întrebare?
– Bineînţeles, ca tot omul. Realizări, eşecuri?
Am avut de toate, dar mă consider un om împli-
nit, atât în aspect profesional, cât şi în plan per-
sonal. Să nu fie geloasă, să nu se supere profesia
mea, că nu e pe primul loc, dar pentru mine pe
primul loc a fost şi este familia. Am o familie
frumoasă şi trainică şi acesta este cel mai impor-
tant lucru. Am prieteni – puţini, dar de calitate.
Am făcut multe roluri. Acum am un respiro, dar
care nu-mi aduce amărăciune, ci, dimpotrivă, îmi
conferă luxul de a fi selectivă. Da, acum îmi pot
permite să accept sau să resping un rol, o colabo-
rare, nu trebuie să-mi calc pe inimă şi să accept
orice, doar ca să fiu prezentă neîncetat pe scenă
sau pe micul ecran. Nici nu-i interesant, ba chiar
e trist să accepţi orice, dar în profesia noastră
acest lucru, de cele mai dese ori, este inevitabil,
trebuie să ai noroc ca să-ţi permiţi să fii selectiv
şi eu am acest noroc şi această dezinvoltură. Am
nişte rigori, de care ţin cont, pe care le respect, şi
am libertatea de a fi selectivă. Neîmpliniri? Sunt
mult mai puţine decât realizări şi cred că orice
om le are. Important e să nu te gândeşti obsesiv
la ele.
– Cum ai ajuns la eclatanta carieră de azi?
Cum a fost începutul în actorie: unul previzi-
bil sau unul accidental?
– Şi previzibil, şi accidental. În copilărie
mi-a plăcut enorm baletul şi intenţionam să mă
fac balerină. Visam să fiu pe scenă şi chiar înce-
pusem să fac balet, dar n-am perseverat. Absol-
visem şcoala cu note foarte bune, dar nu eram
bine determinată în alegerea profesiei. O vreme
mă gândeam să mă fac doctoriţă, mai ales că
aveam în familia noastră mulţi medici.Acum mă
gândesc: bine că nu am mai ajuns doctoriţă, căci
construcţia mea interioară e de asemenea natură,
încât, dacă mă făceam medic, aş fi stat non-stop
discuţie cu primarul Costin, a venit cu o altă pro-
punere decât cea a primarului: să vină Sandu şi
echipa lui la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”,
care urma să fie deschis după reconstrucţie. În
1993 noi am acceptat propunerea, iar Sandu a
devenit director artistic al Teatrului „Eminescu”.
Până în 1999 s-au montat multe spectacole, care
de asemenea au mers la festivaluri internaţiona-
le de prestigiu, întorcându-se acasă cu trofee:
Festivalul de Teatru Divadelná Nitra (Slovacia),
Festivalul Internaţional „Cehov” (Moscova),
Festivalul Internaţional al Teatrului „I.L. Cara-
giale” (Bucureşti), Festivaluri de Teatru din Si-
biu, Cluj, Braşov etc. În 1999 am fost nevoiţi să
plecăm din Teatrul Naţional „M.Eminescu” din
cauza unor jocuri urâte de culise, despre care nu
aşi vrea să vorbesc. Aş menţiona doar un singur
lucru. Funcţionarii de la Ministerul Culturii i-au
spus lui Sandu că nu au nevoie de „teatru de ae-
roport”. Pentru ei era reprobabil faptul că eram
adeseori invitaţi peste hotarele ţării. Am plecat în
România.
– Apropo, odată ce veni vorba de Alexan-
dru Vasilache: să fii soţie de regizor de teatru
şi film în profesia ta este o şansă sau un dez-
avantaj?
– Este o şansă, desigur, deşi presupune şi
un mic dezavantaj şi voi explica imediat de ce.
Când ne-am întors de la Moscova, de la studii,
eu şi Sandu eram pe picior de egalitate, ambii
eram actori, Sandu încă nu se formase ca regizor.
Discutam foarte mult în casă despre spectacole,
despre piese, despre roluri, despre ceea ce facem,
discuţiile fiind foarte interesante şi productive.
Apoi Sandu a început să monteze. Este adevărat
că îmi încredinţa roluri de frunte, dar nu pentru
că eram soţia lui, ci pentru că îmi ştia potenţialul.
La un moment dat, ajungând la mine comentarii
răutăcioase, i-am zis: nu mă mai lua în rolul cuta-
re sau cutare. Îmi răspundea: nu vrei, nu fac spec-
tacolul. Răutăţile trec, lumina rămâne. Şi avea
dreptate, deşi sunt răutăţi care strică intenţiile
frumoase pe perioade lungi. Se ştie doar că orice
regizor are preferinţe pentru anumiţi actori. Să ne
amintim, în acest context, de Emil Loteanu şi de
febleţea lui pentru Svetlana Toma, pentru fraţii
Victor şi Mircea Voinicescu-Sotski, pentru Gri-
gore Grigoriu şi lista poate continua... Nu există
regizori fără preferinţe actoriceşti şi acesta e un
lucru firesc. E bine că am putut trece peste repli-
– profesionalismul.
Valabil şi în cazul în
care joci cu un coleg
sau o colegă cu care
eşti incompatibilă.
– Există o opinie
privitor la coeficien-
tul de inteligenţă al
actorului: cu cât e
mai avansat, cu atât
e mai mare pericolul interiorizării, lucru care
ar afecta interpretarea. Împărtăşeşti această
opinie?
– Categoric nu. Dimpotrivă, un IQ avansat îi
permite actorului să-şi vizualizeze mai bine ro-
lul, atât din interior, cât şi din exterior. Un ac-
tor cu un IQ redus, chiar dacă e talentat, poate
face doar un anumit rol, într-o anumită manieră
de joc, este rectiliniu, plat, pândit la tot pasul de
plafonare, până să plictisească spectatorul. În
această ordine de idei, mie nu-mi este frică să joc
alături de monştri sacri, alături de actori profunzi,
multilateral dezvoltaţi, inteligenţi. Dinspre ei vin
fluizi de afinitate, ei te salvează în momentele
imprevizibile, simţi protecţia lor în scenă, sunt
ocrotitori, îi percepi şi te percep în ipostaze pe
care nici nu bănuiai că le ai... Actorii care consi-
deră că nu mai au ce învăţa trebuie să părăsească
scena. Nu demult i-am văzut la Braşov pe Flo-
rin Piersic Jr. şi pe Marcel Iureş în spectacolul
„Stagedogs” („Câini de scenă”) după o piesă de
David Mamet. M-au fascinat! În scenă au ieşit
nu marele Iureş şi marele Piersic, ci actorul Iureş
şi actorul Piersic: pe cât de talentaţi, pe atât de
modeşti, fără niciun fel de ifose, fără niciun fel
de „vai, ce mare sunt!”... Cel care nu înţelege că
actoria este un castel de nisip, iar jocul scenic,
o chestie instantanee, momentană, va suferi un
fiasco, plafonarea fiind inevitabilă.
– Te-ai produs în mai multe filme, prin-
tre care „Codrii”, „Strada felinarelor stin-
se”, „Tangou deasupra prăpastiei”, „Mirajul
dragostei”, „Lupii şi zeii”, „Tenis cu moldo-
venii”... Ce-ţi place mai mult: cinematografia
sau scândura scenei?
– Ambele îmi plac, căci ambele sunt intere-
sante şi nu se exclud. Nu poţi zice: acolo-i mai
dificil, dincolo-i mai uşor. Deşi interacţionează
diferit, finalitatea e aceeaşi: să ajungă mesajul la

FRUMOSUL CA PRINCIPIU lângă pacienţii mei. Dar în forul meu interior a

stat în permanenţă, în stare latentă, dorinţa de
a fi în scenă. Accidentală a fost în alegerea ac-
cile răutăcioase, care, totuşi, n-au prevalat celor
de încurajare şi, astfel, au urmat şi alte specta-
cole, cu alte roluri: „Un veac de singurătate”
spectator.

– Întotdeauna m-a uimit capacitatea acto-

Auzit-am de multe ori că bărbaţii avuţi, dacă n-ar avea soţii,
puțini ar şti cât sunt de bogaţi. Având însă alături soţia, pentru
a-şi etala posibilităţile financiare, agaţă de ea cercei, lanţuri,
inele sclipitoare împodobite cu pietre scumpe, cu perle de par-
că ar fi un exponat de prezentare a bijuteriilor. Este greu de
ştiut câtă bucurie produc ele purtătoarelor acestor comori, care
de multe ori se întâmplă să fie nu mai mult decât manechine
mișcătoare. Doar în funcţie de ce se ascunde în buzunăraşul din
partea stângă a pieptului sunt şi simţurile lor.
Dacă inima doamnei profesoare Larisa Sofronie-Guţu de
la Bălţi ar fi vibrat la văzul acestor comori, dacă ochii i s-ar fi
aprins, descoperind podoabele scumpe pe care \și le-ar fi dorit,
aşa ar și fi trecut acest om al lui Dumnezeu pe lângă noi fără să
ni se fi intersectat drumurile. Ar fi fost poate o femeie oarecare,
o „vecină” dornică să afle „ce-a auzit cealaltă”, să afle printre
primele „unde şi ce se vinde”.
Femeia aceasta e plămădită din altfel de aluat, fiinţă deose-
bită, sensibilă, nemaipomenită. Ca orice om, are şi ea slăbiciuni
şi încă mari, chiar uriaşe, am spune. Doar că acestea o cople-
şesc, o vrăjesc la auzul unui vers pătrunzător, fie de dragoste,
fie despre probleme sociale; la vederea, într-o vitrină, a unei
cărţi dorite; atunci când îşi mângâie privirea admirând o pân-
ză a vreunui pictor ilustru sau o icoană veche. Este gata să se
deplaseze în alt capăt al pământului ca să asiste la o serată de
poezie, la o sărbătoare a sufletului. Fiind o femeie cu un simț
deosebit, ajunge la cel suferind înainte ca acesta să rostească
„of!”. Și neapărat îi întinde o mână de ajutor.
Graţie acestui caracter „neastâmpărat”, dorinţei de a aduna
„averi” nenumărate pe care să le ascundă în străfundul sufletu-
lui său, pentru ca mai apoi să comunice cu ele în taină, în ele
să-şi înece durerile şi bucuriile, a păşit pragul redacţiei noastre.
Astăzi putem afirma că a fost de bun augur întâlnirea noastră.
Se zice că prieteniile se leagă în anii de tinereţe, când omul
se formează, alegându-se după principii şi pasiuni. Principiile
de viaţă ale doamnei Larisa sunt respectarea adevărului, onesti-
tatea şi sinceritatea, iar marea dumisale pasiune este literatura,
mai bine-zis, poezia, poemul – sublimă „maladie” de care nu
se poate nici vindeca, dar nici nu-şi doreşte să se despartă de
ea. Respiră poezie, declamă poezie cu atâta suflet încât nolens-
volens te întrebi: de ce Domnia Sa a lipsit cele mai mari scene
ale teatrelor noastre de această voce cu vibrație și trăire? Dacă
poezia s-ar cântări, aş îndrăzni să afirm că profesoara de limbă
română ştie pe de rost tone de poezie, de poeme. Este greu de
imaginat de câtă putere de dăruire a avut nevoie doamna Larisa
în calitatea sa de soţie care a trecut prin clipe cumplite veghind
la patul suferindului soţ Ion ani în şir, când a dăruit dragoste
de mamă, educând doi bravi fii, încă mai și iubind și instruind
multe generaţii de învăţăcei. Și peste toate acestea a reuşit să
înveţe pe de rost maldăre de poezie. Să scrie poezie.
Profesoara Larisa Sofronie recită cu atâta suflet, cu atâta
pasiune şi dăruire, încât este greu să nu-ţi amintești că eşti om;
că omul are nişte datorii; că lumea este frumoasă, că viaţa este
scumpă, că dragostea şi credinţa înalţă…
Aşa am cunoscut-o la vârsta când se zice că în urmă a rămas
mai mult decât este înainte. Dar eu mă bucur, fiindcă dumneaei
este genul de om care-ţi ajută să vezi viitorul cu ochii opti-
mistului, să te împărtăşeşti din cuminţenia şi sfinţenia omului
aflat mereu în căutarea frumosului şi esenţei vieţii. A adevăratei
definiţii a ceea ce este comoară veritabilă pe care, stăpânind-o,
să trăieşti fără regrete, fără remuşcări. Mulţumesc Celui de Sus
c-am cunoscut-o şi-l rog s-o înconjoare pe dna profesoară Lari-
sa Sofronie-Guţu de la Bălţi de mila Sa.
Raisa CIOBANU
toriei aflarea informaţiei cu privire la concursul
de accedere la VGIK (ВГИК – Всесоюзный
государственный институт кинематографии
- V.B.). Deja studentă la această prestigioasă
înstituţie actoricească din fosta URSS, am înţe-
les că mi-am găsit vocaţia. Mai cu seamă atunci
când am conştientizat că am avut norocul de a-i
avea ca profesori pe renumiţii pedagogi Evghenii
Semionovici Matveev şi Anatolii Vladimirovici
Romaşin. După absolvirea VGIK-ului, ne-am în-
tors la Chişinău, zic la plural, pentru că e vorba şi
de soţul meu, Alexandru Vasilache. Când ne-am
întors de la Moscova la Chişinău, am găsit Naţi-
onalul (Teatrul Naţional „M. Eminescu” – V.B.)
în reconstrucţie. Am mers ambii la „Luceafărul”.
Dar „Luceafărul” nu mai avea faima de odini-
oară, intrase deja în declin, în decadenţă. În anii
1989 – 1993 eram ca nişte pelerini decepţionaţi,
nu ne găseam locul.În 1993 Sandu a montat spec-
tacolul „Legături primejdioase” după Choderlos
de Laclos. S-a format „Teatrul de Buzunar”. Cu
acest proiect am călătorit mult pe la festivaluri
naţionale şi internaţionale. Proiectul s-a bucurat
de succes, adunând în palmares multe premii
în regie şi actorie. Primarul de atunci al muni-
cipiului Chişinău, regretatul Nicolae Costin, a
văzut „Legăturile...” şi imediat ne-a propus se-
diu pentru „Teatrul de Buzunar”. (Repetiţiile le
făceam la Casa actorului, iar reprezentaţiile – la
„Cehov”.) Pe atunci Ministrul Culturii şi al Cul-
telor era domnul Ion Ungureanu şi dânsul, într-o
după Marquez, „Amadeus” după Peter Shaffer,
„Steaua fără nume” de Mihail Sebastian, „Ham-
let” după Shakespeare, „Cumetrele” de Michel
Tremblay, „Anna Karenina” după Tolstoi, „Şcoa-
la nevestelor” de Moliere (la Teatrul Naţional
„M. Eminescu”), „Pescăruşul” de Cehov, „Fraţii
Karamazov” după Dostoievski (la Teatrul „Ce-
hov”), „Şalul” (la Teatrul „Eugene Ionesco”) etc.
– Profesia de actor presupune o sănătate
de fier. Dacă n-o ai, nu poţi fi longeviv în sce-
nă. Ai regretat vreodată că ţi-ai ales această
profesie de risc?
– Niciodată! Chiar dacă au fost şi exasperări,
momentele frumoase au prevalat întotdeauna.
Mi-a plăcut şi îmi place constant profesia mea.
Orice profesie, nu doar a noastră, dacă e făcută
cinstit, cu devoţiune, cu talent şi responsabilitate,
presupune tot felul de riscuri, de impedimente,
de obstacole, uneori insurmontabile. Oare nu e
un risc permanent să fii medic-chirurg, de exem-
plu, să conştientizezi că ai în mâini viaţa omului?
– Ţi-ai călcat vreodată pe inimă, accep-
tând să joci în scenă cu actori incompatibili?
– Compatibilitatea sau lipsa ei în profesia
noastră trebuie privite nuanţat. Sunt actori cu
care aş vrea şi actori cu care nu aş vrea să fiu
în scenă, dar lucrul acesta nu este primordial. Eu
îmi văd de rolul meu. Construcţia va fi bună, du-
rabilă, dacă în capul mesei va fi pus un principiu
rului de a memoriza texte foarte lungi. Ai avut
vreodată dificultăţi cu însuşirea textului?
– Memorizarea unui text este un antrenament
al creierului. Perioada de timp cât însuşeşti ro-
lul e obsedantă, exersezi peste tot: mergând pe
stradă, în troleibuz, la bucătărie... Am avut roluri
complicate, când a trebuit într-un timp record să
memorizez texte mari şi n-am avut vreo dificul-
tate. Până la urmă e o chestie de profesionalism.
Desigur, te pândeşte insomnia şi încă foarte dras-
tic, dacă te gândeşti obsesiv la text, la rol, mai
ales când premiera e aproape. În acest caz te aju-
tă meditaţia. Şi tot în acest context, vreau să relev
faptul că un dramaturg talentat este o revelaţie,
este ca o muzică frumoasă. E o fericire să joci
după un text bun, după o dramaturgie bună, te
descătuşează, îţi dă aripi. Eu ascult întotdeauna
cu plăcere şi până la capăt texte pe care le cu-
nosc, de Shakespeare, Marquez, Cehov...
– Ce-ţi doreşti cel mai mult ţie, apropiaţi-
lor, compatrioţilor?
– Multă sănătate tuturor, desigur. O altă cali-
tate a vieţii, în care culoarea „gri” să fie exclusă.
Să predomine în viaţa noastră „albul”, acel „alb”
din superbul vers al Anei Blandiana: „Pentru voi
am nins toată noaptea deasupra oraşului/ Pentru
voi am albit toată noaptea.../ O, dacă aţi pricepe
ce greu e să ningi...”
Interviu realizat de Veronica BOLDIŞOR

În perioada 22 – 28 mai 2019, la Chişinău s-a

FILMUL DE DUPĂ FESTIVAL
desfăşurat Festivalul Internaţional de Film Docu-
mentar CRONOGRAF, ajuns la ediţia a XV-a. Fes-
tivalul este unul competitiv. Mottoul acestuia sună
aşa: Ecranul unde realitatea devine artă. Organiza-
tor: OWH studio.
Festivalul CRONOGRAF a luat naştere în anul
2001, când cinematografia moldovenească trecea
printr-o perioadă dificilă. De aceea unul din scopuri-
le FIFD a fost stimularea cinematografiei naţionale,
în special a filmului documentar. Astăzi putem afir-
ma că în Republica Moldova a crescut o nouă gene-
raţie de cineaşti.
Programul festivalului cuprinde mai multe secţi-
uni în care se regăsesc şi filme autohtone. La această
ediţie au avut loc şi câteva premiere, care aparţin ca-
selor de filme din Republica Moldova. În rândurile
de mai jos mă voi opri la unele filme, realizate în
Republica Moldova.
„Acasă la Japca” – regie Olga Pascaru, imagi-
ne Ivan Grincenco, producător Alexandru Vasilache,
„Moldova-Film”. Un documentar despre măicuţele
de la Mânăstirea Japca. În film, câteva călugăriţe
de diferite vârste vorbesc despre viaţa la mănăstire,
despre faptul cum au ajuns aici, ce-au simţit şi ce în-
seamnă să laşi lumea şi să trăieşti o altă viaţă. Toate
călugăriţele au un trecut, au venit din medii diferite
şi au ajuns la mănăstire fiindcă au simţit chemarea.
Vocile lor calde, privirea blândă, liniştea pe care o
răspândesc au creat acestui film o aură aparte. Ima-
gini de o rară frumuseţe ne-a fost dat să vedem şi să
încercăm să desluşim un adevăr al vieţii despre care,
trebuie să recunoaştem, ştim foarte puţin. Pentru noi
Japca e o mănăstire, pentru măicuţe înseamnă a fi
acasă. La premieră au venit opt călugăriţe, protago-
nistele din film. Maica Taisia a spus că, dacă am şti
care e răsplata lui Dumnezeu, toţi ar veni la mănăsti-
re. La acest gând se rezumă şi ideea filmului: dimen-
siunea credinţei – un adevăr transmis prin elemente-
le acestui documentar, realizat cu multă delicateţe şi
grijă pentru autenticitate. „Acasă la Japca” continuă
tradiţia filmului poetic într-o manieră nouă.
„Expediţiile memoriei: Siberia-Novosibirsk-
Tomsk” (episodul 3) – regie Violeta Gorgos, imagine
Oleg Popescu, producător Virgil Mărgineanu, OWH
studio Republica Moldova. Din partea României:
TVR Iaşi şi TVR Internaţional. Un jurnal de bord,
realizat cu mijloace cinematografice, despre basara-
benii deportaţi în Siberia. Membrii expediţiei sunt
cineaşti, istorici, jurnalişti şi studenţi din Republica
Moldova şi România care au călătorit la Novosibirsk
şi Tomsk în căutarea locurilor şi a oamenilor depor-
taţi în aceste ţinuturi reci şi imense. Un me-
rit de necontestat al acestui documentar este
faptul că ne-a „strămutat” şi pe noi în acele
locuri, în care trecutul şi prezentul „convie-
ţuiesc” paşnic. Am încercat să-mi imaginez
cât de singure şi de neajutorate s-au simţit
familiile de basarabeni când au fost aduse
în aceste locuri neprimitoare. Unde, până la
ei, au fost arestaţi, chinuiţi, împuşcaţi sute
de mii de oameni din Rusia sovietică. Mu-
zeul din Tomsk este, probabil, unic în felul
său, căci interiorul, exponatele „păstrează”
şi azi amintirea acelor ani sângeroşi: pereţii
din cărămidă roşie, fotografii de după gratii, sculp-
turi reci şi înfiorătoare. Copiii din familiile de ba-
sarabeni care s-au născut în aceste ţinuturi încearcă
să înţeleagă, cu ajutorul cărţilor, al fotografiilor de
familie, al amintirilor, cine au fost strămoşii lor şi de
unde-şi trag rădăcinile. Valoarea acestui documentar
ţine de ideea unei înstrăinări „forţate”, la care au fost
supuşi deportaţii, ca să uite ce-au lăsat în urmă, ca să
se rătăcească mormintele lor în locuri unde a dispă-
rut viaţa. Mesajul membrilor expediţiei este că noi
nu i-am uitat pe cei deportaţi şi suferinţele lor ne dor.
„Paşi pe graniţă” – scenariu şi regie Alecu De-
leu, imagine John Donica, producător Alecu Deleu,
studioul Deleu Film. Coproducţie cu Alte Arte, Ro-
mânia. O meditaţie cu glas tare despre libertate şi
frontiere. Oricât ar părea de ciudat, dar libertatea
are anumite „frontiere”, iar frontierele de la hota-
re pot să se schimbe. Cum s-a întâmplat şi în cazul
Basarabiei – astăzi ciuntită, cu teritorii înstrăinate.
O temă pe care nimeni încă nu a abordat-o în cine-
matografie. Documentarul „Paşi pe graniţă” este o
lecţie de istorie în care, direct, argumentat, tranşant,
se vorbeşte despre frontierele ţării noastre – în trecut
şi în prezent. O istorie dureroasă şi plină de învăţă-
minte, transpusă pe ecran prin cronică documentară,
vorbire directă, imagini din diferite locuri, inclusiv
de la frontiere. Constatăm că ne lipseşte instinctul
de frontieră, care s-a diminuat odată cu trecerea
timpului. Iar cine nu ştie să-şi apere hotarele, acela
rămâne fără teritorii. Cum ni s-a întâmplat nouă.
„Paşi pe graniţă” este, până la urmă, un film poli-
tic şi umple un mare gol în cinematografia noastră.
Felicitări autorului, întregii echipe de creaţie, cura-
joşilor bărbaţi şi femei din zonele de frontieră care
au vorbit în film, clar şi răspicat, despre hotarele
noastre care, de-a lungul anilor, au devenit adevă-
rate drame.
„Goodbye, Olegovici!” – regie şi imagine Euge-
niu Popovici, producător Leonid Melnic, studioul Te-
lefilm Chişinău. O compoziţie cinematografică despre
un personaj real pe nume Mihai Starosta (Mişa Olego-
vici) din părţile Şoldăneştilor, alcătuită, convenţional,
din trei părţi. În linii mari, este istoria unui băiat, un
adolescent care a nimerit la închisoare pentru furtişa-
guri. A ieşit având planuri mari, speranţe mari, îi era dor
de familie, mama îl vizita, tot ea a venit în ziua când
a ieşit în libertate. A doua parte aş numi-o: Acasă sau
Strigătul unei generaţii. Anturajul de acasă, din jurul
său, i-au năruit visele. În acest mediu, foarte tipic de
altfel pentru familiile din mediul rural: a fi copil ascul-
tător, a-ţi ajuta părinţii, a fi mână de muncă în plus la
casă, tânărul, iniţial, nu s-a regăsit („Acolo eu nu mun-
ceam!” „Sunt obosit!” „Întrebaţi-mă şi pe mine ce-mi
doresc!?”). Deşi a încercat, Mihai nu a reuşit să se adap-
teze, prăpastia dintre el şi realitatea din jur adâncindu-
se pe zi ce trece. Nimeni din familie nu-l încuraja, nu
încerca măcar să-l înţeleagă – nici tată, nici mamă, nici
nană, până şi surioarei mai mici i se inoculează ideea că
„badea-i rău!”. Poate bunicul, care nu mai este, l-ar fi
înţeles. Este cutremurătoare scena de la cimitir, unde-l
duc paşii pe Mihai ca să îngrijească mormântul celui
care-l iubea necondiţionat. În rest, niciun cuvânt de bine
din partea celora care ar fi trebuit să-i fie sprijin. Din
contra, la fiecare ceartă i se amintea de închisoare şi de
faptul că are toate „şansele” să revină acolo. Ceea ce
Notiţe
s-a şi întâmplat! Povestea tristă a acestui băiat este o
oglindă a societăţii noastre, a familiei care, în loc să fie
un leagăn, devine uneori un blestem, de unde copiii fug,
evadează, având stigmatul „Nu ascultă!” De menţionat
că filmările au durat circa doi ani. Persoanele care au
participat şi-au dat acordul, totul se filma pe viu. Ni-
meni din autori nu ştia cum vor evolua lucrurile în soar-
ta lui Mihai. Documentarul „Goodbay, Olegovici!” este
un strigăt al unei generaţii de adolescenţi, care nu-şi văd
rostul în viaţă şi ajung după gratii. În cadrul festivalu-
lui CRONOGRAF, de mai mulţi ani, sunt promovate la
secţiunea cadRo filme despre românii din afara grani-
ţelor. Din cele nouă documentare incluse în program,
vreau să mă opresc la „Călăraşi – un ţinut la poarta
raiului” – regie şi imagine Dumitru Grosei, producă-
tor Simbol Media (Moldova), coprodus de Alternative
Cinema (R. Moldova) şi Hi-Fi Production (România),
având sprijinul Consiliului Raional Călăraşi. Un docu-
mentar de o rară frumuseţe şi bogăţie spirituală, în care
liricul se înbimă organic cu autenticul. Deşi structurat
pe capitole, filmul pare a fi un vis. O lume aproape ire-
ală şi totuşi reală, fiindcă-i atât de a noastră! Obiceiuri,
tradiţii, unele păstrate, altele readuse în circuitul vieţii,
ne vorbesc despre temeiniciea credinţei, a rostului nos-
tru în această parte a lumii. „Călăraşi – un ţinut la poarta
raiului” rămâne în mare parte o confesiune susţinută de
Tatiana Popa, proprietara pensiunii „Casa Părinteas-
că”. Vedem pe ecran lumea de la „poarta raiului” prin
ochii acestei femei cu un destin dramatic, dar cu un
suflet plin de iubire. Regizorul Dumitru Grosei ne-a
prezentat Călăraşiul şi împrejurimile acestui ţinut în-
tr-o manieră simplă, firească şi echilibrată. Din păcate,
spaţiul nu-mi permite să vorbesc şi despre alte filme,
realizate de cineaştii noştri, dar şi de cineaşti străini.
Important este că festivalul a creat punţi de comunicare
între ţări, continente şi culturi.
Larisa UNGUREANU,
critic de film
Nr. 23 (3848), 13 iunie 2019 Literatura şi arta 7
Repere literare Oameni ai demnităţii
Istoria tatălui a doi profesori de istorie Iubirea de neam

Printre nenumăraţii şi valoroşii colegi de
universitate cel mai apropiat sufletului meu este
acad. Gheorghe Ghidirim, de curând sărbătorit
la Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova şi
la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Ni-
colae Testemiţeanu” cu ocazia împlinirii a opt
decenii de la naştere.
În semn de adânc respect şi recunoştinţă,
doctorul conferenţiar Romeo Şcerbina a editat
un volum omagial intitulat „Gheorghe Ghidi-
rim – 80” (viaţa în fapte şi imagini)
cu 292 de pagini. Este o lucrare amplă
despre viaţa şi activitatea distinsului
chirurg care, muncind o viaţă, a obţi-
nut succese strălucite atât pe tărâmul
practic, cât şi pe cel al cercetării, dove-
dinsu-se a fi un savant de notorietate,
al cărui nume a trecut hotarele republi-
cii noastre, făcându-i cunoscut numele
în lume, pentru care merite cel mai în-
alt for al ştiinţei autohtone i-a acordat
înaltul titlu de academician.
Cartea, alcătuită din mai multe
compartimente, începe cu o reflecţie
a protagonistului asupra drumului par-
curs, de la începuturi până în prezent.
Şi e foarte bine, fiindcă nimeni altul
n-ar face-o mai bine. Cine-i mai cu-
noaşte dulceaţa şi amarul, urcuşurile
şi poticnelile în timpul ascensiunii sale
pe înălţimile ştiinţei, ale sclipitorului
său profesionalism.
Tot aici este prezentat arborele genealo-
gic al şcolii chirurgicale a prof. N. Anestiadi.
De asemenea, impresionează CV-iul dumisale
descris pe patru pagini – strălucit parcurs – de
la elev la şcoala primară din comuna Palanca
până la membru titular al AŞM şi a nenumărate
academii din lume.
Apoi urmează enumerarea publicaţiilor
ştiinţifice elaborate de sărbătorit şi cele scrise
în colaborare cu diferiţi coautori, specialişti
demni să-şi pună semnătura sub lucrări ştiinţifi-
ce alături de reputatul savant. În total este vorba
de 819 lucrări ştiinţifice, în care sunt tăinuite
misterele tratamentului, universul cunoaşterii.
Întregesc chipul notabilului chirurg apreci-
erile aduse de diferite personalităţi de prestigiu
din domeniile medicinei şi culturii de la noi şi
din România. Toate merită atenţie, toate îl defi-
nesc ca pe o mare personalitate care face cinste
neamului şi ţării. Reproducem doar câteva din-
tre ele. Acad. Ion Ababii, rectorul USMF: „...
Fenomenul Ghidirim constă în rezolvarea mul-
tiplelor probleme cotidiene, pilon important al
cetăţii medicale, neobosit străjer al sănătăţii po-
porului Republicii”. Impresionează consemna-
rea lui Irinel Popescu, prof. dr. în medicină de
la Institutul Clinic Fundeni, Bucureşti, Membru
de Onoare al AŞM: „...Ca un adevărat mentor
al multor generaţii de chirurgi, acad. Gheorghe
Ghidirim a lăsat în urma sa o şcoală de chirur-
gie puternică şi de un înalt nivel”.
Iar în Enciclopedia identităţii româneşti
Ecaterina Ţarălungă consemnează: „...Împreu-
nă cu prof. V. I. Filin a introdus operaţiile or-
ganomenajante în pancreonecroze, reducând
mortalitatea de la 80% la 10% şi de chirurgie
celioscopică (împreună cu conferenţiarul A.
Ghereg a efectuat în 1992 prima colecistec-
tomie laparoscopică în Republica Moldova).
Profesor invitat în Rusia, Ucraina, România,
Letonia, Uzbekistan, Polonia, Ungaria, Turcia,
Estonia, Spania, Italia, Austria, Belgia, Ger-
mania, SUA, Japonia ş.a.... Distins cu titlurile
de Om Emerit şi Eminent al URSS, ordinele
Gloria Muncii şi Ordinul Republicii, medalii-
le „Dimitrie Cantemir” şi „N. Testemiţeanu”.
Membru al Academiei de Ştiinţe a Republicii
Moldova”. Nu pot trece cu vederea emoţiile
care-l încearcă pe prof. Alexandru Marin când
vine vorba de consângeanul său. Pe lângă fap-
tul că pomeneşte de pasiunea lui Gh.Ghidirim
pentru fotbal, mai consemnează: „Declamă ca
un veritabil artist versuri de M. Eminescu şi
Gr. Vieru, de O. Goga şi G. Coşbuc”. Şi tot Ale-
xandru Marin crede c-ar fi nedrept să nu men-
ţioneze aici suportul moral de care s-a bucurat
sărbătoritul de-a lungul vieţii din partea celei
cu care împarte bătăile inimii, lumina şi căldu-
ra sufletească: „...a avut înţelegerea deplină a
soţiei Veronica, doctor în medicină, specialist
notoriu în pediatrie, care a putut să înţeleagă
preocuparea, aproape obsesivă, a soţului pentru
binele poporului”.
Atât activitatea sa publicistică, cât şi fru-
moasa cochetărie cu versul îl pun pe omagiat
într-o lumină favorabilă. Din tot ce scrie profe-
sorul se desprinde dragostea sa pentru colegi,
pentru personalităţile ilustre, pentru oamenii
gliei străbune, pentru patrioţii neamului. Este
un real model de patriot al Neamului, al Ţării,
al tradiţiilor străbune.
Din tot ce vedem în această carte, din
felul cum a fost concepută, răzbate dragos-
tea autorului pentru mentorul său. Autorul
volumului, Romeo Şcerbina, merită cuvinte
de laudă pentru efortul depus, pentru meticu-
lozitatea şi seriozitatea de care a dat dovadă
la selectarea materialelor, la amplasarea lor
logică, la elaborarea unui volum-monument
al strălucitului chirurg Gheorghe Ghidirim,
înzestrat cu har divin.
Gheorghe BACIU,
dr. hab. în medicină
Cercetând registrele cu numele persoanelor supuse re-
presaliilor comuniste din Arhiva Națională a Republicii
Moldova, am dat de unul care mi-a părut cunoscut – Pan-
telimon Timofti, locuitor al satului Cihoreni, raionul Or-
hei. În anii mei de școală, am avut un profesor cu numele
Ștefan Timofti.
Posibil să fie tatăl lui, mi-am zis, avându-l în vedere pe
Pantelimon Timofti, a fost supus represaliilor în anul 1941.
Am solicitat dosarul lui, iar când mi-a fost pus la
dispoziție, l-am deschis dornică să aflu e dreaptă sau nu
presupunerea mea. Părea a fi greșită, căci n-am auzit nici
din gura profesorului meu, nici din cea a consătenilor mei
despre faptul că tatăl lui a fost supus represaliilor. Ștefan
Timofti a venit în satul Chiperceni la începutul anilor
șaizeci ai secolului trecut, părinții mei scăpând vorba că
până a se face profesor a lucrat într-o mină din Ucraina.
Nu mi-a venit a crede, căci era scund, cu mâinile mici,
deloc semănând cu minerii-stahanoviști din manualele
noastre. Era căsătorit, soția lui, Ștefania, fiind de baștină
din regiunea Lvov. Avea părul buclat de la natură, blond
deschis, iar pielea feței, albă ca laptele. Zâmbea cald, fă-
când să se vadă câțiva dinți acoperiți cu aur. Pe atunci rar
cine își putea permite un asemenea șic, dar lumea din sat
știa foarte bine că nu e din furat, ci din munca grea în
mină. Profesorul meu își iubea mult soția, care i-a dăruit
mai întâi o fiicuță cu numele Svetlana, iar după stabili-
rea lor în Chiperceni – un fiu, botezat Vladimir, posibil
în cinstea marelui cneaz rus, despre isprăvile căruia ne
vorbea Ștefan Timofti. Preda istoria, iar soția lui era pro-
fesoară de limbă rusă. În clasele a noua și a zecea mi-a
fost diriginte, lăsând în memoria mea amintiri frumoase,
dar și o durere mare de suflet, căci s-a dus din viață mult
înainte de vreme, din cauza unei maladii grele, la fel ca
mama mea și în aceeași zi cu ea. Ștefan Timofti nu s-a
recăsătorit, rămânându-i credincios până la moarte, care
a survenit după treizeci și opt ani de la decesul ei. Pe pia-
tra de mormânt a fost scris Ștefan Timofti, ceea ce m-a
făcut să cred că și-a dorit să rămână în condica vremii cu
numele care i-a fost dat la naștere. Cred că pentru prima
dată a fost numit Stepan în luna iunie a anului 1941, când
tatăl său, Pantelimon Timofti, a fost arestat, în dosarul lui
fiind specificat că are 5 copii: Zinovia de 13 ani, Valeriu
de 11 ani, Eleonora de 10 ani, Stepan de 8 ani și Cornel
de 4 ani. De fapt, Stepan-Ștefan avea 6 ani, fiind născut în
data de 14 decembrie 1934. Tuscinci copiii, împreună cu
mama lor, Feodora, de 36 ani, au fost deportați în regiunea
Tomsk, raionul Șegorsk, satul Pozdneakovo, care se află
pe râul Obi. Capului acestei familii – Pantelimon Timofti
– i s-a incriminat faptul că a fost membru, în diferiți ani,
a câteva partide românești, calificate de sovietici ca fiind
contrarevoluționare. Acuzarea s-a bazat pe referința dată
de sovietul sătesc Biești și pe depozițiile a doi martori:
Marc R. și Feodosie B. Primul a fost interogat Feodosie
B., locuitor al satului Biești, în vârstă de 56 de ani. Aces-
ta l-a turnat, întâi de toate, pe Zaharia Zgurean, spunând
despre el că a avut circa 6 hectare de pământ, o pereche de
cai, 5-6 oi și inventar agricol, dar principala lui „greșeală”
a fost prietenia cu Pantelimon Timofti, care și-a avut
ușa deschisă pentru persoanele neagreate mai târziu de
noua putere sovietică. Depozițiile lui Feodosie B. au fost
susținute de Marc R., locuitor al satului Cihoreni, în vârstă
de 38 de ani. Acesta s-a cam încurcat în depoziții, spunând
mai întâi că în fruntea partidului ”contrarevoluționar” din
Cihoreni s-au aflat preotul Andrei Vascan și Pantelimon
Timofti, apoi afirmând că partidul a fost condus de Ră-
dulescu (fără specificarea prenumelui). Înainte de venirea
sovieticilor, Rădulescu și preotul Andrei Vascan s-au re-
fugiat în România. Țap ispășitor a rămas Pantelimon Ti-
mofti, căruia i s-a pus în vină și faptul că la încreștinarea
mezinului său au venit din Orhei avocatul Strungari și
doctorul Vicol, care de asemenea erau membri ai parti-
dului „contrarevoluționar”. După părerea lui Marc R., în
satul Cihoreni au fost mulți membri activi ai acestui par-
tid, anume: Alexei și Vasile Codreanu – tatăl și fiul, am-
bii chiaburi; frații Zaharia și Grigore Druguș,; Alexandru
Vlas; Senea Corobceanu – cumnatul lui
Pantelimon Timofti. N-a fost trecut cu
vederea nici Nicanor Negară – fost pri-
mar, iar împreună cu el foștii lucrători
ai primăriei: Ion Liza, Mihail Afteni,
Gheorghe Gogu. Numele lui Nicanor
Negară l-am găsit în Cartea memoriei,
volumul 3, pag 117, unde este specifi-
cat că în anul 1941 a fost condamnat
la 8 ani de muncă silnică, iar membrii
familiei sale – soția și patru copii – au
fost deportați, fiind reabilitați în 1991.
Dosarul lui Pantelimon Timofti ne-a
făcut cunoscut faptul că în data de 26
septembrie a anului 1943 Nicanor Ne-
gară în vârstă de 41 de ani a decedat în
lagăr. La fel și-a încheiat viața Profir
Chiperi din Cihoreni, condamnat în
anul 1947 la trei ani de muncă silnică.
A decedat pe 30 decembrie a aceluiași an, la vârsta de 40
de ani. Sunt de părerea că de pe urma depozițiilor rău-
voitorilor au pătimit nu numai aceste persoane. Pe lista
alcătuită din spusele lui S. Froil în data de 19 noiembrie
1940 figurează numele a foarte mulți locuitori ai satelor
Biești și Cihoreni, calificați de el ca dușmani ai Puterii So-
vietice. În 1961, când a fost căutat pentru a se pronunța pe
marginea depozițiilor sale din 1941, el s-a ascuns după un
certificat medical, care adeverea faptul că se află spitalizat
la lecuire, suferind de o maladie a inimii, din care cau-
ză interogarea îi este containdicată. Vizavi de certificatul
acesta vi-l prezint pe cel care a oglindit starea sănătății lui
Pantelimon Timofti în data de 22 ianuarie 1942. Medicul
închisorii din orașul Ivdel, regiunea Sverdlovsk, în care la
acel moment se afla Pantelimon Timofti, a scris că el are o
maladie severă a inimii, fiind invalid de gradul întâi. După
circa o lună, pe 15 februarie a anului 1942, acuzatorii lui
Pantelimon Timofti au decis să-l condamne la moarte prin
împușcare. Însă membrii Ședinței Speciale i-au înlocu-
it pedeapsa capitală cu 5 ani de muncă silnică în lagăr.
Pantelimon Timofti a înfruntat numai unul, decedând pe
7 aprilie 1943 în orașul Asino din regiunea Tomsk. L-a
răpus pelagra – boală condiționată de lipsa din alimentație
a unor vitamine și proteine, după cum spune dicționarul.
La momentul decesului, Pantelimon Timofti a avut 40
de ani. Vă amintesc: Profir Chiper a decedat în lagăr la
aceeași vârstă, iar Nicanor Negară – la 41 de ani. Au fost
bărbați în floarea vârstei, pe care i-a răpus nu doar lipsa
din alimentație a unor vitamine și proteine, dar și munca
foarte grea, condițiile rele de trai, batjocura.
Pantelimon Timofti a fost cadru didactic, în anul
1941 ocupând postul de director de școală în satul Ciho-
reni. Doi dintre fiii lui – Ștefan și Corneliu – au devenit
de asemenea pedagogi, dar mai întâi au fost nevoiți să lu-
creze în mină. Am aflat aceasta din petiția scrisă de mama
lor – Feodora Timofti – pe 18 ianuarie 1961, care a fost
anexată la materialele dosarului lui Pantelimon Timofti.
Adresându-se Procurorului Republicii Sovietice Socialis-
te Moldovenești, sărmana femeie i-a făcut cunoscut faptul
că în acel moment cel mai mare dintre copiii ei, fiica Zina
(Zinovia), era căsătorit, avea copii și lucra în colhozul din
satul Mateuți, raionul Rezina. Cel de al doilea copil – fiul
Valeriu – era de asemenea căsătorit, lucra în calitate de
constructor în orașul Rezina, învățând, totodată, la școala
serală. Fratele său – Stepan (Ștefan) – de circa șapte ani
scotea cărbuni din mina situată în preajma orașului Ena-
chievo din Donbass. Concomitent își făcea studiile, fără
frecvență, la Facultatea de Istorie a Universității de Stat
din Chișinău. Era căsătorit, avea copil. La aceeași mină
a lucrat Corneliu Timofti – mezinul. După satisface-
rea serviciului în Armata Sovietică, a devenit student al
Facultății de Istorie a Universității din Chișinău, locuia
în cămin. Până a deveni student, Corneliu a tutelat-o pe
mama sa și pe sora Eleonora, care era cu handicap de la
naștere. „Am revenit cu ea în Patrie în anul 1959”, i-a co-
municat procurorului Feodora Timofti. Citind aceasta, am
făcut repede un calcul, constatând că ea
s-a aflat în exil 18 ani. Întorcându-se cu
fiica handicapată la baștină, a consta-
tat că în casa pe care a construit-o cu
soțul său a fost dislocată școala. „Am
fost exilați în Siberia fără confiscarea
averii”, i-a amintit procurorului, rugând
apoi să i se dea cel puțin cămara în care
sunt depozitate câteva borcane stricate.
„Locuiesc cu fiica handicapată la gaz-
dă, plătind lunar 10 ruble”, a specificat
în petiție. În anii aceia zece ruble va-
lorau mult, iar Feodora Timofti era de
vârstă pensionară. A beneficiat sau nu
de susținere din partea statului, împreu-
nă cu fiica sa handicapată, nu știm.
Procuratura Republicii Sovietice
Socialiste Moldovenești a trimis petiția
Feodorei Timofti președintelui interi-
mar al Comitetului Securității de Stat de pe lângă Con-
siliul de Miniștri al R.S.S.M. colonelului G.M. Volkov
cu indicația: „Controlați și elucidați dacă Pantelimon Ti-
mofti a fost realmente membru al unor partide burgheze.
Al căror anume și când? În ce a constat activitatea sa în
aceste partide? Totodată, este necesar de a cerceta faptul
dacă Pantelimon Timofti a fost chiabur-exploatator”. Țin
să remarc, în dosarul din anul 1941 despre calitatea de
„chiabur-exploatator” nu a fost vorba. Însă în anul 1961
tema aceasta s-a făcut necesară.
A fost interogat întâi de toate fostul secretar al sovie-
tului sătesc Biești, Ion B., căruia i-a fost arătată referința
semnată de el în anul 1941, împreună cu președintele so-
vietului sătesc, Teslea. Văzând-o, el a spus că n-a scris-
o, ci doar a semnat-o la indicația președintelui Teslea.
Acesta a fost venit în satul Biești, iar când sa început
războiul, a părăsit localitatea, urmele lui pierzându-
se. Marc R., unul din martorii principali în dosarul lui
Pantelimon Timofti, de asemenea a plecat din sat, locul
aflării sale fiind necunoscut. Alți doi martori: Feodosie
B. și Alexei M. au decedat, iar S. Froil – am remarcat
deja – s-a eschivat de la interogare, prezentând un cer-
tificat de boală. Atunci au fost chemați să dea depoziții
cetățenii: Ion L., Zaharia D., Alexei C., Grigore D., din
care anchetatorul a scos informația că Pantelimon Ti-
mofti a avut în posesie circa 20 de hectare de pământ
arabil și circa 30 de ari de viță-de-vie, pe care le-a primit
de la tatăl și socrul său atunci când și-a făcut o familie
și ca moștenire. La lucrarea pământului a folosit forțe
suplimentare, remunerând angajații conform înțelegerii
prealabile. Prin urmare, nu putea fi considerat chiabur-
exploatator. Despre activitatea lui Pantelimon Timofti în
unele partide românești martorii n-au spus nimic concret
și de valoare, căci s-au scurs mai mult de douăzeci de
ani și au scăpat din memorie multe. Cu toate acestea,
instanța la care a apelat Feodora Timofti a decis să nu-i
satisfacă doleanța de a i se da în folosință cămara, iar
problema reabilitării lui Pantelimon Timofti să nu fie
abordată. Decizia a fost luată în data de 27 martie 1961.
După 28 de ani, tot în luna martie, Pantelimon Timofti a
fost reabilitat totalmente. Înștiințarea despre reabilitarea
lui n-a fost adusă la cunoștința membrilor familiei sale,
deoarece niciunul din ei nu mai locuia în satul Cihoreni.
Președintele sovietului sătesc nu s-a obosit s-o trimită în
satul vecin Chiperceni, unde locuiau Feodora Timofti,
fiica ei Eleonora și fiul Ștefan cu familia. În cimitirele
din această localitate ei își au somnul de veci, iar chipul
lui Pantelimon Timofti a rămas numai în amintirea celor
care l-au cunoscut, căci fotografiile i-au fost confiscate
și arse de securiștii sovietici. Se spune că a fost un bărbat
foarte frumos și un pedagog de vocație.
Scriind povestea suferinței lui și a familiei sale, am
rămas fără răspuns la întrebarea: „De ce doi dintre fiii lui
Pantelimon Timofti și-au ales să fie profesori de istorie?”.
Valeria DASCĂL

Reflecţii moral-creştine în lucrarea „Divanul” de Dimitrie Cantemir Consemnări

„Divanul” este prima lucrare
filosofică a lui Dimitrie Cantemir
care, posedând o reală valoare
filosofică şi moral-creştină, este
destinată să cultive adevărata în-
ţelepciune şi cumsecădenie omenească, o adevărată
conduită morală şi smerenie creştină. Lucrarea povă-
ţuieşte urmaşii cum să înţeleagă viaţa şi existenţa în
lume şi să devină părtaşi spirituali ai existenţei du-
rabile.
„Divanul” este o adevărată Enciclopedie etico-
moral-creştină. Conform concepţiei autorului, lucra-
rea este constituită din trei părţi: prima parte cuprinde
dialogul „Înţelept-Lume”; partea a doua evidenţiază
esenţa comentariului privind pledoaria Înţeleptului;
partea a treia reflectă concilierea esenţelor „Lume-în-
ţelept”, precum şi victoria Înţeleptului în Lume.
Un interes deosebit prezintă dialogul „Înţelept-Lu-
me” şi victoria Înţeleptului în lume. Sunt concludente
în acest context afirmaţiile Înţeleptului care se pronunţă
hotărât împotriva Lumii pe care o numeşte înşelătoare
şi linguşitoare. Iar argumentele aduse rezultă din carac-
terul trecător a tot ce există în lume, inclusiv al averilor
pe care aceasta le-a acumulat. Şi dacă norii sunt trecă-
tori, respectiv şi umbra lor este trecătoare.
Din dialogul „Înţelept-Lume” deducem că Lumea
tinde să dobândească (să obţină) cât mai multă avere,
care de asemenea este trecătoare. La rândul său, Înţe-
leptul consideră că cel mai necesar lucru este menţi-
nerea sau păstrarea sufletului, care-i cel mai valoros
dintre toate bunurile omului. Anume de aceea el, Înţe-
leptul, nu are nevoie de bogăţii şi averi întrucât Împă-
răţia cerurilor se poate obţine numai cu un suflet curat.
Înţeleptul expune teza profundă că lumea este o
deşertăciune a deşertăciunilor şi în ea toate sunt de-
şarte. Iar sufletul curat te îndeamnă la fapte bune, la
fapte de milostenie în favoarea săracilor. Şi edificator
în acest sens este dialogul dintre un tânăr şi Domnul
nostru Iisus Hristos. La întrebarea tânărului – „Bunule
învăţător, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veş-
nică?” – Iisus Hristos i-a răspuns ca el să se păzească
şi să fugă de toate cele pe care legea şi credinţa le
opreşte, să respecte şi să facă toate ce legea şi credinţa
îndeamnă şi porunceşte să fie făcute. Şi atunci cînd tâ-
nărul i-a răspuns că el respectă toate poruncile şi legi-
le credinţei, Domnul Iisus Hristos i-a înaintat porunca
cea mare: „Mergi şi vinde-ţi toate averile şi dă-le săra-
cilor”. Şi iată că acest tânăr s-a întristat mult la auzul
acestei porunci. Fiind deprins cu desfăţări şi cu plă-
ceri, tânărul a acordat priori-
tate acestora şi astfel a pierdut
ceea ce doresc toţi adevăraţii
credincioşi – Împărăţia ceru-
rilor. Şi astfel s-a adeverit po-
runca biblică conform căreia
mai degrabă va intra o cămilă
prin urechea acului decât un
bogat necredincios va ajunge
în Împărăţia cerurilor.
Şi deşi ideile expuse de
Lume privind esenţa averii
sunt ademenitoare, întrucât
cu acestea poţi zidi biserici,
mănăstiri, fântâni, poduri, cu
avuţia poţi elibera robi şi iz-
băvi datornici, cu avuţia poţi
să miluieşti, să întăreşti pe cei
slabi.1 Lumea mai afirmă că
Împărăţia cerurilor este foarte
ieftină, şi invocând cazul cu
femeia care, aruncând doar
doi bani în vistierie, şi-a cumpărat Împărăţia cerurilor.
De aici rezultă că setea de bogăţie este oarbă, că
încercând să se afirme prin toate mijloacele posibile,
deteriorând întru totul starea psihologică a omului,
Lumea nici nu-şi dă seama că Împărăţia cerurilor este
cea mai valoroasă şi sunt necesare eforturi îndelunga-
te pentru a o obţine. Iar exemplul cu cei doi bani cu
care a fost cumpărată Împărăţia cerurilor nu rezistă la
nicio critică, deoarece femeia aceea a dat jumătate din
averea sa. Iar tânărul care a fost povăţuit de Marele
învăţător să-şi vândă averile şi să le împartă la săraci,
de fapt, a refuzat să facă acest lucru. Astfel, din aceste
exemple tragem concluzia că Lumea, fiind înşelătoa-
re, dar şi ademenitoare, nu rezistă ispitei materiale şi
lasă sufletul la voia întâmplării, pierzând Împărăţia
cerurilor. De aici deducem, spune Înţeleptul, că în-
demnurile lumii la plăceri şi desfătări, la capriciile
lumeşti sunt răuvoitoare omului, spurcate, sunt păcate
grele. Şi cea mai reuşită cale pentru un credincios ar
fi cuvintele înţelepte şi demne din Sfânta Scriptură ale
prorocului care conchide: „Miluieşte-mă, Dumnezeu-
le, după mare mila Ta, că fărădelegea mea eu o cunosc
şi păcatul meu înaintea mea este pururea”.
Iar pledoaria Lumii este cu atât mai ademenitoare,
dar şi mai confuză cu cât ea invocă viaţa împăratu-
1
Dimitrie Cantemir, Divanul sau gâlceava înţeleptului cu
lumea. Bucureşti, 1990, p. 224-227.
lui David, care a fost şi proroc, şi a
nimerit în rai, dar şi viaţa altor mari
împăraţi bogaţi şi puternici, care şi-
au trăit viaţa pământească în plăceri
şi desfătări. Fiind cinstiţi şi bogaţi, ei
au savurat din plin sclipirea podoa-
belor lumii care nu le-au fost piedică
pentru a se bucura de împărăţia lui
Dumnezeu.
Înţeleptul combate afirmaţiile
Lumii referitoare la imaginea ne-
prihănită a acestor mari împăraţi ai
lumii, care, până a obţine Împărăţia
cerurilor, au trecut prin multe pri-
mejdii şi obstacole, au suferit, au
căzut în păcat, şi numai Marea Milă
a lui Dumnezeu i-a salvat, ei fiind re-
aduşi la credinţa adevărată.
Anume de aceea nu se cade să
consideri că bogăţia te va salva şi
datorită ei vei ajunge în rai. Dim-
potrivă, este cu adevărat onest să te
călăuzeşti de vrednicia sufletului celui curat, care este
unica speranţă pentru a îmbrăţişa Împărăţia cerurilor.
Şi să te conduci de înţeleapta poruncă că bogăţia pe
mulţi i-a dus în iad. Şi dacă în aparenţă bogăţia pare a
fi o judecată dreaptă şi bună, în realitate ea îl duce pe
om la pierzanie. Şi aceasta se întâmplă deoarece bogă-
ţia te va abate de la adevărata credinţă şi te va orienta
chiar să te închini unor idoli. Şi, respectiv, salvarea
rezidă în a detesta bogăţia.
Înţeleptul, dialogând cu lumea, îi reproşează aces-
teia că, deşi lucrurile, bunurile, podoabele pe care ea i
le oferă sunt ademenitoare, totuşi ele nu sunt în stare
să-i clatine credinţa în Dumnezeu, creatorul Univer-
sului. Cum poţi să pierzi credinţa în Dumnezeu, care
de fapt mi-a dat viaţa, spune Înţeleptul. Dumnezeu a
creat tot ce este în jur, cerul şi pământul, oamenii şi
animalele, aerul şi înaltul. Să renunţi la Dumnezeu şi
să te închini aurului, argintului şu lucrurilor făcute de
mâinile oamenilor! Înţeleptul vrea să-l slăvească pe
Dumnezeu şi să renunţe la desfrânări, la mâncări şi
băuturi, care ar omagia pântecele.
Prin urmare, adevărata credinţă necesită să renunţi
la toate acestea şi să-i consacri întreaga viaţă slujirii
lui Dumnezeu. Iar Lumea însă încearcă să-i demon-
streze Înţeleptului că acesta, procedând în aşa mod,
se abate de la judecata dreaptă şi bună (în viziunea
Lumii). Iar argumentele Lumii rezultă din faptul că
în cazul în care Înţeleptul va accepta să fie împodobit
cu zestrea lumii, să fie îmbogăţit cu averile acesteia –
nu-şi va pierde Sufletul. Iar ideea în cauză va avea la
temelie faptul să desfătările lumii sunt cuviincioase,
iar Înţeleptul, neînţelegând esenţa lor, dă dovadă de
ignoranţă şi de minte necioplită. Iar concluzia trasă
din argumentele Lumii e pur şi simplu retorică şi deo-
sebit de profundă: Cum poate fi Înţeleptul ignorant din
moment ce pledează pentru un suflet curat şi respinge
în mod categoric vorbele ademenitoare şi păcătoase
ale Lumii înşelătoare şi linguşitoare? Şi nu contează,
şi nu au nicio valoare afirmaţiile Lumii precum că
ea este „largă şi încăpătoare, luminoasă şi frumoasă,
aleasă şi drăgăstoasă”.
La fel ca şi prorocul David, Înţeleptul consideră că
Lumea este o temniţă a sufletului şi de aceea se roa-
gă Atotputernicului Dumnezeu cu următoarea rugă:
„Scoate din temniţă sufletul meu ca să se mărturiseas-
că numelui tău”. Însă Lumea în vederea argumentării
viziunilor sale invocă şi faptul că acelaşi proroc David
a beneficiat de bunurile şi desfătările lumii, că a avut
şi slavă (măreţie) şi aştri, şi bogăţie, fiind şi împărat,
şi proroc. Şi, în consecinţă, după moarte David a fost
aşezat cu cei drepţi în raiul Domnului.
Şi oare astfel împăratul şi prorocul David, be-
neficiind de bunuri şi desfătări, a judecat raţional, a
acţionat conform unor deducţii pragmatice, care i-au
favorizat destinul şi în viaţa pământească, şi în cea de
dincolo? Ripostând Lumii, Înţeleptul accentuează că
aceasta nu pătrunde în esenţa existenţei pământeşti,
nicidecum nu vrea să înţeleagă că în jurul ei domina
„Deşertăciunea deşertăciunilor şi toate sunt deşertă-
ciune”. Şi respectiv Lumea prin sine reprezintă deşer-
tăciune şi toate lucrurile sunt deşarte. Şi atunci logica
Lumii, care fiind deşartă în esenţă, pretinde că posedă
o judecată înţeleaptă şi procedează conform adevăra-
tei gândiri raţionale.
Şi argumentul forte al Înţeleptului rezidă în faptul
că sfinţii au devenit sfinţi cu adevărat numai atunci
când au renunţat la aşa-numitele bunătăţi ale lumii,
au renunţat la tot ce … le aparţinea, deoarece credinţa
în Dumnezeu şi devotamentul faţă de el sunt valori
supreme. De fapt, aceste idei confirmă două teze fun-
damentale ale creştinismului expuse de Iisus Hristos.
Prima teză: „Cine vrea să Mă urmeze să se lepede de
sine”, adică „Lasă totul şi vino cu Mine, cu Hristos,
deoarece numai în aşa mod poate obţine viaţa veş-
nică”. În continuare această teză este confirmată şi
completată de altă teză profundă în înţelepciunea sa
biblică: „Lasă morţii să-şi îngroape morţii”. Astfel
viaţa pământească devine cu adevărat iluzorie şi fără
sens adevărat întrucât este trecătoare, deasupra ei do-
minând deşertăciunea.
Lumea însă afirmă că ea dispune de diverse lu-
cruri, precum ar fi oraşele, cetăţile, satele, câmpiile
şi ogoarele roditoare, drumurile şi palatele măreţe şi
sclipitoare şi care sunt bogate şi în care trăiesc boierii
şi stăpânii. Şi omul, care este considerat de către În-
ţelept ca fiind „împărat peste toate lucrurile lumii, s-a
bucurat de acestea” şi, respectiv, Lumea dispunând
de aceste bogăţii continuă să vieţuiască şi nu dispare.
Faptul în cauză este confirmat de însăşi viaţa oame-
nilor.
Lumea chiar încearcă să cugete anume în sens de
deşertăciune şi să afirme că Înţeleptul este inferior lui
Solomon şi astfel nu poate pretinde să conceapă cu
adevărat esenţa înţelepciunii. Şi aceasta poate fi re-
alizată deoarece „eu îi socotesc pe toţi drept fiii mei,
îi alăptez ca pe nişte prunci şi le port grija ca unor
odrasle ale mele”. Şi când îi îngrijesc astfel şi îi feresc
de tot răul, oare cum, în ce fel şi cine ar fi cel care ar
vrea să se despartă de mine? Pentru că eu sunt blândă
faţă de toţi şi de toate, şi cine doreşte să se despartă de
bine şi pentru că-i iubesc, iată că le simt prietenia, şi
cine ar vrea să se înstrăineze de prietenul său Nimeni!
Iată dar că sunt vrednică să fiu dorită şi iubită.2
Înţeleptul consideră că acest respect şi această
iubire pe care o manifestă Lumea (dacă o manifes-
tă cu adevărat) este falsă, superficială, neadecvată şi
se aseamănă cu „tâlhari cu chip de prieteni”. Şi deşi
Lumea declara că doreşte oamenilor numai bine şi
ar avea grijă de toţi copiii pe care-i consideră că-s ai
săi, în realitate acestea sunt nişte minciuni. Deoarece,
dacă pătrundem în esenţa lucrurilor adevărate, evi-
denţiem că în societate sunt bogaţi şi sunt săraci, că în
jurul lor este mult rău. Şi acei oameni care vor renunţa
la aşa-numitul bine al tău vor fi săraci. Iar acela care îl
va căuta cu adevărat pe Dumnezeu va fi cu mult mai
bogat decât toți cei pe care îi consideră că sunt bogaţi
şi beneficiază de toate. Şi numai acela care-l va căuta
şi-l va găsi pe Dumnezeu şi-l va avea în suflet, acela
se va bucura de frumuseţile raiului.
Dumitru CĂLDARE,
dr. hab., Universitatea
de Stat din Moldova
2
Dimitrie Cantemir. Divanul sau gâlceava înţeleptului cu
lumea, Bucureşti: Editura Minerva, 1999, p. 231-232.
 8 Literatura şi arta Nr. 23 (3848), 13 iunie 2019

Recital

LA PREMIERA FILM DOCUMENTAR

„OMUL-ORCHESTRĂ. VASILE CĂPĂŢÂNĂ”
La 7 iunie curent, la Biblioteca Municipa-
lă „B.P. Hasdeu” a avut loc o premieră abso-
lută a filmului documentar „Omul-Orchestră.
Vasile Căpăţină - pagini de izbândă”, realizat
de jurnalistul Gheorghe Ciobanu.
Om de creație, preocupat nu doar de pro-
priile sale cărţi de versuri, ci, preponderent
chiar, am zice, de editarea unor valoroase
volume ale scriitorilor basarabeni, făcându-le
cunoscute şi cititorilor de peste Prut, în minu-
nata strădanie de a apropia cele două maluri;
psiholog și bioterapeut talentat, antrenat în
multiple activități de creație, mai şi pictează,
poetul şi regizorul Vasile Căpăţână are un
ascuțit spirit de observație, dar și o intuiție
subtilă, iar, cum au observat şi alţi colegi de
condei, este o fire cu adevărat renascentistă,
cu o concepție umanistă, vastă și multiaspec-
trală asupra lumii.
Iar acest lucru s-a văzut foarte bine, fiind
demonstrat cu prisosinţă, cu elemente cine-
matografice specifice genului, şi în filmul
documentar prezentat în faţa mai multor scri-
itori, ziarişti, oameni de ştiinţă cultură şi artă,
rude şi prieteni, dar în faţa simplilor specta-
tori de toate vârstele, care au umplut sala.
Cu Alexandru Moraru pe post de mo-
derator, Maria Pilchin, aflându-se printre
primii vorbitori, a acceentuat că „pelicula e
bine conturată”.
Jurnalistul Gheorghe Ciobanu, autorul
foarte interesantului documentar, şi-a expri-
mat părerea că fiecare om trebuie să înde-
plinească nişte condiţii obligatorii: să sape o
fântână, să construiască o casă, să sădeascsă
un pom, să crească un copil, dezvăluind că
„am săpat o fântână în poartă, am sădit o pă-
dure, am doi copii, dar omul mai vrea ceva
- am vrut să fac lucruri frumoase. Jurnalistul
a menţionat şi efortul echipei de creaţie, care
a contribuit la acest proiect.
De pe marele ecran mai multe personali-
tăţi de la noi şi de peste Prut reliefiază o altă
personalitate distinct, cea a lui Vasile Căpăţâ-
nă, care a muncit din greu pentru ca majori-
tatea celor mai buni scriitorilor basarabeni să
fie cunoscuţi în Ţara-Mamă.
Secvenţe din film, intitulate sugestiv:
Centrul Universului, Dealul vieţii mele, Pis-
curi academice ,Militantul pentru adevăr…
Astfel, aflăm că s-a născut „într-o familie
de oameni gospodari”, că “teatrul a fost pen-
tru Vasile Căpăţână iubirea născută din iubi-
re”, iar în spectacolele lui, montate la Casa
de Cultură a Universităţii de Stat din Chişi-
nău, au răsunat versurile lui Vieru, Vatamanu,
Eminescu… La teatrul “Flacăra” veneau şi
scriitorii, se aşezau la masă, discutau. Şi că
n-a durat mult ca Vasile Căpăţână, unul din-
tre cei mai buni studenţi la învăţătură, să fie
exmatriculat de la Universitate pentru… na-
ţionalism.
Constantin Cheianu subliniază că la acea
vreme de tristă amintire, nimeni, în afară de
Vasile Căpăţână, n-a mai montat „Sărbătoa-
rea sufletului” de Ion Druţă. Şi că studenţi
fiind, acest lucru „ne-a marcat profund, ne-a
făcut cetăţeni”; că este un regizor foarte har-
nic, a montat la Tiraspol, la Bălţi; că este şi
regizorul Cenaclului „Ideal”.
Nicolae Dabija a apreciat că tânărul re-
gizor monta cele mai interesante spectacole,
că primul a montat „Doina” lui Ion Druţă, a
pus în scenă poezia adevărată; că s-au reţi-
nut şi spectacolele de poezie din creaţia lui
Vieru, Vatamanu, Boţu; că a fost discipolul
unor mari regizori, precum E. Loteanu, V.
Ioviţă…
Au completat biografia poetului şi regi-
zorului cu dezvăluiri interesante şi cunos-
cutele actriţe Mariana Bahnaru şi Ninela
Caranfil; specialişti în domeniu au vorbit
şi despre o altă preocupare a protagonistu-
lui filmului, precum este medicina alopată,
despre o metodă foarte bună, eficientă de
tratare a miopiilor; despre bioenergetică, ca
o metodă suplimentară a tratamentului; des-
pre cazuri de tratament la prima şcoală de
bioenergie, înfiinţată de Vasile Căpăţână la
Bucureşti; iar scriitorul Ion Diordiev a re-
latat cum după vreo 5-6 şedinţe la bioener-
goterapeutul Vasile Căpăţână şi-a recăpătat
vederea la ochiul stâng, cu care ajunsese să
nu mai vadă, la un moment dat, când medi-
cina tradiţională nu-i mai acorda nicio şansă.
Două Academii Internaţionale în domeniu,
din Ucraina şi din Cehia, i-au acordat titlul
şi mantia de academician în bioenergetică.
Mai aflăm că Nicolae Costin, primarul de
Chişinău cu care ne vom mândri mereu, de
îndată ce a venit în fruntea primăriei, l-a che-
mat în Consiliul Municipal, încredinţându-i
să scoată statuia lui Lenin din Piaţa Centrală.
Preşedintele Uniunii Scriitorilor din R.
Moldova, Arcadie Suceveanu, vorbeşte des-
pre acest „om al teatrului, animator culturtal
şi om al stărilor de creaţie”, care îşi păstrea-
ză spiritul tânăr, despre activitatea sa în ca-
drul Cenaclului „Ideal”, la care “vine multă
lume”, despre faptul că deschide uşi spre mai
multe domenii de cultură.
Poetul George Călin se referă la activi-
tatea editorială a protagonistului filmului în
cadrul Editurii Biodova, pe care a înfiinţat-o;
la faptul că a ştiut să selecteze cele mai fru-
moase creaţii literare şi că este un antologator
de excepţie.
Iulian Filip a observat că Vasile Căpăţână
a promovat peste Prut poeţi consacraţi, dar şi
debutanţi, portretul lui fiind mozaical, că mai
mulţi scriitori din România, printre care Ma-
rin Sorescu şi Viorel Dinescu, s-au pronunţat
despre poezia lui, iar pe versurile lui au scris
muzică: Eugen Stârcea, Daria Radu, Eugen
Mamot Tudor Palladi a constatat că regizo-
rul şi poetul a căutat întotdeauna ceva care-i
uneşte pe toţi, iar doi profesori universitari
au vorbit despre metoda inedită a lui Vasile
Căpăţână de predare a unei limbi străine.
Criticul de artă Eleonora Sâdnic a dez-
văluit că Vasile Căpăţână mai şi pictează, în
creaţia sa predominând genul portretistic, că
este şi membru al Uniunii Artiştilor Plastici
din România.
Au mai întregit, de pe marele ecran, por-
tretul acestei multiraterale personalităţi şi alţi
Răzvrătitul din provincie
scriitori, rude şi prieteni, consăteni de cultură
şi de artă care-l cunosc şi-l apreciază.
La finele prezentării filmului documentar,
Vasile Căpăţână care, precum a recunoscut,
a trăit alte emoţii, privind filmul şi pe ecran
mare, el privindu-l pe laptop, a destăinuit că
vizionarea lui a durat o oră şi 10 minute, şi că
realizarea lui a necesitat o muncă de peste un
an de zile.
Prezent la manifestare, acad. Mihai
Cimpoi (care a fost ascultat vorbind şi de pe
marele ecran) a accentuat că filmul aduce o
mărturie documentară despre o personalita-
te polivalentă; a apreciat rigurozitatea docu-
mentară, presărată cu monologuri şi secvenţe
unde protagonistul filmului se prezintă şi se
autoprezintă. Cunoscutul academician a mai
evidenţiat că Vasile Căpăţână este şi un poet
al cetăţii, el participând la evenimentele re-
deşteptării naţionale; a amintit că Grigore
Vieru spunea că spectacolele din Casa de
Cultură a Universitîţii din timpurile de tris-
tă amintire aveau importanţa unor adunări
naţionale. Acad. Mihai Cimpoi şi-a exprimat
regretul că aproape că nu ne-au rămas dovezi
documentare ale predecesorilor noştri, decât
nişte înregistrări video ai câtorva scriitori,
printre care Petru Zadnipru şi Iacob Burghiu,
şi un film despre Vlad Ioviţă, vocea nepăs-
trându-se decât în limba rusă.
În acest context, zicem noi, e o bucurie că
cel puţin despre marele nostru poet naţional
Grigore Vieru la 16 februarie 2012 la cinema-
tograful Odeon a fost redifuzat, după 12 ani,
filmul documentar „Cel care sunt”, care n-a
fost rulat niciodată până atunci de canalul pu-
blic Moldova 1, iar în 2018 în Letonia a fost
turnat şi prezentat la Riga filmul documentar
despre Grigore Vieru cu protagonistul Leons
Briedis „Valuri în pustiu”.
Prof. Andrei Dumbrăveanu a apreciat,
de asemenea, acest debut în documentarul de
televiziune, documentarul-portret, care naşte
întrebări, este şi o amintire despre alte timpuri
ale noastre, şi care relatează o poveste a unui
om, reprezentant al unei generaţii care se în-
treabă cine suntem şi unde mergem; o poves-
te, poate cam lungă uneori; a atras atenţia că
arhiva la „Moldova-Film” se prăfuieşte, dis-
pare, ceea ce denotă că “suntem nepăsîtori”.
Prof. Boris Parfentiev a remarcat faptul
că în acest film-portret, unde ar fi cazul să
apară mai multe imagini din spectacole şi fo-
tografii de arhivă, am văzut atât viaţa socială,
cât şi o întreagă galerie de personalităţi ale
noastre; secvenţe care m-au convins că un om
poate să aibă mai multe talente.
Pe când filme documentare despre va-
loroşi scriitori contemporannni, aflaţi încă
printer noi, precum Mihai Cimpoi, Nicolae
Dabija (deşi despre ecranizarea romanului
său „Tema pentru acasă” se vorbeşte de ani
buni), Valeriu Matei, ca să-i numim, într-o
primă fază, doar pe scriitorii-academicieni,
dar şi despre maestrul Vladimir Beşleagă şi
alţi scriitori şi alţi oameni de creaţie de la
noi?
Nina JOSU
Simplitatea şi sinceritatea poeziei
S-a întâmplat să fiu invitat la un recital de poezie sub acompa- la școală, mult mai pronunțat în anii de liceu. A crescut într-o fami-
niament de chitară al unei tinere atunci necunoscute pentru mine lie de meșteri populari, fiind al treilea copil din cei cinci. A absolvit
și încă într-un local neobișnuit, un fel de anticafenea, un undergro- Liceul „Alexe Mateevici” din satul natal, apoi a făcut licența în
und de pe strada Columna nr. 51. M-am dus din curiozitate, dar Jurnalism și Științe ale Comunicării la Universitatea de Stat din
fără mari așteptări. Mai știi, câți poeți, scriitori se mai lansează Moldova, a lucrat ca specialist în Comunicare în cadrul ONG-ului
acum… Însă ceea ce s-a produs a întrecut toate așteptările. Că m-a Keystone Moldova, a scris în paralel articole pentru proiectele
impresionat poezia acelei tinere e puțin spus. Eu, care am studii, HaiBun.md și 60 plus. Acum urmează un program de master la
doctorate în estetică, în filosofia artei, care am scris nu puține ver- București, în același domeniu. În anul 2018 lansează un album de
suri, care am publicat și am lansat două volume de poezie, am fost poezie audio, iar în 2019 – prima sa poezie audio vizuală, care
în acea seară atât de frapat de curățenia sufletească, de naturalețea, poartă titlul „Lăstar”. Proiectul îl puteți descoperi pe youtube sub
naivitatea copilărească, profunzimea, sinceritatea dezgolită până numele de „MAUD”. Acesta e scurta biografie de viață și creație,
la maximum a poeziei acelei tinere, pe nume Laura, încât cel puțin care iată că încape în câteva rânduri. După ele însă se ascunde
vreo două săptămâni n-am mai putut scrie nimic, scrierile, poeziile un univers cu totul deosebit, un talent, o fire poetică, visătoare,
mele comparativ cu ale ei părându-mi-se atât de neinspirate… o copilă curată, sinceră, ce te impresionează și prin privirea pă-
După acea serată, când s-au mai potolit emoțiile, trăirea trunzătoare, deschisă, și prin scrierile ei atât de sincere, originale,
înălțătoare de pe urma delectării cu poezia autentică, am întrebat-o deosebit de inspirate. A început să scrie poezii încă din copilărie.
pe Laura: Laura îmi mărturisea că aveau în familie tradiția ca ei, copiii, să-i
– Laura, dar ai publicat ceva din versurile tale? dăruiască mamei felicitări când se întâmpla o zi mai semnificati-
Mi-a răspuns cu aceeași sinceritate și naivitate copilărească: vă, importantă. Fratele mai mare era bun la desen, sora la idei și
– Nu. Dar cum se face asta? potrivire în pagină, iar Laura și-a zis că tot ce poate face pentru
Răspunsul ei, naiv și sincer, ca și poezia ascultată într-o liniște mama e să-i scrie o poezie. Așa a scris una și peste un timp alta... îi
totală în propria-i emoționantă interpretare, m-a mirat și m-a impre- treceau prin minte rânduri de vers, cât timp umbla la câmp, pe văi,
sionat tot atât de mult. I-am promis atunci că o să încerc să propun pe dealuri. Și-a luat un carnet verde pe care îl ținea toată vremea
o selecție din versurile ei la „Literatura și arta”, un debut literar. Și în brațe. Cu el a trecut și de liceu… Îi place să citească și să scrie.
iată acum cred că acest debut se produce spre bucuria nemărginită Din scriitori are predilecții pentru Stănescu, Păunescu, Noica. La
a autoarei. Da, acum, când atâția se lansează, uneori cu creații de- întrebarea mea de ce scrie poezii, mi-a răspuns fără ezitare: „Nu
loc originale, autentice, am înțeles-o pe Laura, pentru care trăirea țin minte să mă fi întrebat, de ce scriu?”. Și mă gândesc acuma că
nemijlocită a actului creației e mai important decât orgoliul de a-și poate ăsta o fi motivul de ce am tot scris. Pentru că o făceam fi-
vedea ceva neapărat publicat. Totuși, și atunci, în acea seară, și acum resc, fără cauză și efect, fără așteptări. Acum, să scriu poezii pentru
sunt ferm convins și sigur că o așa poezie ca a Laurei merită să vadă mine e un exercițiu de creștere sau, și mai mult, un semn de încre-
lumina zilei. Venind deci la redacția săptămânalului „Literatura și dere în copilul din mine care începuse într-o zi să scrie și nu s-a
arta” cu versurile Laurei și propunându-le redactorului-șef Nico- lăsat de asta”. Iată așa. De fapt, acesta e răspunsul unui poet. Să-i
lae Dabija, acestea au fost acceptate, spre bucuria iarăși a Laurei mulțumim Laurei pentru această naturalețe, sinceritate, simplitate,
și satisfacția mea, eu primind și rugămintea redacției de a-i face un curățenie sufletească a poeziei sale inspirate, pentru bucuria de a
„botez” autoarei prin aceste rânduri. o trăi nemijlocit. Și să-i dorim autoarei, la acest debut literar, să
Aceasta-mi este mărturisirea cum am ajuns să scriu despre continue să scrie versuri cu aceeași sinceritate, curățenie, simplita-
poezia Laurei. Acum câte ceva despre autoare, Laura Muruzuc. te cu care cu adevărat trăiești, te delectezi, primești plăcerea unei
Născută la 2 octombrie 1995, în Răuțelul Făleștilor, un sat așezat poezii neobișnuite.
cuminte la nord de țară, Laura scrie poezii de pe vremea când era Grigore VASILESCU
Laura MURUZUC unul
e un stâlp Cu regretul ține minte:
în ploaia de miercuri pe față dacă ai aripi
iar altul  că în ea nu cresc flori poţi nimeri în colivie.
c o p a c. sau că prea puține 
are de dat, Eu nu mai sunt mugur se pare,
paşii în creier e – același gând
nordici, sudici, dacă tăcerea cu care mă împac doar atunci
de centru ar fi un sunet când stau și nimica nu fac.
duc undeva ea și pe aer
și-apoi vin. l-ar fi ascultat. Cum zece degete calde
știu să fie împreună
ea numără stropii coajă iar lumea într-o voinţă
ce cad pe obraz nu poate nicicum să se-adune?
ca palmele trase mi-au dat puțin adevăr
în copilărie spunându-mi că adevăr sunt afinitate
făcut fără voie și acum caut în ape
un sâmbure am mușcat un măr
Oare ce s-a întâmplat cu noi ca mine strâmb, l-am pus lângă geam
atunci când am înțeles da’ mărul 
că poveștile spuse de tata să-l pun în pământ cum m-au n-a fost vindecat de lumină
nu-s decât niște povești? pus,
să-l pun și eu care credeam
Oare ne-o fi durut? în pământul palmelor că lumina poate vindeca orice
Oare am plâns, și să-l cresc cum nu m-au
cu un plânset adânc de copil crescut nu s-a lipit lumina de coajă
din care vrea să crească fără legi nici coaja de lumină nu s-a
cineva mare? sau cărarea pădurilor. lipit.
---

Dar eu mai întreb: unde-i România? Cum am îndrăgit mai mult

lumea lumii
decât lumea în care
Să meargă
după propria intuiţie
și nu doar o urmă să fie,
Hai să ieșim afară
să ne lovim la genunchi
ținându-ne de mână
Mă apuc de scris azi, duminică. Pe stră- şi să-şi expună şi ea doleanţele? Să discute şi Europa cu cele era mereu iarbă verde? când alții vor călca strâmb așa vedem dacă
zile Chişinăului mii de alegători sau simpa- trei partide buclucaşe şi să se pronunţe, or, mai multe drepturi are
el să zboare/să înoate și eu sunt lumină
tizanţi ai PDM protestează contra lui Dodon aici împărăţia lui Nicolae 1 care i-a făcut pe moldoveni robi într-o Lumea tatei, să înflorească, și tu ești lumină
– trădătorul, care s-a descoperit atât de dezo- gubernie? Răpindu-le limba din şcoli şi biserici („...pe parcursul pe unde el zicea că se zboară de parcă-s o lecție
lant în filmuleţele făcute cu camera ascunsă, aflării sale în cadrul imperiului ţarist, Basarabia a fost colonizată și fiecare are un copac de parcă vin rar mai bine eram darnici
ca un actor de doi bani, în faţa lui Plahotniuc, cu 27 de sate cu populaţie germană (în zona Bugeacului), cu un și apa vine din izvor de parcă-s ai ei decât harnici
la ultima întâlnire cu el în vederea formării sat de elveţieni, cu 30 de sate bulgăreşti, cu 11 sate ruseşti şi că- fără facturi lunare, și nimeni nu-i știe. că așa ajungeam mai departe
unei alianţe: că primeşte în mod regulat din zăceşti, cu 2 sate de ţigani şi cu 16 sate de evrei, deci în total cu țăvi, lipiți în stări
haznaua lui Putin 700-800 de mii de dolari 124 de sate, ceea ce constituia circa ½ din numărul târgurilor şi robinete. ce se întâmplă cu norul și dezlipiți de pământ
lunar pentru întreţinerea partidului, că dezideratul lui a rămas ace- satelor mari ale Basarabiei”(Nicolae Enciu). Idolul bolşevicilor care doare
laşi – să federalizeze R. Moldova şi asta e condiţia dânsului, dacă
PDM vrea să supravieţuiască încă patru ani, împărţind cu dânsul
lui Stalin, Engels, scoate masca de pe mutra ţarismului, ocupantul
pământurilor Basarabiei: „Aici nici vorbă nu poate fi de unirea
miercuri un oraș bate vântul pe frunte
sau drumul sau
colacul puterii. unor neamuri înrudite, risipite, care poartă numele de ruşi, aici pe care
Pe unii oameni batem cu fruntea în vânt?
La un post de televiziune, hrănit de vrăjmaşii lui Plahotniuc, avem de-a face, pur şi simplu, cu o cucerire prin forţă a unor teri- nimeni nu merge?
doctorul-constituţionalist Cârnaţ, pe care l-am admirat recent într-o torii străine, pur şi simplu, cu un jaf” (F. Engels, Vneşneia politika îi pătrunzi
de parcă te-ai  Hai să fim
emisiune că are şapte copii frumoşi, îşi agită mâinile, argumentând russkogo ţarizma, vol. 22, Moscova, 1988, pag. 31). Mai multe i-ar plăcea să creadă
pierde rude cu zborul,
că noul prim-ministru şi guvernul ei sunt perfect legale, stropind cu drepturi are ţara bolşevicilor lui Stalin să ne dicteze ce trebuie să că toate au rost
în flori de mac nu
dohot Curtea Constituţională, cu toţi judecătorii ei; la altă televizi- facem, care a îngrăşat pământurile Siberiei cu basarabenii depor- și nu  prizonierii fricii.
une, hrănită şi mai abitir de Plahotniuc, ziaristul Valeriu Reniţă cu taţi, în persoana lui Kozak, care a făcut o tentativă de a federaliza doar la semafor
colegul său, comentator politic, Mihăieş, îi cere Fâsului să-şi dea republica, dar nu i-a reuşit din cauza lui Voronin (care merită nu-i simți
te simt ei va mai vedea v e r d e.
demisia din Preşedinte, dacă nu vrea s-o păţească mai rău, căci este pentru asta să fie apreciat). Grafică de Victor Cobzac
de-acum decizia Curţii despre mazilirea lui Dodon, iar prim-minis- În situaţia care s-a creat în aceste zile în republicuţa asta, care-i
trul, care i-a luat locul, a şi dizolvat Parlamentul; la ceilaltă televizi-
une, hrănită cu euro de nănaşul lui Năstase, miliardarul Ţopa, fugit
mai mult a Rusiei (e păzită de o armată cu tancuri, care, în vreo ju-
mătate de oră, ocupă şi Chişinăul, chemată de disperatul Dodon), PERDAFURI DODONIADA
în Germania să nu nimerească în puşcăria lui Plahotniuc, un scriitor va rămâne încă patru ani la cheremul Moscovei (graţie infantilis- • În artă e ca în politică. Mânjii care copaci. Iar absenţa ei ne va readu-
pe care-l consideram talentat dramaturg, îşi agită Cabinetul din um-
bră contra lui PDM, care nu cedează puterea.
mului blocului ACUM, care n-a fost în stare să împartă puterea cu
PDM), că acesta va renunţa la treucă când o vrea el. Deocamdată
tropăie prin grajduri vor să ajungă
cât mai repede pe hipodrom.
ce la... înălţimile pierdute. Unele
generaţii de poeţi par ieşite din co- De-ale pisicilor
Creierii mei sunt în alertă. Au fiert în toate zilele acestea când nu dă semne că vrea. Aşa că lelea care era gata să tragă cu automa- • Receptarea artei funcţionează, de şul de hârtii al înaintaşilor, în gena
şi UE, şi SUA, şi avida de pământuri străine, Rusia, şi-au trimis tul în tineretul revoluţionar, dar şi Maia cu miniştrii săi bravi (i-am când lumea, în sistem zigurat. Con- creaţiei, Dumnezeu pune harul, iar Domnul Greceanâi intră pe ușă în casă și în-
sumatorul urcând până unde îl ţine Necuratul-neastâmpărul. cepe să strige:
reprenzentanţii, că nu-i indiferentă Europa, nici Stalele Unite, dar, ascultat în seara de duminică un discurs incendiar de cândva, în
cureaua. • Respectarea măsurii te ajută să de-
mai ales, ţara lui Putin, ce-i geme în pumn, încotro se va mişca care cere ca Dodon să fie judecat ca criminal de stat!), ar fi mai – Pisicuțo! Comoara mea!
• Toţi creatorii de artă se cred răstig- vii mediocru. Pentru geniu este ne-
pe parcurs de patru ani această fărâmă a Ţării-mamă. Şi numai bine să renunţe la funcţiile pentru care au pupat drapelul, că, altfel, niţi pe catapeteasma veşniciei. voie şi de puţină sminteală. – Aici sunt, iubitule, se-aude din dormitor
România, care-şi „doreşte” Basarabia la sânu-i, n-a delegat se dau rău în spectacol. Şi acesta e foarte grotesc, zău. • Testamentar, artiştii lasă câte o ulti- • Artştii se consideră vulturi. De ace- Zinaida Greceanâi.
pe nimeni! Mă întreb şi vă întreb şi pe voi: de cine se teme maica mă zicere, care speră să ajungă ce- ea nu pot trăi în stoluri, ca vrăbiile.
Românie, care are şi ea probleme destule, fireşte, să treacă Prutul Gheorghe CALAMANCIUC – Taci, fa, naibii din gură! Căutam pisica!
lebră. Şi multe datorii... financiare.
• Probabil că arta ne-a dat jos din Vasile GHICA

Adresa
redacţiei:
Telefoane: Redactor-şef: Nicolae DABIJA
Secretar general de redacţie: Raisa CIOBANU
„Literatura „Această publicaţie a fost tipărită cu sprijinul Redactor-şef: 022.23.82.l7, 022.2l.02.l2.
şi arta” Ministerului pentru Românii de Pretutindeni”: Secretar general de redacţie: 022.2l.02.l2.
www.mprp.gov.ro. „Conţinutul acestei publicaţii Publicistică şi informaţie: Andrei MOROŞANU, Elena TAMAZLÂCARU,
str. Sfatul Secţia literatură, stilizator, fotoreporter:
nu reprezintă poziţia oficială a Ministerului pen- 022.23.82.l6. Aleutina SARAGIU; Literatură: Nina JOSU; Arte: Doina DOBZEU; Cultură:
Ţării nr.2, tru Românii de Pretutindeni”. Iulius POPA; Stilizator: Valentin GUŢU; Machetare şi design: Andrei
Publicistica: 022.23.85.46
2009, or. e-mail: literaturasiarta1954@gmail.com DORGAN; Ilustrator: Leonid POPESCU; Contabil: Ludmila LARE; Corector:
Chişinău http://www.literaturasiarta.md/ Ana SURDU; Fotoreporter: Victor LAVRIC.

Tipografia „Universul”