SĂPTĂMÂNAL AL SCRIITORILOR DIN REPUBLICA MOLDOVA

JOI, 10 februarie 2022. FONDAT LA 3 OCTOMBRIE 1954

NR. 6 (3987)

LA EST DE VEST
PUBLICAŢIE DE LIMBA ROMÂNĂ

Ş C O A L A Nicolae LABIŞ

CU UN SINGUR ELEV Noi, nu

Grafică: Iurie Braşoveanu
…E doar el în toată şcoala. Iese în
recreaţie şi se joacă în curtea pustie de
unul singur. Cu un picior trimite min-
gea în poartă, apoi aleargă repede s-o
prindă.
Se joacă şi de-a ascunselea: se dă
după colţul şcolii, dar în curând, vă-
zând că nu-l caută nimeni, iese şi se
O parte din noi ne-am învins
sieşi cu glas tare poezii, să danseze, să Greşeala, minciuna şi groaza,
cânte cântece, tot el să-şi aplaude şi să Dar e drum, mai e drum necuprins
strige de câteva ori, ca să-l audă nişte Până-n zarea ce-şi leagănă oaza.
ciori de afară, „Bravo!”.
Generaţii secate se sting,
Apoi a doua zi elevul a plecat cu
toată şcoala în excursie: la un salcâm Tinerii râd către stelele reci.
din spatele şcolii, care avea câteva păs- Cine-şi va pierde credinţa-n izbândă
tăi uscate, ce sunau în vânt ca nişte clo- Pe-aceste mereu mişcătoare poteci?
poţei de lemn.
Când învăţătorul întârzie la lecţii, Cine din noi va muri
copilul nu se supără: se uită în orar,
Înainte ca trupu-i să moară?
deschide manualul şi caietul şi se în-
treabă pe rol de învăţător şi îşi răspun- Cine-o să-şi lepede inima-n colb
de pe rol de şcolar: Insuportabil de mare povară?
– Cât fac 2 x 5? Ca un vânt rău, ori ca o insultă
– Cât fac şi 5 x 2!, răspunde dânsul Întrebarea prin rânduri trecu.
ca un învăţăcel sârguincios.
Ascultă, ascultă, ascultă!
În şcoala cu un singur elev, atunci Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!
când elevul vrea să o şteargă de la lecţii
înainte de pauză, manualele îl trag de
mânecă înapoi în bancă şi-l pun să le La firul ierbii
citească şi să le conspecteze.

agaţă cu o mână de bara de pe terenul
sportiv şi se leagănă de ea până sună de
intrare la lecţii.
Ieri venise la şcoală cu o pisică în
„De ziua
Părinţii lui, care lucrează undeva în Ion Luca CARAGIALE: 170 de ani de la naştere
Occident ori în Orient, nu ştiu nici ei
unde, l-au crescut cu telefonul: „Vezi Cuvintele de taină
ta, vine
să asculţi, să înveţi, să fii cuminte”.

Limba mea de doină, horă...

geantă, iar învăţătorul nu l-a certat.
„Dacă n-ai să faci nicio şotie, ca să
ai ce-ţi aminti când nu vei mai fi şco-
lar, am să te las repetent”, l-a ameninţat
acesta.
Au plecat când avea câteva luni,
acum, dacă i-ar vedea, nu i-ar mai re-
cunoaşte.
Ei îi trimit lunar dragostea prin pro-
întotdeauna
M-am născut
în limba română,
română am spus prima oară „MAMA” şi
tot prin ea sună cel mai dulce dragostea şi
trebuie preţuită, ce trebuie respectată, ca
un bun comun inestimabil, pe care îl pose-

Ceilalţi copii au plecat cu părinţii
peste hotare, s-au mutat în alte locali-
tăţi, au refuzat să se nască, nimeni nu
mai ştie exact de ce această instituţie
de învăţământ, care altădată semăna cu
un stup de albine, a rămas doar cu un
elev, cu unul singur.
Învăţătorul vine de departe, hăt din
altă localitate, numai pentru el.
Cel mai greu i-a fost nu să-l deprin-
dă scrisul şi cititul, ci să-l facă să afle
ce este bine şi ce este rău.
L-a învăţat şi matematică superioa-
ră: pătratul bucuriei e direct proporţio-
nal cu intensitatea aşteptării.
A pregătit cu el o serbare, cu poe-
zii şi cântece, de Ziua Ministerului, dar
tocmai atunci învăţătorul s-a îmbolnă-
vit, iar copilul a fost nevoit să-şi spună
cură.
Învăţătorul e bătrân şi bolnav şi
vine la şcoala cu un singur elev ca să
fie cu el, ca să nu se simtă orfan şi de
părinţi, dar şi de învăţător.
Asta l-ar durea cel mai mult.
„Cât ministerul şi cei de sus au grijă
de învăţământ, suntem o naţiune salva-
tă”, îşi zice bătrânul dascăl de fiecare
dată când intră în şcoala mare care are,
mai are un elev, semn că ţara e cu vi-
itor, semn că nimic nu este pierdut de
tot, semn că mai suntem veşnici pe
această palmă de pământ pe care nu
mai poţi călca pe mulţimea de mormin-
te ale străbunilor ce s-au tot perindat pe
ea de la facerea lumii încoace.
Nicolae DABIJA
13 februarie 2014
Între morală şi filozofie
primăvara!”
trăiesc prin ea, o
cânt cu tot sufle-
tul la orice pas şi
tot cu ea plâng,
râd şi ating ceru-
rile. Limba asta
română e un soi
de legământ al
nostru tainic cu
ţara, e o înălţare şi
e felul prin care suntem una cu cei de lângă
noi, conectaţi la o istorie străbună, la tradi-
ţii şi la nemuriri. Gândim în această limbă
şi e păcat că o murdărim zilnic, că ne batem
joc de înţelesurile ei şi o ciopârţim fără ca
măcar să avem vreo mustrare de conştiin-
ţă. Ne credem inteligenţi peste măsură şi
uităm să vorbim corect, să punem virgule,
să avem grijă la ce spunem şi ce gândim,
pentru că asta ne zugrăveşte mai mult decât
ne-am putea noi imagina vreodată.
Nu ne mai interesează cum vorbim, nu
ne mai interesează să simţim româneşte,
pentru că e mai la modă să folosim împru-
cântul, doina şi înţelepciunea!
Limba română, a cărei zi o celebrăm
pe 31 august, ne e martor al tăcerilor, ne e
cântec al celor mai frumoase amintiri, cum
e şi ritm al confesiunilor şi felul prin care ne
putem înfăţişa. În fond, ea ne descrie pe noi,
în cel mai lăuntric mod. Atât de dulce sună
fiecare moment în care ne veghează, căci
evoluţia noastră merge la pas cu limba, iar
fiecare tresărire, mirare, uimire poartă nu-
mele său. Carpaţii sunt mândrii în descrierea
sa, plaiurile mioritice se încarcă de vigoare
când prin ea îi analizăm, metaforele minuni-
lor naturale româneşti poartă simbolul lim-
bii române, iar noi, oamenii, ne zugrăvim
prin ea, pe înţelesul nostru, o lume a vorbei
înalte, pe care merită să o sărbătorim.
Tocmai de aceea, ştiu şi spun că limba
română merită celebrată la orice pas, căci în-
durările şi lupta sa pentru supravieţuire, într-
un cerc al transformării, e continuă şi deloc
lipsită de nevoi. Nu s-ar cuveni să nu ne gân-
dim cât de săraci am fi fost fără graiul plin de
tâlc, fără zicale, fără înţelepciunea poeziilor,
dăm cu toţii, mai presus decât o comoară.
O comoară pentru care nu plătim nimic, dar
căreia îi dăm girul înălţării noastre către ne-
preţuit, căci ea are întotdeauna cheia răspun-
surilor fireşti.
Am mai spus, limba asta a noastră nu-i
aşa de complicată şi nu-i greu să vorbim
corect, măcar aşa, din respect. E foarte uşor
să-i blamăm pe toţi pentru orice, de la poli-
ticieni la artişti, dar măcar ar fi de bun simţ,
s-o facem corect româneşte! Ea trebuie să
servească drept armă pentru promovarea
culturii şi trebuie să ne fie exponent, într-o
lume a deznădejdii. Să cântăm în limba ro-
mână, să iubim în limba română!
Ştiu că poate nici eu nu o preţuiesc
suficient, dar cred că ar merita mai multă
importanţă şi n-ar strica, înainte de tablete,
telefoane, limbi străine şi alte activităţi, să
o ştim cum se cuvine. Este poate cea mai
înaltă nuanţă a noastră, a românilor. Ştiu că
e grea, ştiu că trebuie răbdare, dar în loc
să o ciopârţim, fără să ne pese, mai bine
i-am da ascultare şi ne-am alina urechile
– Tată-ă-ă!, tăticule-
e!, aud o voce de copil
cum strigă-n gura mare.
Mă apropii de geam
şi o văd cum aleargă
fericită în întâmpinarea
lui. E o fetiţă mică, are
vreo trei sau patru ani,
nu ştiu. Dar, o privesc
ca şi cum am mai întâlnit-o undeva, unde-
va în amintirile mele. Apoi, nu ştiu de ce,
dar seamănă cu mine. Şi nu atât la chip,
cât la fericirea aceea care emană lumină
şi pe care o simte fiecare copil atunci când
îşi îmbrăţişează părintele.
Şi-n timp ce asist la bucuria ei, privi-
rile noastre se întâlnesc şi fata îmi zâm-
beşte de parcă mă recunoaşte şi ea. Îmi
face semn cu mâna şi se lasă cu capul pe
umărul celui care o răsfaţă, lăsând impre-
sia că i se spune în şoaptă vreo poveste

MASURA muturi, să ne prostim şi să schimbăm, doar

„Toate îmi sunt
îngăduite, dar nu
toate îmi sunt de
folos”, zicea apos-
tolul Pavel, îndem-
nând creştinii să nu
devină nişte pietre
de poticnire în ca-
lea bunelor intenţii.
Cu topica inversa-
tă, acest postulat ar suna în felul următor:
„Multe îmi sunt de folos, dar nu toate îmi
sunt îngăduite.” De ce?
Pentru că răul folositor nu este mai util
decât binele dăunător. „Răul nu trebuie să-
vârşit nici chiar în scopuri nobile”, scria Ter-
tulian.
Mai bine e să suferi tu o nedreptate, de-
cât să-l nedreptăţeşti pe aproapele tău, căci
nedreptatea pe care o suporţi îţi sporeşte
virtutea, iar nedreptatea pe care o comiţi îţi
ştirbeşte onoarea.
Bogăţia, de exemplu, e ceva folositor,
dar dacă, de dragul ei, treci peste pragul
omeniei, atunci se transformă în ceva urât.
Ca sursă de bucurii şi bunăstare, ea merită
efort şi admiraţie. Dar, ca prilej de lenevie şi
trufie, merită condamnată.
Lumea se ţine pe contrarii. „Dacă în preaj-
ma noastră există un singur om care se răsfaţă
în belşug, atunci, undeva în altă parte, există
un altul care moare de foame”, afirma Tolstoi.
Asta uităm în clipele când pierdem măsura şi
facem risipă de ceea ce nouă ni se pare de pri-
sos, iar altora le este strict vital. E frumos, de
pildă, să faci o nuntă mare sau o cumătrie, dar
câtă risipă de timp şi de bucate! Câtă nechib-
zuinţă în organizarea unor sărbători! Cunosc
familii care, ani la rând, muncesc din greu, ca
să poată face o singură masă „de pomină”. Şi
toate acestea – în timp ce foarte mulţi dintre
confraţii noştri mor de foame.
Puţini sunt birocraţii care să nu profite
nelegal de postul lor. Cu bună seamă, unii
trăiesc din osteneala personală, iar alţii – din
osteneala celorlalţi.
Lessing povestea într-o fabulă că o găi-
nă (care îşi pierduse văzul, dar se obişnuise
să scurme ţărâna în căutarea hranei), deşi
oarbă, a continuat să-şi vadă în linişte de
treabă. O altă găină avea ochi ageri, însă a
prins de veste că s-ar putea căpătui pe seama
celeilalte.
− Dă-mi voie să-ţi fiu prietenă şi călăuză,
a rugat-o.
− Bine, s-a învoit găina oarbă, fără să bă-
nuiască ce şmecherie ascund vorbele ei.
Acum, erau nedespărţite şi, de îndată ce
oarba scotea cu ghearele la suprafaţa solului
o râmă sau un bob de grâu, „prietena” le în-
ghiţea cu poftă, fără să aibă nicio remuşcare.
Unora, această situaţie li se pare cât se
poate de firească: de ce să faci totul cu mâna
ta, dacă îi poţi exploata pe alţii?
Problema constă în felul cum te foloseşti
de munca altora: ca un consumator cinstit
sau ca un parazit. Contează măsura ce te îm-
piedică să fii o brută.
„Cei care trăiesc din munca altora îşi
clădesc propria temniţă”, afirma Antoine de
Saint-Exupéry.
Un bun creştin se foloseşte de munca al-
tuia, dar nu profită de ea; se zbate în sărăcie,
dar nu fură; vede răul, dar nu-l săvârşeşte;
suferă de pe urma celor necinstiţi, dar nu de-
vine şi el unul ca dânşii. Un bun creştin ştie
măsura şi nu uită că multe îi sunt de folos,
dar nu toate îi sunt îngăduite.
Aurelian SILVESTRU
de dragul de a fi interesanţi, uitând că fo-
ce au în limba română, un mister al zicerii,
cum nicio altă limbă nu posedă, şi chiar fără
cu dulceaţa sa. Cânt limba română la orice
pas, o recit şi sunt mândru că sunt român
nouă sau îi fredonează vreun cântec pe
care-l cunosc numai ei doi. Şi brusc în-
losirea corectă, chiar şi modestă, a limbii vorbele de duh. Eu simt limba română ca o în ţara mea frumoasă, cu valori, doruri şi cepe să ningă, să ningă ca într-o poveste
române e un soi de evoluţie, o înălţare a icoana în care găsesc la fiecare pas motive vorbe măreţe, de care mi-e atât de drag, in- cu fulgi mari, fulgi care par mai mult ca
firii, o normalitate la care toţi ar trebui să de a rămâne uimit, găsesc forma prin care clusiv prin emisiunea pe care o fac la TVR nişte stele cărora le-a fost dor să sărute
accedem. Oricât ar părea de dur, cine nu e pot spune ce sunt şi mai ales ce simt, găsesc 2, în fiecare duminică, de la ora 15.00 – pământul.
una cu limba, nu mai e român. Asta pentru fondul meu nativ, căci noi, românii, suntem „DRAG DE ROMÂNIA MEA!”, dar și la Ninge exact ca în ziua aceea în care
că într-un turn Babel, într-o diversitate cul- una cu limba în care ne-am născut! TVR MOLDOVA, în fiecare sâmbătă la ora l-am văzut şi eu ultima dată pe tata…
turală, limba e cea care ne diferenţiază şi Strigătul doinelor, arma dreptăţii, lea- 21:00. La mulţi ani, limbă română! Avea hainele atât de ninse, ca şi cum ar fi
ne trezeşte la realitate, ea punând vorbele gănul dezvoltării noastre şi simbolul etern mers pe jos o distantă foarte lungă până să
în glasul şi pe chipurile noastre. În limba ce ne-a unit peste timp e limba noastră, ce Paul SURUGIU (FUEGO) ajungă la mine şi să-mi spună: „De ziua
ta, chiar dacă e iarnă, vine întotdeauna
primăvara! Anul acesta însă, probabil că
Vorbe din interiorul timpului
SINGURĂTATEA ŢĂRII MELE va mai întârzia un pic, dar va veni…”
N-am bănuit atunci că vorbele lui se
vor împlini, iar primăvara – da, va veni,
Întotdeauna m-am întrebat, mic fiind, oare ce fac sfinţii în bi- şi cu o bătrânică ca să-i spună ce ştie ea. dar nu şi pentru mine.
serică atunci când rămân singuri? – Ce să ştiu, maică? Bag samă numai Iar astăzi, prinsă între aceste două
Poate mai târziu, în mod tainic, am simţit din toată inima mea, un ceas să fi zăbovit Horea şi venea Ro- ierni, îmi ridic privirea spre cer şi mă uit
că sufletul acestui popor, aruncat în lume şi mângâiat doar de mâneanul nostru, Crăişorul Iancu şi mi-l la aceiași fulgi mari care mi se așază în
Marea Neagră, s-a aflat întotdeauna într-o tragică părăsire, semă- salva şi pe el!”. palmă, ca niște lacrimi de dor, şi-l aştept.
nând cu acea linişte pătrunsă de o adâncă tristeţe ce se aşterne Aşa a răspuns bătrânica! Pentru ea tim- Îl aştept, chiar dacă ştiu că n-o să mai
întotdeauna în biserica rămasă singură după slujbă, doar cu Iisus pul lung şi dureros al istoriei era doar cât vină, să-mi deschidă iarăşi uşa şi să-mi
Hristos, răstignit pe cruce, părăsit parcă încă o dată de toţi şi privit un braţ de om întins de la un martir la altul, spună: ,,De ziua ta, vine întotdeauna pri-
de ochii speriaţi şi trişti ai sfinţilor, ce nu pot veni să-l ajute. atât cât să poată să se salveze reciproc şi- măvara…”
Singurătatea e ca un amurg sufletesc în care despărţirile de- apoi, dimpreună, biata ţara asta de la destinul nefast ce i-a fost
vin ireversibile. Singurătatea unui om, acel vid sufletesc ce încă hărăzit. Deci Horea mai trebuia să aştepte un pic, atât cât să poată Doina DABIJA
mai pretinde că trăieşte! Dar singurătatea unui popor? Corabie fi salvat nu de o instanţă lumească, de un ordin imperial de revo-
ce nu-şi mai află ţărmul, sortită să plutească la infinit pe valurile care a pedepsei cumplite, ci tot de către unul de-al lui, un martir
amăgitoare şi periculoase. Singurătatea de azi a poporului român, român, ţăranul acestui neam care merge desculţ pe „rămăşiţa” aia
mai tristă şi mai dureroasă ca oricând! Sub ochii noştri adormiţi de infinit rămasă între viaţă şi Dumnezeu, ducând pe umeri, pe
de indiferenţă, respiră încă, cum mai poate, un neam ales! cont propriu, nobila povară de a fi român!
O agonie tulburătoare, ca un recviem cutremurător auzit doar de Dan PURIC
îngeri. Ce popor aparte, acest popor român, ce-şi murmură atât de
Amprenta unui gând:
discret, sub zgomotul lumii de azi, destinul lui din ce în ce mai tragic...
Început de secol ca un amurg al omenirii. Prin întunericul lui
câteodată mai răzbat străfulgerări de credinţă, ce vin din bezna
istoriei ca să-i lumineze fiinţa. „Oricât îţi vei schimba înfăţi-
Imediat după înfăptuirea Marii Uniri, istoricul Ioan Lupaş,
făcând nişte cercetări de documentare în Ardeal, despre cum mai şarea, rămâi acelaşi om.”
Arthur Schopenhauer
trăieşte amintirea lui Horea şi a tovarăşilor săi în sufletul moţilor,
a intrat într-un sat de munte, unde printre alţii a putut sta de vorbă
 2 Literatura şi arta Nr. 6 (3987), 10 februarie 2022

Ucraina şi Rusia: Adevărata miză a conflictului
La prima ve-
dere conflictul
din Estul Ucrai-
nei este teritorial.
La o analiză mai
atentă conflictul
antrenează intere-
sele regionale ale
Rusiei şi obiecti-
vele globaliste ale Americii. În adânci-
me şi în întreaga lui amploare conflictul
atrage şi China şi devine global. Asistăm
la o nouă fază a jocului geopolitic mon-
dial. Cine şi cum va domina lumea în
viitor?
Încleştarea din Ucraina
Ucraina este o naţiune tânără, căreia
Moscova i-a blocat timp de sute de ani
orice manifestare de naţionalism. Acum,
după ce a gustat timp de aproape o gene-
raţie din fructul independenţei, Ucraina
doreşte să-şi dezvolte tot potenţialul na-
ţional. Şi tentaţiile unui naţionalism tânăr,
neîmplinit şi neîmblânzit, pot lua forme
extreme. Rusia, la rândul ei, este o naţi-
une veche, bine structurată şi care se ma-
nifestă calm, dar categoric; ca la jocul de
şah. Dacă identitatea istorică a celor două
naţiuni pare bine conturată, identitatea lor
geografică nu e tocmai clară, iar delimita-
rea teritorială dintre ele este confuză.
Ambele naţiuni sunt slave, aparţin
în majoritate aceleiaşi religii, au mul-
te tradiţii comune, vorbesc limbi foarte
apropiate şi au evoluat în mare măsură
împreună. În decursul istoriei Moscova
a avut însă o atitudine arogantă şi abu-
zivă faţă de ucraineni, ceea ce a dus la
nemulţumirea acestora şi la dorinţa de
separare.
Pentru Ucraina conflictul actual din
regiunea Donbas este teritorial. Pentru
Rusia conflictul este geopolitic. Ucrai-
na doreşte să-şi controleze tot teritoriul
moştenit de la fosta Uniune Sovieti-
că. Rusia vrea să domine însă întreaga
Ucraină şi vizează şi alte teritorii est-eu-
ropene, care i-au aparţinut. În acest con-
text, de la un conflict local între Rusia
şi Ucraina, se ajunge la un conflict in-
ternaţional între Rusia şi Occident; între
Moscova şi Washington.
Harta actuală a Ucrainei a fost stabi-
lită în mod arbitrar de Moscova în urma
instaurării regimului sovietic în 1918, a
Pactului Ribbentrop-Molotov din 1940,
şi a victoriei sovietice în cel de al Doilea
D E Ş T E A P TĂ - T E , R O M Â N E ,
pe picior de egalitate cu America şi se
adresează direct Washingtonului. Ea
cere garanţii că Occidentul nu va coopta
Ucraina în Uniunea Europeană şi, în spe-
cial, în Alianţa Nord-Atlantică. Nimeni
nu poate oferi însă asemenea garanţii, şi
de aici conflictul de obiective dintre Ru-
sia şi America. Moscova a înţeles jocul
geopolitic occidental şi a pus piciorul în
prag. S-a ajuns astfel la un punct extrem
de riscant. Aici a marea miză. Şi pentru
că Rusia nu se mai poate opune singură
Americii şi Alianţei NATO, ea face mari
eforturi să antreneze de partea ei şi alţi
actori internaţionali. Cine va domina lu-
mea de mâine şi cum va guverna?
Modele şi sisteme
de guvernare
A doua parte a secolului XX a fost do-
minată de modelul capitalist american şi
de cel comunist sovietic. America se baza
pe proprietate privată, pe posibilităţi şi
şanse economice, pe libertate personală,
şi pe libertate religioasă şi de conştiinţă.
Era cumva un sistem cu frică de Dumne-
zeu. Sistemul sovietic se baza pe drepturi
colective şi pe o economie centralizată şi
dirijată. Comunismul era ateu, arbitrar,
abuziv şi dictatorial. Moscova considera
marxismul o formă superioară de guver-
nare, dar în realitate comunismul a în-
semnat mizerie pentru toţi, inclusiv pen-
tru liderii politici neconformişti. În final,
sistemul capitalist a învins, dar victoria a
fost pirică şi America a intrat în derută.
Drept rezultat, la 30 de ani de la prăbuşi-
rea Uniunii Sovietice, Occidentul îşi tot
caută o nouă identitate şi un nou echili-
bru. Cu ce sisteme politice şi modele de
guvernare se confruntă lumea de azi?
America
Vechiul capitalism competitiv ameri-
can s-a transformat într-o cursă a mari-
lor corporaţii spre dominare globală. S-a
ajuns la un sistem economic şi politic în
care naţiunile îşi pierd semnificaţia, iar
guvernele îşi pierd importanţa. La rândul
ei, libertatea care caracteriza Occiden-
tul în trecut, a căpătat forme haotice şi
a dus la degenerare morală şi decadenţă
socială. Profitul şi banii au ajuns regi, iar
Mamona a devenit dumnezeul noii orân-
duiri. Occidentul a ajuns el însuşi o lume
fără Dumnezeu.
Noul sistem internaţionalist occiden-
tal oferă bunuri materiale, dar distruge
SISTEME DE GUVERNARE
tatea şi riscă să o ducă la prăbuşire. Ce
se va întâmpla în viitor? Există oare al-
ternative?
Rusia
Să luăm Federaţia Rusă de azi, ca un
alt exemplu. După prăbuşirea comunis-
mului, Rusia a revenit la vechile ei ră-
dăcini ţariste şi ortodoxe. Ruşii de rând
s-au întors la religie. Fără o economie şi
tehnologie adecvată, Moscova nu poate
oferi însă ruşilor decât mândrie naţională
şi siguranţă prin expansiune. Şi aici e no-
dul gordian al conflictului dintre Rusia şi
Ucraina şi dintre Moscova şi Washington.
Occidentul globalist vrea să absoarbă
Ucraina, fără să rişte un război care le-ar
putea zădărnici planurile. Şi totuşi globa-
lizarea trebui să continue, pentru că altfel
îşi pierde sensul şi obiectivul. Cei care au
conceput procesul de globalizare au avut
în vedere să atragă şi Rusia, dar Rusia e
prea mândră să accepte un rol secundar, şi
nu e deloc sigură că, dacă va accepta, îşi
va putea păstra teritoriul. În consecinţă,
Moscova trebuie să-şi continue expansi-
unea, pentru că dacă se opreşte, riscă să
se întoarcă înapoi la Principatul Mosco-
vit. Ea înţelege totodată că are nevoie de
aliaţi şi, în special, de China.
China
China este în prezent o putere mondi-
ală şi adversarul global al Americii. După
ce a traversat un secol de iad şi de mizerie,
China a ajuns la un grad avansat de dez-
voltare economică pe care l-a transformat
în model de guvernare, şi acum îl oferă
omenirii. Noul model chinezesc este ma-
terialist, ateist şi totalitar. Modelul oferă
oamenilor siguranţă socială şi un nivel de
trai material acceptabil. Întreaga popula-
ţie este supravegheată însă în mod strict
şi răsplătită pentru purtare bună, ori pe-
depsită pentru abateri şi greşeli. Oamenii
muncitori şi întreprinzători pot aspira să
ajungă milionari şi mulţi dintre ei reuşesc.
Fărădelegile sunt pedepsite totuşi sever şi
condamnarea la moarte e comună. E les-
ne de înţeles că libertatea individuală este
îngrădită, iar democraţia, dacă se poate
vorbi de aşa ceva, se rezumă la egalitate
între lideri politici şi plebei.
Există oare şi alte modele de guver-
nare? Există, dar în general sunt sub-
sisteme locale. De exemplu, Europa
Occidentală încearcă să combine efi-
cacitatea capitalistă cu o ordine socială
socialistă. Rezultatul e că se apropie de
MEMORIA ROMÂNEASCĂ
Aproape de trei sferturi de veac, la 5 februa-
rie, ca într-un act de justiţie repetitiv, memoria
rea, pentru că românii din lăuntrul Ţării au
avut parte de alte experienţe, dar greu de spus
românească se îndreaptă către Sighet, acolo care au fost mai crunte sau mai dureroase,
unde, în 1953 s-a stins din viaţă Iuliu Maniu – cert este că acestea au lăsat deschise răni la
luptătorul acerb pentru dizlocarea Transilvaniei fel de profunde.
din captivitatea austro-ungară, Preşedinte al Istoria exterminării elitelor naţionale, su-
Partidului Naţional Român din Transilvania şi ferinţele la care au fost supuşi cei mai des-
apoi al PNŢ, membru în Parlamentele din Bu- toinici fii ai naţiunii române, sunt nesfârşite,
dapesta şi Bucureşti. Despre el, istoricul Florin de la gropile cu var în care au fost aruncaţi
Constantiniu avea să afirme că a fost întruchi- de vii, până la „Siberiile de gheaţă”, unde au
parea cinstei desăvârşite şi va rămâne veşnic fost trimişi la moarte. Stau de strajă întru po-
acoperit de albul imaculat al zăpezii. menire mărturiile Sfinţilor închisorilor de la
Formula „În celula nr…s-a stins lumina”, Sighet, sau de la Piteşti, Canal, Jilava... Lu-
prin care s-a raportat la Bucureşti decesul lui mina conştiinţei lor întruchipează memoria
Iuliu Maniu, interpretată ca un mesaj codat, pământului românesc, care ia deseori forme
dictat de frică, avea să capete în timp sem- de prosternare.
nificaţia stingerii unei înalte conştiinţe româ- Răspunsul In memoriam, de extremă ur-
neşti, a celui mai cunoscut lider ardelean al genţă, s-ar cuveni să fiere constituirea ma-
României reîntregite.
Ca într-o căutare a luminii acestui mare
spirit, în ziua de 5 februarie, paşii se îndreap-
tă la memorialul din Sighetul Marmaţiei, de
unde sufletu-i s-a înălţat la Cer, ori spre Cimi-
tirul Săracilor de la Sighetul Marmaţiei, chiar
dacă nu se ştie locul exact unde au fost înmor-
mântate rămăşiţele sale pământeşti.
tricei româneşti, atât prin conştientizarea şi
Dincolo de Prut, în Moldova de răsărit,
vindecarea rănilor comune, cât şi prin însu-
conştienţi sau nu, în rol de străjeri la hotarele
şirea lecţiilor istoriei, menite să declanşeze
latinităţii, îi veţi auzi deseori pe românii ba-
renaşterea integră a fiinţei naţionale.
sarabeni lamentându-se: „Ei (cu referire la
În data de 5 februarie a acestui an, con-
românii din lăuntrul Ţării) n-au de unde şti
diţionaţi de restricţiile dictate de pandemie,
durerea noastră, ei n-au trecut prin chinurile
vom merge într-un gest de pietate la statuia
şi tragedia înstrăinării”. Afirmaţii, deseori
lui Iuliu Maniu de pe Calea Victoriei din Bu-
urmate de poveşti de viaţa cutremurătoare,
cureşti şi vom căuta să facem tot mai mult loc
unele departe de orice imaginaţie umană, care
în conştiinţa generaţiilor crezul de viaţă al ce-
continuă sa condiţioneze reacţii şi comporta-
lui care a fost şi Prim-Ministru al României
mente individuale sau colective. S-ar putea
Mari, Iuliu Maniu.
afirma că da, aşa este, despărţiţi de mai mult
de doua veacuri, ne-a măcinat separat dure-
Iuliana GOREA COSTIN
CA SĂ VEZI! PRUTULE, MĂI PRUTULE...
Sub ce unghi De unde ai apărut,
sărmane, Prutule Prut?
Am visat sau mi-a părut
că nu mai vrem hotar
bat minunile
pe Prut?
Niciodată noi n-am vrut
să facem hotar din Prut!
„Minunile“ moldovenilor continuă. Nu
Vrem să ridicăm un scut
vreau să mă refer la cele politice. Acestea-s Niciodată noi n-am vrut doar pe Nistru, nu pe Prut!
inepuizabile! să curgă sânge pe Prut.
Mai recent, odată cu pregătirile de Euro-
vision 2022, s-a mai găsit un motiv de îngrijo- O rană şi un durut, Și născut şi nenăscut
rare! La sfârşitul concursului local juriul a se-
ne-au făcut răii din Prut. vor la Nistru, nu pe Prut.
lectat melodia „Trenuleţul” a formaţiei „Zdob
şi Zdub“ şi orchestra fraţilor Advahov. Ne-am
bucurat de o melodie autohtonă, originală, Veniţi, voi români, la Prut
Noi, românii, ne-am lăut
după versurile lui Vsevolod Cernei. În sfârşit, să-l secăm dintr-un sărut!
a răsunat o melodie, care transmite şi celor de şi în Nistru, şi în Prut.
la Chişinău, dar şi celor din Europa un mesaj
clar! Dar n-a fost să fie! A apărut o nouă variantă, distrugând canvaua Nici esenţă şi nici crut,
muzicală naţională, înlocuind-o cu una, care iarăşi nu vrea să zică lu- Să nu mai rămână din Prut! Mihai MERTICARU
crurilor pe nume.

Război Mondial. Ea a fost definitivată
apoi în 1954, când Hruşciov a decis să
treacă peninsula Crimeea sub adminis-
traţia Kievului.
Ucraina postbelică cuprinde astfel
teritorii pe care nu le-a deţinut în trecut.
Menţionez Nordul Bucovinei, ţinutul
Herţa, Bugeacul sau judeţele româneşti
de la gurile Dunării, şi insula Şerpilor.
Dacă România nu a avut puterea şi dem-
nitatea să-şi exprime nemulţumirea faţă
de dictatele istoriei, Rusia a recuperat
prin forţă Crimeea în 2014 şi a incitat la
revoltă regiunile Lugansk şi Donetsk. Se
va opri Rusia la zona Donbas?
În condiţiile prezente Moscova re-
fuza să negocieze cu Kievul. Ea se vrea
AVIZ
valorile spirituale şi îndatorează atât ţă- Pentru cei, care nu cunosc aceste două variante, vi le prezint:
haos. Arabii musulmani încearcă să se VARIANTA ORIGINALĂ: VARIANTA MODIFICATĂ:
rile nedezvoltate, cât şi cetăţenii de rând
întoarcă la legile Sharia. India continua Ţară veche, Ţară nouă Trenul vede, când aleargă
ai ţărilor avansate. Pentru a achiziţiona
să trăiască la umbra vechilor caste so- Parcă-s una, parcă-s două Cât de mică-i lumea largă
bunurile dorite, oamenii se împrumută şi Ba aparte, ba-împreună, Şi că nu mai pare mare Membrii Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova şi
ciale. Noi, romanii, am avut pe timpuri
devin datori instituţiilor financiare. Cu Parcă-s două, parcă-i una… Pentru că n-are hotare… scriitorii debutanţi sunt invitaţi să îşi depună la sediul USM
legea omeniei, dar omenia a fost dată
cât oamenii împrumută mai mult, cu atât Se crede că Eurovisionul are nişte rigori, care nu permit politizarea (Strada 31 August 1989, nr. 98, et. 3) cărţile publicate în anul
uitării. Fiecare naţiune îşi are tradiţiile
mai mult devin sclavi ai băncilor. Între melodiei! Unde vedeţi ceva politizat în primul text? Bineînţeles, forţe- 2021 în vederea pregătirii Anului Literar 2021 şi a Galei Pre-
ei, dar la baza lumii de azi rămân cele
timp, cei de la vârf devin şi mai bogaţi, le ostile Republicii Moldova, cu ajutorul fariseilor locali, încearcă să- miilor Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova.
trei modele descrise mai sus. În timp ce
clasa mijlocie se subţiază şi omul de rând şi bage nasul în viaţa noastră, să ne umilească, desconsiderându-ne! Nu Cărţile, în trei exemplare, se vor depune personal, în fieca-
modelul american şi cel chinezesc sunt vreau să aduc exemple, dar participarea Nataliei Gordienco cu o melodie
se înglobează în datorii. Este o sclavie re zi, între orele 10.00-17.00, până în data de 1 martie 2022.
în plină ascensiune, modelul rusesc se compusă în culuarele muzicii ruseşti, sub egida unui Kurkurov, ne-a pla-
modernă, nouă şi cu lanţuri invizibile... Membrii Uniunii Scriitorilor trebuie să aibă, conform Statutu-
zbate între un trecut pierdut şi un viitor sat pe un loc deloc onorabil!
cu lanţuri la purtător. Winston Churchill lui USM, achitată cotizaţia la zi.
incert. Nimeni nu ştie ce ne rezervă vii- După prezentarea celei de a doua variante, reţelele de socializare
afirma cândva că sistemul socio-politic Pentru mai multe detalii telefonați la 022-23-71-18 sau
torul, dar un lucru pare sigur. Conflictul au explodat! Majoritatea internauţilor cer ca la Eurovisionul 2022 să fie
occidental este rău, dar e cel mai bun scrieţi-ne la următoarea adresă electronică: uscriitorilor@ya-
dintre Rusia şi Ucraina implică mari ris- prezentată varianta originală. În replică producătorul trupei, Igor Dînga,
din tot ce a încercat vreodată omenirea. ne-a asigurat că grupul merge pe prima variantă. hoo.com.
curi globale.
În general, sistemul încă mai satisface Sperăm!
lumea capitalistă, dar polarizează socie- Nicholas DIMA, SUA Romeo ŞCERBINA Secretariatul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova

F a c a t o r u l
La banchetul cu prilejul victoriei în alegerile roşie de stârvuri de comunişti, socialişti. Dar... acum
d e i l u z i i
– Ei cum, mi-aţi ales dărăbul? răsună ca un trăs- – Lasă nu mă mai probozi aşa, că şi atunci când

parlamentare anticipate, aleşii regnului purtătorilor
de seceri cu ciocane şi steluţe rubinii, încântaţi de
izbânda răsunătoare, se delectau bine-mersi cu bă-
uturi selecte, linciurind din plin masa cu delicatese.
Pătrunşi de sentimentul înălţător că toată lumea e la
picioarele lor, slujitorii poporului, distraţi, bine dis-
puşi, flecăreau istorisiri şi bancuri cu spirit... Când
colo, în plină petrecere, uşa mare a sălii se deschise
brusc şi în uşori apăru procurorul general al ţărişoa-
rei, chitit la patru ace. Avea mutră poznaşă de şuler
de jocuri de cărţi şi pocea un zâmbet ciudat, discret.
– D-apu’ aista-i scaraoţchi, căpetenia drăcimii!
strigă cineva de la masă.
Lumea îl privi mai atent, cercetându-i ţinuta: în-
tr-adevăr semăna cu ucigă-l toaca – în loc de papuci,
de sub cracii pantalonilor se zăreau labele cu gheare
ascuţite ca la hultan (probabil, dihania aleargă mai
comod scârţâind din unghii – papucii îl strâg, îi de-
formează tălpile). De sub scurtă se bălăbănea coada
bârligată cu un pămătuf stufos în vârf, pe care poci-
tania îl ticsi faţă de toţi în buzunăraşul de la piept. În
fine, el tuşi în pumn şi râgâi către adunătura sinistră:
– Iată de ce am venit la voi: am nevoie de un
animăluţ mai rotofei din casta voastră. De felul meu,
eu nu-s conservator, ci mai degrabă liberal-demo-
crat, aşa că vă ofer şansa să desemnaţi singuri pre-
tendentul. Adică îl alegeţi voi. Vă spun pentru ce
am nevoie de tovărăşelul vostru: să-l pap la prânz!
Iar voi o să-l treceţi ca jertfă a regimului totalitar de
stânga pentru nenorocirile câte le-aţi făcut cu acoliţii
voştri în lumea asta mare! Demult n-am hălit carne
mi s-a făcut poftă! Dacă nu-mi împliniţi hatârul, am
să vă stârpesc pe toţi aici, la masă, iar parlamentarii
„vremurilor bune” au să vă cânte de bucurie veşnica
pomenire vouă şi partidelor voastre!
Verdictul răsună cumplit. Pronunţând sentinţa,
pocitura deghizată în straie de procuror, se şupuri
după uşă şi aştepta pomana.
Adineauri veseli, mesenii încremeniră de spai-
mă. „Poate avortonul ista ni se năzare, poate e gluma
cuiva?”, se întrebă un tovărăşel ţintat în frunte, clăm-
pănind din dinţi de frică.
– Nu vă faceţi iluzii, el e! Mă acosta şi la sediul
partidului! L-am recunoscut! E chiar lucifer în car-
carne şi oa-oase, dârdâia din maxilare şi bătrânul
diriguitor al turmei încârligate cu seceri şi ciocane.
Priviţi-l prin uşa întredeschisă cum îi bâţâie coada!
Ba şi coarnele i se conturează, dacă te uiţi atent – le-a
camuflat sub pălăria ceea purpurie... Comunistul-şef
continuă: Problema selectării victimei, ca atare, nu-i
complicată. Urmează doar să decidem după ce cri-
terii vom face selecţia. Cred că pe foştii membri ai
parlamentului trecut trebuie să-i cruţăm – au experi-
enţă de viaţă, ştiu a lupta cu oponenţii. Să-i oferim
necuratului un simbriaş mai tânăr, sau vreo pupăză
dintre astea guralive...
– Apu’ da, neatale eşti tare hâtru! se zborşi rău
către ghijul roş o mamzelă tinerică cu stea în frunte,
fardată delicat, garnisită cu lănţişore şi cercei scli-
pitori. Oare nu vă daţi seama că tinerii sunt viitorul
ţării?!...
Peste câteva clipe în rândul petrecăreţilor por-
(FOILETON)
ni o învălmăşeală de nedesris. Propunerile curgeau
gârlă: „Să i-l dăm pe cel mai prost!”, „Nu-nu, pe cel
mai şmecher!”, „Ascultaţi-mă, îl alegem pe cel mai
bogat... Cine dintre noi are cele mai multe case,
maşini, valută?!”, „Mai bine să-l jerfim pe unul
dintre cei care n-are copii, că degeaba mai spurcă
pământul!”...
– Eu zic să-i propunem afurisitului pe cineva din
ciurda opozanţilor noştri, picaţi acum ca musca în
lapte la guvernare, strigă un stelist pleşcat, stacojiu
la faţă. Bunăoară, i-l recomandăm pe cel cu botul
de popşoi, ori pe cel flocos Alnaibei, ori poate vreo
iepuşoară fragedă de-a lor.
– Bă, el vă vrea pe cineva dintre voi, lămuri pe
îndelete căruntul şef al zângănitorilor de seceri şi
ciocane. Aţi uitat cum s-a rânjit! Cică i s-a făcut pof-
tă de carne roşie!
– Da mata, ce, nu eşti de carne roşie? chiţcăi o
voce piţigăiată.
– Ia nevoie, pe cine să-l jertfim? se scărpină cu
secera în creştet o ţoapă manierată.
Situaţia se tensionase de-a binelea. Bipezii roşii
suduiau cu spume la gură, că nu se auzea nici în cer,
nici în pământ. Tovarăşii se învinuiau unul pe altul
de toate păcatele cu calomnii şi clănţăneli jignitoa-
re. Nimeni nu vroia să moară în numele cauzei lor
sfinte...
Între timp ucigă-l toaca reveni în văzul gloatei:
net vocea hidosului. He-he! Văd că nu sunteţi în
stare de nimica! Fie! Mai rabd eu o habă de vreme,
am păpăică în iad cât duce trenul – turme de mioa-
re, cirezi de bovine. Dar îmi lasă gura apă pentru
o haimana mai suculentă din târla voastră. Vă dau
răgaz până în iarnă, aveţi timp berechet să hotărâţi
pe cine-l faceţi erou..., şi bazaconia se făcu aer ne-
văzut.
Toamna şi mai bine de jumătate de iarnă trecuse
repede. Mulţi dintre camarazii alianţei de opoziţie
a parlamentului uitaseră de coşmarul cu procurorul
odios. Dar la şedinţa de alaltăieri a partidelor înge-
mănate, lucifer pică în prezidiu ca o stea de pe cer,
strâmbându-se fioros înaintea gloatei rânduită în fo-
tolii:
– Nu cumva aţi crezut că am uitat de carcasa de
carne roşie?!
– Nu n-am crezut, bâlbâi stelistul cu vegetaţie să-
răcăcioasă pe peninsula îngustă de pe pleşcăciune,
care imediat se adresă stăpânitorului de seceri şi cio-
cane: Eu zic să-i recomandăm la prânz procurorului
de iad pe cineva dintre cei cinci reţinuţi deunăzi de
magistraţii Centrului Naţional Anticorupţie... Matale
pe cine propui?
– Să-i rugume măcar pe toţi, trădători scârnavi!
se maimuţări uncheaşul.
– A-a-a, nenicule, când te îngurluiai cu Violeta şi
nu te mai săturai de giugileli în nopţile de taină, îţi
părea că zbori în al nouălea cer, iar acum o jertfeşti
ca pe o pichere, se răţoi o fiţă înţepată cu mutra boită
anapoda. Ştii, nu faci bine!
picam în dorul lelii, observam că pupăza îşi lunecă
ochii şi pe alte creaturi – dădea cu ghiocul în toa-
te partidele, nu-ţi fă griji. Aşa că picherea e tocmai
potrivită pe gustul procurorului de iad pentru aperi-
tiv – finuţă, molcuţă, dresată în mângâieri, cu şcoală
bună... Ba şi ceilalţi vânzători de neam sunt taman
indicaţi pentru gheenă. Chiar mă rog de toţi dracii
ca averile lor nemuncite şi palatele de lux să rămână
statului!
– E-he! Degeaba mă mângâiam eu cu iluzia că
voi ospăta azi cărniţă roşie! răbufni supărat ucigă-l
toaca. Atunci, la prima vizită în tagma voastră, îmi
picase pe plac pleşcatul cela, rotund, grăsuţ, cu
obraji de scoarţă, dar, după cum am zăpsit, tocmai
el lipseşte...
– Spurcăciunea Voastră, acela s-a dovedit a fi mai
hâtru decât noi toţi – deja de câteva luni a părăsit şi
parlamentul, şi partidul, se ridică inopinat din foto-
liu, trăncănind ca o mitralieră, un papugiu de breaslă
cu privirea răşchirată. Stă ascuns undeva într-o spăr-
tură de codru – numără banii dosiţi prin cotloane şi
asudă de frică. Mai ieri ne declara că în pandemie
nici n-are de gând să iasă la lumină – zakuseşte tu-
şonkă şi aşteaptă happy end-ul.
– Las’că-l găbjesc eu! Am să-i fac de petrecanie
cu toate iluziile de happy end!...
Ucigă-l toaca scrâşni din măsele, se răsuci pe la-
bele dinapoi şi dus a fost.
Cu siguranţă, bestia îşi va hăli dărăbul...
Andrei MOROŞANU
Nr. 6 (3987), 10 februarie 2022 Literatura şi arta 3
DIN SOMNUL CEL DE MOARTE!
URSUL ESTIC A IEŞIT DIN HIBERNARE!
POLITICA LA ZI DICŢIONAR

Din ultimele acţiuni în-
ţelegem că V. Putin nu „are
creier”. Fiindcă prin ceea ce
face este tocmai dorinţa de
refacere a URSS: readuce-
rea Bielarusului, Kazahsta-
nului şi, în special, a Ucrai-
nei, în ţarcul rusesc. Făcând
abstracţie de la normalitate,
într-un fel, poţi înţelege sta-
rea de spirit a rusului Putin. Timp de peste 500 de
ani acest popor nomad s-a tot lăţit peste vecinii săi
în cele patru direcţii ale spaţiului, astfel că la înce-
putul secolului XX Rusia ajunsese să ocupe a şasea
parte din întreg uscatul globului pământesc! De la
Ciukotka până la Kaliningrad. De la „Novaya Ze-
mlya” până la munţii Pamir. Îşi împlinise visul de
un mileniu al ruşilor de ieşire la gurile Dunării. Au
fost aproape de a ajunge şi la Constantinopol.
URSS a păstrat, iar în anumite privinţe a lărgit,
spaţiul imperiului ţarist (prin includerea Europei
de Est în sfera sa de influenţă, în „lagărul socia-
list”). Destrămarea URSS din 1991 a fost pentru
„velikoruşi” o „mare dramă” şi visul revanşarzilor
velikoruşi este de a reface imperiul rus.
Cum pot fi privite aceste acţiuni ale lui Putin la
început de mileniu trei, în al XXI-lea secol? Acea
stare de pace fragilă, atinsă în ultimii 30 de ani după
încetarea războiului rece, asigurată în primul rând
de ţările bătrânei Europe, pe teritoriul căreia s-au
desfăşurat două cele mai mari conflagraţii din toată
perioada de existenţă a civilizaţiei umane – Primul
şi al Doilea Război Mondial, se clatină.
Iar situaţia geopolitică din regiune este cu
adevărat foarte gravă. Pe alocuri Putin a început
să fluture şi cu măciuca nucleară. Este comporta-
mentul sălbaticului, al fiarei rănite. A început să-
şi demonstreze muşchii în Belarus. Seară de seară
holdingul media rusesc, din păcate cu acoperire pe
întreg teritoriul republicii, arată secvenţe din ma-
nevrele militare din Belarus. Planul de securitate al
Bielarusului include fortificarea graniţelor de sud
(cu Ucraina), Ucraina fiind privită ca un potențial
agresor. E absolut clar de unde bate vântul.
MOTIV DE DEPRESIE
Care e situaţia actuală în regiune? Ţarul a
mers prea departe şi acum îi vine greu să dea înapoi
în faţa presiunii fără precedent din partea occiden-
talilor. Când a început aventura, Putin a crezut că
se va repeta anul 2014, când reacţia occidentalilor
la „ciordirea” Crimeei practic a lipsit. Rusia jus-
tifică creşterea numărului de militari de la graniţa
cu Ucraina de la 35000 (câţi erau dislocaţi în mod
curent) la 130000, inclusiv vreo 20000 aparţinând
marinei şi forţelor aeriene, prin iminenţa unui atac
al Ucrainei cu scopul redobândirii controlului
asupra Crimeei şi a celor două entităţi separatiste
Luhansk şi Doneţk din regiunea Donbas,
apărate de aproximativ 15000 de rebeli ruşi
controlaţi de Moscova. Alţi peste 30000 de
militari ruşi, aduşi din Est, participă la exer-
ciţii în Bielarus, în apropiere de graniţa de
nord a Ucrainei. Preşedintele Lukaşenko a
explicat că aceste manevre au loc ca răspuns
la acumulările de forţe militare ucrainene de
la graniţă. Aceste grupuri tactice sunt for-
mate din unităţi de infanterie mecanizată,
tancuri şi paraşutişti, sprijinite de artilerie şi
sisteme de lansatoare de rachete.
Conform BBC în decembrie 2021, un
raport al serviciilor de informaţii americane,
arăta că intenţiile Moscovei sunt de a acu-
mula o forţă de 175000 de militari la graniţa
ruso-ucraineană. Din ultimele rapoarte veni-
te din Ucraina, Rusia a început să desfăşoare
şi spitale de campanie în regiune, cu rezerve
de sânge, ceea ce ar fi un bun indicator al
unui iminent atac. Conform expertului mi-
litar ucrainean Mykhailo Samus, director la New
Geopolitics Research Network, în cazul unei inva-
zii la scară largă sau a unor acţiuni tactice la gra-
niţele Ucrainei, Rusia va folosi inclusiv propriile
trupe dislocate în regiunea transnistreană a Repu-
blicii Moldova, dar şi aşa numita armată transnis-
treană, unde ar fi prezent un număr impunător de
angajaţi ai serviciilor secrete ruse, aproape 15000
de militari, în special pentru atacuri asupra regiunii
Odesa şi sprijinirea atacului rusesc dinspre Marea
Neagră şi Crimeea. Cu referinţă la forţele ruseşti
din Transnistria Ucraina plăteşte, de fapt, tributul
politicii sale mioape faţă de această regiune, care a
fost folosită timp de 30 de ani, inclusiv de cercuri
de la Kiev, drept o gaură neagră pentru fragila eco-
nomie a Republicii Moldova.
Şi totuşi cât de iminent va fi acest război? Mai
mulţi experţi spun că Rusia nu a acumulat destule
forţe militare pentru o invazie la scară largă a Ucrai-
nei şi ocuparea întregii ţări. Expertul Andriy Zago-
rodnyuk ş.a. au realizat un studiu pentru „Center of
Defense Strategies”, în care arată că sunt mai mulţi
indicatori care sugerează că, cel puţin pentru anul
2022, este puţin probabilă o invazie la scară largă.
Principalele scenarii sunt: o invazie hibridă, în care
Rusia să nu recunoască folosirea propriilor militari,
cum a avut loc în Crimeea şi Donbas în 2014, sau
o invazie la scară mică asupra teritoriilor din estul
Ucrainei cu permanentizarea acestei stări de incer-
titudine cu scopul de a pune la pământ economia
Ucrainei şi moralul ucrainenilor.
Şi fostul ministru de externe român Cristian
Diaconescu spune că regiunea Mării Negre va fi
„testată” în următorii ani de Federaţia Rusă în
încercarea lui Putin de a redefini relaţia Mosco-
vei cu NATO, iar România, dacă vrea să conte-
ze, ar trebui să se implice mai mult decât simpla
exprimare diplomatică a „preocupării” faţă de
comportamentul Rusiei. „Dacă nu eşti la masa
negocierii, eşti în meniu”, a avertizat Cr. Diaco-
nescu, reamintind cuvintele unui celebru politolog
american, fost consilier pe probleme de securitate
naţională.
Şi Republica Moldova ar trebui să fie mai ac-
tivă, dacă nu vrea să fie „în meniul ursului”. Este
absolut clar că, dacă se începe totuşi războiul îm-
potriva Ucrainei, Republica Moldova, do-
reşte sau nu, va fi parte a acestui conflict,
fie prin această enclavă rusească de la Ti-
raspol, aflată pe teritoriul legitim al Repu-
blicii Moldova, fie prin valul de refugiaţi,
care vor inunda teritoriul nostru din trei
părţi (să nu ne facem iluzii, în acest caz ru-
şii vor ajunge neapărat la gurile Dunării!).
În această situaţie regională deosebit de
complicată Republica Moldova ar putea să
iasă cu relativ câştig. Luând în considerare
că Transnistria cu trupele ruseşti aflate pe
teritoriul ei va prezenta în permanenţă un
real pericol pentru Ucraina şi cel mai apro-
piat oraş ucrainean Odesa, poate în această
situaţie extrem de complicată va reveni la
anumite tratative demarate în anii ’90, pri-
vind schimbul de teritorii (proces întrerupt
odată cu destrămarea URSS!): Republica
Moldova cedează Transnistria, pe care nici-
odată nu o vom putea aduce în albia legali-
tăţii (Rusia nu ne va permite) în contul Basarabiei
de Sud. Chiar dacă schimbul nu ar fi echivalent
(Transnistria este mult mai dezvoltată sub aspect
infrastructural şi industrial) Republica Moldova
ar obţine, în sfârşit, zona istorică cu ieşire la Ma-
rea Neagră (peste o sută km de litoral) şi hotarul
natural pe Nistru. În istorie au avut loc astfel de
schimburi de teritorii şi populaţii.
Sunt şanse. Să nu le ratăm, dacă va apărea po-
sibilitatea!
Valeriu DULGHERU
MEDITAŢII PE VERTICALĂ
Să vorbim corect!
● La PRO TV (ştirile, ora 13:37 min,
16.11): ...„din cauza controalelor minu-
ţioase ale pasagerilor”. Mă întreb: pasa-
gerii au efectuat controale minuţioase
sau ei au fost supuşi controalelor? În
gramatică această greşeală se numeşte
echivoc. Corect: „...din cauza că pasage-
rii au fost supuşi unor controale minu-
ţioase”. Simplu de tot. Sau, dacă au fost
verificate bagajele pasagerilor, atunci
aşa şi trebuie de spus: „...din cauza că bagajele pasagerilor au
fost verificate minuţios”. Mi se pare şi mai simplu.
● De ce nu e corect „se aşează” şi „se înşeală”? (TV Mol-
dova 1) Regula spune că după j şi ş în interiorul radicalului
scriem a, nu ea. Dacă radicalul se termină în j sau ş, putem
adăuga sufixul -ează/ ea (deranj+ează, greş+eală).
● Greşit: „Tinerii care iubesc frumosul” (TV Moldova 1, sti-
rile, ora 19:49, 12 noiembrie). Nu poţi iubi îngheţata, frumo-
sul etc. Iubeşti pe cineva (o iubesc pe Elena) şi, în alt caz, îmi
iubesc plaiul. Corect: „îmi place îngheţata”, „tinerii cărora le
place/admiră frumosul”. De ce? E un calc (traducere directă
din rusă: „liubit krasotu”).
Constantin ŞCHIOPU
FILE DE ISTORIE
Basarabia,
pământul
neamului românesc
1400-1432 Domnia lui Alexandru
cel Bun.
1401 Mitropolia Moldovei este re-
cunoscută de Patriarhia Ecumenică.
1420 Atac al flotei turceşti asupra
Cetăţii Albe, apărată de Alexandru Cel
Bun. Turcii pierd. E primul atac oto-
man asupra Moldovei.
1426 Alexandru cel Bun cucereşte

Regret
Chilia, învingându-l pe Dan al II-lea,

RĂZBOIUL INVIZIBIL domnul Ţării Româneşti.

1429 Dan al II-lea, ajutat de turci, atacă Chilia, dar n-o poate

că nu m-am născut
recuceri.
Merg pe drum, şi privirea-mi rămâne lipită de o femeie, Moldova, nu-i va determina pe ruşi să-şi 1429 Mănăstirea răzeşească Căpriana, numită Vişnoveţ, de-
care ajungând aproape de mine, parcă trezită dintr-un vis, îşi retragă forţele armate din Transnistria. vine mănăstire domnească, fiind patronată de Doamna Marena,

la... Ştefăneşti
revine, şi grăbită, face-un pas în lături... „Rusia ar trebui de asemenea să-şi re- soţia lui Alexandru cel Bun, născută în aceste locuri.
O înţeleg – şi-a amintit brusc, în ultimul moment, că trăim tragă forţele din Ucraina, Georgia şi Mol- 6 Iulie 1439 – se proclamă la Florenţa Actul de Reunire a
într-o lume în care cea mai mare parte bolnavă, într-un spaţiu dova, acolo unde sunt desfăşuraţi fără con- Bisericilor Catolică şi Ortodoxă, Act semnat şi de Damian, Mi-
distorsionat, şi că trebuie să se ferească de mine, de oameni... simţământul ţărilor respective, iar toate tropolitul Moldovei.
Emisiunile principalelor noastre posturi de te-
adică, să păstreze acea distanţă de cel puţin un metru, care, părţile ar trebui să se angajeze constructiv în eforturile de a 10 Aprilie 1457 – Ştefan cel Mare urcă pe tronul Moldovei
leviziune „s-au gazificat” complet: abordează prio-
cică, ar trebui să ne protejeze de coronavirus... aplana conflictele, inclusiv prin formatul Normandia”, a spus (1457-1504).
ritar problema scumpirii gazelor. Pe locul al doilea
În fine, şi-aşa noi, trăitorii acestui pământ, nu cred că eram Stoltenberg prezentând propunerile Alianţei pentru restabilirea 1469 Ştefan cel Mare îi învinge pe tătari la Lipnic lângă Nis-
vine pandemia. Dacă le rămâne timp, discută şi des-
prea apropiaţi unii de alţii, deşi aşa ne-ar fi plăcut să credem. legăturilor dintre NATO şi Rusia. tru. Ştefan cel Mare va construi la Căpriana Mănăstirea „Ador-
pre situaţia tensionată, creată în Estul Ucrainei prin
Da, majoritatea familiilor, prietenii, rudele, presupun că erau Şi aceasta, deşi la summitul OSCE de la Istanbul din 1999, mirea Maicii Domnului”, iar la Chilia şi Hotin – paraclisele ce-
concentrarea trupelor ruseşti, gata în orice moment
(şi mai rămân) destul de unite, dar în lume mai bântuie destule Rusia se angajase să-şi retragă integral trupele din Republi- tăţilor.
să atace ţara vecină. Telespectatorii s-au deprins cu
molime şi năpaste, şi chiar războaie, multe invizibile, care ne ca Moldova şi Georgia, ca parte a Actului Final al Tratatului Începând cu 1473 i se atribuie lui Ştefan Cel Mare Titlul de
această agendă şi deja au reuşit să se plictisească. Eu
dezbină. Ca să nu mai vorbim despre diferitele religii, care sunt FACE adaptat (Forţele Armate Convenţionale în Europa) şi a Împărat (Basileu, Ţar).
mai demult m-am plictisit, aproximativ de trei de-
departe să ne împace, să se împace, să ne liniştească... Declaraţiei finale a summitului OSCE, dar această promisiune În 1499 Ştefan cel Mare va zidi cetatea Soroca.
cenii, când fosta RSS Moldovenească şi-a declarat independenţa. M-am
În ce priveşte războaiele invizibile, ele, suntem convinşi, nu a fost respectată niciodată. Preoţii pentru ţinuturile de la Est de Nistru erau sfinţiţi
bucurat enorm că am trecut la grafia latină. Aşteptam nerăbdător pasul
sunt chiar mai multe decât le putem observa, şi mai multe, de- Pe de altă parte, evident, dacă R. Moldova ar accepta un la Suceava.
următor – Reunirea cu România. A trecut un an, doi, trei, iar Reunirea nu
cât ne-am putea imagina. ”Plan Kozak 2”, pe care Moscova şi l-ar dori pus în discuţie, Ştefan Cel Mare este un unificator al Românilor: avea sub
se producea. De ce? Cauza principală: basarabeanul îşi uită uimitor de
Şi în republica noastră, de ani buni, are loc un război nede- lucrurile s-ar mişca din loc cu viteza fulgerului. Aşa, încât nici ascultare Muntenia, practic permanent era „conte” sau guverna-
repede genele istorice şi se resemnează benevol politicii ocupanţilor. O
clarat care, uneori răbufneşte la suprafaţă (în 1992, la Nistru), nu ne-am da, practic, seama, cât de repede ar fi reglementat tor al Transilvaniei, unde avea mari domenii (Ciceul, Cetatea de
parte, relativ mică, şi-a uitat intenţionat şi fără regret limba maternă, ac-
cu mut sânge, cu mulţi bravi ostaşi, apărători de neam şi ţară, conflictul transnistrean. Baltă, Unguraşul), baze militare şi o episcopie.
ceptând-o pe cea rusă, concomitent dându-şi odraslele în şcolile ruseşti,
răniţi şi morţi, dar şi cu nenumărate răni sufleteşti, de ambele Iar „Memorandumul Kozak” din 2003 presupunea consti- Încep răpiri teritoriale dureroase şi grave: „plămânii Mol-
devenind ulterior promotorii intereselor imperiale. Majoritatea unioniş-
maluri ale zbuciumatului râu. tuirea unui stat moldovenesc federal asimetric şi staţionarea dovei” – cetăţile Chilia şi Cetatea Albă (1484), Tighina (1538),
tilor se comportă pasiv, călăuziţi de concluzia: se va întâmpla Reunirea,
Dealtfel, spunea şi Maia Sandu, președinta Republicii Mol- trupelor ruseşti pe teritoriul R. Moldova pentru încă 20 de ani Hotinul (1715).
e bine; se va reţine aceasta, vom mai aştepta. La noi aşteptatul adesea se
dova, într-un interviu din 21 ianuarie curent, acordat postului (până în 2023); stipula că viitoarea federaţie va avea un parla- Petru Rareş va dona în 1545 Mănăstirii domneşti Căpriana
transformă în sinonim cu infinitul.
de televiziune PRO TV București, că războiul din Transnistria a ment bicameral: Camera reprezentanţilor (cu 71 de deputaţi) un Evangheliar.
În aspect istoric, eu m-am născut pe o bucată de pământ furat de Im-
fost o tentativă a Federaţiei Ruse, care a trimis oameni în aceas- şi Senatul (cu 26 de senatori, dintre care 13 reprezentanţi ai Aici va activa unul din marii cărturari ai Moldovei – Croni-
periul Rus şi botezat de el cu numele Basarabia. Acest nume a devenit
tă acţiune împotriva Republicii Moldova, de a opri procesul de Republicii Moldova, 9 ai regiunii şi 4 ai Găgăuziei). carul Eftimie.
de vreo 30 de ani arhaic, cedând locul altui nume – Republica Moldova.
obţinere a independenţei Republicii Moldova. Doamna preşe- Se mai propunea ca limba de stat să fie „moldoveneasca, iar Vasile Lupu va ridica la Orhei Biserica „Sfântul Dumitru”,
Un stat artificial, recunoscut de toate statele planetei. Ne considerăm un
dintă a subliniat însă, că din pacate, existenţa acestui conflict limba oficială pe întreg teritoriul republicii federative – limba iar la Chilia – în 1648 – Biserica „Sfântul Nicolae” sub cetate.
stat neutru, care se adevereşte o cogeamite ficţiune. Avem o Transnistrie,
transnistrean reprezintă impedimente serioase în dezvoltarea rusă”, fără a se preciza care este diferenţa dintre limba de stat 1541. Umanistul sas Georg Von Reicherstorffer (circa 1495-
ocupată de Federaţia Rusă, care ea însăşi recunoaşte că suntem o ţară
Republicii Moldova, pe drumul nostru european, dar că trebuie şi limba oficială. 1554) a publicat, la Viena, Moldaviae quae olim Daciae pars,
suverană împreună cu acea Transnistrie. Halal de aşa neutralitate!
gasită o soluţie paşnică, diplomatică, care respectă integritatea ...De parcă ar mai fi trebuit să precizeze că, de facto, limba Chorographia, cu cea mai veche hartă a Moldovei ajunsă până
Cu câţiva ani în urmă, am publicat un volum de publicistică, intitulat
teritorială şi suveranitatea Republicii Moldova, şi că reintegra- rusă ar fi devenit limbă de stat, pentru că aşa-zisa limbă „mol- la noi.
„Ţară coruptă, fără corupători”. Rula pe timpurile sovietice un film artistic
rea trebuie să rezulte într-un stat funcţional. dovenească” (citeşte: română), noi cu domniile voastre, dragi 1598 – Se înfiinţează Episcopia de Huşi, care avea jurisdicţie
„Prizoniera din Caucaz”. Un deţinut în sala judecăţii a exclamat: „Trăiască
N-a trecut nici măcar o săptămână, că Moscova, deranjată cititori, ar fi trebuit s-o vorbim doar la bucătărie, ea neavând şi asupra ţinuturilor din stânga Prutului: Cahul, Tighina, Lăpuş-
judecata sovietică – cea mai umană din lume”. Ne convingem că justiţia
de prezenţa forţelor ruse în Transnistria este criticată de condu- statut de limbă de comunicare interetnică. na, Orhei, Soroca, asupra a trei mari târguri şi asupra a 40 de sate
Republicii Moldova a preluat şi a implementat reuşit respectivul impera-
cerea Republicii Moldova care ceruse retragerea lor din Trans- ... Dar vorbeam ceva mai sus despre un război invizibil, nedecla- româneşti dintre Nistru şi Bug.
tiv. Deşi procuratura creează impresia că-şi face conştiincios treaba, când
nistria, a spus, prin Aleksei Zaiţev, oficial în cadrul MAE rus, rat, dar care, odată izbucnit în 1992, nu se mai opreşte nici pentru o 27 Mai 1600 – Mihai Viteazul unifică cele trei Principate,
dosarele acuzaţilor ajung pe masa judecăţii, aceştia, de cele mai dese ori,
că o îndeamnă pe preşedinta Maia Sandu şi „pe ceilalţi parte- zi, nici pentru o oră sau un minut... întărind sentimentul că românii, chiar dacă s-au numit în mod
scapă basma curată. Adevărat, unii sunt condamnaţi, dar după câţiva ani
neri moldoveni” să renunţe la asemenea afirmaţii „care sunt Ca un râu, care tot iese din maluri. diferit – munteni, ardeleni, moldoveni, basarabeni, olteni etc. şi
petrecuţi în detenţie, aceştia sunt eliberaţi. Culmea! Uniunea Europeană
departe de realitatea istorică” şi să se concentreze pe rezolvarea Ca o mare, care-şi inundă toate plajele. au vieţuit separat o vreme, şi-au etalat întotdeauna caracterul
ne ajută financiar la ameliorarea justiţiei, iar aceasta a devenit un veritabil
problemelor bilaterale, unele dintre acestea fiind „create artifi- Ca un ocean, care n-are astâmpăr nici ziua, nici noaptea... românesc unitar.
rai pentru tot felul de corupători măşcaţi. Populaţia nu mai crede că va afla
cial de Chişinău”. Un război de uzură, viclean, mişelesc, un genocid pentru o pe- În anii 1642-1647, Grigore Ureche a elaborat Letopiseţul Ţă-
vreodată cine a furat miliardul concomitent cu alte miliarde.
Iar dacă-şi mai face cineva iluzii că Rusia îşi va scoate vre- rioadă nedeterminată, intentat pentru a ne distruge, a ne suprima râi Moldovei, de când s-au descălecat Ţara şi de cursul anilor şi
În tinereţea studenţească, bunicul îmi povestea că în perioada ro-
odată trupele din Transnistria de bună voie, să citească ce-a fiinţa naţională, a ne zătri de pe faţa pământului... O confruntare pe de viiaţa domnilor carea scrie de la Dragoş Vodă până la Aron
mânească el s-a îmbogăţit niţel. Făcea naveta la Iaşi, Suceava, Roman,
declarat, tot atunci, acelaşi reprezentant al diplomaţiei din Fe- viaţă şi pe moarte, dar în care, până în cele din urmă, vom izbândi Vodă: „Românii câţi se află locuitori în Ţara Românească şi
venind de acolo cu căruţa plină de purceluşi şi alte păsări domestice.
deraţia Rusă: noi, românii basarabeni, deci, în ultimă instanţă, noi, românii de pe Ardeal şi la Maramoruşu, de la un loc săntu cu Moldovenii şi
Călătorea frecvent şi la Ştefăneşti, un sat de pe malul drept al Prutu-
„Este bine cunoscut faptul că trupele ruseşti nu au fost ‚tri- ambele maluri ale Prutului. toţi de la Râm se trag”.
lui din componenţa judeţului Botoşani, situat la vreo cinci kilometri
mise acolo: Armata a 14-a se afla în regiune încă din perioada Pentru că Dumnezeu (da, chiar Acel Dumnezeu, al Cărui nume Anul 1643, Mitropolitul Varlaam editează Cartea Româ-
de satul meu natal. Cică acolo se făcea târg. Mulţi consăteni treceau
sovietică şi a fost forţa, care a oprit o vărsare de sânge în masă. Putin l-a introdus şi în Constituţia Rusiei) e cu noi. nească de învăţătură la dumenecele preste an şi la praznice
Prutul, ca să participe la târg. Când ne-am obţinut independenţa, iar
În prezent, forţele ruseşti de menţinere a păcii continuă să asi- Lucru de care, în plan social cel puţin, am avut ocazia să ne împărăteşti şi la svănţi mari (Cazania lui Varlaam); în prefaţă,
în România comunismul a dispărut, voiam să văd Ştefăneştiul, atât de
gure pacea pe malurile Nistrului. În acest context, nu este deloc convingem de nenumărate ori până acum. Iar cel mai recent, când Domnitorul Vasile Lupu se adresează „cătrî... toată seminţia Ro-
lăudat de bunicul. Pe la Costeşti, coboram la vale. În fine, am ajuns
potrivit să spunem că cheia rezolvării problemei transnistrene Dodon şi clica lui au fost spulberaţi de la putere, la guvernare (şi în mânească...” .
la punctul de destinaţie. Întrebam de unul, de altul unde se află locul
este problema prezenţei trupelor ruseşti în regiune”. Mosco- fruntea republicii!) venind, masiv, proeuropenii. Şi nu orice proeuro- 1680 – Domnul Duca Vodă a unit administrativ teritoriile din
târgului. Cei mai în vârstă mă informau că târgul a dispărut demult.
va este gata de o „cooperare constructivă şi pragmatică” cu R. peni, ci un partid cu oameni integri, demni şi oneşti, care muncesc stânga şi din dreapta Nistrului.
Un ţăran mă ţinea de vorbă, repetându-și de multe ori regretul că Cea-
Moldova, de al cărei popor „ne leagă o bogată istorie comună din greu – din răsputeri pentru oameni, pentru neam, pentru popor, La finalul sec. al XVII – Miron Costin vine „să scoată Lumii
uşescu nu mai e. Şi la mine a apărut un motiv de regret. Îmi pare rău
şi strânse legături culturale şi istorice”, a mai menţionat în final pentru noi toţi. Dar care însă mai fac şi greşeli (că aşa e omeneşte), la vedere felul neamului, din ce izvor şi seminţie sântu locuitorii
că bunicul nu s-a mutat la Ştefăneşti, ulterior eu născându-mă acolo.
Aleksei Zaiţev. au şi neajunsuri, principalul fiind – lipsa de experienţă. Care însă se Ţării noastre Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românii din Ţările
Astfel, aş fi scăpat de unionismul basarabean, reunindu-mă în solitu-
Nu, nici măcar Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, acumulează în timp, prin munca şi realizările de zi cu zi. Ungureşti..., că toţi un neam şi odată descălecaţi sunt”.
dine cu ţara mea istorică. Salut!
care la 26 ianuarie curent a cerut Rusiei, într-o declaraţie pu- Documentar de
Iulius POPA blică, să-şi retragă forţele din Ucraina, Georgia şi Republica Nina JOSU Liviu PETRINA
 4 Literatura şi arta Nr. 6 (3987), 10 februarie 2022

A rh ive l e
Revuistic, anul 1922 este
extrem de prolific. Apar reviste
importante consemnate ca atare
de istorie, precum Cugetul româ-
nesc (februarie 1922, Bucureşti,
lunară, sub conducerea lui Tu-
dor Arghezi şi Ion Pillat, secretar de redacţie: Dosil
Munteanu); Flamura. Literară şi artistică (1 aprilie,
Craiova, lunară, cu El. Farago, F. Aderca, Tudor Mu-
şatescu); Năzuinţa. Literatura, ştiinţa şi arte (5 apri-
lie, Craiova, lunară, cu El. Farago, S. Mehedinţi, I.
Dongorozi, Perpessicius, Victor Eftimiu, F. Aderca,
N.M. Condeescu, M. Dragomirescu etc.); Contem-
poranul (3 iunie, Bucureşti, săptămânal, apoi lunar,
de Ion Vinea, având colaboratori: I. Barbu, Marcel
Iancu, F. Aderca, Tudor Arghezi, B. Fundoianu, Ca-
mil Petrescu, I. Pillat, Mircea Eliade, C. Brâncuşi,
Miliţa Petrescu, Şt. Roll etc).; Clopotul (20 octom-
brie 1922, revistă avangardistă, condusă de H. God).
Între aceste publicaţii periodice, în Cetatea Bă-
niei apare, în ianuarie 1922, revista „Arhivele Ol-
teniei” publicaţie trimestrială, având caracter enci-
clopedic, sub direcţia dr. Charles Laugier şi a unui
comitet format din Ştefan Cruceru (Craiova), T.G.
Bulat (Rm. Vâlcea) şi Al. Bărcăcilă (Turnu Severin),
secretar de redacţie fiind C.D. Fortunescu, spiritul
acestei reviste (în anul următor el devine codirector,
apoi director din 1926).
Emanaţie a Societăţii „Prietenii Ştiinţei”, filia-
la Craiova, Arhivele Olteniei s-a impus în peisajul
revuistic al vremii (prima revistă din Oltenia a fost
Mozaicul fondat şi condus de C. Lecca) prin perso-
nalităţi de prim rang ai culturii române, istoricii: N.
Iorga, I.C. Filitti, I. Minea, C.S. Nicolaescu-Plopşor,
D. Tudor, D. Berciu, Ion Donat, I. Ionaşcu, filologii:
Ion Bianu, Perpessicius, M. Tomescu, Dan Simones-
cu, Ion Biberi, Barbu Theodorescu, El. Farago, N.
Milcu, N. Burlănescu-Alin, Ion Dongorozi, fraţii Sa-
vin, Eugen şi Paul Constantin, folclorişii: Teodor Bă-
lăşel, Ion N. Popescu, Lucian Costin, Şt.St. Tuţescu,
G. Catană, I.N. Dumitrescu-Bistriţa, etnografii: C.I.
Karadja, Al. Tzigara-Samurcaş, geografii: G. Vâl-
san, I. Simionescu, matematicianul: G. Ţiţeica etc.
Apărută în 130 de numere, timp de peste două
decenii – 1922 decembrie 1943 (a apărut şi în peri-
oada 1944-1946, dar nu s-a difuzat datorită vremu-
rilor politice), Arhivele Olteniei şi-a propus şi a re-
uşit să cuprindă „un imens material privind trecutul
acestei provincii, fără de care nu se va putea scrie
istoria Olteniei”.
Trimestrială, apoi „bimestrială” sau „bilunară”,
revista apare încă din primul an, prin străduinţa lui
Laugier, cu un profil enciclopedic cu o bună orienta-
re, adecvată scopurilor propuse, şi cooptează colabo-
ratori din întreaga Oltenie, iar mai târziu şi din alte
zone ale ţării, îndeosebi din Banat.
În articolul program Primul cuvânt, Laugier ne
dezvăluia intenţiile revistei, care „va nota toate miş-
cările de actualitate şi mai cu seamă va cerceta şi
publica materialul documentar pentru trecutul Olte-
niei”, şi solicita colaborarea intelectualilor oneşti, fă-
cea apel la învăţătorii şi preoţii satelor pentru strân-
gerea de material folcloric. C.D. Fortunescu trece şi
el, din anul al doilea, la conducerea revistei, alături
de Ch. Laugier care, în 1924, îi lasă întreaga grijă a
direcţiei.
Într-o scrisoare deschisă, Laugier recunoaşte
acest lucru oficial: „munca dată pe din două la în-
ceput, a rămas din al treilea an întreagă asupra ta.
În atare împrejurări socotesc că pentru anul ce vine
– al V-lea- se cade să-ţi las nu numai munca, dar şi
întreaga cinste de a conduce revista noastră”.
Publicaţia Arhivele Olteniei este îndeosebi le-
gată de numele lui C.D. Fortunescu, personalitate
marcantă a vieţii culturale din Oltenia. El este acela
care îmbunătăţeşte aspectul grafic al revistei, poartă
o imensă corespondenţă cu marcante personalităţi
ale culturii româneşti, şi în articolul program fixează
adevăratul schelet al „acestui program istoric şi cul-
tural al Olteniei şi Banatului”, anunţă îmbunătăţirea
conţinutului şi funcţionarea revistei cu următoarele
rubrici: 1) Studii şi cercetări; 2) Oltenia istorică:
documente, inscripţii, monumente, mărunţişuri; 3)
Oltenia arheologică: preistorie, epoca migraţiilor,
arheologie romană, medievală şi românească; 4)
Oltenia folcloristică (literatură populară, credinţă şi
obicieiuri, meşteşuguri şi artă ţărănească, graiuri);
5) Oltenia naturalistă (geologie, paleontologie, an-
tropologie, floră şi faună, etnografie, astronomie şi
meteorologie); 6) Oltenia culturaă; 7) Note şi comu-
nicări de natură mai generală şi cuprins feluri putând
depăşi cadrul regionalismului; 8) Recenzii (de cărţi
şi reviste). Mai amintim că a funcţionat şi o rubrică
intitulată „Cronica ştiinţifică”, iar cu anul al VI-lea,
nr. 29-30 din 1927, Const. V. Obedeanu deschide cu
articolul lui Petre Obedeanu rubrica „Figuri istorice
oltene”. Fortunescu mai înfiinţează rubrica „Oltenia
literară şi artistică”, pentru a se pronunţa asupra
creaţiei scriitorilor la „Note pe marginea cărţilor”.
Astfel, avem o imagine fidelă asupra preocupărilor
şi conţinutului revistei.
Arhivele Olteniei apelează sistematic la cititori
pentru strângerea de material naturalistic, folclo-
ristic, dar în special pentru „documente, acte vechi,
condici, însemnări sau corespondenţă prezentând
importanţă pentru lămurirea trecutului Olteniei” şi
pentru strângerea de „gazete tipărite în Oltenia îna-
inte de 1880”.
Sprijinită foarte puţin de oficialităţi, susţinându-
se din donaţii şi îndeosebi din banii lui C.D. For-
tunescu, trăind zilele agitate ale războiului, revista
reuşeşte totuşi să supravieţuiască până în 1943. Este
meritul lui C.D. Fortunescu, de a fi solicitat studii din
ce în ce mai ample colaboratorilor, de a fi recenzat
aproape toate cărţile şi revistele sosite la redacţie.
Dintre toate domeniile cunoaşterii, cel mai bine
ilustrat este cel al istoriei, multe studii sunt şi astăzi
actuale. Reţinem îndeosebi, pentru partea Olteniei
Ol t e n i e i
romane, colaborările lui D. Tudor cu: Colecţii de an-
tichităţi din Oltenia, Découvertes archéologiques a
Sucidava et dans le environs, Morminte romane din
judeţul Romanaţi, şi pe cele ale lui Al. Bărcăcilă –
Monumentele religioase ale Drubetei cu noi desco-
periri arhelogice, Les thermes romains de Drubeta.
Cercetări asupra Olteniei preistorice întrebând
N. Plopşor (Cercetări preistorice şi cuaternare, Cu
privire la desenurile preistorice din peşterile Gorju-
lui) şi D. Berciu (Arheologia preistorică a Olteniei,
Un câmp de urne în judeţul Romanaţi etc.).
Ocupaţia austriacă în Oltenia este studiată compe-
tent de Ioan C. Băncilă, T. G. Bulat, Mihail Popescu,
Alexandru Vasilescu şi alţii. Demne de amintit sunt
şi studiile lui I.C. Filitti despre Banii şi caimacamii
Craiovei,
Oltenia şi
cârmuitorii
ei, 1391-
1831, Ba-
natul Ol-
teniei şi
Craioveştii,
Craioveştii
şi rolul lor
politic, sau cele ale lui Ion Donat des-
pre Oltenia în sec. al XIX-lea, Funda-
ţiunile religioase ale Olteniei, Hotare-
le Olteniei etc. Mai amintim articolele
lui Const. I. Karadja (despre călători
străini şi cronica lui Senastian Mün-
ster), colaborările unor istorici de sea-
mă: Aurel Sacerdoţeanu, Emil Vârtosu, N. Bănescu,
Ion Ionaşcu, la care, se adaugă contribuţia istoricilor
locali – D. Mil. Demetrescu, N.G. Dinculescu, Gigi
Orman, Dem D. Stoenescu, C.V. Obedeanu, Şt. Ni-
colaescu, I.V. Câncea, Ilie Chiriţă etc.
Contribuţii folclorice mertitorii, culegeri de fol-
clor trimit revistei: Lucian Costin, Şt. St. Tuţescu,
Iosif N. Dumitrescu-Bistriţa, Rădulescu-Rudari, N.
Plopşor, T. Bălăşel, Dem. Izverniceanu.
În privinţa istoriei şi criticii literare reţinem per-
manentele cronici caracterizate prin obiectivitate şi
sinceritate ale lui C.D. Fortunescu, studiile închinate
lui Dionisie Eclesiarhul de către mai mulţi cercetă-
tori, articolele lui M.D. Ioanid (Aspecte din fresca
Junimistă a lui E. Lovinescu şi Inconştientul în lite-
ratură), Păunescu-Ulmu (cu mai multe studii despre
viaţa şi opera lui Eminescu), Perpessicius (despre N.
Milcu), Ion Minea (despre B.P. Hasdeu) etc.
Se fac traduceri, puţine, din Leopardi, E. Ros-
tand, Mallarmé, Paul Valery. Cu poezie colaborea-
ză B.P. Hasdeu (inedit), Dem. Basarabeanu, Ştefan
Bălceşti, M.D. Ioanid, Elena şi Coca Farago, Sabi-
na Paulian, iar cu proză: N. Milcu, Doina Bucur, I.
Dongorozi, Paul Constant, Nicolae al Lupului, Gib
Mihăescu şi alţii.
În Arhivele Olteniei
apar şi numeroase preo-
cupări bibliografice; se
publică studii teoretice
de istoria cărţii şi a tipa-
rului, precum şi biblio-
grafii speciale. Există şi
preocuparea continuă
de a se recenza detaliat
majoritatea cărţilor şi a
principalelor reviste so-
site la redacţie.
Studiile de istoria
scrisului şi tiparului
sunt semnate de N. Ior-
ga (O fabrică de hârtie
lângă Cozia), Ioan Bi-
anu ( Despre „moara”
de hârtie), T. G. Bulat
(Ştiri nouă asupra fa-
Peisaj revuistic
bricii de hârtie din Oltenia), V. Drăghiceanu, C.N.
Mateescu, M. Theodorian-Carada, Marcel Roma-
nescu, Nicolaescu-Plopşor, C.D. Fortunescu şi alţii.
Revista ne ţine la curent cu activitatea biblioteci-
lor din întreaga Oltenie la rubrica „Oltenia cultura-
lă”, semnată şi aceasta aproape numai de C.D. For-
tunescu. Există preocupări şi de istoria bibliotecilor.
Astfel, Ion Ionaşcu, bazat pe documente inedite şi pe
o bogată bibliografie, consacră, în studiul său- Isto-
ricul mănăstirii Hurez), un întreg capitol bibliotecii
Hurezului.
Contribuţii importante pentru istoria presei în Ol-
tenia aduc în primul rând Barbu Theodorescu (Con-
tribuţii la istoricul presei oltene) şi C.D. Fortunescu
(Vechi publicaţii din Oltenia, Contribuţii asupra
presei din Oltenia, Din ziarele vechi ale Craiovei.
Acesta din urmă foloseşte ca îndreptar Publicaţiu-
nile periodice româneşti, „o lucrare – cum afirmă el
– de mare folos pentru cercetători, şi care ar trebui
retipărită cu punerile la punct şi completările de ri-
goare măcar până la 1914”. Mai amintim pe Dem.
D. Stoenescu cu articolul O revistă literară în Cra-
iova în 1889, pe Theodorian-Carada cu unele Con-
tribuţii la istoria presei din Oltenia, şi pe Ioan N.
Popescu cu Revista de folclor.
Bibliografia intră şi ea în preocupările revistei.
Astfel, Barbu Theodorescu publică Contribuţii la o
bibliografie a Olteniei, Ce a scris despre Oltenia d.
profesor N. Iorga, Dumitru Berciu se ocupă de Bi-
bliografia Olteniei preistorice, Constanţa Crăsnaru
de Bibliografia faunistică a Olteniei, Constantinescu
Constanţa şi Patriţa Petrescu de Bibliografia floris-
tică a Olteniei. De fapt, prerocupările bibliografice
asupra Olteniei au stat în atenţia direcţiei revistei.
C.D. Fortunescu şi Ion Donat, în vederea întocmirii
unui Dicţionar geografic şi istoric, simt nevoia alcă-
tuirii unei „amănunţite bibliografii care să cuprindă
absolut toate lucrările monografice, colecţiile de do-
cumente şi periodicele de tot felul tipărite în ultimele
7-8 decenii”. În 1932, Ion Donat în Bibliografia is-
torico-olteană susţinea întocmirea unei „bibliografii
generale a istoriei oltene” şi a găsit necesar ca, pen-
tru publicaţiile istorice şi colecţiile de documente ti-
părite, să se elaboreze câte un repertoriu bibliografic.
Reprezentând de fapt un fişier monografic al
vieţii culturale şi spirituale a regiunii, datorită cola-
boratorilor de prestigiu pe care i-a avut şi datorită
publicării unui imens şi valoros material, numeroşi
cercetători se interesează de revista Arhivele Olteniei
şi astăzi, după 50 de ani de la apariţie.
Tudor NEDELCEA
N.B. La Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, gra-
ţie scriitorului şi editorului prin excelenţă, Niculae
Gheran, în necesara şi solicitata colecţie „Biblio-
grafii”, în 1983, a apărut şi bibliografia exhaustivă,
adnotată a revistei „Arhivele Olteniei” (1922-1943,
376 p.), o lucrare apreciată ca atare de cercetători.

DANTE 700 ŞI CULTURA ROMÂNEASCĂ (II)
Împresurat
de arsenalul ine-
puizabil de sem-
nificaţii – literale
şi oculte – de
idei, concepte,
reprezentări, de
„imensul conţinut” materializat în forme
poetice, în substanţă epică, demnă de o uri-
aşă construcţie de adevărată enciclopedie,
de epopee sau biblie naţională, exegetul îl
citează pe incisivul Voltaire care, dezarmat
de imposibilitatea de a descifra cele figura-
te în Divina Comedie, îndemna lumea să se
lase de Dante şi se adresa acestuia: „Ne-am
trudit câteva secole ca să te înţelegem, şi în-
trucât nu vrei să fii înţeles, rămâi cu bine!”.
În pofida îndemnului voltairian insidi-
os, oamenii de cultură români i-au spus cu
multă bunăvoinţă şi având conştiinţa unei
adevărate binefaceri intelectuale: „Bine ai
venit, rămâi la noi ca să ne dăm toată oste-
neala pentru a te înţelege şi, în felul acesta
să ne înţelegem şi pe noi înşine!”
Cel mai revelator impact cu Modelul
Dante, care semnifică deopotrivă fasci-
naţie, modelare intelectuală şi artistică,
proiectare empatică, asimilare creativă
preferenţială, îl atestăm în cazul lui Geor-
ge Coşbuc. Poetul Firelor de tort traduce
exemplar Divina Comedie prin interme-
diul unei versiuni germane, apoi, după
ce însuşeşte limba italiană şi studiază în
Italia, din original, aducând atât un spor
valoric patrimoniului cultural românesc,
cât şi propriei personalităţi, făcând, pre-
cum stabileşte Ion Negoiţescu, să „lase
sufletul divin din incomparabilul model
să treacă în aluatul limbii române” (Isto-
ria literaturii române, Bucureşti, 1991,
p.138). Exemplificarea se face prin Cân-
tul XXX din Paradis: „Şi-atare-un văz s-
aprinse-n ochii mei,/ că nu-i pe lume-atât
de pură pară/ Încât să n-am puteri s-o rabd
cu ei.// Şi ca şi-un râu văzui lumină clară/
şi-aprinsă de lucori, cu maluri pline/ de-o
negrăit de dulce primăvară.// Şi vii scân-
tei roiau fără de fine/ din râu, căzând pe
florile din maluri,/ părând cu aur c-ai tivi
rubine.// Că bete de miros, acele-opaluri/
Săreau de-aci-n vârtejul făr’ de pace/ şi-un
foc căzând alt foc scotea din valuri.”
Ramiro Ortiz, care va contribui la pu-
blicarea postumă a traducerii Divinei Co-
medii, revelează fibra sufletească dantescă
a traducătorului: „Coşbuc şi-a făcut un su-
flet dantesc, mulţumită căruia frumuseţea
traducerii lui nu rezultă din fidelitatea cu
care a interpretat fiecare cuvânt în parte,
ci din tonul general şi aproape, aş zice, din
„suflarea dantescă”, pe care a ştiut să i-o
dea”.
Coşbuc are şi meritul, asociat celui de
a da o traducere integrală, după cele opt
cânturi traduse de Heliade Rădulescu, de a
ridica şi un monumental edificiu hermene-
utic de comentarii, decriptări, precizări cro-
nologice şi textuale, ce au spulberat falsită-
ţile şi absurdităţile în înţelegerea lui Dante.
Adunate în două volume, au fost publicate
abia în 1964 şi 1966.
În amplă prezentare a vieţii şi operei
lui Dante din Istoria literaturilor romani-
ce în dezvoltarea şi legăturile lor (volumul
I, Evul Mediu, Bucureşti, 1968), Nicolae
Iorga urmăreşte modul în care omul poli-
tic Dante, angajat în luptele acerbe dintre
guelfi şi ghibelini, devine poet „ce îşi arată
stăpânirea desăvârşită a întregului capital
de amintiri al poporului său” şi pretinde să
ne dea „o enciclopedie a cunoştinţelor vre-
mii” şi să dea viaţă formelor nouă datorită
faptului „că avea la dispoziţie perfecta cu-
noaştere a unei întinse realităţi geografice,
cuprinzând toată Italia şi trecând chiar din-
colo de marginile ei” (op.cit, p.227).
Aşadar, sinteza dantescă, monumen-
tală, se realizează prin valorificarea între-
gului capital intelectual, pe care i-l pune
la îndemână istoria naţională şi ştiinţele
vremii sale, la care se adaugă şi înfăţişarea
întregii naturi: „Împreună cu elementul vi-
tal pe care-l dă frământarea în poemul care
trebuie să fie mai mult, erudită şi simbolică
enciclopedie a întregii vieţi contempora-
ne şi a tuturor amintirilor cu puterea unei
convingeri absolute şi unei pasiuni care nu
cruţă nimic, un altul se adauge dătător de
energie. Anume acela care coboară aici
toată natura, însufleţindu-i sufletul din su-
fletul poetului, unind-o cu tot ce este ome-
nesc prin magia unei făcătoare de minuni
iubiri” (ibidem, p.239).
Rând pe rând istoricul se referă la ceea
ce contribuie la măreţia operei: francisca-
nismul, „învietor a toate”, circumscrie-
rea noţiunii lacrimilor cu căutata expresie
„acele ape pe care jos pe obraji, le face a
curge durerea”, însemnările cronologice
definite prin mişcările corpurilor cereşti,
descripţiile scurte, intuiţia fulgerătoare a
realităţii sau interpretarea ei morală („acele
care fac ca versurile din Dante să fie expre-
sia firească a sufletului omenesc, de după
mai bine de şase veacuri”). Urmează, aici,
o întreagă catagrafie a unor expresii consi-
derate ca rostirea cea mai potrivită, precum
asemănarea liniştii sigure de sine cu leul
care se aşează, sau „a sunetului de departe
al trâmbiţei” cu „plânsetul zilei care moa-
re”, a „lunii noi” cu Diana „râzând între
nimfele eterne care seamănă cerul în toate
unghiurile”, a aceleiaşi lune cu „o doniţă
mare care arde”.
Se dau, apoi, numeroase exemple eloc-
vente de observaţii sufleteşti „de o neuitată
valoare permanentă” „semănate în mijlocul
scenelor de chinuri sau de necazuri”, com-
paraţii căror în zadar li se caută un „ade-
vărat şi sigur izvor”, prezentări figurate ale
păsărilor, făpturi ale lui Dumnezeu. În două
capitole, se pun în evidenţă corespondente-
le operei danteşti cu spiritul franciscan în
Franţa, literatura revoluţionară din această
ţară (similitudini şi diferenţe) şi cu opera
lui Jean de Meung, autorul părţii a doua din
Roman de la Rose. La poetul francez sunt
depistate miresme din sfintele dumbrăvi
ale lui Dante, căci cu el vedem pedeapsa
făcătorilor, contemplăm de sus „chinurile
Iadului, în care osândiţii plâng atâta de se
cufundă în râul lacrimilor lor”, cu tot cor-
pul în „această amară şi sărată mare a tris-
teţii”, umanitatea admiră, însă nu atât fru-
museţea versurilor din „romanul” în care
roza e acum numai cu numele, ci – revolta”
(ibidem, p.227).
Din punerea în paralelă a poemului en-
ciclopedic şi satiric al Franciei secolului
al XIII-lea care este Roman de la Rose în
partea cea mai întinsă datorită lui Meung
cu dialogurile ce tind să fie independente,
romanul fiind de fapt o simplă povestire
şi Divina Comedie cu dialogurile care fac
corp cu expunerea, care se prezintă ca o
mare enciclopedie a evului mediu italian,
aceasta din urmă apare de fapt ca „o înfă-
ţişare, o prezentare a lucrurilor, fiecare din
cânturi, intitulate bisericeşte, cantica, fiind
de fapt, „o scenă” (ibidem, p.227).
(Precizăm că toate sublinierile din citate
aparţin autorului).
Survine şi ceva deosebit de surprinză-
tor: „învechitul” în mentalitatea estetică,
Iorga, promotor al semănătorismului, ad-
miră modernitatea imaginarului liric, axată
pe un mixaj de formule.
Blaga, dedicat construcţiei filosofice şi
lirosofice, mitopo(i)ctice, simţea evident şi
el un model de constructor de sisteme, asu-
pra cărora reflectează în Trilogia cunoaşte-
rii. Filosoful năzuieşte, glosează el, să devi-
nă autor al unei lumi, lumea lui îşi găseşte
expresie fie sub modul unui „sistem”, fie sub
modul unei gândiri rostite „fragmentar” sau
„aforistic”. Alegerea se face sub înclinările
spirituale genuine ale autorului, fiind totuşi
dictată de o viziune de ansamblu asupra lu-
mii, oricare ar fi modul ales.
Bineînţeles că Dante apare ca un poet\
filosof genial prin mixarea celor două mo-
duri – sistematic şi fragmentar, fiecare pro-
poziţie e, la el, un fragment dintr-un sistem,
un mădular din întregul organism precum
spune metaforic în Din duhul eresului :
„Am în faţa mea un cântec din Vita nuova a
lui Dante. Ce complexă poate fi şi câte mă-
dulare poate avea o singură propoziţie din
poezia acestui magic poet! Perioadele ros-
tirii sale seamănă cu viziunea ptolomeică a
lumii, care în evul mediu s-a tot complicat.
Viziunea copernicană simplifică totul. Oda-
tă cu pătrunderea în spiritul public a vizi-
unii copernicane, se simplifică şi rostirea
poetică” (Lucian Blaga, Opere.1, Chişinău,
1995, p.474).
Un alt aforism blagian stabileşte că
anumite opere de mare artă nu generea-
ză imitaţii venite din admiraţie: „Există o
admiraţie fără de mari opere de artă care
incită la imitaţii, dar există şi o admiraţie
care demonstrează pornirea de a imita. Nici
Sagia Sofia, nici Divina Comedie n-au fost
imitate prea mult” (ibidem, p.458).
Critica literară românească a identificat
în Dante un model de perfecţiune valorică
ce nu poate fi atins decât printr-o înaltă cul-
tură, printr-o însuşire – precum zice Iorga, a
întregului capital intelectual al lumii. Pune-
rea în paralelă cu el a unor autori cu merite
modeste este sancţionată dur de Maiores-
cu (se are în vedere asemănarea pe care o
face Justin Popfiu între Baronzi şi Dante) în
Observări polemice (1869). Criticul îl reco-
mandă pe Dante studiului fundamental în
gimnaziu: „Fără îndoială, în privinţa ideilor
şi gustului estetic, o lectură din Dante, din
Camoens, din Nibelungen ar face tocmai
cât Metamorfozele şi cât Eneida, dacă nu
mai mult” (T. Maiorescu, Opere, II, Bucu-
reşti, 1984, p.277).
Comentând afirmaţiile lui Maiorescu,
Lovinescu precizează că nu reflectarea
problemelor ce frământă societatea impor-
tă, ci preocuparea pasională de ele şi arta
propriu-zisă („existenţa pasiunii importă, şi
nu obiectul ei”): „Nu interesează „descen-
tralizarea” (se are în vedere preocuparea
societăţii române de problema descentrali-
zării – n.n), ci pasiunea poetului pentru ea,
precum nu interesează teoria atomistică, ci
pasiunea lui Lucreţiu pentru ea, sau mul-
te din preocupările politice şi religioase,
fără universalitate în timp şi spaţiu, ale Di-
vinei Comedii, ci, pe de o parte, pasiunea
lui Dante pentru ele şi, pe urmă, marea lui
artă. Că „descentralizarea” nu poate dez-
lănţui pasiunea unui poet este altă latură a
problemei, dar, dacă s-ar întâmpla totuşi, şi
poetul ar fi un mare artist al cuvântului, ea
ar putea fi obiectul interesului poetic” (E.
Lovinescu, Scrieri, T. Maiorescu, Bucu-
reşti,1978, p. 170).
Dobrogeanu-Gherea sfătuia pe literaţii
vremii să citească mai mult, să capete mai
multă cultură artistică, să obţină „cunoştin-
ţa aprofundată a tuturor maeştrilor literatu-
rilor mari, Homer, Dante, Goethe, ş.a.m.d.
(C. Dobrogeanu-Gherea, Studii critice, Bu-
cureşti, 1967, p.621).
Marii critici literari români fac referinţe
frecvente la Dante, considerându-l ca poe-
tul ce reprezintă cota cea mai înaltă a genia-
lităţii (G. Ibrăileanu), ca un creator al „unei
lumi ce n-a fost şi n-are să fie niciodată”
(M. Dragomirescu), ca maestru ce „caută
un echivalent poetic al supremului mister”,
ce se „identifică cu mişcarea ce dă impuls
văzutelor şi nevăzutelor” şi „contopeşte na-
tura umană cu cea divină” (D. Caracostea).
Tudor Vianu explică exponenţialitatea
valorică a lui Dante prin faptul că repre-
zintă concepţia despre lume, îndatorată
astronomiei ptolemeice, şi sistemul valori-
ficărilor morale împrumutat eticii teologice
şi o metodă literară de asemenea specific
medievală (alegorismul, înţelesul „anago-
gic” dat creaţiilor sale), dar şi o filiaţie cu
cultura antică. Autorul Divinei Comedii şi
al Vieţii noi aducea, apoi, un suflu nou prin
Calendar
observaţia mai adâncă a sufletului omenesc,
care depăşea cadrele convenţionale ale me-
dievalismului, prin sentimentul viu al natu-
rii de stirpe franciscană, prin însemnătatea
acordată limbii naţionale ca instrument nou
de cultură şi prin patriotismul său italian.
Dante nu juca rolul limitat de realiza-
tor obişnuit al actului de transmisiune cul-
turală, cultura antichităţii nefiind doar o
materie şcolară, un obiect de învăţământ, o
masă de cunoştinţe” (ca pentru Alcuin sau
Isidor din Sevilla), „ci un suflu înnoitor”.
„Cu acest din urmă rol, menţionează Vianu,
intră în cultura antică în formula intelectua-
lă, morală şi politică a lui Dante şi începând
cu el, cu un rost din ce în ce mai de seamă
în lumea care lua naştere acum” (T. Vianu,
Studii de literatură universală şi compara-
tă, Bucureşti, 1963, p. 63).
Există şi alte momente, consideră este-
ticianul nostru, prin care legătura lui Dante
cu antichitatea apare şi mai strânsă, mai în-
tinsă, mai fecundă, printre acestea fiind şi
conştiinţa puternică a latinităţii. Este ceea
ce-l determina pe Ovid Densusianu să scrie
studiul Dante şi latinitatea (1921).
Polemizând cu cei care se plâng că n-au
mediu prielnic pentru creaţie (de parcă
Eminescu l-ar fi avut!), şi considerând că
la noi se face o literatură formalistă, Vasile
Pârvan invocă exemplul literaturii ruseşti,
tâşnită din suferinţa unei întregi generaţii,
al unor scriitori de mâna întâia din Franţa
şi Italia care au adevărat cu suferit şi – ca
argument forte – cel al autorului Divinei
Comedii: „Dante a dus o viaţă zbuciumată,
a suferit exilul şi oprobriul public, de aceea
opera lui e atât de vie” (Vasile Pârvan, Ope-
re, Bucureşti, 2018, p.803).
Constantin Noica reflectează asupra
faptului că fiecare cultură are într-un ceas
al ei un „om deplin”, un arhetip: Homer-
Dante-Shakespeare – poate Cervantes –
Goethe, la noi Eminescu”, argumentând:
„E ceasul unic în care limba nu e încă pe
deplin formată, istoria comunităţii e des-
chisă, spiritul culturii e încă nedefinit. Acel
ceas e irepetabil. Nu vom mai avea un Emi-
nescu, aşa cum nici culturile celelalte nu au
mai avut un Dante, un Shakespeare, un Go-
ethe...” (Constantin Noica, Jurnal de Idei,
Bucureşti, 1990, p.284).
Acad. Mihai CIMPOI
Nr. 6 (3987), 10 februarie 2022
Sclipiri culese de prin stele...
Virgil ANDRONESCU
Cuie şi Semne
am trăit cândva demult
când încă se mai putea scrie
cu-n beţişor pe pământ
pe pământul de pe sicrie.
când încă inima
îmi ardea mocnit
aprinsă de o scânteie
când încă destinul
nu-mi era înlănţuit
şi în mine mai trăia doar o femeie.
acum vorbesc ca un mut
prin semne de poezie
albe ca oasele din pământ
înlănţuite de scânduri şi cuie
cine încă mă ascultă?!
doar cerul gol
şi negru pământul
care încă mă mai rabdă
care încă mă mai înfioară
chip săpat în amintire
şi de înger şi fiară.
Doi fluturi verzi
Doi fluturi
rătăciţi prin iarbă
doi fluturi
fiecare cu câte o aripă –
deasupra lor
mâna Domnului
drept cer.
Doi fluturi
rătăciţi s-au întâlnit
contopindu-se
au devenit
un singur fluture –
cu ambele aripi
şi-un singur zbor.
Te voi lua cu mine
în nemurire –
chiar dacă fluturii
sunt efemeri!
Întru iertarea tuturor
seminţiilor cuvintelor
Străpung cu stiloul coasta hârtiei
din interior sângerează cuvinte
titlul ridică ochii spre cer:
iertaţi-l domnilor critici
că ştie ce face
şi fără voia noastră sacrosanctă!
apoi capul poveştii cade
pe umerii curbaţi ai ideilor
mâinile frazelor tremură
două orizontale orizonturi
bătute în semne de exclamare
întregul trup al textului răstignit
suferă în aşteptarea izbăvirii eterne:
facă-se voia ta Cititorule!
UN TALENT CARE REVARSĂ HAR
La o edi-
ţie a „Cerbu-
lui de Aur”
de la Bra-
şov, Lumini-
ţa Dobrescu
spunea în
cântecul cu
care a câştigat trofeul „Cerbul de
Aur”: „inimă, nu fi de piatră...”;
scriitorul maghiar Jokai Mor, a
scris romanul: „Fiii omului cu ini-
mă de piatră”.
Inima mea, alcătuită din senti-
mente de dragoste pentru oameni,
în neastâmpărul ei scrie: „Doamne,
îţi mulţumesc de harul divin revăr-
sat cu prisosinţă peste sufletele ale-
se, ale căror cuvinte îmbălsămate ne
învrednicesc şi pe noi cu bucuria de
a citi versuri, al căror conţinut, ca
şi corola unei flori, au puterea să ne
sensibilizeze, pe care le răsplătim,
din belşug, cu roua lacrimilor”.
Am primit un dar nepreţuit, de o
frumuseţe greu de egalat, albumul
„Oglinda Adevărului” semnat de po-
eta Angela Mândâcanu de la Chişi-
Muşcând din vers...
Virgil Andronescu se înscrie în lunga listă a scriitorilor ne-
liniştiţi pe care versul îi roade până când ţipă de poezie. Dacă
până acum scrierile sale se conturau într-un univers negru,
în acest volum am văzut o lumină. Ea vine din credinţă şi îi
schimbă rostul întunericului în care trăieşte. Putem spune că
acum are un scop, şi anume acela de a-şi descoperi propria
mântuire, prin vers, prin poezie.
Se luptă cu iubirea, latră şi scuipă la realităţile zilei, se revol-
tă în faţa nedreptăţilor, dar într-un final recunoaşte că totul nu
este decât o haină îmbrăcată pentru a-l duce cât mai aproape de
Dumnezeu. Sufletul său zbuciumat are nevoie de o certitudine,
de un punct de reper pentru a purta în jurul lui revolta zilei ca pe
o mantie de supererou.
Poezia lui Virgil Andronescu intră puternic în confesiv pen-
genunchii zdrobiţi îngenunchează absolutul
de pe coala fostă velină
durerea ideilor întunecă ziua
luminând noaptea
deschizând cerul
de unde răzbate glasul eternităţii
anunţând intrarea în posteritate
prin actul primordial al unei bune vestiri
al rugăciunii şi-al gândirii.
aşa dau atemporalitate scrisului
răstignind cuvintele de-a dreapta
şi mai ales de-a stânga esenţialului
esenţial fiind Alesul
întru iertarea tuturor seminţiilor cuvintelor
iar trupul acesta l-am coborât mereu
de pe foaia fostă velină
aşezându-L într-o carte bine păzită
de duhul sfânt al Creatorului.
sunt convins pe deplin de Înviere
şi de Înălţarea către Cititor
a trupului acesta înfăşurat în coperţi sânge-
rânde cândva…
Ştiu că la început a fost doar Cuvântul!
Abisal şi semeţ
Am aflat...
Că prin mine simte mama
Cu sensibilitatea ei
Şi că tatăl meu îmi dă putere
Cu răzvrătitul din el.
Aşa am fost născut eu
Neînvinsul...
Poet şi Om răzvrătit
Când abisal,
Când semeţ,
Când nimeni.
Trăitor în mine
Trăitor prin ei
Trăitor pentru oameni
nău, versuri care parcă fac sufletul să
vibreze în ritmurile muzicii lui Eugen
Doga, iar fotografiile care redau su-
fletul românilor, au puterea de a rupe
zăgazul lacrimilor a căror cernere se
datorează acestui frumos album şi
distinsei autoare, care mi-a scris şi
un frumos autograf, care începe aşa:
„Pentru Suciu Niculae – Un Mare
Român îndrăgostit de cuvânt…”.
Albumul doamnei Angela Mân-
dâcanu este plăsmuirea unui suflet
pur, plin de sentimente pentru Ţară
şi Neam, izvorâte din adâncul ini-
mii. Conţinutul acestui album liric şi
suav, este în concordanţă cu vorbele
poetei, parcă învăluite în mireasma
busuiocului de la urechile codane-
lor: „Poezia mea este desculţă şi
poartă rochiţa simplă a graiului ma-
tern, pe care sunt brodate tradiţiile,
obiceiurile şi istoria neamului”.
Din poeziile Angelei Mândâcanu
străbate un sentiment patriotic ima-
culat, când poeta deplânge soarta
Basarabiei, ni se dezvăluie dorinţa
arzătoare de Reunire cu România-
Mamă. Durerea izolării şi-o exprimă
Literatura şi arta 5
...de nemângâiere
Sunt bolnav, Doamne,
tru a-şi aduna materia primă. Vedem o acumulare a trăirilor care De-atâta nemângâiere.
explodează apoi în vers. Poetul pluteşte parcă în propriul uni- Nu mai am lacrimi
vers, ascuns şi poate paralel cu al nostru, iar poeziile sale sunt Să plâng!
punţi spre realitate. De-atâta plâns
Semne şi cuie este un volum matur. Este scris cu durere şi După mâinile Mamei,
frondă. Se vrea a fi în acea direcţie a poeziei pulsatorii despre După învăţăturile Tatei!
care vorbea Nichita Stănescu. Eu zic că Virgil a dus negrul mult Sunt bolnav, Doamne,
mai departe decât poetul metaforei umane şi i-a creat nuanţe. Şi tremur
Avem construită în acest volum o întreagă paletă de negru care După o mângâiere
dă prospeţime versului. Pe creştet,
Virgil Andronescu nu scrie poezie, ci o trăieşte într-un curcu- Cât un cutremur,
beu din universul întunecat. De-mi vine să plâng!
Mihai VINTILĂ La oricare adiere...
De-atâta plâns în mine,
După o mângâiere
Trăitor întru Domnul Fie şi-n gând,
Şi nemurire! Fie şi-n vorbe!
Prin ei... Doamne,
Cred în Cuvânt,
Celelalte cuie Nu în plâns
Că nu mai pot să plâng
De-atâta neplâns,
Mi te-ai arătat în vis:
De atâta amar de durere.
Erai cu Christos de mână
Totu-i în van,
Şi aceea-i sângera,
Totul e vânt Unde clipa nu-i firească,
Celelalte cuie
Şi cădere! În eternul ancestral.
Ţi le ţineai în palma ta.
Ce devine clipă când
Mă priveai plângând...
El mă îndemna să vin, Aşteptându-l pe fratele Se termină prezentul.
Să te ţin de mână. Doar ecou ce slab răzbate
Peste sufletul ateu.
Şi de cuie se prăbuşeşte întuneric peste lume
Să am grijă cum le ţin. lumina-şi frânge aripile în noapte
Aveai chip de sfântă aştept fratele ce niciodată nu mai vine Scrie în Carte
Şi te bucurai de noi; îl chem mereu în vis
Eu de tine, el îmi răspunde-n şoapte Noi vrem pământ aici...
El de tine, /... / Fără să gândim ce scrie-n Carte,
Şi-am rămas Lui în faţă-i s-a deschis lumina zilei ca un vis Cerşim pământ, mâncăm pământ
Să-i ştergem rana, când întunericul îşi frânge aripile Şi, totuşi, toate sunt.
Cu-n sărut. în ziua celei lumi De la un timp încolo
Amândoi iar hăul nu există cum nici abisul Începem să petrecem timpul,
de noi plângând! nu-i abis… Călătorindu-i pe alţii.
bătătorită fie-i calea cu lumini Aşa cum părinţii, bunicii,
cu iarba fiarelor.
Lepădarea de sine aprinse fie-i luminile culese de prin stele Stră, stră şi străbunicii
În numele vieţii trăit-a neînvins I-au călătorit pe cei de dinaintea lor
lasă-mă să mor! nu-i stins definitiv
îţi jur că nu mă voi îndrăgosti de tine, Pe drumul fără capăt.
călătoreşte între vise Fără de sfârşit,
că nu te voi iubi niciodată...
pe dragoste îţi jur, pe roşul din mine. Predica din pustie rătăcitor prin ele! Pe-un ultim drum rezervat neprietenilor,
Pe cărarea pe care vom fi şi noi
tu eşti trupul care iscă neliniştea!
până dincolo de veşnicie îţi jur Poeţii cetăţii Nu îmi aparţin Petrecuţi de cei ce vor voi,
că nu te voi iubi niciodată, sunt doar Că e timpul
Prezent al trecerii fiecăruia
pentru a mă crede îţi dovedesc predică-n pustie: Cade timpul peste mine.
Spre niciunde.
prin lepădarea de sine. ori că-i prea devreme Avalanşă-n miez de iarnă.
încă din anii copilăriei, de-atunci – ori că-i prea târziu... Timp ars precum o toamnă care
de când mergeam în cimitir..., pentru ei, pentru poezie.
Poeţii vor să se mai poată…
Vine, pleacă... nici prezentul... Actuală tragedie
lângă casă, pentru a mângâia cu privirea, Nu-i decât o clipă-n sine,
ore în şir, o fostă femeie frumoasă… sinucide Nestatornic sunt şi eu,
La un pahar.
lacrimile o împrospătau în fiecare dimineaţă, vor să se mai poată a vrea… El e muntele încremenit
De vorbe aruncate
atunci s-a zidit în mine femeia... ca din multa tristeţe În trecut şi-n viitor.
Ca la jocul de zaruri
astăzi nu mai este nici cruce, nici fotografie – să răsară… Nicidecum nu-mi aparţine,
Unde Actorul
nici vreo altă femeie rătăcită prin mine! apusuri Iară eu nu-i mai aparţin.
Îşi joacă rolul
mi-a rămas doar jurământul şi-ţi jur... de boemă nobleţe Vine-trece, trece-vine avalanşă
De magic personaj.
că nu te voi iubi niciodată, nici măcar şi câte o stea. Doar de chin,
Ori de Om normal
pe poetul din tine, ci numai acea amintire Predică poeţii cetăţii De pe muntele promis. Ori de unul bizar
zgâriată adânc în sufletul ce-o poartă...! predică lumii După toamna-n care Cu replicile toate
predica-n pustie: Timpul a început să curgă, Avute mereu în buzunar
ori că-i prea devreme
Lunea mea de fiecare zi ori că-i prea târziu...
De din ziua de proscris Frânte sau înmulţite.
Viaţa a-nceput să se prăvale... Cu vin bun şi multă veselie
pentru poezie. Cu-n sfârşit... Ce nu e vis.
Îmi este dor de Lunea mea Ca într-o actuală dramă
Multă-i tristeţea
din fiecare zi Sau dintr-o greacă tragedie.
de poezie şi zgură
şi de bucuria că erai care dă buzna... Printre clipe La un pahar
minunea mea continuă De vorbe spuse
la poarta cetăţii cu îngeri
făcând Cerul să-mi plătească Ce-a trecut în veci rămâne, Libere ori supuse
ferecaţi cu lacăt de sânge
tribut prin poezie Timpul e în noi, şi-atât. Ori retezate.
la gură.
când băteam la poarta Ce-i trecut nu mai învie, De câte-un spectator
Predică poeţii cetăţii
îngerilor necăjiţi Nici în cer, nici pe pământ. Banal sau bizar
predică lumii
amuţit sunt acum Clipa-i clipă, zboară fum, Şi-apoi traduse
predica-n pustie:
în cer Pleacă scursă în trecut. Pe înţelesul tuturor
cum răsar cum apune
şi aici pe pământ Arde flacără ce lasă scrum, De el Actorul.
tristetea ce se naşte…
toate mă dor de dor E sfârşit, nu-i şi-nceput? Unicat
ori moare
încercând să deschid Timpul nu-i din coasta noastră, Şi Om universal.
de prea multă ori prea deloc poezie.
poarta Cerului Este un timp universal,
Grafică: Igor VIERU
Confidențe Fluture de gând
ASCULTAŢI
tânguitor: „Primeşte-mă acasă, Ro- mişcă în ţara asta...”. Ca într-o acal- de muncă, frumuseţea acestui al-
mânie!/ Am obosit ca un copil orfan,/
primeşte-mă, măicuţă Românie,/ Eşti
mie acest „fulg” ne dăruie cu versuri
inspirate din dureri şi suferinţe, din
bum este pentru cititorii, printre care
mă număr şi eu împreună cu soţia,
CUM STÂNCA CREŞTE...
ultima speranţă ce-o mai am.// Fă-mi dragoste, scrise cu praf stelar, iar noi un izvor de bucurie, de desfătare şi Ascultaţi cum stânca creşte Douăzeci de primăveri...
loc în casa ta, ca la o fiică”… regăsim în ele frumuseţea celei care cunoaştere. Delicateţea sufletească, Sub paşi de călugări sfinţi... Ascultaţi cum zorii vin
Din albumul „Oglinda Adevăru- le-a zămislit. Tresar la adierea bine- nobleţea, bunătatea, căldura emana- Şi cum ziua-ncet păşeşte
Şi cum cerul se zideşte
lui” desprindem şi un inedit farmec făcătoare a vântului în zilele toride tă de aceste versuri îţi înalţă inima.
al iubirii, care se transformă într-o sau la tumultul talazurilor mării, la Îi sunt recunoscător poetei An- Din suflete de părinţi... Prin of-uri de boli şi chin,
muzică sublimă, „celestă”, care s-a gama de nesfârşite sentimente pe gela Mândâcanu pentru acest album, Ascultaţi cum lacrimi cad Şi cum lumea se răreşte...
cuibărit în suflet şi inundă întreaga care acest „fulg” le emană. în ale cărui pagini „dorul românesc” Peste rănile deschise... Ascultaţi cum plânge-o mamă
fiinţă a poetei, are puterea de a îm- Cât de frumoasă poate să fie via- pentru locurile natale îl au şi necu-
Şi bătrâni cum stau în prag Lângă-un prunc flămând
blânzi firea răzvrătită, de a umple ţa, când trăiesc şi oameni care te vântătoarele, pădurile şi florile, care
inimile cu lumină. Versurile ei au ajută să vezi lumina, să nu-ţi pierzi îşi trimit tăcerea profundă spre sat, Trişti, cu porţile deschide... ce-adoarme...
mireasmă „divină”, cum observă re- speranţa, care te îndeamnă să spui ca pentru a-i asculta pe locuitorii care- Ascultaţi cum ploaia cerne Ascultaţi cum se destramă
gretatul scriitor Nicolae Dabija. Tot pe o rugăciune: „Învaţă-mă de toa- şi cântă durerile, necazurile şi rarele Omenescul viu din oameni...
marele OM afirmă: „poeziile scrise te, viaţa mea,/ şi om de omenie - nu bucurii. Se spune că pământul Basa- Peste frunze de păduri...
de Angela Mândâcanu sunt o salbă uita,/ şi gospodină ca măicuţa mea,/ rabiei nu te lasă să pleci cu totul, ori- Ascultaţi o lumânare
Şi pământu'-ncet cum geme
de boabe de rouă ţinute în palmă...”. dar numai a-mpuşca nu mă învăţa!” unde te-ai duce. Nicăieri nu se mai Care arde-n rugăciune,
Prin atâtea crăpături...
În „Poezia ca document sufletesc” (Învaţă-mă). Are în inimă atâta dra- unduieşte atât de melodios lanul în Picurând prin calendare
Angela Mândâcanu spune: „Pentru goste pentru oamenii care-şi iubesc bătaia vântului şi copiii nu-s aşa de Ascultaţi cum iarba plânge
Zile grele... zile bune...
a auzi greutatea paşilor cu care mer- glia străbună, care luptă pentru dăi- frumoşi şi rumeni la obraji, ca acasă. La o margine de drum,
gem prin viaţă, e necesar să ascul- nuirea neamului, oameni cu nume Poezia Angelei Mândâcanu este ...Ascultaţi cum stânca creşte
Şi cum focu-ncet se stinge
tăm tăcerea cu care respiră Pămân- de vrednică cinstire, care s-au legat una trăită, suferită, plină de un far- Sub paşi de călugări sfinţi,
tul”. Dar poeta nu-şi va auzi nicio- sufleteşte de tot ce este frumos şi tai- mec aparte, care te îndeamnă s-o ci- La o plită cu cărbuni...
Şi cum cerul se zideşte
dată greutatea paşilor, pentru că ea nic în „Moldova Mea, tu, Ţara mea teşti şi s-o reciteşti mereu. Ascultaţi cum astăzi bat
Din suflete de părinţi...
este un „fulg” care zboară în tăcere, frumoasă... Moldovă, Ţara mea!” Inimi mii de grăniceri,
acompaniat de vibraţia sufletului în Dacă norul şi adierea zefirului Niculae SUCIU,
Care nici n-au măsurat Angela MÂNDÂCANU
zbaterea lui pentru iubirea a „tot ce sunt un balsam pentru omul istovit Gherla
 6 Literatura şi arta Nr. 6 (3987), 10 februarie 2022

DeSteptarea creatorului VORBITUL DE BINE LA ROMÂNI

Eram student la Bălţi, când am fost invitat la o
emisiune televizată, unde l-am întâlnit întâia oară
pe poetul şi savantul Ion Vatamanu. Era pe vremea
tehnologiilor tv de început – cu chinuitoare repe-
tiţii prealabile (tract!), cu pauze şi mai lungi până
la emisiunea în direct – şi aveam timp berechet să
dialogăm. Am reţinut o curiozitate sinceră din par-
tea poetului, când i-am auzit întrebarea: dar cum ţi
se întâmplă? cum ţi se declanşează starea poezi-
ei? Ulterior, am dialogat în mai multe... iţe cu Ion
Vatamanu, dar, când ajungeam la motivul poezie,
sinceritatea pătimaşă pentru creativitatea autentică
îl metamorfoza distinct. Părea în proximitatea ime-
diată a big bang-ului pe partea poeziei...
Am remarcat în cazul mai multor poeţi declan-
şatorul şi provocarea cea mai la îndemâna peda-
gogului de română – la orele menite compunerilor
să propună (temerarilor!) alegerea temei libere ori
chiar să se încumete la versuri (că nu chiar la poe-
zie... din prima). Vectorul oricărei compuneri e cam
în aceiaşi parte, chiar dacă tema e selectată din con-
siderente metodice mai... posomorâte, dar parante-
zele cu tema liberă ori, şi mai şi, cu experienţe
poetice urmăreşte frontal declanşarea creativităţii.
Scriam în portretul schiţat poetului Grigore Cotru- cărei membri-fondatori suntem mai mulţi scriitori
ţă în Literatura şi Arta din 13 ianuarie, despre în- basarabeni) – ca să nu prea simt lipsa activităţii
văţătoarea Valentina Ambros, care le-a pus elevilor cenacliste. Apropo, câteva cenacluri în bibliote-
dintr-a şasea graurii lui Savrasov, consemnând una cile mai norocoase ale capitalei au fost moderate
din cele trei teme pentru compunere – primăvara: de scriitorii Claudia Partole (Biblioteca Naţională
cine vrea şi poate să scrie în versuri, la treabă! În pentru Copii Ion Creangă), de Ianoş Ţurcanu (la
două ore academice temerarul Grigore din Scumpia Ovidius), Ion Hadârcă (la Onisifor Ghibu), de Leo
a reuşit patru catrene, care l-au... deşteptat creator. Botnaru (Transilvania), de Vasile Căpăţână (la Bi-
Agream şi eu acest procedeu când venea rândul blioteca Naţională)...
compunerilor – îmi plăceau şi temele libere, dar în- Despre SST (abreviatura Societăţii Scriitorilor
deosebi versurile. Totuşi, cenaclul literar din şcoală Târgovişteni)... Relaţia cu această filială numeroa-
l-am descoperit în clasa a şaptea, când învăţătorul să a Uniunii Scriitorilor din România, cu revista
Gheorghe Popovici m-a surprins captivat de o po- de cultură LITERE a SST, cu editura Bibliotheca,
ezie pentru o fată din clasă, mi-a citit versurile şi... toate trei entităţi avându-l element nuclear, foca-
mi-a deschis calea spre cenaclu. Cenaclul literar lizator pe prozatorul Mihai Stan, numără, deja,
mi-a deschis ochii la ceea ce înseamnă poezia – la peste două decenii, iar redacţia de la Chişinău
ceea ce făceam, dar... în paralel cu altele. La Insti- a LITERELOR, existentă tot atâţia ani, înseamnă
tutul Alecu Russo din Bălţi am avut norocul unui rubrici susţinute la LITERE (Mihai Cimpoi, Vasi-
veritabil cenaclu literar, Luminiţa, unde i-am avut le Romanciuc, Aurelian Silvestru, subsemnatul),
colegi pe Gheorghe Calamanciuc, Ion Berghie, Iu- cărţi ale scriitorilor basarabeni editate la Biblio-
liu Gheorghiciuc (de la matematică), Ştefan Gârnu, theca, coeditări Bibliotheca (Târgovişte) – Cart-
Maria Adam, Ion Buruiană... Mentorii Luminiţei didact (Chişinău)... E o conlucrare în mai multe
noastre au fost mai întâi conferenţiarul Valeriu Se- proiecte şi programe la Târgovişte şi Chişinău, iar
nic, apoi studentul mai în vârstă Ion Negură (actu- existenţa Bibliotecii „Târgovişte” la Chişinău,
fondată şi cu suportul esenţial al vechii capitale
voievodale – cărţi în primul rând, mobilier, echi-
alul psiholog celebru). La Chişinău am apucat anii pament, – ne-a dus la ideea inaugurării aici a Clu-
buni ai cenaclului Luceafărul de pe lângă ziarul Ti- bului literar Miercurea pe la Chindia şi schimba-
nerimea Moldovei, când mentor ne era poetul Liviu rea adresei juridice a redacţiei LITERE Chişinău,
Damian. Apoi la Uniunea Scriitorilor Nicolae Da- fortificând concepţia de cenaclu şi cu cea de echi-
bija a întemeiat cenaclul Dialog, la şedinţele căruia pă redacţională, constituită din nume grele: acade-
sala de festivităţi a Uniunii era neîncăpătoare. Timp micianul Mihai Cimpoi, Aurelian Silvestru, Vasile
de patru ani am fost moderatorul cenaclului tinere- Romanciuc, Ianoş Ţurcanu, Igor Şarov... Ideea a
tului de creaţie Constelaţie (un cenaclu în deplasare fost salutată cu entuziasm de Mariana Harjevschi,
– prin localităţile mai... uitate de centru). Iar timp directorul Bibiotecii Municipale B.P.Hasdeu şi
de şapte ani (cu începere din anul 2010, la sugestia Liliana Juc, directorul Bibliotecii Târgovişte, iar
preşedintelui Academiei Gheorghe Duca) am inau- binecuvântarea Valentinei Volontir, şeful Direcţi-
gurat clubul de creativitate de la Liceul Academiei ei Cultură a primăriei Chişinău, a fost de aceeaşi
de Ştiinţe Miercurea pe la chindii – în fiecare lună tonalitate (în pofida încercării prin care trece – co-
invitam la întâlnirea cu tinerii academicieni câte un vidul o ţine în casă).
prieten de al meu: Nicolae Dabija, Andrei Mudrea, O şedinţă de punere la cale a avut loc miercuri,
Mihai Cimpoi, Iurie Colesnic, Ianoş Ţurcanu, sofi- 26 ianuarie, într-o formulă mixtă – la biblioteca
enii celebri Ion Tighineanu, Nicolae Schiţco, Mir- Târgovişte, în carne şi oase, Mariana Harjevschi,
cea Hâncu, Valeriu Bujor... Liliana Juc, Eudochia Filip (reprezentantul Direc-
După amurgul acestui club la liceul care nu mai ţiei Cultură), Ianoş Ţurcanu şi subsemnatul, iar din-
e al Academiei am fost prins în mai multe proiec- tre cei de pe ecran a vorbit rectorul USM Igor Şa-
te, iniţiate de bibliotecile mai importante din Chi- rov. Frumoasă unanimitate şi vrere de fructificare a
şinău şi de Societatea Scriitorilor Târgovişteni (ai potenţialului relaţiei dintre cele două capitale cul-
turale. Mie mi-a revenit
şi misiunea de purtător
de cuvânt al voievodu-
lui de Mihai Stan, care
a salutat cu toată ad-
miraţia – o configurare
mai certă al unui centru
cultural târgoviştean la
Chişinău, urându-ne în
continuare poduri cât
mai activate între noi.
Biblioteca Târgo-
vişte e în vecinătatea
Universităţii de Stat din
Moldova, Universităţii Pedagogice Ion Creangă,
dar şi a câtorva licee prestigioase: Dante Alighieri,
Doina şi Ion Aldea-Teodorovici, Orizont, Onisifor
Ghibu, Prometeu Protalent... Şedinţele clubului
literar vor fi în ultima miercure a fiecărei luni, la
orele 15, cu durata de o oră şi 33 minute. Pentru
prima şedinţă (23 făurar) se preconizează trierea
producţiei editoriale ale membrilor redacţiei LITE-
RE din Chişinău, inclusiv apariţii la Editura Biblio-
theca, dar şi proiecte editoriale, preconizate pentru
anul 2022, când Mihai Cimpoi va împlini 80 de ani,
iar Vasile Romanciuc – 75. Mizăm pe implicarea
colegilor bibliotecari din capitală, dar şi pe profe-
sorii universitari, pedagogii de română, studenţii
şi elevii claselor superioare, dintre care şedinţele
clubului Miercurea pe la Chindia i-ar... cerne, i-ar
evidenţia şi promova pe potenţialii colaboratori ai
revistei LITERE.
De ce Chindia?... Turnul Chindia, blazonul
identitar – nu doar al Curţii Domneşti din vechea
capitală voievodală – al Târgoviştei, e un pic mai
josuţ decât Turnul Eiffel, înălţat în sec.XIX, dar
mai... antic (sec.XV), mai înrădăcinat în toate ale
noastre. Are aceiaşi funcţie ca verticala franceză cu
urme tehnologice româneşti pe fiecare segment me-
talic – simbol de verticalitate în timpuri de tot felul.
Pentru mai multe detalii Parcul
Chindia are în centru Aleea Dom-
nitorilor, de pe unde se deapănă
altfel istoria noastră... Şi despre
acestea ni le vom vorbi la Clubul
literar Miercurea pe la Chindia.
Iulian FILIP

MOMENTUL DECISIV NOTE DE LECTURĂ

Pânza epi-
că a romanului
Eleganţa ari-
ciului de Mu-
riel Barbery
(Muriel Bar-
bery. Elegan-
ţa ariciului,
ediţia a III-a,
Ed.Nemira Publishing Hause, 2016. Tra-
ducere din l.franceză Ion Doru Brana) ri-
dică o problemă specifică pentru Occident,
dar intrată de curând şi în lumea ţărilor din
Est, mai ales în marile oraşe, capitale ale
statelor eliberate de comunism. E vorba de
pierderea comunicării în lumea modernă.
Izolarea a devenit o problemă socială, cu
repercusiuni asupra individualităţilor sensi-
bile. În literatura occidentală problema nu
este nouă, iar tratarea ei, cu toate referinţele
la exegeţi ai culturii lumii, ai filozofiei uni-
versale, ai psihologiei, sociologiei etc., are
întotdeauna şi un caracter subiectiv, de alte-
ritate. Atmosfera şi naraţiunea se constituie
şi în acest roman sub componenţele mişcă-
rii subiective în spaţiu şi în timp a autoarei
şi a eroinei sale, ambele acumulând treptat
cunoştinţe şi experienţe.
Într-o lume grăbită dintr-un secol grăbit,
societatea suferă de un „autism” general.
Intelectele sclipitoare se retrag în propria
găoace, invocând diverse şi variate motive,
iar cei cu handicap (fizic sau moral) sunt
marginalizaţi fără drept de apel.
Într-un asemenea cadru îşi trăieşte via-
ţa o femeie trecută bine de prima tinereţe.
O femeie care se crede, şi chiar este, rotiţa
universală ce asigură sensul vieţii proprie-
tarilor dintr-o casă de lux, cu apartamente
de lux din Paris. Este portăreasă – o func-
ţie căutată în Franţa. Îşi zice „o sărăntoa-
că într-o casă de bogaţi” sau „o broască
de şaptezeci de kile pe nume Renée”. Este
văduvă şi se consideră urâtă: „o respirare
de mamut”. În acelaşi timp, şi ea ştie bine
acest lucru, corespunde criteriilor care au
cristalizat în opinia publică paradigma por-
tăresei de imobil. Înţelege jocul ierarhiilor
sociale, fapt care o interesează mai puţin. O
interesează doar miracolul Artei. Gândeşte
ce şi cum anume ar face ca să-şi elibereze
timp pentru a pătrunde şi a trăi fascinaţia
Artei.
Aşadar, spaţiul guvernat de locatarii
casei nr.7 de pe rue Grenelle – „o casă
boierească cu o curte şi grădină interioa-
re, împărţită în opt apartamente de mare
lux”, constituie scena, teritoriul gândirii, al
echilibrului, al mişcării, al căutării de sine
şi al zbaterii eroilor din roman. Observăm
că scena este destul de limitată, iar locul
amplasării ei este şi mai limitat. Evenimen-
tele se desfăşoară în cămăruţa („bârlogul”)
eroinei principale, pe holurile luminoase
ale impunătoarei case, în lipsa aproape
exemplară a locatarilor sau în enormele lor
apartamente, cu uşile veşnic închise. Nici
eroinei, dar nici locatarilor, nu le sunt pe
plac uşile deschise.
Şi acţiunea, în cea mai mare parte a ei,
se produce într-un cadru închis aproape er-
metic: în mintea eroinei. Încă din copilărie,
Renée a început să adune material pentru
Jurnalul mişcării lumii, punându-şi mai
întâi măreţul scop să descopere armonia
mişcării lumii, lucru cunoscut în literatură
(„Căci prin mişcare s-au aprins cu toate…”
(Mihai Eminescu, Eterna pace). Şi dacă
Eminescu ajunge la concluzia „Prin neo-
dihnă ceru-ntreg se ţine”, Muriel Barbery
îşi precizează şi îşi restrânge cu timpul con-
ceptul cercetării până la: „Jurnalul mişcării
lumii va fi consacrat… mişcării oamenilor,
a trupurilor… a lucrurilor, pentru a găsi
ceva care să fie îndeajuns de estetic încât
să-i dea un preţ vieţii”.
Renée, eroina principală a romanului,
tot ea – principalul personaj narator – şi Pa-
loma, o fetiţă de 12 ani care şi-a pus în gând
să dea foc casei, când va atinge vârsta de
13 ani, ca mai apoi să se sinucidă, trăiesc
în aceeaşi casă. Ambele sunt înzestrate cu o
inteligenţă nativă de excepţie şi cu o capa-
citate de muncă ieşită din comun. Ambele
se izolează pentru a înţelege mişcarea în
sine şi mişcarea lumii; ambele studiază sub
aspectul mişcării chipuri, oameni, animale;
ambele intră în conflict cu părinţii care le
cred bolnave. Ambele îşi ascund preocupa-
rea pentru descoperire. Avem convingerea
că Paloma este aceeaşi Renée, readusă de
autoare în timp pentru a sublinia ideea că
fiinţele cu o atare simţire şi o atare înţele-
gere a mişcării sunt extrem de rare, cu toate
acestea, ele există, deşi întâlnirea lor fizică
poate să nu se producă niciodată. Totuşi, în
roman, la o distanţă de peste patruzeci de
ani, întâlnirea lor are loc, aceasta fiind linia
Renée-Paloma-Kakuro.
Aşadar, romanul Eleganţa ariciului se
face din perspectiva unei fetiţe inteligen-
ţe, o copilă aflată în căutarea conştiinţei de
sine, mai ales, a momentului decisiv în care
ia naştere conştiinţa de sine în mintea omu-
lui. Acest moment a străfulgerat în mintea
copilei de 5 ani când a intrat în şcoală şi
şi-a aflat numele scurt: Renée, rostit blând
de învăţătoare, dar citit în ochii acesteia şi
simţit de inima fragedei fiinţe ca o apăsă-
toare compasiune, care a urmărit-o în toate
şi care i-a fost ogoită şi temperată doar de
cărţi. Multe şi diverse cărţi. Citea cu ne-
saţ, ascunzându-şi interesul şi plăcerea pe
care i le producea această ocupaţie. La 12
ani părăseşte şcoala – era mult superioară
colegilor şi chiar unor învăţători. Lucrea-
ză, împreună cu părinţii, fraţii şi surorile,
la câmp. Era săracă. Era urâtă – la 20 de
ani „mirosea deja a baborniţă”. Se vede şi
se simte ea însăşi – frumoasă şi deşteaptă
– numai în preajma soţului său cu care se
căsătoreşte la doar 17 ani.
Eroina îşi cultivă invizibilitatea, ale-
gând să reprezinte o lume căreia nu-i apar-
ţine. Se aciuează în tihna vechilor amintiri
care-i transformă viaţa într-un fluviu scân-
teietor. Caută răspuns la întrebările cardi-
nale pe care i le oferă viaţa şi destinul. Ce-i
viaţa? La ce serveşte inteligenţa? Şi trage
concluzia că existenţa este deşertăciune,
iar inteligenţa serveşte pentru a servi.
Renée reprezintă, aşadar, „semnul dis-
tinctiv al autodidaxiei” şi, evident, al îndo-
ielii. Ca mai toţi autodidacţii, Renée trece
prin clipe de mândrie că poate „cuprinde
dintr-o singură privire totalitatea cunoaş-
terii” şi prin clipe diametral opuse: e „o
bătrână ţicnită care îşi crede stomacul plin
fiindcă a citit cu atenţie meniul”.
Înţelege, de timpuriu şi mai mult intu-
itiv, deşertăciunea destinului – lucru aflat,
probabil, mai târziu din învăţămintele în-
ţeleptului Solomon (Ecclesiastul 1, 3) – şi
că viaţa – acea frântură din eternitate dată
omului – este cea mai mare deşertăciune.
Convinsă încă de la începutul propriei
existenţe de zădărnicia destinului, se stră-
duie să înfrunte resursele de violenţă pe
care condiţia umană le tăinuieşte şi cărora
le da curs în situaţii de criză…
Renée a beneficiat de îngăduinţele vie-
ţii şi, cu toate că se credea săracă, nu i-a
„creditat niciodată pe săraci cu nobleţe
sufletească sub pretextul că sunt săraci
şi în cunoştinţă de cauză cu privire la ne-
dreptăţile vieţii”. În acelaşi timp, învaţă de
la cei mai săraci că în comportamentul lor
se întrevede, totuşi, o realitate: „dacă exis-
tă într-adevăr un lucru pe care săracii îl
detestă, acela îl reprezintă ceilalţi săraci”
şi mai învaţă că „nimic nu e mai demn de
dispreţ decât dispreţul celor bogaţi pentru
dorinţele celor săraci”.
Renée protestează împotriva locatarilor
care se cred instruiţi, inteligenţi, au funcţii
solide în societate, dar folosesc dezacor-
duri gramaticale violente şi rostesc ace-
leaşi fraze goale, învăţate pe de rost. Este
atentă la expresiile celor din jur (părinţi,
soră, oaspeţi, vecini, locatari din blocul în
care munceşte), le supune unui crud proces
de analiză logico-semantică vorba şi com-
portamentul şi… îi detestă tacit.
Aşadar, toate replicile pe care le con-
sideră obiective sau de „laş la puterea a
zecea” sunt rostite de Renée în gând, fără a
încerca să schimbe mersul lucrurilor şi fără
a le împiedica să se întâmple. Ea nu-şi eta-
lează erudiţia, nu propune soluţii de ieşire
din impact, fuge de dialog sau răspunde cu
fraze valabile pentru orice context: „Aşa-s
eu (o) biată portăreasă resemnată cu ab-
senţa fastului – dar anomalie a unui sistem
ce se dovedeşte grotesc şi de care îmi bat
joc domol, în fiecare zi, într-un for inte-
rior în care nimeni nu pătrunde”. Unicul
protest exprimat deschis al lui Renée este
inofensiv şi rămas neînţeles de locatari. În
scurtele convorbiri cu locatarii incluşi în
lista celor care comit greşeli în exprima-
re, ea îşi permite să folosească, în mod in-
tenţionat, aceleaşi dezacorduri şi aceleaşi
regionalisme sau schimonosiri de cuvinte.
Aşteaptă în zadar reacţia conlocutorilor.
Tace semnificativ şi îşi. acceptă rolul de
observator, de comentator şi de critic al
mişcării, al brutalei mişcări a selectei lumi
din casa nr.7. Vocea narativă a autoarei le
atribuie eroilor calităţi şi defecte, gânduri
şi acţiuni, sentimente şi atitudini, secrete
şi dezvăluiri sau îi face părtaşi, actanţi sau
observatori ai întâmplărilor şi ai consecin-
ţelor. Naraţiunea îşi justifică rolul de mijloc
predominant de expunere în pânza epică
pe care o modelează scriitoarea. Mai mult,
lărgeşte ariile de manifestare a eroilor care
sunt şi ele limitate într-un anumit timp şi
într-un anumit spaţiu, excepţie constituind
întâmplările din cabinetul psihanalistului,
cele din curtea casei sau de la piaţă.
În ultima parte a romanului, naraţiu-
nea, îmbinată iscusit cu dialogul, imprimă
lecturii mai mult dinamism şi captivitate
care ajută cititorul să perceapă subtilităţi-
le mesajelor şi să le completeze cu proprii
interpretări.
Întrucât numărul eroilor din roman
este redus, autoarea foloseşte rar portretul
ca procedeu de identificare a personaje-
lor, acesta având un caracter fugar folo-
sit pentru prezentarea fizică a eroilor, rar
extinzându-se şi asupra calităţilor morale.
Menţionăm: portretul este întotdeauna la-
conic şi foarte punctual, fie că e vorba de
persoane sau de animale.
În schimb, concluziile şi virtuozitatea
sintezei suscită admiraţia cititorului, aces-
tea fiind întotdeauna axate pe certe şi am-
ple observaţii psihologice şi interpretări
morale (autoarea foloseşte verbele la per-
soana 1 plural, încadrându-se automat în
categoria celor mulţi, adică autobiciuindu-
se, şi nu moralizând în exces). Concluziile
îşi îndeplinesc rolul de învăţământ, ele pu-
nându-ne în situaţia de a gândi: „Să urcăm
pas cu pas Everestul nostru personal şi s-o
facem în aşa fel, încât fiecare pas să fie un
pic de eternitate”.
Inserţiile culturale de care romanul
nu duce lipsă creează polifonii semantice
şi rezonanţe livreşti între epoci şi locata-
rii lor. Nume de scriitori, regizori, com-
pozitori, pictori de pe mapamond, titluri
de opere semnate de aceştia, denumiri de
filme, ample comentarii pe marginea pla-
sării lor într-un timp, un spaţiu sau într-
un curent creativ concret îndeplinesc un
rol concret – dezvăluie efortul intelectual
al eroilor şi plasează romanul în unul din
multiplele straturi ale conştiinţei cititorului
format la care acesta va apela ori de câte
ori va simţi nevoia de a se regăsi sau de
a-şi verifica sensul propriei vieţi.
Umorul fin, glumele sau ironia asupra
unor situaţii, în general fireşti din viaţa co-
tidiană, sunt savurate şi interpretate diferit.
De exemplu, pisicile mamei lui Renée sunt
numite Parlament şi Constituţia. Léon, pi-
soiul gras al lui Renée, poartă numele Tol-
stoi. Câinele lui Diane Badoise poartă un
nume de zeu, Neptun. Căţeluşa lui Anne-
Hélène Meurisse răspunde la apelativul
Atena. Toate aceste apelative – serioase
şi grave – ascund şi, în acelaşi timp, dez-
văluie imperiul dispoziţiei în care se aflau
stăpânii lor şi al atitudinii lor asupra rea-
lităţilor din societate în momentul în care
le-au anunţat.
Eleganţa sulului princiar aşezat grijuliu
de Kakuro cub braţul lui Renée şi subli-
mele voci care răsună într-un cadru des-
coperit cu uimire de portăreasă sugerează
ideea demult ştiută că sublimul şi ridico-
lul convieţuiesc, iar imperceptibila graniţă
dintre ele poate fi trecută de orice om, fie el
cult, elevat, înţelept sau bădăran. Ne refe-
rim la momentul în care instalaţia WC-ului
din casa lui Kakuro, declanşată de un ele-
gant buton cu lotuşi, reproduce, nici mai
mult, nici mai puţin, Confutatis din Rec-
viemul lui Mozart. Eroina nu înţelege. „…
Recviemul… la … closet… e o alegere…
surprinzătoare…”, rosteşte Renée mirată
şi îngrozită de întorsătura pe care o dă ea
însăşi conversaţiei. Reacţia amândurora se
limitează la nişte ofuri repetate. Lui Renée
nu-i ajunge curaj pentru a-şi apăra valorile.
Aşadar, Renée este un estet contem-
plativ. Dar efortul zilnic de investigare a
sinelui şi confesiunile în faţa propriei con-
ştiinţe îşi fac efectul: eroina îşi adânceşte
propria identitate pe care o cunoaşte doar
ea însăşi. Dar se înşală. Ea se trădează,
involuntar, în momentul în care noul loca-
tar – japonezul Ozu Kakuro – înţelege că
portăreasa cunoaşte în detalii romanul Ana
Karenina de Lev Tolstoi; se trădează mai
apoi în momentul în care rămâne mută în
faţa unei picturi de Pieter Claesz: „Doar
arta în toată splendoarea ei poate să expli-
ce volatilizarea subită a conştiinţei nevred-
niciei mele în favoarea unei sincope esteti-
ce”. Şi lumea din jurul lui Renée începe să
se lărgească simţitor odată cu apariţia lui
Kakuro, bârlogul cu perdele trase în care
nu intra decât motanul Léon devine încă-
pător, lumina acestuia se răsfrânge asupra
Palomei şi a mamei sale, a Manuelei, a lui
Kakuro şi chiar asupra altor locatari care
observă schimbarea. Între Renée şi Kakuro
se înfiripă un sentiment de gingăşie care
promite să crească într-o dragoste mare,
dar … şi aici apare dezlegarea, aici se rupe
suspansul – strategia la care a apelat au-
toarea, cea de a ţine cititorul într-o stare de
tensiune şi de aşteptare a deznodământului
până la sfârşitul romanului.
Voind să salveze un suflet aflat în criză
de boală, eroina cade într-un accident de
maşină. Nimic nu prevestea un asemenea
deznodământ, el constituind starea de sur-
prindere a romanului, suspansul ţinut până
la ultimele pagini. Prin ochii eroinei se pe-
rindă întreaga sa viaţă şi totala sa dezamă-
gire: după atâtea eforturi de argumentare
a necesităţii schimbării mişcării, reuşeşte
să se întrebe dacă a mai simţit vreodată
odihna clipei fericite în prezenţa unui om.
Recunoaşte că a admirat taina lăuntrică pe
care i-o acorda singurătatea şi că singură-
tatea îi da certitudinea propriei persoane,
dar acum înţelege că „nimic nu se poate
compara cu această lăsare a lucrurilor
să meargă de la sine şi să vorbească de
la sine”.
În pofida dictatului, tot mai intens şi
mai devastator promovat, al societăţii de
consum care ne despovărează de senti-
mente afective, care ne obligă la compor-
tamente liniare şi care ne limitează relaţi-
ile personale, credem că lecţia principală
pe care urmează s-o înveţe specia umană
este că omul trebuie să ardă, indiferent de
funcţie, ocupaţie, de cine este sau cine se
crede că este: „să duci până pe culmi mai
înalte gândirea…”. Aceasta este marea lec-
ţie de sacrificiu uman pe care trebuie să nu
o piardă omenirea. A învăţat acest lucru
şi Renée care, în ultimele clipe ale vieţii,
afirmă că destinul poate fi, totuşi, schimbat
cu o camelie – simbolul supravieţuirii în
condiţii extreme.
Să fie oare adevărat că omul contem-
plă, doar contemplă, eternitatea în însăşi
mişcarea vieţii?
Eleganţa ariciului, un roman incitant,
merită a fi citit cu inima deschisă către
schimbarea din noi şi din jurul nostru.
Maria MUNTEANU-HADÂRCĂ
Nr. 6 (3987), 10 februarie 2022

Din ochiul timpului

Mereu actual Moftul românesc Gorunii despletiţi în sticliri de ape sparte
Cel mai mare drama-
turg al nostru, clasificarea
aparţine lui George Că-
linescu, „s-a bucurat de
recunoaşterea operei sale
pe perioada vieţii… După
moartea sa a început să fie
recunoscut pentru impor-
tanţa sa în dramaturgia ro-
mânească. Piesele sale au fost jucate şi au devenit
relevante în perioada regimului comunist … Deşi
Caragiale a scris doar nouă piese, el este conside-
rat cel mai bun dramaturg român prin faptul că a
reflectat cel mai bine realităţile, limbajul şi com-
portamentul românilor. Opera sa i-a influenţat şi
pe alţi dramaturgi, între care şi Eugen Ionesco.”
Activitatea-i complexă pe lângă cea de drama-
turg, comentator politic, nuvelist, pamfletar, poet,
scriitor, director de teatru, viaţa de ziarist, în cele
din urmă, relevă un adevăr incontestabil, pe care-l
aducem aici cu riscul de a crea un conglomerat de
citate: „Spre deosebire de Eminescu, care vedea în
gazetărie o misiune civică directă, Caragiale şi-a
asumat-o indirect, ca o pedagogie implicită a pre-
zentării aspectului social, sub forma ironiei, pentru
îndreptarea tuturor relelor.”
Ion Luca Caragiale „… cel mai mare dramaturg
roman şi unul dintre cei mai importanţi scriitori…”
ai Ţării are două zile de naştere – 30 ianuarie şi 1/13
februarie 1852. Vede lumina zilei în familia ţăra-
nului Luca Ştefan Caragiale şi a Ecaterinei Chiriac
Karaboas, o familie cu origini aromâne, după unele
surse, în judeţul Prahova, în satul Haimanale, astăzi
localitatea îi poartă numele. Pe lângă calitatea de
dramaturg, i se mai recunoaşte şi cea de nuvelist,
pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comenta-
tor politic şi ziarist.
Începe să studieze cu părintele Marinache din
Ploieşti, iar la Şcoala Domnească din acelaşi oraş a
fost elevul lui Bazil Drăgoşescu, „singurul de care
îşi va aminti mai târziu ca fiind cel mai bun institu-
tor”. A absolvit Gimnaziul Sfinţii Petru şi Pavel din
acelaşi centru judeţean.
Tânărul Caragiale scrie poezii în mare taină, are
aspiraţii actoriceşti, visează la o carieră în domeniu,
avându-l ca model pe unchiul său Iorgu Caragiale, ac-
tor şi şef de trupă la Teatrul Naţional din Bucureşti,
a şi frecventat Conservatorul de Artă Dramatică, dar
moare taică-său şi este nevoit să devină capul familiei
şi să întreţină trei persoane. În acelaşi an, 1870, devi-
ne copist la Tribunalul Prahova. În 1871 este sufleor
la Teatrul Naţional, unde-l cunoaşte şi pe Eminescu,
Literatura şi arta
mii, într-un mod absolut de unicat, mai spun surse-
le. În toiul succeselor teatrale răsunătoare, în urma
unui scandal în baza învinuirii neîntemeiate de pla-
giat a piesei Năpasta, în 1905 dramaturgul şi fami-
lia se stabileşte în „autoexil” la Berlin, iar în 1907,
ca răspuns la evenimentele din România, scrie un
excepţional eseu, publicat în noiembrie 1907, la
Bucureşti. E vorba de broşura 1907 din primăvară
până-n toamnă, un celebru eseu referitor la cauzele
şi desfăşurarea marii mişcări ţărăneşti din acel an.
O noapte furtunoasă este prima piesă a lui Ca-
ragiale, iar revista Convorbiri literare o publică,
în 1879, cum publică şi celelalte lucrări dramatice
caragialiene. Iată şi câteva esenţialităţi ale acelei
perioade: „A participat activ la şedinţele Junimii,
iar la întâlnirea din martie 1884, în prezenţa lui
Alecsandri, şi-a mărturisit preferinţa pentru poezi-
ile lui Eminescu. La 6 octombrie a citit la aniver-
sarea Junimii, la Iaşi, O scrisoare pierdută, a cărei
premieră a avut loc pe 13 noiembrie cu mare suc-
ces, în prezenţa reginei. În 1888 Titu Maiorescu l-a
numit director al Teatrului Naţional din Bucureşti
şi i-a prefaţat volumul Teatru, 1899, cu studiul in-
titulat Comediile dlui I.L. Caragiale…”
Pentru istorie şi pentru toată lumea a rămas măr-
turia cronicilor de presă la evenimentele organizate
cu participarea autorului, în zilele de joi şi duminică
la Ateneul Român şi care confirmă că „o conferinţă a
eminentului nostru prozator este un adevărat şi fericit
eveniment literar” şi, concretizează publicaţia Uni-
versul în 1898: „Citind, el trăieşte acele scene şi ne
face şi pe noi să le trăim. Intră în personajele sale şi le
imită limbajul, privirile, vocea, gesturile şi expresiile.
Te face să râzi cu hohote, iar în părţile mişcătoare,
te înduioşează. Caragiale este ceea ce se numeşte un
temperament artistic, de o superioritate absolută, ne-
tăgăduită în surprinzătoarea ei complexitate”!
Acest „geniu al cuvântului”, citit şi rostit, se mai
menţionează în surse, moare subit, la 9 iunie 1912,
în apartamentul său berlinez, în floarea vârstei de
creaţie şi asaltat de idei şi proiecte scriitoriceşti –
abia ajuns la maturitate, după măsurariul de astăzi.
Biografiei şi creaţiei sale i-au fost consacrate multe
cercetări şi studii aprofundate, inclusiv de acade-
micienii Eugen Simion şi Mihai Cimpoi. Şi titlul
de membru al Academiei Române i-a fost acordat
post-mortem. Valoroasa sa operă în care drama-
turgul „a reflectat cel mai bine realităţile, limbajul
şi comportamentul românilor” este mereu căutată,
solicitată, montată în scena teatrelor profesioniste,
celor studenţeşti şi de amatori, protagoniştii pieselor
mereu sunt prezenţi în viaţa noastră de zi cu zi. Iar
Pe tânărul acesta frumos l-am surprins răzbit
de îndoieli sărutate de gânduri. El asculta topirea
clipelor, destrămate în ecoul pliat din refracţiile
înălţimilor sfinte. În graba lui am stat de vorbă și
omul parcă mi-a deschis poarta în taina mistică
a sufletului său. Aura albăstrie-senină a medicu-
lui Lilian Guţu relevă de-a dreptul un spectacol,
încărcat de gama celor mai înalte sentimente ale
specimenului uman care distinge bine rosturi-
le vieţii. Mereu preocupat de datorie la Centrul
Medical „MedPark” din capitală, doctorul Guţu
alimentează, se pare, o neistovită forţă expresivă
– el îşi însăilează coardele inimii cu adevărate le-
gende, şlefuite de incandescenţa valențelor sale.
– Alegoriile pragmatismului sălbatic de azi
ne antrenează să acceptăm antitezele vremurilor
nemiloase pe care le trăim, conchide filozofic
chirurgul Lilian Guţu. Până ajungem la obsesia imacu-
lată în sunetul caustic al materiei, răbdăm învolburările,
zbuciumate de atâtea îndoieli nerostite...
Lilian pune în lumină impactul cu lumea asta vitregă,
predilect ascendentă în tehnologii și fenomene noi, și în-
cearcă să-și vindece soarele din fereastră. Dar mai întâi,
face plecăciuni adânci părinților iubiți, mamei Larisa și
tatălui Ion, trecut în lumea celor drepți. Însă cu o evlavie
deosebită medicul îl venerează pe profesorul său, Mircea
Sofroni, savant de talie națională, specialist de mare an-
vergură în tratarea maladiilor oncologice în ginecologie.
Anume de la domnul profesor Lilian a învățat descinde-
rea în medicina chirurgicală…
– Un chirurg, fie el ginecolog, ori abdominal (eu mai
sunt şi oncolog), este tentat de armonia între durerea
inevitabilă și refacerea fragilă. Într-un final, intervenția
realizată la nivel profesional și manoperele chirurgicale
efectuate desăvârşit, eu le mai pot asigura laparoscopic,
ni se destăinuie Lilian. Or, laparoscopic înseamnă mi-
nim-invaziv, prin incizii limitate în abdomen, cu traume
uneori minuscule şi recuperare grabnică postoperatorie.
La Centrul „MedPark” majoritatea intervențiilor chirur-
gicale le efectuez doar laparoscopic…
Dintre realizările sale reușite, Lilian Guțu specifică
îndeosebi operațiile histerctomice – extirparea uterului
pe cale laparoscopică, după care pacienta este externa-
tă acasă la 24 de ore, nu peste șapte-zece zile ca după o
intervenția clasică. Operația laparoscopică el o realizează
atât pe motivul că se întâlnesc mai multe tipuri de cancer
ginecologic, cât și pentru a lichida tumorile benigne ca
miomul uterin sau chistomul ovarian. La un nivel mai
înalt se situează, totuși, limfodisecția ganglionilor lim-
Lilian GUŢU
fatici, tratați de asemenea pe această cale. Aici e nevoie
de mai multă dexteritate, iar riscurile chirurgicale, la fel,
cresc semnificativ. Cele mai complexe și dificile operații
pe care le încearcă chirurgul ginecolog sunt cele inopera-
bile. Sună alogic, dar totuși, un cancer endometrial sau un
cancer ovarian de stadiul III, considerat ca stare avansată
a patologiilor maligne, el le operează, în vizor având în-
lăturarea, afară de uter și anexe, a ganglionilor limfatici
pelvini și paraaortali, omentul, peritoneul cu implanturile
tumorale peritoneale, cu rezecții de alte organe pentru
a asigura, cum zic chirurgii oncologi, tumoarea restantă
– zero. Evident, rezultatul modificării fizico-chimice în
structura unui cancer de stadiul III depinde și de alte trata-
mente, ca acel chimioterapic sau radioterapic, dar extirpa-
rea tumorii și a metastazelor ei este un deziderat general,
acceptat de toți medicii oncologi.
În orice domeniu de activitate, în chirurgie – în-
deosebi, medicul trebuie să acționeze conform unor
raționamente, axiome, lanțuri logice: cauză – efect.
Așadar, pentru a efectua limfadenectomia ganglionilor
afectați de cancer chirurgul secționează sute de vase san-
guine: artere și vene. Și dacă o face cu „foarfecele rece”,
adică în mod obișnuit, ai o cantitate dublă de izvoare de
hemoragii, fiindcă un vas secționat are două capete ce he-
moragiază. Bineînțeles, că pentru o operație dificilă este
necesară o tehnică bipolară intervențională pe care lilian,
încă pe când activa la Institutul Oncologic, a procurat-o
personal. Prin urmare, toate acele complicații, generate
de „foarfeca rece” au rămas de istoria trecutului, iar o
asemenea strategie „fără pierderi de sânge” permite și
abordarea cazurilor de cancer avansat. Un alt concept ar
fi „Aeropurtatul oncologic”, care prevede prezența într-
un centru oncologic, ca cel în care activează actualmente
Că plâng cum plînge nucul după vînt
Când ars e de
OAMENI ÎN HALATE ALBE
7
Lilian, a utilajului modern. Astfel, echipa de angi-
ochirugi de aici, formată din medici experimentați
ca Ruslan Cemârtan, Eduard Bernaz, împreună
cu Lilian Guțu, operează lesne ganglionii lim-
fatici. Realizări la nivel mondial obține în acest
sens și echipa de proctologi oncologi – Sergiu
Ușurelu și Sergiu Munteanu, care participă activ
la intervenții, mai ales, dacă în procesul malign
e afectat intestinul. Demni de rezultate bune sunt
urologii oncologi Vasile Botnari și Ghenadie Go-
rincioi – specialiști în intervențiile la vezica urina-
ră și ale ureterelor. Centrul are și medici anestezi-
ologi bine școliți, majoritatea în Franța – Roman
Ciubara, Alexandru Musteață, Ion Taburceanu ș.a.
În fine, Lilian trece la componentele fericirii
prozaice lumești, care îi fac omului viața mai îm-
plinită. El ține foarte mult la familia sa, ca la profe-
sia îmbrățișată.
– Consider că fericirea unui chirurg, ne lămurește
Lilian Guțu, e direct proporțională cu împăcarea sa
când scrie în protocolul de operație: tumoare restantă
macroscopic – zero. În viața mea o fericire aparte sunt
cei trei feciori, cu care mă mândresc – Dumitru, Maxi-
milian și Markus. Mă bucur că băiețeii cresc capabili,
modești și sper să devină oameni de bună credință. Dar
mai am pentru copiii mei o urare de bun augur – să
preia meseria tatălui lor…
Să vedeți, chirurgul Lilian Guțu mai are o pasiune – el
scrie poezii! Un medic-poet!...
Doctorul Lilian investeşte în dorul inimii axiome de
generozitate. El nu dezbracă de credință gestu-i sincer cu
mâna pe inima aproapelui. Poemele sale – lumină fluidă
– înfloresc în spiritu-i cristalin ca o revelaţie a satisfacţiei
împlinite. Uneori, în nopţile de nesomn, gândurile păti-
maşe îl planează pe întinderea Prutului ori pe ulicioare-
le Costeştilor, cuibul de odinioară al mamei-profesoare.
Acolo Lilian, împreună cu frăţiorul său mai mic, Radu,
și-au purtat copilăria. Pe malul apei învrăjbite bunicii,
Dochiţa şi Teodor Sofroni, le povesteau nepoţeilor dragi
că şi dincolo de sârma ghimpată e pământul neamului,
stropit cu sângele răzeşilor marelui Ştefan… Astăzi, când
chirurgul ajunge rar la hotarul speranţei lumii demult
apuse printre gorunii-străjeri, alter egoul său, încărcat de
emoții, își regăsește aici adolescența – malul râului de
sânge i-au marcat cândva liniile vieții. Și de fiece dată
coroanele falnicilor copaci, despletite în sticlirile de ape
sparte, veghează în firea medicului-poet conturul firesc al
Patriei întregite. Sfântă mângâiere...
Andrei MOROŞANU
VERSURI DE UN MEDIC-POET

sufleor şi el în trupa unchiului Iorgu. Debutează, po-
sibil, la ziarul Telegraful din Bucureşti, 1873; publi-
că anecdote, curiozităţi, versuri şi proze în Ghimpele,
Revista Contemporană, Alegătorul liber, Claponul…
Suntem atenţionaţi că din cauza multor semnături cu
pseudonime cercetătorii literari doar după stil şi ver-
va textului pot stabili sau presupune autorul. Conduce
revista Naţiunea română în perioada Războiului de In-
dependenţă, Calendarul Claponului, România liberă,
munceşte la Timpul alături de Mihai Eminescu, Con-
vorbiri literare, Moftul român… O perioadă colabo-
rează cu articole literare şi politice la Voinţa naţională,
unde publică şi articolul În Nirvana, scris la moartea
lui Eminescu – ziare şi reviste la care colaborează, pe
unele dintre ele le întemeiază, ţinem să concretizăm.
S-a căsătorit cu fiica unui actor, a avut trei copii,
dintre care două fetiţe au decedat de mici, Luca Ion
venind pe lume mai târziu, iar Mateiu Caragiale este
întâiul născut, fiul natural, recunoscut, al scriitorului.
A fost profesor de istorie, revizor şcolar în dife-
rite perioade şi diferite judeţe, conferenţiar, şi-a citit
cu mult talent piesele la şedinţele cenaclurilor vre-
vremurile pe care le parcurgem au fost şi continuă a
fi catalogate de la 1879 încoace, de când a debutat
în Convorbiri literare cu piesa O noapte furtunoa-
să, drept caragialeşti, din păcate. Moment literar,
teatral şi social foarte important, care poate intra
în mod nefericit şi în ADN-ul neamului. Încheiem
aceste rânduri cu încă un citat cu referire la scriito-
rul care a înnobilat nu doar genul publicistic: „Cara-
giale este singurul adevărat mare contemporan al lui
Eminescu. Poate că în străfundurile sale şi poetul,
simţindu-se singur în redacţia Timpului, se va fi gân-
dit la tovărăşia perechii sale de destin!”
Aşadar, mereu, mereu actual moftul român…
Destoinic urmaş al lui Moliere, a lui Vasile Alec-
sandri, I.L. Caragiale cu scop profund pedagogic
şi-a scris Opera – ca să fie stârpite, exterminate vi-
ciile personale, cele sociale.
Reamintim tuturor că BM B.P. Hasdeu, Filia-
la-i Alba Iulia, îşi aşteaptă cu fidelitate cititorii, iar
aici sunt aşteptaţi şi de cărţile lui Caragiale.
Elena TAMAZLÂCARU
Voi merge
Şomerul gând al meu te caută năprasnic,
De când plecat-ai – altfel nu mai poate fi,
Nu pot şi nici nu voi sa-l ţin –
Şi eu sub nuc cu el voi rătăci.
Voi merge nucului încoronat să-i spun
Că bine sunt,
dar inima mă doare,
neiertătorul soare. Pădurea satului o văd aievea
Cu arbori seculari înfipţi în ţărnă,
Voi merge în pădure la izvorul blînd Bunicu-n vale iarbă cum cosea –
Să mă aline şerpuind lejer, Şi plapumă copiilor şi pernă.
Căci ca şi el cu sufletul în toamnă sînt
Şi-ngheţ treptat în nemilosul ger.
Mă scald şi-acum în apa Prutului domol
Cu toate că-l văzui în ani apuşi
Aş merge şi în câmpul larg cu macii roşii Şi păsări ce zburau în ceruri stol,
Plocon să-i fac că ne-a primit frumos cândva Eu îi petrec cu anii duşi.
Nu-i voi şopti nimic –
tăcerea mă va însoţi, Pe veri şi azi îi văd, dar nu-s c-atunci
Tăceam atunci precum... cu Dumneata. Crescură, trebi îi mână grele,
Pe acei cu care alergam în lunci
Satul de dor Îi chem și-acum în gândurile mele.
O dulce amărui’ mă-ncearcă amintire când Bunicii îi chem că-au arătat nepoţilor ce-nseamnă
Alerg imaginar prin lanul verde Ce-i cântecul şi dorul românesc,
Mânat frământător de-acelaşi gând Dar nu-s cu noi, de sus ne-ndeamnă
Copilăriei casă de-a n-o pierde. S-arăm, să naştem – ne grăbesc.
E stânca casa mea de rocă tare O, amintirea satului în rouă,
Ce piatră – rezistent să fiu-mi dădu, Cari dimineaţa soarele ţi-aduce,
Clădii în sufletu-mi amorul mare Uscat, ori dup-amiază plouă,
De ţară, neam şi-l ‘nalţ şi-acu. Păşit-ai care drum, spre ce răscruce?

Omul din Grădina Maicii Domnului

Îţi jilăveşte sufletul şi-ţi trezeşte admi-
raţia acest om care, de vreme ce unii îm-
bogăţiţi peste noapte, cu bani nemunciţi,
îşi numără miile şi milioanele de dolari şi
euro, el, după mai bine de 50 de ani con-
sacraţi medicinii, numără milioanele de...
recunoştinţe, repetate de atâtea ori de sufe-
rinzii cărora le-a reîntors sănătatea.
– Asta-i averea mea, zicea el. O altă
avuţie mai mare nu mi-am dorit. Doar e
lucru ştiut: nu-i bogat acel ce are mult,
ci acel care se mulţumeşte de puţin şi se
bucură de multe.
„Mama mi-a dat viaţă, tata – ca-
racter, afirma prof. univ., dr. hab. Aurel
Dănilă. Şcoala românească cu cele patru
clase pentru toţi, mi-a clădit fundamen-
tul culturii umane, prin credinţa în Tatăl
Ceresc”. De atunci ţinea minte sfintele
rugăciuni „Înger, îngeraşul meu”, „Tatăl
nostru”, „Crezul”, care se află la temelia
omului creştin, precum şi cele zece po-
runci. Orele de religie în şcoală i-au culti-
vat dragostea de Bunul Dumnezeu, de na-
tură şi de Ţară. Fără Dumnezeu în suflet,
nu ştii nici a păstra ceea ce au creat alţii,
nici a te bucura de ceea ce te înconjoară.
Noi toţi avem un Dumnezeu: de eşti
creştin, de eşti musulman, de eşti iudeu.
Religia propovăduieşte dragostea de
aproapele, dragostea de Neam, de Țară,
de mediul în care vieţuiești... Da, existenţa
omului, dar şi natura, se află în primejdie.
Ce poţi face, omule? Înlătură primejdia şi
viaţa va decurge în libertatea ei firească.
Cea mai puternică forţă de a reînvia senti-
mentul dragostei faţă de lumea înconjură-
toare, faţă de ţară şi pământ este credinţa în
Cele Sfinte. Din păcate, guvernanţii noştri
nici până azi n-au introdus religia în şcoală,
ca obiect de studiu.
Precum sfintele rugăciuni, deopotrivă
şi alte sentimente creştine, cultivate de
şcoala românească, profesorul universi-
tar le-a purtat în sinea sa prin ani şi ani.
De acolo, din România Mare, în care s-a
născut, pe 25 februarie 1934, de acolo
porneşte şi dragostea lui de Neam şi Ţară.
Trăirile şi le exprimă prin cuvânt, prin
faptă, prin luare de atitudine.
Cine şi-a dus paşii în Piaţa Marii Adu-
nări Naţionale din Chişinău, la mitingurile
Mişcării de Eliberare de sub jugul cotropi-
torilor străini şi ai călăilor autohtoni, a avut
ocazia să-i asculte durerea şi vrerea sub
lozinca: „România Mare e unica salvare!”
„Basarabia-i pământ înstrăinat şi cui
să-i pese de el? Păcat de aşa pământ...” o
spunea cu mahnă în suflet Domnia Sa.
Ridicându-şi privirea spre o hartă a Ro-
mâniei din perioada interbelică, o hartă ce
atârnă în cabinetul său de lucru, la Spitalul
„Sfânta Treime” din Chişinău, îmi zise:
– Face doar să-ţi arunci ochii pe
harta lumii, pentru comparaţie, şi ai să
vezi că Ţara noastră seamăn nu are – e
ca o pâine rotundă, uite, e o lacrimă a
lui Dumnezeu, scăpată pe faţa pămân-
tului. Papa Ioan Paul al II-lea, vizitân-
du-ne Ţara, a numit România „Grădina
Maicii Domnului”.
Dar cine să fii tu, omule, care din
voia Neamului te-ai născut în aceas-
tă „Grădină a Maicii Domnului”?
Răspunsul îl poţi afla tot în cuvântul
„România”. În el sunt presărate doar
literele pe care, aranjându-le ceva mai
altfel, vei obţine ceea ce eşti, dar nu
bănuieşti – om în rai. Şi în aceasta,
fără tăgadă, este lucrarea Providenței
– în taina numelui pe care i l-a dat
acestei ţări, în care te-ai născut şi
m-am născut.
Îl durea.., o viaţă l-a durut. Ce l-a
durut pe Aurel Dănilă? Nenorocirea
Neamului... Nu se putea împăca defel cu
ceea ce se întâmplă pe această palmă de
pământ, rupt de la matcă.
Această neîmpăcare, însă, îl costă şi
l-a costat – în ale vieţii şi în ale carierei.
În 1984, când a făcut 50 de ani, cineva din
umbră a împuşcat în geamul casei lui şi s-a
făcut nevăzut. Nevăzut a rămas până azi...
În 2001 a fost agresat de nişte necunoscuţi,
care mai nu i-au luat zilele, lăsându-l fără
cunoştinţă, lângă blocul unde locuieşte. Nu
s-a aflat şi, probabil, nu se va afla niciodată,
cine au fost agresorii.
„Mama mi-a dat viaţă, tata – caracter”,
o spunea nu o dată Aurel Dănilă. Dar avea
şi o voinţă pentru care l-ai putea invidia.
Voinţa îl ajuta, caracterul – îi aducea izbân-
da, fie şi cu multe necazuri...
Constant, neşovăielnic, rămânea profe-
sorul universitar Aurel Dănilă mai întâi faţă
de sine, apoi şi faţă de alţii. N-a schimbat şi
nu şi-a trădat principiile de viaţă şi nici prie-
tenii. E greu de spus cine dintre noi se poate
bucura de o aşa prietenie, ce durează şi până
azi, din acei ani îndepărtaţi de studenţie...
Au fost cinci şi toţi anii ceia, cât au învăţat
la Institutul de Medicină din Chişinău, au
locuit împreună, într-o cameră de cămin.
Dintotdeauna au ţinut la prietenia lor, au
păstrat-o, devenind cinci colţuri ale aceleiaşi
stele – PRIETENIA. Şi cu toţii au devenit
personalităţi notorii în ştiinţa medicală: Au-
rel Dănilă, doctor habilitat, profesor univer-
sitar, Anton Spânu, doctor habilitat, profesor
universitar, Boris Ianachevici, doctor confe-
renţiar, Alexandru Izvoreanu, doctor confe-
renţiar, profesor universitar, Nicolae Frunta-
şu, doctor habilitat, profesor universitar. Nu
demult Anton Spânu a plecat în lumea celor
drepţi... Prof. A. Dănilă a scris în Literatura
şi arta un tulburător cuvânt de adio, cum nu-
mai un prieten adevărat îl poate scrie...
Savanţii ruşi, apreciindu-i capacităţile,
în anii când Aurel Dănilă lucra la teza de
doctor în medicină, i-au oferit loc de mun-
că şi apartament cu trei camere, numai ca
să rămână acolo, în Moscova. Tânărul nos-
tru savant nu s-a lăsat ispitit, ci, odată cu
D e s p ă r ț i r i
susţinerea cu brio a tezei de doctor, a elibe-
rat apartamentul şi i-a spus „adio” Mosco-
vei, oprindu-se la Chişinău. Aici mai târziu
a obţinut o locuinţă, tot cu trei odăi, într-un
bloc nou, pe care l-a împodobit cu diverşi
pomi fructiferi, şi nu numai...
Azi pomii şi copăceii sădiţi de mâna lui
primprejurul blocului – nucari, cireşi, ca-
işi, tei şi stejari – sunt frumoşi şi falnici. Îi
amintesc, într-un fel, de Crişcăuţii lui, de
casa părintească, împrejmuită de o livadă,
semănată în jur cu stupi, dar şi de acel nuc
mare şi rotat, sub care dormea serile, din
luna mai şi până în octombrie...
Acum vreo trei decenii s-a apucat omul
să sădească nişte nucari şi în faţa Spitalu-
lui nr. 3 din Chişinău (azi Spitalul „Sfânta
Treime”), care pe atunci fusese dat în folo-
sinţă, dar n-a fost să-i planteze acolo, căci
medicul-şef, tov. Pinski, l-a apostrofat şi l-a
alungat cu tot cu „iniţiativă”. În vremea ace-
ea oamenii băştinaşi erau marginalizaţi să-
şi vorbească limba doar la strâns pătlăgele,
sfeclă, tutun, la muls vacile; nici copacii au-
tohtoni n-aveau ce căuta în faţa şcolilor, spi-
talelor, a grădiniţelor de copii... Totuşi, Au-
rel Dănilă a insistat să planteze acei nucari şi
a reuşit s-o facă, dar nu unde şi-ar fi dorit, ci
unde i s-a permis – „în exil”, dosiţi de ochii
lumii, între cele două blocuri ale spitalului,
strâmtoraţi de o parte şi de alta. Cine doreş-
te, poate vedea aceşti falnici nucari, înghe-
suindu-se cu braţele a rugă spre cer...
– Eh! că multe le-am mai petrecut..., o
spunea Aurel Dănilă. De-aş ajunge să văd
şi Unirea, să-mi văd Ţara în care m-am
născut – România Mare! De-aş ajunge...
Ionel CĂPIŢĂ
În veșmântul
nimbului veșniciei
A trecut în eternitate (4.02.2022) dis-
tinsul slujitor al medicinii, unul dintre tri-
bunii Mişcării de Eliberare Naţională din
Basarabia, cavaler al Ordinului „Gloria
Muncii”, Aurel Dănilă, doctor habilitat în
medicină, profesor, născut pe 25 februarie
1934 în comuna Crişcăuţi, judeţul Soroca
din România Mare, al cărei Cetăţean de
Onoare a fost şi rămâne a fi.
Aurel Dănilă, omul care şi-a visat Ţara
şi în somn, a luptat până la ultima suflare
petru reunirea ei şi reîntregirea Neamului
întru binele tuturor generaţiilor.
Aurel Dănilă a fost un mare Român,
un mare Om al Cetăţii şi un mare iubitor
de Neam şi Ţară, care, ca nimeni poate,
şi-a dorit să trăiască măcar o Zi în Patria-
Mamă reunită, dar nu a apucat acea mă-
reaţă Zi, care va să vină...
Exprimăm condoleanţe îndureratei
familii, rudelor, prietenilor şi colegilor...
Bunul Dumnezeu să-l aibă de-a
Dreapta Sa... Veşnica lui pomenire din
Neam în Neam...
Gheorghe Ghidirim, Emil Ceban,
Mihai Popovici, Viorel Prisăcaru,
Oleg Crudu, Galina Zavatin,
Vladimir Beşleagă, Alexandra
Codiţă, Sergiu Matcovschi, Liviu
Tcaciuc, Eugen Tcaciuc, Vasile
Bahnaru, Alecu Reniţă, Liviu Belâi,
Vlad Buzu, Ionel Căpiţă, Ştefan
Căpiţă, Titus Ştirbu, Gheorghe
Colţun, Valentin Dolganiuc, Ion
Neagu, Gheorghe Şalaru, Anatolie
Arhire, Pintilie Pârvan
 8 Literatura şi arta Nr. 6 (3987), 10 februarie 2022

B U N I C A
Viață împărțită în flori SEMNIFICAŢIILE ASCUNSE

Copilăria regăsită în şcoală Păşeam încet şi şovăitor pe uliţile satului

Talent nativ de pedagog, format în şcoala primară româ-
nească şi la Liceul „Domniţa Elena“ din Bălţi, adolescenta
Raisa Cotelea îşi face studiile de învăţătoare la Şcoala Pe-
dagogică din Orhei, după care „eliberatorii” de la 1940 i-au
anulat certificatele de studii.
Originară din comuna Olişcani, Şoldăneşti, a văzut lumi-
na cerului la 7 septembrie 1930 trece prin oroarea războiului
şi pierderea celor apropiaţi şi dragi, deportaţi în siberii.
Marele merit al Raisei Cotelea este că ea urmează sen-
tinţa vieţii: copiii au nevoie de perspectivă, de un orizont
care să-i plaseze în lumea cea de visuri. Tocmai de aceea am
rugat-o să ne povestească câteva întâmplări din viaţa sa…
– Nu reţin întâmplările neplăcute, zice învăţătoarea, eu
caut în oameni doar calităţile bune, mai ales, la copiii mei.
Caut şi mă strădui să le dezvolt aceste calităţi…
– Dar cele rele?
– Cele rele dispar de la sine.
Făcu o pauză, apoi continuă:
– Îmi place curăţenia sufletească a copiilor, isteţimea,
ingeniozitatea lor.
Apoi reproduse un mic episod de la o lecţie de desen.
Tema lecţiei era liberă.
Un băieţel desenă un vapor, altul – o scenă de luptă
din al Doilea Război Mondial. Al treilea – un bloc cu cinci
etaje, cu steguleţe la balconaşe. O fetiţă – Irina Lungu –
zugrăvise o casă ţărănească, cu doi pomi în ogradă şi cu o
fântână la colţ. Fetiţa explică: „Astă vară am fost la buni-
ca. Am desenat casa ei…”
Desenul era gata. Dar ceasul arăta, că mai erau încă 15
minute de lecţie. Învăţătoarea, ca să-i găsească de lucru, o
întrebă: „Dar pe bunica n-o desenezi?” Vecinul de bancă al
Irinei, văzând că-şi pierde partenera, cu care voia să se joa-
ce, îi sări în ajutor: „Bunica nu era acasă. Era la muncă, în
câmp…”.
Au râs copiii. Şi învăţătoarea a râs. Deşi avea febră şi
se simţea rău în ziua aceea, dar a păstrat zâmbetul pe buze
până acasă.
Apoi ne prezintă şi un exemplu de racordare imediată
la realităţile şcolare. Pentru şcolile din oraş se organizează
diferite concursuri. Să zicem, pentru cel mai frumos cântec.
Elevii ei dintr-a I-a abia au învăţat să citească, dar în-
văţătoarea Cotelea a hotărât că ei sunt gata să participe şi
la concurs (M. Vătavu. De la orizont mai departe. Revista
„Moldova”).
În pofida situaţiei dificile, Raisa Cotelea perseverează în
profesia sa. Munceşte în diferite localităţi rurale în calitate
de învăţătoare la clasele primare: la Bravicea, Codreanca,
Puţintei, Vâprova, Tabăra, Olişcani între anii 1949-1964.
În fine, trece cu activitatea pedagogică la Şcoala Medie Nr.
11 din Chişinău, Liceul teoretic „Ion Creangă”. În cei 30
de ani de activitate la această instituţie maestra educaţiei îşi
descoperă vocaţia şi înalta creativitate de pedagog ilustru.
S-a manifestat ca unul dintre cei mai conştienţi şi talentaţi
învăţători din republică. E decorată cu diplome şi medalii,
republicane, unionale ca eminentă a învăţământului public.
Neobosita învăţătoare îşi împărtăşea experienţa şi al-
tor colegi prin numeroase lecţii deschise, desfăşurate la
„Ecranul Pedagogic” de la Televiziunea Naţională, în cadrul
emisiunilor radiofonice, întrunirilor Secţiei Metodice orăşe-
neşti, a cărei preşedintă a fost pe parcursul anilor. Colectivul
învăţăceilor ei avea statut de clasă de aplicaţie pe lângă Insti-
tutul de Perfecţionare a Cadrelor Pedagogice. Aici colegii de
breaslă, care frecventau cursurile, asistau la orele practice
ale distinsei învăţătoare, studiind metodele ei avansate de
lucru cu elevii.
Pe parcursul activităţii sale pedagogice învăţătoarea Rai-
sa Cotelea a semănat în sufletele discipolilor săi numai bu-
nătate, sentimente de cumsecădenie, le-a
cultivat deprinderea de a munci şi a for-
mat tineri care i-au purtat faima în lume,
consacrându-i versuri, articole în presă,
etc. Dar cea mai înaltă apreciere s-a pro-
dus când foştii discipoli i-au încredinţat
cele mai scumpe odrasle – pe copiii şi
nepoţii lor. La fiece întâlnire cu copiii
învăţătoarea parcă şi-ar revedea din nou
copilăria…
Învăţătoarea de clase primare Raisa
Cotelea de peste cincizeci de ani îşi corco-
leşte vlăstarele. Dânsa cunoaşte profund
specializarea şi programele de învăţământ,
utilizează pe larg şi cu abilitate materialele
didactice şi mijloacele tehnice de predare.
Ea studiază cele mai pragmatice şi raţio-
nale metode şi forme de predare şi educa-
re a elevilor. Cabinetul de clase primare,
unde activează dânsa, e unul dintre cele mai bune din oraş.
Experienţa Raisei Cotelea a fost apreciată de forurile înalte
din învăţământ, ea învrednicindu-se de titlurile: „Învăţător
Superior”, „Învăţător emerit al RSSM şi Uniunii Sovietice”.
Pentru participarea cu materiale didactice la expoziţia uniona-
lă domnia sa a fost decorată cu Medalia de Argint.
Georghe ARAPU
ÎNVĂŢĂTOAREA
Dedicaţie învăţătoarei R. C. Cotelea
de la Liceul „Ion Creangă” din capitală.
Brumărel cu fire albe sună-n frunza de mesteceni…
De la primele silabe cine-n lume ne petrece?
Cine ştie a ne spune o legendă mai frumoasă,
Şi în inimi să ne-adune slova cărţilor aleasă?
Cine ştie să asculte, cu privirile ferice,
Conjugarea de cuvinte, ce-o rostesc în grabă picii?
Numai ea, învăţătoarea, are darul ista sfânt –
Să deschidă lumea mare pe aripă de cuvânt!
Mihail ROMAN
pustiite de timp. Vântul adia uşor cu mirodenii
de salcâm proaspăt înflorit şi iarbă uscată care
îşi luau parcă rămas bun de la lume să cedeze
locul celor noi, aşa cum e obişnuitul ciclu al
vieţii, cei îmbătrâniţi se duc, alţii le iau locul.
Tradiţiile şi obiceiurile sunt la fel înlocuite, dar
nu întotdeauna cu ceva bun. Azi - cu nimic.
Deodată paşii m-au adus în faţa unei ogrăzi
cunoscute, risipită cu casă cu tot, cu şopron,
poartă, gard, vie, flori şi tot ce a fost cândva.
Parcă a fost mai ieri şi azi nu mai este. Toate
s-au spulberat. Era o gospodărie îngrijită de
mai mare dragul. A fost cuibul bunicii mele,
harnică rândunică...
Ce femee era... şi singură toată viaţa, numai
cu Dumnezeu.
Privesc nedumerit la toate acestea şi rasco-
lesc amintirile printre lacrimi, ca un vierme în
carne vie, gândind ce frumos era, ce minunate
şi simple se făceau toate, sau poate toate erau
pline de Dumnezeu, iar acum s-au golit...
Toată viaţa ei pustnicească a trăit-o cu gân-
dul la Tatăl Ceresc. L-a căutat şi l-a iubit atât
că până şi moleculele din sângele ei s-au răs-
tignit şi au luat forma Sfintei Cruci, iar
cele lumeşti le punea pe locul doi şi nu
avea lipsă de nimic.
Ce harnică era sărmana în singurăta-
tea ei pământească, atunci când la orice
pas ai nevoie de un ajutor: ţine aici, ridi-
că dincolo, dă cu ciocanul în gardul care
se prăvale, retează creanga din pomul
ista că face umbră şi nu creşte răsadul
şi câte şi mai câte care cer mână de gos-
podar. Le reuşea pe toate, le-a învăţat cu
timpul şi cu acel ,,trebuie’’- profesorul
care nu te lasă niciodată să te relaxezi în
parcursul materiei predate de el – viaţa.
A rămas singură datorită războiului
care a secerat mai multe vieţi şi destine,
mai ceva decât ţăranul toamna porumbul. Şi-a
petrecut bărbatul la război însărcinată, care
nu s-a mai întors să-şi vadă odrasla. Smerită
a născut o fată şi a crescut-o cu toată dăruirea
şi dragostea pe care o poate oferi o mamă, dar
a măritat-o devreme, cu un flăcău cuminte şi
harnic din satul vecin, ca să o scape de iminen-
te căderi în păcat. Aşa gândeau mamele acelor
timpuri că trebuie crescuţi şi educaţi copiii,
mai ales fetele. Cât de bine gândeau!
Oare de unde aveau ei, bunicii noştri atâta
PREOTUL
Preotul e un cuvânt din rugăciunea
lui Dumnezeu pentru lume.
El e o secundă din ceasul
veşniciei al Apostolilor Petru şi Andrei.
El e degetul tremurând, dar ferm al lui Toma.
Tremurând de emoţie că-L atinge pe Hristos,
Dar ferm pentru că e gata să moară pentru El.
Preotul e venă de Apostol.
E nicovala, scăriţa şi ciocanul
ale lui Ioan Evanghelistul.
Iar buzele lui – ale Maicii Domnului.
înţelepciune şi frumos în ei? Poate din lumina
candelei veşnic arzânde, căci săraci fiind şti-
au mereu a împărţi undelemnul cu Dumnezeu.
Sau poate culegeau înţelepciunea din muncă,
din roua argintie cu care se spălau dimineaţă de
dimineaţă şi erau mai albi, mai curaţi, mai fără
de păcate şi asta îi ajuta să gândească limpede
mereu. Sau poate mersul la biserică îi ajuta?
Acolo, la biserica satului, construită pe un
deal mândru şi fericit că l-a ales Dumnezeu
anume să-şi zidească casă, nu numai bunica
mea, dar mai mulţi l-au întâlnit pe Atotputernic
şi nu o singură dată. Un deal simplu care ţine
pe spate de atâtea secole şi viii şi morţii - bise-
rica măreaţă ca un palat de cleştar şi dormitorul
somnului de veci a atâtor generaţii şi neamuri
care, spre mirarea cea mare, încap cu toţii, cu
mic cu mare, nu se îmbulzesc, nu se ceartă, nu
împart, îşi dorm somnul cuminte până în ceasul
în care vor auzi glasul deşteptării. L-au întâlnit
pe Dumnezeu, cuminte, frumos şi plin de pace
în această biserică, aşezată statornic pe gruma-
zul dealului, obosit parcă de timp şi presărat cu
gospodării, unele încă vii. Atâta amar de timp
şi vreme ca o mamă, biserica leagănă şi păzeş-
te în poalele ei somnul de veci al celor care
poate desculţi şi flămânzi au înălţat-o, care o
îngrijesc azi, de parcă ar ţine în braţe generaţii
de rădăcini, din care am ieşit noi vlăstari tineri,
dar sălbatici de lumină şi frumos şi care ne-am
întins crengile după lumina cea înşelătoare.
Că dintr-o batistă veche, făcută demult nod,
s-au revărsat în ochii mei rămăşiţele vechi ale
unei modeste, dar atât de frumoase gospodării,
îngrijită şi încălzită cu lumina unui suflet mare
de femeie mică – nişte rămăşiţe uitate de timp.
încercă din răsputeri să ţină în unire
inima, mintea și voinţa, supuse lui Hristos.
Preotul e o noapte (liniştită, cu pace)
şi are o faţă de Lună plină,
care-şi ia de la Soare lumină.
Ridurile preotului, însemne ale jertfei,
sunt craterele Lunii.
Iar dacă Dumnezeu e scriitorul,
Sângele lui Hristos – cerneala,
atunci litera mare e preotul,
iar fiecare din literele mici-credinciosul.
Acum o casă aplecată
mult în faţă ca o bătrână
gârbovită, care nu se poa-
te îndrepta de spate din
cauza poverii anilor, o
vie sălbăticită şi năpădită
de salcâmi, fără gard, fără
poartă – fără nimic, cum
suntem şi noi azi în faţa
încercărilor, goi de tot, de
rugăciune, de credinţă, de spirit naţional, de
tradiţii...
Toate câte au existat pe acest loc sfinţit de
bunica, mai trăiesc în inima mea şi nu atât acea
gospodărie îngrijită cât chipul bun al bătrânei
care făcea cruci mari şi înălţa mâinile la cer
pentru rugăciune şi învăţa pe toţi că trebuie să
facem faptele milei, să adunăm prin iubire şi
bunătate comori acolo sus, să postim şi să ne
rugăm învăţând arta de a nu ajunge hoit, căci
restul nu au nicio valoare, nici aici, nici acolo.
Să ne îngrijim de fărâma de Dumnezeu din noi,
ca să nu ajungem să spunem – nici aici nu am
la ce sta, nici acolo nu am la ce mă duce, pier-
zând astfel totul.
S-a dus şi ea acolo, în casa cea imen-
să, ridicată de răposaţii de veacuri, care
creşte invers, spre centrul pământului
cu fiecare răposat, care este ca o cărămi-
dă nouă în zidurile ei, vechi şi îngrelate,
aşezată cu grijă să nu se surpe de atâţia
morţi cu trupul, unii şi cu sufletul.
Privesc printre lacrimi casa aceas-
ta, şi tot ce a fost şi nu mai este, şi mă
gândesc ce frumos totuşi trăia lumea
cândva.
Astăzi, răul trăieşte în păcat, numai
rău peste tot. Dacă am vedea pe o cli-
pă răul din jur, cred ca am muri toţi de
străşnicia care ne însoţeşte pe fiecare.
Dar Dumnezeu nu glumeşte, el a lăsat
lege. Cine nu o păzeşte, îşi ia cele meritate.
Nu ştiu…Cred că azi Dumnezeu se supără
pe noi. Ne-am ieşit din firesc. Ne-am făcut
Marii Magdalene, înainte de întâlnirea cu
Hristos. Dar vine un timp când se redeschid
uşile spre frumos, spre ceva nou, spre Lumină,
iar atâta timp cât vom avea un dor, un cuvânt,
o tăcere, un cântec, o rugă, va mai fi ceva, dacă
nu – atunci nu va fi nimic.
Vasilisk DONICA
Cuvânt de rugăciune
şi ne răstignim de uşa iadului şi a pieirii.
Cum sunt rugăciunile Maicii Domnului pentru
lume,
aşa e şi preotul pentru Biserica sa.
Preotul e acea bucurie a copilului
care primea o portocală pe vremea comunismului.
Preotul e inima crescută a bunicii
când din străini se-ntorc nepoţii.
Duhovnicii sunt Carpaţii
care stau în calea furtunii
prin rugăciunile înalte ale inimii.

Acum un an...
Amintiri plânse Iară ieromonahul e un fir din părul Aşa cred că scrie Treimea Preotul e o numărătoare
lui Ioan Botezătorul. din veci în veci, Ortodoxia. în mâinile unui preşcolar oarecare.
Preotul e ca norii care acoperă munţii României Preotul care Îl are pe Hristos în inimă
Îmi amintesc cu eroic deșeurile, tot ce e mai murdar și mai avem multe bucurii pe lângă aceea cu patrafirul lor alb, fin, al curăţiei, nu e mai mult decât o scoică. Dar, când tace a mea inspiraţie,
nostalgie ce bine era mai periculos în viața noastră pe timp a mesei cu toată familia, în sfârșit re- ţesut de mâna meşteră a Treimei, Perliferă. îmi dau seama că pentru preot nu există
acum un an… De de Covid. unită, gândurile noastre ar trebui să se şi ascultând Spovedania eroilor români Fără preot, nu se dă lumii Trup şi Sânge. comparaţie.
exemplu, mă pre- Polițiștii nu sunt nici ei supraoa- îndrepte pline de recunoștință și către ce n-au mai apucat împărtăşire Iar fără Acestea, lumea moare.
ocupau gânduri de meni. Cu măști simple, nu sunt apărați acești truditori care se expun curajos la ultima lor suflare, Fără preot nu sunt Taine, Lucian Andrei ROŞCA,
la ultima inimii bătaie. iar fără Taine nu avem pe Dumnezeul iubirii elev, Colegiul Naţional
genul: ce semnifică de nemilosul virus. Fără polițiști, ar ca să avem pâine și bucate pe masă.
El e un rege Ferdinand care şi singuri ne batem în mâini piroanele pierzării „Gheorghe Roşca Codreanu”, Bârlad
Taurul de Metal, to- fi haos în țară în aceste zile. Îi văd pe Fără ei am ajunge să ne încăierăm pe
temul anului astro- la stații, prin piață, oriunde… și se mâncare…”
logic în care tocmai vorbește puțin despre decesele din rân- În această listă, ziarista Raisa Cio-

intram; alegeam semințe pentru legume
și flori și le puneam la germinat… Apoi,
exact peste o lună, a venit prăpădul, din
care nu mi-am revenit încă. Răsfoiesc
notițele făcute atunci, încerc să leg lu-
crurile, să explic inexplicabilul...
Pe una din pagini am notat o discuție
purtată cu regretata ziaristă Raisa Cio-
banu, secretar general de redacţie la
săptămânalul Literatura şi arta. Toc-
mai ieșise din casă, în receptor se au-
zeau claxoane, voci și, la un moment
dat, am avut impresia ca dna Raisa este
în drum spre redacție. Deoarece știam
că urmează să fie internată la spital o
întreb, mirată, de sănătate și dacă i-au
revenit puterile.
„Mi-au rămas cât să ajung la farma-
cia de la colțul blocului – mi-a răspuns.
Dar, fiindcă azi este o zi cu soare, m-am
oprit să-mi trag sufletul și iată urmăresc
ce mai fac oamenii. De exemplu, gu-
noierii, care în acest moment muncesc
de zor. Eu mă gândesc că ar merita să
primească un spor la salariu, barem
cât ține pandemia, pentru că în fiecare
zi își riscă viața pentru noi, adunând
dul lor.
În pomelnicul morților de corona-
virus de la știri apar și numele celor
care au fost farmaciști, vânzători la
alimentară, la un chioșc, cei care au
grijă ca noi să avem internet, lumină
și apă. O casieră de la hypermarket,
un șofer de autobuz, un taximetrist…
sunt şi ei nişte eroi anonimi, fără de
care lupta cu virusul nu ar fi posibilă,
pentru că ei de dimineață până seara
contactează cu alți oameni, pun mâna
pe produse atinse de alții, pe bani… Ei
nu sunt eroi ai zilelor noastre bolnave?
Nu doar medicii și toți angajații
din spitale, ci toți semenii noștri care
nu stau în case, ca să putem sta noi în
adăpost, la cald, merită bonusuri spe-
ciale…
Nimeni nu vorbește cât de
respectați ar trebui să fie bucătarii,
dar și brutarii. În armată, îmi povestea
soțul meu, Gheorghe Ciobanu, pe o in-
sulă izolată, pe un vas maritim, masa
este un moment important al zilei. Mo-
ralul trupei trece și prin polonicul bu-
cătarilor. Când noi, închiși în case, nu
banu, i-a pus și pe ziariști. Alături de
poliţişti, alături de medici, brutari, jur-
naliştii sunt pe prima linie şi îşi fac da-
toria, riscându-și sănătatea, sunt pre-
zenţi mereu în zonele cu risc sporit de
infectare. Au pierdut lupta cu virusul
şi cameramani, şi reporter, despre care
se vorbeşte şi se scrie mai puţin… De
la începutul pandemiei atâţia jurnalişti
s-au infectat cu noul coronavirus, unii
fiind răpuşi de boală…
„Pe timp de pandemie este interzisă
vizitarea pacienților şi în ultimele ore,
cu mare regret, nu poţi fi alături de ruda
care se află în suferință… Am suferit
foarte mult că n-am putut să-i aprind o
lumânare lui Valeriu Turea, Efim Josa-
nu, și alții, din același motiv, că i-am
lăsat singuri… Cumva se instalează
sentimentul că nu este adevărat ce se
întâmplă”, spunea Raisa Ciobanu acum
un an.
Exact în această lună, redactorul-
șef a prins acest virus blestemat, și de
atunci timpul curge altfel…
Mariana JIOARĂ
Surâsuri migdalate
● Natura – acest Paradis regăsit din care
vrem neapărat să ne auto alungăm.
● Teoretic combatem cu atâta convingere
sedentarismul de parcă ne-am pregăti să re-
devenim nomazi.
● Natura ştie să se dăruiască. Şi tuturor, şi
cu decenţă.
● Arta învinge timpul, dar nu-l umileşte.
● Absenţa poeziei asigură vieţii toate nu-
anţele de cenuşiu.
● Umorul ar putea dezamorsa ridicolul
oricărui război.
● Ignoranţa are ceva din rezonanţa do-
vleacului.
● Pentru a putea fi salvată, omenirea este
adusă mai întâi în stare de pericol.
● Primăvara ne scoate la păscut pe bule-
vardele metaforei.
● Coboară turmele – tulburătoarele coră-
bii ale munţilor.
● Talent au mulţi. Numai unii reuşesc însă
să-l aducă în focarul lentilei.
● Şi scriitorul este un Ulise. Dar de labo- ● Toţi care au urcat pe un tron, au ţipat că
rator. e un supliciu. Şi au uitat să se mai dea jos.
● Ne-am perfecţionat ghiontul mai mult ● Sărutaţi amintirile ca pe copii! Numai
decît auzul. prin somn.
● E foarte greu să te fereşti de ideea ta ve- Vasile GHICA
nită din praştia adversarului.
● La o înmormîntare nimeni nu poa-
te fi vesel. Comedia apare, însă, când toţi
vor să pară distruşi.
● Dispreţuim tentaţiile. Mai ales când
nu ajungem la ele.
● Imoralii rataţi pot deveni oricînd te-
oreticieni ai moralei.
● Doriţi bucurii simple sau ieftine ?
● Suntem încă nemuritori. Ca specie.
● Mă trezesc uneori că-mi ponegresc
memoria. Chiar când inteligenţa e de vină.
● Adevăratele seisme aparţin întune-
BANCUL ZILEI
ricului din noi.
● Cele mai neînsemnate economii le reali- Recompense meritate
zăm la etajul conştiinţei. – De ce deputaţii au salarii mari?
● Orice jurnal e o oglindă aburită.
– Pentru că prostia se plăteşte!

ADRESA REDACŢIEI: Telefoane: Publicaţia „Literatura şi Redactor-şef: Nicolae DABIJA

arta” respectă dreptul la
Redactor-şef: 022.21.02.12, 0(67)131737
„Literatura şi arta”, str. Sfatul Secretar general de redacţie: 022.21.02.12. opinie. Responsabilitatea
Secţia literatură, cultură: 022.23.82.16. pentru conţinutul şi co- Publicistică şi informaţie: Andrei MOROŞANU, Elena TAMAZLÂCARU;
Ţării nr.2, 2009, or. Chişinău, Publicistică: 022.23.85.46
e-mail: literaturasiarta1954@gmail.com
rectitudinea materialelor Literatură: Nina JOSU; Arte: Doina DOBZEU; Cultură: Iulius POPA; Machetare
şi design: Andrei DORGAN; Ilustrator: Iurie BRAŞOVEANU; Contabil: Denis
http://www.litart.press/ aparţine în exclusivitate
Republica Moldova autorilor.
CERCHINA; Corector: Ana SURDU

Tipografia „Universul” Com. nr. 75