SĂPTĂMÂNAL AL SCRIITORILOR DIN REPUBLICA MOLDOVA

JOI, 9 decembrie 2021. FONDAT LA 3 OCTOMBRIE 1954

NR. 50 (3979)

LA EST DE VEST
PUBLICAŢIE DE LIMBA ROMÂNĂ

„BADEA” Mihai EMINESCU

Moş Gheorghe de la Lozova e din neam

de mitropoliţi.
Odă
Are 90 de ani. (în metru antic)
În tinereţile sale a fost pădurar.
– Sunt de-o seamă cu stejarii cei bătrâni,
mi se laudă dânsul. Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
A fost deportat între primii, în 1945, Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
când încă nu se încheiase bine războiul. Ochii mei 'nălţam visători la steaua
– Pentru ce? îl întreb. Singurătăţii.
– Eu am fost pădurar şi în timpul războ-
iului, îmi spune. Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Pădurea foia de partizani. Şi ei ajungeau Suferinţă tu, dureros de dulce...
şi pe la cordon. „N-ai ceva de mâncare?”, Pân-în fund băui voluptatea morţii
Grafică: Iurie Braşoveanu
mă întrebau. Şi eu le dădeam. „N-ai ceva Ne'ndurătoare.
de băut?” Şi eu le dădeam. „Se poate să ne
odihnim la tine o noapte, că-n pădure e frig?” şi eu le permiteam. „Se poate să dormim Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.
cu nevastă-ta?” „Nu!” „Cum nu?”, mă întrebau ei supăraţi. „Ia seama, când se va termina Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
războiul, o să te spunem că n-ai fost prea ospitalier cu apărătorii patriei”.
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Şi-atunci i-am poruncit soţiei să plece de la cordon.
Apele mării.
Şi am rămas în pădure eu singur, cu lupii.
Cu ei mă înţelegeam mai bine, decât cu oaspeţii mei nepoftiţi.
Când s-a sfârşit prăpădul cel mare am fost arestat. De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Mi s-a spus că aveam prea multă pădure. Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări...
Dar eu nu aveam decât o puşcă, pe care mi-au confiscat-o, şi o soţie, pe care au tri- Pot să mai re'nviu luminos din el ca
mis-o în taiga cu mine, ca să nu-mi fie urât. Pasărea Phoenix?
– Babo! strigă el şi din casă iese o femeie surdă.
– Ce strigi, parcă n-auzi? îl întreabă ea, blând. Piară-mi ochii turburători din cale,
– Ia spune, pentru ce-ai făcut Siberie cu mine? Tu câte păduri ai avut? Vino iar în sân, nepăsare tristă;
– Apoi că eu nu te-am avut decât pe tine, bade Gheorghe! Ca să pot muri liniştit, pe mine
– De ce „bade”? îl întreb. Mie redă-mă!
– E mai tânără ca mine cu doi ani, şi aşa li se spune la noi celor mai în vârstă ca tine.
– Ia spune ce ţi-a zis locotenentul cela când te-a arestat? o ispiteşte moşul, bănuiesc
a mia oară. La firul ierbii
– Dacă te măriţi cu mine, te scap de Siberie…

O FRICĂ
– Era unul din acei „partizani…”, îmi spune moşul, apoi se întoarce cu faţa spre ea:
– Şi tu ce i-ai zis?
– Şi atunci i-am zis: „Dacă-mi dă voie badea…”.

VECHE
– Adică eu, precizează moş Gheorghe care, după o pauză, adaugă grav:
– Iar eu nu i-am dat voie… Că la noi badea-i bade… Cum să-i ieşi din cuvânt? De
aceea şi trăieşte baba mea mult. Pentru că i-am mai vorbit: „Ai să mori când am să-ţi Rapsodul neamului, Ion Paulencu
spun eu…” Şi eu încă nu i-am spus… În copilărie, ori de câte
Nicolae DABIJA LA CEAS ANIVERSAR ori părinţii mei voiau să mă
trimită în vacanţă la bunici,
12 noiembrie 2015

LEGENDA OPEREI NAŢIONALE

trebuiau să mă convingă
Între morală şi filozofie timp de mai multe zile. Iar
refuzul meu se datora fap-

M a n i p u l a r e a Bucovineanul Ion Paulencu

Rar persoană să ră-
mână neclintită în pă-
rerile sale, dacă cineva
încearcă permanent să i
le schimbe.
Căsătorit cu Maia
Kudaşeva, Romain Rol-
land, deşi era la curent cu atrocităţile bol-
şevicilor, a devenit treptat un adept înflăcă-
rat al Moscovei.
Louis Aragon, un alt mare scriitor
francez, care încântase lumea cu poe-
ziile sale suprarealiste, dintr-odată s-a
transformat într-un adept al lui Stalin şi
s-a apucat să-l laude în presa occidenta-
lă. Schimbarea s-a produs după ce poetul
s-a căsătorit cu sora Liliei Bric – iubita lui
Vladimir Maiakovscki.
Pablo Picasso, însoţindu-se cu Olga
Hohlova, a devenit şi el un simpatizant al
ideilor de stânga.
Poetul Paul Eluard a aderat la Partidul
Comunist Francez, de cum s-a căsătorit cu
Galina Diakonova, o emigrantă din Rusia
care avea să-l părăsească şi să devină ul-
terior soţia prietenului său, Salvador Dali.
„Vai mie, dacă convingerile mele osci-
lează în funcţie de felul cum îmi bate ini-
ma!” a exclamat ironic Schiller.
Şi totuşi, nu poţi comunica cu cineva,
fără să te laşi influenţat de el. „Părerile, ca
şi gusturile, se transmit pe nesimţite de la
om la om,” zicea B.Graciani.
Ştiind aceasta, mulţi încearcă să-i ma-
nipuleze pe cei de la putere prin interme-
diul persoanelor apropiate. Procedeul e
vechi de când lumea, iar prima tentativă
de a plasa un agent în sânul unui cuplu s-a
produs în Grădina Edenului, când şarpele
(Satan), au manipulat-o pe Eva, determi-
nând-o să-l ispitească pe Adam cu fructul
interzis.
Au urmat apoi numeroase alte cazuri,
în care femeile a fost folosite în misiuni
din ce în mai complicate.
Într-un episod din Biblie se spune că
persanii i-au subjugat pe evrei şi i-au dus
în robie. Unul dintre ei, pe nume Mardo-
heu, s-a angajat ca slujitor la palatul regal.
Într-o zi, aflând că regele, rămas văduv, a
hotărât să-şi aleagă o nouă consoartă, Mar-
doheu a strecurat-o printre fetele persane şi
pe Estera, o tânără evreică nemaipomenit
de frumoasă, dar i-a ordonat să nu spună
nimănui că face parte din poporul lui Iuda.
Văzând-o, regele Xerxe s-a îndrăgostit
de ea şi a încoronat-o ca regină.
Anii s-au scurs şi iată că odată Aman,
unul dintre marii dregători, descoperind
că evreii puneau la cale tot felul de răutăţi
împotriva Persiei, i-a sugerat regelui să-i
nimicească.
– Fă cum crezi de cuviinţă, s-a învoit
acesta.
Având mână liberă, dregătorul a porun-
cit exterminarea evreilor. Îngrozit de ceea
ce urma să se întâmple, Mardoheu a aler-
gat la Estera.
– Eşti regina perşilor, dar şi fiica unui
neam care urmează să fie nimicit, i-a amin-
tit el. A sosit momentul să ne aperi!
Neliniştită, Estera s-a dus la rege, care
tocmai stătea de vorbă cu Aman.
– De ce eşti tristă? a întrebat-o suvera-
nul. Ştii bine că, din dragoste pentru tine,
nu-ţi pot refuza nimic.
Atunci Estera i-a mărturisit:
– Şi eu, şi poporul meu urmează să fim
omorâţi din ordinul unui dregător de-al
tău.
– Cine putea să dea un asemenea or-
din? s-a revoltat regele.
– Aman, cel care stă chiar aici, lângă
tine!
Luat prin surprindere, Aman a protestat:
– E o confuzie la mijloc. Eu am dat or-
din ca doar evreii să fie nimiciţi.
– Întocmai, i-a răspuns Estera. Iar eu
fac parte din acest popor!
Auzind una ca asta, regele a rămas mut
de uimire şi, ca să-şi vină în fire, a ieşit în
grădină. Ţinea mult la Estera, avea copii
cu ea, aşa că nu putea renunţa la dânsa nu-
mai pentru că era din altă seminţie.
Dându-şi seama în ce pericol se află,
Aman s-a aruncat la picioarele Esterei,
implorând iertare. Regele însă făcuse deja
alegerea: la un semn al său, straja l-a luat
pe sus şi l-a dat pe mâna călăilor.
Aşa se face că omul potrivit, plasat la
locul potrivit, şi-a făcut din nou datoria,
demonstrând odată în plus cât de eficiente
sunt femeile în manipularea bărbaţilor.
Aurelian SILVESTRU
zeci şi zeci de ani şi-a împărtăşit
darul dumnezeiesc de mare artist
tuturor nouă, celor care i-am ad-
mirat talentul. De copil i-a plăcut
muzica populară şi mereu aştepta
răbdător acasă, în faţa vechiului
aparat de radio, să cânte Tamara
Ciobanu, Maria Bieşu ori Nicolae
Sulac, nemaivorbind de interpreţii
de peste Prut.
Marele rapsod se trage dintr-o
familie de ţărani bucovineni din co-
muna Voloca. Când se ridicase flă-
cău la mama şi tata, Ion îmbrăţişă
meseria de cizmar al satului, iar du-
minicile şi la sărbătorile creştineşti
era şi solist în corul bisericesc. De
îndată cum îşi întâlni consoarta, pe
Steluţa lui dragă, şi-au înjghebat
gospodăria lor…
Numai că într-o zi Ionică îşi luă
inima-n dinţi şi, ca un flăcău tom-
natic nelipsit la horele din sat, se
prezintă la examenele de admitere
la... Conservatorul din Chişinău.
Membrii comisiei, în frunte cu mu-
zicologul Nicolae Chiosa, l-au as-
cultat, apreciindu-i aptitudinile mu-
zicale, iar cineva din examinatori
i se destăinui că-i cam „bătrâior”
pentru studenţie şi ar face bine să
revină la baştină. Candidatul părăsi
amărât sala de examene şi de ciudă
dădu glas unei romanţe că se cutre-
murau pereţii. Membrii comisiei,
crezând că cineva din studenţi a pus
radioul la maximum, ieşiră revol-
taţi din aulă. Când colo, ce văzură!
– Paulencu cânta din toţi bojocii o
romanţă populară. Aşa Ion a fost
înscris la studii la Conservator. Era
anul 1966.
Amprenta unui gând:
„Dacă am existat,
e că te-am iubit”.
Mai târziu Dumitru Blajin, con-
ducătorul artistic şi prim-dirijorul
Orchestrei de muzică populară Fol-
clor l-a angajat pe Paulencu solist
la… Opera Naţională. Alături de
Maria Bieşu, Ludmila Erofeeva,
Valentina Saviţki proaspătul cântă-
reţ de operă se simţea în al nouă-
lea cer. Mă simt şi eu mândru că
am fost primul autor care a scris în
Gazeta de seară despre debutul lui
Paulencu pe scena mare, după care
ne-am împrietenit cu artistul şi am
avut ocazia să fiu de multe ori mu-
safir dorit în casa maestrului, unde
el de fiecare dată cânta şi povestea
despre obiceiurile şi datinile stră-
moşeşti din Bucovina lui dulce.
S-au scurs anii. Ion Paulencu a
urcat sus-sus pe versantul muzicii
naţionale şi de operă, devenind Ar-
tist al Poporului din Republica Mol-
dova, cavaler al Ordinului Republi-
cii, cunoscut în lumea întreagă… La
începutul carierei artistului eu eram
student la medicină. Dar într-o zi de
vară, cu diploma de medic la purtă-
tor, mă plimbam pe peronul autogă-
rii centrale, unde aşteptam cursa de
Ţareuca, Rezina, şi… dau nas în nas
cu maestrul Ion Paulencu.
– Unde pleci, Ioane? mă întrea-
bă artistul cu vocea lui de bas.
– La părinţi, să mă laud cu diplo-
ma de medic, răspund.
– Bine faci, la părinţi eşti obligat
să mergi, dar după ce te plictiseşti
la ţară, vino la mine, la Voloca, să
ne odihnim împreună cât am să-mi
petrec concediul.  e în vârful dealului. Hai să-l cunoşti!
Peste câteva zile luasem calea
Cernăuţilor şi până în seară am bă-
tut la poarta gospodarilor Paulencu.
George Bacovia
Maestrul m-a întâmpinat bucuros,
remarcând că-i plac oamenii de cu-
vânt.
Odihna aceea de la Voloca n-am
s-o uit niciodată. Magistrul operei
îmi puse la dispoziţie casa lui, ridi-
cată de el împreună cu nevastă-sa
Steluţa, vizavi de cuibul părinţilor
săi. Şi să vedeţi minune, în fiece
dimineaţă mama artistului, doam-
na Zinovia, îmi aducea la dejun –
brânză cu smântână şi mămăliguţă
caldă, ba şi lapte proaspăt fiert. Pe
la prânz mă alinta şi cu o pălincă,
pe care o savuram prima dată, iar
mama Zinovia mă îmbărbăta: „Mă-
nâncă, dragul mătuşii, să te îndrepţi
puţin, că până te-ai făcut doctor, se
vede c-ai dus foame”…
De atunci am avut multe între-
vederi cu marele artist al neamului.
Consider că e de datoria noastră, a
tuturor, să cinstim harul divin al lui
Ion Paulencu, omul de artă, care şi
la vârsta lui frumoasă continuă să
promoveze valorile româneşti. Noi,
toţi concetăţenii, suntem obligaţi să
purtăm sus făclia culturii naţionale,
aprinsă de profesorul de canto Pa-
ulencu de la Academia de Muzică,
Teatru şi Arte Plastice din Chişinău.
Să ne mândrim cu talentul acestui
mare cântăreţ şi profesor, folclorist
incomparabil şi pictor, meşter po-
pular şi interpret la diferite instru-
mente muzicale!
La mulţi şi rodnici ani, maestre!
Ion CUZUIOC
tului că în podul casei lor,
locuiau nişte ,,prieteni” ciu-
daţi. Când am înţeles că acei
,,prieteni” au patru picioare şi sunt de fapt nişte
şoareci, m-am speriat destul de mult. Şi în za-
dar, a încercat tata să-mi explice că aceştia sunt
inofensivi şi prietenoşi, iar zgomotul pe care-l
aud îl provoacă doar unii dintre ei, care fiind
mai mici, joacă în timpul lor liber fotbal sau
,,baba oarba”. De aceea, de câte ori venea mo-
mentul să rămân acolo, ajungeam la poartă în-
aintea părinţilor. Dar, într-o zi, tata m-a luat de
mână şi m-a rugat să merg cu el până-n garaj.
Iar aici, în timp ce îmi arăta tot felul de lucruri
mai vechi, a prins să-mi povestească: ,,Ştii, în
copilărie şi mie îmi era frică de şoareci şi le
puneam capcane peste tot, până când l-am prins
pe Chiţ, chiar în acest garaj. La început m-am
bucurat, dar când am văzut cât este de mic şi de
neajutorat, mi s-a făcut milă de el şi l-am lăsat
în pace. Iar la câteva zile distanţă am început
să-i aduc mâncare. Şi atunci am observat că nu
doar mie îmi era frică de el, dar şi lui de mine.
Însă uşor, uşor, am devenit cei mai buni prie-
teni, aşa că am îndrăznit să-l iau într-o bună zi
şi la şcoală. Aici l-am împrietenit cu colegii de
clasă, iar aceştia, de multe ori, luau note bune
din cauza lui Chiţ, pentru că el nu era un şoricel
oarecare, ci unul deştept, care de exemplu la
orele de matematică, când îl întreba învăţătoa-
rea pe Vasilică cât face 2+2 şi acesta nu ştia,
Chiţ chiţcăia încet de patru ori.”
– Şi Chiţ mai trăieşte?, l-am întrerupt eu,
fiind impresionată de poveste.
– Sigur că mai trăieşte!
– Şi vrei să spui că şi acum, e aici, în acest
garaj?
– Nu, nu mai este aici. S-a mutat împreună
cu familia lui acum mult timp în urma în de-
pozitul de cereale al unchiului tău. Acela care
L-am luat de mână pe tata şi am mers acolo
unde el ştia cu siguranţă că vom vedea o mul-
ţime de şoareci. Iar la vederea lor, nu mi-a fost
frică, doar îl întrebam: ,,Care-i Chiţ? Care-i
Chiţ?” Iar tata, îmi arăta cu degetul ba într-o
parte, ba în alta, zicându-mi: ,,Uite-l! Uite-l!”
De atunci, au trecut mulţi ani, iar poveştile
cu cel mai deştept şoricel le ţin minte şi acum.
Iar odată cu timpul, mi-am dat seama că cea
mai mare frică totuşi, nu o am faţă de şoareci,
dar de răutatea omenească.
Doina DABIJA
 2 Literatura şi arta
OMUL CEL ADEVĂRAT
„Omul este măsura tuturor lu-
crurilor şi a celor care există, pre-
cum există, şi a celor care nu există,
precum nu există!” aşa a afirmat cel
mai timpuriu şi mai important din-
tre filozofii sofişti ai Greciei Antice,
cu aproape 450 de ani î.Hr., Protagoras din Abdera.
Oare aceasta să fi fost trambulina ascunsă de pe care
s-a aruncat în neant „SUPRAOMUL” lui Nietzsche?
Acel om nou, atotputernic, ce pentru o clipă răsări
cu ambiţia mai întâi de-al umbri şi apoi de a-l înlo-
cui pe Dumnezeu? Înălţat dintr-o luciferică revoltă,
pe piramida unui orgoliu cu picioare de lut, de unde
privea cu o infinită stimă de sine pe care şi Narcis
ar fi fost gelos, la tot ce clădise Iisus până atunci în
sufletul omului: milă, iertare, iubirea de aproape şi
mai ales întoarcerea obrazului celuilalt, ca la apa-
najul nu al Mântuirii, ci al unei veşnice sclavii. De
la această perspectiva răsturnată s-a clădit, pesem-
ne firesc, mai departe celălalt „om” salvator, mă-
sură a tuturor lucrurilor ştiute şi mai ales neştiuite.
Cel care a găsit tronul gol şi cu aviditare resentimen-
tară s-a aşezat pe el. Apăruse astfel un nou Dumne-
zeu, acel „om” pe care Marx îl declarase „Dumne-
zeul muncitorilor”. Şi de acolo de sus, de la această
instanţă lumească ce luase locul lui Dumnezeu în
lume, de la tronul „omului nou” au început să curgă
în lume fluvii de sânge nevinovat vărsat în numele
dreptăţii, egalităţii şi fraternităţii. S-au pus la dis-
poziţie fabrici întregi ce procurau unelte de tortură
sufletească şi trupească, şcoli şi universităţi de tor-
ţionari, ce-şi propuneau să îndrepte cu cleştele spre
alte direcţii bătăile de inimă a bietului om agonic.
Omul nou, „Dumnezeul muncitorilor” a pus în miş-
care pentru dobândirea „raiului” pământesc promis
un întreg arsenal dedicat cruntei şi iremediabilei mu-
tilări a fiinţei umane: închisori, inimaginabile torturi,
deportări, ispite otrăvitoare menită să cumpere şi să
compromită în modul cel mai murdar posibil taina
DEMNITATE ŞI COMPETENŢĂ,
NU FALĂ ŞI AROGANŢĂ
Multe din necazurile oamenilor se trag din fudulie
şi prostie. Uneori, comunităţi întregi plătesc bir greu
acestor vicii devoratoare, care întunecă şi urâţesc via-
ţa individuală, colectivă şi socială. Practic, nu există
grup uman sau etnic, fără persoane purtătoare de aro-
ganţă, importanţă, vanitate, mândrie goală, incultură.
În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (DEX)
cuvântul FALĂ este lămurit, în ordine semantică des-
crescândă prin: trufie, îngâmfare, înfumurare, orgoliu.
Iar trufia nu-i altceva decât atitudinea dispreţuitoare
şi arogantă, plină de mândrie deşartă şi de înfumurare
faţă de oamenii din preajmă, din colectiv şi comuni-
tate, faţă de Ţara în care trăieşti -- de istoria, limba şi
cultura ei. În cazul dat nu mă refer la specimenele cu
aere de superioritate, care timp de o jumătate de veac
de convieţuire pe pământul Moldovei, au refuzat, din
dispreţ faţă de papuaşi, să înveţe să spună „Bună ziua”
sau „Mulţumesc”, ci la moldovenii umflaţi în pene, în-
gâmfaţi, inculţi şi făloşi din diferite colective, instituţii
de stat şi servicii publice, care îi desconsideră pe cona-
ţionalii lor, îşi defăimează înaintaşii, părinţii, neamul,
limba şi propria istorie. Caut de mai mult timp să în-
ţeleg -- fala, trufia, înfumurarea, linguşeala, făţărnicia,
prostia sunt doar vicii individuale sau devin, treptat,
parte din caracteristica moldovenilor „independenţi”?
Analizând evoluţiile complexe prin care a trecut
şi trece societatea moldovenească, să ţinem cont că
în afară de cataclismele sociale provocate de regimul
de ocupaţie -- ca foametea organizată, asasinarea şi
deportarea elitelor -- comuniştii au adus pentru „tăt
ORNICUL CU SEMNE BUNE
Zilele trecute fracţia partidului şobolanilor din
forul legislativ superior al stăpânirii cătrănită de
nevoi se adunase într-o şedinţă lărgită, unde fiecare
prinse a se tângui de vremurile nesuferite, rostogo-
lite peste soarta lor, şi că s-au săturat de huiduielile
în public din partea ţăranilor neciopliţi care îi fac cu
ou şi cu oţet de cum îşi scot botişorul în popor. Parcă
numai ei se fac vinovaţi de fărădelegile care se în-
mulţesc de la o zi la alta ca viruşii de covid.
– Fraţi şi surori, se crăci în faţa adunăturii de
rozătoare un şobolan răpciugos, dar cu obraz gros,
fruntaşul legislativului. Haideţi să nu ne plângem
pe ursită, că situaţia începe să se aranjeze. Nu ob-
servaţi: pisica din vârful piramidei, adică suverana
împărăţiei, ne curăţă de păcate şi ne îndreaptă pe ca-
lea cea bună spre orizontul luminos! He-he! Împără-
teasa taie în oponenţi ca-n curechi. Încet, dar sigur,
felina o să-i ronţăie pe toţi cu tot cu borhăie. După
procurori, judecători şi alţi guzgani, ahtiaţi de averi
neasudate, ea a început să facă ordine şi în turmele
celorlalte rozătoare dosite la cald prin cămările ţări-
şoarei... Hâtră făptură! Pe şoricioaica ceea bălaie,
care chiţcăia deunăzi în pragul primăriei Bălţiului,
animala noastră a găbjit-o în gheare şi a păpat-o că
nici nu s-a scobit printre dinţi!...
Adunătura de rozătoare se agită într-o rumoare
hâţânată şi prinse a scanda: „Bravo, pisicuţa noastră!
Bravo, pisicuţa noastră!”.
La tribună, în faţa ciurdei obraznice, se căţără alt
şobolan, unul mai grăsuţ, cu botul ca de popşoi, care
râgâi precipitat:
– Trebuie să ne sfătuim cu stăpânitoarea de su-
flete ca să interzicem prin lege partidul şoriceilor, ba
şi celelalte grupări politice ale guzganilor ţintaţi cu
sufletească a omului, corupând spre rău şi urât, fără
scrupule, tot frumosul ce-i stătea în cale: inocenţa,
iubirea, tradiţia, istoria, modelele înălţătoare ale unui
neam şi totul făcut cu un cinism constant pentru Re-
crucificarea Celui ce S-a crucificat odată pentru tot-
deauna pentru noi.
Frica omului faţă de omul fără de Dumnezeu
trebuia să fie noua icoană la care să se închine tre-
murând acel „rest” de om recăzut în specie, pierdut
în infinitul lan de deznădejdi ce-i creştea pretutin-
deni în jur, cultivat special ca din ele să-şi macine
în amarul şi disperarea sufletească, pâinea lui cea de
toate zilele pe care mâncând-o singur şi disperat, să
simtă în fiecare clipă gustul otrăvitor al neantului. Şi
astfel, omul nou, „Dumnezeul muncitorilor” s-a ară-
tat a fi cu mult mai cumplit decât „Supraomul” lui
Nietzsche. Dar amândouă în sine şi succesiv au creat
tragicul seism al umanităţii de azi, ca din adâncuri-
le ei întunecate să apară, iată, iadul istoric pe care-l
trăim acum. Această „eră” nouă sufletească, în care
tocmai am intrat, pregătiţi fiind prin aceeaşi „peda-
gogie” sinistră a fricii inoculată permanent, a izolării
de Dumnezeu, de semeni şi de noi înşine, şi-a pro-
pus de data aceasta, nu atât schilodirea a tot ceea ce
mai este uman în noi, pentru un „rai” promis aici şi
acum, ci cutremurătoarea ieşire din umanitate. Zdro-
birea iremediabilă şi fără de urme a omenescului.
Asasinarea lentă, sigură şi mai ales asistată cinic de
noii corifei ai lumii noi, epoca POSTUMANĂ. Din
nou un infern pavat cu bune intenţii ne aşteaptă. Iar
la capătul lui, netulburat cu ochi de sfinx, ne priveşte
TRANS-OMUL. Duhul satanic ieşit în sfârşit la su-
prafaţă, sigur pe el, pe victoria finală asupra creato-
rului căruia, iată, vrea să i se fure şi CREAŢIA. Un
orizont crunt de non-sensuri succesive şi simultane
ne aşteaptă întru rătăcirea absolută a fiinţei noastre,
căci o cruntă şi înspăimântătoare „întrupare” a nean-
tului în lume s-a ivit.
Şi totuşi, ceea ce nu ştiu „stăpânii” lumii de-
nărodu” valorile lor stricăcioase şi le-au implementat
cu forţa: desconsiderarea personalităţii şi intelectua-
lităţii, avansarea lichelelor, mediocrităţilor şi nulită-
ţilor slugarnice; crearea în sate şi oraşe, în colecti-
vele de muncă a reţelelor de informatori, pârâtori şi
turnători; deprinderea populaţiei rurale de a participa
la hoţiile mărunte în colhozuri („în colhoz, pe dealul
mare, cine fură – acela are!”).
După serviciul obligatoriu în armata sovietică,
mulţi tineri se reîntorceau acasă mutilaţi moral, cu
apucături urâte ca beţia, trândăvia, bătaia, incultura
agresivă, înfumurarea, fudulia că ei „au slujit la ra-
chete, tancuri sau avioane, nu ca proştii din sat” etc.
Unii colegi de clasă, băieţi buni la şcoală, din fami-
lii vrednice, în doi ani de armată sovietică, deve-
neau de nerecunoscut – se transformau în brute, în
găinari, fugeau de lucru, parazitau pe seama părin-
ţilor, până îi duceau cu zile în mormânt. Din armată,
ei aduceau în comunitate fala imperială, dispreţul
faţă de propriul neam, ruşinea de a fi băştinaş din
Moldova, de a vorbi în limba maternă. Se ajungea
până la ultima fază de ridicol: cei de la „avioane”
uitau în doi ani „moldoveneasca primitivă” şi ce-
reau de la părinţi, rude şi cunoscuţi să vorbească
în rusă, să înţeleagă şi ei. Satul legase de gâtul lor
zicala populară – Prostul dacă nu-i fudul, parcă nici
nu-i prost destul. Despre ce fel de demnitate umană
sau naţională putem vorbi în perioada brejnevistă,
când se cunoaşte că fala imperială şi înfumurarea de
a se prezenta altul decât era în realitate, a determi-
steluţe roşii şi seceri încârligate cu ciocane. Să ză-
trim odată şi pe totdeauna putorile de pe faţa pămân-
tului!... Nu-i vedeţi, leprele dracului, au furat şi au
ros totul în jur! Degrabă o să ne plimbăm pe coclauri
cu fundul gol! Dar noi tindem spre înţelepciune ca
oamenii, nu?
– În orice caz, să fim atenţi cum discutăm cu mâţa-
împărăteasă, se băgă în vorbă alt chiţcan, un hârciog-
şoimar cu botul ca un clonţ. În campania electorală,
când mi-am bârligat şi eu coada în partidul vostru,
m-a chemat în audienţă pisicuţa isteaţă. Recunosc:
visam un locuşor sub soare în noua guvernare. Dar ea
din capul locului începu să-mi toace multe şi mărunte
despre nişte greşeli de-ale mele pe când eram încă hâr-
ciog tânăr şi slujeam în serviciile secrete de pe atunci.
Mari păcate nu făceam – îi turnam pe indezirabilii re-
gimului roşu. Împărăteasa miorlăia avan la mine ca şi
cum eu-s unicul prostănac turnător dintre atâţia roză-
tori de rahat care huzuresc şi azi pe întinderea de la
Prut la Nistru. În fine, m-am obrăznicit şi cam aşa am
fâsâit către împărăteasă: „Crăiţă dragă, cine suntem
noi în faţa neatale? Ia colea nişte rozătoare puchioase,
animale cufurite! Iar mata ne rozi, ne rozi... Degeaba!
N-ai să faci din cozile noastre sită deasă de mătase...”.
Pisica se încruntase rău şi mai-mai să mă sugrume.
Încă bine că am spălat putina la vreme. Totuşi, până la
urmă, ea m-a graţiat – mi-a dat liber pe lista candidaţi-
lor de slugi ale plebei. Probabil, îşi dete seama că i-aş
putea fi de folos şi ei, şi partidului şobolănesc, dar şi
întregii mişcări a rozătoarelor. Drept, că mă speriasem
grozav. Era cât pe ce să mă îndoape. Rămânea numai
coada din mine...
Ciurda adunată începu a râde şi a vâjâi ca vârte-
jurile înaintea furtunii.
Lumea rătăcită
acum este faptul că din întunericul acestui iad El
ne priveşte! El, Cel care ne-a spus că: „stăpânitorul
acestei lumi nu are nimic în Mine, nu poate distruge
sau ucide nimic în Mine!” Cu stigmatele sinistrei
crucificări, neşterse nici de Înviere, nici de Înălţare,
„Cel ce a biruit lumea” ne priveşte, parcă aşteptând
acum în plină furtună să înţelegem de ce S-a ÎNO-
MENIT pentru noi. De acolo de sus, dar mai ales din
inima noastră, ne priveşte singurul Om cu adevărat:
HRISTOS OMUL. Acest infinit de dragoste, năs-
cut într-o iesle, ca un proscris, undeva înafara so-
cietăţii, avea să ne elibereze sufletul din CĂMAŞA
DE FORŢĂ a istoriei şi să-l redea lui Dumnezeu.
De acolo, din locul acela umil, din staului vitelor
ce-L încălzeau cu respiraţia lor şi mai ales cu pri-
virea blândă, învăluitoare, ce ţinea loc de întreaga
umanitate absentă, se năştea o altă CONŞTIINŢĂ
UNIVERSALĂ, se năştea un alt om. Cel ce avea
să ne lase ca testament de pe cumplita-i cruce, cel
mai sublim şi cel mai nobil paşaport spre libertate:
„părtăşia cu Dumnezeiasca fire!”. Un sens major al
fiinţei noastre se născu atunci din umila iesle. Un alt
orizont al umanităţii răsări printre norii negri ai ce-
zarilor şi zeilor tăcuţi, reci şi răzbunători. Cerul era
dezrobit. Omul Iisus ne descătuşa de neiertătoarele,
sinistrele şi cinicele „cicluri istorice”, la capătul că-
rora nu ne aştepta decât cutremurătoarea resemnare
în faţa morţii.
În plină furtună de astăzi să păşim neclintiţi că-
tre Cel care ne-a dezrobit pentru totdeauna! Să-I
privim ochii! Ochii Lui plini de milă, de compa-
siune, de dragoste, de iertare şi mai ales plini de
veşnicie. Şi astfel, vom scufunda cu fiecare pas
îndreptat spre el, în abisul lumii, iadul de azi ce ne
înconjoară. Să stăm cu spatele la lumea rătăcită de
acum şi cu ochii la acea iesle ca să renaştem din
nou cu El, OMUL cel adevărat dimpreună cu „Cel
ce a biruit lumea!”
Dan PURIC
Despre educație
nat cam jumătate de milion de moldoveni să declare
că ei sunt ruşi sau homo sovieticus, iar limba lor
maternă este rusa?
La foarte mulţi conaţionali – îngâmfarea, trufia,
lăudăroşenia, dispreţul, incultura, identitatea falsă,
linguşeala, făţărnicia, fala de a se da altul, coada
de păun – sunt vicii prezentate drept calităţi. Ele,
toate, acoperă golul interior, după pierderea dem-
nităţii umane şi naţionale. De aceea, la aceşti cona-
ţionali obrazul nu roşeşte, când umblă cu cerşitul
prin lume, nu au mustrări de conştiinţă, când cer
cetăţenia română, dar defăimează România, nu le
tremură niciun nerv pe faţă, când mint cu neruşina-
re la Bucureşti, Bruxelles sau Moscova, nu au nicio
problemă să-şi dispreţuiască alegătorii, să-i insulte
că „moldovenii nu vor Unirea”, să-i poarte pe dru-
muri. Făloşii, înfumuraţii, aroganţii, moldoivanii şi
incompetenţii stau încuibaţi de mult timp în institu-
ţiile statului şi serviciile publice, iar linguşitorii şi
ţucălarii le cântă osanale şi îi ridică în slăvi.
De foarte mulţi ani, fala a înlocuit demnitatea în
R.Moldova. Nimic nu se va schimba spre bine, dacă
incompetenţii, trufaşii, linguşitorii şi îngâmfaţii nu
vor fi fugăriţi de la palat, iar în capul mesei să fie
promovaţi oameni cu demnitate şi cu dragoste faţă de
acest popor şi pământ prea răbdător. Avem nevoie de
demnitate şi competenţă, nu de fală şi aroganţă. Doar
se ştie: fală goală, traistă uşoară!
Alecu RENIŢĂ
(FOILETON)
– Fraţi şobolani, un pic de linişte, vă rog! se ridică trecută l-am scăpat din cursă pe rotundul cel pleş-
din nou la tribună răpciugosul cu fălcile groase. Împă- cat cu cătătură de guzgan spinos. Leprosul s-a că-
răteasa aşteaptă de la noi stratageme fundamentale în răbănit imediat la Moscova. Dar atâţia alţii încă
lupta cu rozătoarele din opoziţie. Ce propuneri aveţi?! mai chţcăie printre noi! Aşa că la compartimentul
Un şobolan ciufulit pe nume Alnaiba ridică lăbu- respectiv avem de lucru cât duce trenul...
ţa că vrea să ţiuie ceva.
– Vedeţi dumneavoastră, porni ciufulitul să clăn-
ţăne din colţi, dacă-am reuşi să elaborăm o strategie
capitală ca să descoperim milioanele, dosite de roză-
toarele hrăpăreţe în vizuinile lor de la Londra, Tel-
Aviv, Miami... E-he! Am grămădi acasă atâta bănet!
Lemingul cela, găvozdit în capitala saxonilor, ne
urmăreşte, bine-mersi, din ascunzişul lui şi râde de
noi. Oare chiar să fim atât de proşti ca să nu-l putem
dezlipi de pe ţâţişoarele cârtiţei lui cu puiu-n braţe şi cele mai
să-l aducem acasă în faţa legii?
Bă ţărane,
votează şobolanii!...
Nr. 50 (3979), 9 decembrie 2021
O ALERGARE
DECA-NEGRUZZIANĂ
Parcă odinioară, la fosta barieră
nord-estică a capitalei, basarabenii
mai puteau admira terenul larg al
Hipodromului celebru, cu plimbări
şi curse de cai de rasă şi cu dame
de curte, amintind de romantica şi
tinereasca nuvelă a lui Negruzzi O
alergare de cai!
De la Chişinău la Iaşi, de la
Orhei sau Bălţi, tot o alergare-două
era pe timpuri, precum ne povesteau
părinţii şi bunicii noştri. Mândrele
atelaje: trăsura, brişca, droşca sau
chiar carul cu boi grigoresceni de-
mult au dispărut din peisajul nostru
postmodern, dar numele şi opera lui
Constantin Negruzzi continuă să
dăinuie în sufletele basarabenilor. În
spiritul vitezelor şi al conexiunilor
de azi, putem vorbi de o alergare la
puterea a zecea, adică una deca-ne-
gruzziană, dacă am admite uşor for-
ţata metaforă.
Bustul scriitorului din Aleea Cla-
sicilor literaturii române, una din
arterele principale chişinăuiene, ce-i poartă nume-
le, licee, spectacole, ediţii şi studii sunt mărturii
certe ale acestui ataşament nealterat. În a sa Istorie
deschisă a literaturii române din Basarabia, acad.
Mihai Cimpoi creionează un portret memorabil –
Costache Negruzzi, „basarabeanul” universal –
nobilului boier cu moşii întinse în Şirăuţii Hotinului
şi Trifeştii Iaşiului, dar cu moşii şi mai substanţi-
ale pe ogorul unic al literaturii române. Fireşte că
„basarabenitatea” ar fi mai mult o figură de stil, cu
referire la Alergarea (Скачка) din Chişinău, la tra-
ducerile-compilaţiile timpurii din perioada refugiu-
lui Zăbavile mele din Basarabia în anii 1821, 1822,
1823, la Şărăuţii, din raiaua Hotinu, precum şi la
relaţiile cu nobilimea locului, în special, cu Alecu
Donici, cel cu care, la 1844, au dat o splendidă tra-
ducere din rusă Satire şi alte poetice compuneri de
prinţul Antioh Cantemir. Devotatul negruzzianist,
prof. Liviu Leonte, îngrijitorul şi comentatorul edi-
ţiei academice C. Negruzzi, Opere (2009), notează
pe bună dreptate: „Traducerea lor rămâne până as-
tăzi un model de fidelitate, dar şi de adaptare în spi-
ritul limbii române a ideilor şi imaginilor lui Antioh
Cantemir”. Adaptările din Victor Hugo, Al. Puşkin,
Thomas Moore sau Lordul Byron vorbesc despre
anvergura universală a gândirii acestui reformator
bine temperat şi orientat la realităţile veacului său.
În proiecţia benefică a „fenomenului Negruzzi”,
cel care a îndrumat „cultura şi literatura română din
albia tradiţiei în albia modernităţii” (M.Cimpoi),
putem vorbi mai curând de creatorul inspirat al
unor arhetipuri culturale, istorice şi literare, în mar-
ja eseistică, a genului epistolar (Păcatele tinereţilor
sau ciclul Scrisorilor – Negru pe alb cu subiectele
de referinţă Calipso (Scrisoarea VII), Fiziologia
provinţialului (Scrisoarea IX), savuroasele Păcală
şi Tândală (Scrisoarea XII) şi Istoria unei plăcin-
te (Scrisoarea XXII) sau a Fragmentelor istorice
Aprodul Purice, Sobieski şi românii şi, bineînţeles,
a capodoperei sale nuvela istorică Alexandru Lăpuş-
neanu, cu un tiran de Macondoavant la lettre, pro-
totipul „Dictatorului universal”. Vorbind metaforic,
nuvela domnească Alexandru Lăpuşneanu a tăiat, la
rându-i, o mulţime de capete boiereşti ale nuvelisti-
cii române post-negruzziene, rămânând inegalabilă
precum Alteţele Sale drame shakespeariene!
În marginea unui propriu proiect de dramă Ale-
xandru Lăpuşneanu, Mihai Eminescu nota: „Din
– E-e, mărite aristocrat, de aiştia avem încă
mulţi şi aici, pe loc, chiar în parlament, se ridică
în două labe şobolanul cu botul de popşoi. Luna
– Haideţi, mai întâi, să instaurăm ordinea noas-
tră de drept în procuratură, justiţie, securitate şi
poliţie, se iscă din nou şobolanul pletos cu numele
atrăgător Alnaiba. Fiţi atenţi! Aceeaşi idee ne-o
împinge şi suverana din turnul de cristal.
– E-e, mult stimaţi figuranţi, staţi puţin, nu
vă îmbârligaţi cozile prea tare! sări de pe loc,
ţiuind în sală, femela şobolanului cu botul de
popşoi. Aveţi puţintică glagore pentru că suntem
inteligente făpturi în parlament! Chiar
dacă discutăm despre oponenţii bădărani, să nu
liorbăim aiurea râgâieli negreblate, că
nu suntem mahalagioaice... Amintiţi-
vă lecturile din crestomaţiile şcolii! Şi
pe vremea lui Alecsandri cucoanele şi
jupânii dezgheţaţi stăpâneau mai mul-
tă ruşine, se pronunţau delicat în faţa
poporimii, înlocuind argourile jigni-
toare cu eufemisme, cum ar veni, cu
subînţelesuri. Prin urmare, ar trebui să
ne exprimăm şi noi mai delicat faţă de
oponenţi ca să înţeleagă şi cel mai prost
ţopârlan că aparţinem unei caste de ro-
zătoare mult mai politicoase, doar sun-
tem de viţă nobilă! Aşa crede şi Europa
care e cu ochii pe noi!...
EVOCĂRI ÎN ERA DIGITALĂ
Alexandru Lăpuşneanu s-ar putea face un Makbeth
românesc cu întrebuinţarea, mai ales în ultimul act,
a novelei lui Negruzzi” (M.Eminescu, Opere, vol.
VIII, 1988, pag.230). Acelaşi Eminescu subliniază
vorbe valabile şi pentru urmaşi: „Astăzi când ziare,
profesori, ba până şi o academie şi-au pus să stâl-
cească graiul românesc, singurul liman şi adăpost
împotriva limbii păsăreşti proiectate de gazetari ş.a.
sunt fără îndoială scrierile celui mai bun prozator
român (C.Negruzzi) şi a celui mai mare poet al nos-
tru V.Alexandri” (M.Eminescu, Opere, vol.IX, 1980,
pag.295). Apropo, despre „limba păsărească”… Ce-
ar zice oare bătrânul Negruzzi citind o asemenea
„cronică” despre piesele Domniei Sale: „Înşet se
diistiinde zanavesu teatrului şi înaintea zriteliului
se arată o kartină minunată”? Este limba hidoasă a
„Cuvântelnicului…” tiraspolean din ziarele timpului,
prin care se urmărea o înlocuire forţată a limbii româ-
ne „boiereşti” cu altcevaua falsificatorilor politruci…
În egală măsură, nu-ş-ce-ar zice Domnia Sa şi
despre mai noile summit-uri şi parteneriate strategi-
ce, marcate cu link-uri pe Facebook, Instagram etc.
Sau despre semnarea recentă, între cele două state
româneşti, a unei Foi de parcurs, fireşte, necesare
şi salutare, dar „de parcurs” încotro ori spre ce?
Spre Unire, fraţilor, ne-ar spune Majestăţile Lor,
clasicii, strategii, granzii, cei care, în vremuri tul-
buri de război şi prigoană, totuşi au ctitorit Cetăţile
Unirii şi au înălţat, prin opera lor nemuritoare, divi-
na unitate de trăire şi simţire românească.
Astfel ni se proiectează pe câmpul aspru al
acelui străvechi Şal negru moldovenesc, ţesut la
războiul istoriei cu iţele slovei sângerii, imaginea
bunului şi înţeleptului boier al literaturii noastre –
Constantin Negruzzi. Este un prilej de gratitudine
sufletească să ne putem bucura şi noi „de un sprijin
co-vâr-şi-tor”, vorba unui recent om de stat.
Sunt onorat şi mulţumesc din toată Jun-inima-
mea pentru prestigiosul Premiu Naţional Constan-
tin Negruzzi! Un elogiu aparte pentru gospodarii
Lungu din Lunca Trifeştilor-Hermeziu, dar şi pen-
tru descendenţii dinastiei Negruzzi!
Aşijderea, felicitări distinşilor Laureaţi ai anului
2020: acad. Leon Dănăilă, maeştrii Constantin Chi-
riac şi Matei Vişnec şi pentru actualii laureaţi: An-
drei Pleşu, George Banu şi Dragoş Pătraşcu! Ave,
tuturor!
La mulţi ani, România!
Ion HADÂRCĂ
– Adoraţi patrioţi, propun constituirea în diva-
nul ţării a unui departament inedit, să zicem, a mi-
nisterului iubirii, sări în sus o femelă cu botişorul
boit, văduva unui şobolan care pierise într-o încă-
ierare cu un motan-procuror. De ce? Pentru că noi,
partea feminină, suferim de insuficienţă de iubire.
Iar un minister bine pus la punct, ar fi în stare să
reglementeze acest domeniu al relaţiilor dintre făp-
turile dornice de împerechere, calmând astfel şi ca-
drul stăpânirii. Consider că la acest capitol, ornicul
nostru are semne bune. Aşadar, să înaintăm pe făga-
şul propice ca să rezolvăm şi problema măritişului
felinelor noastre – a suveranei şi a mâţei din fruntea
divanului. Oare nu vă daţi seama cum zile şi nopţi
tânjesc, sărmanele, lipsite de dezmierdările dulci. O
purtătoare de cuvânt din cercul lor mi se destăinuia
mai ieri cum stăpânitoarele puterii visează masculi
europeni şi se zvârcolesc nopţile în aşternut, zdru-
micate de dorurile focului trupesc...
În toiul discuţiilor culminante uşa sălii cu adu-
nătura şobolanilor se deschise brusc şi în lumina
chenarului din prag îşi făcură apariţia felinele pu-
terii.
– Aha! mieună furioasă suverana către rozătoa-
rele cu cozile între vine. Aici înjghebaţi voi prostiile
şi să mă judecaţi, parşivilor! Afară la treabă, că vă
despintec pe toţi!
Îngroziţi de moarte, şobolanii partidului de gu-
vernământ tăbărau unii peste alţii în fuga lor salva-
toare. Ce mai vreţi! Răbufnise instinctul guzganilor
de pe corabia în naufragiu.
Pisicile pun stăpânire pe ţara schingiuită...
Andrei MOROŞANU
Nr. 50 (3979), 9 decembrie 2021 Literatura şi arta
Politica la zi
3 DICŢIONAR

RĂZBOIUL FRATRICID CONTINUĂ Să vorbim corect!

Scriam odinioară cât de
necesar ar fi un SNAGOV III
în Basarabia în situaţia de as-
tăzi. Situaţia geopolitică din
regiune este tot mai alarmantă.
Dorinţa Rusiei de a ataca Ucraina este mare, dar
Ucraina este tot mai mult pusă sub scutul NATO.
Acest lucru ar putea fi favorabil nouă pentru a ne
rezolva problemele de separare totală de Rusia şi
de ReUnire cu Ţara. Dar vom fi noi oare în stare
să folosim această şansă istorică aşa cum au ştiut
s-o folosească generaţia paşoptistă de la 1859 şi,
în special, Generaţia Unirii de la 1918? Aceasta
este întrebarea. Şi atunci mă întreb şi vă întreb: ce
scopuri urmăresc cei care bat atât de mojiceşte în
guvernarea actuală alături de banda kremlineză?
Actualmente pe centru-dreapta există două
formaţiuni – PAS şi PPDA, foste componente ale
Blocului ACUM, partide ale aceleiaşi familii eu-
ropene – Partidul Popular European. Deci, între
aceste două partide nu există nici cea mai mica di-
ferenţă ideologică. De ce totuşi avem astăzi acest
cumplit război fratricid? Cu riscul de a mă repeta
pe alocuri, poate şi a greşi, intrând pe un teren mi-
nat, încerc să expun o părere pur subiectivă.
Nu suntem cu mintea atât de scurtă, cum consi-
deră unii, să nu găsim cel puţin o situaţie similară
cu cea de astăzi în scurta istorie modernă de vreo 30
de ani a acestei aşchii de popor român atât de prost
guvernată. Cu ceva mai mult de 20 ani în urmă la
putere în Republica Moldova a venit o nouă guver-
nare după cea catastrofală interfrontist-agrariană.
Nu chiar cea dorită, dar totuşi… A fost instaurat un
guvern în frunte cu premierul Ion Sturza, care se
angajase să vină cu reforme, cu cooperarea euro-
peană. Se vorbea chiar de depunerea unei cereri de
aderare la Uniunea Europeană împreună cu Româ-
nia. Era o speranţă, dar şi atunci au venit mai multe
peste capul guvernării de atunci: venise marea criză
economică din Rusia, cu care pe atunci aveam mai
toate legăturile economice. Dar aceste greutăţi ar
fi fost depăşite dacă nu ar fi existat marea mâncă-
rime pe dreapta-centru dreapta. În realitate cel mai
războinic era Iu(da) Roşca cu PPCD-ul său. Iu(da)
Roşca şi ciracii lui băteau bădărăneşte în toţi cei de
pe dreapta-centru dreapta: PFD, PNL, PRCM, PŢ-
CDM, PNŢCDM, BE „Plai Natal”, BE „Credinţă
şi dreptate” (Partidul Reformei +Partidul Naţional
Român”, ş.a. A bătut atât de crunt şi ticălos încât
guvernul Sturza a căzut doar peste vreo jumătate
de an, iar după alegerile anticipate din 25 februa-
rie 2001 în parlament a trecut PCRM cu 50,07%
şi PPCD cu 8,24% care îndată a devenit aliatul
PCRM, creând alianţă voroşchistă de tristă faimă.
Au venit tocmai pentru opt ani, amânând proiec-
tul European pentru o perioadă nedeterminată. În
acest răstimp România, prin Snagov I şi II a realizat
unificarea societăţii în jurul acestui obiectiv major,
şi a devenit membră a Uniunii Europene. Iar noi
am rămas cu buza umflată, din cauza acestui Iu(da)
Roşca cu „mâinile curate”, care bătând în ceilalţi
de pe acelaşi segment sau segmente vecine, se pre-
zenta „cel mai mare român, cel mai bun politician”.
În realitate, în toată această perioadă de renaştere
naţională a fost agentul Kremlinului.
Istoria se repetă. În rolul lui Iu(da) Roşca s-au
erijat A. Năstase şi câţiva ciraci ai lui, iar în rolul
PPCD-ului – PPDA-ul. Aceştia astăzi sunt cei mai
„mari luptători pentru o guvernare curată, profe-
sionistă”. Pe timpuri „magnificii” lui Iu(da) Roş-
ca erau în primele rânduri pe baricade şi luptau
nu contra regimului comunist voronist ci contra la
ai lor, aflaţi de aceeaşi parte a baricadei. Voronin
nu a trebuit să facă mari eforturi ca să se menţină
tocmai opt ani la putere şi să-şi facă mendrele (in-
clusiv pe fecioraşul Olejka – miliardar în euro!).
L-a ajutat „adevăratul bărbat” Iu(da) Roşca. A.
Năstase cu „magnificii lui, cei mai…” face acelaşi
lucru: bate cu nemiluita în actuala guvernare, una
proeuropeană, proromânească, chiar dacă mai face
şi greşeli. Dar îşi pun ei întrebarea: pe cine vor să
aducă în locul acestei guvernări aşa cum este? Ei
cu cele vreo 2% („Doar 2% de oameni treji la min-
te” – citeşti în postările iacobinului PPDA Josan.
Restul, adică noi toţi cei 52%, care am votat PAS,
suntem „nu prea treji la minte”), nişte „zăpăciti,
rataciti, mioritici, mai putin informati etc.” (N.
Josan), nu au cum să vină la putere. Deci marele
pericol este să readucă la putere banda comuno-
socialistă aşa cum odinioară l-a adus Iu(da) Roşca
pe Voronin. Despre acest mare pericol a vorbit şi
Anatol Şalaru, care nu poate fi considerat mare fan
al acestei guvernări.
Doamne, câte zoi toarnă aceşti „cei mai buni
dintre pământeni”, ce limbaj folosesc. „Scoţând
din parlament „slusarii”, „peticii” sau plîngăii”,
cei din PUN sau PL, înlăturând profesioniştii, de
Curaj şi Caracter, am pierdut TOŢI noi. TOŢI am
pierdut fără acea Unitate Naţională largă, pome-
nindu-ne in schimb cu o majoritate de anonimi
puturoşi, incompetenţi!... Datoria noastră EFICI-
ENTĂ este de a „taxa derapajele” din societate,
„dar şi să încercăm să facem lumină acolo unde
simţim că e nevoie”, declară iacobinul N. Josan.
Fals! În primul rând, cine i-a scos din parlament?
Oare nu comportamentul lor a dus la aceea că i-au
votat doar 2,36%? Ce făceau aceşti „profesionişti”
în fostul parlament? Au luptat până în ultimul mo-
ment împotriva provocării alegerilor anticipate
(„Dacă vor fi alegeri anticipate în vară, în toamnă
vom avea o catastrofă, neavând încheiat acordul
cu FMI”, ne speria A. Slusari. Iată că nu s-a întâm-
plat catastrofa), făcând tot soiul de alianţe ascun-
se cu banda de interlopi şi hoţi, ajungându-se la
candidatura de premier a lui A. Năstase, susţinută
şi de Dodon. Dacă cârdăşia le-ar fi reuşit (este me-
ritul Maiei Sandu, care a mers pe muchie de cuţit
şi s-a ajuns la alegeri anticipate) astăzi şi până în
2023 am fi avut la putere banda de interlopi şi hoţi.
Şi ce ar fi făcut aceşti „profesionişti” în acel parla-
ment? Cât priveşte această „majoritate de anonimi
puturoşi, incompetenţi” ea se bucură de cea mai
largă susţinere în România şi Uniunea Europeană,
sunt primiţi de granzii Europei, la ceea ce nici nu
au putut visa vreo dată duetul Dodon-Greceanîi.
Asta nu vă place „aparent bine intenţionaţilor”?
„Eu ştiu să învăţ din înfrângeri”, spune Năsta-
se, despre rezultatul pe care l-a obţinut la alegerile
prezidenţiale. Atât de mult a învăţat încât la urmă-
toarele alegeri parlamentare a luat 2,36%. De fapt,
de ce am cere de la el mai mult? Atâta poate omul.
Problema e că el şi ciracii lui nu conştientizează că
atâta valorează. Continuă să manipuleze cu falsul
că sunt „cei mai buni”. Într-adevăr, au fost şi mai
sunt câţiva buni, care ar fi adus plus valoare noii
guvernări în cazul dacă ar fi colaborat (cum a fost
la începuturi în ACUM) cu ea nu s-ar fi războit pe
viaţă şi pe moarte. Să-l luăm pe Vladimir Ţurca-
nu, care iniţial se angajase în calitate de vicepre-
şedinte al PUN alături de Octavian Ţîcu. Văzând
că noul proiect (de altfel văzut de el unul sincer
de coalizare a dreptei) nu este viabil, s-a retras şi
ulterior a avut cele mai constructive opinii despre
cum trebuie de guvernat în perioada post Dodon.
Astăzi a fost numit în fruntea Consiliului audiovi-
zualului, segment pe care, sunt sigur, va face ordi-
ne. Iată ce înseamnă conlucrare.
„Magnificii” lui Năstase învinuiesc PAS-ul că
ar fi distrus blocul ACUM. Fals. Pe tot parcursul
existenţei Blocului liderii PPDA au considerat că
merită mai mult de jumătate. La ultimele alegeri
locale din 2020 din cele 7 poziţii de preşedinţşi de
raioane 4 le deţin membrii PPDA, chiar dacă deja
se observa că ponderea PAS-ului este mai mare.
Orice ar face noua guvernare „magnificilor”
lui Năstase nu le place. Punerea sub urmărire pe-
nală a procurorului general Stoianoglo, vinovat de
mai multe crime, inclusiv, eliberarea lui Platon şi
nedorinţa investigării furtului Miliardului, a fost
catalogată de drept „Maski show” (A. Slusari, D.
Plângău ş.a.). De problema gazelor, rezolvată până
la urmă relativ bine de „incompetenţii de la guver-
nare” în aceste condiţii de pe piaţa internaţională
a gazelor, nici nu mai vorbim. Câte zoi aruncate în
capul guvernării? „Trebuie să fii ipocrit ca Maia
Sandu şi Spânu ei, ca să te lauzi cu factura „gal-
benă” pe gaze”. În realitate ce a făcut guvernarea:
a inclus în factură costul total cu identificarea în
culoare galbenă (putea fi oricare, chiar şi cea roşie
atât de iubită de acest kremlinez) compensarea din
partea Guvernului.
Dar şi ultima epopee – cea a alegerilor din or.
Bălţi, câte patimi antiguvernamentale a generat.
„Guvernarea este obligată să explice societăţii
cum aşa de rapid a ajuns ţara la această „tauberi-
zare” ruşinoasă a Bălţiului”. Care „n-ar fi decizia
judecătoriei Bălţi, aceasta l-ar avantaja pe Şor”,
declară cu atâta răutate A. Slusari. De parcă aceas-
tă „tauberizare sau şorizare” a fost făcută de actu-
ala guvernare în doar aceste patru luni de zile. „O
victimizare mai bună pentru Şor era de neimagi-
nat. Anularea înregistrării candidatei e anularea
votului cetăţenilor, fiind lezate drepturile constitu-
ţionale ale unor segmente de moldoveni”, declară
şi unul din avocaţii PPDA „pseudojurnalistul” D.
Cenuşă. Ei bine, alegerile la Bălţi au fost amânate,
iar ruşinea naţională Tauber nu mai are nicio şansă
de a mai fi înregistrată. Mă întreb însă unde a fost
candidatul vostru, al PPDA, la Bălţi? Dacă sunteţi
atât de buni de ce nu aţi câştigat alegerile la Bălţi,
să-i ştergeţi nasul PAS-ului?
Răspunsul îl găsim în geniala fabulă a lui A.
Donici „Două poloboace”.
Valeriu DULGHERU
• Un cioban - doi
ciobani, o curcă - două
curci, o raţă - două raţe,
o odaie - două odăi.
Hop! am ajuns. În oda-
ie. Dar poate în cameră?
Nu în acea din puşcărie.
Aia e celulă. Stau în ca-
mera din apartamentul
meu şi mă tăvălesc pe saltele moi. Nu vreau
în ODAIE, pentru că acest cuvânt este unul
popular. Dacă-i aşa, posturile TV, care anunţă
vânzări de apartamente, trebuie neapărat să
cânte alt cântec, al cărui cuvânt-cheie e „CA-
MERĂ”. Prin urmare: „Vând apartament cu
două camere”. Ptiu, eram să scriu greşit: „...
cu două odăi”. Aşa-i când TV-urile astea îţi
umflă capul!
• Interesantă lume în jurul nostru: unii
COPIE şi cred că fac ştiinţă, alţii COPIE
pentru a lua note mari, alţii COPIE, pentru
că nu-şi imaginează existenţa lor altfel. Se
COPIE ca în codru, vorba aia. Urâtă afacere.
Şi să vezi, Doamne, sunt care, graţie copiatu-
lui, ajung sus, mari oameni de ştiinţă, func-
ţionari etc., dar tot cu năravul de a copia =
a face aşa cum face/zice „şefu”. N-aş fi scris
aceste rânduri, dacă nu era la mijloc verbul
COPIE, care e folosit greşit de foarte multă
lume. Corect este COPIAZĂ (eu copiez, tu
copiezi etc.). E bine să ştie chiar şi profesorii
nefilologi. 90 la sută dintre studenţii mei zic
„copie”, că aşa „au auzit” la ŞCOALĂ.
• „Sper să slăbesc şi mai mult săptămâna
asta, când voi sta pe apă”. Snobism lingvistic
al artistei de la „O seară perfectă”? Urmând
acest mod de exprimare, alţii pot „sta pe mă-
măligă cu brânză de oi”, „pe coji de ceapă
verde” sau „pe pâine cu magiun din goldane,
să zicem, rozoje”. Nu era mai simplu ca per-
soana să spună că „săptămâna asta va renunţa
la mâncare”, că „se va abţine de la mâncare”,
că „va ţine post negru”, că „nu va mânca ni-
mic”, că „va consuma doar apă”, că...? Ei, da.
Trebuie să facă impresie „bună”. Aşa, „mai
româneşte”.
Constantin ŞCHIOPU

ZARVĂ MARE ÎN PARADISUL HOŢILOR
VOTEZ MEREU
Zarva, în jurul cazului Marinei
Tauber, deputată a Partidului Şor,
stârnită de decizia Comisiei Elec-
ci chiar cu... miliardele!), ei făceau
rectificările de rigoare şi „acomo-
dau” legile la… interesele lor. Ast-
trebui să fie diferenţiate), erau în-
călcate aproape constant, fără mari
bătăi de cap.
rambursarea mijloacelor financiare
obţinute ar fi fost prezentate con-
tracte fictive, încheiate cu un şir de
Motiv
de depresie
tru un kg de mere vândute. Anul aces-
ta, chiar dacă recolta este bogată (au
fost şi ploi destule, nu-i aşa?), pomi-

RĂUL CEL MIC

torale Centrale de a suspenda desfă- fel, se cunoaşte că în furtul secolului Iar o reprezentantă a Partidului entităţi bancare din Federaţia Rusă. cultorii vând fructele la preţuri foarte
şurarea celui de-al doilea tur al ale- au fost implicaţi mulţi şefi ale unor Şor, Marina Tauber, fosta concu- Potrivit rechizitoriului, inculpatul mici, Rusia primeşte tot mai puţine
gerilor locale noi pentru funcţia de instituţii responsabile ale statului, ai rentă la fotoliul de primar al mu- i-ar fi convins pe membrii Consiliu- mere din R. Moldova, iar standardele
primar în circumscripţia electorală Băncii Naţionale, din cadrul minis- nicipiului Bălţi, pregătită să câşti- lui de administrare al BEM să voteze de calitate ale Uniunii Europene deo-
La precedentele alegeri ale primarului băl-
municipală Bălţi şi, ulterior, de ex- terelor, până la nivel de Guvern şi ge (doar a acumulat circa 48% din pentru creditarea companiilor sale, camdată sunt prea înalte pentru merele
ţean, probabil, în 2018, a participat şi un membru
cludere a concurentei din cursă pen- Legislativ. sufragii în primul tur), încălcând de tăinuind că el este proprietarul de moldoveneşti, deşi europenii le oferă
al partidului lui I. Şor din Orhei. Nu i-am reţi- tru încălcarea legislaţiei electorale, Marii „făcători” de scheme aşa mai multe ori legislaţia, se decla- facto al acestora. fermierilor noştri granturi pentru mo-
nut numele, dar a acumulat un rezultat derizoriu. au ridicat-o cu precădere cei care ani au procedat şi la furtul miliardului. ră... nevinovată. Denis Ulanov, avocatul lui Şor, a dernizarea agriculturii, îi ajută să-şi
Când Marina Tauber, adjuncta lui Şor, şi-a lansat de zile au încălcat legile. Vă mai amintiţi? Pentru că marii După cum nevinovat s-a decla- afirmat, printre altele: „Lui Ilan Şor i tragă apă... Din păcate, o bună parte
candidatura pentru aceleaşi alegeri la Bălţi, am În ultimă instanţă, este şi rezul- noştri justiţiari, gen Stoianoglo, au rat, după ce a fost judecat, şi Ilan s-au incriminat pagube de 5 miliarde dintre pomicultorii noştri cunosc un
fost sceptic în şansele ei. Puteam să mă iau cu tatul unei stări de lucruri, nici pe făcut totul ca noi să uităm cât mai Şor, liderul partidului care-i poartă de lei. Noi am demonstrat că dacă şi singur drum: spre Rusia, care de cele
oricine la pariu, că ea va obţine acelaşi rezultat departe normale, în justiţie şi, par- degrabă toate circumstanţele care au numele. este o pagubă în acest dosar, atunci e mai multe ori le distruge producţia cu
derizoriu ca şi precedentul ei coleg de partid. ţial, în legislaţia noastră, care a dus dus la acele delapidări masive din Deşi compania Kroll, angajată în vorba de 2,6 miliarde de lei”. Cu toate buldozerul, pe motive sanitare.
Marina şi-a început cu o relativă întârziere propria campanie. la o discuţie mai mult decât aprinsă sistemul bancar şi implicit, la deva- învestigarea fraudei de proporţii din acestea, Şor nu şi-a recunoscut vina în Iar fabricile de procesare, care le
Locuiesc în centrul urbei şi odată, ducându-mă spre piaţă, mă opresc despre starea deplorabilă (care încă lizarea concertată a celor trei bănci... sectorul bancar al Republicii Moldo- devalizarea Băncii de Economii, chiar procură la preţul de 1,20 lei, deja nu
două tinere şi îmi propun să mă fotografieze lângă un panou publici- mai persistă) în lucrul judecătorilor, Nu de alta, dar chiar zilele trecu- va, a descoperit că în perioada 2012- dacă avocatul lui recunoaşte o pagubă mai fac faţă volumului de marfă. La
tar cu Tauber. Evident, am refuzat. În ultimele zile de până la scrutin, la întrebări justificate despre cum te Ruslan Popov, adjunctul procuro- 2014, cel puţin 75 de companii con- de „2, 6 miliarde de lei”… piaţă, în dependenţă de sort, merele
seara, în curtea mea au rulat două filme de propagandă în favoarea funcţionează anumite legi, fiindcă rului general, declara că înlăturarea trolate de grupul Şor au participat Bani din care, presupunem, s-a costă 5-10 lei kilogramul. Dar prea
lui Tauber. Sunetul asurzitor îi deranjau pe mulţi vecini. Aşteptam hoţii şi corupţii din guvernările an- lui Alexandr Stoianolgo de la condu- la furtul miliardului din Republica dezvoltat oraşul Orhei. Şi, probabil puţini fermieri se ocupă de transpor-
indiferent ziua alegerilor. Iată că a venit! Am rămas perplex, când terioare n-aveau nevoie de legi pen- cerea procuraturii generale are legă- Moldova, transferând banii obţinuţi (tot din aceeaşi bani furaţi), se pre- tul şi vinderea producţiei, ei vrând să
am aflat că Marina s-a situat pe locul întâi, la mare distanţă compa- tru a conduce ţara (citeşte: pentru a tură directă cu avansarea anchetei pe drept credite de la Banca Socială, coniza o anumită sumă şi pentru mai vândă din livadă, astfel încât interme-
rativ cu candidatul de pe locul al doilea. fura). dosarul fraudei bancare, domnia sa Banca de Economii şi UniBank în multe proiecte la Bălţi... diarii câştigă mai mult decât produ-
Îmi place sau nu-mi place, însă trebuie să accept o concluzie Dacă unor hoţi mai mari şi ini- mai susţinând că cel puţin doi din- conturi din Letonia, unde au fost În timp ce, mişcând doar din de- cătorii.
ţiatori de scheme financiare crimi- tre membrii Consiliului Superior al spălate printr-o reţea de aproximativ gete, Şor, Platon şi mulţi alţii de teapa Iată-aşa muncesc oamenii cin-
repulsivă pentru mine: Marina a devenit o eroină victimizată la Băl-
nale, care se pomeneau peste noap- Procurorilor au avut interese perso- 100 de conturi bancare corporative. lor au învârtit, prin scheme fraudu- stiţi, spre deosebire de şorii, deprinşi
ţi. Fostul partid parlamentar Platforma DA (Demnitate şi Adevăr),
te la conducerea statului (datorită, nale pentru a împiedica bunul mers Şi acuzatorii de stat susţineau că loase, miliarde de lei, fermierii mol- să acapareze fără muncă şi sudoare.
pare-mi-se, a propus, cu câţiva ani în urmă, scoaterea de pe arena
vai, şi a voturilor cu ochii închişi a al anchetei, deoarece rudele lor ar fi dobândirea banilor de la BEM s-ar fi doveni (ca să aducem doar un exem- Şi care mai şi fac mare zarvă, când
politicului a Partidului politic Şor pentru permanente abuzuri finan- multora dintre noi) le trebuia să fure implicate în furtul secolului. realizat prin oferirea de credite mai plu) care muncesc pe brânci din zori sunt prinşi şi puşi în faţa legii.
ciare. Nu s-a reuşit, de aceea respectivul partid continuă să parcurgă în proporţii deosebit de mari (iar ei Ca să nu mai spunem că cele- multor companii ce ar aparţine lui până-n noapte, mai ales în sezonul de
acelaşi traseu, bătătorit deja, al hoţiilor. Şor are şi un merit: el a evi- își însușeau nu doar cu milioanele, lalte legi, mai „mărunte” (deşi n-ar Ilan Şor, iar drept garanţie privind recoltare, se aleg doar cu 1,2 lei pen- Nina JOSU
denţiat trăsătura canceroasă a moldovenilor basarabeni: acceptă să
fie condus de hoţii darnici. Dacă organele de conducere ale statului
Mintea de pe urmă
PENTRU MULTE O SĂ PLĂTIM
se vor comporta cu acest partid la fel ca şi până acum, în vreo zece
ani Republica Moldova riscă să se pomenească în situaţia, având un
conţinut total „şorist”. Inactivitatea la nivel de stat îi costă enorm pe
cetăţenii oricărei ţări. Scriu pentru că n-am când din pieptul a sute de mii de oameni, din- ţiile statului, ca păienjenişul într-o casă care n-a – unicii, care mai ţin felinarele aprinse la dru-
În ultimele zece zile, toate posturile de televiziune îşi „alimentau” putut să nu scriu. Scriam tr-o răsuflare, au izbucnit în aclamaţii cuvinte- fost măturată de mulţi-mulţi ani. mul cel mare! – sunt lăsaţi să leşine de foame
telespectatorii cu informaţii despre Tauber. Intuiesc, aşa vor proceda şi la război, şi la închisori le: „Vrem limbă! Vrem alfabet latin!” Am fost Hoţii de azi au pus mâna pe Banca de Eco- în faţa elevilor.
ele până dincolo de data de 19 decembrie, ziua alegerilor repetate la – pe pereţi, şi în lagăr - pe uniţi şi am fost auziţi. Am fost auziţi pentru că nomii cu miliarde de ruble ce au aparţinut oa- De cultură nu e nevoie într-o ţară unde gu-
Bălţi. Am observat că Marina vorbeşte concomitent în două limbi: scândurele subţirele, tăiate am fost uniţi. Am obţinut şi limbă, şi alfabet menilor din întreaga republică, lăsându-i lipiţi vernanţii au numai o grijă: de a se îmbogăţi cât
câteva fraze în română, urmate de altele vre-o zece în rusă. M-am pentru şindrilă. Unii cântă, alţii scriu – pentru latin. Am trăit atunci sentimente de mândrie pământului. Şi, în semn de batjocură, le-au dat mai repede. Şi nici de limbă nu e nevoie, şi nici
convins de aceasta la emisiunea „Puterea a patra” în limba română, a-şi uşura sufletul. naţională şi de demnitate de om, pentru acele câte un leu pentru 1 000 de ruble! de cuvinte corecte. Mulţi dintre guvernanţi nu
moderată de Gheorghe Gonţa. Tauber intenţionează să fondeze un Natura n-o să ne ierte nimic. Dar cel mai clipe de înălţare pe care le-am avut. Hoţii de azi, aşa-numiţii bancheri, fug cu ştiu nici cum se numeşte corect strachina din
Front al salvării naţionale. Ca şi Aleksandr Stoianoglo, procurorul mult o să plătim pentru om: cu cei mai scumpi Am dat apoi pe mâna oamenilor aleşi soar- banii adunaţi de la populaţie, îşi şterg numele care mănâncă: o numesc „biujăt”, în loc de
general demis, o acuză pe Preşedinta Maia Sandu că ar fi iniţiatoa- bani. Şi o să ne coste scump, of, tare scump o ta noastră: să ne facă un stat independent, cu din paşaport, se ascund prin alte ţari şi trăiesc, „buget”. Nu ştiu nici cum se numeşte corect ac-
rea scoaterii sale din cursa electorală de la Bălţi. În locul justiţiei, să ne coste! stemă, cu drapel, cu limbă de stat şi cu Drep- ca cârtiţele, în anonimat: nici copiii lor nu ştiu ţiunea de a vârî mâinile până la coate în sacul
aş invita-o pe Tauber să-şi prezinte argumentele de rigoare, pe care O să plătim şi pentru educaţia falsă, şi pen- tate la cârmă. Of, Doamne!... Ce s-a întâmplat cum îi cheamă! Ăsta e om, ăsta e hoţ dacă nu statului: ei o numesc „business”. Ei nu ştiu nici
tru deşertăciuni, şi pentru fariseismul pe care îl pe urmă: majoritatea celor pe care i-am ales are nici nume?! Of, Doamne, dar cine îşi ştie cum se numeşte corect limba în care... mai vor-
precis că nu le are. Astfel, ea ar trebui pedepsită, pentru că îndrugă
practicăm în atitudinea dintre noi. Şi nerespec- s-au dovedit a fi din sămânţă rea şi cu educa- numele său adevărat?! Ăştia, care sunt îmbră- besc din când în când.
verzi şi uscate. Cum? Justiţia ştie mai bine decât mine.
tul pentru părinţii noştri, pe care l-am cultivat ţie proastă. Au pustiit ţara, au devastat-o. Şi-au caţi în togă şi mantie, în vestoane de slujitori ai Am scris cândva, de mult, o povestire umo-
Boris Marcoci, candidatul PAS-ului, situat pe poziţia a treia
până acum, se va întoarce împotriva noastră făcut muşuroaie, şi-au construit case cu multe ţării, care cu o mână dau jurământul, iar cu alta ristică în care am spus: „Dă, Doamne, să ro-
după primul tur, s-a retras din cursă. Nu mi se pare judicioasă în formele cele mai neaşteptate. Şi ura pe care etaje, ca să aibă unde să ascundă bunurile fu- fură de pârâie sacul statului... Pe ăştia nici hoţi dească orzul, să prindă caii la putere, şi oamenii
această decizie. Următorul pe listă e socialistul A. Nesterovski, dar o trezim în om şi vrem s-o îndreptăm, adică rate din comoara statului. În loc de flori, la fe- nu poţi să-i numeşti! Ăştia sunt nişte leproşi, la minte!” O spun şi acum: „Dă, Doamne, să
și ăsta a abandonat șansa. Cum ar trebui să procedez eu? La fiecare împotriva duşmanilor noştri, odată şi odată se restre au pus zăbrele. Se ştie că hoţii plodesc nişte scursuri... Nişte şvabi! mai tune deasupra noastră, să ne mai trezim din
scrutin bălţean, nimeresc în situaţia de neinvidiat de a vota pentru va întoarce şi împotriva noastră. O să plătim hoţi. Astfel, s-a umplut ţara de hoţi. Unii fură Lumina a fost stinsă: ca să nu se vadă cum somnul cel de moarte!”
răul cel mic. Aş putea să nu mă duc la votare. Însă în aşa caz, răul scump, of, tare scump o să plătim! ziua, alţii fură noaptea. Cei care ar trebui să-i se face împărţeala. Cuvintele au început să fie Alexei MARINAT
cel mare ar putea să învingă. N-am alternativă: votând pentru răul ...Parcă au fost zile mari pe lumea asta, prindă pe hoţi - mulţi dintre ei - sunt şi ei hoţi! rostite pe şuşotite. Cărările spre Omenie s-au
cel mic, scăp de răul cel mare. Salut! pe Piaţa asta, căreia îi spunem azi Piaţa Marii Ajung în faţa judecătorului şi rămân să-şi audi- umplut de buruieni. Pământurile au fost lăsa- DIN VOLUMUL „CĂLĂTORII ÎN JU-
Adunări Naţionale. Da, au fost zile mari, clipe eze verdictul numai cei care nu au cu ce să se te în paragină. Educaţia oamenilor s-a făcut pe RUL OMULUI” (EDITURA „ PRUT IN-
Iulius POPA mari, clipe de trezire din somnul cel de moarte, răscumpere. Corupţia a năpădit în toate institu- principii de strâmbătate şi minciună. Învăţătorii TERNAŢIONAL”, CHIŞINĂU, 2004)
 4 Literatura şi arta Nr. 50 (3979), 9 decembrie 2021

MARTIRII CARE AU OPUS REZISTENŢĂ

Anatol CARAMAN
Lumea ieşise din foamete... Ieşise din foamete,
nu şi din griji, căci cei cu puterea hotărâseră să facă
kolhoz... Umblau toţi zăpăciţi, mai ales oamenii care
mai aveau câte ceva pe lângă casă: un plug, o bo-
roană, o mârţoagă de cal (care Dumnezeu ştie cum
de a scăpat din foamete), o văcuţă, care i-a salvat cu
picătura de lapte atunci când nu mai aveau nimic de
pus în gură. Şi iată acum li se spune că toate acestea
vor fi luate în kolhoz.
Cei care mai trecuseră Nistrul până la război mai
aveau închipuire ce-i acela kolhoz, dar majoritatea
habar n-aveau. Una ştiau: că nu vor avea nimic – to-
tul va aparţine kolhozului (cum o mai fi arătând acel
kolhoz?). Dar mai umblau nişte băietani cu cordica
roşie la piept şi lămureau oamenilor ceea ce nici ei
nu înţelegeau.
„Aşa a hotărât tovarăşul Stalin” – asta era expli-
caţia, strângând din umeri, semn că şi ei sunt nedu-
meriţi. Mai era cu ei şi o muieruşcă, ce vorbea doar
ruseşte, de la care oamenii desluşeau doar un cuvânt:
kulak. „Cred că spune că în kolhoz vom mânca nu-
mai colaci”, gândeau unii, pentru ca apoi, când a ve-
nit vremea, să înţeleagă ce fel de colaci le promitea
muierea.
Aşa slabi cum erau toţi, căci foametea nu jelise
pe nimeni, dar se apucase lumea să însămânţeze pă-
mântul. Şi dacă s-a făcut roadă, au mâncat pe sătura-
te şi răs-săturate, că unora le-a plesnit stomacul. Iar
când au început a aduce roada acasă, cei cu cordica
roşie i-au impus să ducă totul la gară. „Noi vă vom
întoarce înapoi făina”, aşa li se spunea, iar dacă nu
– „sibiraşul”.
Ce putea face biata lume? Îndeplineau tot ce li
se spunea, întorcându-se acasă doar cu o fărâmă de
hârtie pe care era scris „Квитанция” („Chitanţă”),
păstrată tocmai la fundul sunducului. Şi aşteptau.
Aşteptau să fie chemaţi undeva să-şi primească făi-
na, după cum le-a fost vorba celor care ordonau.
Nu mai venea făina. Nici nu se năzărea... Dacă
cineva întreba pe noii şefi unde-i făina, în afa-
ră de o privire înţepătoare şi un „Ты что, против
Советской власти?” („Ce, eşti împotriva puterii
sovietice?”) nu primeau nimic. Dar stomacul cerea
mâncare. Drept că o zi – două mai rabdă, dar dacă
au văzut că nu-i de glumit, s-au dus şi i-au rugat pe
cei ştiutori de carte să le scrie „заявление” (cere-
re), că se duc de bună voie în kolhoz cu tot ce mai
au în gospodărie...
„Iaca aşa!”, ziceau cei de la putere, frecându-şi
bucuroşi palmele. Şi s-a început „adunătura de ne-
buni şi pierderea de timp”, cum spunea unul dintre
bătrânii satului. Când au venit la mătuşa Fevronia,
să ieie vaca, baba le-a spus aşa: „Eu am patru morţi
pe front: bărbatul, fratele şi doi feciori. Nu vă dau
nimic. Dacă vreţi, luaţi-mi sufletul”.
„Оставить ее пока в покое” („O vom lăsa de-
ocamdată în pace”), a zis unul dintre cei cu cordica
roşie. Şi au lăsat-o, dar o alungau de peste tot locul,
când scotea vaca la păscut. „Ăsta-i pământul kolho-
zului – n-ai voie, mătuşă”, aşa-i spuneau. Şi strân-
gea biata femeie buruiene de pe sub gardurile satului
pentru a hrăni vaca.
„Cine mai este şi acest kolhoz? O fi mare moşier,
dacă ţine toate pământurile, care le aparţineau oa-
(fragment din romanul Osândiţii)
menilor. Aş vrea eu să-l văd, să vorbesc cu dânsul”,
îşi zicea mătuşa Fevronia. Dar zilele treceau şi toate
se petreceau după dorinţa şi placul necuratului (cum
spunea lumea). Tot de pe un hat pe altul îşi ducea fe-
meia văcuţa, cu care îşi petrecea timpul şi urâtul. Dar
iată că vin iară acei cu kolhozul. Iar o bat pe mătuşa
Fevronia la cap să dea vaca în kolhoz, că în fiecare zi
îi va fi adus laptele necesar chiar la poartă.
– Tu ce zici, Joiana! Te duci în kolhoz? – se adre-
să mătuşa animalului.
– Vaca, auzindu-şi numele, ridică capul, îşi privi
stăpâna şi răspunse: „Mu-u-u!”
– Iaca nu vrea Joiana în kolhoz, măi băieţi. Sin-
guri aţi auzit.
– Mătuşă, mata nu te juca cu focul, că dacă aude
tovarăşul Stalin, ai rupt cuiu’. Nu te salvează nici cei
patru morţi căzuţi la război. Toată lumea a dus vacile
la fermă, iar mata te-ai găsit cea mai deşteaptă, îi sări
ţandăra unuia dintre activişti.
– Bun, rosti mătuşa. V-o dau pe Joiana cu o con-
diţie – să am eu grijă de ea. Eu s-o mulg, eu s-o ce-
selez, eu s-o hrănesc. Mai pe scurt, să nu mă despart
de ea şi ea de mine.
– S-au uitat cei cu agitaţia unul la altul şi hotărâ-
ră: „Fie aşa cum zici!”
N-a înţeles sărmana văcuţă ce-au pus la cale, dar
s-a supus, fiind dusă de curmei până la fermă. Când a
văzut mătuşa Fevronia în ce hal erau vitele de acolo,
strânse cu toate puterile frânghia cu care era legată
vaca şi rosti: „Nu! Nu v-o dau!”
– Ei, că nu-i din voia matale, mătuşă. Aici de-
acum noi comandăm. Ai auzit?
– Nu v-o dau, mai rosti o dată femeia şi trase
vaca după ea pentru a o scoate din ocol.
– Ian, Vasile, vezi de rupe vaca din mâinile ba-
bei, ordonă unul din şefi, adresându-se celui care se
numea Vasile şi era văcarul kolhozului. Acela se nă-
pusti asupra femeii şi trase cu putere de frânghie, ne-
observând că mătuşa Fevronia învălătucise de vreo
câteva ori frânghia mai sus de cot.
– Of! răcni femeia şi simţi cum ceva o pârâit la
mână mai sus de cot, iar înaintea ochilor scânteie
ceva foarte luminos.
– Of, mi-ai rupt mâna! Doamne, Doamne, ce mă
fac, se tânguia femeia.
– Da taie frânghia cu cuţitul, ce mai aştepţi! se
răstise cineva la văcar.
– Nu v-o dau! Nu v-o dau. Omorâţi-mă, dar nu
v-o dau, zicea mătuşa Fevronia pe când văcarul cău-
ta cuţitul prin buzunare.
Până la urmă şefii o luară de subţiori pe femeie,
iar Vasile hârcâie cu cosorul frânghia, astfel slobo-
zind vaca din mâna stăpânei.
– Du-o şi leag-o de copacul cela, comandă şeful
fermei văcarului, arătând spre un copac care creştea
în apropiere.
Animalul privea la toate ce se întâmplau şi parcă
înţelegând, dar poate chiar înţelegând ce se petrece,
făcu o smuncitură de scăpă văcarul frânghia. Vaca o
luă la fugă spre casă, că n-o mai puteai ajunge nici
cu calul.
Mătuşa Fevronia îşi cuprinse mâna vătămată cu
cea teafără şi cu lacrimi în ochi, cu durere în suflet
şi în trup, porni în urma vacii. Ajunsă acasă, sărma-
na vacă se opri la portiţă, căutând să intre cumva în
ogradă, dar fiindcă poarta era închisă, făcu o săritură
peste nuielele gardului şi se pomeni în curte, după
care intră în poiată. Înţelesese animalul că era „vâ-
nat” şi se ascunse în locul unde se născuse, unde
crescuse, unde-şi trăia viaţa. Inima i se zbătea cu pu-
tere, iar respiraţia îi era greoaie. Peste ceva timp apă-
ru şi mătuşa Fevronia cu capătul de frânghie aşa cum
rămase învălătucit pe mână şi se apropie de Joiana.
– Miticuţa me, miticuţă, se adresă ea animalului
si-i cuprinse cu mâna teafără gâtul. Vaca o privi cu
ochii ei blânzi şi-i linse faţa plină de lacrimi.
Noaptea trecu în dureri groaznice pentru mătuşa
Fevronia. Mâna i se umflase şi a fost nevoită să se
ducă la Tudosia – femeia din sat care se pricepea la
oase.
– Vai de mine, rosti Tudosia, mâna-i ruptă. Tre-
buie să ţi-o leg strâns şi s-o ţii la piept fără a o mişca.
– Da ce să fac cu Joiana?
– Cu Joiana nu ştiu ce să faci... Du-o în kolhoz...
– Eu mi-am rupt mâna ca s-o scap de kolhoz, dar
tu îmi spui... Am s-o mulg cu o mână, spuse mătuşa
Fevronia, mulţumită că a găsit soluţia.
– Vezi să nu lucrezi cu mâna ceea, o mai sfătui
Tudosia.
S-a chinuit vara întreagă mătuşa Fevronia, dar
vaca în kolhoz n-a dat-o, şi nici ea n-a intrat. Spre
toamnă însă iar s-au pus pe capul ei.
– Ce, matale nu vezi cât e de bine în kolhoz? – îi
spuneau.
– Nu-mi trebuie mie binele vostru, eu îl am pe al
meu... Aşa-i, Joiana? Şi mătuşa îşi lua vaca de cur-
mei şi-i lăsa pe cei cu kolhozul.
Iar dacă a venit iarna, lucrurile se îngreunaseră
– n-avea cu ce hrăni animalul. Hotărî să descopere o
jumătate de poiată, să hrănească vaca cu paiele de pe
acoperiş. Vreo câteva zile animalul nici nu se atinse
de paiele putrede, dar dacă o răzbise foamea, începu
să mănânce, dar lăptişorul dispăruse. Slăbea văcuţa
văzând cu ochii, că până la Crăciun ajunse de i se
vedeau coastele. Dar n-a mai dus-o mult, căci într-o
dimineaţă, când mătuşa Fevronia s-a dus la ea, şe-
dea vaca întinsă şi abia mai răsufla. Se intoxicase cu
paiele care erau pline de mucegai. Începu mătuşa să
plângă de mila vacii:
– Joienica me, Joienică! Cu ce-ai greşit tu în faţa
lui Dumnezeu, că ai aşa o soartă?
Dar n-au ajutat bocetele, căci a murit biata vacă,
neajungând să iasă din iarnă.
Peste câteva zile se auziră în sat clopotele de
moarte. Murise şi stăpâna vacii. Murise de foame.

UN RACCOURCI DIN ISTORIA UNUI LĂCAŞ MATRICEA CREDINŢEI

apostoli din gura lumii, de acolo pe unde a

propovăduit învăţătura creştină Mântuitorul.
Această Învăţătură l-a adus la izvoare, aici în
ruini, şi pe părintele Nicolae. Şi a rămas să
caute în adâncurile noastre sfânta credinţă.
Nimic nu l-a putut înfricoşa: nici răceala ier-
nilor fără foc în hruba din peretele rămăşiţii
din beci, potrivită pentru un mic paraclis,
nici duşmănia străinilor şi nici câinia celor
din neamul nostru, rămaşi slujitori la străini.
Curăţenia adevărului, înălţarea sufletului,
ele sunt mai ceva decât dangătul clopotelor
de la catedrala, unde se mai pomenesc, ca de
bine, numele celor care au venit cu hoarda
peste noi. Încoace a pornit lumea, că aici se
pomeneau numele strămoşilor, numele ce-
lor de un pământ şi o viţă cu noi, nu numele
Nicolae TODOSĂ celor care au dărmat bisericile, ne-au furat
pâinea şi ne-au dus printre streini fraţii. Ei
inul. Mai dureros e când te loveşte al tău,
cel de lângă tine. Când loveşte în părinţii
lui, în copilul său. El, cel care mai ieri părea
(zicea) că e cu noi. Ţi-i milă să loveşti în el,
să te aperi, dar el te strânge fără milă, te gâ-
tuie să te înăbuşe, pentru a-şi primi solda.
Vremea domniei păgânilor străini a rupt
lumea nu în două, a rupt-o în bucăţele. A fă-
cut-o ca pe această dărmătură, împrăştiată,
risipită piatră de pe piatră. Dar spre noroc
a mai rămas un capăt de subsol, pe care nu
l-au putut sfărma. Sau că încă nu dovedise,
pentru că această bucăţică de pământ deve-
nise de acum din a statului, strein şi el, a cui-
va, născut din cei născuţi din acest pământ.
Prin ce trecusem... Puterea imperiului
răului părea de neclintit. Armată fără nu-
măr, rachete jos şi în cosmos, puzderie de
arme de foc. Puzderie de şcoli ale luptei cu
P ortul Reni. Aşa l-au apucat şi îi spu-
neau cum ai zice Dunăre, Prut, Car-
paţi, Dacia. Rostind aceste nume nu ne mai
gândim de unde vin, de la ce se trag. Ne
dăm seama, că orăşelul Reni e un mic port
la Dunăre şi-i acolo, unde râul Prut se varsă
în Dunăre, că munţii Carpaţi sunt un fel de
şira spinării a Ţării Româneşti, că Dacia e
mama la tot ce am avut noi sfânt.
Părintele Nicolae e copilul dintr-o lo-
calitate de lângă Reni. Făcuse în satul lui
biserică şi slujea în ea. După vreo trei ani,
autorităţile ucrainene, că Ucrainei îi fusese
dată această bucată de pământ din pământul
nostru, l-au alungat din sat, cum că face spi-
onaj pentru statul Român. S-a mutat într-un
sat de lângă Reni, şi lumea a pornit după el.
Veneau cu maşinile, cu căruţele, pe jos, din
toate părţile, la el, la sfânta slujbă. Atunci
voie. Eu am fost nevoit să trec „frontie-
ra”  cum am putut. În drum spre casă m-au
prins şi m-au arestat. Am stat închis, cerce-
tat şi totuşi până la urmă mi-au dat voie să
mă duc să-mi văd mama moartă. Am băgat
de seamă că tot timpul era cineva care mă
urmărea. După înmormântare, m-am dus şi
m-am prezentat la cei care mă arestase, că
aşa îmi spusese. M-au băgat iar în carceră şi
după multă înjosire mi-au dat voie să plec.
Mi-a povestit că biserica din sat le-a
fost dinamitată, aruncată în aer prin anii
şaptezeci, el a făcut cu locuitorii din sat un
paraclis dintr-o clădire  care a fost o baie
românească în care fusese club, depozit.
Când să deschidem biserica l-am dus pe
Înalt Preasfinţitul Petru tot aşa, noaptea, pe
un drum de câmp.
Când o întâlneşte pe bunica Săndica,
urcat într-o maşină şi l-au dus la spital. Dar
a doua zi tot în capătul cela de beci, de unde
începu biserica, a avut loc sfântă liturghie.
Au trecut sfintele sărbători. A sărit lumea şi
la următorul ajun de Crăciun totul era recu-
perat la loc. Chiar multe lucruri se făcuse
mai bine. De necrezut. Dar în faţa tuturor se
înălţa din propria ei cenuşă Frumoasa Bi-
sericuţă. Părintele e bucuros că s-a reuşit.
Dar acel foc şi focul duşmăniei, chiar nu
numai al străinătăţii, l-a topit pe părinte de
a rămas mai mult un chip de suflet pe acel
clocot de foc.
M-am trezit mereu în genunchi în faţa
sufletului creştin al acelora care au pus
mâna să se înalţe, şi apoi să se renască sfân-
ta biserică.
21.02.2018

A ceste ruine l-au chemat. Ele erau,

într-un fel asemănătoare cu sufle-
tele noastre. Totul era ruinat, dar mai era un
au căutat, i-au plătit şi i-au trimis să-l înăbu-
şe, să-l rupă în bucăţi pe acest simplu şi cu
sufletul plin de drag de cele ale noastre, fiu
credinţa, cu omenescul. Fabrici de mankur-
tizare. Dar mai sus de toate este Dumnezeu,
şi în faţa Lui, omul creat de El. Nu a mai
l-au arestat iar, l-au schingiuit, l-au înjosit şi
a fost expulzat din ţară, adică din Ucraina,
fără drept de a se mai intra încoace.
soţia mea, desface braţele şi ca un copil, cu
toată bucuria şi din tot sufletul, zice: „Vai,
mamaie, (adică bunică), şi pe mama mea
Bisericuţa

mic loc de retragere pentru schimnic, unde,

în singurătate şi suferinţă, de regândit cum
să pornim, să renaştem revenirea la cele
străbune ce le-am avut din începuturi. Aici,
în pământ, într-o hrubă mică, şi-a pus un
pat. Şi alături a pornit un mic paraclis, unde
a început să slujească.
Curăţenia şi adevărul credinţei, simpli-
tatea şi adâncul ei, au făcut să fie simţite de
oameni. Au început să vină, să se adune şi,
din cele cu ce venea fiecare, a pornit ctito-
ria sfântului lăcaş.
O rămăşiţă de beci. Un capăt care nu a
putut fi dărmat, ales de început pentru sfân-
tul lăcaş. S-a improvizat un mic altar, iar la
gura acestei rămăşiţe de beci s-a pus (în loc
de perete)  o perdea din ce era şi în loc de
uşi - ţoluri. Această anevoioasă situaţie era
la fel cu cea a tuturor nevoiaşilor, dar era şi
o mare bucurie a eliberării noastre, scăpa-
rea de gura monstrului.
Părintele Nicolae, ex-cântăreţ la Opera
al acestui pământ. Însă el n-a părăsit sfântul
loc ales de mănăstire. Oamenii, adunaţi de
credinţă şi de această durere, adunau, făceau
iarăşi totul la loc, tot ce fusese distrus şi în-
josit de păgâni. Şi, cu tot greul, porneau fa-
cerea mai departe. Lumea nu l-a părăsit cum
puneau la cale, prin cea mai ticăloasă hulă,
sfetnicii răului. Noi amintim de acestea, încă
o dată zic, nu pentru a-l preamări pe părin-
tele Nicolae, dar pentru a-i cinsti dăruirea,
jertfa adusă sfinţeniei credinţei strămoşilor,
lăsată nouă ca cea mai de preţ avere. Şi prin
fapta lui şi a celor de lângă el s-o putem şi
noi lăsa urmaşilor noştri. Noi prin nimic n-o
putem lăsa aşa cum a fost, decât prin faptele
noastre. Şi la fapta bună a părintelui Nicolae
au venit să-şi alăture puţinul lor şi cei din
jurul lui. A venit fiecare cu ce a putut. Pri-
mul chemat am putea să-l numim pe cel care
a dăruit locul, Dumitru Răţoi din Focşa. Pe
ceilalţi, ca să nu obijduim pe nimeni, am pu-
tea să-i numim cu un singur nume, între ei e
dovedit să mai împuşte (nu L-a mai lăsat,
că ar fi aprins pământul). Cine a descuiat
lăcatele puşcăriilor? Că tot imperiul so-
vietic era un imperiu de puşcării. De unde
ar fi putut să coboare acest potop de chei
peste lăcate? Şi oamenii ieşiţi din închi-
sori au pornit să salte totul din ruini. Dar,
ca totdeauna, când se întâmplă un prăpăd,
toţi pornesc mai întâi să scape omul de sub
dărmături. Dărmături erau nu numai zidu-
rile. Dărmături erau şi sufletul, şi cugetul
omului. Numai cu ce nu lovise în el - cu
războiul, foametea, cu colhozul şi deportă-
rile, cu puşcăriile şi propaganda. Dar mai
rămăseseră în noi nişte rămăşiţi de rădăcină
care, cum zicea o tânără, mai plângeau, ru-
gându-se în limba noastră.
Cu ce venea ea din adâncuri, a pornit
lumea să ceară dreptul de stăpână lim-
bii noastre. Au pornit nu cu coase, nu cu
furci. Au pornit cu Icoane şi cu Tricolorul.
Cu cântec şi rugăciune. Cu picioarele goa-
Reni întruchipează rănile noastre pline
de sânge şi durere. Pe aici duceau robii,
legaţi de gât, în pohod câte patru, mânaţi
din urmă ca vitele către Gurile Dunării şi
mai departe către imperiile cuceritoare. Să
ne îngroape în durerea rănilor, mereu să le
ducem frica. Ei mereu ne-au demonstrat
groaza: ne-au lăsat fără părinţi, ne-au ucis,
ne-au luat pâinea. Numai ce nu ne-au luat.
Nu au putut să ne smulgă pe noi toţi din
rădăcinile noastre, doar pe unii, pe care nu
pot să nu-i jelesc, sunt şi ei fraţi cu noi.
Decembrie 2013
De vorbă cu părintele
Nicanor, stareţul
Mănăstirii „Sfânta
Treime” de lângă Cahul
 
tot aşa o chema, şi tot era femeie frumoasă,
tata toată viaţa o numea Sănduţa. El era mai
în etate şi o pierdea din ochi. Ea era bună,
primitoare, sfătuitoarea satului. Toate fe-
meile veneau s-o întrebe câte ceva – ea ştia
să le facă pe toate „mai altfel”, vorba lor.
Martie 2014
Biserica mănăstirii, arsă
Greu s-a scos la capăt, cu multe jude-
căţi, cu multe cazuri când era distrus ceea
ce se făcea. Părintele se îmbolnăvise, dar a
venit vara lui 2014 când biserica era finisată
cu grădina plină de flori. Pe lângă cele trei
sferturi de hectar de teren la început acuma
erau vreo şase hectare şi jumătate împreu-
nă cu iazul din faţa bisericii. O frumuseţe
de iaz. Eram acolo şi-i zic părintelui: „Am
scos-o la capăt, ia uitaţi-vă câtă frumuse-
ţe”. Nu-l văzusem niciodată pe părinte
A ars bisericuţa mănăstirii. S-a aprins
de la ceva, ori i-au dat foc, nu ştiu.
Ştiu că cei care o ridicase cu atâta chin, au
plâns, cei care vroiau să deschidă acolo o
cramă, se bucurau. Dar lumea a sărit, refă-
când-o şi mai frumoasă.
Se vor construi multe pe alături, desigur
cu alte posibilităţi, mai moderne, dar bise-
ricuţa renăscută ar fi bine să rămână ca o
mamă, ca o bunică, într-o familie de gos-
podari (creştini), căreia să i se dea respec-
tul cuvenit. Prin aceasta şi-ar putea oricine
avea adevărata, lumeasca onoare. E me-
rituos şi respectul de rang, dar fără cel de
om şi omenie nu poţi avea lumea aproape.
În sfintele biserici se păstrează rămăşiţele
pământeşti ale unor oameni, viaţa cărora
este o învăţătură pentru noi. Şi calea aces-
tei bisericuţe, cât nu le-ar fi chiar pe gustul
unora, este întruchiparea unei reuşite a ce-
lor mulţi asupra puterii răului. Un simplu
tractorist şi-a dat bucăţica de pământ nu pe

Naţională, a urmat Facultatea de Teologie
din Ţară, jertfindu-se revenirii noastre la
cele pe care le slujise de veacuri părinţii
şi strămoşii noştri. El s-a aruncat în acest
mormânt de viu ca să poată arăta tuturora
că nu avem altă scăpare decât aşa, trăind şi
murind cinstit pentru cele ale noastre, aşa
cum au făcut-o strămoşii. Aşa, nu în vorbă
frumoasă,  dar în faptă. Numai fapta poate
înălţa credinţa, numai ea o poate adeveri.
şi familia noastră: părinţii, copiii, nădăjduim
că lângă noi vor veni şi nepoţii.
Scriu aceste rânduri cum pot, scriu să
nu uit şi să nu se uite. Să nu uit nici mort, că
ar fi păcat. M-aş bucura dacă cineva ar scrie
mai bine, că este despre ce şi ajunge şi loc.
Eu îmi fac datoria mea, că aşa consider, şi
că vremea trece...
11.11.2013
 
le, pe jos, de la sute de kilometri veneau
spre Piaţa Marii Adunări Naţionale. Şi au
reuşit. Dar totul trebuia scos din ruine, scos
cu credinţă şi jertfire. E uşor să împarţi (să
dărui) ce nu-i al tău. Aşa o făcea co-
tropitorul, străinul. De la un creştin,
pentru ieşirea noastră din ruine, se
cerea alta. Şi aceasta avea s-o facă
numai un apostol al credinţii nea-
mului. Nu e un caz de poveste, o
Î
atât de bucuros. Parcă îl trezisem dintr-un
l întreb cum a ajuns în sat, când i-a bani mulţi, ci pentru un loc de mănăstire
somn, un leşin care părea că nu va mai avea
murit mama. Zice: m-am dus la vamă (Dumitru Răţoi din sătucul Focşa). Un pre-
sfârşit. Strop cu strop s-a adunat să se facă
la Giurgiuleşti şi am rugat să mi se permi- ot izgonit din satul lui că făcuse dint-o baie
această mult aşteptată biserică. Părintele a
tă s-o petrec pe maică-mea. Nu mi-au dat o bisericuţă unde slujea în limba neamului
ridicat mâinile spre cer şi cu faţa spre locaş
său românesc, de atâtea ori lăsat cu un fir de
a zis: „Bogdaproste, Doam-
suflet într-o baltă de sânge. În jurul marilor
ne, mi-ai dat chiar mai mult
noştri sfinţi părinţi am putea fi uniţi, vor-
decât am cerut. Acuma pot şi
bind de faptele creştine ale acestor oameni
să mor”... Muncisem împre-
simpli care în momentele de cumpănă au
ună mulţi ani.  Încercasem
servit exemple de înaltă curăţenie sufleteas-

Nu pe părintele Nicolae îl preamărim, ci
onorăm fapta lui. Fapta care nu ar trebui
să rămână în uitare. Se vor reclădi şi înălţa
E
u sunt plugar, adică dintre cei care
totdeauna au trudit şi au trăit cu
grijile şi bucuria creşterii pâinii. Pâinea
momente grele, dar le trecu-
bravură. Ca mărturie e credinţa lui că, de jertfă şi credinţă.
sem. Şi din fostele ruine ale
cu care a rezistat şi lumea a pornit 16.05.2021
unei crame unde „verhuşka”,
spre ridicarea sfântului lăcaş. Nu

alte lăcaşe, dar ar fi să rămână fapta reveni-
rii la cele sfinte. Cazna creştinătăţii noastre
adusă de păgâni prin cei batjocoriţi şi ucişi,
prin cele pustiite şi dărmate, nu a avut mar-
gini. Învierea era o sfântă răscumpărare a
acelor sfinte.
Pe una din aceste cărări (cu dorul de
acasă, unde pornise să reînvie credinţa
bisericii strămoşilor, prin părţile Renilor,
tărâm de al nostru, ajuns pământ străin), ur-
mele strămoşilor i-au adus paşii preotului-
misionar de la Mitropolia Basarabiei a Pa-
triarhiei Române, părintelui Nicolae, spre
aceste ruine, unde alături de veacuri curge
cu adevărat o cunună de izvoare.
Izvoare-tămăduitoare. De la el am auzit
că Sfânta Scriptură a fost adunată de sfinţii
noastră cea de toate zilele. Cineva zicea că
mâna cu care nu ţi-ai făcut cruce nu poate
zugrăvi icoane. Şi mă întreb la rândul meu,
cine e omul  care se apucă să crească pâi-
ne fără credinţa în Dumnezeu, fără drag de
pământul lui.
De aici mă întorc la ruine. Ele erau du-
rerea noastră cu care rămăsesem, de unde
trebuia, de unde puteam să începem, să în-
cepem iar. Era ceva dureros. Totul plin de
răni, dar era un dor nebun de libertate. Şi nu
l-am fi putut schimba pe nimic în lume. Su-
fletul râdea şi plângea. Numai lacrimele îi
puteau spăla şi faţa şi rănile. Rănile în care
mai loveau străinii şi loveau şi cei dintre ai
noştri, care mai voiau domnia tot prin tră-
dare. Nu că nu te doare când te loveşte stră-
D
elita raionului, străinătatea
chema la dărmat, la ruinare, cum eşi bisericuţa şi mănăstirea la în-
îşi petrecea chefurile, acum
chema fostul regim, chema să cu- ceput nu prea erau recunoscute de
era înălţată această bisericu-
reţe toate dărmăturile de pe pământ ierarhii mai de sus, lăcaşele au fost primite
ţă a sfintei mănăstiri, semn
şi din fiinţa omului. Ei voiau să ne de oameni. Lumea a sărit, a zidit-o, apoi a
al statorniciei şi netrecerii
dezveţe de ale noastre, să uităm de scos-o din foc şi din gândul cel rău al rău-
neamului românesc, neam de
noi. Noi, cu o vorbă din bătrâni, la voitorilor. Lumea venea la ruinele fostelor
creştini.
ieşirea din întuneric, am zis: ţie-se beciuri şi, cu credinţa fermă, a apărat-o
Dar n-a durat mult aceas-
de dânşii. poate în multe locuri nu numai de străin,
tă fericire, chiar în dimineaţa
Mă gândeam la ceva şi mi-a ci şi de cei care se dădeau că-s de-ai noştri,
zilei ajunului sfintei sărbă-
venit să zic: omul poate să-şi piar- dar pe la spate voiau să se pricopsească ei
tori a Naşterii Domnului s-a
dă lacrimile ochilor, lacrimile care cu acest dumnezeiesc loc.
aprins şi a ars până în teme-
îi spală vederea, faţa, dar îi rămân Frica de Dumnezeu şi ruşinea de oa-
lie biserica. Părintele nu era
lacrimile sufletului, care spală faţa meni.
pe loc, se trata la Chişinău.
sufletului, gândul inimii. Dacă le-a Frica de Domnul e ruşinea faţă de lume
Când a ajuns la poarta bise-
pierdut pe acestea, omul este pier- (să nu faci rău), şi ruşinea faţă de lume e
ricii, s-a prăbuşit fără cunoş-
dut, rămâne fără de credinţă. frică de Dumnezeu că vei fi întrebat de ce
tinţă. L-au luat pe braţe, l-au
15.11.2013 ai făcut fapta rea.
Nr. 50 (3979), 9 decembrie 2021 Literatura şi arta 5
Nicholas ANDRONESCO
DORUL CARE UCIDE, DORUL CARE ÎNVIE...
Poetul Nicholas Andronesco, care locuieşte în numeşte pădurea de lângă locul naşterii sale. tul revine la uneltele sale, fiind sigur că drumul cerut e de multe ori întreruptă, ca să propovădu-
Stamford, Connecticut, SUA, e cunoscut în Basara- El poartă Dobrogea cu sine prin lume, pe care spre eternitate e pavat cu „cuvinte de-nţeles”. Sunt iască dorul de etern.
bia, unde, în instituţii de învăţământ, profesorii vor- o mai vede – martor fiindu-ne cărţile de poeme – cuvinte „dintotdeauna’’, menite să facă legătura Acesta e Nicholas Andronesco, cel care re-
besc, la lecţiile de fizică, despre poezia lui Eminescu, prin lentila măritoare a lacrimii. Alt nume pentru nu doar între contemporani, ci şi între generaţiile constituie după un atom structura universului
având drept reper studiile Domniei Sale, publicate fiecare poem semnat de Andronesco ar fi „dorul”. trecute şi viitoare, între oameni şi lacrimi, chema- şi – după nişte cuvinte – nemărginirea epopeică
pe parcursul ultimilor doi ani în Literatura şi arta, Dorul care ucide. Dorul care învie. Dorul care te să stabilească „simultaneitatea” lumii. a Neamului Românesc de pe această planetă a
săptămânal al Scriitorilor din Republica Moldova. se face punte. Dorul care devine poezie. Atunci Poetul este un pustnic modern, care nu locu- dorurilor.
Pentru savantul-poet, Mihai Eminescu este când „înţelesul unor cuvinte fuge” şi după ce, zice ieşte în singurătatea pustiei, ci în cea a mulţimi- Nicolae DABIJA
o carte şi o pădure: Mihai Eminescu – astfel se el, „am hoinărit printre atomi şi molecule ”, poe- lor, în marile metropole, acolo unde legătura cu 25 iulie 2013

Nici c-am existat

Şi visat
Între fiinţe umane
Cu scop de comunicare
În gânduri
În molecule
ORDINE ŞI LEGE Natură
Sunt foarte rănit
Şi deşi am antrenament la dureri
Obiectele
Nu sunt nicicum identice
Eu eram aici
-Veşnicul aici- Neclintit moartă
Pe termen lung Nu pot fi echivalate Dorind să plec
Rana doare Doar acceptate Şi s-o găsesc departe Nu s-a mai clintit nicio culme
Niciun vârf de când însetaţi Huma harurile-ngroapă
Şi vindecarea nu-i Într-o matematică construită Doream să fiu acolo
De întinderi interne Plante-nalţă
Nici măcar în fii Din nou – Veşnicul acolo –
DETERMINĂRI DIVINE Istoria e şi în simţire Pentru comunicare Unde sufletul Ne rotim privirea în fiecare dimineaţă Stropi de soare cuprinzând
Între şase puncte cardinale Mişcătoare forme-ncarcă
Balanţele mă-nving Neidentică pentru receptori diferiţi Ar fi întruchipat
Cu sus şi jos Zodiile de sub grund
Echilibrul Cu mesaj deformat Fragmente de umbre
Biserica Şi promisiunile interne
Mă duc către un mâine
Pentru drumul accidentat
Până la primitor de informaţie
Şi câteva retuşuri noi
Fapt ce diferenţia
Adăugare la nord şi sud
Est şi vest Chemătorii scaldă zarea
Cu culori cu vii elanuri
Sfântul În nevisare
Şi aceasta mă doare
O cunoaştere
Primordial istorică
Asemănarea de unic
Ea era
Cu grijă să nu pierdem Steaua Polară
Mâinile noastre adună muşuroaie pe Pământ Ascultând tumultul marea
Gânduri mi se zbat în zboruri
Foarte tare Şi euristică Şi-nţelesese Mângâind bobul de grâu
Andrei Lui Nicolae Dabija 4/18/2001 Fairfield, Connecticut
Ce tinde către
Înţelegere perfect
Umbra de sine
Mai fusese
Cea mai sfântă credinţă
Când unul adoarme recitând Obosind voi pregăti clipită
Şi visând Curgerii din urma mea
În netăceri
Alţi doritori de felul lui Odihnind în lumea plată
6 iunie 2007 Stamford Tumulte
O candelă IUBIRI ŞI AMINTIRI Iubirea mea este Veghează drum de-oţel Va mai licări o stea
O lumină în noapte Amintire inerentă
Dedicat
În noaptea mea de la Ion Corvin Aici şi oriunde Pe la răspântii milenare
De la pădurea Mihail Eminescu
De la peşteră
Între pietre ………………..
Şi n-am găsit-o
Cu-ntinderi de relief
Şi-n floare
După moartea mea
16 mai 1977, Constanţa

Adăpostul sfinţit Femeie Atunci şi departe E tot misterul

Nu mă grăbesc
De Sfântul Andrei şi de ceruri Eu te-am iubit
Nu mă mai grăbesc
Poate De neclintit FĂRĂ SFÂRŞIT
Cu candele stele Încă de pe vremea N-aş fi vrut s-o găsesc
În lentila Bethleemului românesc
………………………………
Primului meu echinox
Tu eşti
Mileniile pot aştepta
Fluxurile de gânduri idei şi materii
Dinspre strămoşi
………………………..
N-am vrut s-o găsesc
7 Martie 1977, Constanţa
Punct
Pământul se roagă-n genunchi
Cu dureri
Arta momentului
………………………….
Că vor veni acum
Ar fi urmat dezamăgirea ETERNA GÂNDIRE ne-fix
Cu statui
Din marmură verde
Că vor veni mâine
Sau vor veni cândva
2 februarie 2008 Wesport
Pe veci Nu este nici punct fix
Şi nu merge departe
De India Că vor inunda METAMORFOZE Sortit pe veci Şi ameţit
Şi granit de America Cu patimi
Cu rugăciunile-n bronz
Cu flori îngheţate
Planeta noastră vie
Nimic nu schimbă-n
Pătruns Gândirii reci
Nu-ncerc văpăi
Şi căutând dorinţi
Fierbinţi
În chemarea de sine
Din pereţi Pe fund de văi
Starea mea
Transparenţi Aşa de consumat exist S-adun cântând Punctul aleargă pe afară
De veghe
Aşteptând mirarea din zori Că ai vrea să trec prin tot În ritm de ploi Spre dorinţa divină
Pentru viitor
Ce n-am simţit Şi timp pierdut Aşa doar de frica
………………….
30 noiembrie 2007, Stamford Şi nicicând iară Nu-ncerc să sorb Schimbării de sine
De voi muri
Prin tot ce anotimpuri Convoiul mut Că odată împreunat
Acolo
Mă plimbară Torent de fii Cu un alt punct
Între pietre
Rugăciune Multe gânduri voi lua
Cu iubire pentru
Aş vrea ca unicatul
Să tot fie
Ducând niciund’
…………………
Din nimic
Nu mai poate fi ce-ar fi fost
Pământul sfânt Şi dispare în sine
Am încercat Doamne Lumile ce vor veni Universu-i obosit
Şi apa vie Revenind în planul abstract
Să te ascult Şi când De Big Bang-uri destrămate
În ultimă instanţă
Şi te ascult Din nou De condensări de mări
Şi-n absolutul
Doar ajută-mă cu dreptatea Substanţele în vene De Sori
Din actul gândirii
Răbdarea mea se-apropie Vor vorbi Nu sunt gândite Şi simţirii
De moarte Cunoaşterea simbolizată Doar repetări Pretinzând reflectarea concret
…………………… Şi modelată Şi poluări …………………
Supuşi şi nesupuşi Va comunica E o-nchistare-n amănunt 18 iunie 2008 Norwalk, Connecticut
Duc felul lor de viaţă Şi ex-comunica O oglindire-n mic ce-i mare
Înainte de toate De atunci Lipindu-se ca forţa Ca imens şi nu intens
…………………….
În inima mea
De acum
Profund
Ne-ndoită
De motivaţie
Şi necesar ca transformare
Spre un ou evoluat Pustiu
În mintea mea Şi etern
atemporal
Şi în contact
Cunoaşteri se ciocnesc 18 martie 2006, Stamford 30 iulie 2006 Stamford
Cu ei şi ele
Ajută-mă Doamne
Cu înţelegerea să dovedesc Gravitaţie Suport de comparare Şi-n braţe să te prind

Cu tine Se opun curgerii prestabilite Topind în mâini teluricul îndemn

Dincol’ de moarte Noi nu mai suntem doi
Fără „...Îi necesar să…”
Deşi uneori Gravitaţie cuantică Dorinţele ne ţin
„Zadar” „La fel”
Lucruri şi fiinţe par normale Nişte carne Şi eu te chem.
Te aşteptam Niciun’ nu prinde bine
Şi repede iubitoare Acolo Ah! Ochii tăi
De ani te aşteptam În declaraţii
Alteori naşterile de mai bine Adunată pe oase Apus şi răsărit deodat’
Şi te-am văzut Iar câteodată – noapte-n vis
Se tot aşteaptă unele pe altele Cu calciu împrumutat Suntem sclipiri de Lună plină
Eu Doar apa este-n forme
Deşi ştiu c-am să mor Din viitor Şi de astre
Eu te-am văzut Divin organizate
Deşi pe-ntinderea infinitului Nişte suflet Caste
Şi te-am privit ………………………….
Mă strecor Acolo Tu eşti
Gerul m-a aţintit Exploziile toate-s ale noastre
Ajută-mă Doamne Peste o inimă Blândeţe
Spre tine cândva De-acolo şi de-aici
Mi-e frică să mor Cu sânge închegat Şi izvor
Dragoste mea
De-atunci şi-acum
A mea În viitor Şi cântecul de dor
Din noi
Nişte înfiorare Inundă-mi sufletul
Sigur
24 Mai 1977
Acolo Şi le-nvăţăm Cu armonii divine
Nicicând şi niciunde IDENTITATE Şi le iubim M-am îndrăgostit de tine
Tu poţi spune
COMUNICARE Sperând că va fi ………………. Dulceaţa clipelor de vis
……………….
Non-
Acolo ……………………………………..
Acum
În barba planetelor
Ce se tot nasc Într-un apropiat viitor Cunoaştere Mă smulge din pustiul meu atemporal
Şi ce tot mor Nişte existenţă
Ce tot se doreşte
Acest fiu călător
Perfecţie Acolo
Presupusă a fi
În momentul acum
Identic cu el însuşi
9 decembrie 2009 Stamford 13 decembrie 1984, Constanţa

Am să-i dau alte forme Între naştere şi moarte În curgerea simultană

După disertaţia mea de la doctorat Poate fără a şti de tine
Că-i plictisit de ce-a fost Nu trecut
Şi poate Nu te-ntreabă Nu viitor
Lumea reflectată Nu socoate
Va mai fi Nu oscilaţii
O lume reclădită Vei cădea în viitor
Prin împrejurimi permanent trecătoare În amurg
Cu imagini Regretând
Ajută-mă Doamne cu gândurile dinainte În toate cele care sunt
Cu Gravitaţii Paradisul din trecut
Fă-mi doar un semn Acum
Într-o aproape perfectă îmbinare
Vindecă-mi spaimă din mine Şi nevăzut
Şi explicare 24 octombrie, 1999 Fairfield
Spaima de trecere în nefiinţă Fără senzaţii
……………………..
Din acest Univers trecător Fără a şti
Nu
De unde va veni
August 22, 2007 Eden, Vermont
Perfecţiunea nu există
E doar o abstractizare Westport Din nou
Craiul nou
Şi generalizare
Am căutat-o peste tot Imperiul cel de sus
Uitat
De-aici şi de-acolo
Din mulţi şi puţini ………………………. Imperiul cel de jos
2+2=4 Ea era în praful din stele Etern
Sunt rănit Este o convenţie Şi în aer rarefiat De sine ne-nţeles
Părinţii m-au uitat Nu un adevăr În reavăn pământ Acum
De fapt O acceptare Şi în focul din floare Şi
Nu-şi aduc aminte de mine O înţelegere Ea era adunată Amin Grafică de Iurie Braşoveanu
 6 Literatura şi arta Nr. 50 (3979), 9 decembrie 2021

EPISOADE ANECDOTICE CU MAESTRUL DOGA Decoruri şi figuranţi

În mărturisirile au-
tobiografice din Dic-
ţionarul explicativ al
lui Eugen Doga găsim
nişte referinţe unite sub
genericul Darul sorţii,
din care desprindem un
început sugestiv în ma-
niera bine cunoscută a
felului său plastic, metaforic de a se expri-
ma: ,,Soarta este codul omului. Exprimîndu-
ne în limbaj modern, e un cip. Fiecare dintre
noi capătă acest cip la naştere sau poate cu
mult înainte şi toată viaţa noastră viitoare
este înscrisă şi programată în el. Ca notele
pe portativ. Şi darurile sorţii, şi pierderile, şi
avânturile, şi căderile. Iar experienţa arată că
de cele mai multe ori toate acestea sunt do-
zate şi echilibrate. Dumnezeu caută să men-
ţină în om balanţa, echilibrul, armonia” (cf.
Eugen Doga, Viaţa mea aşa cum a fost să fie,
Chişinău, 2021, p. 329).
În acest ,,cip” este codificat, constatăm
noi, şi umorul care e şi el un ,,dar al sorţii”
şi care adaugă o notă majoră la personalita-
tea lui fascinantă: un umor blajin, mântuitor,
bonom din stirpea lui Creangă. El vine fără
a fi căutat, fără ostentaţie, aici şi acum, ca să
fie pus în contrabalanţă cu cealaltă parte a
sorţii, cu vicisitudinile şi nevoile existenţiale
de moment. Dovadă e şi istorioara pe care
o povesteşte ca să argumenteze ,,cipul” cu
o cântăreaţă extrem de frumoasă şi curtată
de toţi ,,cu lacrimi” şi căsătoria cu o fată cu
care, într-o noapte romantică cu lună, a avut
plăcerea de a comunica.
Pornind de la acest ,,cip”, impregnat în
fiinţa mereu predispusă spre echilibru a ma-
estrului, vom schiţa câteva momente anec-
dotice mustoase care s-au întâmplat în nişte
nopţi cu lună romantică sau zile cu soare re-
alist chiar cu participarea noastră de aproape
sau mai din depărtare.
Parlamentarul calamburgiu
Un dar al sorţii a fost pentru noi amân-
doi, rupţi din sfera preocupărilor noastre
artistice şi literare, acela de a fi aleşi în Con-
gresul deputaţilor poporului – primul şi ulti-
mul din fosta URSS. Am stat în fotoliile de
deputaţi chiar alături, am luat parte la diferi-
te dezbateri, acţiuni, întâlniri, am fost cazaţi
la aceleaşi hoteluri în imediată vecinătate cu
camerele (eu fiind repartizat cu Ion Hadâr-
că, dormind câte patru ore fiecare, pentru ca
unul să răspundă la telefoanele încontinui;
el, de unul singur), am trăit împreună clipe
intense, cruciale. În spatele nostru erau situ-
aţi deputaţii din Ţările Baltice, unii colegi-
scriitori şi compozitori care pregăteau făţiş
prin denunţarea Pactului Ribbentrop-Molo-
tov ieşirea din Uniune.
Fireşte, contactam în special cu ei, vo-
tam împreună cu ei, ne întreţineam pe teme
estetice, dar şi politice, nelipsind din discuţii
ca subiect primordial însăşi atmosfera ce do-
mina în Congres.
Eram, bineînţeles, spionaţi: ce vorbim,
ce gândim, ce punem la cale, ,,spionii” fă-
cându-şi trebuşoara profesionistă prin co-
ridoare, pe la VC, unde erau şi spaţii de
discuţii şi chiar telefoane interurbane şi in-
ternaţionale (de unde Ion Druţă comunica în
direct cu ,,Europa liberă”).
Noi, amândoi având rarisima plăcere de
a comenta ironic cele ce se întâmplase şi de
a face şi calambururi ad-hoc, ne-am întocmit
şi un cod secret de comunicare: Gorbaciov
era, conform încifrărilor noastre, Gârbovea-
nu, Lukianov era Ceparu şi Tomnaticul (de
la rusescul ,,oseni” - ,,toamnă”), Rafic Nişa-
nov, Preşedintele Sovietului Naţionalităţilor
era Rufaru sau Nişălie, iar Boris Oleinik,
poet ucrainean şi vicepreşedinte al acestui
Soviet, era Bărâs Oloieru.
Esenţa problemei (în limbajul oficial
,,suti voprosa”) era codificată într-un mod şi
mai pitoresc: ,,miezul întrebării”.
Romii, alfabetul latin şi audi-
enţa la Gorbaciov
Eram, în acele vremuri fierbinţi, agitate,
pline de tensiune, asaltaţi de fel de fel de vi-
zitatori – persoane nedreptăţite de autorităţi
şi de probleme birocratice, dar şi indivizi
care speculau starea de tranziţie.
Eram căutaţi pentru a interveni, cu au-
toritatea noastră de deputaţi, de cei care-şi
căutau dreptatea şi recunoaşterea adevăru-
lui, dar şi de profitori – repetăm – de situaţia
creată în întreaga Uniune prin ,,perestroika”
gorbaciovistă.
Într-o bună zi ofiţerul de la poarta hote-
lului ,,Moskva” mă caută ca să mă întrebe
dacă pot să mă întâlnesc cu un grup de ale-
gători din Moldova.
,,Alegătorii” erau nişte romi, îmbrăcaţi
europeneşte în costume şi paltoane elegante,
dar având capetele acoperite cu pitoreştile
pălării cu boruri largi.
Îl căutau pe domn` Doga, pe care-l şti-
au după celebrul film ,,O şatră urcă la cer”
al regizorului Emil Loteanu, muzica apar-
ţinându-i maestrului Doga. El, neaflându-
se la hotel în acea zi, pentru întâlnirea cu
alegătorii – am fost propus eu.
Văzându-mă, mi-au întins câteva coli de
hârtie dictando cu câteva zeci de semnături
pentru – mare mi-a fost surpriza! – alfabetul
latin.
– Domn`deputat noi suntem pentru ca să
scriem … romul a făcut o pauză fiindcă uita-
se cum să continue vorba, dar a fost ajutat de
unul dintre coetnicii săi:
– Latineşte…
– Aha, reluă romul care ţinea stângaci
colile de hârtie mototolite şi pline de pete de
unsoare: Latineşte …
Privirea mea a fixat rapid uniformitatea
semnăturilor: se vedea limpede că erau făcu-
te cu aceeaşi mână şi cu litere mari şi rărite,
semn vădit al agrămăţiei.
Totuşi, gestul insolit al romilor m-a sur-
prins, am avut chiar o pornire de dojană con-
tra celor care nu erau pentru revenirea la veş-
mântul firesc al limbii noastre.
Am luat cu grijă colile de hârtie, mulţu-
mindu-le romilor pentru acest act de susţi-
nere şi pentru că au depus un efort deosebit
pentru a veni la Moscova. Când am făcut o
mişcare de revenire la hotel, romul din faţă
care-mi dase ,,petiţia” s-a apropiat şi mi-a
spus pe un ton rugător:
– Domn`deputat, transmiteţi-i Preziden-
tului Gorbaciov ca se ne primească şi pe noi,
cu nişte probleme de-ale noastre…
Nu am mai putut să-i spun Preşedinte-
lui Gorbaciov ca să-i fericească pe romii
basarabeni cu o audienţă, fiindcă Uniunea
s-a destrămat. Darul sorţii lor a fost însă să
rămână înveşniciţi în filmul celor doi ma-
eştri – al lui Emil Loteanu şi al lui Eugen
Doga.
Vieru căutându-l… pe Vieru
Hotelul-mastodont ,,Rossia” cu sute de ca-
mere de cazare, cu patru intrări li servicii de
recepţie, cu zeci de bufete şi câteva restaurante
care erau deschise până târziu, cu o mare sală
de concerte, care oferea compozitorilor şi in-
terpreţilor de muzică un bun prilej de a se în-
tâlni şi comunica (i-am văzut, bunăoară, acolo
pe renumitul compozitor leton Raymond Pauls
cu un grup de artişti).
Cu Grigore Vieru, maestrul Doga a co-
laborat întru realizarea filmului de răsunet
Maria – Mirabela, după povestea lui Ion
Creangă ,,Fata babei şi fata moşneagului”
în regia celebrului Ion Popescu-Gopo tre-
când prim multe situaţii imprevizibile care
puneau în pericol însuşi procesul de creaţie.
Într-un portret inspirat din volumul Via-
ţa mea aşa cum a fost să fie, menţionează:
,,Grigore Vieru nu este doar un fenomen la
scară locală. El este înţeles în orice limbă a
lumii, de oricare locuitor al acestui pământ,
a cărui părticică este” (op.cit., p.294).
Cazat în ,,Rossia” fie pentru o colabora-
re cu maestrul Doga, fie pentru a participa
la Congresul deputaţilor poporului, Grigore
Vieru, având o fire distrată şi năucit de urie-
şenia hotelului, a rătăcit intrările, a tot bătut
la mai multe uşi, fiindcă uitase şi numărul
camerei sale, a fost nevoit până la urmă să
se apropie de unul din punctele de recepţie
şi să întrebe unde este cazat Grigore Vieru şi
cum poate ajunge acolo. Văzându-l necăjit
şi încurcat, recepţionerul a ţinut să-l întrebe:
– Dar de ce îl căutaţi pe Grigore Vieru?
– Eu sunt Grigore Vieru, a răspuns el cu
jenă, dar am uitat numărul camerei.
…Ajungând la cameră, condus de re-
cepţioner, Vieru i-a mai spus că a pierdut
şi cheia…
Doga, căutând paşaportul
lui… Doga
În volumul său de mărturisiri autobio-
grafice, citat mai sus, se povesteşte despre
un caz amuzant cu paşaportul în care colegii
nu au observat că termenul de valabilitate nu
este expirat, după cum se bănuia.
Cazul s-a repetat în timpul unei plecări
la o manifestare culturală în România, maes-
trul crezând că şi-a uitat paşaportul acasă şi
că termenul este depăşit. A bătut alarma aca-
să, i-a pus pe ei să-l caute, a pus la cale chiar
să se întoarcă de la vamă şi el într-acolo ca
să-l caute împreună …
Înainte de a se întoarce însă, şi-a întors pe
dos buzunarele interioare, de unde a căzut jos
paşaportul căutat. Când l-a deschis, s-a spul-
berat şi teama de a nu mai fi valabil: mai avea
la îndemână o jumătate de termen.
Chei uitate în apartamentul
fiicei de la Bucureşti
De o întâmplare anecdotică maestrul a
avut parte la Bucureşti, când grăbindu-se la
un concert, a uitat cheile în casă, uşa având
o yală englezească.
Când s-a întors acasă şi şi-a pipăit buzu-
narele interioare şi exterioare, şi-a amintit că
cheile i-au rămas încuiate înăuntru. Drama-
tismul situaţiei s-a adâncit, fiindcă nu avea
nici bani româneşti ca să se poată deplasa cu
vreun taxi sau cu un alt mijloc de transport
pentru a ajunge acasă la Victor Crăciun ca
să mâie acolo până se va rezolva situaţia. A
mers pe jos până la strada Pictor Negulici,
unde locuia prietenul său, a escaladat un
gard enorm de câţiva metri ca în cele din
urmă să mai urce un perete până la etajul 2,
pentru a bate în geam. Ceasul arăta ora 3 de
noapte.
Auzind de această întâmplare bizară,
i-am dedicat o epigramă care, probabil, i-a
plăcut:
,,Maestre, ce-ai păţit
E-un fapt detot nasol,
Încât mă-ntreb, nedumerit:
De ce nu ai deschis cu nota sol?”
Nepoţelul Ştefan şi căţelul
Djoi
Nepotul meu Ştefan Iordache, tânăr vi-
oloncelist, m-a întrebat telefonic cine este
Djoi?
Maestrul Doga i-a dedicat căţelului său
Djoi o scurtă piesă muzicală, în ritm jucăuş-
zburdalnic, pe care nepotul meu a inclus-o
în repertoriul său modest, alături de lucrări
de Saint-Saens şi alţi compozitori faimoşi.
L-am ,,cunoscut” pe căţelul maestrului
în casa sa de pe strada Eminescu, de lângă
Teatrul „Satiricus Ion Luca Caragiale”, pe
care l-am văzut în campania unui pisoi.
– Se împacă? – l-am întrebat pe stăpânul
casei
– De minune, a fost răspunsul.
În timp ce mai discutam, Djoi îşi umflă
nările, se zburli, se aruncă asupra lui, îl ridi-
că pe sus şi-l aruncă, apoi, pe podea.
I-am vorbit nepotului meu despre aceas-
tă ispravă neplăcută a protagonistului piesei
muzicale şi el a valorificat doar partea lui
pozitivă, ,,umană”.
A cucerit cu această piesă şi cu altele
Marele trofeu al Concursului Internaţional
de Violoncel ,,Antonio Janigro” de la Za-
greb.
Acad. Mihai CIMPOI
*Din volumul omagial ,,E.Doga – 85”,
pregătit de Academia de Ştiinţe a Moldovei.

O menirea îşi datorea-

ză progresul unor
personalităţi proeminente, cu
o capacitate ieşită din comun,
care prin inovaţiile cu care
vin deschid noi perspective
dezvoltării şi evoluţiei vieţii
pe Pământ. Toate generaţiile
care s-au perindat până acum
au avut ca motor oameni care
s-au distins prin aptitudinile lor ieşite din comun, fă-
cându-se remarcaţi şi cunoscuţi prin creaţiile pe care
le-au lăsat în urmă. Cu tot aportul adus de fiecare în
parte, doar vârfurile excelează şi se desprind, reuşind
să-şi ia zborul şi să se avânte dincolo de barierele
acestei lumi la trăsura căreia s-au înhămat şi pe care
se străduie s-o tragă după ei, deşi de obicei nu sunt
înţeleşi, ba chiar mulţi pun frânele să le încetineas-
că mersul. Oamenii obişnuiţi le spun genii, iar aceştia
apar mult mai rar, uneori odată la un mileniu, alteori la
interval de câteva veacuri.
Se spune că geniile sunt mai aproape de Dumne-
zeu decât oamenii obişnuiţi, că prin ei şi în ei lucrează
mai mult energiile necreate care se revarsă din Fiinţa
Divină, lor oferindu-le mai mult decât altor oameni
din înţelepciunea Sa creatoare, care îi ajută să depă-
şească barierele cunoaşterii şi să ofere lumii acele
mari creaţii şi opere nemuritoare care impresionează
prin frumuseţea şi valoarea lor, de obicei inimagina-
bile pentru mintea omului obişnuit. Este expresiv în
acest sens Luceafărul eminescian, un dialog impresi-
onant şi cu profunde semnificaţii filozofice şi religioa-
se între marele geniu al poeziei româneşti cu Creatorul
său, Demiurgul. Mai mult sau mai puţin fericit în plan
personal, Poetul se va ridica mult deasupra oamenilor
de rând şi va străluci ca o făclie în sufletele neamului
în care s-a născut, căruia i-a oferit tot ce a avut, Dra-
goste, Viaţă şi Lumină, devenind un astru „nemuritor
şi rece” care pentru el nu a mai păstrat nimic. Până şi
preafrumoasa Cătălina îşi va găsi un Cătălin al ei, iar
el privindu-i dintre stele îşi va continua singur drumul
pe Cerul infinit. Călătorind atât în spaţiu cât şi în timp,
acest nou astru, venit din genune, se va întoarce până
în prima zi care-i va aminti „cum izvorau lumine” din
hăul ce a fost la începuturile lumii. Trecând şi dincolo
de acea zi, marele geniu îşi va continua călătoria spre
întâlnirea cu Dumnezeu, acolo unde „nu-i hotar, / Nici
ochi spre a cunoaşte.” E „lumea chaosului dintâi ce
pentru om e-o taină, / Şi vremea-ncearcă în zadar?
/ Din goluri a se naşte.” O lume din care s-a născut
totul, doar prin Cuvântul Celui care l-a rostit.
Acest superb tablou al creaţiei prezintă într-o lumi-
nă impresionantă o lume lipsită de spaţiu şi de timp din
care se va naşte cerul plin de stele. Transformat şi el în
astru ce călătoreşte acum printre stele, poetul se vede
pe sine în acel hău al începuturilor de unde a pornit în
lunga călătorie până ce a ajuns la noi să ne ofere lumina
adusă poporului său prin acea poezie mirifică prin care
va trăi în veci.
Nimicul din care a apărut lumea devine pentru
poet setea de cunoaştere care i-a marcat viaţa, pe care
o vede ca pe un adânc asemene/ Uitării celei oarbe.
Paralela între naşterea poetului şi naşterea din haosul
primordial a astrului care acum călătoreşte printre
stele ia dimensiuni cosmice şi determină o atitudine
GENIUL – SOARE
de regret pentru darul cu care a fost înzestrat, care l-a
îndepărtat de lumea obişnuită în care şi-ar fi dorit să
trăiască la fel ca muritorii de rând, fiindu-i luat până şi
dreptul la iubire.
În acest moment de judecată a propriului destin,
poetul este marcat pe moment de frustrare, fiind dis-
pus să renunţe la nemurire şi la geniul care l-a înălţat
în cer doar pentru O oră de iubire, cerând Creatorului
dreptul de a trăi şi el la fel ca un om obişnuit, asemenea
Cătălinei spre care i se îndreaptă gândurile. El merge
până acolo încât acceptă moartea şi o viaţă fără aureo-
la divină care i-a fost pusă, fiind dispus să se întoarcă
în chaosul din care a apărut şi să trăiască ca un mu-
ritor de rând în repausul care i-a dat naştere, în care
se complac mai toţi oamenii de pe Pământ. Argumen-
tele aduse de Părintele Ceresc nu par să-l convingă
până nu vede nestatornicia omului, făţărnicia acestuia
prin imaginea Cătălinei în braţele altui bărbat. Făcând
uitată dragostea ce o avea pentru poet, Cătălina
jură iubire veşnică lui Cătălin, cum probabil i-a
jurat şi lui înainte la fel, iar pentru a-l consola, îl
ia de martor al iubirii ei, cerându-i să-i accepte
dragostea şi să-i lumineze norocul în viaţă alături
de acel muritor de rând.
O, ce deziluzie! Ce dezamăgire! După atâta
dăruire care l-a adus la un pas să renunţe până
şi la nemurire pentru fata pe care o iubea, vă-
zându-i uşurinţa cu care ea l-a părăsit, poetul
se trezeşte la realitate. Mesajul fetei l-a dumi-
rit şi abia atunci el a înţeles sfaturile primite de
la Dumnezeu şi, mai ales, nestatornicia omului
care s-a lăsat răpus de păcat şi îşi acceptă soarta
primită de Adam.
Acum a venit momentul adevărului, al alege-
rii pe care este chemat s-o facă. Prin faţa sa trece
destinul vremelnic al lumii pe care el o luminea-
ză cu poezia sa nemuritoare, prin care se străduie
în van să-l apropie pe om de energiile necreate ce
vin de la Dumnezeu, să-l ajute astfel să se adape
numai din izvorul nesecat al Fiinţei divine, la fel
cum face el. Dezamăgit de ce vede pe Pământ
poetul va pricepe că acea lume nu poate fi sal-
vată, că ea va rămâne veşnic o lume trecătoare,
care este sortită morţii. O repetabilitate a vieţii şi
a morţii, oameni care o iau din nou de la început,
care îl face să înţeleagă că Din sânul vecinicului
ieri/ Trăieşte azi ce moare.
Pentru poet moartea nu este o fatalitate, ci doar
o treaptă spre un nou început, portiţa care deschi-
de omului calea spre veşnicie, spre eternitatea
pierdută de Adam. Numai că în viziunea geniului
eminescian nu toţi oamenii primesc la fel veşni-
cia, pentru unii este un dat din naştere în timp ce pentru
alţii este un drum presărat de nenumărate porţi. Drama
morţii astfel văzută transpare ca o renaştere perpetuă a
acestei lumi efemere, care se zvârcoleşte în propria ge-
nune din care redă vieţii ceea ce a murit ieri. O paralelă
impresionantă între nemurirea astrală a poetului care va
trăi veşnic prin opera sa fără a se mai repeta vreodată şi
nemurirea acceptată de oamenii de rând care primesc
veşnicia prin naşterea de prunci care le vor duce mai
departe nu numai amintirea, ci şi asemănarea cu părinţii
şi bunicii lor. Puse faţă în faţă, poetul înclină spre prima
alternativă.
Până şi soarele îşi pierde importanţa în faţa strălu-
cirii geniului eminescian care, prin voia divină, poate
fi oricând înlocuit, iar în locul luminii adusă de razele
soarelui să ne lăsăm învăluiţi în lumina astrală ce vine
de la Creator, care este mai plăcută şi nu cunoaşte noap-
te. Dacă soarele reprezintă sistemul planetar din care
face parte şi Pământul, se pare că Eminescu a înţeles
perpetuarea vieţii omului pământean şi dincolo de dis-
pariţia planetei pe care locuim, la fel cum a previzionat
Ioan în Apocalipsă. O alternanţă ce vine din eternitate
şi va merge până dincolo de sfârşitul acestei lumi, omul
va trece astfel dintr-o lume în alta, deasupra lui se va
aprinde soare după soare, va călători de pe o planetă pe
alta până ce va umple tot Universul făcut pentru el de
Părintele Ceresc. Dezamăgit de propria dramă şi mai
Grafică: Sabin Balaşa
ales de firea schimbătoare a omului, în viziunea poe-
tului omul îşi va continua soarta indiferent unde se va
afla în viitor. Va fi acelaşi om supus păcatului, acelaşi
om meschin şi schimbător. O perspectivă pesimistă
asupra viitorului omenirii, poetul fiind marcat probabil
de uşurinţa cu care l-a părăsit Cătălina. Aceeaşi atitu-
dine îl îndeamnă la o reflecţie profundă asupra vieţii şi
a morţii, a căror alternanţă o vede ca fiind ireversibilă.
Concluzia poetului este că, trăind cu speranţa nemuririi
oamenii se nasc spre a muri, primind moartea ca pe o
speranţă spre care se îndreaptă spre a se naşte din nou.
În viziunea lui, adevărata nemurire o primesc doar ge-
niile şi oamenii care trăiesc după Cuvântul lui Dumne-
zeu, a căror nume va trăi veşnic.
Spre deosebire de oamenii de rând care l-au deza-
măgit prin nestatornicia lor, Hyperion trăieşte nemu-
rirea prin înţelepciunea primită de la Dumnezeu, prin
Cuvântul Său cel dintâi. Pentru el destinul a fost hotă-
rât de la început, cu mult înainte de a se naşte şi indi-
ferent de voinţa lui, acesta nu-i mai poate fi schimbat.
Nimic nu-l poate îndupleca pe Dumnezeu să renunţe
la geniul eminescian şi să-i ia nemurirea aşa cum poe-
tul l-a rugat. Dar Dumnezeu nici nu-l obligă, pentru că
El i-a lăsat omului deplina libertate de a-şi alege sin-
gur soarta. Un paradox greu de înţeles, al cărui Adevăr
poate fi priceput numai de Creator care, în actul său
creativ „îşi alege” geniile prin care să-şi arate măreţia
şi mai ales triumful asupra răului venit prin păcat în
lume. Este motivul pentru care asistăm la revolta
poetului şi la cererea sa adresată Demiurgului de
a renunţa la darul divin.
În momentul în care poetul îşi exprimă durerea
pentru singurătatea geniului său, se va petrece o
minune, cum de altfel se petrec deseori în momen-
te cruciale din viaţa fiecăruia din noi. Cu Lumina
Sa necreată Dumnezeu îi va releva Adevărul, îl va
ajuta să-i vadă pe oameni aşa cum sunt ei în reali-
tate, cu firea lor păcătoasă şi mai ales nestatornică,
iar atunci poetul îşi va alege singur destinul, cel
care i-a fost rânduit de Creator. Impresionant mod
de a merge pe calea destinului înscris în cartea vie-
ţii. O viziune fabuloasă asupra vieţii şi a morţii, dar
şi a planurilor divine care se revarsă spre noi prin
acele energii necreate dătătoare de viaţă.
Ireversibilitatea celor scrise în Cartea viitoru-
lui şi a vieţii îl va marca şi pe poet. În viziunea sa,
Planul divin nu poate fi schimbat oricât de mult şi-
ar dori poetul, dovadă că Dumnezeu îi poate oferi
lumea întreagă, dar mai puţin moartea pe care şi-o
dorea. Numai imaginea Cătălinei care îşi caută
fericirea în braţele lui Cătălin îl face pe poet să
înţeleagă Adevărul pe care L-a rostit Dumnezeu şi
inutilitatea cererii sale, care se va topi ca o himeră
la relevarea Adevărului. Astfel, într-o clipă el va
putea deosebi diferenţa între Dragostea nemărgi-
nită a lui Dumnezeu şi cea trecătoare a Cătălinei.
Poetul se consolează şi, acceptându-şi nemuri-
rea în singurătatea geniului său, continuă să-şi facă
drumul pe cer Călăuzind singurătăţi/ Pe mişcătoa-
re valuri./ Dar nu mai cade ca-n trecut/ În mări
din tot înaltul. Renunţând definitiv la Cătălina şi la
viaţa trecătoare de pe Pământ nu se mai amestecă
cu muritorii de rând. Destinul său este salvat şi astfel
poetul îşi acceptă soarta. Privind din înalt, spre cei doi
îndrăgostiţi, le vede doar chipul de lut din care au fost
făcuţi, chip care nu li s-a schimbat şi nu se va schim-
ba niciodată, fiind robit răului şi păcatului etern. Poetul
va înţelege că nu se poate coborî la ei din înaltul unde
zboară, chiar dacă acolo este singur, ţinându-i tovărăşie
doar stelele de pe cer. Atunci îşi va continua traseul său
pe Cer pentru a-i călăuzi pe oameni, care vor continua
Gravitaţia inimii
să trăiască în cercul lor strâmt, neputincioşi să-şi de-
păşească limitele şi să se rupă de păcat, în timp ce el
îşi va continua viaţa în eternitate privindu-i ca înainte,
nemuritor şi rece. Învăluit de Lumina divină care i-a
oferit nemurirea, poetul va trăi o experienţă de viaţă
fundamental diferită faţă de oamenii de rând, dar care
îl va obliga la singurătate într-o lume astrală hărăzită
doar geniilor.
Conceptul eminescian cu privire la dobândirea ne-
muririi prin primirea darurilor ce vin de la Dumnezeu
îl întâlnim şi în alte poeme la fel de fascinante, între
ele fiind: „Memento mori”, „Venere şi Madonă” sau
„La steaua”. La fel ca în „Luceafărul”, poetul mai întâi
se revoltă, punându-şi indignat şi profund dezamăgit
întrebarea: Dar la ce să beau din lacul ce dă viaţă ne-
sfârşită,/Ca să văd istoria lumii dinainte-mi repetită?
Acelaşi concept kantian asupra mântuirii omului doar
prin repetabilitatea sa cosmică până la sfârşitul Uni-
versului, sintetizat de poet în câteva cuvinte simple,
dar colosal îmbinate între ele, care te captivează prin
mesajul pe care îl transmit: Icoana stelei ce-a murit
/ Încet pe cer se suie:/ Era pe când nu s-a zărit,/ Azi
o vedem şi nu e. De astă dată gândirea sa transcende
conceptul propus în poemul „Luceafărul”, realizând
că oricât ar fi de înzestrate, nici geniile ca şi aştrii nu
trăiesc veşnic, iar în cele din urmă şi unii şi alţii îşi vor
găsi sfârşitul.
Meditând la propriul destin, poetul ajunge să se în-
trebe singur: Oare cui şi la ce poate folosi o existenţă
dinainte marcată de destin?
Răspunsul îl va găsi tot singur. El se află în
„aghiazma” nemuririi, cea care vine de la Dumnezeu,
prin darurile cu care a fost hărăzit. O picătură din ea
se găseşte în poezie şi în gândirea care îi dă viaţă, care
îi oferă mai multe şanse de a păşi în veşnicie decât oa-
menilor de rând, a căror moarte îi va da definitiv uitării,
spre deosebire de cei care se adapă din acea aghiazmă.
Chibzuind mai bine la cele două alternative, poetul se
va întoarce la …„ lacul ce dă viaţă nesfârşită” pe care
îl refuzase cu câteva momente înainte:
Din aghiazma din lacul, ce te-nchină nemurirei,/
E o picătură-n vinul poeziei ş-a gândirei,/ Dar o pi-
cătură numai. Decât altele, ce mor,/ Ele ţin mai mult.
Umane, vor pieri şi ele toate./ În zadar le scrii în pia-
tră şi le crezi eternizate,/ Căci eternă-i numai moar-
tea, ce-i viaţă-i trecător.
Prin aceste versuri extraordinare poetul oferă o de-
finire unică a geniilor, a căror viaţă se prelungeşte prin
operele lor nemuritoare, dar care şi ele vor pieri odată
cu repetabilitatea omenirii.
Cugetând asupra vieţii şi a morţii poetul alege to-
tuşi ca alternativă poezia, care i se pare a fi mai fireas-
că dacă vrea ca numele lui să dăinuie peste valurile
de uitare în care se vor pierde toţi ceilalţi oameni din
jurul lui:
Şi de-aceea beau paharul poeziei înfocate./ Nu-
mi mai chinui cugetarea cu-ntrebări nedezlegate/ Să
citesc din cartea lumii semne, ce noi nu le-am scris./
La nimic reduce moartea cifra vieţii cea obscură/ În
zadar o măsurăm noi cu-a gândirilor măsură,/ Căci
gândirile-s fantome, când viaţa este vis.
Andrei BREABĂN, scriitor
Nr. 50 (3979), 9 decembrie 2021

DE ZIUA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI

Literatura şi arta
LAUREAŢI AI PREMIILOR NEGRUZZI
7
Valul întregirii PREZENŢE CONSTANTE
la Biblioteca Alba Iulia A VI-a ediţie a Premiilor Naţio-
nale Negruzzi pentru anul 2021, eve-
pe care Iaşiul l-a făcut, poate, în cel
mai greu moment al României, în
niment cultural care elogiază anual Primul Război Mondial.
Această sfântă Sărbătoare Naţională a României şi a Românilor din Ţară şi de Pre-
excelenţa, şi-a desemnat laureaţii. Laudatio pentru m.c. Ion Ha-
tutindeni a fost întâmpinată la Biblioteca Alba Iulia împreună cu dl Gheorghe Negru, profesor, cercetător,
Printre distinsele personalităţi ale dârcă a fost prezentat de profesorul
doctor habilitat în istorie.
culturii şi istoriei neamului româ- universitar, potul Liviu Iacob, care
O elegantă expoziţie de carte dedicată Unirii acompaniată de o compoziţie florală decorativă, panglici
nesc, care s-au învrednicit de acest a prezentat un eseu, scoțând în evi-
şi alte atribute tricolore întregesc atmosfera de sărbătoare în Sala pentru Adolescenţi. Elevii clasei a XII-a,
prestigios premiu este Ion HADÂR- denţă etapele de creaţie parcurse de
împreună cu dna profesoară de istorie Nadejda Luca de la Liceul Internat Sportiv Republican din vecină-
CĂ, scriitor, poet, traducător, mem- literat de-a lungul anilor. În expu-
tatea noastră imediată, partenerii tradiţionali ai bibliotecii, au avut ocazia unei minunate lecţii de istorie în
bru-corespondent al AŞ a RM, sem- nerea sa prof. Liviu Iacob a relevat
prezentarea deosebitului oaspete. Expunerea temei a pornit din adâncul mileniului doi, de la ideea, tendinţa
natar al Declaraţiei de independenţă diversele aspecte ale creaţiei scriito-
şi realizarea cu succes a unificării teritoriale a Italiei, Germaniei, a Rusiei în secolele XVIII-XIX, apoi s-a
a RM. Laureaţi ai Premiilor Naţio- rului Ion Hadârcă: poezie, eseu, pu-
trecut la tezele dedicate importanţei Unirii românilor, moment ce a avut mai multe largi panorame asupra
nale Negruzzi pentru anul 2021 au blicistică, inclusiv problemele abor-
perioadelor istorice prin care a trecut România în devenirea sa ca stat unitar modern: la 1600, la 1848, 1859,
devenit şi teatrologul George Banu, date, aspecte politice, funcţiile pe
an când are loc Unirea Mică, adică Unirea Principatelor româneşti. Apoi urmează evenimente ca Războiul
profesor universitar, român stabilit la care le-a deţinut în timp, precum şi
de independenţă Naţională, 1877, Primul Război Mondial, rolul Casei Regale Române, anii 1917-1918…
Paris, Dragoş Pătraşcu, grafician ie- distincţiile obţinute: premiile „Mi-
Cât priveşte Basarabia, explicarea situaţiei globale, regionale şi locale la momentul pregătirii sau desfăşu-
şean, Andrei Pleşu, scriitor şi eseist, hai Eminescu”, „Nichita Stănescu”,
rării unui eveniment sau altui, ce lega ca un impresionant liant de personalităţi, speranţe, locuri… Astfel,
estetician şi istoric al artei, stilist al Premiul Naţional al RM etc.
de la raptul Basarabiei în 12 mai 1812 la acţiunile de interzicere a limbii române şi a impunerii celei ruse în
limbii române. Înalta distincţie a fost înmânată
şcolile şi bisericile basarabene de către puterea ţaristă, apoi la calitatea studiului în Universitatea estoniană
din Dorpat – o forjerie de cetăţeni şi adevăraţi patrioţi, năzuitori, animatori şi făuritori ai Unirii noastre de Mihai Cimpoi creionează un portret şi culturale, realizate în anul decernării,
la 1 Decembrie al românilor – şi până la evenimentele din anii 1917-1918 este doar distanţa unei inspirate memorabil – Costache Negruzzi, dar şi pentru întreaga activitate.
şi documentate „excursii în timp”. Accente, precizări, explicaţii… Nume de mari făuritori ai Marii Uniri „basarabeanul” universal – nobi- Dintre laureaţii anilor anteriori
– Alexe Mateevici, Ion Pelivan, Ion Buzdugan, Ion Inculeţ, Constantin Stere, Daniel Ciugureanu, Pan lului boier cu moşii întinse în Şirău- vom aminti de compozitorul acade-
Halippa, Elena Alistar… Şi acestea-s doar nume de înflăcăraţi luptători români-basarabeni, personalităţi ţii Hotinului şi Trifeştii Iaşiului, dar mician Eugen Doga, acad. Ioan Aurel
remarcabile care au realizat visul milenar al neamului nostru. Dar fiecare provincie istorică şi-a avut înain- cu moşii şi mai substanţiale pe ogo- Pop, preşedintele Academiei Româ-
temergătorii săi – Bucovina. Ardealul, Principatele! rul unic al literaturii române. Fireşte ne, istoricul Alexandru Zub, poetul,
Marea Unire… Prin Actul Unirii votat în Parlamentul Sfatul Ţării de la Chişinău la 27 martie 1918 – şi că „basarabenitatea” ar fi mai mult ziaristul şi diplomatul Emil Hure-
Basarabia a fost prima fiică a Ţării ce şi-a manifestat sentimentul profund şi dorinţa arzătoare de a reveni o figură de stil, cu referire la Alerga- zeanu, pe regretatul scriitor, m.c. al
Acasă –, prin revenirea la sânul Patriei a celorlalte pământuri istorice româneşti către 1 Decembrie acelaşi is- rea (Скачка) din Chişinău, la tradu- AŞM Nicolae Dabija, medicul Gri-
toric an 1918, a creat un splendid start fericitei perioade de după Unire, considerată de istorici, statisticieni şi cerile-compilaţiile timpurii din pe- gore Tinică ş.a.
popor ca fiind înfloritoa- rioada refugiului Zăbavile mele din Prima dată anul acesta a fost acor-
re, ocupând unul dintre Basarabia în anii 1821, 1822, 1823, dat premiul special „Dana Konya Pe-
zece poziţii economice la satul Şărăuţi, în raiaua Hotinu, trişor”, laureat fiind graficianul Dra-
la scară europeană… precum şi la relaţiile cu nobilimea goş Pătraşcu.
Apoi… Al Doilea Răz- locului, în special cu Alecu Donici, Evenimentul a fost organizat de
boi Mondial şi urmările cel cu care, la 1844, au dat o splen- descendenţii familiei Negruzzi, ală-
lui nefaste pentru în- didă traducere din rusă Satire şi alte turi de Editura Junimea Iaşi – Revis-
treaga omenire, pentru poetice compuneri de prinţul Antioh ta SCRIPTOR, Societatea Culturală
Europa şi pentru Româ- Cantemir”, se mai arată în discursul „Junimea ’90”, Biblioteca Centrală
nia în special, urmărirea Ceremonia de acordare a Premi- scriitorului de primarul mun. Iaşi, proaspătului laureat Ion Hadârcă. Universitară „Mihai Eminescu”, Do-
şi persecutarea Eroilor ilor Naţionale Negruzzi s-a desfă- Mihai Chirică. Premiile Naţionale Negruzzi este meniile Hermezi-Prut, TVR Iaşi şi
Marii Uniri de către or- şurat, la 1 Decembrie 2021, zi de o În Oratio Gratitudinis, m.c. Ion evenimentul cultural care elogiază anu- Radio România Iaşi – în parteneriat
ganele de reprimare ale certă valoare şi semnificaţie istorică, Hadârcă a făcut o succintă evocare a al excelenţa, fiind dedicat celor care, cu Primăria şi Consiliul Local Iaşi,
NKVD-ului… în aula Bibliotecii Centrale Univer- lui Constantin Negruzzi, unul dintre prin generozitatea, dăruirea şi talentul Colegiul Naţional „Costache Negru-
Pânza istorică a Ma- sitare „Mihai Eminescu” din Iaşi, cei mai importanţi scriitori români lor, şi-au pus amprenta asupra socie- zzi” şi Muzeul Naţional al Literaturii
rii Uniri s-a completat Sală de festivităţi, dăruită Iaşului de din perioada paşoptistă, intitulată „O tăţii româneşti. Distincţiile se acordă Române Iaşi.
fericit cu evocări din pe- Regele Ferdinand, la inaugurarea in- alergare Deca-Negruzziană”. unor personalităţi proeminente din
rioada deja recentă a anilor 1989… Invitatul a răspuns la întrebări, a fost aplaudat de liceeni, Domnia Sa stituţiei de cultură. Acest dar a fost „În a sa Istorie deschisă a lite- diferite domenii de activitate, pentru Eugenia TOFAN,
lăsând şi un set de reviste Destin Românesc pentru fondul bibliotecii şi optimismul săvârşirii ei definitive şi un semn de recunoaştere a efortului raturii române din Basarabia, acad. lucrări, cărţi sau evenimente ştiinţifice Serviciul de preșă al AȘM
cât mai curând. Într-un final scriitorul Nicolae Spătaru, directorul bibliotecii Alba Iulia, a felicitat întreaga
asistenţă cu ocazia Marii Sărbători, i-a mulţumit oaspetelui şi l-a invitat şi cu alte ocazii la bibliotecă.
Vorbitul de bine la români
Elena TAMAZLÂCARU

Un miracol de cânt şi poezie Moşii împărţitori şi copiii semănători

Pregăteam rolul unui bătrân în unul din spectaco- 2020, p. 285). Sunt sugestii, evident, subiective, baza- Clasele primare ale Li-
Pe 1 Decembrie la Centrul lele din anii studenţiei, pentru care mă machia Andrei te pe experienţa de care pomeneam mai sus. O parte ceului Dante Alighieri
Academic Internaţional „Emi- Moraru, actorul Teatrului Vasile Alecsandri, condu- din scriitori, bibliotecari, pedagogi de română nu au au „pândit” momentul
nescu” din Chișibău a avut loc cătorul cercului nostru dramatic. Când a încheiat-o, nevoie de sugestiile mele – sunt lucruri cunoscute. când se împlineau 40 de
un eveniment cultural de am- îşi cerceta şi... admira opera, încălzindu-mă cu o con- Fiecare scriitor are felul său de a fi în dialog cu citito- ani ai poeziei gustoase
ploare – sărbătorirea Zilei Naţi- statare, pe care încă n-o pricepeam întru totul: că o să rii, de a realiza o întâlnire cu cititorii săi. şi au invitat Teatrul GU-
onale a României şi a românilor am faţă bună când voi ajunge moş... Eram prin 1968, În formulă de autor încerc să-i fac loc, lângă poet, GUŢĂ cu spectacolul
de pretutindeni. cam mai bine de jumătate de veac în urmă... Acum şi absolventului Universităţii Pedagogice Alecu Rus- Comoara tâlharului, iar
Elena Dabija, directoarea cred că nu prea am nevoie de machiaj pentru rolul cu so, pedagogului, dar şi folcloristului, dramaturgului, de la editură au cumpă-
Centrului, a relevat în linii ge- care m-am ales. actorului, muzicianului, graficianului… Îmi văd de rat 350 de exemplare a
nerale parcursul în timp al Ţă- Apropo, de rolul ales ori care te alege – tot dau lecţiile mele – rolul meu. E un fel de teatru-şcoală cărţii respective (ajunsă la a 5-a ediţie). Pentru fieca-
rii-Mamă pe itinerarul celor peste ceea ce zicea Epictet în Manualul său acum ceea ce fac din întâlnirile mele, preponderent cu co- re treaptă de clase paralele aveam o întâlnire aparte,
103 ani de la înfăptuirea Marii aproape 2000 de ani (s-a născut 50 de ani după Hris- piii şi tinerii. Scena formulei de lecţie-spectacol mi-e urmată de spectacol… Pentru fiecare copil am scris
Uniri de la Alba-Iulia. Despre tos – odată... moş!): „dacă iei un rol peste puterile flancată de Editura PRUT şi de Teatrul Municipal de acasă – timp de câteva seri – autografe cu numele
glorioasa sărbătoare au vorbit tale, ai să-l joci rău; iar cel pe care l-ai fi putut juca Păpuşi GUGUŢĂ. La Editura PRUT mi-au apărut destinatarului. 350 de autografe! De ce acasă? E clară
publicului cu lux de amănunte bine, nejucat rămâne”. În context, am ajuns şi eu peste douăzeci de titluri, iar la GUGUŢĂ se menţin aritmetica… Acasă folosesc timpul ştirilor televizate
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
profesoarele de istorie Veronica Pârlea Conoval de la o concluzie înrudită cu motivul respectiv: nu da în repertoriu nouă spectacole după piesele mele. Ce ori al unor programe muzicale, având lista cu numele
Dacă fii-ţi mândri aste le nutresc;
la Colegiul Naţional de Coregrafie şi Nina Dicusa- semne că poţi, când ceea ce cu adevărat poţi e să relaţie interesantă a teatrului de păpuşi cu editura! destinatarilor… Aşa ca acum, când stau în faţa unei
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
ră de la Liceul de Muzică „Ciprian Porumbescu”. deziluzionezi şi tu. Propunerea a făcut-o şefa trupei de păpuşari Tai- piramide de 150 de exemplare de Plăcinţele cu mărar,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc…
Vorbitoarele au ţinut o fascinantă lecţie de istorie, la Dar tot la motivul… potenţei – contrariul: dacă sia Basiul, care realiza un fel de impresariat cu unele 69 de exemplare de Unde v-aţi pierdut, ştrengari? şi
Viaţă în vecie, glorii, bucurie,
care au participat şi un grup de elevi. poţi, e păcat să te prefaci că nu poţi. Tot eu am zis-o spectacole de ale mele mai predispuse la deplasări. 30 de exemplare de Bufniţa nu cloceşte privighetori,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Printre altele, s-a menţionat ce scria Mihai Emi- şi o mai aplic. În felul acesta am nimerit în birocraţie La sugestia spectatorilor m-a întrebat cum mă uit la o potrivindu-mi listele celor patru clase de-a întâia,
Vis de vitejie, fală şi mândrie,
nescu în ziarul „Timpul”, şi anume, că turcii nu au timp de 16 ani + 16 zile – era timpul renaşterii naţio- formulă mixtă – autorul să vorbească înainte de spec- trei de a doua şi una de a cincea de la Liceul Orizont.
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!
avut dreptul să cedeze Basarabia, iar ruşii nu au avut nale, iar eu, timp de cinci ani, eram liber creator (ca tacol cu spectatorii. Şi a fost bine – vorbeam în faţa Pentru şcoala-grădiniţă Elitex am şi încheiat-o cu au-
Publicul a ascultat cu plăcere poezia DOINĂ,
dreptul să o ia. Dar târgul s-a făcut între două imperii să nu zic şomer – după plecarea de la Academie). În spectatorilor, ascultam câţiva copii cu poezii învăţate tografele pe 50 de Plăcinţele şi 5 Bufniţe. Întâlnirea
care este un strigăt de alarmă al poetului îndurerat
hrăpăreţe şi Moldova a fost prădată de pământurile felul acesta mai înţeleg să menţin, alături de alţi co- anume, răspundeam la câteva întrebări, inclusiv la… e miercuri. La Orizont – pe data de 9 şi 10… 100
de starea grea a poporului şi a ţării, în mare parte şi
ei strămoşeşti. Astfel românii moldoveni, numiţi şi legi scriitori, tradiţia întâlnirilor cu cititorii. Experi- de ce nu am adus cărţI? I-am sugerat Taisiei că de de Plăcinţele se împart la 4 clase de-a întâia, cele
din cauza străinilor cotropitori. Prima dată poezia
basarabeni, au suferit asuprirea rusească timp de 106 enţa pe distanţă, deja lungă, mi-a permis să elaborez, la editură cărţile sunt mai ieftine decât în librărie şi trei clase de a doua – 69 de exemplare de Unde v-aţi
citită la Iaşi pe 5 iunie 1883, de ziua înălţării statuii
ani, din 1812 până în 1918. Condiţiile unirii neamu- în plină desfăşurare a Programului Naţional Lectura i l-am prezentat pe Vlad Creţu de la departamentul pierdut, ştrengari? Cei de a 5-a au ajuns la farmecul
lui Ştefan cel Mare, seara, în şedinţa „Junimii,” care
lui au căpătat vigoare după Primul Război Mondial Central, un fel de ghid-călăuză a acestor întâlniri, ca respectiv al Editurii PRUT… proverbelor – Bufniţele sunt ale lor.
l-a aplaudat îndelung pe tânărul poet.
(1914 – 1918). În fine, actul prielnic a condus la des- ele să ajungă realmente evenimente cărturăreşti – În- Ca să fie mai vizibil la ce a ajuns acest fel de im- Nu mai este actorul Andrei Moraru să-mi vadă
Versuri patriotice a citit Veronica Pârlea Cono-
trămarea celor trei imperii care ocupaseră pământuri- tâmpinarea Poetului (în culegerea de articole Lectura presariat, iată scenariul unui eveniment aniversar al faţa când scriu autografe, închipuindu-mi destina-
val, autoare a mai multor cărţi de poezie şi proză.
le româneşti: Otoman, Austro-Ungar şi Rus. şi scările. Biblioteca Naţională a RM, Editura PRUT, poeziei Plăcinţele cu mărar, de care nu aveam ştire… tarii cu cărţile în mână… Ce faţă bună avea – chiar
Spectacolul „Hai să dăm mână cu mână”, sus-
Profesoarele au făcut un excurs captivant referi- atunci, în tinereţe… Pentru data de 18 decembrie
ţinut de Ansamblul folcloric „Bujorelul” din satul
tor la Marea Unire de la Alba-Iulia din 1 Decembrie Ambasada Republicii Moldova în SUA a anunţat
Bujor, Hânceşti, a prezentat publicului un buchet de
1918, accentuând că mai întâi s-a produs Unirea Ba- pe reţelele de socializare un eveniment cărturăresc,
cântece populare şi patriotice. Îndrumate de vestita
sarabiei cu Ţara-Mamă, la 27 martie 1918, apoi reali- precum glăsuieşte afişul – Pâine de la iepure şi o
cântăreaţă de muzică populară din România, Ofelia
pirea Bucovinei de Nord, la 28 noiembrie acelaşi an. carte de la Iulian Filip pentru copiii noştri din di-
Florica Haranguş, în calitate de conducător artistic,
Basarabenii au dat tonul şi i-au influenţat şi pe ceilalţi asporă, dar şi pentru colegii lor, rămaşi acasă, la
şi de directorul Casei de Cultură din Bujor, Nicolae
români să întregească Patria. Basarabenii şi-au adus Scoreni şi Roşcani (raionul Străşeni).
Onuţa, fetele din Bujor au bucurat publicul cu ţinuta
obolul la acest act istoric prin proclamarea Sfatului Pentru acest eveniment piramida cărţilor Pâi-
scenică şi costumul popular al zonei, dar şi cu un
Ţării. Făuritorii Unirii Basarabiei cu România, Ion ne de la iepure e una virtuală, din vârful căreia
repertoriu select.
Inculeţ, Ion Pelivan, Pantelimon Halippa, Constantin aplicaţia zoom e de toată eficienţa. Le-am selectat
Şapte interprete au emoţionat asistenţa cu
Stere, Daniel Ciugureanu ş.a., s-au bucurat de susţi- copiilor din America un grupaj de poezii comesti-
vocile lor originale, care au interpretat cântece
nerea din partea României, a Primului Ministru Ale- bile, înrudite cu pâinea de la iepure, între care şi
din folclorul local basarabean şi zona Moldovei
xandru Margheloman şi a Regelui Ferdinand. un pluguşor, un semănat, Plăcinţele cu mărar, Dina
de peste Prut: Dragele mele trei copile; Iubeşte,
A urmat un moment poetic cu versuri din creaţia gospodina cu colţunaşii ei. Cel mai tare aştept la
Gheorghe, iubeşte, Dragu-mi-i în sat la joc (so-
lui Mihai Eminescu. Publicul a ascultat cu emoţie această întâlnire transoceanică să mă samene care-
listă Iulia Agatini), Dragu-mi-i să cânt, să joc;
poemul CE-ŢI DORESC EU ŢIE, DULCE ROMÂ- va iepuraş – fie el din Scoreni, fie din Roşcani, fie
Ieşi, Ileană, pân' la poartă; Joacă-mă, bădiţă
NIE, publicată la 14 aprilie 1867 în revista Familia, din Florida. Cu colacul va ieşi
bine (solistă Loredana Damian) ş.a. S-au pre-
editată la Pesta sub îngrijirea lui Iosif Vulcan, care directorul Bibliotecii Naţionale
zentat foarte bine şi alte fete din Bujor – Ionela
l-a descoperit pe tânărul poet şi l-a încurajat atunci, Elena Pintilei, cu pitacul de la
Fărâmă, Elisa Meculi, Alexandrina Tofan, Elena
la cei 16-17 ani, când pornea pe drumul Lirei poeti- Homo aestethicus – academici-
Emilian, Ana-Maria Doboş.
ce. Iată ce frumos scria Eminescu: anul Mihai Cimpoi. Că eu… cu
Participanţii la spectacol – artiştii şi spectatorii –
Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, cărţile şi autografele.
au încins o horă în toată sala.
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor? La mulţi ani şi toţi cu cărţi!
Braţele nervoase, arma de tărie, Ştefan SOFRONOVICI,
La trecutu-ţi  mare, mare viitor! Iulian FILIP
Centrul Academic Internaţional „Eminescu”
 8 Dincolo de oglindă
Literatura şi arta
Fiorul sacru Vasile GHICA
Nr. 50 (3979), 9 decembrie 2021

MOLDOIVANUL NĂTÂNG
Să spui că-i dus cu pluta,
parcă n-ar semăna. Dar nici să
zici că-i cu toate acasă – tot n-o
poţi face. Nu de alta, dar nu te-
ar crede nimeni din moment ce
ai prezenta o minciună drept
adevăr. În zadar ai încerca să-l
vopseşti în roz, că tot atunci nă-
tângul îşi arată faţa lui adevăra-
tă, de mitocan. E destul să-i spui
că lucrul ăsta-i alb, că el o să caute să-ţi demonstre-
ze că-i negru. Alteori nici nu aşteaptă să duci vorba
până la capăt, că ţi-o retează: nu mă educa! Şi atunci?
Dumnezeu cu dânsul! Dar crezi cumva că scapi de el
şi nu-l mai vezi? Pe naiba! Nătângul, ca şi prostul,
nu-l seamănă nimeni, el singur răsare. Şi stă ca pădu-
chele-n frunte. Cam de ce? Păi, vrea să arate, nu ştiu
cui, că el nu-i ca toţi şi chiar îi este în cot de ceea ce
crede lumea. Unii moldoivani nătângi au ajuns să fie
şi studenţi la instituţiile de învăţământ din Iaşi, Bu-
cureşti, Cluj Napoca, Baia Mare, Timişoara..., unde
li se oferă posibilitatea de a face studii serioase şi,
desigur, de a vorbi într-o frumoasă limbă româneas-
că. Dar ce credeţi? Degeaba îi dai nătângului mură în
gură, că el o scuipă chiar în faţa celui ce i-a pus-o pe
limbă. Să-i auzi?! Mai cu seamă când îşi simt unul
altuia umărul. Ce mai limbă moldoivană iese pe gura
lor?! Altfel cum să se deosebească? Dacă nu-i minte,
măcar vorbe aiurite! Se fălesc cu ceea ce au: prostie
îndeajuns şi de rămas! Şi cam de ce să nu dea ghes cu
ea, cu prostia, s-o vadă şi alţii? Dar ce să mai vorbim
de unii moldoivani nătângi care se plimbă prin aulele
instituţiilor de învăţământ superior, şi nu numai, din
Republica Moldoivană?! Când i-auzi cum vorbesc şi
cum gândesc, te iau fiorii. Nici româneşte, nici ruseş-
te, nici măcar omeneşte... Dar parcă numai unii tineri
stau proţăpiţi în a nu se da, nu se lăsa de nătânga lor
atitudine faţă de un adevăr sau altul? Uitaţi-vă în jur!
Spune-i unui moldoivan nătâng că Basarabia este pă-
mânt românesc, şi atunci? Vai de tine cu ce replici
neghioabe ai să te alegi! Dar dacă încerci cumva să-i
mai spui că toţi cetăţenii care locuiesc pe teritoriul
Basarabiei sunt români, precum toţi acei care trăiesc
în America sunt americani (de diferite etnii), să ştii
că ai împlinit-o! În cel mai bun caz, o să-ţi spună
să te cari în Romania că n-ai ce căuta pe-aici. Unui
moldoivan nătâng, Doamne fereşte să-i spui, că ruşii
sunt ocupanţi – mai bucuros ar fi să-i dai foc la casă.
N-o să întârzie să-ţi riposteze că românii ne-au ocu-
pat, nu ruşii, de la 1812 încoace. Chiar dacă ştie sau
a auzit, spre exemplu, că cei din ţările ce fac parte din
Uniunea Europeană se bucură de un nivel de trai mai
înalt ca cei din Rusia, moldoivanul nătâng n-o să în-
târzie să-ţi spună că n-are nevoie nici de-o integrare
europeană, el vrea cu ruşii şi asta-i tot. Şi-atunci, mai
zi ceva?! Dar şi să te fereşti, să-l laşi în plata Dom-
nului, tot nu-i bine, oricât de nătâng ar fi. E fratele
nostru, e neam din neamul nostru. Ce vină are că i-au
fost spălaţi creierii de la naştere, tocându-i zi de zi că
ocupantul îi este frate, iar fratele este ocupant? Unii,
cât de cât, ne-am debarasat de minciună şi incultură,
băgată cu de-a sila pe gât de acei ce ne-au vrut să
fim doar braţe ieftine de muncă şi carne de tun, în
războaiele lor de cotropire. Dar, precum au toate un
început, la fel au toate şi un sfârşit. Mai devreme sau
mai târziu. Şi, oricât de îndărătnic ar fi cineva, oricât
s-ar proţăpi în a recunoaşte o realitate, un adevăr al
vieţii, oricât ar vrea să ţină o lume în întuneric, totuşi,
după noapte vine zi. Şi vom da mână cu mână cei cu
inima română. În lumină şi dragoste pentru aproape-
le. Că mare este Dumnezeu!
Ionel CĂPIŢĂ
Sensul filosofiei
Filosofia este valoarea supremă a unei societăţi, ghidul
tuturor capacităţilor umane, lacrima vizionară a gândirii,
fiorul sacru al cugetării, „floarea cea mai înaltă (dar şi cea
mai plină de mireasmă – D.P.) a unei culturi” (Hegel).
Măria sa FI-LO-SO-FIA este alegerea unui mod
de viaţă, o opţiune existenţial-spirituală superioară, de-
oarece ea e aspiraţia la înţelepciune, iar înţelepciunea,
la rându-i, este locul de întâlnire şi cumpănire a tuturor
virtuţilor omeneşti...
Reflecţia filosofică este o activitate naturală, ce în-
soţeşte interogaţiile noastre la orice nivel. Ea nu este doar apanajul spe-
cialiştilor, ci o parte indispensabilă şi intrinsecă a Căii Lactee lui homo
sapiens în viaţă. Filosofia nu înseamnă înstrăinare de viaţă (cum mai crede
şi astăzi foarte multă lume), ci orientare în viaţă, o orientare potrivită unor
faruri călăuzitoare care nu înşeală.
Gânditorul roman Epictet certifica: „Fă din raţiune şi filosofie cârma (ti-
mona – D.P.) şi lumina vieţii tale, dar acum, căci mâine va fi prea târziu”.
Asta înseamnă că necesitatea filosofării trebuie să fie simţită de către fiecare
individ uman, în special de către tineret, ca acesta să se simtă cel mai puter-
nic atras să contempleze asupra menirii sale în viaţă, filosofia îndemnând la
alegerea unui fel de viaţă şi la adoptarea unei anumite maniere de comporta-
ment. „Prin filosofie ajungem la cunoaşterea adevărată a lumii” (Pitagora).
Sensul filosofiei „este condiţionat de sănătatea intelectuală a poporului.
Ea ajută la sporirea simţului critic şi prin mijlocirea acestuia, la ridicarea
inteligenţei spre sinteze, în care dezvoltarea culturii îşi găseşte orientarea
spre perfecţiune” (C. Rădulescu-Motru).
Nu este deloc puţin lucru să ai conştiinţa faptului că dorinţa de a învăţa
mereu şi posibilitatea de a gândi liber despre ideile tale şi ale altora te feresc
de aroganţa şi de iluzia periculoasă că eşti singurul deţinător de adevăruri,
iată tot atâtea motive întru a înţelege necesitatea de a studia filosofia, care
face incizii adânci în credinţele/opiniile noastre privitoare la lume şi la locul
nostru în ea.
Filosofia, în fine, e măduva spiritualităţii omeneşti, care „creşte intelec-
tul, îl dezvaţă pe om de la lenea cugetării şi de la încrederea prea mare în idei
străine, îl deprinde a cerceta lucrurile în mod genetic şi de a cumpăni fiecare
cuvânt înainte de a-l aşeza într-o teorie” (Mihai Eminescu).
Dumitru PĂSAT
• Unii au impresia că pentru a fi Napoleon le lipseşte numai bicornul.
• Nu vă plîngeţi de libertate! Demnitatea şi modestia nu sunt obligatorii.
• Nu mai citesc cugetări. Constat că prea mulţi filozofi mi-au furat gîndurile.
• Îmi pot revizui opiniile. Sunt, deci, tânăr.
• În subsolul paginii coboară oricine. În sub-text – numai unii.
• Nu orice alergător poate ţine pasul cu generaţia sa.
• Şi şoarecelui i-au crescut aripi. Dar nu a ajuns decît liliac.
• Nu avem şanse să atingem toţi perfecţiunea. Ar fi şi monoton.
• Ecuaţia speranţei continuă să aibă prea multe necunoscute.
• Frumuseţea fizică ar fi un dar teribil. Dacă s-ar găsi un leac împotriva obişnuinţei.
• Cei săraci cu duhul au oricînd iluziă fericirii.
• Amabilitatea este sora bunătăţii. Dar vitregă.
• Amintirile ameliorează, nu vindecă.
• O, dacă talentul ar avea perseverenţa veleitarului...
• Indiferent de starea vremii, iluziile tot roze sunt.
• Norocul e universal. Pe termen scurt, poate suplini orice calitate.
• Şi vântul ne poate ţine în picioare
• Tăcerea poate izvorî şi din sentimentul zădărniciei.
• Un vaccin împotriva regretelor nu vom putea realiza niciodată.
• Oare chiar suntem pregătiţi pentru triumful dreptăţii?
• Pefecţiunea continuă să fie o maiestuoasă moară de vânt.
• Clipa nu este decât creasta valului.
• Mulţi din cei cărora le-au crescut aripi nu mai iau în calcul şi aterizarea.
• Când eşti invulnerabil, nu ai cum să fii şi puternic.
• Iluzia – averea celor care nu au nimic.
• Naivitatea călăilor poate fi pedepsită, dar după căderea securii.
• În timp ce-i mângâiam aripile, mă înţepa cu coada.
• Şi succesul precoce poate produce infirmităţi.
• Fără puţin mister, frumuseţea este o eroare.
• Întunericul nu poate fi alungat prin incendierea lumii.

Vasilisk DONICA Întâlnire

atât de obosit pământul
nu îmbătrâneşte vreodată
aşa răstignit
de un dor de iubire curată
dezbrăcat de visuri
Pe iconostasul de sfinţi
ce privesc în iubire
Dor
în toamna păcatului Îmbrăcat în iubire
pătrunsă demult e lumina
născut din cer
să fugi de ea
creşti aripi de înger
Pâine şi vin
ar însemna
să te ascunzi de soarele să zbori spre etern
în greul zăduf al zilei dogorâtor în amiaza vieţii te lupţi cu moartea
ară-n ogoare de suflete vii şi umbră să-ţi faci învingi sau învins
la vremea semănatului de grâne cu o frunză de brusture în răni sângerând
din spicele holdelor crescute în stele ciuruită de grindini purtat eşti pe braţe
macină făina dreptăţii la moară te suceşti de îngeri şi sfinţi Cuie bătute în talpă
şi-n aluat presară seminţe de lumină te răsuceşti din dorul de-acasă
îl dospeşte-n sfinţenia stropită cu vinul te zbaţi te scuturi de zgură
stors din strugurii copţi de soarele iubirii te străbaţi PREA MULTĂ LAUDĂ CÂT FAC CINCI LEI
iubirea dorind
ca pâinea şi vinul viaţă să fie fugi alături să ai STRICĂ – Fiţi mai atent, îmi spune necunoscu-
ca toate să mai nască-un cer şi fără să bagi de seamă
cu ochi spre lumină tul, întinzându-mi cinci lei.
te întâlneşti cu El L-am lăudat, probabil, prea mult.
faci cale spre Rai – Vai de mine! De când oare se dau şi
Veacul
– Dumnealui mi-a spus că îl cunoaşteţi
bani numai ca să fii atent? fac eu, privin-
Iubirea e-n Lumină
bine, continuă stăpânul căruia îi constru-
du-1 din cap până-n picioare pe cel cu ba-

speranţei Zigzag de lumină

im casa, când ne-a întrebat ce părere avem
Răstignit despre Ion Pintilie, care s-a rugat să fie pri- nii în mână.
Lumina loveşte dur mit în brigada noastră. – Sunt banii dumneavoastră. Au căzut
Grăbită iarna se abţine tardiv produsul mâinilor sale – He-he-he-eee! Noi să nu-1 cunoaş- din buzunar când v-aţi scos batista.
Ascultă tăcerea În zbor de înger – Mulţumesc frumos. Mulţumesc.
aşteptând să crească iubirea cu focuri spre-nviere tem pe Ionel – păhărel! am sărit cu vorba,
când somnul ţi-o soarbe pânʼ ardeţi ciulinii din cheaguri de chin văd lumina aprinsă în zigzag – Pentru puţin.
şi ape spre spălare bucuros că am ocazia să spun un cuvânt de
să crezi că noaptea cu toate sforţările izgonind pustiirea cu tremur în lucrare să lumineze întunericul – Cum vine aceasta? Pentru puţin. Sun-
laudă la adresa prietenului meu.
va spăla suferinţa în van bateţi pasul cu stângul pe loc să stârpească urâciunea să revină divină între ai săi teţi un om adevărat.
– E băiat de dobă, mă susţine Ilie, ştie
şi inima ofilită înfierând pe ruguri stinse dreptatea crescută în lipsă de vibraţii – Aşa ar proceda fiecare în locul meu.
ce n-au înţeles-o să iasă totdeauna basma curată.
va reuşi să de-a-n muguri că cerul va naşte ca un pom roditor ca după ploi prielnice ciulinii – Nu ştiu cum ar proceda altul, dar ges-
aprinzând lumina în plină culoare şi nu au primit-o – Închină cât trei şi nici nu zici că a
umplându-se cu sfinţii din veacul speranţei şi să răsară după foc viaţă tul dumneavoastră îmi permite să spun că
Lumina lipseşte şi iarăşi s-a dus băut, fac eu, subliniind cifra trei. Grozav
atroce deşertând torturi de infern iar după apă nemurirea. sunt de aldămaş.
miroase a vremi necurate dar nu a apus şi va să revină îmi plac cifrele, când vreau să-l caracteri-
dând vieţii credinţa salvării prin moarte Lumina loveşte dur – Lăsaţi, om bun, nu face.
cum am mai fi pământ zez pe cineva.
timpul de la urmă e un mare mister dar cu iubire să nu doară să curgă divină – – Aţi fi putut pune banii în buzunar, şi
cum am mirosi a roade – Lucrează cât doi, când îi cade un pi-
e totuşi incomparabil veacul speranţei veşnică Iubirea atunci ce mă făceam eu? Vă sunt recunos-
cuş.
cător. Mergem! Nici nu încercaţi să refu-

Revista NOI –
– Trebuie, numaidecât trebuie primit în
STIMAŢI PRIETENI AI LIMBII ROMÂNE! brigada noastră.
– O să fie cu noi şi nu va fi nevoie să-l
zaţi. Tot una-i în zadar.
Intrăm într-un bar. Comandăm câte-o
revista copilăriei şi adolescenţei tale Vă aducem la cunoştinţă că abonarea pe anul 2022 la publicaţia preferată
„Literatura şi arta” e în plină campanie.
căutăm pe-al treilea.
– Îl cunoaştem doar.
sută. Apoi repetăm. Intră nişte cunoscuţi
de-ai mei. Nu zăbavă apar nişte cunoscuţi
Dragi părinţi şi bunici, Nu rataţi întâlnirile de suflet cu cei mai consacraţi oameni de creaţie ai nea- – E băiatul nostru. Acum va fi şi al de-ai lui. Le povestesc tuturora despre fap-
mului – scriitori, artişti, savanţi... Împreună cu dumneavoastră vom descoperi dumneavoastră, insistăm noi. ta nobilă a omului necunoscut. Închinăm în
Dezvoltarea dinamică a societăţii moderne reclamă cadre bine instruite atât pro- vigoarea expresivă şi valenţele de seducţie ale Majestăţii Sale Cuvântul Româ- – Ei, bine. M-oi mai gândi, zice briga- cinstea onoarei.
fesional, cât şi intelectual, cultural şi spiritual. Un suport sigur în pregătirea acestora dierul. ...În drum spre casă număr banii. Am
nesc. Vom continua să publicăm cele mai valoroase opere şi studii din viaţa po-
este revista pentru copii şi adolescenţi NOI, care deschide cititorilor orizonturi noi, le – Ce să vă mai gândiţi? Luaţi-1 la lu- cheltuit mai mult de jumătate din câţi
litică, socială, culturală şi de creaţie a societăţii noastre atât de bulversată. cru! aveam. „A-a-a, iată şi cei cinci lei...” Îi
cultivă deprinderi de cunoaştere, cercetare şi implicare.
Doriţi ca şi pe viitor copiii şi nepoţii Dvs. să manifeste interes şi să se prezinte stră- Abonaţi-vă la săptămânalul Stăpânul n-a scos un cuvânt. adaug la sumă. Dar, totuşi, mă bucur: încă
Peste câteva zile am şi aflat că pri- am scăpat ieftin. Se putea să mă întorc şi
lucitor la fiecare dintre disciplinele şcolare? Atunci îndemnaţi-i să se aboneze la revis-
ta NOI, care, prin conţinutul său bogat şi prin diverse concursuri, îi va ajuta să obţină „ L iteratura şi arta” etenului nostru i s-a refuzat să lucreze cu buzunarele goale...
competenţe şi abilităţi, să-şi trezească şi să-şi pună în funcţie potenţialul creator. şi veţi rămâne mereu în iureşul celor mai vibrante evenimente! cu noi. Ion DIORDIEV
Numai un copil multilateral dezvoltat, deschis spre noutăţile şi profunzimile din PREŢ DE ABONARE:
ştiinţă, literatură şi artă poate obţine rezultate remarcabile la învăţătură şi se poate
situa pe prima linie a cunoaşterii şi autorealizării.
Pe o lună – 29.33 lei, 2 luni – 58.66, Pentru pensionari şi invalizi: o lună – DRAGI CITITORI! BANCUL ZILEI
3 luni – 87.99, 6 – luni – 175.98, 12 luni 28.33 lei, 2 luni – 56.66, 3 luni – 84.99, 6
Revista NOI vine să-şi susţină cititorii în edificarea lor intelectuală, culturală şi Redacţia săptămânalului a in-
artistică, oferindu-le modele demne de urmat şi modalităţi de implicare. – 351.96 lei. luni – 169.98, 12 luni – 339.96 lei.
Este o publicaţie indispensabilă viitorului savant, om de cultură, scriitor, politici-
stituit de curând Bancul Zilei al Doi politicieni:
Nu rataţi şansa de a vă delecta de frumuseţea şi taina mistică a Limbii Române! cititorului. Aşteptăm sugestiile
an…
şi materialele cu haz ale celor mai
– Hai să numărăm ba-
Revista apare lunar, fără numere comasate şi vacanţe. Îşi însoţeşte cititorul atât în
timpul studiilor, cât şi în perioada de odihnă. Colectivul Catedrei de Filosofie și Bioetică a USMF „Nicolae ingenioşi plăsmuitori de vorbe nii pe care i-am furat!
Testemițeanu” este alături de Elena Șargu, lector universitar, în clipele de duh. Curiozităţile cele mai
Preţul unui abonament anual pentru 2022 este de 240 de lei. de grea încercare în legătură cu trecerea în eternitate a fratelui ei,
– Nu-i nevoie. Aflăm
năstruşnice vor fi publicate pe
Indicele PM 31239. Eduard APOSTOL. ultima coloană de deznodământ imediat de la ştiri!
Abonamentul la revista NOI poate fi perfectat la orice oficiu poştal.
Dumnezeu să-l odihnească în pace! final.

ADRESA REDACŢIEI: Telefoane: Revista noastră respectă Redactor-şef: Nicolae DABIJA

dreptul la opinie,
Redactor-şef: 022.21.02.12, 0(67)131737
„Literatura şi arta”, str. Sfatul Secretar general de redacţie: 022.21.02.12. responsabilitatea pentru
Secţia literatură, cultură: 022.23.82.16. conţinutul şi corecti- Publicistică şi informaţie: Andrei MOROŞANU, Elena TAMAZLÂCARU;
Ţării nr.2, 2009, or. Chişinău, Publicistica: 022.23.85.46
e-mail: literaturasiarta1954@gmail.com
tudinea materialelor Literatură: Nina JOSU; Arte: Doina DOBZEU; Cultură: Iulius POPA; Machetare
şi design: Andrei DORGAN; Ilustrator: Iurie BRAŞOVEANU; Contabil: Denis
http://www.litart.press/ aparţinând în
Republica Moldova exclusivitate autorilor.
CERCHINA; Corector: Ana SURDU

Tipografia „Universul” Com. nr. 811