SĂPTĂMÂNAL AL SCRIITORILOR DIN REPUBLICA MOLDOVA
JOI, 3 februarie 2022. FONDAT LA 3 OCTOMBRIE 1954
NR. 5 (3986)
LA EST DE VEST
DE CE BINE,
DACĂ SE POATE RĂU?
Grafică: Iurie Braşoveanu
Chişinăul e plin cu firme scrise în
limba rusă.
La 25 de ani de independenţă, capi-
tala Republicii Moldova mai lasă im-
presia că ar fi un oraş rusesc.
Şi, cu adevărat, nu există o lege care
să-l oblige pe un rus, de pildă, să-şi
scrie firma în limba ţării în care locu-
ieşte (şi în care se îmbogăţeşte). Dar de
ce nu s-ar aplica şi la noi o lege care
funcţionase la Iaşi pe timpul lui Emi-
nescu?! Vasile Popor, primar de Iaşi
şi membru al Societăţii „Junimea”, în
încercarea de a curăţa limba română de
străinisme inutile, a impus deţinători-
lor de firme scrise în limbi străine (Iaşii
erau pe atunci un oraş franţuzit) sau cu
caractere străine (în afara celor latine)
să plătească taxe suplimentare, de 200
de lei pe an, pentru fiecare inscripţie
(despre sutele de firme franţuzeşti scri-
se anapoda vorbise şi Vasile Alecsandri
în lucrarea „Iaşii în 1884”).
La noi Primăria ar putea obţine bani
buni, suplimentând taxele pentru fir-
mele scrise în limba rusă, de care abun-
dă oraşul: Пëтр I, Пeлъмени, Россия,
Волга etc., dar şi pentru textele agra-
mate ale firmelor unor moldoveni.
E plină capitala cu agramatisme, cu
texte încurcate, traduse aiurea din ru-
seşte. Iar viaţa noastră se scurge între
substantiv şi verb. Sau între verb şi ad-
verb.
Mă sună o rudă sosită de la ţară:
– Te aştept pe Strada Grenoble, lân-
gă magazinul „Posuda veselă…”.
–…
Ajuns acolo constat că neamul meu
nu pusese accentul corect. Magazi-
nul e botezat în două limbi: „Posuda.
Vesélă”.
Pe un panou uriaş de pe Strada Ghe-
orghe Asachi colţ cu Dokuceaev citesc:
„La noi se vând scurte lungi”.
Adică haine de dimensiuni mari.
Tot acolo văd trecut numele scriito-
rului Georghe Asachi. Alte denumiri
de străzi, întâlnite în oraş: B. Voie-
vod (de la Bogdan Voievod), George
Cojbuc, V. Alexandri ş.a. (La Orhei
citisem ceva mai înainte: Strada Ale-
xandri cel Bun).
Confuziile ne însoţesc la fiecare
pas.
La Piaţa Agroalimentară din Chi-
şinău într-un butic unde funcţionează
un xerox intitulat „Fac copii color” e
angajat un negru, iar un om de la ţară,
văzând lucrătorul tuciuriu în pragul bu-
ticului, a înţeles că cel dinăuntru face
copíi. Negri. Precum angajatul.
În preajma Parlamentului un atelier
îşi zice: „Reparaţia încălţăminţii”.
M-am bucurat când l-am văzut in-
trând acolo pe deputatul I. Dodon.
Lasă, îmi zic, că acesta are ce repara.
Abia după ce a ieşit cu o pereche de
pantofi subsuoară, mi-am dat seama că
acolo nu se repara mintea aleşilor, cum
îmi imaginasem: reparaţia nu e a încăl-
ţă-minţii, ci a încălţămintei, care s-ar
mai putea scrie: încălţă-minte-i!
Mai mute firme folosesc o limbă
tradusă.
Ce-ar însemna, spre exemplu, „Tă-
ierea sticlei” (în loc de „Geamgerie”
sau „Prelucrarea sticlei”)?
La ce s-au gândit neturcii de la „Bu-
curia” care au pus unor bomboane nu-
mele „Rahat”?
Sau cei care au zis unui fel de votcă:
„Gingăşie”?
Parcă-l şi aud pe câte un băutor în-
demnându-şi partenerii de pahar:
– Să mai bem o porţie de Gingă-
şie…
Nici posturile de televiziune nu ră-
mân de carul agramaţilor. TVM difu-
zează şi astăzi filme sovietice traduse
aiurea. În unul dintre acestea traducă-
torul din ruseşte transpune fraza:
– Hail, Hitler!
astfel:
– Noroc, Hitler!
Iar exemple de acestea ar fi destule.
Un traducător zelos îmi adusese
ceva mai demult la redacţie un text tăl-
măcit din ruseşte, în care celebra actri-
ţă germană cu numele Claudia Scheffer
(care se pronunţă şifer) era tradus şi el.
Numele actriţei devenise Claudia Ar-
dezie.
Cultura unui popor e modelată şi de
publicitate.
În alte foste republici sovietice, pu-
blicitatea se face doar în limba ţării re-
spective.
La noi, în Legea publicităţii, votată
în 2001 de către Partidul Comuniştilor
şi PPCD, se stipulează că în Republica
Moldova publicitatea e făcută „…şi în
limba rusă!”
Adică numai în limba rusă. Con-
juncţia „şi” a pus capăt publicităţii în
limba noastră.
La ora actuală, nu avem niciun ziar
de publicitate în limba statului, toate
sunt în ruseşte.
În locul Departamentului pentru
Funcţionarea Limbilor a fost creat De-
partamentul pentru Minorităţi. În frun-
tea lui a fost pus recent Oleg Babenko,
rectorul Universităţii Slavone, un şovin
fără scrupule, al cărui scop este să facă
din Republica Moldova o ţară rusească.
Şi-atunci de ce ne-ar mira faptul că
cei care depun flori de Sărbătoarea Na-
ţională a Unirii Principatelor la monu-
mentul lui Ştefan cel Mare sunt bătuţi
ziua în amiaza mare?
Şi atunci de ce ne-ar mira faptul că
de la independenţă încoace au crescut
câteva generaţii semi-analfabete?!
Pentru care şi funcţionează, pe ici-
acolo, atelierele de reparaţie a minţii, nu-
mite eufemistic: „… a încălţă-minţii.”.
Nicolae DABIJA
18 februarie 2016
Amprenta unui gând:
„Prostul nu cu-
noaşte om mai
deştept ca el.”
Montesquieu
Ilustrăm ediţia
cu lucrări din creaţia lui
Mihai Mireanu
PUBLICAŢIE DE LIMBA ROMÂNĂ
Iarna în 1930 pe uliţele din Ţinutul Pădurenilor.
Imagine rară care surprinde atmosfera pitorească a satelor
CUIUL
După ani îndelungaţi de trudă, templul şi a sărit din locul în care îşi făcuse datoria.
a fost construit şi pus la dispoziţia credin- În aceeaşi noapte, furtuna a adus o ploaie infernală. Vântul a Care ne cheamă încă la fereşti.
cioşilor. Locuitorii din împrejurimi s-au
adunat să admire acea minune. S-au spus
cuvinte de laudă pentru pereţi, arcade, or-
namente, scări...
Legenda povesteşte că un cui, bătut în
vârful coamei, pe acoperiş, aştepta măcar o şoaptă de recunoştinţă
şi în adresa lui, dar... în zadar!
„Se vede că nu sunt important şi de folos”, şi-a spus el în gând
– Mă, tu ai auzit
de Pacea cu uşile
trântite? mă întrebă
naşul meu de botez,
Dan Gabrielescu.
Viţă boierească,
de rang mare, stătea
acum într-o cămă-
ruţă sordidă, pe Strada Tunari, la care se
ajungea după ce traversai o curte interioa-
ră ce te ducea în faţa unei uşi bătrâne care,
la rându-i, dădea într-un hol şi mai vechi ce
mirosea a igrasie. Parcă cineva necunoscut
te-ndemna să urci pe o scară de lemn, ve-
che, bolnavă de timp ca de un reumatism
cronic, căci la fiecare pas pe care-l puneam
pe treptele ei, ofta de durere printr-un dure-
ros scârţăit. Mergeai, apoi, pe un cerdac lung
de lemn situat la înălţimea etajului întâi al
unei case obişnuite, după care deschideai
uşa a cărei vopsea îngălbenită de vreme îţi
striga parcă în faţă: „ Sunt bătrână şi eu şi
câte vieţi mi-au apăsat până acum pe clanţă,
căci nici nu le mai ştiu!”, dând de aici într-
un mic antreu, ca apoi să dai de uşa după
care stătea ascunsă, umilă, unica cămăruţă
a naşului meu. Comunismul îi luase tot. În-
cercase să supravieţuiască cu studiile sale
de Drept, profesând avocatura. Numai că
vremurile „noi” cereau alt drept şi mai ales
altă „dreptate” şi atunci s-a făcut, în timp, un
excelent profesor de matematică. Trăise din
această nouă vocaţie, dar de ani buni era la
pensie şi atunci, din când în când, mai trăia
din meditaţii. Într-o iarnă ştiu că matemati-
ca l-a mai salvat o dată, dar de data aceasta
în mod neaşteptat. Era cumplit de frig, nu
mai avea bani de lemne şi atunci şi-a băgat
în sobă exemplare din tomurile de matema-
tică, din culegerile de probleme de algebră şi
geometrie. Toate acele provocări ale minţii,
calcule, cifre, ecuaţii, unghiuri şi triunghiuri
aruncate în sobă l-au încălzit cu un ultim
efort al culturii de a salva de la îngheţ un
om. Cămăruţa era sărăcăcioasă, prost lumi-
nată. În mijloc o măsuţă rotundă, care la ne-
voie, se transforma în sufragerie, bucătărie,
birou de lectură, masă de meditaţie. Două
scaune de lemn sărăcăcioase, fără spătar, nu
se grăbeau să te invite deloc să stai pe ele.
Apoi biblioteca dintr-un lemn modest, im-
provizată din câteva rafturi, mai ţinea în sâ-
nul ei câteva dicţionare enciclopedice, multe
cursuri de matematică, ziare şi reviste vechi,
precum şi vreo două rafturi goale, care parcă
încă mai strigau din răsputeri durerea prici-
nuită de cărţile incinerate.
Un pat cu arcurile rupte, cu o saltea ve-
che şi cu un pled mâncat de molii, ocupa un
colţ al camerei. El era locul în care naşul
meu îşi culca amintirile, visele dar, deopo-
trivă, şi spaimele singurătăţii, ale bolii şi ale
vârstei înaintate. Oare câte rugăciuni şoptite
în gând nu auzise biata pernă care păstra în
cutele ei forma gândurilor prăbuşite, ale vi-
surilor frânte şi mai ales ale nădejdii, că va
smuls şindrila pe care o ţinuse cuiul, iar apa a pătruns şuvoi prin
gaura formată. Şiroaiele au spălat ornamentele, umezeala a răzmu-
iat lutul, podul a căzut, scările s-au prăbuşit.
În zori, tot ceea ce constituise un prilej de admiraţie era o jalni-
că grămadă de materiale inutile. Şi toate – din cauza nemulţumirii
unui simplu cui!
NU
POT
SĂ UIT!
mai exista o zi de viaţă-n plus? Dincolo, pe o
canapea micuţă, cu un picior instabil, ce su-
ferea şi ea de nebănuite tristeţi, stăteam eu şi
vedeam toate acestea neştiind că ele atunci
se organizau în sufletul meu de copil, în acel
registru intangibil, numit amintiri de neşters.
Aveam în jur de şaisprezece ani, treceam de
două ori pe săptămână la naşul meu de bo-
tez, ca să-i aduc mâncare într-un sufertaş şi,
mai ales, să mă ajute la matematică. Îmi re-
zolva toate problemele. Mă uitam la el cum
le rezolvă cu o admiraţie de necuprins. Mi
le explica atât de simplu, pe înţelesul tutu-
ror şi, cu toate acestea, eu nu le-nţelegeam.
Miracolul mare era că după ce problema
era rezolvată, pentru mine ea rămânea tot o
problemă, ba chiar mai mare decât înainte,
deoarece Năşicu o rezolva şi nu eu!
– Să te fereşti de matematică toată viaţa,
n-ai nimic de-a face cu ea!, mă „încuraja”
el întotdeauna, după ce închideam caietul cu
temele acelea nebuloase. Şi dacă matemati-
ca trecea pe lângă mine ca o eternă necunos-
cută căreia numai Năşicu îi găsea savoare,
ceva, în schimb, mă copleşea ca o lume ve-
nită de demult şi care-ncerca din răsputeri
să-mi vorbească.
– Mă, tu ştii ce i-a spus Ionel Brătianu lui
Clemenceau?
Rămâneam perplex! Numele acestea ră-
sărite din pământ, dar care pronunţate cu un
soi de autoritate ce conţinea respectul faţă de
ceva trecut, mă proiectau într-o lume nouă
care, paradoxal, venea din timp, dar care
conţinea în ea un aer atât de puternic, sosit
parcă să te trezească dintr-un somn al fiinţei.
– Clemenceau, „le Tigre!”, continuă Nă-
şicu, uitându-se departe, într-o zare interi-
oară. Apoi întoarse încet capul înspre mine.
Năşicu se uită la mine pătrunzător, ca şi cum
ochii lui n-ar fi ţinut cont de munţii de igno-
ranţă care mă-nconjurau, de ghetourile min-
ciunii care ţineau arestate adevărul istoric al
acestei ţări, de fiinţa mea firavă, prizonieră şi
ea, ca şi lumea în care mă născusem.
– Je ne sais pas ou c�������������������
’������������������
est trouve la Rou�
manie! Aşa i-a spus Clemenceau lui Brătia-
nu!, continuă el să-mi spună cu o siguranţă
năucitoare care mă obliga să mă sincronizez
dacă nu la cunoaştere, cel puţin la tensiunea
dialogului.
– La Roumanie c’est trouve..., i-a răs-
puns Brătianu. Şi aici Năşicu pentru o clipă,
tăcu. Privirea, în schimb, rămânea fixată du-
reros într-o zare numai de el ştiută. Camera
tăcea şi ea, parcă într-un soi de respect faţă
Radu GYR
Iarnă
Trosnesc pe uliţi pietrele de ger.
Ce Sfarmă-Piatră vine să le sfarme?
Lăţos se culcă vântul şi adoarme
Ca un dulău cu labele pe cer.
Se-opreşte vremea-n aer fără glas,
Și-atât de albe-s crengile afară,
Că nu par crengi, ci îngeri ce coboară
De undeva, de pe-un iconostas.
Şi-atât de alb e visul, şi, ca el,
Atât de albă-i lumea în lumină,
Că fiecare gând care suspină
Ca Duhul Sfânt se face porumbel.
În ţurţuri clari şi scânteieri de sloi,
Surâsul Maicii Domnului s-aprinde.
La ceas târziu, cu glasuri de colinde,
Vin amintiri la uşile din noi.
Între morală şi filozofie Ne bate-n geam o stea ca din poveşti.
E poate steaua magilor, curată,
Sau poate-i numai inima de-alt’dată,
La firul ierbii
Talentul
de a fi bou
Aurelian SILVESTRU
Vorbe din interiorul timpului
(Acest text se dedică
de istoria care-şi trăgea sufletul odată cu
omul care o mărturisea. celor care se cred ceea
ce nu sunt.)
– La Roumanie c’est trouve là ou sont
morts plus de…; murmură el ca pentru sine. Cel puţin o dată în
viaţă l-ai întâlnit şi tu. În
Apoi continuă în româneşte:
troleibuz, pe stradă, în
– România! Se găseşte acolo unde au
tot felul de instituţii sau
murit peste 800.000 de oameni ca voi să pu-
printre prieteni. Aparent
teţi câştiga războiul! aşa i-a răspuns lui Cle-
menceau. Şi apoi a plecat trântind uşa. Asta e un om bun, zâmbitor,
educat şi amabil. Cum te vede, prinde a se
a fost „pacea cu uşile închise!”
Pentru o clipă aerul sărac, umil, din că- lăuda cu toate şcolile, universităţile şi toate
meritele pe care le-a obţinut vreodată. Dar
măruţă, respira din plin şi el demnitatea mo-
când îţi deschide uşa, se uită la tine ca boul,
mentului, părea ca şi cum istoria clipei mă-
ca şi cum, în comparaţie cu el, eşti doar un
runte se-ntâlnise cu istoria Majoră a acestei
ţări, iar eu, unicul prizonier al închisorii în perete nezugrăvit sau un câine plouat. Îşi
care mă născusem, avusesem privilegiul de ridică ochi-n tavan şi după ce îţi examinea-
ză cu atenţie şi ţinuta, aşteaptă ca un boier
a fi martorul acestei întâlniri.
Într-o zi de noiembrie Năşicu s-a dus alintat să-i dai tu primul: „Bună ziua!” ori
„Bine ai venit, maestre!” Pentru că el este
şi el, printre picăturile de ploaie şi frunze-
cineva, iar tu, doar o simplă făptură jalni-
le căzute ale copacilor din cimitir, ca să se
că care se află întâmplător în faţa lui. Dar,
culce definitiv lângă amintirile lui. Priete-
na singurătăţii lui, perna, nu-l mai însoţea. mai nou, toată ţara noastră-i plină numai şi
numai de „maeştri”: şi paznicii, şi vameşii,
Stătea culcat, senin, cu faţa spre noi, dar cu
ochii definitiv închişi pentru această lume. şi vânzătorii, şi măturătorii etc., că nici nu
mai ştii cum să te adresezi.
Era pentru prima oară când mă-ntâlneam
Apoi, îl întâlneşti uneori la magazinul
cu moartea. Părea blajină, ca un somn ne-
de la colţ, te atinge pe umăr şi te-ntreabă:
tulburat de vise şi, totuşi, un hău nemărginit
îmi atingea inima. Acolo, între bucăţile alea – Sângur eşti aişea?
de scândură, erau condamnate la somnul – Da! îi zic, gândindu-mă la familia
mea de-acasă. Şi abia, după câteva secunde
etern atâtea probleme de matematică ce-şi
aşteptau dezlegarea, studiile de pian, limba îmi dau seama că omul nu se interesează de
singurătatea mea, dar mă întreabă dacă sunt
franceză, germana şi latina vorbite fluent
ultima persoană din rândul de la casierie.
şi, mai presus de toate, vibraţia unei vieţi
Dar, nu scap de el nici în troleibuz. Îl
aparte ce nu-şi mai găsea matca în lumea
cea din urmă pe care i s-a dat s-o trăiască. văd cum îi împinge pe toţi, îl apucă de ha-
ină pe cel mai tânăr pasager şi după ce îl
Acum parcă-şi găsise, în sfârşit, liniştea.
Cred că atunci cel mai tare am suferit eu şi ceartă: „Ridică-te, bă, obraznicule, odată!”
se aşează cu telefonul în mână şi începe
cămăruţa lui. Oare cât l-o mai fi aşteptat să
să-şi verifice toate like-urile primite pe Fa�
vină înapoi, să-i audă paşii, respiraţia, să-i
cebook. Simţindu-se dator să le răspundă
fie părtaşă la gândurile lui, să-i mângâie
cum poate neliniştile vârstei şi mai ales să-i unora: „Vin de la trinirofkă (antrenament)
alunge singurătatea? Vremea a trecut şi eu şi merg să eu abedul (prânzul). Dar, să nu
vă miraţi de vocabularul ,,maestrului” nos-
tot simţeam nevoia să mă duc cu sufertaşul,
să-i duc mâncare. Problemele de matema- tru. Acesta este, totuşi, un om educat, har-
nic şi plin de talent. Iar în timpul liber, scrie
tică au dispărut şi ele încet, firesc, ca de la
şi cărţi. De obicei, scrise de alţii, dar asta
sine. Dar mie mi-era dor de lumea aceea pe
nu contează. Important este talentul.
care el mi-o mărturisea de parcă i-aş fi fost
pe măsură, ca şi cum i-aş fi fost părtaş în Iar când îl rogi să-ţi ofere un autograf,
acesta se grăbeşte să scrie: „Pintru tini,
timp. Mă ridica de umeri şi mă făcea egalul
cartia asta abe eşîtî!” Şi cum să nu te bu-
lui în faţa istoriei trăite, pe mine, care nu
eram decât un simplu element din celelalte curi sau cum poţi să te mai superi pe-un ast-
fel de om că nu ţi-a dat: „bună ziua”, când
milioane pe care se desfăşura Marele Expe-
riment la care era supusă ţara. Mă arunca, te roagă fără cuvinte: „Daţi-mi voie să fiu
fără să mă prevină, într-o lume care-şi ce-
rea drepturile de dincolo de barierele mes-
bou!” Şi-i dai voie, pentru că nu-ţi permiţi
să nu fii amabil. Dar, pe lângă toată amabi-
chine puse de învingători. litatea, te gândeşti să-i mai faci un bine; să
ieşi la rampă şi să citeşti următorul anunţ:
Sistemul se zgâlţâia. Ceva ca un seism
venea din spate. Năşicu îmi dăduse pentru o – Dragii mei, de azi înainte să fie scu-
tiţi de-a da bineţe toţi „maeştrii” noştri din
clipită un fragment cât un fulger din intensi-
tatea unei alte lumi. O altă Românie venea ţară, care au diplome cumpărate sau scrise
peste mine, iar lucrul acesta trezea în mine de mână. Iar voi, ceilalţi, azi şi-ntotdeau-
na să vă învăţaţi să spuneţi „Bună ziua” de
tainica şi nebănuita fiinţă a neamului în care
mă născusem. două ori. O dată pentru voi, şi o dată pentru
ei! Bună ziua!
Dan PURIC Doina DABIJA
 2 Literatura şi arta Nr. 5 (3986), 3 februarie 2022

D E Ş T E A P TĂ - T E , R O M Â N E ,
FILE DE ISTORIE SĂ LUĂM AMINTE!

Basarabia, pământul neamului românesc Lecţia „Stânca Mare”

Începând din acest număr, purcedem să publicăm o serie
de date și evenimente cu tentă istorică despre soarta Basa-
rabiei și a poporul român din spațiul dintre Prut și Nistru,
materiale îngrijite cu deosebită vervă și dragoste de neam
de scriitorul și profesorul Liviu PETRINA din București.
Poporul Ro- niei, Rusiei, Ucrainei, Uniunii Europene
mân are dreptul şi ale NATO, asigură pacea în Centrul şi
la reîntregire. Estul Europei.
Acest drept este ReUnirea este un Act benefic şi necesar
indiscutabil, ina- din punct de vedere pragmatic: este tim-
lienabil şi impre- pul să se pună capăt unei situaţii rezultate
scriptibil. Acest dintr-o cârdăşie comunisto-nazistă – Pac-
drept este întreg, tul Ribbentrop-Molotov – condamnată de
neatins şi neal- toate normele dreptului internaţional, este
terat după legile timpul să se deschidă larg calea pentru o
internaţionale azi în vigoare. pagină nouă: extinderea democraţiei şi a
Acest drept nu poate fi anulat de o cri- dezvoltării relaţiilor dintre popoarele Euro-
mă (Pactul Ribbentrop-Molotov), nici de pei Centrale şi de Răsărit.
efectele crimei, nici de faptele care conti-
nuă actul criminal şi care contravin în mod
evident dreptului internaţional în vigoare.
Date istorice
Până la 1812 Basarabia nu are o istorie
A revendica acest drept – având probe
proprie, teritoriul ei e parte a Ţării Moldo-
inatacabile, în mod paşnic şi civilizat, dar
vei, parte a Daco-României Eterne. Prutul
cu hotărâre deplină – este normal, moral
n-a fost niciodată graniţă, ci râu de la mij-
şi legal.
loc de Ţară. Iar Ţara Moldovei, inclusiv
A acţiona pentru ReUnire este o obliga-
teritoriile de la Est de Nistru, au aparţinut
ţie permanentă a unui Stat responsabil, o da-
Spaţiului Etnic şi Statal Românesc. Domnii
torie creştină şi patriotică a fiecărui Român.
Moldovei au exercitat autoritatea lor şi pe
ReUnirea Basarabiei (administrată as-
pământul de dincolo de Nistru.
tăzi ca „R. Moldova”) este un Act benefic şi
Cetatea Albă (localitate cunoscută cu
necesar din punct de vedere moral-juridic:
numele Tiras în sec VII-VI î. de Hr.) de la
se face dreptate unor oameni care au suferit
gurile Nistrului este cea mai veche aşeza-
enorm din cauza ocupaţiei şi terorii ruso-
re orăşenească menţionată documentar în
comuniste, perpetuate până astăzi.
spaţiul dintre Nistru şi Carpaţi: avea epi-
Re-Unirea este un Act benefic şi nece-
scop ortodox, pe un Chiril, la 1345, înainte
sar din punct de vedere politico-strategic:
de constituirea statului moldovenesc. Tot
răspunde intereselor legitime ale Româ-
la Cetatea Albă, în 1330 a fost martirizat
primul creştin ortodox – Sfântul Ioan cel
Nou. În 1386, aici, Iosif Muşat a fost hi-
rotonisit episcop, ales la 1402 mitropolit
al Moldovei, Mitropolia Ţării fiind, cum
spune Nicolae Iorga, „dezvoltată neapărat
din Episcopia Cetăţii Albe”. Mitropoliţii
de la Suceava îşi vor spune arhipăstori „ai
Moldovlahiei şi ai părţilor de lângă mare”
(cum menţionează un epitaf din 1428).
Studiile istorice arată apartenenţa teri-
toriului de la Est de Nistru spaţiului geto-
dac, a fost şi aici Regatul lui Burebista.
DACIA – amintirea unui Stat Româ-
nesc.
1070, 1100 – Primele menţiuni ale ro-
mânilor la Est de Carpaţi; tradiţia istorică
despre Vlahi în Cronica Rusească a lui
Nistor.
1247 – Un voievod Olaha în drum spre
curtea Hanului Batu, la Est de Nipru.
1280 – Menţiune a Românilor în Cri-
meea.
1345 – Data probabilă a descălecatului
lui Dragoş din Maramureş în Moldova.
1359 – Data posibilă a biruinţei voievo-
zilor din Nordul Moldovei asupra Polone-
zilor. Trecerea voievodului maramureşean
Bogdan în Moldova (al doilea descălecat).
Bogdan eliberează Moldova de sub tătari,
suveranitatea voievozilor români va atinge
în curând Nistrul şi Marea Neagră.
1387-1392 – Sunt menţionate în docu-
mente cetăţile moldoveneşti Hotin şi Ţeţi-
na (Caecina).
Domnitori basarabi ai Ţării Româ-
neşti stăpânesc gurile Dunării şi Sudul
Basarabiei, numele lor de familie se vor
extinde ulterior asupra întregului spaţiu
dintre Prut şi Nistru.
Documentar de
Liviu PETRINA
Stânca Mare putea să nu mai fie. Ca
multe alte splendide bijuterii ale Moldo-
vei, rase de pe hartă şi din memorie.
Stânca Mare, înfiptă între respiraţia ce-
rului şi temelia stâncilor prutene, ca o repti-
lă aţipită între neverosimil şi magic, îşi nu-
mără cei 18-20 milioane de ani de existenţă
ca pe câteva clipe de adormire. Semeaţă,
în conversaţie cu norii şi izvoarele, ea îşi
ridică fruntea până la streaşina veşniciei şi
conferă splendoare unei imense întinderi.
Vedere din grotele existente în „Stânca Mare”. Foto: Alecu Reniţă
Este ultimul recif din uriaşele şi uluitoarele
lanţuri de stânci risipite cu atâta dărnicie
de-a lungul Prutului, fenomen fără pereche
pe întregul continent european.
Mă ia groaza la gândul că la 3 februa-
rie 1983 Consiliul de miniştri al RSSM
semnase, printr-o hotărâre aberantă, şterge-
rea de pe faţa Moldovei a „Stâncii Mari”.
Desigur, cu avizul autorităţilor centrale, a
Academiei de Ştiinţe, fără nici o transpa-
renţă sau consultare publică. Abia când la
sfârşitul lui 1986 s-a pus dinamita sub mo-
numentul de lângă satul Cobani, Glodeni
şi ecologiştii au aflat că „Stânca Mare”
urmează să fie rasă din şiragul de recife,
s-a declanşat lupta cea mare, care a scos la
suprafaţă gravele probleme ecologice ale
Moldovei şi ecocidul ascuns organizat de
PKUS pe pământul basarabean.
Pentru actualele timpuri devorate de
egoism şi moliciune, pare incredibilă cu-
rajoasa şi îndelungata campanie de presă a
săptămânalului „Literatura şi arta”, transfor-
mată într-un front larg pentru salvarea de la
distrugere totală a bijuteriei naturale „Stânca
Mare”. Demne, de neuitat au fost intervenţii-
le temerare ale scriitorilor şi poeţilor Nicolae
Dabija, Ion Vatamanu, Gheorghe Malarciuc,
Axentie Blanovschi, ale publiciştilor Bo-
ris Vieru, Alexandru Sefer, Vlad Olărescu,
Nicolae Vieru, Haralambie Moraru, Eugen
Gheorghiţă, ale oame-
nilor de ştiinţă Eugen
Nirca, Vera Nemţeanu,
Tatiana Burac, Valeriu
Ţarigradschi, ale ele-
vilor din clasa a III-a
„B” de la Șc. nr. 6 din
Chișinău, a întregului sat Cobani şi a obşti-
mii din republică. O solidaritate rar întâlnită,
în faţa cărora Consiliul de miniştri, caz fără
precedent în perioada sovietică, şi-a anulat
la 22 iulie 1987 propria hotărâre. Şi a decis
conferirea statutului de monument al naturii
recifului „Stânca Mare”.
Să luăm aminte: „Stânca Mare” putea să
nu mai fie azi pe harta Moldovei... Dar este,
se înalţă semeaţă, ca un simbol al deşteptă-
rii ecologice şi naţionale în anii de ocupaţie
sovietică, dar şi ca o replică la indiferenţa şi
laşitatea acelor comunităţi, care au fost bo-
gate în monumente ale naturii, dar au rămas
fără de ele; „Stânca Mare” se înalţă ca o pal-
mă dată barbarismului colectiv din ultimele
două decenii, când lumea s-a făcut a nu ve-
dea cum o mână de descreieraţi măcelăresc
puţinele păduri de la noi, murdăresc izvoa-
rele, ard deşeurile şi distrug solurile; „Stân-
ca Mare” a avut apărători în timpurile de
teroare sovietică, înălţându-se măreţ peste
academiile laşe şi instituţiile slugarnice, ofe-
rind altor generaţii o lecţie de solidaritate şi
demnitate a oamenilor, care iubeau Basara-
bia prin fapte concrete, nu prin pălăvrăgeală
patriotardă, cum vedem de la Independenţă
încoace. Ori de câte ori ne bălăcim în mo-
cirla văicărelilor, să luăm aminte cum şi în
ce timp a fost salvată de la dispariţie „Stân-
ca Mare”. Astfel ne va fi mai limpede cum
putem să facem ordine în propria casă, să
ocrotim şi să sfinţim locul nostru de naştere
şi de rugăciune.
Alecu RENIŢĂ

POLITICIENI DE RÂSUL LUMII CA SĂ VEZI!

Despre Stalin şi despre... Tauber PANDEMIA RĂMASĂ ÎN SUFLET

Noaptea trecută, în somn,
mi-a apărut imaginea lui..... Sta-
lin. În anii de după facultate, am
privit la televizor o emisiune,
prilejuită de o aniversare al lui
„28 iunie 1940 eliberator”. La
Moscova a plecat o delegaţie din
Moldova, ca să exprime recu-
noştinţă guvernului central pen-
tru faptul de a fi eliberat repu-
blica noastră. Sala mare s-a umplut de lume. Printre
oratori s-a nimerit şi o doamnă basarabeană. Se vede
că în epoca precedentă a fost o comunistă înfocată în
ilegalitate. Am rămas şocat că ea a vorbit de la tribu-
nă în limba română. Nu ţin minte să-mi amintesc de
un al doilea asemenea caz. În primul rând din sală se
afla şi Iosif Stalin. Timp de 5-7 secunde camerama-
nul l-a arătat doar pe el. Părea foarte atent, de parcă ar
fi înţeles româneşte. Când moldoveanca şi-a terminat
discursul citit de pe foaie, sala a izbucnit în aplau-
ze frenetice, inclusiv Stalin. Nici până în prezent nu
cred că eu am putut să văd aşa ceva.
În tomberoanele bălţene se mai întâlnesc des-
tul de frecvent invitaţiile Marinei Tauber pentru
alegerile locale cu declaraţia ei: „Bălţi, oraş de
vis! Bălţeni, sunteţi demni de o viaţă mai bună!”.
Recent, Bălţiul a fost împânzit de o nouă „operă”
a Marinei. Pe pereţii caselor a apărut un „Panou
Mihai Mireanu: Tezaur al ruşinii”, în limba rusă. Panoul include pozele
a şase persoane. Majoritatea sunt judecători, care
au exclus-o pe Tauber din lista candidaţilor pentru
turul al doilea la funcţia de primar la Bălţi. Despre
cine la concret este vorba? Natalia Costaş, judecă-
tor la judecătoria din Bălţi, Ion Talpă, preşedintele
Curţii de Apel din Bălţi, magistraţii Stela Procop-
ciuc, Dumitru Korolevski şi Diana Stănilă. N-a
scăpat de furia Marinei nici şeful interimar al in-
spectoratului bălţean de poliţie Sergiu Munteanu,
care a avut „îndrăzneala” să adune probe compro-
miţătoare, comise de Tauber şi partidul ei.
Când o văd la televizor pe Tauber, mi se face
frig. Am impresia că de la chipul ei se desprind
sloiuri de gheaţă. Bănuiesc, ea chiar şi sub plapu-
mă e rece. Orheiul este un oraş, locuit majoritar de
moldoveni. Apariţia partidului Şor mi-a demon-
strat că basarabeanul este „vânzabil” şi „cumpăra-
bil”. El îi acceptă pe hoţii darnici. Şcoala noastră
naţională, la capitolul educaţie, are restanţe majo-
re, de când o ţin minte. Şi mai înainte de mine, a
fost la fel. Şi peste un an, şi peste zece, şi peste o
sută nu se prevăd schimbări. Dacă voi intui greşit,
ziariştii de peste vremuri – să facă farfal din mine.
Cine ar fi fost Şor şi Tauber pe timpul Stalin? Erau
în stare ei ca la 28 iunie să plece la Moscova şi să
ţină un discurs în limba română într-o sală, unde
era prezent şi Stalin? Vă las pe voi să răspundeţi la
această întrebare.
Iulius POPA
În era asta a epidemiei totale lucrătorii me-
dicali abia reuşesc să facă faţă numărului mare
de pacienţi. Majoritatea spitalelor sunt supra-
aglomerate. Există pericolul să nu mai avem
posibilitate pentru internarea celor infectaţi!
Una din cauzele acestei situaţii ţine de
indiferenţa noastră, dar şi de informaţiile
contradictorii ale celor din Sănătate şi din
Guvernare. Deja apar (Orhei şi partidul Şor!)
precedente care dau dovadă de nesupunere
şi şantaj ale deciziilor Comisiei Centrale de Sănătate. Aceşti deştepţi
îşi pun mai presus interesele personale. Şi mai gravă este implicarea
deputaţilor în acest joc periculos! Guvernul nu organizează întruniri
cu reprezentanţii administraţiei locale care, de fapt, sunt cei care pro-
movează politicile guvernării la nivel de raion, comune şi sate.
Am pierdut sentimentul de compasiune, omenie, de susţinere şi
mobilizare!
Care-i ieşirea din impas? Doar VACCINAREA, RESPECTA-
REA REGULILOR ANTIPANDEMICE, simple şi uşor de urmat,
ar putea să ne readucă la o normalitate.
Opoziţia parlamentară, cei care nu sunt la putere, tirajează fel
de fel de insinuări actualei guvernări. Minciunile şi dezinformarea
sunt la putere! Opoziţia bate în sentimentele deznădejdii populaţiei,
nu pot şi nu vor să propună măsuri concrete de depăşire a circum-
stanţelor grave în care ne aflăm.
Unire moldoveni! Să readucem sentimentele omeneşti, sacre,
la noi acasă!
Romeo ŞCERBINA

Marina în Tara Minunilor

Aeroportul Ben Gurion mişuna ca un furnicar
într-un du-te – vino fără capăt. Soarele orbitor în-
cremenise în creştetul Tel-Avivului, inundând darnic
exemplarele multicolore ale lumii în alertă. Marina
căuta cu privirile silueta crăişorului ei drag. În fine,
pe pista de aşteptare îşi văzu idolul.
– Vai, blonda mea splendidă, ce frumoasă te-ai
făcut de când ne-am despărţit! clănţăni într-o gân-
găveală dulce făptura butucănoasă, sărutându-şi în-
delung mironosiţa şi ţopăind nerăbdător din picioare
ca un mânz.
Au mers împreună la braţ spre maşină şi Ilanush-
ka propuse fetei:
– Scoate haina, drăguţo, căldura abia începe...
Tu vii de pe meleagurile care consumă gaze să se
dezmorţească, pe când la noi e cald tot anul. Ţara
Minunilor!... Iar trupul tău lăptos e dornic de soare...
Fata îşi da jos haina, râdea voioasă şi nu se mai
sătura de priveliştea din jur: demult nu văzuse atâta
curăţenie şi strălucire. Nimerise cu adevărat în Ţara
Minunilor! Marina îşi imagină peisajul de poveste
acolo, departe, în inima codrilor: „Prinţule, oare vom
reuşi noi să facem şi din Orheiul nostru un colţişor
al minunilor? Să se bucure mămăligarii de dragostea
ce le-o purtăm...”.
– Bine ai venit, Marinochka! pronunţă încântat
marele mag. Bineînţeles că vom reuşi! Dar mai întâi
vreau să-ţi dăruiesc cea mai sclipitoare stea de pe
cer! Să faci lumină în republicuţa cătrănită de jigo-
dii...
Cei doi se aciuară curând la o măsuţă în restau-
rantul „Calyipso” pe litoralul Mediteranei.
– Nu, nu o stea, o lume întreagă am să-ţi pun la
picioare!
Marina îl privi uimită, strânse din umeri şi se în-
voi:
– Hai!
Şi magul îi dărui imaginea unei lumi curate, li-
beră de toate fărădelegile: „În spiritele noastre zace
nefolosită o energie uriaşă. Suntem capabili să con-
struim o ţară ideală pe care nici n-au visat-o opinca-
rii – un mic Israel, sau o Elveţie în miniatură!”.
Pe coasta Mediteranei finele lui ianuarie stăpâ-
nea amiezi caniculare ca în plină vară şi Marina, ca
de fiece dată, comandă îngheţata sa preferată „Flirt”
– din frişcă şi stafide. Între timp prinţul prinse a-şi
destrăma fanteziile. El continuă firul vorbei:
– Ca să vezi, ei acolo, în jilţurile înalte, mă vor-
besc de rău şi-mi impută atâtea nelegiuiri! Câtă neru-
şinare! Eu sunt unul dintre puţinele specii de oameni
care luptă cu ticăloşeniile. Iar moldovenii nu m-au
înţeles niciodată că le vreau numai binele. Şi doar
m-am jurat de toţi sfinţii mamzelelor de la Chişinău,
că sunt curat ca lacrima în faţa legii şi pot prezenta
instanţelor de resort argumentele de rigoare. Ba mai
mult: sunt dispus să descâlcesc toate schemele fur-
turilor din bănci, ba să-i scot în vileag şi pe autorii
lor. Ehe! Ar cădea multe capete! Dar coţofenele de la
cârma republicuţei nici nu vor să audă de motivaţiile
mele...
(FOILETON)
– Stai că acum ele au prins a-l scormoni de is-
prăvi pe buhaiul cel pleşcat cu stea în frunte. Numai
că, se pare, n-au nicio şansă să-i incimineze ceva se-
rios. Deşi se ştie: el, în tandem cu băbuşka prim-mi-
nistru de pe vremuri, manipulau tranzacţiile impor-
turilor de carne şi au muls statul de multe milioane.
Hrăneau populaţia cu carne necrozată din import. În
portul Odesei una după alta soseau la adresa produ-
cătorilor de mezeluri din Republica Moldova nave
cu carne congelată de ani buni din Argentina, Brazi-
lia. Organele de anchetă au la mână toate schemele
şi mişcările frauduloase, dar carul, adică ancheta, a
înţepenit demult pe loc! Acum procurorii îi pun ţin-
tatului în cârcă doar nişte escrocherii ce ţin de im-
porturile de curent electric. Mai deunăzi acuzatul se
cracăna în faţa jurnaliştilor care îl acostaseră, decla-
rând obraznic: „Nu că acuzat, eu nici bănuit nu pot
fi!”. Şi ia aminte! Până la urmă, juchitul pleşcat are
să iasă basma curată, tot aşa cum au scăpat de urmă-
ririle penale atâţia judecători, procurori şi alte lichele
de nesătule, care s-au pricopsit cu averi fabuloase.
Să vezi în ce palate împărăteşti îşi duc traiul pungaşii
societăţii, cu ce maşini luxoase se plimbă! Bineînţe-
les, toate bunurile şnapanii le-au obţinut din salarii şi
muncă silnică! Pe unii chiar părinţii, neamurile i-au
miluit cu milioane! Iar moldovenii cred în palavre.
Ţara mangosiţilor, ce mai vrei!
– În schimb ei mă acuză pe mine de toate fiascu-
rile lor! Ca să ştii, eu deja am depus mărturii beton în
faţa organelor de urmărire israeliene, ba şi ale unor
anchetatori din Statele Unite, am răspuns la ambiţurile
celor de la Interpol: învinuirile puterii de la Chişinău
faţă de persoana mea n-au niciun temei. Acum declar
din nou sus şi tare: „Doamnelor din stăpânirea puterii
de stat a Republicii Moldova! Dacă vreţi cu adevărat
să aflaţi cine se face culpabil de furturile de miliarde
din bănci (nu a miliardului, cum susţineţi voi!) şi de
la întreprinderile antrenate în schemele delapidărilor
financiare, restabiliţi-mi imunitatea parlamentară şi
libera deplasare în ţară, iar eu, pe lângă faptul că voi
descurca manoperele hoţeşti, am să vi-i arăt cu dege�
tul pe toţi „eroii”... Pe de altă parte mă gândesc cum
de procuratura moldovenilor i-a scăpat printre degete
pe mulţi dintre şulerii vizaţi: Platon, Botnari, Kaka-
liuk, Ţopii fugari şi atâţia alţii? Înseamnă că acolo,
sus, există interese...
– Jupânul meu, eu mă stric de râs când le văd pe
mamzelele puterii de la noi convocate în conversaţii
la vreo televiziune din astea de doi bani, unde nişte
pupeze, moderatoare de emisiuni, le probozesc şi le
dau sfaturi cum ar trebui ele să conducă ţara. Nici
nu-mi închipui că pe Biden, sau Putin, sau Jonson,
sau Macron să-i convoace la discuţii televizate vreo
bogză, adică bufniţă, sau vreo raţă din astea de la
noi ca să le dicteze ce ar trebui ei să facă pentru a-şi
retuşa imaginea în faţa lumii... Cred că acolo preşe-
dinţii de ţară se prezintă de bună voie la televiziunile
naţionale şi declară exact atâta cât au de spus lumii...
– Păi, cum ziceai dinioarea, Republica Moldova
e ţara aiuriţilor! Păcat că avem noroc numai de con-
ducători care dau în gropi de atâta prostie! Nu-i vezi
pe demnitarii „vremurilor bune”că nu sunt în stare să
reglementeze problema aprovizionării ţărişoarei cu
gaze şi energie electrică la preţuri garantate, dar ce
să mai vorbeşti cu ei de materii înalte...
Pe plaja aproape pustie Marina rămase într-un
minicostum de baie ademenitor de năzbâtii. Senzual,
ea îşi invită stăpânul s-o urmeze.
– Prinţule, vino lângă mine! se răsuci blonda într-
un picior şi probă cu vârful degetelor apa mării.
Prinţul o privea de la distanţă şi se minuna:
– Draga mea, marea e încă îmbufnată, dar orga-
nismul tău graţios a trezit deja la viaţă atâtea priviri
de pe mal! Tu prima ai deschis stagiunea estivală de
agrement pe ţărmul Mediteranei! Felicitări!
Marina râdea zgomotos şi se lăsa pradă apei prea
răcoroase. În plină iarnă orheianca se bălăcea în va-
lurile mării din Ţara Minunilor, iar gândurile culan-
te o purtau departe la oraşul ei drag. Copleşită de
imaginile răzleţe, domniţa desluşea undeva în poala
cerului viitorul meleagului de dor: „Degrabă Ţara
Minunilor va înflori şi pe plaiul nostru! Slujiţi-ne cu
ardoare, ţăranii mei plouaţi, că numai noi, cei din
regnul partidului onest, vă vom scăpa din robia spe�
rietoarelor târşite în turnul stăpânirii... ”.
Andrei MOROŞANU
Nr. 5 (3986), 3 februarie 2022
DIN SOMNUL CEL DE MOARTE!
SPINOASA CALE A REUNIRII
„Graţie unirii cresc lu�
crurile mici, prin dezbinare
se prăbuşesc cele mai mari”
(Sallustius)
Marele maestru al Cu-
vântului Nicolae Dabija
spunea deseori că Ţării nu-i
merge bine fiindcă nu este
întregită, iar la Ziua de apoi
Dumnezeu va binecuvânta doar neamurile uni-
te. „Unirea este singura temelie statornică a
edificiului viitorului nostru: fără dânsa, ce se
va clădi va fi clădit pe nisip”, spunea şi marele
om politic, prim-ministru Dimitrie C. Brătianu.
În ziua de astăzi pentru o bună parte a româ-
nilor basarabeni, care este în continuă creştere,
ideea reunirii rămâne visul de aur. Dar acest
frumos vis va putea fi realizat numai atunci
când toţi unioniştii vor tinde spre scopul su-
prem. Până în prezent neunirea a fost din ca-
uza liderilor partidelor unioniste, unii miopi şi
ranchiunoşi, alţii – trădători ai ideii de unitate
naţională. În scurta istorie de la independenţă
aflarea prea îndelungată a unor lideri în fruntea
acestor partide a fost cauza dezbinării dintre
ele şi chiar a dispariţiei lor. Dar poartă o parte
de vină şi cei din jurul acestor lideri, care le-au
permis să manipuleze partidele timp îndelun-
gat. După atâtea călcări pe aceeaşi greblă, care
au generat doar cucuie, a venit timpul trezirii.
Unificarea tuturor forţelor într-o singură cam-
panie naţională o cer cei peste 40% de adepţi
ai ReUnificării Basarabiei cu Ţara-Mamă. Mă
miră poziţia unor persoane (de idealurile căro-
ra nu mă îndoiesc) în problema unificării tutu-
ror forţelor unioniste într-o singură formaţiune,
considerând-o una fantezistă, ireală. Dar este
arhicunoscut faptul că dacă omului îi iei spe-
ranţa el moare. Moare nu fizic ci, în special, pe
plan moral, spiritual.
Să încercăm să analizăm puţin situaţia
actuală a unionismului în Basarabia. După
alegerile parlamentare din 24 februarie 2019
pentru prima oară în istoria de după indepen-
denţă niciun partid unionist nu are acces în
ÎNVOLBURATELE VREMI…
Ce vremi învolburate ne-au ajuns!
De parcă mergi pe gheaţa subţire a unui
râu, riscând să cazi la orice pas în apa rece…
Sau, de parcă ai merge pe marginea unei
prăpăstii…
Sau, ca şi cum, fără niciun fel de antrena-
ment, şi fără centura de siguranţă, te-ai miş-
ca pe o frânghie întinsă peste un hău...
Cam asta-i starea în care ne aflăm, în care
se află o ţară (două ţări, Ucraina şi Republica
Moldova, adică şi noi, românii basarabeni),
starea, în care se află cel puţin două conti-
nente – o lume întreagă!
Rusia, cu armatele sale la hotarele Ucrai-
nei, ţine în şah tot mapamondul. Se fac diferi-
te scenarii, unele mai hazardate decât altele...
Ucrainenii înşişi „divulgă” detaliat pla-
nurile de atac ale ruşilor...
Marile puteri ameninţă Rusia cu sanc-
ţiuni economice dure, în caz de atac, lucru
care nu prea are efectul scontat, după cum
bine se vede. Iar după ce Președintele rus
Vladimir Putin a mutat 127.000 de soldaţi,
precum și tancuri și rachete, la graniţa cu
Ucraina, până şi copiii se pregătesc să-şi
apere ţara: sunt instruiţi să folosească arme
de foc în cazul unei noi invazii din partea
Rusiei.
Copiii se antrenează să mânuiască arme
de foc! E strigător la cer, ţi se rupe inima
de milă... Şi ochii ni-s aţintiţi mai mult ca
oricând la cer, spre Dumnezeu...
AȚI ȘTIUT
CĂ NU VA FI UȘOR
Ați știut că plata va fi mare,
Ați știut că nu va fi ușor,
Cum știți că o altă șansă n-are
Spre izbândă-acest umil popor...
Ați știut că vor lovi cu pietre
Pe nedrept... sau poate-ntemeiat...
Că „ei” milă n-au și n-o să-i ierte
Nimeni! – de cumva va fi trădat...
Nu dați înapoi... știm că e greu,
Nu cedați în fața nimănui!
Ci-nțelept să-i judecați mereu
Pe oricine,-n fața orișicui!
Ați știut că plata va fi mare,
Ați știut că nu va fi ușor,
Cum știți că o altă șansă n-are
Spre izbândă-acest umil popor...
Angela MÂNDÂCANU
parlament. Asta nu înseamnă că unionismul nu
a fost reprezentat în parlament. Graţie Blocu-
lui ACUM câţiva unionişti au reuşit. Cei mai
activi au fost Iurie Reniţă şi Octavian Ţîcu.
Partidul Liberal, care din anul 2007 a renăscut
speranţa reunirii cu România, condus de Mihai
Ghimpu, a luat doar 1,25%.
După victoria covârşitoare în alegerile pre-
zidenţiale Maia Sandu, mergând deseori pe
muchie de cuţit, le-a creat toate condiţiile parti-
delor extraparlamentare pentru a ajunge în par-
lament, provocând alegeri parlamentare antici-
pate. Şi ce-au făcut lideraşii cu această şansă?
În loc să se unifice într-un singur partid, să cre-
eze acest pol, spre care să vină o bună parte a
celor peste 40% de adepţi ai reunirii, ei au mers
pe o cale eminamente păguboasă (pentru cauza
unionismului!): au mers fiecare în ţarcul său –
PUN şi AUR (doar blocul „AUR+UNIREA” a
creat impresia unei coalizări a forţelor, în care
însă electoratul nu a crezut). La încercările ti-
mide ale unora de a uni aceste două partiduţe,
liderul PUN, O. Ţîcu declarase: „Mai bine mă
întorc la catedră decât să mă unesc cu AUR”.
Vă mai amintiţi declaraţiile preelectorale ale lui
O. Ţîcu: „Cu Caravana Unirii noi am fost pre�
zenţi mai în toate satele. Am discutat cu oame�
nii pe la porţile lor şi vom câştiga neapărat”.
Şi au „câştigat”. Pentru PUN au votat tocmai
0,45%, ceea ce constituie 6646 de voturi, apro-
ximativ un sat mare. Acest „success” al lui
Ţîcu (nu al PUN-ului!) a fost mai mult unul de
compromitere a idealului sfânt de reunire. Şi
blocul „AUR+UNIREA” a luat tocmai 0,49%
(7216 voturi). Ambele partiduţe unioniste au
luat sub 1% la un areal electoral de peste 40%.
Mai grav că aproape 1/3 din aceste voturi s-au
dus la banda kremlineză BECS+Şor, asigurân-
du-i (împreună cu alte partiduţe de pe dreap-
ta-centru dreapta) accesul făcăturii șoriste în
parlament (a luat doar 5,74%, foarte aproape
de limita de trecere).
Referitor la AUR, s-a văzut deja că este un
proiect fără perspective, în special, după alege-
rile parlamentare anticipate din 11 iulie 2021.
Privită ca o filială a AUR-ului din România,
Unde s-a mai văzut/auzit: creştinii vor
ataca creştinii, iar cei de cu totul altă religie
sar să-i împace. Îl avem în vedere pe Preşe-
dintele Turciei, Recep Tayyip Erdogan, care a
anunţat că merge în Ucraina, în încercarea de
a reduce tensiunile dintre Kiev şi Moscova.
Iar săptămâna trecută preşedintele Erdogan a
spus că ar fi lipsit de înţelepciune din partea
Rusiei să atace Ucraina şi că, dacă s-ar întâm-
pla asta, Turcia ar face tot ce este necesar ca
stat membru al NATO.
Spre deosebire de Peter Szijjarto, minis-
trul de Externe ungar, care anunţă că Unga-
ria nu va sprijini Ucraina în faţa Rusiei, atâta
timp cât Kievul continuă să priveze minori-
tatea maghiară din Transcarpatia de drepturi-
le ei. „Dacă ucrainenii nu renunţă la aceste
politici, posibilităţile guvernului ungar de a
sprijini Ucraina, inclusiv în actualul conflict,
sunt puternic limitate”, a spus şeful diploma-
ţiei ungare.
Şi da, are perfectă dreptate în această pri-
vinţă, mai ales că constatăm că s-a schimbat
între timp (după 2017) şi atitudinea români-
lor, care era negativă faţă de Rusia, românii
fiind foarte apropiaţi de Ucraina şi sperând
că, fiind un stat care va intra în UE, va fi mai
aproape de România. Cu atât mai mult, că
puteau să-şi folosească limba maternă în ad-
ministraţie şi în şcoli. Dar după 2017 au fost
adoptate legi, prin care au fost încălcate multe
dintre drepturile minorităţilor.
Iar la nenumăratele plângeri ale românilor
din Ucraina, autorităţile de la Kiev răspund:
„Astea sunt teme care mai aşteaptă. Acum
avem război”.
Deci, deşi România are, în Nordul Buco-
vinei, practic aceleaşi probleme ca şi Ungaria,
acum, în aceste vremi tulburi, când sabia lui
Damocle stă de-asupra capului ucrainenilor,
avem impresia că prea puţini se mai gândesc
la nişte modalităţi de soluţionare.
Se pare că noi, românii de pe ambele ma-
luri ale Prutului, avem alte griji, mai strin-
gente.
Şi una dintre ele ar fi că „pacificatorii” din
Transnistria fac antrenamente de zor. „În Gru-
pul Operaţional al Trupelor Ruse din regiu-
nea transnistreană a Republicii Moldova s-au
desfășurat exerciţii pentru pregătirea de luptă.
În total, în acestea au fost implicate apro-
ximativ 100 de unităţi de echipament mili-
tar”, se anunţă într-un comunicat de presă al
Districtului militar Vest al Federaţiei Ruse din
data de 25 ianuarie curent.
Mai mult decât atât, aflăm cu stupoare că
GOTR-ul, în loc să se pregătească de ple-
care, îşi măreşte efectivele. Astfel, Alexandr
Literatura şi arta
este o greşală de esenţă. Electoratul AUR-ului
din România este unul protestatar. Electoratul
filialei AUR din Basarabia s-a dorit a fi unul
unionist, însă prin votul din 11 iulie 2021 (doar
0,49%!) electoratul a demonstrat că nu crede în
acest proiect. Deci, trebuie de gândit altceva, un
alt proiect, bazat pe lărgirea arealului său electo-
ral şi găsirea aliaţilor, nu formarea de duşmani.
Ei bine, O. Ţîcu, „unică alternativă actua�
lei guvernări” (declaraţie făcută după alegeri
cu doar 0,45%!), a fost „apreciat după merite”
de către colegi. „Vreau să precizez că eu l-am
adus la PUN pe Octavian Ţîcu în speranţa că
va asigura un suflu nou mişcării unioniste. Din
păcate, a ieşit tot un scandal… De la alege�
rile parlamentare, când partidul a obţinut un
rezultat dezastruos de 0,4%, în cadrul PUN,
timp de aproape 6 luni nu a avut loc nici o şe�
dinţă în care să se analizeze sau să se discute
rezultatul şi cauzele eşecului de la parlamen�
tare. Acest lucru era şi nestatutar şi imoral”, a
declarat unul din fondatorii partidului, A. Şa-
laru. V. Ţurcanu a înţeles acest lucru mult mai
devreme, ceilalţi din vârful PUN – doar acum.
Totuşi mai bine mai târziu, decât foarte târziu.
Partea bună este că a dispărut, cel puţin la nivel
de lider, această barieră în unificarea forţelor
prounioniste.
Din păcate, Vladimir Bileţchi, care cu
AUR-ul său a luat tocmai 0,49% (7216 voturi),
și care mai are la cheremul său şi o televiziune
– 10 TV, în loc să-şi dea demisia de onoare, să
permită reformatarea dreptei, cum a procedat
foarte corect Dorin Chirtoacă, el organizează
„proteste antiguvernamentale”, având în spate
tocmai 0,49% de susţinere populară, alături de
banda prokremlineză! Cum poţi numi astfel de
acţiuni? Să lupţi împotriva guvernării, în care
se regăsesc o bună parte din cei peste 40% de
adepţi ai unirii înseamnă, de fapt, să lupţi contra
celor ai tăi, contra unirii. Mă întreb, şi-i întreb
pe cei care încă mai cred în acest proiect eşu-
at – AUR (separat Aur, fără blocul „UNIREA”,
să fi luat vreo 0,1%!): care sunt perspectivele
reunirii Basarabiei cu Ţara-Mamă, realizată de
un astfel de partid? Nicio perspectivă!
MEDITAŢII PE VERTICALĂ
NUMAI PRUTUL POATE ŞTI…
Esaulenco, şeful Serviciului de Informaţii și Numai Prutul poate şti,
Securitate (SIS) din R. Moldova, a declarat Numai Prutul.
într-un interviu pentru presa ucraineană că Cum surorile se despărţi
Rusia și-a mărit efectivele de militari ruși
Într-o zi.
care păzesc depozitul de muniţii de la Co-
basna: „În primul rând, vorbim despre re-
giunea noastră separatistă, vorbim despre Numai Prutul poate şti,
stânga Nistrului, vorbim de formaţiuni mi- Numai Prutul.
litare ilegale, un grup operativ al trupelor
Pod de dor cum construi
ruse (GOTR), vorbim despre compoziţia
militară din jurul satului Cobasna. Din câte Într-o zi.
cunoaștem, protecţia acestor depozite este
acum întărită și înţelegem că acest factor Numai Prutul poate şti,
este unul dintre elementele-cheie în ceea ce
Numai Prutul.
privește utilizarea elementelor destabiliza-
toare în ţara noastră”. Ruga apei va şopti
Nedumerirea noastră este foarte mare: Într-o zi.
cum, cine şi de ce permite ca efectivele de mi-
litari ruşi... să crească? Pe unde vin, cum apar,
pe unde intra aceste efective acolo? Oare nu
prin aeroportul de la Chișinău au ajuns acesti
militari în Transnistria? Şi-atunci, de ce nu e
un control nici în aeroport, nici la intrare în
Transnistria, nu este o bază, în care să fie in-
cluse persoanele ce întră, unde se află, ce fac
în tară; persoanele suspecte, nedorite s.a.
Nu-i de mirare că până şi preşedintele
american Joe Biden şi-a exprimat îngrijorarea
de starea de lucruri din Transnistria.
Dar aminteam mai sus de nişte scenarii,
în care intră/ se include şi cel mai bun pentru
noi: cel al Reunirii cu Ţara Mamă.
Şi pentru ca Unirea din 1918 să se repete,
este nevoie, dincolo de alţi doi factori politici
(cum ar fi voinţele/dorinţele noastre recipro-
ce: ale noastre, ale românilor basarabeni şi
ale fraţilor noştri de-un sânge de peste Prut,
să ne unim), şi de cel de-al treilea factor: un
context internaţional favorabil, care ne-a Unit
la 1918, „întrucât era singura modalitate de
a proteja populaţia (Basarabiei)”. Eveniment
fundamental, care se poate repeta, având în
vedere tensiunea tot mai mare în jurul Ucrai-
nei. Oamenii, majoritatea care au votat PAS-
ul, un partid proeuropean ajuns la guvernare,
se văd făcând parte din familia occidentală,
unde putem avea un viitor, unde se respecta
legile si omul este protejat. Şi pentru că deja
avem semnat Acordul de Asociere cu Uni-
unea Europeană, ratificat la 2 iulie 2014 în
plenul Legislativului de la Chişinău, am avea
tot dreptul să ne integrăm în UE, unindu-ne
cu... România.
...Dar, deocamdată, un război gata-gata să
se declanşeze atârnă deasupra Europei...
Deasupra întregii lumi...
Nina JOSU
POLITICA LA ZI
Ce-i de făcut? Perspectivele unioniştilor
de a crea o forţă capabilă să-i unească pe toţi
cei peste 40% într-o singură formațiune unio-
nistă rămân nebuloase. Cauza principală sunt
pseudolideraşii perdanţi, care nu doresc (sau
nu sunt lăsaţi!) să se retragă. Este absolut clar
că, în varianta actuală a partidei unioniste, nu
există nicio şansă de a-i aduce acasă pe toţi cei
peste 40% de susţinători ai reunirii Basarabiei
cu Ţara. Totuşi anumite mişcări în acest sens pe
segmentul de dreapta deja au avut loc după ca-
tastrofa din 11 iulie (pentru liderii partiduţelor
unioniste). Una din frânele procesului de unifi-
care a unioniştilor – O. Ţîcu, a fost scoasă pe li-
nie moartă. Bravo membrilor marcanţi ai PUN
că au putut trage învăţăminte din eşecul din 11
iulie 2021. De fapt, este o practică democratică
ca liderul formaţiunii să se retragă după pierde-
rea alegerilor. La congresul partidului O. Ţîcu
a primit votul de blam. Doar o adevărată refor-
matare a unioniștilor într-o singură formaţiune
politică cu un singur lider incontestabil îi poate
atrage pe majoritatea susţinătorilor reunirii Ba-
sarabiei cu Ţara.
Prin definiţie, unionistul nu poate fi un ra-
dical. Mă miră în acest sens prestaţia unor pre-
tinşi unionişti pe reţelele de socializare. Pentru
a-şi atinge scopul, iar scopul este unul nobil,
unionistul adevărat caută să-i apropie, nu să-i
îndepărteze pe cei care, deocamdată, nu-i îm-
părtăşesc ideile, aşa cum a făcut Generaţia de
aur la 1918! Caută să-şi facă aliaţi, nu duş-
mani! Astăzi aliatul natural este PAS, aflat la
guvernare, în care se află mulţi militanţi unio-
nişti. Din motive obiective şi subiective orice
partid aflat la putere erodează. Nu va fi o ex-
cepţie nici PAS-ul, din păcate. De aceea, tre-
buie de gândit paşii următori: ce vom avea la
următoarele alegeri parlamentare? Doar o Ali-
anţă „PAS+Unioniștii” poate continua paşii de
apropiere de România, începuţi de actuala gu-
vernare şi de unioniştii din actuala guvernare.
Contrapunerea guvernării astăzi este mortală
pentru cauza naţională.
Valeriu DULGHERU
VERSURI NOI
Numai Prutul poate şti,
Numai Prutul.
Domnul când ne-a mântui
Într-o zi.
Numai Prutul poate şti,
Numai Prutul.
Când Unirea va veni
Într-o zi.
Românie, cheamă
Surorile tale-acasă
Într-o zi…
Raisa PLĂIEŞU
3
DICŢIONAR
Să vorbim corect!
● La Prime, stirile de la 21:25, pre-
zentatoarea, destul de drăguţă, afirmă:
„... să vorbească din numele parlamen-
tului”. Greşit... E un calc din limba rusă
(ot imeni). Corect: „în numele parlamen-
tului”. Prin urmare, ar fi cazul să nu mai
vorbim „din numele”, ci „în numele”.
● M-am săturat să aud la toate pos-
turile TV una şi aceeaşi greşeală. Un re-
porter de la Moldova 1 susţinea: „La inaugurarea sărbătorii
vinului a participat prim-ministrul X, dar şi ambasadorii....”
Ştim că „dar” este o conjuncţie adversativă, care indică relaţii
de opoziţie (ex: Am venit, dar nu te-am găsit). În cazul repor-
terului, la sărbătoare au fost şi prim-ministrul, şi ambasatorii.
Prin urmare, corect e: au fost (şi nu a fost) prim-ministrul și
ambasadorii. Colac peste pupăză, imediat, o reporteriţă care
transmitea „de la faţa locului” ne îndemna să ieşim pe Piaţă,
pentru că se merită. E greşit spus. Corect e „merită să ieşiţi”.
Vot tak, stimaţi jurnalişti.
● Ascult reportajele de la posturile TV. Toată lumea (repor-
teri, părinţi, profesori etc.) pronunţă item cu accentul pe i. Dex-
ul ne spune că e corect item (cu accentul pe e). E bine să se ştie.
Mai ales filologii şi reporterii.
Constantin ŞCHIOPU
TEZAUR
TRADIŢII VECHI,
VREMURI NOI
Despre anumite lucruri şi momente facile din timpurile de
tristă amintire putem vorbi şi ne putem aminti şi astăzi.
Da, au fost oameni care chiar şi în acele timpuri au ştiut
cum să-şi promulge ideile şi să-şi impună părerile.
Şi, în primul rând, aceştia sunt oamenii de cultură, ştiinţă,
artă…
Şi iată că una dintre aceste idei, prin străduinţa aceloraşi
oameni de cultură, a putut fi implementată. La ce mă refer?
Este vorba despre sălile de teatru, care, la un moment dat, erau
pline de spectatori, în cea mai mare parte elevi şi studenţi, gra-
ţie unei directive a Ministerului Culturii de atunci, care a dis-
pus frecventarea organizată, de către elevi, studenţi, chiar şi de
către muncitori, a spectacolelor şi concertelor, care aveau loc la
Filarmonică, în Sala cu Orgă, la teatrele din republică.
În ultimă instanţă, aceasta a fost o ideie bună, ea făcându-i
pe mulţi tineri şi maturi să îndrăgească, în mod deosebit, in-
stituţiile de cultură.
În acest context, aş vrea să mă adresez actualei conduceri
a republicii: doamnei Preşedinte, Guvernului, Parlamentului,
cu doleanţa şi chiar rugămintea de a se reveni, într-un fel sau
altul, la acele vechi tradiţii de organizare a unor grupuri, cu
precădere elevi şi studenţi, care ar veni la teatru pentru a se
înfrupta de cuvântul frumos, rostit cu mult suflet de actorii
teatrelor noastre, de interpreţii, dansatorii şi instrumentiştii
noştri, cunoscuţi pe întreg mapamondul.
Şi nu în ultimul rând, pe scenele aceloraşi teatre, în cadrul
anumitor spectacole, ar putea evolua şi mulţi dintre scriitorii
noştri, cu recitaluri de poezie sau cu amintiri şi poveşti de via-
ţă, cu prezentări de carte.
Este foarte adevărat, că în situaţia în care suntem sub cod
roşu din cauza pandemiei de Covid 19, propunerile de mai sus
ar putea poate să mai aştepte puțin.
Dar, s-ar putea ca, între timp (căci, sunt sigur, şi pandemia
are un sfârşit apropiat), să apară şi alte idei şi propuneri.
Aş fi bucuros să le aflu, pentru a ne bucura împreună de
realizarea lor întru bucuria actorilor, a tuturor oamenilor de
cultură, şi a ale spectatorilor.
Ioan PAULENCU
Mihai Mireanu: Trepte
 4 Literatura şi arta
Mircea SNEGUR
Recentele sărbători religioase de iarnă, chiar şi
în condiţiile nefaste la moment, ne-au împrospătat
sentimentele legate de credinţa ortodoxă strămoşeas-
că, mobilizându-ne, îndemnându-ne totodată să ana-
lizăm, să trecem în revistă faptele ce ţin de relaţiile
cu Dumnezeu – pentru a corecta, în caz de necesitate,
câte ceva în străduinţele noastre de a fi demni de bu-
nătatea Celui de Sus.
Anume astfel de principii au stat la baza vieţii
cotidiene şi creaţiei regretatului scriitor şi om politic,
Nicolae Dabija. În cele ce urmează voi încerca să
argumentez, exemplificând afirmaţia dată cu aspecte
concrete din operele maestrului.
***
Pentru a pătrunde mai temeinic în temă, prezint
două cugetări ale lui N. Dabija, extrase din volumul
„Drumul spre biserică” (Chişinău, 2013):
„Nu poţi scrie ceva destoinic, dacă nu trăieşti ce
scrii şi dacă îţi este ruşine să priveşti spre Cer.” ;
„Doar credinţa şi dragostea întru Hristos m-au
înţelepţit şi înarmat cu răbdare în timpurile în care
mi-a fost dat să trăiesc.”
Consider că aceste citate se potrivesc şi ca motto�
uri pentru prezentul eseu.
Să trecem deci la descrierea rezultatelor studiului
meu asupra câtorva opere ce conţin compartimente cu
tematică religioasă. De menţionat, în primul rând, pre-
zentarea în cunoştinţă de cauză a mai multor aspecte
ale credinţei ortodoxe, a relaţiei scriitorului, una sin-
seră şi credibilă, cu Dumnezeu în volumul „Aşchii de
Cer” (Chişinău, 2018). Trimiterile precise la izvoarele
ortodoxiei, practicate de autor în mai multe texte, sunt
parte a dovezii că este un credincios veritabil, cu vas-
te şi profunde cunoştinţe în domeniu. E un exemplu
demn de urmat, mai ales pentru mulţi pretinşi credin-
cioşi, care vin la biserică de dragul modei, ca să-i vadă
lumea cu lumânări în mână.
Pentru a convinge cititorul că Dumnezeu are grijă
de toţi şi de toate şi ne îndrumă pe calea dreaptă a
vieţii, autorul, cu referire la propriul destin, plasează
chiar în prima pagină a cărţii un extraordinar pasaj, pe
înţelesul tuturor:
„... Şi eu sunt dator Celui de Sus cu mai multe
mulţumiri. Vreau să cred că sunt un privilegiat al sor�
ţii. De multe ori am impresia că eu mi-am ales locul
în care să mă nasc. Că eu mi-am ales părinţii pe care
i-am avut. Şi bucata de ţară în care să vieţuiesc. Şi
limba care să fie cea mai a mea. Şi timpul în care să
trăiesc: la încrengătura a două secole, a două milenii,
martor al prăbuşirii de imperii, de „lagăre” de state,
de ideologii războinice...”
La acest sentiment revine şi la sfârşitul cărţii:
„Doamne, ar trebui să-Ţi spun mereu, de diminea�
ţă până în noapte, în toate orele mele treze această
cea mai scurtă rugăciune: „Îţi mulţumesc!”
Doamne, mi-ai dăruit tot ce am cerut. Ţi-am ce�
rut bune, şi mi le-ai dat. Dar, ca prostul, Ţi-am cerut
şi rele, crezând că-s bune. Tu mi le-ai dat şi pe ele.
Şi doar atunci când m-am gândit la Tine, fără să cer
pentru mine ceva anume, mi-ai dat exact ceea ce am
avut nevoie. Pentru asta sunt dator să repet de o mie
de ori pe zi „Mulţumesc, Doamne!”
Simplă şi accesibilă oricui filozofie a creştinului!
Cu cât mai mulţi vor gândi la fel, cu atât mai bună va
fi şi lumea. Dar pentru aceasta trebuie să fii credincios
adevărat, căci, precum zice autorul, „Credinciosul are
verticalitate şi când stă în genunchi.”
***
Bineînţeles, dragostea faţă de Dumnezeu, pe lângă
faptul că, se vede, i-a fost transmisă prin ereditate, din
fragedă copilărie i-au altoit-o părinţii, buneii, precum
şi unchiul arhimandrit Serafim Dabija (al cărui nume
şi l-a ales scriitorul) – prin exemple proprii, prin edu-
caţie cuvenită. Mama Cristina şi-a purtat copiii pe la
mai multe biserici care, cu ajutorul credincioşilor, mai
funcţionau, în pofida insistenţei ateiştilor hruşciovişti
de a fi închise. Tot ea le explica semnificaţia celor mai
mari sărbători religioase, în zilele însemnate casa pă-
rintească fiind împodobită corespunzător.
Cei „şapte ani de acasă” copilul Nicolae i-a petre-
cut şi în casa buneilor Ana şi Ion Dabija. Casa – plină
cu cărţi bisericeşti (aduse pentru păstrare de la mănăs-
tirea Zloţi, care a fost închisă de către regimul sovietic
şi a cărei stareţ era unchiul poetului, Serafim Dabija).
Bunica, după cum mărturisea maestrul, l-a învăţat pri-
mele rugăciuni.
Din scrierile lui N. Dabija („Aşchii de Cer”, „Dru�
mul spre biserică” ş.a.) deducem că discipolul acestor
buni mentori s-a dovedit a fi unul foarte sârguincios
şi recunoscător, continuând să pătrundă în adâncurile
credinţei. O făcea inclusiv când asculta cum bunica i
DRUMUL LUI NICOLAE DABIJA SPRE DUMNEZEU
se adresa Celui de Sus, mărturisindu-I în rugăciuni-
le sale despre isprăvi şi probleme lumeşti, cerându-I
binecuvântare şi susţinere întru soluţionarea acestora.
Respectuoase şi călduroase aprecieri îi acordă au-
torul unchiului Serafim Dabija. Din toate operele cu
tematică religioasă reiese că anume acest duhovnic
i-a fost îndrumătorul principal pe calea credinţei. Fi-
ind un vrednic şi devotat slujitor al Domnului, Sera-
fim Dabija şi-a închinat întreaga-i viaţă faptelor bune
(edificator şi stareţ al mănăstirii Zloţi, preot în câteva
bisericii din România etc). Întotdeauna a dat dovadă
de verticalitate în numele credinţei. Fapt pentru care
a avut de suferit, fiind trimis în unul din gulagurile
staliniste. Chinurile nemeritate nu l-au înfrânt, rămâ-
nând, până la ultima suflare, exemplu grăitor al slujirii
Domnului.
Aceeaşi soartă a avut-o şi un alt unchi al lui
N. Dabija – părintele Nicodim Onu, care de asemenea
a înfruntat urgiile lagărului de la Polul Nord, împreu-
nă cu Serafim Dabija. Şi de la el viitorul scriitor a luat
multe învăţăminte duhovniceşti, ulterior descriindu-i
amănunţit calea parcursă pe tărâmul slujirii credinţei
creştine.
Cu respect şi pioşenie N. Dabija scrie şi despre alte
feţe bisericeşti de origine basarabeană: Petru Movilă,
Mina Dobzeu, Anatonie Plămădeală şi alţi înaintaşi ai
religiei ortodoxe. Şi faptele acestora l-au încurajat să
păşească pe calea dreaptă spre Dumnezeu.
Setea de cunoaştere a tainelor credinţei nu l-a lă-
sat întreaga viaţă. Acumulând mereu în puşculiţa me-
moriei sale de harnic truditor al scrisului nenumărate
adevăruri, dovezi ale existenţei Mântuitorului şi fap-
telor Lui bune pentru oameni, cu timpul, N. Dabija a
început să aştearnă pe hârtie concluzii proprii despre
credinţă:
„O casă care nu are în ea măcar o singură iconiţă,
e ca o casă fără ferestre”; „… nu-L căută (pe Dumne-
zeu, n.n.) precum cosmonauţii sovietici, după nori şi
dincolo de stele. Caută-L în tine. Și-L vei găsi.”; „Ca
să reuşeşti în viaţă, lucrul cel mai important de multe
ori nu este acela de a crede în Dumnezeu, ci de a-L
face pe Dumnezeu să creadă în tine.” (Din „Aşchii de
Cer”).
N. Dabija consideră că chiar şi scrisul i-l datorea-
ză lui Dumnezeu, deducând filozofic că în Biblioteca
Lui sunt „… prezentate cărţile cele mai importante
ale omenirii, scrise ulterior: Biblia, Homer, Dante,
Shakespeare, Goethe, Eminescu, Marques, Vieru etc.,
etc., etc., pe care Cel de Sus,
în clipele sale libere de mi�
nuni şi corvezi, le răsfoieşte
şi îngână poemele ce numai
El, dacă ar fi avut mai mult
timp, ar fi putut să le scrie…
Dumnezeu, mai am im�
presia, păstrează acolo şi
cărţile deosebite care încă
nu s-au scris. Anume El le
scoate din Biblioteca Sa şi,
alegând muritorii care să le
creeze, le dăruieşte oameni�
lor. Ce noroc, îmi mai spun,
să fii unealta Lui divină şi
să te selecteze anume pe tine
pentru a scrie cutare sau cu�
tare carte, care există de la
facerea lumii acolo, în Bi�
blioteca Sa. Pentru a le me�
rita nu ai nevoie decât să fii
pregătit, să fii demn de ele cu
toată viaţa ta, cu exerciţiul
scrierii cărţilor, cu responsa�
bilitatea necesară, or pe un
sol sterp nu va creşte nicio�
dată nimic.”
Concluzia de mai sus
este una extrem de profundă,
fundamentală. Nu cunosc punctele de vedere ale altor
scriitori, dar spusele lui N. Dabija ne conving, încă
o data, că nimic pe lumea asta nu se face fără voia
Domnului.
Impresionează şi alte deducţii filozofice ale maes-
trului despre credinţă şi Dumnezeu. Să ne referim la
unele dintre ele.
• Frământându-şi gândurile asupra bazei credin-
ţei în Dumnezeu, N. Dabija ajunge la o astfel de
concluzie: „Fiecare clădire are, ca să dureze, un
fundament. Bisericile sunt case care-şi au funda�
mentul în cer.”
• Sensul rugăciunii, în viziunea autorului: „Ru�
găciunea face legătura dintre pământ şi cer.
Dragostea face legătura dintre cer şi pământ.
Rugăciunea e dragoste. Dragostea e rugăciune.
Acolo unde se întâlnesc aceste două – locuieşte
Dumnezeu.”
• Povăţuitoare este descifrarea formalismului unor
pretinşi credincioşi care, când zic cu voce tare ru-
găciunea supremă „Tatăl nostru”, se gândesc la
cu totul altceva decât la Dumnezeu şi sensul ce-
lor pronunţate: „Procedăm exact aşa cum facem
când ne spunem rugăciunile: una ne gândim şi
alta să se audă. Şi atunci de ce să ne mai mirăm
că Cel de Sus, care ne ascultă mai mult gândurile
şi mai puţin cuvintele, rămâne surd la rugăminţi�
le noastre şi nu ne ajută.”
• Pentru breasla scriitoricească N. Dabija are, de
asemenea, o îndrumare filozofică proprie: „O lu�
crare îţi reuşeşte în măsura în care rezervi în ea
şi partea lui Dumnezeu.”
• Faptul ca scriitorul s-a manifestat şi ca filozof
iscusit îl demonstrează şi răspunsul la întrebarea
„Există Dumnezeu?”: „Nu există! El este, căci
”Este” e mai – mult – decât – concretul, e o în�
suşire cu caracter continuu, fără posibilitatea de
a se întrerupe, care nu are nevoie de a se perma�
nentiza, el fiind permanenţa, prezentul perpetuu
dinainte de timp şi dincolo de el…”
• N. Dabija a fost un om cu frică de Dumnezeu. În
acest context afirma că nu are „teamă de oamenii
care se tem de Dumnezeu”. Se temea „… de cei
care nu se tem de Cel de Sus”, căci „Doar aceş�
tia din urmă sunt capabili de orice, crezând că
pot face tot ce le scapără prin minte şi vor scăpa
nepedepsiţi.”
• Conform filozofiei lui N. Dabija, „Dumnezeu ne
pedepseşte atunci când îi ajutăm pe unii indivizi
să acceadă în funcţii pe care nu le merită, să ob�
ţină privilegii care nu li se cuvin, să avansese ne�
meritat, şi o face de cele mai multe ori – dovadă
că Cel de Sus ştie să fie ironic – chiar cu mâinile
acestora.”
• Surprinzătoare, dar ticluite cu tâlc, sunt spuse-
le autorului despre lumină şi întuneric. Şi aces-
tea, desigur, sunt rod al cunoştinţelor religioase.
Căci, susţine el, întunericul, ca şi lumina, pot
căpăta, în anumite condiţii, materialitate: „Poţi
fi orb, iar întunericul sau lumina – să le simţi la
pipăit cu buricele degetelor, ele având consis�
tenţă diferită..”
Generalizând dovezile prezentate până aici, con-
cluzionăm că, prin scrierile sale vizând religia orto-
doxă, N. Dabija demonstrează că a fost un credincios
conştient, un om cu stimă şi frică faţă de Dumnezeu,
consultându-şi cu Mântuitorul paşii şi acţiunile sale.
***
Cu indignare şi tristeţe scriitorul reflectă cazuri ce
ţin de ponegrirea credinţei pe timpurile puterii so-
vietice. Unul dintre ele se referă la biserica „Sfântul
Pantelimon” din Chişinău. Venind aici cu mama sa,
în loc de icoane în interior au găsit mii de sticle cu
băutură, lăcaşul sfânt fiind transformat în sală de de-
gustare a vinurilor. În loc de rugăciuni răsunau vocile
beţivanilor.
Ne dăm cu toţii bine seama ce impresie producea
acea profanare asupra credincioşilor adevăraţi. Regre-
tăm şi noi că am trait sub un regim antihrist, având,
totodată, mustrări de conştiinţă pentru că nu ne-am
împotrivit îndeajuns fărădelegilor comise faţă de cre-
dinţă.
Cu durere scrie N. Dabija şi despre închiderea for-
ţată a mănăstirilor în acea perioadă de restrişte. Vine
şi aici cu detalii cutremurătoare, descoperite chiar de
autor încă pe când mănăstirile basarabene erau pân-
gărite de autorităţi. Luarea de atitudine a maestrului
la acest capitol a avut un vădit impact pozitiv asupra
acţiunilor poporului,
bisericii ortodoxe de la
noi şi ale guvernărilor
de după proclamarea
Independenţei Republi-
cii Moldova, contribu-
indu-se astfel la redes-
chiderea şi restabilirea
tuturor fostelor mănăs-
tiri şi biserici, precum
şi înfiinţarea altora noi.
E o temă aparte a operei
dabijiene, care merită
aprecieri deosebite şi
din acest punct de ve-
dere.
***
Un capitol distinct
al creaţiei lui N. Dabija
reprezintă operele li-
terare pur religioase,
încărcate cu descrierea
amănunţită (stil carac-
teristic autorului) a mai
multor aspecte legate de
credinţă şi proslăvirea
lui Dumnezeu. În con-
textul dat, cicluri aparte găsim în volumul „Drumul
spre biserică”. Unul dintre acestea este rezervat po-
eziei creştine. În cea cu titlul „Psalm” (scrisă pe un
pat de spital, presat de metehne de sănătate) autorul se
adresează direct lui Dumnezeu cu durerea ce-l cople-
şea: „Sunt, Doamne, atât de trist şi singur: / Precum
un rug în care ninge,/ Ce ba învie, ba se stinge…”
Într-un alt „Psalm” personajul liric mărturiseşte
că, deși nu mai are nimic, este cel mai bogat pentru că
îl are pe Dumnezeu.
Credinţa nestrămutată în puterea Domnului îl face
pe autor să declare că-i datorează Lui toate reuşite-
le vieţii, totodată fiind convins că şi suferinţele sale
sunt, în aceeaşi măsură, şi ale lui Dumnezeu. În poe-
zia „Dumnezeu”, de exemplu, afirmă: „Ades, pe bunul
Dumnezeu/ Îl simt murind în locul meu”.
În „Paracliser în munţi” semnatarul versurilor se
roagă Domnului pentru iertare de păcate, pe care, cre-
de el, le-a comis în diferite împrejurări.
De numele lui Dumnezeu autorul leagă şi îndem-
nul de a studia şi conştientiza realitatea, relaţiile dintre
oameni, comportamentul tacticos şi binevoitor cu se-
menii, dar şi de a fi responsabili faţă de cele însuşite,
utilizându-le pentru binele tuturor. O asemenea abor-
dare e prezentă, bunăoară, în poezia „Priceasnă”:
„Când Domnul îţi surâde în aguzi,/ Învaţă să te rogi.
Dar şi să crezi./ Învaţă să asculţi. Dar şi să auzi./ În�
vaţă să priveşti. Dar şi să vezi.” Îndemnul continuă
cu: „Învaţă să te-ntrebi şi să-ţi răspunzi./ Şi-n rău în�
vaţă să găseşti vreun bine.”
Mai multe poezii ale maestrului sunt dedicate ru-
găciunii, de ea fiind legate bunăvoinţa şi binecuvântă-
rile Domnului la fapte oportune întru binele omenirii.
În acelaşi compartiment, poemul „Mateevici Ale�
xei”, închinat părintelui şi rapsodului limbii române,
cuprinde caracteristici fenomenale ale acestuia cu re-
ferinţă la calitatea de slujitor (preot) al lui Dumnezeu,
dar şi la cea de descoperitor al comorii „în adâncuri
înfundată” – dulcea noastră limbă română. Este pus
accentul pe continuitatea contemporană benefică a
acestei descoperiri: „Azi cântul tău lucrează pentru
Amintindu-mi de un prieten...
Nr. 5 (3986), 3 februarie 2022
ţară/ Şi mierea o adaugă-n ştiubei,/ Şi grâul îl ajută Ca om care am trăit sentimente asemănătoare vizi-
să răsară/ De sub zăpezi, părinte Alexei!” Cred că nu tând locurile sfinte, îi dau deplină dreptate lui N. Da-
greşim afirmând că N. Dabija leagă inspiraţia poetică bija. Ferice de cel care are capacitatea de a formula o
extraordinară a lui Alexei Mateevici de credinţa sin- atare concluzie filozofică veridică din toate punctele
ceră a acestuia în Dumnezeu, fapt care l-a influenţat de vedere. Urmele scriitorului pe locurile sfinte au ră-
profund pe autorul poemului, devenind şi el un cre- mas în cărţile sale.
dincios veritabil. Fiind impresionat şi trăind profund cele imprima-
te în conştiinţă ca rezultat al pelerinajului în locuri-
*** le unde a păşit şi a făptuit Iisus Hristos, N. Dabija a
Am accentuat şi în alte reflecţii asupra scrierilor
intensificat şi lărgit studierea literaturii teologice în
lui Nicolae Dabija că ele poartă pecetea „în cunoştinţă
care sunt reflectate faptele Mântuitorului. În rezul-
de cauză”. Aceeaşi se referă şi la capitolul credinţei,
tat, şi-a îmbogăţit palmaresul creaţiei cu mai multe
fapt ce demonstrează că autorul, înainte de a-şi aşterne
deducţii proprii de valoare. Câteva le găsim în eseul
gândurile pe hârtie, studiază profund temele, eveni-
„Iisus”. Chiar în prologul scrierii citim: „De două mii
mentele. Şi ciclul de poezii biblice, în mare parte, se
de ani Iisus e răstignit pentru păcatele omenirii şi de
bazează pe propriile trăiri avute în timpul călătoriilor
aproape două mii de ani nu încetează să învie – pen�
la locurile sfinte legate de viaţa şi faptele lui Iisus
tru salvarea ei. Odată cu El învie natura, speranţa în
Hristos. Bineînţeles, ele sunt şi rodul unei analize cu-
fiecare dintre noi. Iisus ne-a făcut contemporani cu
prinzătoare a Bibliei, a mai multor opere teologice.
Dumnezeu. El a fost Dumnezeu şi Om în acelaşi timp.
Credinţa în Dumnezeu a scriitorului este atât de
Dumnezeu a coborât pe pământ, luând trup omenesc,
profundă şi hotărâtă, încât îl asociază pe Atotputerni-
ca să-l ajute pe om să se împlinească…”
cul cu tot ce ne înconjoară, în toate văzând implicarea
Cu referire la proroci, autorul demonstrează că
Lui directă. Astfel, în poezia „Urmele lui Dumnezeu”
bunul Dumnezeu a procedat
N. Dabija atestă o plimbare a
în aşa mod, fiindcă omul nu
Domnului prin împrejurimi-
era în stare să urmeze Legea
le satului său natal („Ce vezi
şi Dreptatea („de a fi corect,
nu-s: izme albe, cicori albăs�
ascultător, drept, nepărtinitor,
trui – sunt urmele încălţărilor
urmaş al adevărului”), care
Lui…”), rămânând satisfăcut
i-au fost dăruite de Cel de Sus.
de faptul că „… totul este la fel
Chintesenţa propovăduiri-
ca la facerea lumii”.
lor lui Iisus, întru îndeplinirea
Într-un alt poem, „Legendă
poruncilor dumnezeieşti, se re-
hagiografică din secolul XX”,
duce la Bunătate şi Iubire, prin
găsim următoarea afirmaţie:
care omul urmează să ajungă
„Prin satul nostru a trecut Ii�
la Lege şi Dreptate. Descrieri-
sus,/ era ca într-un trenci, vor�
le experienţei Sale pe pământ,
bea pe româneşte;/ i-a ajutat
în calitate de Dumnezeu întru-
unei bătrâne la-înşirat tutun,/
chipat în Om, demonstrează că
văzând că-i una şi nu reuşeşte.”
Iar în continuare este descrisă
„…omul poate urma Legea lui
Dumnezeu, aceasta nefiind o
meticulos bunătatea Domnului
povară imposibil de dus”.
faţă de ţăranca întâlnită, stân-
Afirmând cu tărie că „El
du-i în preajmă o întreagă zi,
n-a coborât pe pământ ca să
ascultându-i cu atenţie frăsu-
se mântuiască singur, ci să ne
ielile despre problemele vie-
ajute să ne salvăm împreună”,
ţii. Chintesenţa acelei întâlniri
scriitorul concluzionează: „De
imaginare se rezumă la faptul
multe ori mă gândesc – dată
că, după plecarea lui Hristos,
fiind istoria zbuciumată a nea�
bătrâna a rămas cu sufletul
mului nostru, când peste noi
uşurat.
au trecut zeci de hoarde de
În acelaşi context, în cartea „Aşchii de Cer” N.
barbari, gata să ne mai calce şi azi în picioare – că
Dabija descrie mărturisirile părintelui Arsenie Boca
am supravieţuit, ca popor, prin Iisus, prin puterea Iu�
despre întâlnirea sa cu Iisus Hristos (în chipul unui
birii, prin dragostea şi toleranţa cu care i-am răsplă�
sărman oropsit) la gara feroviară din Chişinău, pe 28
tit mereu pe cei care ne-au urât (Păcat că n-au făcut-o
iunie 1940. Când părintele a vrut să-l ajute, a dispărut
şi ei la fel, dar acesta e alt subiect).
imediat. Concluzia autorului cărţii este cutremură-
Mai regret că neamul nostru a însuşit doar o parte
toare: „Fusese întâlnirea sa cu Iisus Hristos, care la
din perceptul Mântuitorului, or, pe lângă îndemnul să
28 iunie 1940 se afla la Chişinău, martor la durerea
ne iubim vrăjmaşii, El ne-a mai îndemnat să-l iubum
noastră în acea zi. El fiind cu cei deznădăjduiţi, cu cei
şi pe aproapele nostru.”
alungaţi din casele lor, cu cei îndureraţi, cu cei des�
Din punctul meu de vedere, este absolut corectă
părţiţi de părinţi, de fraţi şi surori şi de vatra moşilor
această apreciere a lui N. Dabija, ea putând fi conside-
şi strămoşilor lor.”
rată o lecţie ce urmează a fi însuşită de către noi toţi.
În romanul „Tema pentru acasă” părintele Ioan,
De acord şi cu deducţia finală din eseul în cauză:
întemniţat pentru credinţă în Dumnezeu, se simţea în
„De două mii de ani Mântuitorul ne ajută să ne în�
carceră (frecvent băgat acolo pentru ideile duhovni-
vingem necazurile, slăbiciunile, pătimirile, orgoliile,
ceşti şi comportamentul religios deschis) ca într-o chi-
viciile, rătăcirile, defectele, ezitările, să ne învingem
lie, pârundu-i-se că nu e deţinut ci schimnic, spaţiul
îngust şi singurătatea fiind cele mai prielnice pentru
pe noi înşine.”
O altă concluzie filozofică a maestrului (cu care-şi
rugăciuni. „De multe ori, în acea cămăruţă rece şi
începe eseul „Trădarea lui Iuda”) spune că „Dumne�
umedă am simţit cum Iisus Hristos a coborât să se
zeu i-a lăsat omului libertatea de a face binele şi li�
roage cu mine. I-am auzit adesea respiraţia lângă
bertatea de a face răul”, argumentul principal consti-
umărul meu…”, mărturiseşte părintele Ioan Floren-
tuindu-l rugăciunea lui Solomon ca Dumnezeu „să-i
ski. Convingătoare sunt şi răspunsurile Domnului la
dea o inimă pricepută, ca… să deosebească binele de
rugăciunile concrete ale părintelui Ioan privind sati-
rău!”, adică „puterea de a distinge, de fapt, adevărul
sfacerea cerinţelor deţinuţilor. Văzând efectul acelor
de minciună, înţelepciunea de prostie, dreptatea de
rugăciuni, aceştia cred în minunile Mântuitorului.
nedreptate”. De aceste criterii scriitorul s-a condus în
Asemenea întruchipări dumnezeieşti în evenimen-
întreaga sa creaţie, propagând Bunătatea.
te şi în viaţa de pe pământ descoperim şi în alte scrieri
Privitor la trădarea lui Iuda şi verdictul lui Pilat din
ale lui N. Dabija, care îndeamnă prin ele cititorul să
Pont de a-l răstigni pe Iisus, autorul eseului afirmă că
afle cât de mare şi hotărâtor este factorul divin în tot
aceste acţiuni rele fac parte din proiectul divin al lui
ce ne propunem şi realizăm.
Dumnezeu, care ştia că Fiul Său va fi trădat şi răstignit
pe Cruce şi că va învia. Nu Iisus a fost sacrificat, ci cei
*** doi mijlocitori, pe care Dumnezeu i-a lăsat „în înţelep�
Cartea „Drumul spre biserică” cuprinde şi un ciunea lor cu mintea oarbă, ca ei să nu facă distincţie
mănunchi select de psalmi care reflectă mulţumirile între bine şi rău, între trădare şi virtute, între laşitate
adresate Domnului pentru tot binele care îl face pentru şi atitudine fermă…”
pământ şi oameni. Lecturându-le, ajungi la concluzia N. Dabija mai constată că Iisus Hristos se deo-
că scriitorul cu adevărat simţea susţinerea Atotştiuto- sebeşte de alţi iluminaţi ai istoriei (Mohamed, Buda,
rului în izbânzile creaţiei, în alte munci cotidiene, dar Şiva ş.a.) prin faptul că El este întruchiparea lui Dum-
şi atunci când îl ferea de fapte ale oamenilor răi, toate nezeu şi prin Învierea Sa după moartea fizică. Apropo,
acestea făcându-l fericit. vizavi de înviere autorul concluzionează ca un teolog
Şi în acest volum evidenţiem, repetat, setea sadea că „Învierea este momentul cel mai important al
de cunoştinţe teologice, satisfăcută prin studii în- unei drame divine, prin care Cel de Sus ne sugerează
treprinse de N. Dabija în mai multe biblioteci din veşnicia lucrărilor Sale”.
lume, noi găsind rezultatele acelei osârdii în car- Aceeaşi atitudine faţă de tema credinţei e prezentă
tea cu pricina. şi în alte scrieri ale lui N. Dabija, fapt ce ne permite,
La acelaşi capitol se înscrie şi insistenţa maestru- pe final, să constatăm, cu probe clare, o muncă titanică
lui de a vizita cu orice preţ muntele Golgota, Mor- pe segmentul dat, să apreciem la justă valoare conclu-
mântul Sfânt, alte locuri sfinte, pe unde a lăsat urme ziile argumentate, veridice ale scriitorului, care sunt
pronunţate Iisus Hristos. Şi acea insistenţă a dat roa- autentice verdicte filozofice ce merită atenţie cuvenită
de, visul fiindu-i împlinit cu ajutorul unor oameni de nu doar din partea cititorului, ci şi a tuturor credin-
bună credinţă. Despre aceasta citim în eseul „Pe ur� cioşilor.
mele lui Iisus”: „Îi sunt recunoscător Mântuitorului
pentru norocul pe care mi l-a dăruit în această viaţă,
acela de a fi putut păşi pe pământul sfânt, sfinţit de
***
Prin tot ce a reuşit la capitolul tematicii religioase
paşii Lui.
scriitorul Nicolae Dabija şi-a creat nu doar imaginea
Acolo am avut strania impresie că Dumnezeu e
bunului credincios, dar cred că şi relaţii speciale cu
printre noi, lângă noi, cu noi. Adică – aproape de
Dumnezeu. Şi-a croit drumul spre El, având ce-i ra-
tot. Acolo am descoperit că Dumnezeu este contem�
porta. Sunt sigur că a trecut cu bine toate proceduri-
poran. Şi că Dumnezeu e om. Iar oamenii nu trebuie
le regulamentare Cereşti şi a fost primit în Împărăţia
să depună eforturi prea mari pentru a se apropia de
Domnului. Personal, mi-l închipui şi acolo muncind:
El – e suficient doar, fiecare în parte şi toţi împreună,
ori la masa de scris, ori în Biblioteca lui Dumnezeu.
să devină oameni. Cum a fost Iisus Hristos, Omul –
Pentru noi, cei vii, Nicolae Dabija, prin întreaga sa
Dumnezeu. Cel care prin jertfa Sa l-a apropiat pe
operă, dar mai cu seamă prin cea cu tematică religi-
om de Condiţia Divină. Şi care, înviind „a treia zi
oasă, ne este o călăuză în încercările de a face bine în
după Scripturi”, ne-a dat de înţeles că învierea este
drumul fiecăruia spre Dumnezeu.
adevărul fundamental al vieţii. Căci fără Înviere za�
darnic ar fi totul!” Ianuarie 2022
Nr. 5 (3986), 3 februarie 2022

Grigore COTRUŢĂ
Literatura şi arta
ÎN CĂUTAREA ADEVĂRULUI RISIPIT
Ceea ce ne propune Grigore Cotruţă se
prezintă ca un jurnal sentimental, în care
şi-a notat, în deplină intimitate şi la lumina
blândă a unei lămpi de masă, momentele
sufleteşti puse sub semnul unei seninătăţi;
uşor marcată de zbuciumul generat de
„grăbitul şi gravul prezent”. Nicio notă de
căutare silnică a ceva insolit, pretenţios şi
preţios, de experimentare gratuită ce atra-
ge în cursele sale primejdioase autorii de
azi. Totul e învăluit de aerul curat, rarefiat
al confesionalităţii sincere, versurile sale
hrănindu-se din cercul familial şi universal
mic dominat de imaginea mamei, tatălui,
surorii, dar şi din fiorii dragostei, din pa-
cea Patriei (cam uitate de poeţii ceasului de
faţă), dar şi din îngânarea luminii şi întu-
nericului, din interogativitatea în care se
simte atras („Mă-ntreb şi repet / Perpetua
întrebare: / A fost începutul? / Unde sun-
tem?), din ceea ce numeşte „harţa cu ale
vieţii neîndurate valuri”.
„Într-un frământ continuu caut rost”,
ni se spovedeşte Grigore Cotruţă, care se
dovedeşte a fi şi un căutător de reazem, de
temeiuri morale şi spiritual solide pentru a
înfrunta valurile, treptele, digurile, balanţe-
le, punţile (spre întuneric), pragurile (încă
nepăşite) – toate acestea devenind motivele
poeziilor sale.
Câteva dintre ele renunţă la formulele
simple, la liniile drepte, apărând o confi gu-
raţie mai complexă, o geometrie ce atrage
cercuri, pătrate şi triunghiuri, autorul încer-
când chiar să imagineze momentele genezei.
Este ceea ce îl determină să intre în dialog cu
Ion Barbu şi cu Nichita Stănescu, să se aplece
peste adâncuri, să prindă între degete foto-
nul luminii, să meargă spre Sfânta Scriptură,
spre galeriile întunericului, să caute măsuri-
le cuvântului. Rămâne însă neînduplecat în
convingerea că măsura adevărată ne-o oferă
doar inima: „Astăzi milimetrul / În microni
se împarte, / Toate în jur / Şi-nlăuntru / Parc-
ar fi laboratoare / De estimări exacte / Şi cu
5
exactitate mare / Gree-şiim. / Mai puţin când
privim / cu ochiul mijit, Cu inima” (Cosmos).
Grigore Cotruţă comunică cu noi, citito-
rii, cu deplină sinceritate, cu o deschidere
sufletească largă, cu un uşor aer patetic şi cu
respectul tradiţiei, din care-şi face un pro-
gram. Faptul acesta îi asigură versuri de o
sugestivitate care se reţine: „Se făcea / Că
nu mai vreau să te ştiu / Şi-atunci trebuia să
plec, / Să te uit. / Mărgele de-argint / Izvorau
printre gene / Şi sângle-mi gheaţă prindea…
/ Era prea târziu. / Eram o tulpină / Şi ramul
pe noi / De-acum înflorea” (Vis bizar).
Acad. Mihai CIMPOI

COSMOS EVA Un pas e incert?

Creştem vlăstare,
Al planetei noastre,
Nu-i oare
Şi gloata-i în tabără.
Potoleşte-se larma,
Nu cu ură, cu iubire
Tot în vremuri să ne cheme…
Lui Nichita Stănescu
Prin izgonire De creangă ne ţinem, Un smintit dezastru Voievodul se-arată
M-aplec peste-adâncuri, Nu s-a săvârşit dreptate. Ca apoi să-nţelegem, Să ne putem permite Cu braţu-i spre-nalturi POŢI SĂ MĂ NEGI…
Mă iartă, Doamne, Că mâna mamei era. Dualitatea asta?! Ridicat a tăcere.
Privirile-mi port peste aburi,
De rostesc neadevăr, Din lumină venim Văd adulmecând căprioara, Poţi să mă negi,
Prind între degete
Fotonul luminii, Dar peste clipele în care Ca-n lumină să dibuim pe-ntuneric CĂPRIANA Şi frunza şi iarba cum mişcă Prefăcându-te că ai dreptate.
Lumina-i mă-nfăşoară, Ceea ce-ar putea fi adevăr. (legendă) În lacrima din ochiul ei blând. De-un timp fluid, uitat,
Mă frige
Pogoară tainic Când pleacă Prind uimită privirea Poţi să mă legi,
Şi-mi scapă.
Blagoslovirile din cer Îi credem plecând spre-ntuneric… E timpul răstignit Neînfricatului Şi calea gândului spre el
Acuma exist şi cobor
Şi-n lipsa ei, Dar poate lumina-i pătrunde? Şi nu mai trece Şi glasu-i zicând: Poate fi
Şi mă urc,
Mă simt o jumătate, Sau poate înşişi Senzaţia „E semnul ceresc, Uitării dată…
Prin Sfânta Scriptură,
Nu doar fără coasta-mi, Dibuiesc o punte spre ea? Că m-am născut cândva aici. Semnul ceresc iasti aista, Acuma poţi să pleci
Până la primul cuvânt…
De mâna Ta cândva uitată, Dac-am zis „eu” E soare dulce Mănăstire Cu pasul dârz,
La început
În misterioasa flăcăruie De ce-am adăugat „ştiu”? Şi parfum văzduhul Să se-nalţe aicea.” Cu faţa-ncrâncenată:
Era întuneric.
A lumânării ei. Se frământă în juru-mi lumina Şi ce e rană Şi-nţeleg – Din timpul nostru,
În inexistenţa a toate
Şi nu izbuteşte în suflet să-mi cadă… Şi mă doare Nimeni nu poate să verse N-aşteptaţi scrisori!…
Să mă nărui nu mi-i de-ajuns
Şi mă-ncumet să caut IZVOD Eu ştiu
Că nimic nu mai ştiu …
Aici se-nmoaie şi mă lasă.
Cântul liturgic
Neprihănitul
Sângele ei.
Poţi multe face…
Oricum, în viitor,
Izvorul luminii…
Citisem o carte, Umple neantul, Se-nfiripă legenda, Ne-nduplecată,
Am citit iarăşi şi iarăşi
Răspunsul lui Toma Cât o viaţă de lungă VEŞNICIA ÎN FRĂMÎNT Pacea o cerne pe firi, Creşte zidirea… Amintirea despre noi,
Şi-amară, Simt cum puterea-i învie Martor la toate mă simt. Înzăpezită ne aşteaptă.
Despre cuvinte şi lucruri totuna, Doar şoapte-n margine de taină Glasul pietrei din zid. Lacrima-i, lacrima-i,
Cât o linişte tristă
Am citit ce-a zis Ioachim
Şi-ntunericul De după război. Şi codrul renăscut, superb, Fruntea mi-aplec Semnul ceresc pentru cei ECUAŢIE
Zic: Şi numai noi, în verdea-i haină, Adun rugăciunea, Pieriţi în aprige lupte (cu necunoaşterea necunoscutelor)
Începu să-şi aibă galerii. Cu-al dragostei fior etern. Adânc, Astăzi tot curge
Cuvântul fiind, O carte-am citit
Despre vremi de restrişte Şi numai noi… Uitaţi de-o lume, Mai adânc, Prin ochiu-i-izvor. Mai întâi,
Era măsurat Doar tu şi eu pe-acest Pământ! Până oameni şi fapte Îngenunchez şi-l sărut. Arderea asta mă doare
Cu fel de fel Şi foame,
Despre zile mai vechi Doar tu şi eu… Nici grai, nici nume – Devin un întreg. Se-agaţă timpul în turle, De timp.
De măsuri, Doar Veşnicia în frământ! Se destramă legenda. Simt domolită zbaterea lui, Tainic-fluidă muzica lui,
Era tăcut, Şi mai noi,
Şi dulce era, ca o pâine, Mă aflu în gloată Soarele-i dulce, Sfârâindă-n timpane,
Şi iar măsurat.
Şi scrisă cu har… FRĂMÂNT Parfum e văzduhul Straniu mă poartă-n eresuri:
Astăzi milimetrul Şi-ncerc nesfârşită senzaţia A cuprinde nu ştiu
În microni se împarte, Am citit eu o carte
Fără litere scrisă, În fiecare dintre noi Că aici Necuprinsul.
Toate în jur Sălăşluieşte bunătatea. Venisem pe lume întâi. Mai mult înţeleg
Şi-nlăuntru Dar adânc,
În palmele sfinte Şi tot în noi Câte-n jur înţelese se surpă.
Parcă-ar fi laboratoare Lăcaş îşi are răul … Vă spun:
De estimări exacte Ale unui plugar.
În unul
ÎNTRE LACRIMI Aceste coline mă dor,
Şi cu exactitate mare
*** E mai mult de-un fel, ŞI-ALINARE Despuiate,
Gree-şiim. În celălalt Parc-ar fi
Mai puţin când privim Atâta lumină, mamă,
Privirea-ţi ne lasă cu dor… E mult mai mult de altul ... Ne-trecut se toarce vreme Puşcăriaşi cu scăfârliile tunse.
Cu ochiul mijit, Dar, Tot din fapte, tot din feţe Miriştile lor
Cu inima. Codrii se-mbracă-n aramă
Şi păsări se-ndeamnă la zbor… Precum ar fi neapărat, Împletind între extreme Îmi zgârâie sufletul.
Asemeni feţelor monedei, Toate sensurile vieţii Nerostite, cuvintele
TREPTE Atâta căldură, mamă,
Una-n preajma alteia Între lacrimi şi-alinare De bucurie,
În dulcele-ţi grai, tremurat…
Crinii fatal îşi destramă Să-şi aibă existenţa… Între strigăt şi tăcere De ură,
E aer trist Timid, Ne-ntrerupt se-nvârte fusul De dragoste
şi frunza flutură adio, Parfumul şi albul curat…
Atâta tăcere, mamă, Dar fără încetare, Ne-ntrerupt încerc ca el Mă dor,
în suflet plouă şi e frig… Prin sânge mi se urcă, Să le depăn pe-al meu suflet Cerând libertatea să inunde
Năvală dă o iarnă nouă În noaptea urcândă pe cer …
Steaua-şi ascute-a sa lamă Imens, Ba voios, ba iar rebel… Tot ce ochii mei văd,
cu vifore ce-mi fac în suflet dig. Un semn de întrebare… Între lacrimi şi-alinare Ce sufletu-mi simte.
Şi gându-mi se-afundă-n mister…
Dar… Când Între strigăt şi tăcere Viaţă,
Ne reculegem.
Nu e motiv pentu nelinişti.
EU ŞTIU Viaţa noastră este
Oră de cleştar,
Cearcă sufletul să-mi lege Tu,
Ce vei fi fiind,
Răsfirate-n cuget fire
E domolirea pasului prin care În care sufletul Şi s-accepte ori să nege De mă bucur nespus
Venim să plecăm,
înseninarea-n suflet se prelinge. Şi-l macină poeţii, De e viaţa mea iubire De clipa în care-ţi îngădui
Ori plecăm c-am venit?
Cu ochi mai stinşi, Când Între lacrimi şi-alinare Reper a-ţi găsi
De-am venit, de ce mai plecăm?
cu tâmple ninse, Universu-ntreg Între strigăt şi tăcere În blândul,
Plecăm, ca iar să ne-ntoarcem?
vom reveni cu o putere nouă Şprijin şi-a găsit Prinde gândul să răsfire Nebun-zbuciumatul
Undeva
să ne parcurgem calea mai departe. În albastrul de cicoare Grafică: Gheorghe VRABIE Încâlcite-n suflet gheme Şi mult încercatul meu suflet?

POETUL CU PĂLĂRIE, NARCIS AVĂDĂNEI

Confidențe

S-ar spune că vremurile din prezent nu mai pun
accentul pe sensibilitate, pe frumuseţea cuvântului
rostit şi pe imaginile concrete transpuse în versul cla-
sic. S-ar spune că societatea actuală nu mai are nevoie
de poezie. Dar mai există şi excepţii care confirmă
regula. Există artişti de seamă care se încăpăţânează
să creeze şi să caute în fiecare cli-
pă frumosul din cuvinte, aşezându-l
tainic în poezia clasică. Unul din-
tre aceştia este „poetul cu pălărie”,
Narcis Avădănei, care a lansat de
curând, la Editura Sedcom Libris
din Iaşi, volumul de versuri „Nebun
de dragoste”, un proiect editorial
ambiţios, o carte de poezii numai
bună pentru ce trăim, pentru iubirile
zbuciumate, pentru cei care adoră
să-şi transpună sentimentele în ima-
gini de poveste.
Prezentarea este una atipică, ea
cuprinzând, pe lângă cele peste 200
de poezii şi grafica specială, ilustra-
ţii realizate de artişti ieşeni, dar şi
fotografii cu autorul, adevărate po-
veşti în imagini, realizate de foto-
grafa Ana Maria Halalai. Poezia lui
Narcis Avădănei este una clasică, cu ritm şi rimă, cu
metrică perfectă şi cu o muzicalitate aparte. Vorbeşte
despre infinita iubire, despre tăinuirile firii, despre ce
simţim când alegem să nu spunem ce simţim, despre
durerile din iubire, despre ţară, chiar şi despre oamenii
dragi, despre sufletele noastre şi despre sufletul său
nobil, ludic şi boem. Mai mult, s-ar putea spune că
oricine se poate regăsi în versurile sale doldora de fi-
guri poetice, oarecum atipice, dar pline de esenţă şi
substanţă!
Narcis Avădănei este un tânăr poet, care la cei
31 de ani ai săi, a reuşit o mulţime de performanţe.
Este un spirit neobosit şi încearcă mereu să impună
calitatea în fiecare latură artistică! Este absolvent al
Facultăţii de Litere, secţia Jurnalism şi Ştiinţe ale Co-
municării, de la Universitatea de Stat „Alexandru Ioan
Cuza” din Iaşi, dar şi masterand la SNSPA Bucureşti,
la Comunicare Audio-Video, a făcut
radio şi presă scrisă încă din anii stu-
denţiei şi scrie de când se ştie, câşti-
gând peste ani, mai multe concursuri
literare.
Ba mai mult, în prezent scrie
editoriale chiar şi la Gândul, la Tan�
go-Marea Dragoste, la Femei de 10,
Bărbaţi de 10 sau la Fashion Pre�
mium Magazine. N-a renunţat nici
la pasiunea pentru radio, iar din anul
2018 face televiziune, o altă pasiune,
fiind scenarist şi realizator de concept
al emisiunii „Drag de România mea!”
din fiecare duminică, la TVR 2. Mun-
ca sa principală, de aproape 10 ani,
este cea de PR freelancer, având mai
multe proiecte desfăşurate cu succes,
campanii şi persoane publice de care
se ocupă îndeaproape. Este şi textier,
având la activ peste 90 de melodii compuse pe versu-
rile sale, de mari compozitori ai ţării precum Eugen
Doga, Jolt Kerestely, Paul Surugiu-Fuego, Virgil Po-
pescu, Angelika Vee, Andrei Kerestely, Marian Stâr-
cea şi mulţi alţii.
Volumul „Nebun de dragoste” este a doua apariţie
editorială a poetului Narcis Avădănei, prima fiind în
2020. Este vorba de un volum de colecţie, ediţie limi-
tată, de lux, îmbrăcată în catifea, având şi-un cristal
autentic, hârtie de calc şi o grafică ireproşabilă, dar şi
poveşti vizuale, vrând cumva să imortalizeze în foto-
grafii artistice imaginea cuvântului nerostit. Volumul
a fost realizat împreună cu Asociaţia Culturală „RE-
GAL D’ART” din Botoşani şi poartă un titlu sugestiv
– „TĂINUIND O LUMINĂ”, având o prefaţă scrisă
de marele academician Nicolae Dabija şi o postfaţă de
poeta şi omul de cultură Lucia Olaru Nenati. Acesta
se regăseşte în toate bibliote-
cile naţionale din România şi
din Republica Moldova, dar şi
în colecţii private!  cosmetizări şi interpretări, cu simţi�
Iată ce mărturiseşte Narcis
Avădănei: „Prea simplu de
mine, sunt un scrib al tăceri�
lor, sunt un puşti al soarelui
aprins. Îmi pun deseori zăvor
ochilor şi-aştern eternităţile
cuvântului, aşa cum le simt.
Poate că nu-s neapărat uni�
versal valabile, dar sunt ima�
ginea unui zbor de neînfrânt.
Şi-am lăsat cerurile să curgă,
şi-am întins mână în tăcere,
oprind ploaia cu frumuseţea
nostalgică a chipurilor pe
care le iubesc. Am impregnat
pe ele fericirile mele, toate dimineţile senine în ca�
re-am plâns că n-am avut toate răsăriturile acelea în
care ochii erau plini de plăcere, şi nu vedeau altceva
decât iubire, toate drumurile pierdute şi toată lumina
deschisă de sinceritatea mea de-a vedea viaţa ca pe-o
continuă călătorie, cu o singură viză pe paşaport, cea
a dragostei transpusă în poezie. Sunt plăsmuirea tutu�
ror întâlnirilor mele, o sumă a dezamăgirilor adunate
cu trecerile pasagere, cu haltele pline de neşanse, cu
marile reuşite. Sunt toţi oamenii care m-au invadat
şi-au călcat pragul inimii mele, fără să se şteargă de
preşul de la intrare.
Sunt o plăsmuire de voinţă şi vis. Şi-am luptat să
mă-nalţ. Mi-s cu cei şapte ani de-acasă la pachet,
c-un interesant bagaj pe care-l am permanent la pur�
tător şi de la care nu mă dezic. Şi-s lumină. Şi-mi pla�
ce tare că cei 31 de ani ai mei, în care-am studiat, am
căutat şi-am întreprins, mi-au oferit libertatea de-a
mă juca cu sentimentele şi rimele.
Volumul „Nebun de dragoste” este
o bucată zdravănă din ce sunt, fără
re, iubire şi taină. Poezia mea este
imagine, durere şi împlinire şi-o
ascunsă pledoarie pentru cândva,
într-un infinit de alegeri şi iubiri
nespuse, într-o lume cu de toate, în
care te invit să faci o oprire, pentru
a cunoaşte, a creşte, a iubi. Am aş�
teptat întotdeauna veşnicii. Mi-ar fi
aproape imposibil, la aproape 32 de
ani, să găsesc o variantă mai bună
de mine şi cred că nimic n-ar egala
dezvoltarea mea precum cuvântul
scris! Cu ochii la cer, cu dorinţe ne�
măsurate, revenind mereu şi mereu
în lumea poeziei, ca într-o primăva�
ra a uimirilor măreţe, căutându-mi veşnicia!”
Academicianul şi poetul basarabean, regretatul
Nicolae Dabija spune despre Narcis Avădănei, în pre-
faţa volumului „Nebun de dragoste”, că „versurile ti�
nere ale lui Narcis le au pe toate acestea: ritm, rimă,
metaforă, gând poetic, trăire. E omul îndrăgostit, aşa
cum şi-l imaginează Dumnezeu: purificat de suferinţa
sentimentului trăit, mai bun, mai frumos, mai etern,
care ştie că nu poate fi el însuşi decât atunci când se
află împreună cu omul drag. El redescoperă poezia,
cea de la crearea lumii încoace, pe cont propriu.
Tânărul poet o scrie, ca şi cum o inventează, ca
şi cum până la el n-au mai existat milenii de poezie.
Poezia lui Narcis, care e una a tăcerii („tăcând să-ţi
fiu privire”), a înfloririi („să înfloresc din cuvânt”), a
purităţii („primăvara mă-nvaţă să m-apropii de sfin�
ţi”), a anotimpurilor care nu-şi mai urmează cursul
firesc („din toamnă inutilă, să fug fără să-ţi spun!”),
poartă în ea un aer de prospeţime, ca al bolţilor arse
de fulgere după ploi. Cele scrise de el dovedesc încă
o dată un adevăr vechi de când lumea: în poezie nu
există nimic mai misterios decât simplitatea, decât
limpezimea, decât firescul. Acesta e Narcis, poetul
care inventează poezia!”
Daniela Zeca Buzura, realizator de televiziune,
prozator şi profesor universitar, spune despre Narcis
Avădănei că „e un tip aşa cum ţi-ar plăcea să întâl�
neşti. Modern şi clasic în acelaşi timp, temperat şi
exuberant, generos şi politicos, plin de idei. Purtător
de poezie şi de pălărie, dar, credeţi-mă pe cuvânt –
pe ambele e greu să le duci cu naturaleţe şi original.
Jurnalist şi PR freelancer, blogger şi, mai ales, poet –
îmi pare totdeauna îndrăgostit şi asta mi-a plăcut din
prima clipă când l-am întâlnit în platoul unuia dintre
cele mai cunoscute şi mai apreciate show-uri de te�
leviziune, la Televiziunea Română, unde nimic nu se
desfăşura fără ştirea şi supravegherea lui.
Aşadar, munceşte pe rupte şi nu se laudă cu asta,
dar şi scrie cu încredere şi talent, zi de zi, aşa încât să
vă spun despre el e o favoare în primul rând a mea, şi
nu a lui, după cum o favoare şi o bucurie va fi pentru
dumneavoastră zăbava de a citi aceste versuri, fiind�
că, deopotrivă, NARCIS AVĂDĂNEI e şi un autor cu
care ai vrea sa te împrieteneşti. Poate că vreodată aţi
şi făcut-o, fredonându-i vreuna dintre poezii ajunse
text pentru o muzică prea bine cunoscută, dar tălmă�
cirea tot nu-i gata: acest tânăr scriitor e „taifun de
soare”!”
Adrian NICOLAE
 6 Calendar
DANTE 700 ŞI CULTURA Mare teolog, cărturar şi mediator între Apus şi Răsărit
ROMÂNEASCĂ (I)
Instaurarea spiritului modern prin imaginarul
dantesc. – Omul ca ,,om interior” şi fiinţă tragică
(trecută prin Infern). –Poetul în tripla ipostază de:
Homo Naturalis -Homo Poeticus - Homo Sapiens. –
Poetul cu ,,rolul de biserică” (Hegel) şi ca ,,figura
divină” (Eminescu). – Lumea suverană a cuvinte�
lor/necuvintelor (Nichita Stănescu).
Întâlnirea dintre Dante, de la moartea căruia
se împlinesc 700 de ani, şi cultura românească nu
constituie un simplu compartiment de: istorie, care
poate fi catagrafiat într-o manieră seacă academică
şi trecut ca ceva clasifi-
cat şi clasat după legile
cronografice tradiţiona-
le. E ceva mai mult în
această relaţie culturală
decât istorie, sau dacă e
s-o considerăm în mod
inevitabil ca o istorie, se
cade să precizăm, ţinând
cont de întreaga ei com-
plexitate, că e o istorie
vie, edificată pe o afi-
nitate electivă şi dintre
două culturi congenere,
născute din spiritul la�
tinităţii, şi bineînţeles,
pe o raportare, cerută de
statutul existenţial al ar-
tei, la un Model, la un ar-
tist cu valoare arhetipală.
O astfel de raportare
s-a făcut pe o scară întin-
să, în funcţie de nivelul
valoric al celor care au
avut un impact cu El, cu Modelul, de momentul
evolutiv al întregii culturi şi de valurile receptării
din afară, aflate în crescendo sau descrescendo. Sca-
ra înregistrează, fireşte, o amplitudă neobişnuită, de
la elementară imitare tehnică şi admiraţie circum-
stanţială, într-un context al formării intelectuale,
până la o cooperare textuală (vorbind în termenii
lui Umberto Eco) sau con-genială, precum este cea,
a lui Eminescu, care prelua un topos cosmogonic
(Terţine asupra Trinităţii) şi trimitea mereu la culo-
rile negre ale infernului (în publicistică), şi cea con-
structurală, sufletească … a lui Coşbuc.
Prezentul studiu nu are pretenţia de a fi unul ex-
haustiv, ci numai de a releva nişte puncte forte în
odiseea unei receptări care contribuie la atribuirea
calificativului alăturat: Divina Comediei lui Dante.
Receptarea sub toate formele a lui Dante im-
pune, la noi, şi un titlu de mândrie: România este
singura ţară în care s-au realizat cinci traduceri in-
tegrale ale Divinei Comedii, semnate de G. Coşbuc,
G. Cifarelli, I. St. Ţundrea, Al. Marcu şi Eta Boieriu
(cf. Eleonora Cărcăleanu, Omagiu lui Dante Alighi�
eri, Bucureşti, 2021). În 1965, a apărut în româneşte
şi prima monografie despre Viaţa lui Dante, scrisă
de G. Boccaccio. La studiile şi o biografie romanţată
semnate de Al. Balaci, de Edgar Papu (vol. Estetica
lui Dante, apărut postum îm 2005), A. E. Baconsky
(preocupat de problema ilustrării), Marian Papahagi
(un studiu despre manuscrisul din sec. al XVI-lea al
Rimelor lui Dante), Petru Creţia (amplul eseu Ca�
tedrala de lumini), Ovid Densusianu (cu Dante şi
latinitatea),H.R. Patapievici (Ochii Beatricei), Dra-
goş Cojocaru (a se vedea bibliografia mai extinsă a
dantologiei româneşti în vol. Eleonorei Cărcăleanu
Omagiu lui Dante Alighieri, Bucureşti, 2021) se
adaugă lucrarea lui Cristian Ungureanu Elemente de
discurs religios în traducerile româneşti ale „Para�
disului dantesc” şi o masivă culegere de comentarii
analitice sub genericul Lectura lui Dante editează
în trei volume la Chişinău (2020) italienistul Laszlo
Alexandru. Într-o prefaţă intitulată „Divina Come�
die” ca sinteză, poemul uriaş dantesc este prezen-
tat ca „un roman de aventuri, în care asistăm la un
şir de apariţii neaşteptate, de revelaţii, de întâlniri
întâmplătoare, cu persoane banale sau personaje
celebre, care relatează experienţele extreme şi În-
văţăturile existenţiale” (vol. I, p.17). „Înainte de a
Mihai Mireanu: Altar
Literatura şi arta
fi o operă de artă, care să ne impresioneze, este o
operă de învăţătură, care să ne îndrume paşii. Este
important de subliniat acest aspect” (Ibidem, p.43).
Ni se propune, în acest sens, anume un traseu ana-
litic, realizat cu bună cunoaştere a capodoperei şi a
dantologiei româneşti şi universale.
Dumitru Trancă realizează o transcriere în proză
a Divinei Comedii (Bucureşti, 1992), această formă
fiind practicată în manualele din Italia.
Cu apariţia operelor minore este dusă la bun
sfârşit traducerea în româneşte a creaţiei integrale a
unui Dante, acest impor-
tant act editorial (Bucu-
reşti, 1971) datorându-se
lui Virgil Cândea (notă
asupra ediţiei, introdu-
cere şi indice de nume),
traducătorilor şi autori-
lor comentariilor Oana
Busuioceanu, Romulus
Vulpescu, Ştefan Augus-
tin Doinaş, Petru Creţia,
Alexandru Duţu, Fran-
cisca Baltăceanu, Titus
Bărbulescu, Sandu Mi-
hai Nasta şi Elena Nas-
ta. Francesco de Sanctis
afirmă în Istoria…sa,
că aceste opere au lărgit
planul poetului, urmat de
savant, el gândindu-se să
cuprindă „întreaga ştiin-
ţă în aplicarea ei la viaţa
morală”.
Dante, devenit un
pattern al culturii româneşti, generează mai multe
tipuri de raportări: admiraţie elementară prin lectură
(junimiştii şi primii poeţi români Alecu şi Nicolae
Văcărescu, considerarea ca autor Model (în sensul
lui Umberto Eco), ca ... „figură divină” (Eminescu),
proiectare sufletească (Coşbuc vede în Divina Co�
medie proiecţia propriului suflet), cooperare textu-
ală (acelaşi Eminescu, care scrie Terţine şi Muşat şi
ursitorile în terţine), Al. Macedonski, Al. Vlahuţă,
Şt. O. Iosif, Ion Pillat, N. Stănescu, G. Călinescu,
Florea Turiac (în zilele noastre).
Incluzându-l în proiectul său Început de bibli�
otecă universală (1846), Ion Heliade Rădulescu o
consideră ca fiind între „cei mai remarcabili autori
antici şi moderni ale căror opere au contribuit spre
împlinirea faptei mari a civilizaţiunii, spre formarea
minţii şi inimii umane, spre perfecţiunea omului”.
Mihai Eminescu, care vede în el (după cum am
mai semnalat) o figură divină, alături de Homer,
Shakespeare, Michelangelo, Beethoven, Darwin,
Newton (genii care apar la distanţe de secole), invo-
că culorile infernale danteşti pentru a descrie reali-
tăţile sociale contemporane lui (în publicistică, unde
precizează: „Dante a avut cuvânt: a zis că lăcaşul
celor răi, iadul, e paradis cu bune intenţii” sau cele
luminoase pentru a vorbi despre geneza lumii (în
Terţine asupra Trinităţii), îşi imaginează iubita ca
„stăpână peste gându-mi” sau se referă la „frumu-
seţea cea vrednică de Dante” (în Icoană şi privaz).
Întâlnirea culturii româneşti cu Dante este una
binefăcătoare, stelară (ca să ne punem dintru înce-
put sub zodia imaginarului său insolit), formatoare
de noi paradigme, de noi unghiuri, de înţelegere a
Fiinţei. Aceasta s-a impus sub un racourci mai cu-
prinzător şi anume ca ceva prismatic, abisal, pus
sub semnul misterului, dezvăluit în trei lumi, după
cum glosează Francesco De Sanctis în monumen-
tala sa Istorie a literaturii italiene, corespunzând
Omenescului, Despuierii şi Reînnoirii, adică Infer-
nului, Purgatoriului şi Paradisului. „Este sufletul în-
tunecat de simţuri, în stare pur omenească, continuă
criticul, şi care dezgolindu-se şi curăţindu-se de
trup, se înnoieşte şi redevine pur şi divin” (Frances-
co de Sanctis, Istoria literaturii italiene, Bucureşti,
1965, p.201).
Acad. Mihai CIMPOI
… Biserica din Dumbrava din preajma Chişinăului,
unica din republică cu Hramul Sfântului Petru Movilă,
paroh autorul nostru Octavian Moşin, a marcat la 13
ianuarie Hramul, sătenii fiind prezenţi din draga dimi-
neaţă la Liturghia de sărbătoare, pe parcursul zilei la
alte evenimente ce ţin de viaţa creştinilor, iar seara, fiind
şi Ajunul Sfântului Vasile stil vechi, oaspeţii, extraor-
dinarul Ansamblu Etnofolcloric Plăieşii, în frunte cu
Nicolae Gribincea, au prezentat un excepţional program
de colinde, urături, cântece de drag de lume şi de Ţară.
În această iarnă, la 13 ianuarie Teologul şi mitropo-
litul Kievului, Galiţiei şi al întregii Rusii, Petru Movilă
a fost sărbătorit la ceas aniversar. Este fiul domnitorului
Simion Movilă şi al prinţesei poloneze Marghita, provi-
ne dintr-o veche familie boierească ce a dat Moldovei şi
Ţării Româneşti domnitori şi mitropoliţi. S-a născut la
31 decembrie 1596 la Suceava, primele cunoştinţe le-a
obţinut în familie. După moartea lui Simion Movilă vă-
duva şi copiii au pribegit prin Ţara Românească, apoi
s-au stabilit în Polonia, astfel adolescenţa şi tinereţea
Petru şi-a petrecut-o în patria mamei sale, studiind la
cele mai importante instituţii de învăţământ ale Europei
– Şcoala Frăţiei Ortodoxe din Lvov, Lemberg pe atunci,
Academia Zamoiska, deşi nu a pomenit despre acest de-
taliu nicăieri în scrierile sale, cum nici despre faptul că
ar fi studiat la universităţi din Olanda sau Franţa nu se
găsesc date. Este poliglot, cunoaşte latina, greaca, slavo-
na şi polona, mai având la activ şi cunoaşterea discipli-
nelor „standard” ale şcolilor secolului al XVII-lea, cum
ar fi „gramatica, poetica, retorica, dialectica, teologia”.
Fiind de viţă nobiliară avea gradul de ofiţer şi a partici-
pat la două lupte ale polonezilor împotriva turcilor – la
Ţuţora şi la Hotin. Până la urmă, chemarea lăuntrică,
activitatea unchiului patern, a Mitropolitului Moldovei
Gheorghe de la vestita Mănăstire Pecerska din Kiev îi
servesc drept model în viaţă şi se călugăreşte. Parcurge
trepte ale vieţii mănăstireşti şi către anul 1627, la 31 de
ani, este ales egumen al mănăstirii susnumite. Perioa-
da este foarte complicată în întreaga lume a ortodoxiei,
„din cauza încercărilor de catolicizare a nobilimii litu-
aniene, bieloruse şi ucrainene, care era, în mare parte,
ortodoxă”. În cinci ani cât a fost egumen Petru Movi-
lă a depus o muncă uriaşă în ce priveşte organizarea şi
dirijarea restaurării Mănăstirii Pecerska, altor mănăstiri
din apropiere, la înfrumuseţarea şi amenajarea lor, pre-
cum şi îngrijirea peşterilor învecinate în care „se găseau
Învăţător cu iedul mic în braţe la şcoala
fără frontiere şi fără înstrăinări
Cele două pagini din Literatura şi arta, care s-au
întâmplat exact de ziua mea, dar îndeosebi portretul
fotografic, realizat de... tânăra fotografă Angela Bra-
şoveanu pentru Librăria din Hol şi aleasă de Doina
Dabija pentru pagina cu poezii şi bagatele grafice, se
potrivesc de minune cu concepţia mea de şcoală, în
care anul de studii ar include la începutul începutu-
rilor cei 7 ani de acasă, iar începutul anului şcolar ar
fi imediat după solstiţiul de iarnă – la ieşirea din cea
mai lungă noapte şi în prag de mai multă lumină, în
prag de Crăciun, de naşterea Mântuitorului. Le-aş ieşi
colindătorilor (elevilor!) în prag, învăţător cu un ieduţ
în braţe şi le-aş răspunde colindei lor cu ceea ce zice
datina (crăciunei, colăcei, leuţi), dar le-aş răspunde şi
întrebării lor legate de ceea ce a ales Gheorghe Eriza-
nu să-mi pună în braţe, ca să fiu mascotă Librăriei din
Hol (lui Emilian Galaicu-Păun i-a pus păunul): poate
fi şi iedul mic din povestea cea mai la îndemână, dar
e între cei doi ţapi de pe tăbliţa milenară din Tărtăria,
doi ţapi cu un spic de grâu între ei, şi avalanşa de Că�
priţe strălucitoare, multicolore, ce vor ferici casele
gospodarilor în ajun de Anul Nou...
Până prin ce ani Ministerul Învăţământului RSSM
avea grijă să asigure cu manuale în limba moldove-
nească şi cu învăţători şcolile moldoveneşti din satele
regiunilor Kirovograd, Krasnodar şi din alte geografii,
pe unde au ajuns basarabenii, nevoiţi sau încurajaţi
s-o şteargă pe lumea vânătă?... E o întrebare mereu
la îndemâna celor care se întreabă de locul şcolii în-
tr-o lume care pare mai avansată decât anii de pomină
cu toate variantele de pohoduri, deportări, desţeliniri,
magistrale prin taigale imense care ard cu milioanele
de hectare în timpurile noastre postmoderne... Pande-
mia ne-a strâns cu uşa să... sfidăm spaimele şi fron-
tierele (statisticile morţilor se dau autonom, „contri-
buţia” fiecărui poligon, fiecărei ţări, dar şi statisticile
globale cu cei infectaţi şi cu cei decedaţi – milioane!),
iar raţiunea uşilor deschise ale şcolilor şi soarta copi-
ilor, viitorului, se ia mai nuanţat în calcul... Limbajul
on-line se însuşeşte mai accelerat, descoperindu-i-se
avantajele, iar între acestea distanţele, frontierele şi
înstrăinările sunt noţiuni imperios necesare de revă-
zut. Diaspora noastră, româno-basarabeană, a devenit
o realitate cu o pondere considerabilă pentru Repu-
blica Moldova, în toate dimensiunile (nu doar econo-
mice şi electorale), iar aici antenele şi sensibilităţile
guvernării îşi scot în avanscenă diplomaţii, ambasa-
dele... În acest context clubul literar Homo aestheticus
de la Biblioteca Naţională a avut o şedinţă de pomină
acum câţiva ani, când Nicu Popescu şi Valeriu Turea
făceau parte din cabinetul Maiei Sandu, iar ceilalţi
participanţi la şedinţă erau scriitori, editori, traducă-
tori, bibliotecari, într-un fel sau altul implicaţi în rela-
ţiile cu diaspora, cunoscători ai problemei comunică�
rii noastre cu noi.
În timpuri norocoase, „fizice”, am conlucrat cu
echipa lui Mihai Popov în Franţa (mobilizaţi de pro-
iectele lingvistului Valeriu Rusu, legate de antologia
bilingvă a poeţilor basarabeni, apărută la Editura Şti�
inţa, dar şi de Simpozionul Ginta latină azi), cu echi-
pa lui Mihai Balan în Grecia (invitaţi la întemeierea
cenaclului Legământ de către diaspora românilor din
PETRU MOVILĂ: 425 DE ANI DE LA NAŞTERE
moaşte de sfinţi”. Astfel,
Petru Movilă a ridicat presti-
giul mănăstirii la un nivel de
neînchipuit, mai tipărind şi
retipărind cărţile bisericeşti,
redându-le locaşurilor sfinte
pentru slujire zilnică.
Activitatea arhimandritu-
lui Petru este una prodigioa-
să: contribuie la „schimbarea
la faţă” a Mănăstirii Pecers�
ka, cum se concretizează şi
mai sus; scrie şi tipăreşte în
continuare cărţi „care aveau
rostul de a apăra Ortodoxia
în faţa curentului religios de
unire a creştinilor răsăriteni
cu Biserica Catolică”; des-
chide un colegiu teologic la
Lavra, apoi altul la mănăs-
tirea Bratska – aceasta va
constitui şi baza Academiei
Teologice Duhovniceşti de
la Kiev, fondată în 1633, in-
stituţie în care învăţământul
teologic se desfăşura ca în seminariile de profil şi uni-
versităţile occidentale, cu predare în latină, secundar în
greacă şi rusă, iar absolvenţii aveau pregătire dublă –
teologică şi ştiinţifică; a donat Academiei pământurile
sale de la Rubiejovka, moşie cumpărată înainte de a se
fi călugărit şi unde a ridicat şi Biserica Sfântul Ioan cel
Nou de la Suceava tot înainte de a primi monahia…
Importanţa cârmuirii lui Petru Movilă „după vremu-
rile grele ale Unirii de la Brest-Litovsk” din 1596, mai
constă şi în întărirea „poziţiei ortodocşilor care rămăse-
seră independenţi de Roma. În ciuda unor puternice pre-
siuni politice şi sociale, devenite uneori chiar violente,
el a reuşit să recupereze pentru Biserica Ortodoxă şi să
restaureze un mare număr de biserici, între care Cate-
drala Sfânta Sofia din Kiev.”
Moştenirea teologică şi culturală rămasă de la Petru
Movilă este mare şi importantă: în 1637 a scos de sub
tipar ediţia adnotată a celor patru Evanghelii, în 1646 –
lucrarea cunoscută şi sub numele de Trebnicul Mare sau
Molitfelnicul Mare, şi Scurte eseuri ştiinţifice despre
articole de credinţă, şi Mic Catehism Rus pentru uzul
ambele adrese), cu echipa lui Valeriu Turea în Portu-
galia (ce cenaclu neordinar în oraşul Faro, unde co-
naţionalii noştri şi-au botezat clubul literar Vasile Ro�
manciuc, invitând-l pe poet să oficieze evenimentul!),
cu echipa lui Igor Bolboceanu în Turcia (de Ziua Naţi-
onală a Culturii, organizată de ambele Ambasade ro-
mâneşti să-l cinstim pe Eminescu), cu echipa lui Vic-
tor Osipov în Austria (ce întâlnirile cu diaspora, dar
şi cetirea urmelor eminesciiene, ghidaţi de eminesco-
logul Dan Toma Dulciu, dar şi întâlnirea cu familia
scriitorilor Daniela şi Constantin Gumann, doamna
fiind preşedintele Societăţii Scriitorilor Români din
Austria)... În timpuri pandemice am răspuns iniţiati-
vei Ambasadelor din Franţa şi din SUA, realizând cu
prima o zoom-zăială În împărăţia fabulelor (cu copii
din Paris, dar şi din trei licee de... acasă), iar cu cea
de a doua, în preajma Crăciunui 2021, am împărţit
Pâinea de la iepure cu copiii basarabeni din America,
dar şi cu copiii din două localităţi din raionul Străşeni
(Scoreni şi Roşcana). Lecţii de deschidere şi de comu-
nicare... De paradigmă în acest fel de activităţi mi se
pare formula lansată de ambasadorul Valeriu Turea,
care cunoştea şi avea o relaţie permanentă cu asociaţi-
ile culturale din Portugalia, iar conjugarea competen-
ţelor diplomatice cu potenţialul artistic al asociaţiilor,
alimentat de dorul firesc de ale noastre, se soldau cu
proiecte necesare, de rezonanţă, cu invitaţi deosebiţi
(uneori) de acasă...
Şi iată o altă formulă de organizare, din Canada,
lansată de o basarabeancă de a noastră, pe care iată
cum o prezentam trei ani în urmă la rubrica Poezia
ACASĂ din revista de cultură din Târgovişte LITE�
RE:„ Acum doi ani poeta Liuba Sârbu îmi oferea car-
tea ei de versuri Azi spre mâine. Carte deosebită – cu
trei… nănaşi: prefaţator Nicolae Dabija, postfaţator
ambasadorul Valeriu Turea şi prezentarea grafică a
jurnalistului Europei Libere, graficianul Vasile Bot-
naru. „Autoarea se uită la lucruri şi le vede nu aşa cum
sunt ele, ci aşa cum este ea” (Nicolae Dabija).”
Liuba Sârbu mă implică periodic în proiectele
culturale pe care le iniţiază, solicitându-mi versuri,
atitudini, filmuleţe scurte… De aceea nu m-a surprins
solicitarea din 4 ianuarie a noului an 2022:
„Dragă Iulian Filip, bun găsit în Noul An! Să vă fie
cum vi-l doriţi! Am nevoie de câteva poeme scrise de
Domnia Ta. Vreo 10. Liuba. Cu respect.
Pentru ce proiect? Nu că ar determina, principial,
selecţia, totuşi...
Pentru adolescenţi. Sau adulţi. Pentru copii am gă-
sit pe Google...
Liuba, ţi-am expediat două cărţi „salvatoare”, de
unde poţi selecta ce-ţi trebuie... Dacă e nevoie (încă),
eu selectez din cele mai noi 10 poezii şi ţi le expediez
în timpul zilei... La mulţi ani şi toţi plini de proiecte
frumoase, de suflet, precum îţi place s-o faci! (Am tri-
mis variantele electronice ale volumelor Urmele mele
frumoase şi Forme fixe şi libertăţi, ambele apărute la
Editura PRUT.)
Momentan este de-ajuns. Selectez eu din ce aţi
trimis. Mulţumesc mult! Şi eu să vă ştiu sănătos cu
inima în bucurii încă mulţi ani înainte! Liuba
De acord.
Nr. 5 (3986), 3 februarie 2022
Bisericii Ruse, şi cea mai im-
portantă lucrare a sa, Mărtu�
risirea de credinţă ortodoxă
a catoliceştii şi apostoleştii
Biserici Ortodoxe a răsări�
tului, o replică „la încercările
ordinului iezuit catolic şi a
reformatorilor occidentali …
care se aflau sub dominaţie
poloneză…”.
Mărturisirea de credinţă
ortodoxă… a mitropolitului
Petru Movilă a fost la ordinea
zilei la Sinodul panortodox de
la Iaşi din 1642, cu două „re-
dactări” a două puncte esen-
ţiale a fost tradusă în greacă,
latină, germană şi rusă, apoi
editată în 1645 pentru întrea-
ga Europă. În limba română
Mărturisirea… a fost tradusă
în 1699.
Potrivit teologilor şi au-
torilor ortodocşi de ieri şi de
azi, plastic exprimându-ne,
„Mitropolitul Petru Movilă a fost în primul rând un apă-
rător al credinţei ortodoxe, rol pe care i-l recunoaşte şi
pentru care îl cinsteşte întreaga Biserică Ortodoxă.”
Pentru sentimentele şi faptele sale profund evlavioa-
se a fost canonizat cu numele de Sfântul Petru Movilă
în anul 1996 de Biserica Ortodoxă Română susţinută de
cea a Kievului şi a Poloniei şi e sărbătorit la 22 decem-
brie, în ziua plecării sale la Domnul.
Acest „mare teolog şi cărturar, destoinic condu-
cător al Bisericii Ortodoxe, mediator neîntrecut între
Răsărit şi Apus…” a trăit 50 de ani rodnici şi jertfel-
nici în ortodoxie, împovăraţi de fapte profund mora-
le, „a fost un mare dar duhovnicesc pe care l-a făcut
neamul românesc întregii Ortodoxii”, iar eruditul
scriitor Nicolae Dabija i-a dedicat un minunat eseu
– Ctitorul, inclus în volumul Pe urmele lui Orfeu.
Mitropolitul Petru Movilă este demn de a fi model de
urmat pentru preoţi, diplomaţi, politicieni, oameni
de bine şi în aceste tulburi vremi de peste secole, la
început de mileniu III.
Elena TAMAZLÂCARU
VORBITUL DE BINE LA ROMÂNI
Acum mă pun pe citit
prima carte.
Spor la lectură! (Am
mai expediat varianta
electronică a Pâinii de la
iepure.) E cartea pentru
copii, cea mai pusă la
lucru acasă. La Crăciun
Ambasada noastră din
America a implicat-o în�
tr-un proiect sărbătoresc
zoom-zăit.”
Poeta Liuba Sârbu e argintul viu al Asociaţiei
Culturale Pici Voinici. Nu mi-a răspuns la întrebarea
cu... la ce bun poeziile solicitate? Iar la 27 ianuarie,
când mă... năşteam în cele două pagini din Literatura
şi arta, iar la Drochia se lansa cea de a 2-a ediţie a
Filipiadei (o lecţie festivalieră pe baza operei subsem-
natului), descopeream, între cele peste trei sute de me-
saje de felicitare, şi mesajul Liubei Sârbu: „În cadrul
„Maratonului diasPoetic” de azi, copiii din Montreal
(Canada) au recitat poeme scrise de omagiatul acestei
zile. La mulţi ani, dragă Iulian Filip! Mulţumim co-
piilor, Ambasadorului Emil Druc pentru susţinere şi
părinţilor.”
La felicitare (un pic mai lungă decât mi-am permis
să reproduc aici – câte nu se zic într-o zi de naştere
unui poet!) basarabeanca româno-canadiancă a ane-
xat şi filmul „Maratonului diasPoetic”, care se înscrie
perfect în concepţia Filipiadei drochiene... Felicitări
organizatoarei, Ambasadei, dar şi părinţilor copiilor-
recitatori Bogdan Iurcu de 8 ani (Zăpada dintâi), Li-
via Mereanu de de 8 ani (Bravii mergători spre carte),
Miriam Chiorean de 8 ani (Prima zi de şcoală), Na-
thanael Chiorean de 10 ani (Cea mai lungă noapte),
Erman Vârlan de 12 ani (Drumul la bibliotecă),Allen
Vârlan de 16 ani (Cerneala mi-i de o culoare),, Me-
lissa Enache de 13 ani ( cu melodia lui Eugen Doga
Gramofon interpretată la flaut, apoi poezia Zestre),
Andreea Boza de 10 ani (Gospodina Dina), Gabriel
Boza de 11 ani (Au vrut melcii să se bată). Lecţia de
poezie din Canada mi s-a părut o ţesătură în mai multe
iţe, dar fără încâlceli, fără noduri...
Riscantă expunerea la persoana întâia, dar sper
să mă salveze statutul meu de pedagog şi să-mi fie
percepute lecţiile la scenă deschisă, unde caut pa-
radigma comunicantă transfrontalieră şi partenerii
eficienţi în edificarea unei şcoli de îmblânzirea fron-
tierelor, de scuturarea înstrăinărilor, de anihilarea
principiilor politice, de gaşcă, în acest poligon stra-
tegic de creaţie, unde să ne ţinem mai aproape copiii
(copiii tot mai puţini ai părinţilor tot mai îngrijoraţi
în raport cu... în ce timpuri să dea naştere copiilor?)
Pe de altă parte (apropo de naşte-
re)... părinţii mei, ca să mă aducă pe
lume în 1948, trebuia să se hotărască
în 1947, în plină foamete, şi să crea-
dă că se va alege ceva din credinţa
lor. Iată de ce în ziua de 27 ianuarie
mai întâi la părinţi mă gândesc...
Iulian FILIP
Nr. 5 (3986), 3 februarie 2022

Românii în lume
Literatura şi arta 7 Destin literar

ARTISTUL PLANETAR Lirosoful şi-a plăsmuit sarcina cu nobleţe

Muzica nu are niciodată graniţe, nu poate să încapă în cuvinte şi nici definită
nu poate fi. Eu unul mi-am construit un fel de scut de auto-apărare prin muzică. Nu
doar că o cânt şi o ofer lumii, dar viaţa mea, diferită de piesele pe care le scot, e
ghidată după muzică. Iar zona aceasta are nenumăraţi eroi, idoli diverşi, în funcţie
de preferinţe şi de educaţie. Azi vreau să vă vorbesc despre un om care-ar merita
statutul de idol, dar care, din păcate, pentru noi, este mai puţin cunoscut în spaţiul
românesc. Este una dintre ultimele întâlniri care mi-au adus împliniri. Mi-aduc
aminte că eram puştan şi văzusem la televizor filmul „ŞATRA”.
Ce fascinat am mai fost de muzica pe care-am fredonat-o luni întregi după
asta. Iar când am văzut „MARIA MIRABELA”, muzica m-a captivat complet.
Am descoperit atunci, curios fiind, că acele creaţii speciale au fost scrise de ma-
rele compozitor al planetei, Eugen Doga, un basarabean cu suflet de român, star
al întregii Uniuni Sovietice, muzician de elită al lumii şi unul dintre oamenii pe
care-i iubesc nespus pentru modestie, simplitate netrucată şi căldură sufletească.
Peste ani, am aşezat în rândul preferinţelor mele opera lui, care-i complexă, diver-
să, divină, formidabil de greu de descris în câteva rânduri. Are lumea lui, plină de
melodicitate şi-ar fi de-o nepăsare tulburătoare dacă nu i-aţi căuta valsurile să le
ascultaţi, ori muzica de film, ori minunata operă „LUCEAFĂRUL” sau piesele de
muzică uşoară scrise pentru artiştii mari ai Basarabiei.
Nu ştiu cum să vă zic, dar mă uimeşte la propriu. Nu e doar genial, ci e un
exemplu pentru felul simplu în care trăieşte, în care iubeşte, în care construieşte
relaţiile cu oamenii, fiind totuşi o vedetă incontestabilă a lumii, cu numeroase pre-
mii, distincţii şi o carieră covârşitoare. Îl cunosc de câţiva ani, dar ne-am apropiat
în 2018, când am jucat în cantata scenică scrisă de el – „UNIREA CEA MARE”
– la Craiova. Ulterior, a fost oaspetele de onoare al spectacolelor mele aniversare
de la Chişinău, din 2019 şi din 2020, iar eu am participat în concertul lui aniversar.
Cu onoare vă zic că mi-a scris, la cei 81 de ani ai săi, o piesă nouă, specială, sen-
sibilă, pe versurile lui Narcis Avădănei, care se bucură de succes şi are puţin din
candoarea infinitului – „Lumina mea”!
Eugen Doga este cunoscut pentru valsurile sale, fiind singurul compozitor cu
două creaţii în patrimoniul imaterial UNESCO, iar valsul său din filmul „Dulcea
şi tandra mea fiară” se află pe locul patru în acest top. Creaţia sa este inestimabilă,
având o carieră de peste 50 de ani şi compoziţii colosale, universale, înscriindu-şi
definitiv imaginea în rândul clasicilor contemporani, având cel mai deplin succes
românesc al tuturor timpurilor.
Muzica sa e regală, o adevărată simfonie a emoţiilor, având un stil inconfun-
dabil de-a face sunetul, în ani, să-i devină cel mai bun prieten. Dincolo de scenă,
e un adevărat personaj, comic, un romantic incurabil şi fiecare întâlnire cu el este
o adevărată bucurie şi o reîmprospătare a firii, adunând în tolba anilor săi, veşnicii
pe care vrea, mai ceva ca un copil în faţa cerurilor, să le dea mai departe celor la
care ţine şi în care vede puţin din spiritul său! Eugen Doga naşte sensibilitatea şi
are grijă ca fiecare operă a sa să uimească. Dar eu îl iubesc pentru modestia lui.
V-am mai povestit despre cum era Grigore Vieru sau cum e Sofia Vicoveanca şi
mai toţi oamenii cu sclipiri de geniu pe care i-am cunoscut. Se face într-un fel că
totul merge invers proporţional în cazul lor.
Omenia şi bunătatea lor nu se măsoară în ifose, în pretenţii absurde, în do-
rinţe de a epata cu orice preţ. Eugen Doga, dragii mei, este compozitorul român-
basarabean, vedetă a URSS, cu mii de concerte peste tot în lume, pianist remar-
cabil, de care merită să vă interesaţi. Căutaţi pe Youtube şi pe Google valsurile
sale şi simţiţi adevărata putere a muzicii, a tipului de muzică specială, cultă, cu
suflet şi bucurie. Acea muzică care simte viaţa şi o descrie sublim şi care va adă-
uga curând, în tolba sa, noi creaţii semnate de maestru pentru vocea mea! Eugen
Doga este nemuritor pentru Basarabia, pentru întreaga lume, deşi sufletul său e
cât o notă de pe care-au plecat, în zbor, eternităţi ale sunetelor!
Paul SURUGIU-FUEGO
(90 de ani de la naşterea lui Victor TELEUCĂ)
Pe 19 ianuarie 2022, de Botezul Domnului, s-au împlinit 90
de ani de la naşterea poetului, eseistului, traducătorului şi publi-
cistului român basarabean Victor Teleucă. Distinsul poet a fost
comemorat la Centrul Academic Internaţional Eminescu. Des-
pre el au vorbit academicianul Mihai Cimpoi, critic literar, filo-
sof al culturii, Elena Dabija, directoarea Centrului, doctorandul
Dumitru Gabura ş.a. La discuţie au participat online şi distinsul
profesor de la Huşi, Theodor Codreanu, critic literar şi filosof al
culturii, cu scriitoarea Lina Codreanu, precum şi
cunoscutul poet şi editor dela noi Traian Vasilcău.
Victor Teleucă s-a născut la 19 ianuarie 1932
în satul Cepeleuţi din judeţul Hotin, România,
din părinţii Maria şi Gavriil Teleucă… Biografia
scriitorului începe cu zbuciumul sufletului său din
trupul în frământări…
În 1960 a fost şef de secţie la revista Nistru,
în 1962 este consultant la Uniunea Scriitorilor şi
redactor-şef adjunct la revista Nistru. Peste un an
vizitează întâia oară România.
În 1971 publică volumul de versuri Îmblân�
zirea focului şi traduce Peregrinările lui Childe
Harold de marele poet englez George Gordon By-
ron. La capitolul traduceri pe parcursul anilor se
adaugă şi lucrări ale altor mari poeți: A. S. Puşkin,
M. Dudin, A. Tvardovski, I. Rainis şi I. Martsin-
kiavicius. În 1976 devine secretar al Uniunii Scri-
itorilor din RSSM şi îi apare în traducerea lui E.
Axelrod Portrete în timp.
În ipostaza de redactor-şef al săptămânalului
Cultura din 1964 până în 1976 fondează în 1977
săptămânalul Literatura şi arta, pe care îl conduce până în 1983
(cifrele coincid cu ale lui Mihai Eminescu, cu diferenţa de un
secol), când este destituit din funcţie de regimul dictatorial pen-
tru materiale valoroase, care adiau a schimbare, dar nu erau pe
placul ideologilor comunişti.
Pe parcursul timpului, în 1980, se învredniceşte de Premiul
de Stat, în 1983 obţine titlul de Maestru Emerit în Arte, şi cavaler
al Ordinului Republicii în 1998.
Academicianul Mihai Cimpoi a schiţat portretul literar al
celui comemorat: „Poetul Victor Teleucă este un poet impor-
tant în spaţiul basarabean, dar şi românesc. Este unul din liderii
generaţiei de aur, generaţie care a adus o nouă paradigmă cul-
turală şi a reabilitat valorile noastre – esteticul şi eticul. Când
vorbesc de etic, a subliniat ilustrul critic literar, mă refer şi la
sacru, care mult timp a fost la noi un termen tabu. Deci Victor
Teleucă este un poet important în întreg contextul literar româ-
nesc, s-a impus printr-o formulă pe care eu am numit-o şi mă
bucur că şi colegii mei au preluat-o: Victor Teleucă – lirosoful.
ARTISTUL CARE ŞI-A PICTAT VIAŢA
Motto: „Nimic mai primejdios în artă decât să fii modern.
Eşti ameninţat să te demodezi brusc”
/O. Wilde/
La început de an 2022 l-am visat pe regretatul artist plas-
tic Mihai Mireanu, probabil deloc întâmplător, deoarece pe 16
ianurie s-a împlinit exact un an de când ne-a părăsit şi a urcat
la ceruri să-şi continue picturile deja în împărţii astrale şi să fie
împreună cu Grigore Vieru, Mihai Eminescu, Mihai Grecu...
urmat peste câteva luni şi de regretatul Nicolae Dabija.
Pe cineva ar putea să-l surprindă acest motto, dar cred că
regretatul pictor l-ar fi acceptat fără rezerve. Deoarece Mihai
Mireanu în activitatea profesională şi afirmarea sa artistică a
avut un destin deloc uşor, el a fost un promotor şi ocrotitor
al valorilor autentice tradiţionale în pofida curentelor din artă,
care au dat năvală ca puhoaiele de primăvară. A avut un carac-
ter ferm şi tenace, şi a muncit cu dăruire de sine, era pasionat
şi de istoria neamului. Spre regret, monografia despre satul de
başină Olăneşti, la care a muncit ani la rând, aşa şi n-a reuşit
s-o editeze. În schimb, în 2020 când şi-a vernisat ultima sa
expoziţie personală, a scos la lumina zilei volumul „Dulcea
copilărie”. În viaţa lui nu a dominat culoarea roză, şi era dor-
nic de azurul cerului, mai ales că norii negri l-au însoţit chiar
din frageda pruncie, când în anul 1949, atunci când i-au fost
deportaţi bunicii, el a fost aruncat din maşina pornită spre „Si-
beria de gheaţă”, şi a fost preluat de mama lui, în caz contrar ar
fi murit pe drum sau în pădurile geroase din Rusia.
A avut o viaţă zbuciumată,
plină de căutări, obstacole, dar şi
de împliniri sufleteşti. Drumurile
noastre s-au intersectat încă din
anii ’80 ai secolului trecut, pe
când activa ca pictor decorator la
Atelierul de arte din Ungheni, şi
cunosc multe din preocupările şi
(de la lirică şi filosofie). Deci el a făcut lirosofie, nu lirică pro-
priu-zisă. În acest context ne aducem aminte şi de o mare per-
sonalitate, Dante Alighieri, de la naşterea căruia s-au împlinit
700 de ani, eveniment cultural în tot spaţiul literaturii univer-
sale, dar şi la noi. Dante a impus o formulă nouă, care uneşte
ipostaza de poet ca atare cu ipostaza de om de ştiinţă. Iată că
Victor Teleucă se înscrie în această categorie”, a concluzionat
academicianul Cimpoi.
Theodor Codreanu a mărturisit că a avut emoţii în legătură cu
această legătură online, adică legătura prin Zoom, pe care au re-
alizat-o Rodica Cîrja de la Chişinău şi soţia sa Lina Codreanu de
la Huşi. „Bucuria mea este că tocmai de Bobotează îl sărbătoriţi
la Chişinău pe poetul Victor Teleucă, releva literatul Codreanu.
În opinia mea patru poeţi sunt absolut magistrali în câmpul lite-
raturii româneşti, doi din Basarabia şi doi din România, anume
Nichita Stănescu şi Marin Sorescu, iar dincolo de Prut – Victor
Teleucă şi Grigore Vieru. Dacă Vieru este marele romantic na-
ţionalist, ca să zic aşa, având toată viaţa nostalgia întoarcerii la
Patria-Mamă (el zicea: „Unii au visat să zboare în cosmos, iar eu
am visat toată viaţa să trec Prutul”). Celălalt, Victor Teleucă, este
aşa cum s-a consacrat prin sintagma acad. Mihai Cimpoi – poetul
lirosof. Un poet de mare acoperire spirituală la nivelul marilor
poeţi europeni şi români. Mă refer la Lucian Blaga, care este şi el
un lirosof, la Ion Barbu, la Paul Valery ş.a. Ceea ce s-a realizat în
ultima vreme în legătură cu promovarea operei lui Victor Teleu-
că este o triplă relevanţă: în primul rând, faptul că opera lui, după
ce a plecat dintre noi, a fost editată şi reeditată prin strădaniile lui
dedesubturile vieţii sale. Mai apoi
am participat şi la mai multe tabere
de creaţie organizate de el la Olă-
neşti, satul lui de baştină, şi Tudora
din raionul Ştefan Vodă. Vorba e că
Mihai Mireanu încă din copilărie,
unde precum a zis poetul lui prefe-
rat Mihai Eminescu „Totu-i vis şi
armonie”, şi pe când îl „...mişcară
/ Poveşti şi doine, ghicitori, ere-
suri,/Ce fruntea de copil o-nseni-
nară.../ Indiscutabil, s-a pătruns de
adevărul că misiunea lui e să caute
frumosul şi sublimul în viaţă. Evi-
dent, mai mult intuitiv, atunci când
fiind elev în clasa a patra şi-a ilus-
trat poezia ,,Somnoroase păsărele”
de Mihai Eminescu, profesoara de
limbă şi literatură l-a prezis că va fi
pictor. Şi prezicerea s-a adeverit, dar după multe căutări şi ob-
stacole, deoarece, după cum afirmă şi Th. Pallady: „Arta este
o lungă suferinţă, o întrebare pe care ţi-o pui mereu tu însuţi.
Trebuie o sută de flori ca să faci o picătură de parfum”.
Pe parcursul anilor, de când a devenit membru al UAP din
RSSM, în 1985, şi membru al AIAP, UNESCO (2002), a avut
numeroase expoziţii personale în republică, dar şi peste hotare
– în România, Rusia, Ungaria, Ucraina, Afganistan, Germania
ş.a. În 2002 a fondat Asociaţia Caricaturiştilor din Moldova,
iar în 2014 devine memru al UZPR, filiala Chişinău. E destul
să numim doar o parte din lucrările sale, ca să ne dăm seama de
tematica abordată: „Sărbătoarea pâinii” (1984), „Întoarcerea
la vatră” (1985), ,,Tribut” (1987), „În robie” I, II (1987), Trip-
tic ,,Epoca fanariotă” (1987), „Portretul lui Alexei Mateevici”
(1988), ciclul „Mioriţa” (1987,1988), „Meşterul Manole”
(1987), „Ştefan cel Mare”, „Eminescu”, „Creangă la Humu-
Dumitru Gabura, apoi a fost încercarea noastră de a-l promova
în ţară, pentru că până acum câţiva ani Victor Teleucă nu era de-
loc cunoscut prin cărţi editate în România. Şi mă pot mândri cu
faptul că am reuşit şi eu să contribui la cunoaşterea lui Teleucă
în spaţiul românesc. Această ediţie apărută la Editura Academiei
Române în colecţia „O sută şi una de poezii”, semnată de Vic-
tor Teleucă, constituie un eveniment important, pentru că a fost
printre primele ediţii din colecţie, în care au mai apărut şi alţi
câţiva scriitori din Basarabia: Grigore Vieru, Arcadie
Suceveanu şi se pregăteşte să apară şi Nicolae Dabija.
O altă revelaţie în destinul literar al lui Victor
Teleucă este respingerea acelei prejudecăţi catastro-
fale pentru spiritul basarabean, încât Victor Teleucă
era numit conformist, un afiliat doctrinei oficiale de
atunci. Or, adevărul este cu totul altul. L-au recunos-
cut cei din generaţia lui, precum Grigore Vieru şi Du-
mitru Matcovschi, care îl considera cel mai mare poet
basarabean de după cel de al Doilea Război Mondial.
Deci sunt realizări care contribuie la punerea în lu-
mina adevărului a vieţii şi operei unui mare poet”, a
concluzionat neobositul critic literar de la Huşi.
Online a vorbit la temă poetul Traian Vasilcău
(Traianus), care a adus un elogiu mai multor poeţi
din generaţia de aur (Grigore Vieru, Gheorghe Vodă,
Anatol Codru, Paul Mihnea, Dumitru Matcovschi,
Andrei Strâmbeanu ş.a.) şi a găsit cuvinte de recunoş-
tinţă pentru cel care l-a susţinut şi l-a ajutat – Victor
Teleucă. „Întâlnirea mea cu Victor Teleucă, a mărturi-
sit poetul de la bun început, a fost una specială. Poetul
Serafim Belicov, consăteanul meu, care era finul de
cununie al lui Teleucă, mi-a făcut trecerea spre spiritul bardului
filosof”.
Doctorandul Dumitru Gabura de la bun început a mulţumit
tuturor acelora care au contribuit la promovarea operei, dar şi
imaginii poetului şi publicistului V. Teleucă. Mai întâi s-a referit
la academicianul Mihai Cimpoi, „care a binevoit să scrie prefe-
ţele la câteva volume ale lui Victor Teleucă, şapte la număr şi
două despre poet (monografia lui Th. Codreanu „În oglinzile lui
Victor Teleucă”, romanul-document „Pe timpul lui Teleucă” de
A. Cibotaru)...
– Opera lui V. Teleucă este una complexă, poate fi privită
prin diferite grile, fapt ce m-a determinat să fac studii de doctorat
asupra operei lui V. Teleucă”, a menţionat în final doctorandul
Gabura.
Oricum, ochiul poetului lirosof ne cufundă în continuare în
cercetări infernale, nici pe departe explorate.
Ştefan SOFRONOVICI
leşti”; grafică de şevalet; cicluri –
„Somnoroase păsărele” (1989-1999),
„Pădurea Bârnova” (1997) ş.a. A avut
achiziţii în colecţiile Ministerului
Culturii şi Fondului Plastic din Repu-
blica Moldova, în colecţii particulare
din Canada, Germania, Columbia,
Izrael, Franţa, Grecia, SUA, Suedia,
România, Rusia, Ucraina ş.a. S-a bu-
curat şi de distincţii: Diploma, gr.II,
la Expoziţia – concurs Eminescu
(1979), Premiul III la Concursul re-
publican (1985), organizat de Minis-
terul Culturii, Premiul III la Expoziţia
zonală din Constanţa (1998), Premiul
I la Expoziţia – concurs Ştefan cel
Mare, organizată de Ministerul Cul-
turii (2004). În 2010 i se acordă titlul
de Maestru în Artă.
Florina Breazu, vicepreşedintele Uniunii Artiştilor Plastici
din Moldova, a menţionat că Mihai Mireanu a fost un partici-
pant activ la viaţa culturală din ţara noastră. „Creaţia artistului
împărtăşeşte un concept estetic bazat pe tradiţie şi pe explo-
rările artei contemporane, pe figurativ şi nonfigurativ. Rapor-
turile valorice, bazate pe alb şi negru, sunt completate de un
spectru larg al culorilor inspirate din peisajul natal. Mihai Mi-
reanu a fost pasionat de viaţa strămoşilor şi influenţat de crea-
ţia lui Mihai Grecu. A activat în domeniul picturii de şevalet şi
a practicat diverse tehnici, precum uleiul, pastelul, acriul ş.a.
Făcea şi caricatuiră”, a remarcat Florina Breazu.
Rămâne să-i cinstim memoria în continuare, iar autori-
tăţile locale din satul de baştină Olăneşti, Ştefan Vodă, ar fi
bine să înfiinţeze un muzeu, care ar putea găzdui o parte din
lucrările sale.
Andrei VIZIRU

Urmarea poruncii divine RÂNDURI DE ADIO

Mi-i aşa de greu să scriu ceea ce trebuie să scriu. gie editată de Petre Crăciun la lui fiind: Taci, Iubeşte şi Scrie.
Alexandru Plăcintă, Urmaşul vrednic al lui Ion Bucureşti, unde aveam şi eu o A tăcut, a iubit şi a scris.
Creangă din Basarabia, nu mai e. lucrare inclusă. Şi-a ilustrat, cu un talent de-
Bunelul-povestitor a adormit. Inima lui, pe care o Alexandru Plăcintă m-a osebit, propriile cărţi.
puteau vindeca numai copiii de pe cele două maluri omenit în casa lui, m-a invitat Şi nu a pizmuit pe niciun co-
ale Prutului, s-a oprit. să vorbesc despre cărţile lui de leg.
Uniunea Scriitorilor l-a primit tîrziu în rîndurile ei, poveşti, care sunt MARI, dragi A urmat porunca Domnului,
dar îl pierde prea devreme şi nu ştiu dacă noi, colegii colegi! despre care am scris.
lui de Uniune, l-am iubit măcar un gram din cît ne-a El, cînd şi-a pierdut prema- Şi acum, cînd a închis ochii,
iubit el. tur fiul, l-a rugat pe Dumnezeu ne dăm seama că destinul lui ar-
Anul trecut, 2021, în luna martie îl pierdeam pe să-i dea un alt rost, de a mai pu- tistic şi omenesc e aşa de rotund
Nicolae Dabija, tatăl meu literar. Am fost internaţi în tea rămîne pe pămînt. şi frumos.
acelaşi spital, dar nu am ştiut că suntem după un sin- Şi Dumnezeu într-o noapte Şi Bunicul – povestitor al
gur perete. i-a spus: Fiule, ai avut grijă de copiilor, după ce a împlinit şi
Abia acum îmi dau seama ce am pierdut... un copil, dar de acum vei avea porunca divină, se duce să se
Azi, la 29 ianuarie 2022, toţi copiii care l-au cu- grujă de toţi copiii Moldovei, reîntîlnească în ceruri cu pro-
noscut şi l-au citit pe Alexandru Plăcintă, plîng fiindcă iar alături de Fratele Petre priul copil!
au rămas fără bunelul lor cel Prea Bun. Crăciun, pe care ţi-l voi aduce în casa şi inima ta, vei Frate Alexandru Plăcintă, din numele colegi-
Da, corect am scris: cel Prea Bun, pentru că atunci bucura toţi copiii români! lor şi tuturor copiilor români, îţi mulţumim frumos
cînd mulţi colegi de breaslă aruncau cu pietre în mine, Aşa a şi fost. Frăţia dintre cei doi MARI scriitori pentru modelul de Om Rar, ce ni l-ai lăsat în amin-
el a fost unul dintre puţinii colegi care mi-a pus pansa- pentru cei Mici a rodit punţi extraordinare peste cele tire şi pentru belşugul de Carte Aleasă dăruită nouă,
ment pe răni chiar dragostea lui. două maluri de Prut. îndoliaţilor tăi prieteni.
Da, corect am scris: cel Prea Bun, pentru că atunci Scriu de la Chişinău şi aud căderea lacrimilor de Dumnezeu să te slăvească în adevărata şi veşni-
cînd am revenit de la moarte la viaţă în luna martie pe chipul lui Petre Crăciun din Bucureşti, dar şi al ca patrie a scriitorilor, care e Cerul!
a anului 2021, Alexandru Plăcintă a fost unul dintre Svetlanei, minunata soţie a celui adormit la Chişinău. Cu recunoştinţă,
Mihai Mireanu: Cina puţinii colegi care mă telefona zilnic să afle cum de- Alexandru Plăcintă a făcut parte dintr-o breaslă fratele tău mai mic –
curge recuperarea, iar într-o zi mi-a adus şi o Antolo- numeroasă, în care nu s-a certat cu nimeni, credo-ul Traian VASILCĂU
 8 Literatura şi arta
Cuvânt despre un octogenar
Nr. 5 (3986), 3 februarie 2022

ARTA PLASTICĂ

„Te uită-n urmă fără teamă...” Valorificarea luminii

Aşa a fost să fie, că unul din cei mai
renumiţi stomatologi moldoveni contem-
porani (apropo, numele său – „Aparatul
ortodontic Cojocaru”, privind tratamen-
tul ocluziei dentare, e „pecetluit” pentru
totdeauna în manualele şi literatura de
specialitate din republicile fostei URSS),
a intrat, în 1961, la Institutul de Medici-
nă din Chişinău, mult râvnit de el, abia la
a patra încercare. Nu vă fie de mirare, un
alt medic celebru de-al nostru, ilustrul
chirurg-academician, prietenul său Ghe-
orghe Ghidirim, tot din cauza examenu-
lui – dictare la limba rusă - n-a cucerit
nici el din prima Institutul respectiv.
Este o vorbă, parcă lipsită de logică,
în filozofia populară – „Nici un rău... fără
bine”, dar care, ciudat lucru, a prins ră-
dăcini în viaţa noastră. Fiind unul din cei
mai remarcabili studenţi la Facultate (în-
tre timp, îşi „câştigase”, pe lângă calitatea
de eminent la învăţătură, nu tocmai bunul
„renume”, pe timpurile sovietice, de... na-
ţionalist: pentru că recita pe dinafară din
creaţia lui Eminescu, Goga şi Coşbuc, şi-i
îndemna şi pe alţii s-o facă, pleda pentru
limba maternă şi o cerea cu perseverenţă în
procesul de studii; mai avea şi alte „devi-
eri” de la linia trasată de partid), albeanu-
lui (aşa se numesc între ei descendenţii din
Fântâna Albă edineţeană) i s-a dat ulterior
deosebit de greu şi accesul la aspirantura
de la Moscova.
La câţiva ani după absolvirea cu brio a
Medicinei şi salahoria, ce-i drept, benefi-
că, la Catedra nou-deschisă de stomatolo-
gie pediatrică a Policlinicii Stomatologice
Republicane, într-un final, în toamna lui
1969, după mai multă insistenţă, a obţinut
un loc demult visat în doctorantură, la fai-
moasa Catedră de stomatologie ortope-
dică şi ortodonţie de la Institutul Unional
de Perfecţionare a Medicilor din Moscova
(catedra era condusă de savanta cu renu-
me european în domeniu, Ludmila Ilina-
Marcosean). Însa „păcatele” de la Chişi-
nău i s-au aranjat drept în cruce – locul cu
pricina era deja ocupat de altcineva, mai
loial puterii. Şi doar întâlnirea providen-
ţială a domniei sale cu ministrul Sănătă-
ţii de atunci Nicolae Testemiţeanu (încă
nedecapitat în 1967), aflat întâmplător
într-o deplasare la Moscova şi tocmai la
instituţia cu pricina (ca să vezi, la ţanc!),
i-a hotărât destinul. Excelenţa sa, aflând
la alte instituţii medicale de prestigiu din
Moscova. Însă proverbiala nostalgie a
moldoveanului vizavi de baştină (o, cum
s-au mai schimbat azi vremurile!), îl face
să revină acasă.
Acasă, între ai săi, unde, între altele fie
spus, mai că nu i se găsea de lucru (la mij-
loc, se vede, erau „păcatele”, de care, fie
vorba între noi, nu s-a lecuit nici până în
prezent, la cei 80 de ani ai săi şi, întâi de
toate, dragostea neţărmurită faţă de Neam
şi de Ţară): deveni conferenţiar universi-
tar al USMF „Nicolae Testimiţeanu”, nu
peste doi-trei ani de muncă pedagogică
şi de cercetare, după cum se obişnuia,
ci abia peste 17 ani, în1989. Când peste
Moldova s-au abătut, în sfârşit, alte vre-
muri şi altă făină a început să se macine
la moară, inclusiv în instituţiile de învăţă-
mânt superior...
Rezultatele cercetărilor sale şi-au găsit
reflectare în peste o sută de lucrări ştiin-
ţifice fundamentale, publicate în reviste
de specialitate din ţară şi de peste hotare.
Multe din ele, confirmate prin brevete de
invenţii şi inovaţii şi prezentate la pre-
stigioase foruri ştiinţifice naţionale, dar
şi internaţionale: la Moscova, Sanct Pe-
tersburg, Kiev, Lvov; în România, Crecia,
Franţa, Germania, Italia, Israel, Turcia şi
îndepărtata Cuba. Manualul său „Protec-
ţia dentară” (1993), avându-i de coautori
pe colegii de la catedră, a devenit carte de
căpătâi pentru numeroşi – sute şi mii, de
studenţi moldoveni şi de peste hotare de la
Facultatea de Stomatologie a Universităţii
datorii Uniunii Medicale Balcanice.
Pe lângă faptul că, pe parcursul a mai
bine de jumătate de secol, a instruit – de
la A la Zet – sute şi mii de specialişti în
domeniu, care astăzi prestează servicii pe
toate meridianele planetei, sporind faima
stomatologiei moldave (chiar nu demult
a primit un răvaş de felicitare cu prilejul
Anului Nou de la unul din discipolii săi
din Ierusalim, Abu Seriah Yahya), domnia
sa, ajutat în toate de către buna lui soţie,
Zinaida, profesoară de franceză, i-a în-
vrednicit cu aceiaşi brăţară de aur şi pe cei
trei urmaşi cojocăreni – doi activând cu
succes la Cluj-Napoca, România, iar fiica
Mihaela fiindu-i alături la Clinica privată
„Docent Mihai Cojocaru”. Care instituţie,
între altele fie spus, e frecventată la ne-
cesitate, aproape in exclusivitate, de mai
toţi oamenii de cultură de la noi - scriitori,
ziarişti, muzicieni şi actori, dar şi cadre
medicale ale Universităţii de Medicină, un
pilon viabil al căreia este şi sărbătoritul de
astăzi - profesorul Mihai Cojocaru.
Înainte de a pune ultimul punct la
schiţa de portret a unui descendent al aşe-
zării de răzeşi Fântâna Albă, aş fi vrut să
accentuez că Neamul cojocărenilor din
această localitate edineţeană e unul pe
bune excepţional. Şi nu numai pe plan
local. Astfel, vărul drept al protagonistu-
lui nostru – Aurel Cojocaru, din acelaşi
sat de la nordul Moldovei, actualmente e
unul dintre cei mai renumiţi savanţi în do-
meniul biofizicii şi ecologiei cosmice atât
în Federaţia Rusă, cât şi în întreaga lume;
cu perspective mai mult decât reale de a
deveni Laureat al Premiului Nobel. Des-
pre asta ne-a destăinuit cu ani în urma, la
un forum internaţional de la Universitatea
Tehnică din Moldova (în prezenţa cosmo-
nautului român Dorin Prunariu, fizicia-
nului Ioan Caliniuc, scriitorului Dumitru
Pasat şi subsemnatului), ilustrul savant
Eugen Grebenicov, care ştia ce spune.
Academicianul rus de azi Aurel Cojo-
caru, la fel ca şi văru-său, fiind marginali-
zat de „ai noştri” (cu siguranţă, mai puţin
talentaţi ca el) şi, neavând unde să-şi aplice
harul şi vocaţia de doctor în biochimie şi
farmacologie, titlu proaspăt obţinut în fos-
ta capitală a URSS, a „evadat” îndărăt la
Moscova. Ce era să facă?! Acolo, în timp
destul de scurt, devenind o stea de primă
mărime mondială în domeniul său; drept
între eternitate şi efemer
Mesajul volumului de debut „Ochiul al
treilea” de poetul Nicolae Dabija, neîndo-
ielnic, a penetrat o nouă viziune în reali-
zările culturale din Basarabia sovietizată.
Această scriere de curaj i-a îndemnat şi
pe tinerii plasticieni spre o deschidere de
drumuri. De menţionat, că Nicolae Dabija
în anii 1989 - 1991 a fost deputat în Sovi-
etul Suprem al RSS Moldoveneşti pe cir-
cumscripţia Orhei, promovat şi susţinut de
colectivele profesoral-didactice, medicale
şi de creaţie.
Tânărul artist plastic Andrei Mudrea
traversa acei ani efervescenţi prin frământ
şi căutare, care ulterior vor fi numiţi de
criticii de artă etapa poetică a creaţiei
mudriene. El îşi căuta instrumentele, dru-
mul, temele, citea mult, experimenta noi
tehnici de exprimare si era cucerit, la pro-
priu, de elementele de nou descoperite în
lirica dabijiană. Contrastul cu poemele care
propagau în serie mitul leninist, faptul că
ştia să acorde importanţa cuvenită, în poe-
mele sale, atât fondului, cât şi formei, atât
conţinutului, cât şi expresiei artistice, care
anunţa un poet preocupat de căutarea ori-
ginalului, de modernizare şi, implicit, de
un sui-generis veritabil, de substanţă, era
un semn că vremurile libere se apropie, se
vesteşte schimbarea…
În anii ’70, când lucra profesor la Şcoa-
la de Arte Plastice din Orhei, pictorul An-
drei Mudrea îşi avea atelierul undeva într-
un subsol situat la marginea oraşului. Era
o încăpere rece, fără geamuri, întunecoasă,
izolată… Ca să nu se simtă copleşit de sin-
gurătate şi să se salveze de tristeţe, a tapetat
pereţii atelierului cu poezii din Eminescu,
Blaga, Bacovia, Vieru, Dabija, poeţi dragi
inimii sale: „Singurele „ferestre” le-am
confecţionat din coli de hârtie, decupate
din diferite reviste, cărţi, pe care erau scrise
aceste poezii minunate. Aflându-mă în acel
întuneric şi simţind acut lipsa de lumină, de
la ele am învăţat să pun în tablourile mele
culoare, senin, viaţă...”. Dorul acesta de
lumină, de culori vii, de sărbătoare picto-
rul l-a purtat mereu cu sine, a făcut din el
o sărbătoare a spiritului său, a vindecat cu
lumină sufletele a mii de oameni care i-au
admirat creaţia.
La intrarea în atelier, pe perete, se afla
distihul ce poartă mesajul celei mai fru-
moase declaraţii de dragoste şi prietenie:
„Doru-mi-i de Dumneavoastră/ Ca unui
zid de o fereastră.” (S-au perindat mai
mult de patru decenii din ziua când au fost
scrise, dar poetul Nicolae Dabija încă se
declara surprins de impactul acestor cuvin-
te asupra cititorilor: „Sunt versuri pe care
le-am scris în clipe de inspiraţie celestă şi
pe care le-am rostit, acum câteva ore, de la
tribuna Congresului Spiritualităţii Româ-
neşti, ca mesaj neostoit al fraţilor români
din afara graniţelor României pentru fraţii
din Ţară, care arată starea şi ati­tu­dinea ade-
vărată a românimii înstrăinate din stânga
Prutului faţă de poporul român şi Patria lor
furată – România”).
Cuvintele din acest distih sunt geniale,
deoarece îmbună şi împacă oamenii, unesc
sufletele, îmblânzesc inimile…
Majoritatea pictorilor promovau pe
atunci lucrări care reprezentau tancuri,
eliberări, portretul lui Lenin, eroi ai mun-
cii socialiste… Iar el apărea în public cu
pânze mici, ca nişte iconiţe, care se deose-
beau de alte lucrări... Pictorii trebuiau să
picteze numai eroi ai vremurilor fericite,
brigadieri, fruntaşi ai întrecerilor socialis-
te. „Iar eu prezentam icoane arse, pictam
biserici demolate, casa lui Eminescu, boj-
deuca lui Creangă, treceam pe pânză tot
ce mă durea”.
…Îmi amintesc de Expoziţia-Concurs
de Artă EMINESCIANA, organizată la
începutul lui 2014 la Centrul Expoziţio-
nal Constantin Brâncuşi. Au fost desem-
naţi laureaţii, iar tabloul pictorului Andrei
Mudrea „Vreme trece, vreme vine” a fost
considerat cel mai bun. Pe o pânză aproa-
pe de trei metri el a pictat o lampă de gaz
prin care „se vede toa-
tă ţara şi tot neamul, se
vede şi Eminescu, care
a scris cele mai bune
poezii tot la lumina
unui mugure de rază”,
descifra el succint
mesajul tabloului. Mi-
am amintit atunci de
atelierul fără ferestre, acoperit cu poezii
care răspândeau lumină şi de la care artis-
tul a inhalat atâta inspiraţie!…
Era un premiu binemeritat pentru că
tema eminesciană a stat la baza creaţiei lui
Andrei Mudrea încă de la începuturi, de la
primele sale încercări în pictură, pe timpul
când desena case ţărăneşti, una din acestea
fiind casa Marelui Poet. Plasticianul credea
cu tărie că „de la bun început, Eminescu a
fost îngerul meu de pază.” A explorat uni-
versul eminescian încă de pe vremurile
când nu prea mulţi aveau curajul să o facă.
„Prin anii ‘70, pictorii se întreceau mai
degrabă să picteze un Lenin caraghios, de-
cât să amintească de Eminescu. Eu am avut
acest curaj datorită maestrului Mihai Gre-
cu, al cărui ucenic am fost şi el era bucuros
că nu mă las provocat”, mărturisea Andrei
Mudrea. Indiferent la presiunile care se fa-
ceau asupra sa, ca să se înroleze în slujba
partidului şi a puterii, Andrei Mudrea „s-a
tinut de tema sa, de Eminescu, de neamul
său, exact cum spune poetul în Scrisoarea
a III-a”: „Eu? Îmi apăr sărăcia, și nevoile,
şi neamul”. Îndrăzneala a plătit-o cu preţul
celor 15 ani de viaţă în care a fost refuzat ca
artist să-şi promoveze lucrările, îşi amintea
pictorul de vremurile sumbre.
La acea expoziţie el a povestit şi de bu-
curia pe care i-o aduce poezia şi recunoş-
tinţa că este prieten cu Gr. Vieru şi N. Da-
bija. Datorită lor şi-a creat propriul univers
în care şi-a exprimat gândurile şi a privit
dincolo de ceea ce se vede şi se spune.
Mariana JIOARĂ
• Notiţe filosofice •

Sclavi fericiţi ai unor forme şi coduri

în câteva clipe care-i problema tânărului
medic moldovean, i-a găsit pe loc şi solu-
ţia: l-a trimis, fără mari menajamente, la
fosta lui subalternă din Chişinău, Svetla-
na Şciolocova (soţia faimosului ministru
de Interne al URSS, prietenul la cataramă
„de pe timpurile moldave” al lui Leonid
Ilici, generalul Nicolae Anisimovici Şci-
olocov). „Nodul gordian” a fost dezlegat
chiar a doua zi... Nimeni n-a mai îndrăznit
să ignore „rugămintea” soţiei temutului
general.
Astfel, harnicul aspirant din Moldova,
în mai puţin de trei ani şi-a finisat teza de
doctorat (mai mult – şi-a definitivat şi apli-
cat în practică „Aparatul M. Cojocaru”,
ce l-a făcut, într-un fel, celebru – de ma-
nuale, în domeniu). Imediat după susţine-
rea disertaţiei i se oferă un post în cadrul
aceluiaşi institut, fiind, totodată, invitat şi
noastre de Medicină. Apropo, de câţiva ani
încoace, forgeria moldavă de cadre medi-
cale – şi anume cele stomatologice, a de-
venit o bună bază de instruire şi perfecţio-
nare pentru studenţi şi rezidenţi din SUA,
Israel şi alte state deosebit de performante
în domeniu.
Bogatul său palmares de izbânzi în do-
meniul sănătăţii dentare a homo sapiens a
fost înalt apreciat de comunitatea naţiona-
lă şi internaţională, fiind onorat de înalte
distincţii, cum ar fi medaliile „I.Pavlov”,
„N. Testemiţeanu”, „I. Gagarin”, „The
Golden Eagle” ş. a. Este ales, de aseme-
nea, în calitate de membru al Academiei
de Ştiinţe Naturale cu sediul la Hannover,
Germania, şi membru titular al Academiei
de Ştiinţe Naturale din Rusia. Totodată, e
membru de onoare al Societăţii Medicilor
Stomatologi din România şi unul din fon-
că admiţând şi sigiliul „strict confidenţi-
al”, practic, pe întreaga sa muncă de cer-
cetare.
... Închei aceste rânduri fugare de mai
sus cu primul cuplet al Glosei (gen mai rar
întâlnit în literatura română, după celebra
Glosă a lui Mihai Eminescu) – operă a
regretatului poet Andrei Strâmbeanu, con-
sacrată consăteanului său, doctorul Mihai
Cojocaru. Sunt mai mult decât semnifica�
tive aceste versuri, chiar şi parcurgându-le
la final, conform rigorilor, inversat:
„Te uită-n urmă fără teamă: /Trecutul
tău îţi aparţine. /Când viitorul nu te chea�
mă,/ Veşmântul vechi te prinde bine./ Cu
sufletul schimbat în pripă,/ Vezi, profitorii
te-or răpune./ Nu fi ridicol nici o clipă,/ Tu
fii ce eşti – un veac ce-apune”.
Liviu BELÂI
Nu-i niciun paradox în faptul că prezentul oficiază cu cea
mai obraznică îndărătnicie traseele unui postmodernism mon-
struos, în care individul uman nu mai are repere credibile pentru
propria-i devenire. Existenţa însăşi s-a transformat într-o „ruletă
rusească”, într-un „capriciu” al unui datum situat a priori în
afara oricărei analize (să ne amintim, cel puţin, de „Clipa de re-
culegere în memoria scriitorului Spiridon Vangheli” din cadrul
Parlamentului). Informaţiile, astfel, circulă cu aşa rapiditate, în-
cât distrug/ucid, din păcate, motivaţia organică a revenirii lui
homo sapiens în rosturile sale primare/fireşti, circumscrise de
către Dumnezeu. Cotidianul se „autoînchide”, adică devine doar
o „hartă” a propriilor neputinţe şi numai ţoapele şi saltimbancii
îşi amăgesc existenţa într-un mod convenabil.
Prezentul nu mai este interesat de trecut, în timp ce viitorul
„se bălăceşte” într-un gri monolit şi, cu toate că „deţinem” infor-
maţiile necesare, plasa de păianjen ne-a prins în mrejele ei.
Ne-am mutat viaţa pe Internet, unde „ne profesăm” (cu rare
excepţii) crezul deformat, „voinţă” a maşi-
năriei. Din când în când, „plin de patimă”,
partizanul unei sau altei idei ne amestecă în
planurile sale ascunse şi bizare, transformân-
du-ne în „cavaleri” ai unor lumi inexistente.
Jocul, evident, se reia cu întreită suficienţă în
zorii fiecărei zile.
Se vorbeşte foarte mult despre libertate
şi, într-adevăr, ne-am „eliberat” de tot ceea
ce oferea „rezistenţa unui conţinut”. Uităm
că civilizaţia postmodernă are ca „ideal” respectarea regulii jo-
cului în cadrul unui formalism eliberat de orice conţinut. Până la
urmă, devenim sclavi fericiţi ai unor forme şi coduri.
Rar, mult prea rar, cutezăm să „evadăm” din acest tipar com-
portamental şi să ne dăm seama că trebuie să rămânem Oameni.
Dumitru PĂSAT

DESPĂRŢIRI
Veșnică amintire Să vă spună
Gheorghe Postolache
Ceasul atins de tristeţe
In memoriam: Tadeu Nagacevschi
Și ne-a lăsat, urcând la cer ***
Tadeu Nagacevschi, omul, – Tăticule, ai numărul de telefon al
Pe 28 ianuarie c. la vârsta de 84 de ani s-a stins din viaţă poetul şi prozatorul Tadeu Care a scris mult și sincer, lui Moş Crăciun?
Cum sincer rodește pomul. – La ce-ţi trebuie?
NAGACEVSCHI, prieten şi autor fidel al săptămânalului „Literatura şi arta”. Cultura
naţională, dar în primul rând, cititorii noştri au rămas văduviţi de un actor talentat al Împreună, decenii trei, – Sună-i şi întreabă-l dacă are să
vină şi la Anul Nou pe vechi... Că de
literaturii şi publicisticii româneşti de la noi. Am activat în unison, Crăciun şi de Anul Nou pe nou nu s-a
Tadeu Nagacevschi şi-a consacrat abilităţi- Plini de vocaţie, idei, prea cheltuit cu mine...
le vocaţiei slujirii poporului, biciuind la propriu La o gazetă din raion. – N-are să mai vină, că a postat la
fărădelegile mărăcinilor societăţii. Parodiile (ne) televizor un anunţ, în care spune clar:
amicale, catrenele amuzante, inserate, în speci- Reportaje, relatări, „Toţi oamenii de bună-credinţă sunt
al, la rubricile „Beciului vechi”, scoteau în vileag Despre oamenii din sate, rugaţi să-i trimită măcar un braţ de fân
Adesea în noi deplasări sau un pumn de boabe, căci, bătând
nelegiuirile decupate din viaţa de toate zilele. Li-
Îţi tot duceai pașii, frate. atâta drum-nedrum prin Republica
teratul Nagacevschi, Cetăţean de Onoare al raio-
nului Sângerei, a fost un om al dreptăţii, cinstit, La diverse concursuri, Moldova şi prin ţările megieşe, renii
principial, perseverent în toate aspectele dăinuirii Aflam că ești laureat, au obosit de-a binelea şi trebuie să mai
sale. Pe mulţi tineri condeieri el i-a îndrumat pe Ai scris proză, dar și versuri, prindă la putere. Adresa: ...................
lui Moş Crăciun, Laponia, Finlanda.
făgaşul creaţiei literare, făcându-le loc în flancul Și cărţi ai editat.
drept al luptei pentru adevăr şi echitate socială.
Tadeu Nagacevschi a fost un om cu credin- Zeci de discipoli ţin minte BANCUL ZILEI
ţă în valorile sfinte. El susţinea ipoteza celor cu Poveţele ți le-au primit, Ion aterizează pe un aerodrom din Oc-
Crezând și ei în cuvinte –
Dumnezeu în suflet, că nimic nu se face în lumea cident. Un ofiţer vamal îl întreabă:
De la tine le-au îndrăgit.
asta fără voia Providenţei. În sinea sa el spera că – De ce aţi adus cu dumneavoastră bu-
numai cu ajutorul Tatălui Ceresc ne vom întregi Ai rămas pentru vecie linele astea roşii?
neamul şi Ţara... Ziarist și literat un pic, – Contra bronşitei.
Dar iată că deunăzi ne-a împovărat sufletul ceasul tristeții copleşitoare, că de acum Om de mare omenie, – Şi astea albe?
înainte doar absenţa lui Tadeu Nagacevschi ne va aminti de competenţele sale literare. Tată și iubit bunic. – Contra reumatismului.
Domnul să-l odihnească în pace cu drepţii. Andrei LUŢCAN, – Dar ce e cu fotografia asta a lui Dodon?
COLECTIVUL SĂPTĂMÂNALULUI „LITERATURA ŞI ARTA” or. Sângerei Mihai Mireanu: Aşteptare, Mama – Contra dorului de ţară.

ADRESA REDACŢIEI: Telefoane: Publicaţia „Literatura şi Redactor-şef: Nicolae DABIJA

Redactor-şef: 022.21.02.12, 0(67)131737 arta” respectă dreptul la
„Literatura şi arta”, str. Sfatul Secretar general de redacţie: 022.21.02.12. opinie. Responsabilitatea
Secţia literatură, cultură: 022.23.82.16. pentru conţinutul şi co- Publicistică şi informaţie: Andrei MOROŞANU, Elena TAMAZLÂCARU;
Ţării nr.2, 2009, or. Chişinău, Publicistică: 022.23.85.46
e-mail: literaturasiarta1954@gmail.com rectitudinea materialelor Literatură: Nina JOSU; Arte: Doina DOBZEU; Cultură: Iulius POPA; Machetare
şi design: Andrei DORGAN; Ilustrator: Iurie BRAŞOVEANU; Contabil: Denis
http://www.litart.press/ aparţine în exclusivitate
Republica Moldova autorilor.
CERCHINA; Corector: Ana SURDU

Tipografia „Universul” Com. nr. 62