Probleme Avansate de Teoria Structurilor

Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iaşi Facultatea de Construcţii şi Instalaţii
PATS1
Specializarea: Infrastructuri moderne pentru transporturi

Titlul absolventului: master în Inginerie civilă
TSMD1
Introducere
1. Structura disciplinei
2. Obiectivele cursului
3. Sistemul de evaluare
4. Conţinutul disciplinei
5. Bibliografie selectivă
Structura disciplinei
Numărul de ore pe
Forma de Numărul de ore pe semestru
Semestru săptămână
evaluare
l
finală
C S L P C S L P K Total
3 2 2 E 28 28 4 56
Obiectivele cursului
1. Însuşirea calculul matriceal al structurilor;

2. Studiul răspunsului dinamic al structurilor de poduri acţionate de
convoaie;
3. Aprofundarea determinării liniilor de influenţă a structurilor static
nedeterminate.
Conţinutul disciplinei - teorie
Cap.1. Calculul matriceal al structurilor:
• Generarea matricei de rigiditate a structurii;
• Determinarea matricei de rigiditate utilizând semi-structurile;
• Aflarea matricei de rigiditate în interacţiune cu terenul de fundare;
• Determinarea stării de eforturi şi de deplasare.
Cap.2. Abordarea sistemică a comportării podurilor sub acţiunea dinamică a
convoaielor:
• Definirea sistemului autovehicul, definirea sistemului pod, definirea
ansamblului suprastructură – autovehicul;
• Determinarea răspunsului dinamic al podurilor sub acţiunea
convoaielor.
Cap.3. Aprofundarea determinării liniilor de influenţă a structurilor static
nedeterminate:
 Cadre, structuri cu zăbrele, structuri mixte,
 Metode de calcul;
 Programe de calcul automat.
Conţinutul disciplinei - aplicaţii
LUCRAREA NR. 1
Determinarea stării de efort şi deplasare pentru diverse structuri
folosind metode matriceale.
LUCRAREA NR. 2
Aflarea liniilor de influenţă pentru o structură de pod.
Structuri statice
Tipuri de structuri
• Grinzi drepte:
• Simplu rezemate,
• Încastrat
• Cu console,
• Cu console şi articulaţii (Gerber),
• Continue,
• Dublu încastrate.
• Cadre:
• Staic determinate,
• Static nedeterminate.
• Arce:
• Dublu articulate,
• Dublu încastrate.
PATS2

2. Metoda matricea de rigiditate
1. Metoda deplasărilor – forma clasică

2. Introducere la metoda matriceală
3. Ipoteze
4. Repere. Convenţii pentru semne. Notaţii
Coordonate statice
y Pentru un sistem static,

θ numit şi model static, se pot
evidenţia caracteristicile statice,
definite prin intermediul gradului
de nedeterminare statică, notat –
GNS şi gradul de nedeterminare
Fig. 1. Cele două poziţii: iniţială şi deplasată cinematico-elastică, GNCE, figura
ale unui cadru; x, y şi θ – coordonate statice
1.
Grad de nedeterminare statică
Prin grad de nedeterminare statică, al unei structuri static

nedeterminată, se înţelege numărul minim de legături care trebuie
suprimate pentru ca structura să devină static determinată. Se
determină cu relaţia:
(1.)
GNS   l  r   3c
sau
GNS  3k   s (2.)
unde: l reprezintă numărul de legături simple interioare,
r – numărul de legături simple din reazeme;
k – numărul de contururi distincte;
s – numărul de legături simple lipsă unui contur pentru ca
acesta să fie de trei ori static nedeterminat;
c – numărul de corpuri.
Grad de nedeterminare cinematico-elastică
Prin grad de nedeterminare cinematico-elastică a unei structuri

se înţelege posibilităţile distincte de deplasare a nodurilor. Se stabileşte
cu relaţia:
GNCE  3  N , (3)
pentru structuri plane şi cu formula
GNCE  6  N , (4)
pentru structuri spaţiale.
Grad de nedeterminare cinematico-elastică
Gradul de nedeterminare cinematico-elastică a unei structuri se

poate determina şi cu relaţia:
GNCE  N  g , (5)
g  3  c  l  r  , (6)
unde: N reprezintă numărul de noduri rigide,

g – numărul de grade de libertate, care se determină pe o
structură obţinută din structura dată (static nedeterminată) prin
introducerea de articulaţii în nodurile rigide şi în reazemele încastrate;
c, l, r – idem relaţia (1).
Grad de nedeterminare statică (Observaţii)
Observaţii:
1. Pentru aflarea numărului de grade de nedeterminare statică a
unei structuri se foloseşte şi relaţia:
GNS  3k  a  2s (7)
unde: k reprezintă numărul de contururi închise;
3 - numărul de nedeterminări simple introduse de un contur închis;
a – numărul de articulaţii simple. Articulaţia simplă leagă două bare
între ele. Într-un nod cu n bare articulate între ele, sunt n-1 articulaţii
simple;
s – numărul reazemelor simple.
2. Orice articulaţie simplă interioară sau într-un reazem presupune o
legătură mai puţin în comparaţie cu continuitatea. Existenţa unei
articulaţii simple reduce gradul de nedeterminare statică cu o unitate.
3. Un reazem simplu presupune două legături simple mai puţin faţă
de reazemul încastrat, deci reduce cu două unităţi gradul de
nedeterminare statică.
Grad de libertate(Observaţii)
4. În cazul determinării numărului de grade de libertate a unui

cadru se poate utiliza şi relaţia:
g  3b  2a  s (8)
în care:
b reprezintă numărul de bare dintr-un mecanism (sistem
cinematic cu un singur grad de libertate cinematică);
3 – numărul de grade de libertate ale unui corp în plan, deci
pentru b bare care alcătuiesc o structură vor exista 3b grade de libertate;
a – numărul de articulaţii simple;
2 – numărul de legături simple introduse de o articulaţie în plan;
s – numărul de legături simple (reazeme simple – legături simple
cu terenul).
Sistem de bază. Necunoscute
Sistemul de bază în metoda deplasărilor se obţine blocând

deplasările independente ale nodurilor prin introducerea de legături
fictive.
Legătura fictivă introdusă pentru împiedicarea deplasării
unghiulare a nodului (rotirii) se numeşte blocaj de nod. Blocajul este
astfel conceput încât să dea posibilitatea nodului să se deplaseze pe
direcţia gradelor de libertate ale sistemului considerat în studiu, fig. 2.
Deplasarea liniară a nodurilor este legată de gradul de libertate.
În fiecare grad de libertate există un număr de noduri ce vor
suferi deplasări liniare. Pentru împiedicarea acestor deplasări se vor
introduce legături fictive, de tipul unui reazem simplu (un pendul),
numite legături de grad de libertate, fig. 3.
Blocaje
4
Legătură de Blocaj de 5
grad de libertate nod
Blocaj de
nod
Legătură de
grad de libertate
2 3
2 3
Blocaj de
nod
Sistem de
bază Sistem de
bază
1
1
Fig. 2. Blocaj de nod Fig. 3. Blocaj de nod şi blocaje de grad de libertate

Necunoscute
Necunoscutele metodei deplasărilor sunt deplasările

independente de noduri, notate z i , care vor fi rotiri de noduri şi
translaţii de nod corespunzătoare fiecărui grad de libertate.
Sistemul de bază va fi încărcat cu acţiunile considerate (sarcini
distribuie şi/sau concentrate, efectul variaţiei de temperatură, cedări
de reazem etc.) şi deplasările independente de noduri. În blocajul de
nod se dezvoltă o reacţiune de tip moment, iar în blocajul grad de
libertate o reacţiune de tip forţă. Aceste reacţiuni se determină pe baza
celor studiate la grinzile încastrate – articulate (simplu rezemate) sau
grinzile dublu încastrate, aflate în diferite situaţii de încărcare.
Alcătuirea ecuaţiilor de condiţie
Ecuaţiile de condiţie exprimă condiţia de echilibru static pe

direcţia deplasărilor distincte ale nodurilor.
Analizând comparativ sistemul real acţionat de sisteme de forţe şi
sistemul de bază acţionat de sarcini şi de deplasările independente de
noduri, constatăm că în legăturile fictive ale sistemului de bază apar
reacţiuni. Notăm aceste reacţiuni R z i .
Pentru ca sistemul de bază să se comporte identic cu sistemul
real, este necesar să scriem că reacţiunile totale ce iau naştere după
direcţia deplasărilor independente sunt nule.
Ecuaţia de echilibru are forma:
R 0 (9)
zi
Ecuaţiile de condiţie
În cazul unui sistem cu “n” necunoscute , sistemul de ecuaţii are

forma: n
 rij z j  R iP  0, i  1, n
j1
(10)
sau
r z  R
ij j iP   0 , (11)
unde:
rij reprezintă un coeficient,
z i - necunoscuta în problemă,
R iP - termenul liber.
Introducere
METODA MATRICEI DE RIGIDITATE
Metoda deplasărilor este o metodă generală de rezolvare a

structurilor static nedeterminate având drept necunoscut deplasările
independente ale nodurilor. Necunoscutele se determină exprimând
condiţia de echilibru static pe direcţia acestor deplasări.
Metoda deplasărilor formulată matriceal este denumită, în
literatura de specialitate, metoda matricei de rigiditate.
Introducere
Pentru aflarea răspunsului static (eforturi şi deplasări) al unui

sistem (structură), aceasta este înlocuită cu un model de calcul compus
dintr-un număr finit de elemente componente (bare) legate între ele
printr-un număr finit de conexiuni (noduri, reazeme). Modelul astfel
discretizat trebuie să caracterizeze relaţiile dintre proprietăţile
sistemului deformabil reprezentate printr-un număr finit de parametri
independenţi (forţe şi deplasări generalizate).
Parametrii independenţi trebuie să satisfacă condiţia de echilibru
static: forţele ce acţionează structura în ansamblu, sau fiecare element
în parte, trebuie să se găsească în echilibru. De asemenea, trebuie să
respecte condiţia de compatibilitate, definită astfel: deplasările
generalizate ale structurii sau ale elementelor componente trebuie să
fie compatibile cu cele ale terenului sau să respecte continuitatea de
material.
Ipoteze
Structura se consideră alcătuită dintr-un ansamblu de elemente

(bare) prinse între ele în noduri.
Bara are moment de inerţie axial al secţiunii transversale

constant în lungul axei OX.
Bara cu momentul de inerţie variabil se împarte în tronsoane.

Fiecare tronson (devenit bară) va avea momentul de inerţie axial
constant în lungul axei şi egal cu media momentelor de inerţie axiale
ale secţiunilor extreme.
Ipoteze
Un nod se defineşte astfel:
• intersecţia dintre bare,
• secţiunile de rezemare,
• capetele libere ale barelor,
• secţiunile în care se aplică forţe concentrate sau cupluri
concentrate,
• secţiunile din extremităţile încărcărilor distribuite, fig. 4.
q Pj
nod
nod nod Pj
nod
nod nod nod Mj
Pk
Md
nod
nod nod
nod
Fig. 4. Modul de considerare a nodurilor într-o structură

Ipoteze
Materialul din structură se consideră elastic, omogen şi izotrop.
Se aplică principiul suprapunerii efectelor.
Sunt valabile toate ipotezele din Statica construcţiilor.

Repere
Structurii în ansamblu i se asociază un reper general, sistem de

axe de coordonate ortogonal OXYZ. Mai este denumit repere global sau
reper structural, fig.5.
O X
Fig. 5. Ataşarea reperului global unei structuri

Repere
Fiecărei bare, din sistem, i se ataşează un sistem de axe de
coordonate ortogonal O’UVW, numit reperul barei. Acesta se defineşte
în felul următor, fig.6.:
• axa O’U coincide cu axa barei,
• axele O’V şi axa O’W coincid cu axele principale centrale ale
secţiunii transversale din originea sistemului.
V V
W
O’ U O’ U
W W V
O’
U
U
O’
V
W
Fig. 6. Repere locale ataşate barelor structurii

Notaţii
Un nod curent se notează cu „i” sau „j” astfel – i,j=1,2,3,….
Extremitatea unei bare se notează cu doi indici „ii”, respectiv „ij”. Este
necesar ca notarea să respecte condiţia : „ii<ij” pentru a fixa originea reperului
local.
O bară se notează „i,j”.
„Ni” reprezintă numărul total de noduri dintr-o structură.
„Nb” reprezintă numărul total de bare dintr-o structură, fig.7.
3
2 22 23
12 2,3 33
1,2 Ni=4
Nb=3
3,4
1 11 4
34
Fig. 7. Notarea barelor, nodurilor şi extremităţile de bare

Notaţii
Într-un nod se aplică direct trei încărcări: două forţe concentrate

şi un cuplu. În general, forţele sunt notat cu litera „F”; dacă forţa este
aplicată într-un nod cu grade de libertate (cu deplasări distincte),
atunci le putem nota şi cu litera „P”. Dacă forţele sunt din nodurile de
reazeme (sunt reacţiuni) le notăm cu litera „R”. În fig. 8. este prezentat
un nod în care s-au aplicat cele trei acţiuni exterioare (FXi, FYi, FZi).
Sensul forţelor coincide cu sensul axelor reperului global şi corespunde
semnului „+”, atribuit prin convenţie.
Notaţii
Cele trei forţe dintr-un nod pot constitui, prin alăturare, un
vector – matrice coloană, notat Fs ,i , unde: indicele „i” – semnifică
nodul, iar indicele „s” se referă la reperul global (structural), fig. 8.
FYi (PYi, RYi)
FXi (PXi, RXi)

i Forţă aplicată
Forţă aplicată în nod de
în nod cu GL reazem
FZi (PZi, RZi)
Fig. 8. Forţe în nod
FXi
Vectorul încărcări în noduri: F   (12)
s ,i  FYi 
 FZi
 
Notaţii
Vectorul deplasărilor distincte de noduri se constituie în felul

următor: DXi Xi
Ds,i  DYi   Yi  (13)
 DZi  Zi
   
DYi (Yi)
DXi (Xi)
i
DZi (Zi)
Fig.9. Deplasările distincte ale unui nod, notaţii

Notaţii
Eforturile şi deplasările din secţiunile extreme ale barelor se

notează după cum urmează: NUi, TVi,,…TVj,…., respectiv: DUi,
…..,DUj,…, fig.10.
TVj (DVj)
U
ij NUj (DUj)
MWj (DWj)
V
Moment Deplasarea
încovoietor din unghiulară a
extremitatea ij extremităţii ij
TVi (DVi)
ii
MWi (DWi)
NUi (DUi)
Fig.10.Eforturi şi deplasări în secţiunile extreme ale unei bare

Notaţii
Vectorul eforturilor din extremităţile unei bare se notează cu Sij b

şi cuprinde elementele:
 NUi 
 TVi 
 
Si   M Wi (14.)
S 
ij b 
S  
 


 j   NUj 
 TVj 
 

 M Wj

Notaţii
Vectorul deplasărilor secţiunilor extreme ale unei bare are forma:
 DUi   d1b 
 DVi  d 2b 
   
d i  DWi   d3b 
d 
ij b 
d  
  
 

 (15)
 j   DUj   d 4 b 
 DVj  d5b 
   

 DWj 
  d 6 b 

PATS3

3. Matricea de rigiditate a structurii
1. Schimbarea sistemului de coordonate

2. Încărcări în noduri
2.1. Vectorul încărcări exterioare în noduri
2.2. Vectorul reacţiuni – eforturi de încastrare perfectă
3. Sumarea reacţiunilor – eforturilor de încastrare perfectă la
noduri
4.1. Matricea de rigiditate a barei
Schimbarea sistemului de coordonate
Trecerea de la un sistem de referinţă la altul reprezintă de fapt

schimbarea bazei vectoriale. Transformarea unui vector Es din baza
vectorială i s , js , k s , într-o altă bază vectorială, definită prin vectorii i b ,
jb , k b , respectiv a vectorului Eb , se face pe baza relaţiei matriceale:
Eb  R o Es (1)

sau
 EU   cos(i b , i s ) cos(i b , js ) cos(i b , k s )  EX 
    
 EV    cos( jb , i s ) cos( jb , js ) cos( jb , k s )  EY  (2)
EW  cos(k b , i s ) cos(k b , k s )  
   cos(k b , js )  EZ 
unde R o  reprezintă matricea de rotaţie şi se referă la o extremitate a
barei.
Conform celor notate în fig. 1., matricea de rotaţie are forma:
 cos  sin  0
(3)
R o    sin  cos  0
 0 0 1
ij
U

ii X
W Z
Fig. 1. Bară i,j raportată la cele două repere: general şi local

Matricea de rotaţie ce se referă la o bara i,j este notată  R ij  şi are

forma următoare:
R i, j   R o  0  (4)
 0 R o 
Obs. Matricea de rotaţie respectă următoarele proprietăţi:
R o R o T  R o R o 1 (5)
şi
R o T  R o 1 . (6)
Încărcări în noduri
Orice structură de rezistenţă poate fi încărcată cu forţe aplicate

direct în noduri şi cu forţe aplicate pe bare (distribuite sau
concentrate).
Identificarea sistemului de bază cu structura reală se face prin
exprimarea condiţiei de echilibru static la nivelul nodurilor.
Prin urmare, este necesar să evidenţiem atât încărcările aplicate
direct în noduri, cât şi să transferăm acţiunile de pe bare către noduri,
prin intermediul reacţiunilor – eforturi de încastrare perfectă.
Vectorul încărcări exterioare în noduri
Se constituie vectorul încărcărilor exterioare în noduri prin

asamblarea vectorilor încărcărilor din nodurile structurii, Fs,i , ……….,
Fs,1 ,….., Fs,Ni :
 Fs ,1 
 . 
 

 .   (7)
Fs  
 F s ,i 
 . 
 
 
 s ,Ni 
F 
Vectorul încărcări exterioare în noduri
Obs.: 1. Vectorul Fs se poate partiţiona în doi subvectori, după

cum urmează:
P 
Fs   s  , (8)
Rs 
unde: Ps reprezintă vectorul forţelor aplicate în nodurile cu grade de

libertate ale structurii, iar Rs include reacţiunile din nodurile de
reazem.
2. Elementele vectorului Ps sunt cunoscute, pe când cele ale
vectorului Rs sunt necunoscute.
Vectorul reacţiuni – eforturi de încastrare perfectă
Forţele aplicate pe bare se transferă la noduri prin intermediul
reacţiunilor – eforturilor de încastrare perfectă. În figura 2. se prezintă
acest transfer. U
ij
QLcos / 2
Q
V
Q/2
QL cos  / 2
 L
ii
Fo Vj j
QLsin / 2 Q/2 Fo Uj
W Fo Wj
Fo Vi
i
Fo Wi
Fo Ui
Fig. 2. Eforturi – reacţiuni de încastrare perfectă

Vectorul reacţiuni – eforturi de încastrare perfectă pentru o bară,

„i,j”, include următoarele şase componente:
 Fo Ui 
 F Vi 
 o 
Foi  Fo Wi 
F 
o i , j b 
F   . (9)
 o j   Fo Uj 
 Fo Vj 
 
 Fo Wj
La nivelul întregii structuri se asamblează vectorul:

 Po1b 
P 
 o2b 
Fo1, 2 b   Po 3b 
F    
 o  2 , 3 b  . 
 .   Pb   . 
Fo b   
 Fo  i , j b  R o b   .
 .

(10)
 .  Po 25b 
   
Fo Nb b   . 
 . 
 
 PoNb 
Vectorul reacţiuni – eforturi de încastrare perfectă cuprinde un

număr de 6*Nb elemente cunoscute.
Sumarea reacţiunilor – eforturilor de încastrare perfectă la noduri
În vederea sumării reacţiunilor – eforturilor de încastrare

perfectă, de la nivelul barelor la noduri, este necesar să se facă
transferul acestora din reperul barei în reperul structurii cu relaţia de
mai jos:
Fo s  R T Fo b , (11)
unde cu R  s-a notat matricea de rotaţie pentru barele structurii
obţinută prin scrierea pe diagonala principală a matricelor de rotaţie a
tuturor barelor structurii
 R1,2  
  
 R 2,3  
 
 . 
 
.
R    
 . (12)
Ri,j 
   
 . 
 
 . 
 
 RNb 
Vectorul Fo s poate fi scris şi sub forma:
 Po1s 
P 
 o 2s 
Fo1, 2 s   Po 3s 
F    
 o2 , 3 s   . 
 .   Pb   .  , (13)
Fo s   
 Fo  i , j s  R o b   .


 .   Po 25s 
   
Fo Nb s   . 
 . 
 
PoNbs 
unde :
F   R  F 
oi , j s i, j
T
oi , j b
. (14)
După trecerea eforturilor de încastrare perfectă din reperul local (al

barei) în reperul general (al structurii) se efectuează sumarea lor, fig.3.
Rezultatul este cuprins în vectorul, Fon s,i pentru nodul “i” şi Fon s ,
pentru întraga structură.
Pon1 Po3s + Po6s

Fon s,i = Pon2 = Po4s + Po7s
Pon3 Po3s + Po9s
(15)
Reacţiuni-eforturi Po7b
în reperul local
Po6b
Po4b
Po8b
Po3b
Po5b i
Po7s
Reacţiuni-eforturi
în reperul general
Po6s
Po4s
Po8s
Po3s
Po5s i
Pon3
Sumarea Pon1
eforturilor la nod Fig. 3. Sumarea la nod a reacţiunilor
i
Pon2 – eforturi de încastrare perfectă
Matricea de rigiditate a structurii - bara
Starea de eforturi, dintr-o structură, este complet determinată

dacă se cunoaşte poziţia deformată a structurii. Această poziţie este
definită prin cunoaşterea deplasărilor nodurilor. Eforturile N,T, şi M
pentru fiecare bară pot fi stabilite, apoi, în funcţie de deplasările
nodurilor şi de încărcările aplicate în lungul barei.
În rezolvarea structurii se aleg drept necunoscute deplasările
nodurilor, DP s . Pentru determinarea necunoscutelor se alege un
sistem de bază, în care toate deplasările sunt nule, acest lucru se
realizează prin introducerea de blocaje fictive pe direcţiile gradelor de
libertate elastică. În acest mod, barele structurii pot fi încadrate în
câteva categorii, în funcţie de modul de prindere în noduri (bare prinse
rigid la ambele noduri şi bare articulate la un capăt). Solicitările în
fiecare bară vor fi produse numai de deplasările nodurilor.
Matricea de rigiditate a barei
Între vectorul eforturilor din extremităţile unei bare Si, j b şi

vectorul deplasărilor extremităţilor d i, j  se poate evidenţia relaţia:
S   k  d 
i, j b i, j b i, j b
, (16)
unde k i, j  b este matricea de rigiditate a barei.

Un element al matricei de rigidiate a barei k mn reprezină efortul
din extremitatea “i” a barei”i,j” după direcţia “m” - Smi -, când după
direcţia “n” în extremitatea “i” sau “j” se produce o deplasare egală cu
unitatea d ni  1 sau d nj  1 .
Dacă există relaţiile:
Si 
S   
S j b
i, j b (17)
şi d i 
d   
d j b
i, j b
, (18)
atunci: Si  k ii  k  d 

  
ij i
  k  d 

S j b  k ji jj b j b . (19)
Matricea de rigiditate a barei, raportată la reperul structurii, se

determină cu următoarea relaţie de calcul:
k   R  k  R  .
i, j s i, j
T
i, j b i, j (20)
Această expresi matriceală se deduce în modul următor:
Si,jb  Ri,j  Si,js , (21)
d   R d 
i, j b i, j i, j s , (22)
S   k  d 
i, j b i, j b i, j b
(23)
şi
R S   k  R d  ,
i, j i, j s i, j b i, j i, j s (24)
R  R S   R  k  R d  ,
i, j
T
i, j i, j s i, j
T
i, j b i, j i, j s (25)
S   R  k  R d 
i, j s i, j
T
i, j b i, j i, j s . (26)
Elementele matricei de rigiditate a barei, cu extremităţile încastrate,
sunt calculate în fig. 4. Matricea de rigidiate a acestei bare are forma:
 EA EA 
 L 0 0  0 0 
L
 12EI 6EI 12EI 6EI 
 0 0  3 
 L3 L2 L L2 
 0 6EI 4EI 6EI . 2EI  (27)
0  2
k 
i, j

b 
EA
L2 L
EA
L L 

  0 0 0 0 
 L L 
 0 12EI 6EI 12EI 6EI 
  0  2
 L3 L2 L3 L 
 6EI 2EI 6EI 4EI 
 0  2
L 
0
L2 L L
Obs. Când nu se ţine cont de influenţa eforturilor axiale, elementele de pe
liniile şi coloanele 1 şi 4 sunt nule, matricea rămâne cu 6 linii şi 6 coloane.
DUi=1
NUj   EA
E,A,I L
EA
NUi 
L
L
2
DUj=1
NUi   EA
L
NUj  EA
L L
3
MWj 6EI
L2 TVj   12EI
L3
DVi=1 NUj0
NUi  0
TVi12EI MWi  6EI
L2 Fig. 4. Determinarea elementelor matricei de
L3
rigiditate a barei dublu încastrate
L
MWj 6EI
TVi   12EI L2
4 L3
NUi0 DVj=1
NUi  0
TVj  12EI
L3
5 L
MWi  4EI
L DWi=1 MWj  2EI
L
NUi  0
NUi0 TVi   6EI
TVj  6EI
L2
L L2
6 TVi  6EI TVj   6EI

L2 L2
NUi  0 NUj  0
MWi  2EI DWj=1

L MWj  4EI
Fig. 5. Determinarea elementelor matricei L
L
de rigiditate a barei dublu încastrate
Matricea de rigiditate barei articulată (în stânga) şi încastrată (în

dreapta), are forma:
 EA EA 
 L 0 0  0 0 
L
 3EI 3EI 3EI 
 0 0 0  
 L3 L3 L2 
 0 0 0 0 0 0 .
k 
i, j b  
EA
0 0
EA
0 0 
(28)
 L L 
 3EI 3EI 3EI 
 0  0 0  2 
 L3 L3 L 
 0 3EI 3EI 3EI 
0 0  2
 L2 L L 
Pentru întreaga structură se pot scrie relaţiile:
Sb  k bdb , (29)
Ss  k sds , (30)
unde k  s reprezintă matricea de rigidiate a barelor structurii, cu

forma:
k1, 2 s 

 k 
2,3 s


 . 
 
.
k s    . (31)

k 
i, j s


 . 
 . 
 
 k Nb s 
PATS4

1. Determinarea matricei de rigiditate

2. Deplasările nodurilor
3. Exprimarea condiţiei de echilibru static
4. Calculul eforturilor din bare
Matricea de rigiditate a structurii
Starea de eforturi, dintr-o structură, este complet determinată dacă se

cunoaşte poziţia deformată a structurii. Această poziţie este definită prin
cunoaşterea deplasărilor nodurilor. Eforturile N,T şi M pentru fiecare bară pot
fi stabilite, apoi, în funcţie de deplasările nodurilor şi de încărcările aplicate în
lungul barei.
În rezolvarea structurii se aleg drept necunoscute deplasările nodurilor,
DP s . Pentru determinarea necunoscutelor se alege un sistem de bază, în care
toate deplasările sunt nule, acest lucru se realizează prin introducerea de
blocaje fictive pe direcţiile gradelor de libertate elastică. În acest mod, barele
structurii pot fi încadrate în câteva categorii, în funcţie de modul de prindere
în noduri (bare prinse rigid la ambele noduri şi bare articulate la un capăt).
Solicitările în fiecare bară vor fi produse numai de deplasările nodurilor.
Matricea de rigiditate a structurii se determină pe baza matricelor de
rigiditate ale barelor.
Pentru aceasta, se consideră un nod dintr-o structură, fig. 1. Deplasarea
acestui nod pe direcţia “n-n” este egală cu deplasările extremităţilor barelor ce
concură în nod:
D ni  d ini , j  d ini,k  d ini,l . (1)
n
Dn
l i
j
i
n
Fig. 1. Deplasările unui nod dintr-o structură

Datorită deplasărilor nodurilor, D ni , în extremităţile barelor, ce concură
în nod, iau naştere eforturi, după direcţia “n-n”, care cumulate la nod, pun în
evidenţă rezultanta notată Sn .
Efortul rezultant se determină, ţinând cont de egalitatea de mai jos:
Si  k ii  k  d  , (2)
  
ij i
S j s  k ji   k  d 

jj s j s
cu expresia:
Sn  k iii , j  d nii , j  k iii ,k  d nii ,k  k iii ,l  d nii ,l  k iji , j  d nji , j  (3)
 k iji ,k  d nji ,k  k iji ,l  d nji ,l
sau
Sn  k ii Din  k ij  Dnj  k il  Dln  k ik  Dnk (4)
Dacă într-un nod concură un număr mare de bare, prin generalizare se
obţine relaţia:
Sn  k n1  D1  k n 2  D2  ...  k nm  Dm  ....  k nm
m1, 2,..,Ni
 Dm . (5)
Pentru întreaga structură se poate scrie expresia matriceală:
Sn   K sDs , (6)
unde K  s reprezintă matricea de rigiditate a structurii.

Aceasta are forma:
 K11 K12 . . K1n 
K K . . K 
 21 22 2 n 
K  s   . . . . .  . (7)
 
 . . . . . 
K n1 K n 2 . . K nn 
Expresia matriceală anterioară mai poate fi scrisă şi sub forma:
k  k PR  D P  . (8)

Sn s   PP  D 
k RP  k RR  s  R s
Matricea k PP  este o caracteristică intrinsecă a structurii şi nu se
schimbă dacă acţiunile exteriore se modifică (nu este funcţie de acţiuni, ci de
caracteristicile proprii). De asemenea, în cazul în care vom considera ca
necunoscute rotirile nodurilor şi deplasările liniare pe direcţia gradelor de
libertate ale structurii, atunci această matrice este identică cu matricea
coeficienţilor în metoda deplasărilor – forma analitică:
deci r Z  R   0 ,
ij j iP (9)
r   K 
ij PP . (10)
Matricea de rigiditate poate fi generată şi prin cumularea contribuţiilor
de rigiditate ale barelor ce concură într-un nod. Pentru demonstraţii vom
considera cadrul din fig. 2.
2 Extremitatea „j”
i j
a barei „2,3"
j
2,3 3
1,2
Extremitatea „i”
a barei „1,2"
1
i
Fig. 2. Cadru cu două bare şi un singur grad de libertate

Se partiţionează, în modul următor, matricele de rigiditate ale celor două

bare:
k  k ii1, 2 k 

ij1, 2 (11)

1, 2 s

 k ji1, 2 k 
jj1, 2
şi
k  k ii2,3 
.
k 
ij2 , 3
(12)

2,3 s

 k ji2,3  k 
jj2 , 3
2 Extremitatea „j”
i j
a barei „2,3"
3
j
2,3
1,2
Extremitatea „i”
a barei „1,2"
i
Matricea de rigiditate a structurii, de mai sus, se calculează după cum

urmează:
  
 k jj1, 2  k ii  2,3  k  k  K  K 
ji 1, 2 ij 2,3 (13)
K  s   
k ij1, 2  k  0   K  K 
ii 1, 2
PP PR

 
k ji  2,3  o k   jj 2,3
 RP RR
unde:
KPP   k jj1,2   kii1,2  (14)
KPR    k ji1,2  kij2,3  

  , (15)
 kij1,2  
KRP     
 (16)
 k ji 2,3  
 
şi
k ii1, 2  0 
K RR   
k 
 . (17)
 0 jj2 , 3 
Legătura dintre deplasările nodurilor şi deplasările extremităţilor barelor
Pentru o structură vom nota vectorul deplasărilor nodurilor cu

Ds , iar vectorul deplasărilor extremităţilor barelor cu ds .
În reperul structurii, deplasările unui nod şi deplasările extremităţilor
barelor ce concură în acel nod sunt egale, conform condiţiei de compatibilitate.
Între vectorii deplasărilor se poate scrie relaţia:
ds  LDs , (18)
unde matricea L poartă denumirea de matricea de localizare sau de incidenţă.

Matricea de incidenţă este astfel realizată încât pe fiecare linie există un

singur element diferit de zero şi egal cu unitatea. Conform celor precizate
înseamnă că un element al matricei de incidenţă reprezintă deplasarea unei
extremităţi a unei bare ce concură în nod, când nodul se deplasează, pe o
anumită direcţie, cu o cu unitate.
Matricea de incidenţă (localizare) este o matrice dreptunghiulară având
numărul de linii egal cu numărul de deplasări ale extremităţilor barelor (în
plan, numărul de linii este egal cu de trei ori numărul extremităţilor barelor
structurii), iar numărul de coloane este egal cu numărul deplasărilor tuturor
nodurilor structurii.
Iată, în continuare, această matrice şi relaţia dintre deplasările nodurilor

şi deplasările extremităţilor barelor structurii:
  d1  
  
 d 2 1, 2 
 d 2   1   Ds ,1 
    1   D 
d 23 2,3    s,2 
 .   1  .  , (19)
    
     . 
 .     
 d i    
. 
 d j     . 
  i , j    . 
 .    

 d  
   1 Ds,Ni s
  Nb  

 

unde matricea 1 este o matrice diagonală şi are forma:

1 0 0
1  0 1 0 , (20)
0 0 1
iar vectorul Ds,i cuprinde trei elemente.
Matricea de rigiditate a structurii se poate calcula direct funcţie de
matricea de incidenţă:
Ks  LT Ks L (21)
sau
Ks  AT Kb A , (22)
unde  A  reprezintă matricea de transformare a deplasărilor de nod în
deplasări capăt de bare şi se calculează cu relaţia:
A  R L . (23)
Obs. Relaţiile de mai sus sunt evidente, deci:
db  R ds (24)
şi
db  R LDs (25)
sau
db  AD. s (26)
Deplasările nodurilor
În paragrafele anterioare am vorbit despre deplasările nodurilor
raportate la reperul structurii. Vom extinde, aici, acest concept prin definirea
vectorului deplasărilor nodurilor structurii, care se obţine prin asamblarea lui
din vectorii deplasărilor distincete de noduri. Se obţine vectorul :
 Ds ,1 
 D 
 s,2 
 . 
  . (27)
Ds   
.

 . 
 . 
 
 . 
Ds ,Ni 
 
Asupra vectorului Ds se vor face următoarele observaţii:

1. Vectorul deplasărilor nodurilor structurii se poate partiţiona în doi
subvectori, după cum urmează:
D P s  ,
Ds    (28)

 R s
D 
unde D P s cuprinde deplasările nodurilor cu grade de libertate (libere să se
deplaseze) şi elementele lui sunt necunoscutele din metoda deplasărilor şi care
include deplasările nodurilor de reazem. Aceste deplasări sunt nule:
DR s  0 . (29)
2. Vectorul Ds se poate partiţiona în trei subvectori:

D P s 
Ds  D R ,s  (30)
D  
 C s
unde DC  cuprinde cedările de reazem deplasări cunoscute ale nodurilor de
reazem.
3. Vectorul Ds poate fi partiţionat în patru subvectori:

D P s 
D  
Ds   R s  , (31)
D C s 
D R  
 s
unde D  reprezintă deplasările nodurilor cu reazeme elastice:

R
D   K  R
R s F
1
s
. (32)
Matricea K F  se identifică cu matricea de rigiditate a reazemelor elastice şi

conform fig.3 are forma:
K X 
K F    KY
. 

(33)
 K 
Vectorul R s este vectorul reacţiunilor din reazemele tasabile.

K Kx
Ky
Fig. 3. Structură cu reazeme tasabile (mediu deformabil)

Exprimarea condiţiei de echilibru static
Structura, în ansamblul, sub acţiunea forţelor exterioare se găseşte în

echilibru şi, fireşte, toate nodurile se vor găsi în echilibru. Echilibrul static al
nodurilor ne conduce la a scrie egalitatea dintre eforturile din extremităţile
barelor (vectorii Fon s şi Sn s ) şi forţele aplicate direct în noduri (vectorul
Fn s ):
Fn s  Fon s  Ks Ds (33)
sau
P  Pon  K PP  K PR  D P  . (35)
       
Rs R on s K RP  K RR  s D R s
Exprimarea condiţiei de echilibru static
De asemenea:
Ps  Pon s  K PP s DP s  K PR s DR s (36)
şi
Rs  R on s  K RP s DP s  K RR s .DR s
(37)
Din relaţiile de mai sus rezultă deplasările nodurilor cu grade de
libertate:
DP s  K RP s 1 (Ps  P,0n s ) (38)
iar reacţiunile din reazemele structurii cu expresia:
Rs  R on   K RP  (Ps  P0n  ) .
s s s
(39)
Calculul eforturilor din bare
Eforturile din barele structurii se calculează cu relaţia:

Sb  k b db (40)
sau
Sb  kb AD.b (41)
La eforturile calculate cu relaţia de mai sus se adaugă şi cele produse de
acţiunile aplicate direct pe bare ( Fo b):
Sfinal b  Sb  Fo b . (42)
PATS5
Specializarea: Reabilitarea şi creşterea siguranţei construcţiilor

PATS5
Fenomenul de interacţiune
seismică teren - structură
1. Generalităţi
2. Evaluarea interacţiunii seismice prin modelarea terenului cu
ajutorul resorturilor şi amortizorilor
3. Modalităţi de evaluare a răspunsului seismic
Generalităţi
Calculul dinamic
(în cazul acţiunilor seismice)
al unei construcţii rezemate pe terenul de fundare
se efectuează în baza ipotezei
conform căreia mişcarea seismică aplicată la partea inferioară a fundaţiei
este aceeaşi cu mişcarea care se produce în amplasament,
dacă structura nu ar exista.
Generalităţi
În cazul terenurilor deformabile,

mişcarea bazei structurii este, în general,
diferită de mişcarea în câmp liber,
figura 1. şi include,
pe lângă o importantă componentă de translaţie orizontală,
o componentă de rotire
Generalităţi
Spectru de acceleraţie –
mişcare de control
Acceleraţie
Pulsaţie
Mişcare de control
Mişcarea bazei
Spectru de acceleraţie –
mişcare de bază
Acceleraţie
Pulsaţie
Fig.1. Mişcarea seismică

Generalităţi
Comportarea seismică a structurilor rezemate pe un mediu deformabil

diferă de cele rezemate pe un mediu rigid
şi datorită faptului că o parte importantă din energia de vibraţie
poate fi disipată prin radiaţia undelor de la fundaţie către teren
(efect pur geometric)
sau prin fenomenul de amortizare în terenurile de fundare
(frecare sau fenomene plastice).
Generalităţi
Pentru înţelegerea fenomenului,

efectele interacţiunii teren - structură
pot fi exprimate prin diferenţa dintre răspunsul structurii,
presupunând că mişcarea bazei acesteia este aceeaşi cu mişcarea în câmp liber
şi răspunsul determinat considerând mişcarea modificată
sau reală a structurii.
Această diferenţă
depinde atât de caracteristicile mişcării terenului în câmp liber,
cât şi de proprietăţile structurii
şi ale mediului de fundare.
Generalităţi
Efectele interacţiunii teren – structură

nu trebuie confundate cu aşa numitele efecte de amplasament.
Ultimele se referă la faptul că mişcarea în câmp liber

indusă de un cutremur dat,
într-un amplasament dat,
sunt funcţii de proprietăţile mediului care constituie amplasamentul,
în timp ce efectele de interacţiune
depind atât de caracteristicile proprii ale structurii,
cât şi de acelea ale terenului.
Generalităţi
Într-un anumit sens,

prin fenomenul de interacţiune teren - structură
se înţelege considerarea tuturor efectelor legate de structura geologică sau
geotehnică a terenului de fundare
care pot influenţă comportarea unei structuri
la acţiuni seismice.
Fenomenului de interacţiune teren - structură
Problemele care trebuiesc analizate,

în cazul fenomenului de interacţiune teren - structură:
1. Analiza influenţei condiţiilor geologice şi geotehnice

asupra caracteristicilor mişcării seismice măsurate în câmp liber,
la suprafaţa terenului,
în raport cu cele măsurate la nivelul rocii de bază
(problema se rezolvă luând în considerare natura şi grosimea straturilor de teren
ce constituie depozitul de teren; granulozitatea, densitatea aparentă etc.) şi
caracteristicile dinamice cum ar fi viteza de propagare a undelor,
perioadele vibraţiilor proprii ale terenului şi factorii de amortizare;

2. Studiul comportării dinamice a terenului de fundare

supuse acţiunii seismice şi
efectele secundare:
tasarea nisipurilor uscate,
lichefierea terenurilor necoezive saturate,
alunecările de teren etc.

3. Determinarea răspunsului seismic al structurilor

când se ia în considerare şi
influenţa terenului de fundare
(amplificări sau diminuări ale răspunsului);

4. Proiectarea de fundaţii speciale:

pe coloane, pe chesoane etc.
Evaluarea interacţiunii seismice
Metode de analiză a interacţiunii seismice teren – structură:
1. Analiza inerţială,
bazată pe teoria semispaţiului,
care consideră mişcarea din terenul adiacent aceeaşi
în toate punctele de deasupra terenului de fundare
(structura se consideră aşezată pe terenul de fundare), fig. 2.
Fig.2. Modelarea terenului de fundare şi a

fundaţiei cu resorturi
Metode de analiză a interacţiunii seismice teren – structură:
2. Analiza completă,
prin utilizarea elementelor finite,
care consideră diferite mişcări seismice
în structură şi în terenul adiacent.
Modalităţi de evaluare a răspunsului seismic
Pentru structurile fundate în apropierea suprafeţei libere

distribuţia mişcării din câmp liber a terenului de sub fundaţie
nu are influenţă asupra răspunsului structurii
şi, în consecinţă,
se pot obţine rezultate bune folosind oricare din cele două metode.
În cazul structurilor fundate în adâncime

este absolut necesar,
în evaluarea răspunsului seismic al structurii,
considerarea unor mişcări diferite pe adâncime
în terenul de fundare.
Literatura de specialitate [10,11,7,8] analizeză

cerinţele pentru ca o metodă de
calcul să conducă la rezultate bune, acestea sunt:
1. Să ia în considerare variaţia caracteristicilor terenului cu adâncimea;

2. Să includă caracteristicile neliniare şi de absorbţie de energiei ale
terenului;
3. Pentru structurile înglobate în adâncime trebuie să presupună
mişcări de teren diferite pe adâncime;
4. Trebuie să ţină seama de natura tridimensională a problemei;
5. Să poată lua în considerare efectele structurilor adiacente.
Desigur că nu toate cerinţele enunţate mai sus sunt necesare,

de exemplu, pentru structurile simple,
modelul bidimensional poate conduce la rezultate tot atât de corecte,
dacă se aplica oricare dintre cele două metode.
Un argument împotriva metodei elementului finit

este acela al costului prea mare, în raport cu metodele inerţiale,
bazate pe teoria semispaţiului
şi, de aceea, acest cost trebuie redus în funcţie de importanţa construcţiilor.
Un alt aspect important,

este acela care se referă la modul în care se propagă undele seismice
sub baza rigidă (roca de bază) a formaţiunilor geologice.
Se face aproximaţia,
suficient de exactă pentru scopurile inginereşti,
că undele se propagă vertical.
Pe baza acestei ipoteze

s-a elaborat o metodă de calcul
care satisface primele trei cerinţe enunţate mai sus.
Principiile acestei metode sunt ilustrate în figura 3. [10]:

cu o mişcare de control,
specificată în unele puncte ale terenului în câmp liber,
se poate realiza o de convoluţie pentru a determina
mişcările corespunzătoare la orice adâncime,
ca de exemplu faţă de roca de bază, figura 3.a.
Prin aplicarea teoriei amplificării unidimensionale [12],

mişcarea determinată la roca de bază este utilizată apoi ca input
pentru modelul de element finit al sistemului teren - structură, figura 1.b. şi
funcţie de aceasta
se calculează răspunsul seismic în punctele de interes special.
Trebuie să fie identice
Spectru de acceleraţie – Spectru de acceleraţie – Spectru de acceleraţie –

mişcare de control câmp liber baza structurii
Acceleraţie
Acceleraţie
Acceleraţie
Pulsaţie Pulsaţie Pulsaţie
Baza
Mişcare de control Mişcare în câmp liber structurii
Mişcarea bazei Mişcarea bazei Mişcarea bazei
Mişcarea bazei
Spectru de acceleraţie – Spectru de acceleraţie –

mişcare de bază mişcare de bază
Acceleraţie
Acceleraţie
Identice
Pulsaţie Pulsaţie
b. Modelul de elemente finite pentru
a. Modelul terenului sistemul structură - teren
Fig.3. Model de analiză seismică teren - structură

Analiza se face iterativ pentru a se ţine seama

de caracteristicile neliniare ale terenului [3].
În fiecare iteraţie calculul este liniar

însă proprietăţile terenului sunt modificate de la iteraţie la iteraţie,
până când deformaţiile specifice calculate sunt compatibile
cu proprietăţile terenului utilizate în analiză.
Pentru structurile rigide,

în particular pentru acelea fundate într-un mediu moale,
efectele interacţiunii pot fi semnificative.
În studiile publicate, vezi bibliografia,

nu există o tendinţă bine definită care să fie indicată,
astfel interacţiunea structură – teren
poate produce o creştere a răspunsului în unele cazuri şi
o descreştere în altele,
în funcţie de proprietăţile structurii, ale terenului şi ale excitaţiei.
Se ştie că ansamblul structură - teren de fundare

reprezintă un sistem cu o perioadă fundamentală mai lungă
decât pentru aceeaşi structură fixată într-o bază rigidă.
De asemenea,
amortizarea în sistemul teren - structură va fi mai are,
decât la structura încastrată rigid în mediul de fundare.
În figura 4. se prezintă spectrul de răspuns pentru o structură încastrată rigid în

terenul de fundare şi pentru sistemul teren - structură, inputul este acelaşi. Se
observă că din cauza amortizării mai mari în sistemul teren - structură curba
corespunzătoare este sub cea a structurii încastrate rigid.
Dacă structura are o perioadă de vibraţie ce corespunde unui punct

coborât în spectru, punctul a,
răspunsul sistemului teren - structură prezintă o uşoară creştere.
Pe de altă parte,
dacă punctul spectrului corespunzător perioadei sistemului
este aproape de maxim, punctul b,
interacţiunea teren - structură tinde să micşoreze răspunsul.
Fig.4. Forţa seismică funcţie de spectru seismic de răspuns

Proiectarea seismică a construcţiilor în interacţiune cu terenul de fundare se poate

face în două moduri:
 considerând efectele pământului asupra răspunsului structurii printr-o serie
de resorturi şi amortizoare, reprezentând un semispaţiu teoretic ce ar înconjura
structura, figura 5 şi 6..
 modelând sistemul teren - structură printr-un model cu elemente finite.
Într-un studiu publicat în SUA [10]

se arată că valorile reprezentative ale constantelor resorturilor
se pot determina prin metode convenţionale [13],
iar pentru factorii de amortizare se pot utiliza
două valori distincte 7% şi 15%.
Calculele de interacţiune efectuate cu aceste valori

au condus la valori ale acceleraţiei maxime la baza structurii de
0,38 g şi respectiv 0,32g
Structură
Teren liber
Rocă de bază
Fig. 5. Construcţie încastrată în teren

Structură
0.25 g
Kh
Kv Kφ
0.20 g
Fig. 6. Terenul modelat prin resorturi şi amortizori

PATS6

PATS6
Fenomenul de interacţiune
seismică teren - structură
1. Generalităţi
2. Evaluarea interacţiunii seismice prin modelarea terenului cu
ajutorul elementelor finite:
2.1. Analiza seismică prin metoda elementului finit;
2.2. Programe de analiză seismică interacţiune teren -
structură
Generalităţi
Calculul dinamic (în cazul acţiunilor seismice) al unei construcţii

rezemate pe terenul de fundare se efectuează
în baza ipotezei conform căreia
mişcarea seismică aplicată la partea inferioară a fundaţiei
este aceeaşi cu mişcarea care se produce în amplasament,
dacă structura nu ar exista.
Generalităţi
În cazul terenurilor deformabile,

mişcarea bazei structurii este,
în general, diferită de mişcarea în câmp liber,
figura 1.a. şi include,
pe lângă o importantă componentă de translaţie orizontală,
o componentă de rotire.
Generalităţi
Prin aplicarea teoriei amplificării unidimensionale [12],

mişcarea determinată la roca de bază este utilizată apoi ca input
pentru modelul de element finit al sistemului teren - structură, figura 1.b. şi
funcţie de aceasta
se calculează răspunsul seismic în punctele de interes special.
Generalităţi
Trebuie să fie identice
Spectru de acceleraţie – Spectru de acceleraţie – Spectru de acceleraţie –

mişcare de control câmp liber baza structurii
Acceleraţie
Acceleraţie
Acceleraţie
Pulsaţie Pulsaţie Pulsaţie
Baza
Mişcare de control Mişcare în câmp liber structurii
Mişcarea bazei Mişcarea bazei Mişcarea bazei
Mişcarea bazei
Spectru de acceleraţie – Spectru de acceleraţie –

mişcare de bază mişcare de bază
Acceleraţie
Acceleraţie
Identice
Pulsaţie Pulsaţie
b. Modelul de elemente finite pentru
a. Modelul terenului sistemul structură - teren
Fig. 1. Model de analiză seismică structură-teren cu elemente finite

Analiza interacţiunii seismice teren - structură se face de obicei prin două

metode:
 analiza completă,
prin utilizarea elementelor finite,
care consideră diferite mişcări seismice
în structură şi în terenul adiacent, fig.2;
 analiza inerţială, bazată pe teoria semispaţiului, care consideră mişcarea din

terenul adiacent aceeaşi în toate punctele de deasupra terenului de fundare
(structura se consideră aşezată pe terenul de fundare). Terenul poate fi modelat
prin intermediul resorturilor.
Fig.2. Model analitic cu elemente finite pentru un pod

Analiza seismică prin metoda elementului finit
Metoda elementrelor finite este superioară

tuturor metodelor utilizate în
Teoria structurilor.
Avantajele deosebite
pe care le oferă rezolvarea structurilor cu grad ridicat de complexitate
atât din punct de vedere al geometriei,
cât şi al încărcărilor şi al rezemărilor
au adus la o intensă aplicabilitate în variate domenii ale cercetării ştiinţifice.
În metoda elementelor finite, structura se consideră continuă,

dar alcătuită din mai multe elemente mici,
denumite elemente finite,
continue în interiorul lor şi legate între ele în puncte denumite noduri.
Forma geometrică şi numărul elementelor finite

depind de tipul problemei,
care poate fi plană sau spaţială,
cât şi de gradul de precizie urmărit.
Dimensiunile elementelor fiind cu totul arbitrare,

cercetătorul are posibilitatea de a concepe o reţea de elemente finite
adaptabile structurii cu cele mai complexe configuraţii geometrice.
Metodei elementelor finite prezintă,

faţă de alte metode clasice de analiză a structurilor,
un avantaj major şi anume,
elimină incapacitatea de a se adapta unor forme geometrice complexe.
În metoda elementelor finite

algoritmul de calcul prezintă un caracter de unicitate,
fiind formulat matriceal şi
deci adecvat calculatorului electronic.
Indiferent de tipul elementului finit,

algoritmul de calcul rămâne acelaşi,
permiţând o abaordare unitară a structurii.
u3
2 u2
u4 u12
Y
Y
u2 3 u5
Z
u1 u1
1 u6
Fig. Element finit triunghiular în starea Fig. Element finit de tip bară
plană de eforturi
u5 u6
2
u4
u4 u6
u2 u8
u3 2 u5 u9
u1 u7
3
Y Y
3
u3 1
1 u8 u10
u1
u12 4
4 Z
u11
u2 u7
X
X
Fig. Element finit dreptunghiular în starea Fig. Element finit de tip

plană de eforturi poliedru cu patru feţe
În funcţie de modul de reprezentare a caracteristicilor globale

ale elemenetelor finite,
rezolvarea se poate conduce prin intermediul uneia din
cele două metode cunoscute din Statica construcţiilor:
 metoda deplasărilor,
în cazul când caracteristicile globale ale elementelor finite
sunt reprezentate prin intermediul rigidităţilor acestora,
denumită şi metoda matricei de rigiditate
(datorită reprezentării sub formă matriceală);
 metoda forţelor,
în cazul când caracteristicile globale ale elementelor finite
sunt reprezentate prin flexibilităţile acestora,
denumită şi metoda matricei de flexibilitate.
Pentru determinarea stării de efort şi deplasare dintr-o structură,

prin metoda matriei de rigiditate,
sunt parcurse următoarele etape:
 discretizarea structurii;
 alegerea tipului de element finit;
 alcătuirea matrice de rigiditate a elemrentului finit;
 compunerea matricei de rigiditate a structurii, prin asamblarea matricelor
de rigiditate ale fiecărui element finit al structurii;
 rezolvarea sistemului de ecuaţii de echilibru;
 determinarea tensiunilor în elementele finite.
Într-un studiu publicat în SUA [10] se arată că

proiectarea seismică a construcţiilor în interacţiune cu terenul de fundare
se poate face în două moduri:
 considerând efectele pământului asupra răspunsului structurii printr-o serie

de resorturi şi amortizoare,
reprezentând un semispaţiu teoretic ce ar înconjura structura
 modelând sistemul teren – structură

printr-un model cu elemente finite, fig. 3 şi 4.
Structură
Teren liber
Rocă de bază
Fig. 3. Construcţie încastrată în

teren
0.25 g
0.16 g
0.18 g
0.145 g 0.145 g
Fig.4. Model de interacţiune cu elemente finite

În cazul determinării răspunsului seismic prin utilizarea

modelului cu elemente finite
factorii de amortizare au fost de 5% pentru structură,
iar pentru terenul de fundare factorii de amortizare
au fost cuprinşi între 5 şi 15%.
În aceste condiţii,
folosirea resorturilor de interacţiune sau modelul semispaţiului,
a condus la rezultate care sunt cu peste 100% mai mari decât cele
determinate prin calculul cu metoda elementelor finite.
Conform altor studii,

de exemplu [1],
acceleraţia maximă, la baza structurii,
determinată prin metoda elementului finit,
a fost cu aproximativ 50% mai mare decât cea
determinată prin calculul pe baza resorturilor de interacţiune
sau a "semispaţiului".
Pentru scopuri de proiectare,

o evaluare a interacţiunii teren - structură se face
în mod obişnuit printr-o metodă sau prin cealaltă,
ceea ce conduce la o supraestimare sau subestimare importantă
a răspunsului structurii,
prima conducând la o supradimensionare şi o soluţie neeconomică,
iar ultima conducând la condiţii parţial hazardate.
În unele cazuri, ambele metode pot conduce

la acelaşi grad de siguranţă şi economie.
Prin prisma acestor informaţii,

este de dorit ca proiectanţii să aprecieze complet
aspectele valabile şi slăbiciunile
celor două metode de abordare,
astfel încât, în orice situaţie
să se aleagă calea raţională de abordare a problemei.
În general, ecuaţia mişcării pentru vibraţiile seismice ale unei construcţii

în interacţiune cu terenul de fundare, în formă matriceală, poate fi exprimată,
indiferent de metoda de analiză, sub forma:
My  Cy   Ky  R(t) (1)
unde:
{y} reprezintă vectorul deplasărilor pe direcţia gradelor de libertate
acordate;
K - matricea de rigiditate;
M - matricea maselor;
R(t) - vectorul încărcărilor din seism.
Modul general de abordare a fenomenului de interacţiune teren - structură este

prezentat în fig.1. [10,7,8,6,3].
Mişcarea de control este specificată într-un punct din câmpul liber. Într-o
primă etapă de analiză, se determină mişcările ce se produc la nivelul unei
formaţiuni de rocă, la partea inferioară, în funcţie de mişcarea de control din
punctul a.
Pentru aceasta se poate efectua un calcul de propagare a undelor printr-o

coloană de teren, utilizând un program de calcul, de exemplu programul
SHAKE [15].
În etapa imediat următoare, se foloseşte mişcarea rocii la bază, determinată

anterior, ca excitaţie pentru sistemul teren - structură şi printr-un calcul
bidimensional (dacă se utilizează un program de calcul de tipul LUSH [7]) sau
tridimensional (programul FLUSH [8]), se evaluează mişcările la baza
structurii sau în orice punct din structură. O verificare necesară privind
exactitatea calculelor, constă în determinarea mişcărilor punctului de control,
care trebuie să fie foarte apropiate de valorile specificate.
Prin efectuarea calculelor descrise mai sus, caracteristicile corespunzătoare ale

ternului pot fi incluse selectând valorile ce sunt compatibile cu deformaţiile
specifice determinate în teren. Acest lucru, se efectuează printr-un procedeu
iterativ care să aibă o convergenţă rapidă, în raport cu valorile comparabile.
Procedeul de calcul pe baza elementelor finite elimină multe din neajunsurile

metodei care utilizează resorturi şi amortizoare. De exemplu:
 calculul poate să ţină seama de deformabilitatea terenului din jurul

structurii şi de variaţia acceleraţiilor în profilul terenului;
 analiza elimină posibilitatea utilizării aceleaşi mişcări sub structură şi
în câmp liber;
 metoda elementului finit formulează un mijloc de aflare a mişcării în
terenul înconjurător;
 proprietăţile terenului (de rigiditate şi de amortizare) pot fi găsite
printr-un calcul raţional;
 amortizarea poate fi inclusă în analiză;
 efectele construcţiilor adiacente pot fi luate în considerare.
Deşi metoda elementului finit, utilizată în studiul fenomenului de interacţiune

teren - structură, elimină, după cum am văzut, unele dintre neajunsurile
metodei bazate pe semispaţiul infinit, introduce şi ea o serie de limitări care
pot produce distorsiuni, în aflarea răspunsului seismic corect. Aceste
deficienţe, sunt prezentate în continuare.
1. Considerarea amortizării constante în sistemul teren – structură
În cazul vibraţiilor puternice, amortizarea materială a terenului va fi

mult mai mare decât cea structurală (prin radiaţie) şi va varia cu distanţa
laterală faţă de structură şi, de asemenea, variază în diferite părţi ale
structurii.
De aceea, este de dorit, ca în multe situaţii practice, să se utilizeze procedee

de element finit, care au capacitatea de a considera o valoare a amortizării
diferită pentru fiecare element al reţelei. Deşi, virtual, toate metodele de
element finit permit includerea unor moduli de deformaţie diferiţi, în fiecare
element al reţelei, majoritatea specialiştilor, consideră fie o valoare singulară
a amortizării, pentru toate elementele finite din reţea sau o amortizare
variabilă, dar care nu poate fi controlată pentru toate modurile de vibraţie.
Aceste procedee, în mod firesc, conduc la un oarecare grad de eroare în
determinarea răspunsului.
1. Considerarea amortizării constante în sistemul teren – structură (continuare)
De exemplu, în calculele de element finit, care utilizează procedeul de

suprapunere a modurilor naturale de vibraţie, fracţiunea din amortizarea
critică trebuie să fie aceeaşi pentru toate elementele finite. Se adoptă, astfel, o
valoare cuprinsă între cele mai mici valori corespunzătoare structurii şi cele
mai mari valori corespunzătoare terenului. În cazul vibraţiilor puternice,
această valoare poate fi de ordinul 7 - 10%.
Răspunsul în acceleraţii, atunci când se utilizează o amortizare , poate diferi, în

anumite puncte nodale din ansamblu teren - structură, în procente, între 30 -
100. Rezultatele sunt mai mari în cazul utilizării unei amortizări constante
pentru întreaga reţea.
După cum se cunoaşte, metoda elementului finit este un procedeu numeric cu

ajutorul căruia structura şi terenul sunt reprezentate printr-un ansamblu de
elemente interconectate într-un număr finit de puncte nodale. În evaluarea
răspunsului seismic se rezolvă ecuaţia matriceală (1), fie prin suprapunerea
modurilor normale de vibraţie, fie prin rezolvarea directă a ecuaţiilor de
mişcare.
a. Analiza modală a răspunsului seismic. Deplasările nodurilor sunt exprimate

funcţie de coordonatele normale şi formele proprii de vibraţie prin
y  Φx (2)
unde:
Φ este matricea modală a sistemului,
x - vectorul coordonatelor normale.
Modurile proprii de vibraţie şi pulsaţiile proprii sunt determinate prin

soluţionarea problemei valorilor proprii ( C  0 şi R(t)  0 , în ecuaţia (1.):
K n   n2 M n  (3)
Coordonatele normale ale fiecărui nod n sunt evaluate din rezolvarea

ecuaţiei de tipul:
 n  M R(t)
T
.
xn  2 nn xn   2 xn  (4)
 n  M n 
T
Prin urmare, matricea de amortizare nu este folosită direct, în acest

procedeu, ea este în realitate înlocuită cu
 n C n   2 nn  n  M n 
T T
(5)
b. Integrarea directă.
Ecuaţiile mişcării (1) sunt rezolvate direct ca un sistem de ecuaţii
cuplate. O astfel de soluţionare presupune faptul că matricea de amortizare să
fie cunoscută. Procedeul cel mai acceptat pentru exprimarea caracteristicilor de
material este cea propusă de către Rayleigh, adică:
Φn T CΦn   2νnωn Φn T MΦn  (6)
în care α şi β sunt constante. Funcţia de amortizare corespunzătoare modului n

de vibraţie este legat de constantele α şi β prin expresia:
α βωn (7)
νn  
2ωn 2
În concluzie, cele două modalităţi expuse mai sus pentru determinarea
răspunsului seismic, utilizează acelaşi raport de amortizare pentru întregul
ansamblu teren - structură.
Inconvenientul expus anterior, se elimină prin formularea unei
submatrice de amortizare, pentru fiecare element finit şi apoi, se adună toate
submatricele elementelor într-un mod convenabil. Se obţine, astfel, matricea
pentru întregul ansamblu teren - structură.
Fie elementul q, matricea de amortizare proprie este:
Cq  αMq  βKq (8)
unde: cq , mq , kq sunt submatricele de amortizare, masă şi rigiditate

pentru elementul q;
Constantele αq şi β q se calculează funcţie de amortizarea critică νcr :
αq  νcr ω1
, (9)
βq  νcr / ω1
în care ω1 reprezintă pulsaţia (frecvenţa circulară) a modului fundamental

de vibraţie.
Matricea de amortizare, pentru ansamblul de elemente, se determină

prin adunarea, corespunzătoare, a submatricelor tuturor elementelor:
Cij   cij (q) , (10)
q
unde:
Cij reprezintă termenul ij din matricea ,
cij(q) - elementul ij din submatricea de amortizare a elementului q.
Se remarcă că Cij = 0, numai dacă, i  j ; C matricea rezultantă este
simetrică şi rar populată.
Se poate arăta că folosirea acestei matrice de amortizare este echivalent cu a
folosi o analiză modală, în care fracţiunea din amortizarea critică, în modul s de
vibraţie este
1  ωs ωmin 
νs    νmin
2  ωmin ωs  (12)
unde: ωmin şi νmin sunt legate de α şi β prin relaţiile:
α  ν min / ωmin (13)

β  ν min / ωmin
De fapt, fracţiunea din amortizarea critică variază cu frecvenţa şi aceasta

odată cu ea, adică cu modurile superioare.
Acest procedeu, prezentat mai sus, a fost propus de către Idriss [6] cu ocazia
scrierii unui program de calcul, pentru evaluarea răspunsului seismic al masivelor
de pământ, prim metoda elementului finit cu amortizare variabilă, numit QUAD -
4.
2. Cu privire la ipoteza propagării verticale a undelor

Analiza răspunsului seismic al ansamblului teren - structură, prin
intermediul metodei elementului finit, se realizează în baza ipotezei de
propagare ascendentă a undei de la o limită inferioară. Această ipoteză este
adevărată, în cazurile când mişcarea de control este menţionată, într-un punct
din mediul de fundare şi se aplică atunci când, se studiază propagarea
vibraţiilor către o formaţiune de tip rocă rigidă, situată la partea inferioară a
masivului. După determinarea mişcării rocii de bază, aceasta se folosită drept
excitaţie a sistemului teren - structură.
Prin urmare, această ipoteză nu reprezintă o imagine completă a sursei

de excitaţie. În schimb pentru calculele inginereşti constituie o reprezentare
destul de bună a condiţiilor reale, chiar dacă introducere o serie de erori [14].
3. Efectul dimensiunii reţelei de elemente finite
Un aspect hotărâtor, în aflarea unui răspuns seismic corect, este alegerea

dimensiunilor elementului finit care compune reţeaua de calcul. Acest lucru
devine cu atât mai important, atunci când ne referim la frecvenţele înalte, la
direcţia verticală de dezvoltare a modelului şi la direcţia de propagare a
undelor. S-a demonstrat [4] că dimensiunile mari ale elementelor finite
influenţează corecta transmitere a mişcărilor posedând frecvenţe ridicate şi
lungimi de undă mici.
Kuhlmeyer şi Lysmer au propus o regulă empirică, pentru a se adopta

dimensiunile elementelor reţelei, astfel încât, să se poată transmite orice fel de
mişcare, şi anume: dimensiunea maximă a unui element să fie o pătrime sau
preferabil o optime din lungimea de undă a mişcării.
Este important de menţionat faptul că, efectul dimensiunii reţelei de

elemente finite se estompează, atunci când se foloseşte amortizarea Rayleigh.
În această situaţie, reţeaua fină sau cea grosieră conduc la aceleaşi rezultate,
deşi rezultatele obţinute prin metoda propagării undelor sunt diferite.
3. Efectul dimensiunii reţelei de elemente finite (continuare)
În ceea ce priveşte extinderea reţelei în direcţie orizontală, lateral

structurii, se menţionează, în literatura de specialitate, faptul că dimensiunile
elementelor finite devin mai importante atunci când se consideră, în procesul
analizei, amortizarea spaţială, de radiaţie. Dar cum este dificil de extins, în
multe cazuri practice, reţeaua de elemente finite, se recomandă, totuşi, ca
extinderea să se realizeze până la o distanţa suficient de mare faţă de structură,
pentru a garanta că efectele amortizării prin radiaţie sunt luate în considerare.
De asemenea, pentru a evita apariţia de distorsiuni, din cauza neincluderii
amortizării, se poate utiliza, elemente de frontieră, care au proprietatea de a
absorbi energia seismică.
Verificarea extinderii reţelei de elemente finite se poate face comparând

mişcările calculate la o oarecare distanţă de structură cu mişcările din câmp
liber în acelaşi punct. Concordanţele dintre aceste mişcări constituie o
verificare e extindere corecte a reţelei.
4. Comparaţie între analizele seismice bidimensionale şi tridimensionale
Dacă ne referim la costul unei analize seismice de interacţiune teren -

structură, atunci apare clar că calculele pe baza stării plane de deformaţie
(bidimensionale) sunt mult mai rentabile. În schimb, din punct de vedere al
exactităţii rezultatelor, în literatura de specialitate s-au semnalat erori de până
la 30%, mărimea erorii depinzând şi de abilitatea proiectantului
(cercetătorului) în a selecta un model de calcul (cu elemente finite)
corespunzător.
Programe de analiză seismică interacţiune teren - structură
1. Programul SHAKE [12]. Cu acest program de calcul se poate analiza

propagarea undelor verticale într-un depozit de pământ. Se determină
acceleraţiile maxime şi istoria în timp, la diverse niveluri ale depozitului.
2. Programul QUAD - 4 [6]. Reprezintă un program de calcul pe baza
metodei elementului finit pentru evaluarea răspunsului seismic al sistemului
teren - structură cu luarea în considerare a amortizării variabile atât în
structură, cât şi în terenul de fundare.
3. Programul LUSH [7]. Este un program scris pe baza metodei
elementelor finite destinat calculului seismic al structurilor plane în
interacţiune cu terenul de fundare. Ia în considerare fenomenele neliniare care
se dezvoltă în terenul de fundare, supus unor mişcări seismice puternice.
4. Programul FLUSH [8]. Acest program reprezintă o dezvoltare a
programului LUSH, fiind mai rapid şi cuprinzând noi elemente finite (de
frontieră). Algoritmul de calcul cuprins în program aproximează problemele
tridimensionale ale fenomenului interacţiune teren - structură.
PATS7

PATS7
Metode de analiză a interacţiunii seismice
1. Introducere
2. Ecuaţii de mişcare în cazul structurii rezemate pe un
semispaţiu:
2.1. Ecuaţii de mişcare
2.2. Matricea de rigiditate a terenului de fundare
2.3. Coeficienţii de rigiditate şi de amortizare ai
terenului
Introducere
În vederea efectuării unui calcul de interacţiune teren-structură, este

necesar să parcurgem următoarele etape:
 să determinăma (să cunoaştem) acţiunea seismică;

 să modelăm, cât mai aproape de realitate, comportarea structurii şi a
terenului de fundare, pe timpul acţiunii seismice;
 să exprimăm echilibrul, care se stabileşte între forţele ce se produc;
 să rezolvăm sistemele de ecuaţiile de echilibru;
 să interpretăm rezultatele obţinute.
Introducere
Analiza seimică a fenomenului de interacţiune dintre

structură şi terenul de fundare
Determinarea acţiunii seismice
Modelarea terenului de fundare Modelarea structurii
Exprimarea echilibrului forţelor ce se produc

datorita acţiunii seismice
Rezolvarea sistemului de ecuaţiile de

echilibru
Interpretarea rezultatelor obţinute

Introducere
În continuare, se analizează două dintre problemele enunţate:
 exprimarea echilibru seismic,

prin intermediul ecuaţiilor diferenţiale;
 modalităţile de rezolvare a acestora.

Introducere
Modelele de calcul pentru terenul de fundare sunt:

 semispaţiul, înlocuit cu resorturi şi amortizoare;
 discretizarea acestuia prin elemente finite.
Modelarea structurii se face:

 conform conceptele clasice din Dinamica structurilor;
 prin elemente finite, în starea plană şi spaţială de comportare.
Ecuaţii de mişcare în cazul structurii rezemate pe un semispaţiu
În vederea efectuării unei analize seismice a sistemului teren - structură

se consideră un sistem vibrant cu n mase, figura 1. Ansamblul comportă n+2
GLD. Baza structurii este supusă unei mişcări de translaţie în plan orizontal
caracterizat de funcţia u(t). În fiecare moment al mişcării fiecare masă a
sistemului mk va efectua mişcări de translaţie (de corp rigid): y0(t) - deplasarea
bazei structurii cu masa m0 , deplasare provenită din rotaţia construcţiei (θ(t))
în jurul unei axe orizontale şi o mişcare de translaţie datorată flexibilităţii
structurii .
Ecuaţiile de echilibru dinamic, explicitate pe direcţia celor n grade de
libertate ale structurii, rezultă din condiţia de echilibru a tuturor forţelor care
acţionează asupra maselor sistemului vibrant: m1,.......,mn.
Ecuaţii de mişcare
yk(t)
u(t) yo(t) xkθ(t) yks(t)
mn
mk
θ(t)
xk m2
m1
Fig. 1. Ansamblul teren-structura,

H(t) sistem dinamic cu n+2GLD
M(t)
Ecuaţiile de echilibru dinamic,

explicitate pe direcţia celor n grade de libertate ale structurii,
rezultă din condiţia de echilibru a tuturor forţelor
care acţionează asupra maselor sistemului vibrant: m1,.......,mn.
Dacă se aplică principiul lui D'Alembert şi se înlocuiesc expresiile

forţelor care participă la echilibru, pentru cele n grade de libertate, ecuaţia de
echilibru, sub formă matriceală, rezultă:
   
M(y(t)   1 u(t))  C ys (t)  K ys (t)  0, (1)
unde s-a notat:

M- matricea de inerţie a structurii;
K - matricea de rigiditate a structurii;
C - matricea de amortizare a structurii;
notaţii (continuare):
y(t) - vectorul deplasărilor seismice instantanee, care se determină
cu relaţia:
 y(t)   ys (t)   1 y0(t)  X (t); (2)
y ks (t) - deplasarea seismică instantanee a masei structurii pe direcţia
gradului de libertate r;
X r - distanţa măsurată între baza structurii şi nivelul r unde s-a
concentrat masa corespunzătoare şi sunt cu1prinse în vectorul:
XT  x1,.....,xr ,.......,xn (3)

Se introduce vectorul  y (t) din relaţia (2.) în relaţia (3), care devine:
s
M( y(t)  1 u(t))  C y(t)  C1 y0 (t)  CX  (t) 
(4)
 K y(t)  K1 y0 (t)  KX  (t)  0
Ecuaţia de echilibru seismic, a ansamblului teren - structură, exprimată

pentru gradul de libertate corespunzător fundaţiei structurii, la nivelul bazei,
se obţine prin sumarea forţelor de inerţie ce iau naştere pe direcţia fiecărui grad
de libertate şi a reacţiunii orizontale ce se produce între baza structurii
(fundaţie) şi terenul de fundare:
n
 mk [yk (t)  u(t)]  m0 [y 0 (t)  u(t)]  H(t)  0 , (5)
k 1
unde: H(t) reprezintă reacţiunea orizontală a terenului de fundare.

Scrisă sub formă matriceală, ecuaţia (5) are alura:
 1 M[ y(t)   1 u(t)]  m0[yo (t)  u(t)]  H(t)  0

T
. (6)
Ecuaţia matriceală (4.) poate fi scrisă şi sub forma:

M[ y(t)  1 u(t)]   C y(t)  C1 y0 (t)  C X  (t) 
(7)
 K  y(t)  K 1 y0 (t)  K X  (t)
Premultiplicând ecuaţia (7.) cu vectorul 1T , aceasta devine:

 1 M[ y(t)  1 u(t)]   1 C y(t)  1 C1 y0 (t)  1 CX  (t) 
T T T T
(8)
 1 K  y(t)  1 K  1 y0 (t)  1 K  X  (t)
T T T
Substituind (8) în (6) se obţine:
m 0 yo (t)   1 C y(t)   1 C 1 y0 (t)   1 C X  (t) 
T T T
(9)
  1 K  y(t)   1 K  1 y0 (t)   1 K X  (t)  H(t)  m0u(t)
T T T
Ecuaţia de echilibru seismic, a ansamblului teren - structură, exprimată

corespunzător pe direcţia gradului de libertate rotirea ansamblului în jurul
unei axe OZ ce trece pe la baza structurii, se obţine prin sumarea momentelor
forţelor de inerţie, ce se produc pe direcţia fiecărui grad de libertate acordat
structurii, calculate în raport cu baza construcţiei şi reacţiunea moment ce ia
naştere în terenul de fundare, notat M(t):
n
 mk [y k (t)  u(t)]xk Jθ(t)  M(t) (10)
k 1
unde: J reprezintă momentul de inerţie masic al ansamblului, se determină în

raport cu axa OZ şi se calculează cu relaţia:
n n
J  Jk   mkxk2 (11)
k 0 k 0
Ecuaţia de echilibru dinamic, relaţia (10), scrisă sub formă matriceală
devine:
X M[ y(t)  1 u(t)]  J (t)  M(t)  0
T
. (12)
Premultiplicând ecuaţia (7.) cu vectorul X T se obţine:
X M[ y(t)  X u(t)]   X C y(t)  X C1 y0 (t)  X CX  (t) 
T T T T
 X K  y(t)  X K  1 y0 (t)  X K  X  (t)
T T T
(13)
Substituind (13.) în (12.) se obţine ecuaţia:
J (t)  X C y(t)  X C1 y0 (t)  X C X  (t) 
T T T
(14)
 X K  y(t)  X K 1 y0 (t)  X K X  (t)  M(t)  0
T T T
Ecuaţiile (4), (9) şi (12) se pot scrie sub următoarea formă matriceală:
     
Mc  yc (t)  Cc  yc (t)  Kc  yc (t)   R(t)   Ec u(t) ,   (15)
care reprezintă ecuaţia de echilibru seismic al ansamblului teren - structură. În

ecuaţia de mai sus s-au făcut următoarele notaţii:
 
Mc - matricea de inerţie a ansamblului teren - structură, care are
expresia:
M  0  0
 
Mc    0 m0 0 
0 (16)
0 J 
 
C 
c - matricea de amortizare a ansamblului teren - structură, se
calculează cu relaţia:
 C  C 1  C X 
  (17)
C    
c
   
1T C 1 C  1
T
 1 CX
T

X  C X C  1 X CX 
T T T
 
Matricea de rigiditate a ansamblului
 Kc  -
matricea de rigiditate a ansamblului teren - structură, se
 K   K   1  K  X 
 
K    
c
  1  K  1
T T
K   1  1 KX;
T
(18)

X  K X K   1 X KX 
T T T
 
Ec
- vectorul termenilor liberi:
M  1
 
E c
  m0 ; (19)
 0 
 
yc
- vectorul deplasărilor seismice instantanee:
 y(t)
 
y c
  y0  ; (20)
  
 
 R(t) - vectorul reacţiunilor terenului de fundare:
 0  . (21)
 
 R(t)  H(t) 
M(t)
 
: Matricea de rigiditate a terenului de fundare
În ecuaţia (15), vectorul reacţiunilor terenului de fundare R(t) poate fi

exprimat, funcţie de vectorul deplasărilor, prin intermediul matricei de
rigiditate a terenului de fundare K () :
(22)
 R(t)  K() yc (t)
sau
 0  0 0 0 
   
H(t) 
  0 KHH () K HM () c

 y (t)  (23)
M(t)  0 K () K ()
   MH MM 
şi
H(t) K HH (Ω) K HM (Ω) y 0 (t) . (24)

    
M(t) K MH(Ω) K MM(Ω) θ(t) 
Matricea de rigiditate a terenului de fundare
Forţele de interacţiune H(t) şi M(t) se determină analizând fenomenul

de deformabilitate a terenului de fundare, studiind vibraţiile unei plăci de
fundaţie rezemate pe terenul de fundare excitată armonic (Ω reprezentând
pulsaţia proprie a excitaţiei). În cazul în care terenul este modelat prin
intermediul resorturilor, atunci relaţia (23) devine:
 0   0 0 0   y(t)
     y0 (t) . (25)

H(t)   0 KH 0 y
 0 (t)  K 
  ()   
   0    (t) 
M(t)  0 KM   (t)
 
Coeficienţii de rigiditate şi de amortizare ai terenului
Fundaţia aşezată pe un mediu deformabil, în timpul vibraţiilor,

comportă şase grade de libertate. Dintre acestea, enumerăm: translaţia
orizontală, translaţia verticală, mişcarea de torsiune în jurul unei axe verticale
(care se ia în considerare în cazul unui calcul spaţial) şi mişcarea de rotaţie în
jurul unei axe orizontale.
Pentru mişcările orizontale şi de rotaţie, în jurul unei axe orizontale,
ecuaţiile de echilibru dinamic pot fi scrise sub forma:
0(t)  KHy0(t)  PeiΩt  0
m0y
. (26)
iΩt
Iφ
 (t)  KRφ(t)  Me 0
Coeficienţii de rigiditate ai resorturilor, KH şi KR şi coeficienţii de

amortizare, CH şi CR sunt proprii fiecărui mod de vibraţie a fundaţiei.
Coeficienţii de rigiditate utilizaţi în studierea fenomenului de

interacţiune seismică între structură şi terenul de fundare sunt determinaţi
prin mai multe metode, dintre care menţionăm:
 studiul terenului de fundare considerat semispaţiu elastic, omogen şi
izotrop, acţionat de sarcini perturbatorii de tip armonic, figura 2.;
 determinări experimentale cu ajutorul plăcilor încărcate cu sarcini
statice repetate;
 analize experimentale pe fundaţii la scară mică acţionate de excitaţii
de tip armonic.
a.
b. Resort şi
amortizor orizontal
Masă adiacentă
Fundaţie
Resort şi
amortizor vertical
Fig.2. Semispaţiul (a.) şi modelul dinamic corespunzător (b.)

a. Coeficienţi determinaţi din considerente teoretico - experimentale în
regim dinamic de acţionare.
Referitor la studiile teoretice privind răspunsului dinamic al fundaţiilor
aşezate pe un semispaţiu, este necesar să-l menţionăm pe Reissner care, în
anul 1936, a făcut o ipoteză conform căreia presiunea de contact pe talpa
fundaţiei, considerată de formă circulară, este uniform distribuită, în cazul
vibraţiilor verticale. A determinat formule pentru constantele elastice ale
terenului de fundare. În anul 1944 Reissner şi Sagoci au studiat răspunsul
dinamic torsional, iar Bycroft şi Wartburton (în anul 1965) au analizat
vibraţiile fundaţiilor în jurul unei axe orizontale.
Soluţia sistemului (26) a fost pusă în evidenţă de către Bycroft pe baza
studiilor efectuate de către Reissner, sub forma:

 Pe
i Ωt 

y0(t)  Re [f1H(a, μ)  if2H(a, μ)]
 Gr
 


 Me
iΩt 
 (27)
φ (t)  Re [f1R (a, μ)  if2R (a, μ)]
3

 Gr 

în care :
Re reprezintă partea reală a soluţiei;
fiH şi fiR - funcţii pentru translaţia orizontală, respectiv rotaţia fundaţiei (se
determină cu relaţii de calcul sau cu ajutorul graficelor);
a - factor de frecvenţa dimensional: ;
r - raza fundaţiei;
Vs - viteza de propagare a undei seismice;
G - modulul de deformaţie transversală a terenului;
μ - coeficientul lui Poisson;
Ω - pulsaţia excitaţiei.
Hsieh pe baza lucrărilor lui Bycroft formulează relaţii de calcul pentru
calculul coeficienţilor de rigiditate şi cei de amortizare, când se consideră
μ = 0: 2 2
KH  4,4 Vs G r, KR  2,3 Vs G r,
CH  2,7 Vs G r2, CR  0,31 Vs G r 4 (28)
b. Coeficienţi determinaţi din considerente statice.

Bazele studiului răspunsului static al terenului de fundare, prin
includerea deformabilităţii mediului, au fost puse (în anul 1928) de către
Schleheir, care a calculat coeficienţi de tasare (coeficienţi de pat, coeficienţi
elastici) pentru încărcări verticale şi fundaţii circulare.
Utilizând curba presiune - tasare, care pe o anumită porţiune poate fi
considerată liniară, Barkan, Raush, Savinov etc. au stabilit relaţii de calcul
pentru coeficienţii elastici: CX, CY, CΘ şi CΨ, care stau la baza calculului
coeficienţilor de rigiditate ai terenului.
În stadiul actual al tehnicii, deformabilitatea terenului de fundare se

poate evidenţia prin intermediul unor constante, ceea ce prezintă o serie de
avantaje. Se pot defini:
 CX - coeficient de compresiune elastică uniformă sub încărcare
verticală [dan/cm3];
 CY - coeficient de lunecare elastică uniformă [dan/cm3];
 CΘ - coeficient de lunecare elastică neuniformă în jurul unei axe

orizontale [dan/cm3];
 CΨ - coeficient de lunecare elastică neuniformă în jurul unei axe
verticale [dan/cm3];
Relaţiile între coeficienţii de tasare şi rigidităţi se scriu prin intermediul

caracteristicilor geometrice ale fundaţiei, astfel:
 pentru translaţie verticală: KX = CX AF;
 pentru translaţie orizontală: KY = CY AF;
 pentru rotaţie în jurul unei axe orizontale: KΘ = CΘ IX;
 pentru rotaţie în jurul unei axe orizontale: KΨ = CΨ I,
în care:
AF este aria suprafeţei de rezemare a fundaţie pe teren;
IX - momentul de inerţie al suprafeţei de rezemate a fundaţiei pe teren faţă
de axa de rotaţie OX sau OY;
I - momentul de inerţie polar al acestei arii faţă de punctul în care axa OX
întâlneşte planul tălpii fundaţiei.
Într-o formă comodă coeficientul de tasare, după translaţia verticală CX ,

se poate exprima în funcţie de rezistenţa de calcul a terenului de fundare, iar
ceilalţi coeficienţi (CY, CΘ, CΨ) în funcţie de CX , astfel:
CY = 0,7 CX ; CΘ = 2 CX; CΨ = 1,5 CX (29)
c. Coeficienţi determinaţi din considerente teoretico - experimentale.

Îmbinând studiile teoretice cu cele experimentare prin acţionarea statică
a fundaţiilor s-a reuşit să se obţină relaţii de calcul pentru determinarea
coeficienţilor de rigiditate funcţie de modulul de deformabilitate, G şi
coeficientul lui Poisson, μ şi densitatea mediului de fundare, ρ care sunt
prezentate în tabelele 1. şi 2.
Tabel nr. 1. [Newmark şi Rosenbluth, 1971]
Gradul de Constanta resortului, k Constanta Masa

libertate amortizorului, c adiacentă, mad
vertical 4Gr/(1- μ) 1,79 kr 5 1,5ρr3
orizontal 18,2Gr(1- μ2)/ (1- μ)2 1,08 kr 5 0,28ρr3
rotire 2,7Gr3 (μ = 0) 0,47 kr 5 0,49ρr5
torsiune 5,3 Gr3 1,11 kr 5 0,70ρr5

Tabelul nr. 2.
Grad de Constanta resortului, k Autorul

libertate
Fundaţie circulară ( r )
vertical 4Gr/(1- μ) Timoshenko şi Goodier (1951)
orizontal 32Gr(1- μ)/(7-8 μ) Bycroft (1956)

rotaţie 8Gr3/3(1- μ) Borowicka (1943)
torsiune 16Gr/3 Reisner şi Sagoci (1944)
Fundaţii rectangulare (B*L)
vertical G β x BL /(1  μ) Barkan (1962)
Constantele β din relaţiile cuprinse în tabelul 2. se determină din graficul prezentat în figura 3.
βx , βy

y

x
L/B
Fig.3. Graficul funcţiilor β

PATS8

PATS8
Metode de analiză a interacţiunii seismice
1. Introducere
2. Ecuaţii de mişcare în cazul modelării ansamblului structură - teren prin

elemente finite:
2.1. Cazul bidimensional fără exprimarea amortizării în mod explicit
2.2. Cazul tridimensional fără exprimarea amortizării în mod
explicit
2.3. Cazul tridimensional cu amortizare
3. Ecuaţiile de mişcare în cazul utilizării substructurilor:
3.1. Analiza modală a răspunsului seismic
3.2.Procedeul răspunsului complex în cazul analizei bidimensionale
3.3. Transformata Fourier discretă în cazul analizei bidimensionale
3.4. Procedeul răspunsului complex în cazul analizei
tridimensionale
Introducere
În vederea efectuării unui calcul de interacţiune teren-structură, este

necesar să cunoaştem: acţiunea seismică; să modelăm, cât mai aproape de
realitate, comportarea structurii şi a terenului de fundare, pe timpul acţiunii
seismice; să exprimăm echilibrul, care se stabileşte între forţele ce se produc; să
rezolvăm sistemele de ecuaţiile de echilibru şi, în final, să interpretăm
rezultatele obţinute.
În acest capitol, se analizează două dintre problemele enunţate şi
anume: exprimarea echilibru seismic, prin intermediul ecuaţiilor diferenţiale şi
modalităţi de rezolvare a acestora. Modelele de calcul sunt: semispaţiul,
înlocuit cu resorturi şi amortizoare, iar structura modelată conform conceptele
clasice din Dinamica structurilor; structura şi terenul discretizate prin
elemente finite, în starea plană şi spaţială de comportare.
Ecuaţii de mişcare în cazul modelării
ansamblului structură - teren prin elemente finite
Cazul bidimensional fără exprimarea amortizării în mod explicit

Ecuaţia mişcării pentru vibraţii neamortizate, pentru un model de
elemente finite plane (s-a discretizat atât structura, cât şi terenul de fundare),
poate fi scrisă sub forma:
M y(t)  Ky(t)   m u(t), (30)
unde:
 u(t) reprezintă vectorul deplasărilor punctelor nodale faţă de baza fixă;
 K  - matricea de rigiditate;
 M - matricea maselor;

u
(t) - acceleraţia de excitaţie dată la baza rigidă, cu componentele sale
orizontale şi verticale:
h(t)  chu (t) (31)
în care: v(t)  c vu (t)
CH şi CV sunt constante.
m - vectorul încărcărilor pentru u(t) = 1.
Acest vector este legat de matricea maselor prin relaţia:
 1 0 
    
 0 1 
(32)
 
m  M ch  .   c v  .  
 1 0 
    
 0 1 
Toţi vectorii de mai sus au dimensiunea egală cu NF = 2*numărul

nodurilor libere (punctele nodale). Elementele finite sunt astfel aranjate încât
indicii 2j-1 şi 2j corespund mişcărilor orizontale şi, respectiv, verticale ale
punctului nodal j. Matricele şi sunt simetrice, bandă şi au dimensiunile NF*
NF.
Cazul tridimensional fără exprimarea amortizării în mod explicit

Procedeul analitic expus, în continuare, se bazează pe cel bidimensional.
Într-o primă etapă se efectuează o analiza a sistemului teren - structură, în
vederea determinării mişcărilor la baza structurii, iar în etapa a doua se
realizează o analiză tridimensională, pentru structură acţionată de mişcările
calculate în stadiul unu, prin intermediul căreia se determine răspunsul
seismic.
Modelul de calcul folosit, în acest procedeu, este prevăzut cu margini
transmiţătoare, care au capacitatea de a absorbi efectele undelor emanate de la
structură, simulând astfel efectele depozitelor de teren excluse prin micşorarea
dimensiunilor reţelei de elemente finite.
Ecuaţiile de mişcare se pot scrie sub forma:
M y(t)  K y(t)   m u(t)  V  F - T,  (33)
unde:
V reprezintă vectorul forţelor de pe marginea vâscoasă a laturii plane a
fâşiei, care de calculează cu relaţia:
1
V  (C y   yf ) , (34)
L  
în care:
L este grosimea fâşiei, C este o matrice diagonală care depinde de
proprietăţile terenului din câmp liber şi y f reprezintă vectorul vitezelor
nodale cunoscute din câmp liber;
F - forţele care acţionează pe capetele fâşiei în plan vertical în câmp
liber şi nu cuprind transmisia orizontală a energiei undelor, acest vector se
 F  G yf , (35)
unde:
G este o matrice de rigiditate independentă de frecvenţă formată din
moduli complecşi corespunzători câmpului liber;
T - forţele legate de energia transmisă:
 T  (R   L )( y   yf ), (36)
în care:
R  şi L  sunt două matrice de rigiditate ale marginilor fâşiei, dependente
de frecvenţă, introduse de Lysmer şi Drake (în 1972); aceste matrice reprezintă
efectul dinamic exact al terenurilor vâsco-elastice semiinfinite.
Cazul tridimensional cu amortizare
Ecuaţia de mişcare a unui sistem elastic continuu, discretizat într-un
număr de elemente finite este:
M r(t)  C r(t)  K r(t)   R(t) , (37)
unde:
r(t) conţine deplasările dinamice instantanee ale tuturor punctelor
nodale.
Matricele M, C, K reprezintă matricea de inerţie, de amortizare şi,
respectiv, de rigiditate. Vectorul R(t) cuprinde încărcările aplicate în punctele
nodale cu grade de libertate.
În cazul în care excitaţia este de tip armonic cu pulsaţia ω
 R(t)   U exp(i t) , (38)
răspunsul va fi:
 r(t).   y exp(i t) (39)
În relaţiile anterioare, vectorii U şi y cuprind amplitudinile complexe

ale acţiunii şi ale deplasărilor punctelor nodale.
Ecuaţia mişcării poate fi scrisă sub forma următoare:
S y   U , (40)
unde matricea de rigiditate dinamică este:
S  K  iω C  ω2 M . (41)

Ecuaţiile de mişcare în cazul utilizării substructurilor
În fig. 4 se prezintă sistemul teren - structură, în starea plană de

comportare, modelat printr-o reţea de elemente finite. Terenul se extinde, în
jos, până la roca de bază.
Ecuaţia generală de mişcare, în regim seismic (acţiunea aplicată la
nivelul rocii de bază), este:
   
M r(t)  C r(t)  K r(t)   0 (42)
unde:
 r(t) este vectorul deplasărilor totale ale punctelor nodale din reţeaua
de elemente finite, măsurate în raport cu un sistem de referinţă fix (o origine
fixă):
 r(t)   r1 r1 ........rk rk ............rn rn 
T x y x y x y
a
.
STRUCTURĂ
TEREN
b.
s - GLD
b - GLD
f - GLD
e - GLD
Fig. 4. Model de elemente finite pentru analiza interacţiunii

teren – structură: a. model structură-teren; b. model cu substructuri
Ecuaţia (42) poate fi exprimată funcţie de deplasările relative:
   
M r(t)  C r(t)  K r(t)   M 1x ux (t)- M 1y uy (t) (43)
în care:
r(t) reprezintă vectorul cuprinde deplasările relative, ale punctelor
nodale, în raport cu limita inferioară (roca de bază) a modelului;
ux (t), uy (t) - componentele mişcării seismice aplicate la limita
inferioară a modelului;
 1x  şi  1y  au forma:
T T
1
T
x
 1 0 1 0.............1 0.............1 0
1
T
y
 0 1 0 1.............0 1.............0 1
.

Exprimând ecuaţia (43) în domeniul frecvenţelor, printr-o transformată
Fourier , obţinem:
(44)
(2 M  i C  K)  r()   0
sau
S r()   0 , (45)
conform cu relaţia (41).
În metoda substructurilor, structura şi terenul de fundare (depozitul
care se extinde de la nivelul structurii până la limita inferioară, la roca de bază)
sunt două substructuri care se analizează independent. Atunci când cele două
subsisteme sunt despărţite, efectul conlucrării dintre ele se înlocuieşte cu două
sisteme de forţe, egale şi de sens contrar: R b (t) şi R f (t).
Echilibrul celor subsisteme, în domeniul frecvenţelor, se exprimă prin
actualizarea relaţiei (45):
Sss  Ssb   rs ()
  0 
  (46)
     
rb ()
Sbs  Sbb     Rb ()
 
şi
Sff  Sfe  rf () 
   R f ()
 . (47)
     
Sfe  See  
 re ( ) 
 
  0  

Datorită compatibilităţilor deplasărilor şi echilibrului forţelor de

interacţiunii, se pot evidenţia relaţiile:
 rb ()   rf () , (48)
 Rb ()    Rf (). (49)
Se poate demonstra, foarte simplu, ca prin combinarea ecuaţiilor (46) şi (47)

se obţine sistemul de ecuaţii (45).
Pentru a analiza interacţiunea seismică teren - structură prin metoda
substructurilor, se consideră subsistemul terenul de fundare fără existenţa
construcţiei. În acest caz, deplasările punctelor nodale, de pe interfaţa
structură - teren, se vor nota cu rk0 (ω) şi le introducem în vectorul  r0 () , care
este legat de ceilalţi vectori ai deplasărilor prin relaţiile:
 r()   r()   r () .
0
(50)
Cu aceste noi coordonate, ecuaţia (5.60), scrisă pentru subsistemul teren

de fundare, este:
Sff  Sfe  
 rf0 ()  0
   0    . (51)
Sfe  See  
 re ()  0
Scăzând ecuaţia (47) din ecuaţia (50) se obţine:
Sff  Sfe  

 rf ()
   R f ()
  (52)
     
Sfe  See  
 re ()
   0 
 
sau
Sff   r () 
f 
Sfe  re ()    R f () (53)
şi
  
Sfe  rf ()  See  re ()  0  . (54)
Din ecuaţia (54) se deduce vectorul re (t ) care se introduce în (53):
 r ()   S
e ee
-1
 Sef   r ()
f (55)
 Rf ()  Sff   Sfe 

See 
-1
Sef   r ()
f (56)
sau
 R f ()  Sf   rf () ; (57)
unde:
Sf   Sff   Sfe See -1Sef  , (58)
reprezintă o matrice de rigiditate dinamică. Această matrice poate fi

determinată prin eliminarea tuturor gradelor de libertate ale reţelei prin care a
fost discretizat terenul până la infinit şi nu se găsesc pe interfaţa teren -
structură.
Ţinând cont de (49) şi (50), rezultă:
 Rf ()    Rf ()  Sf ()(  rf () -  r () ) .

f
0
(59)
Introducând relaţia (59) în ecuaţia (46) se obţine ecuaţia de mişcare

generală a structurii incluzând şi efectele interacţiunii structură - teren, care
cuprinde şi mişcările în câmp liber r0 () de pe interfaţa teren - structură:
Sss  Ssb    rs ()
   0 .
      (60.)
Sbs  Sbb   Sf  
 rb ( ) 
  
Sf  rf ()
0
 

.
Procedee de rezolvare a ecuaţiilor de mişcare
Analiza modală a răspunsului seismic

Pentru sistemul teren - structură cu o comportare liniar-elastică, se
consideră sistemul de ecuaţii (15), cazul metodei inerţiale (terenul se
modelează prin intermediul resorturilor şi amortizoarelor), răspunsul seismic
se poate determina cu ajutorul analizei modale.
Considerăm matricea de rigiditate a terenului K(Ω)  , relaţia (25), cu
elemente numai pe diagonala principală şi independente de frecvenţa Ω[rad / s],
notată K(0)  .
Modurile proprii de vibraţie, matricea modală  2  şi matricea spectrală
ykr , se determină rezolvând ecuaţia matriceală:
( Kc    K(0) )  ykr   2  Mc   ykr  . (61)
Se efectuează şi o transformare de variabile, prin utilizarea

coordonatelor generalizate:
 y (t)   y  (t) .
c
kr (62)
Substituind (62) în (61) şi premultiplicând cu matricea modală

transpusă, se obţine ecuaţia mişcării, în formă matriceală, cuprinzând drept
necunoscute coordonatele generalizate ale ansamblului structură - teren:
 y  Mc   y  (t)   y   Cc   y  (t)   y  ( Kc   y  
T T T
. (63)
  K(0)   y )  (t)   y 
T
 E  u(t)
c
Sistemul de ecuaţii (15) s-a decuplat. S-au obţinut n+2 ecuaţii

independente. Ecuaţia mişcării în modul r de vibraţie are forma:
Mr*r (t)  Cr*r (t)  Kr*r (t)  yr

T
 E  u(t)
c , (64)
unde s-a notat:

Mr * - masa generalizată în modul r de vibraţie:
Mr*   yr Mc   yr

T
(65)
Cr * - amortizarea generalizată corespunzătoare modului r de

vibraţie:
Cr*   yr Cc   yr
T
(66)
Kr * - rigiditatea generalizată în modul r de vibraţie:

. (67)
Kr  yr (K   K c (0)) yr
* T c
Ecuaţia (64) poate fi scrisă sub forma următoare:
 1
 yr
T
Mc    (68)
r (t)  2 rr r (t)  r2 r (t)   0  u(t)
 yr Mc  yr
T
sau
n 1
 M jy j,r . (69)
 (t)  2ν ω Ψ
 2 j 1
r r r (t)  ωr Ψr (t)  u
Ψ r
(t)
n 1
 Miy2i,r
i 1
Deplasarea relativă măsurată pe direcţia gradului de libertate k,
corespunzătoare modului r de vibraţie, de calculează cu relaţia:
n 1
 M jy j,r t
(70)
j 1 1
y kc ,r 
n 1
ω2
 (τ)e  νr ωr (t  τ) sin ωr (t  τ)dτ
u
 Miy 2
i,r
0
sau i 1
t
1
 u(τ)e
 νr ωr (t  τ)
ykc,r  ηk,r sinωr (t  τ)dτ (71)
2
ωr 0
unde: ηk,r reprezintă un factor de distribuţie şi se calculează cu relaţia:
ηkc,r  yk,r prc (72)

în care :
y k ,r
- elementul vectorului propriu de vibraţie corespunzător modului
r de vibraţie , măsurat pe direcţia gradului de libertate k;
prc - factor de participare corespunzător modului r de vibraţi, se
n 1
 M jy j,r
j 1
prc  . (73)
n 1
 Miy 2
i,r
i 1
Deplasarea relativă modală maximă este dată de expresia:
ykc,r (t)  ηkc,r SD, r (74)

max
în care:
SD, r reprezintă valoarea spectrală (valoarea maximă) exprimată
prin deplasarea relativă a răspunsului seismic al unui sistem cu 1GLD ale cărui
caracteristici dinamice proprii coincid cu cele corespunzătoare modului de
vibraţie r de vibraţie.
În mod analog acceleraţia absolută modală se calculează cu relaţia:
akc,r (t)  ηkc,r SA, r (75)

max
unde:
SA,r reprezintă valoarea spectrală (valoarea maximă) exprimată
prin acceleraţia absolută a răspunsului seismic al unui sistem cu 1GLD ale cărui
caracteristici dinamice proprii coincid cu cele corespunzătoare modului de
vibraţie r de vibraţie.
Forţa seismică maximă corespunzătoare gradului de libertate dinamică k
şi modului propriu de vibraţie r de determină astfel:
Fkc,r  mk ack,r (t)  Mkηkc,rSA, r (76)

max
Forţa seismică totală în modul r de vibraţie de calculează prin sumarea

algebrică a forţelor seismice de la toate nivelurilor sistemului dinamic, rezultă:
n n 1
Frc   Mkηkc,rSA, r  SA, r  Mkηkc,r (77)
k 1 k 1
Eliminând valoarea spectrală SA,r din relaţiile (9.89) şi (9.90) se obţine:

Mk ηkc ,r
Fkc,r  Fr (78)
n 1
 Mk yk,r
k 1
Introducând relaţia (72) în (78), aceasta devine:
Mk yk,r
Fkc,r  Fr  dkc ,rFrc (79)
n 1
 Mkyk,r
unde: k 1
dkc ,r
reprezintă coeficientul de distribuţie a forţei tăietoare de bază
maximă în modul r de vibraţie la nivelul k al structurii:
Mk y k,r
dkc ,r  . (80)
n 1
 Mk yk,r
k 1
Procedeul răspunsului complex în cazul analizei bidimensionale
În forma sa de bază, metoda răspunsului complex presupune că mişcarea

este de tip armonic cu perioada ω [rad/s], calculată cu relaţia:
u  eiωt
(t)  U , (81)
unde:
 reprezintă amplitudinea mişcării, care poate fi complexă. Această
U
presupunere implică faptul că răspunsul va fi, de asemenea, armonic:
, (82)
y   Y eit
în care:
Y este un vector constant, poate fi complex.
Înlocuind relaţia (82) în ecuaţia de mişcare (32) vom obţine:
(K  2 M))  Y  U  m , (83)
care reprezintă un sistem de ecuaţii liniare de necunoscute .

Ecuaţiile (83) pot fi rezolvate prin eliminarea Gauss dacă ω nu este o
pulsaţie naturală a sistemului şi răspunsul în funcţie de timp se obţine aplicând
ecuaţia (82).
Ecuaţiile (82) furnizează răspunsul complex la excitaţia complexă din

ecuaţia (71). Deoarece partea reală a outputului corespunde părţii reale a
inputului, răspunsul la:
u  eiωt )  Re(U
(t)  Re(U ) cos ωt  Im(U
) sin ωt (84)
este
y  )eiωt  ReYcos ωt  ImY sinωt

(t)  Re( Y (85)
Un avantaj al metodei răspunsului complex este că amortizarea vâscoasă
poate fi introdusă în mod simplu utilizând moduli complecşi în formarea
matricei de rigiditate  K. Se poate arăta, aplicând la un simplu oscilator
amortizat, că utilizarea modulilor complexi:
modululde forfecare,G*  G(1  2β2 )  2iβ (1  β2 ) (86)
modulullui Young, E*  E(1  2β2  2iβ (1  β2 ) (87)
va conduce la aceleaşi amplitudini ca şi analiza modală cu fracţiunea din

amortizarea critică uniformă din amortizarea β . Când amortizarea nu este
uniformă, relaţiile (86.) şi (87.) pot fi folosite, utilizând valori diferite pentru G,
E şi β , corespunzător fiecărui element.
Transformata Fourier discretă în cazul analizei bidimensionale
În realitate mişcările seismice reale nu sunt armonice. În cazul în care o
mişcare este dată printr-o înregistrare cu N puncte la un interval de timp t , ea
poate fi descompusă în 1+N/2 armonice, după cum urmează:
2πs
ωs  , s  0,1,2,....,N,/ 2 (88)
NΛt
unde: N/2
u
(t)  Re  U s eiωt (89)
s 0
şi 
U s
sunt amplitudinile complexe:
 1 N 1
  uk e  iωsΛt , pentru s  0, s  N / 2
(90)
   N K  0
U s  N 1
2
N  k e  iωsΛt ,
u pentru  s  N/2
 K 0
În formula de mai sus
u
k  u
(kΔt), k  0,1,2,....,N  1 (91)
sunt valorile date lui u(t).
Pentru un calcul mai rapid se poate folosi "Transformata Fourier Rapidă
(FFT).
Procedeul răspunsului complex în cazul analizei tridimensionale
Ecuaţia mişcării (36) se rezolvă prin metoda răspunsului complex, care
presupune că mişcarea de input se pot scrie ca o sumă finită de armonice, adică
sub forma unei serii Fourier trunchiate:
N/2
u
(t)  Re  U s exp(iωs t) (92)
s 0
unde:
N este numărul de puncte de discretizare a mişcării de input.
Rezultă că răspunsul se exprimă, de asemenea, sub forma unei serii
Fourier: N/2
y  Re  Ys ex p(iω s t)
s 0 (93)
N/2
yf  Re  Yf s ex p(iω s t)
s 0
Procedeul răspunsului complex în cazul analizei tridimensionale
Amplitudinile U s şi Yf s pot fi găsite uşor prin algoritmul "Transformata
Fourier Rapidă".
Înlocuind relaţiile (34) - (36), (91) şi (92) în ecuaţia (93), aceasta devine:
iω s
(K  R s  L   C  ω s2 M)Ys 
L (94)
 mU   (G  R   L   iω s C)Y 
s s s f s
L
care reprezintă un sistem de ecuaţii liniare, prin rezolvare se determină
amplitudinile deplasărilor Ys pentru fiecare frecvenţă ωs, s  0,1,2,...,N / 1.
Sistemul se rezolvă prin metoda eliminării Gauss, iar deplasările în
domeniul timp rezultă din prima ecuaţie, relaţiile (93), prin "Transformata
Fourier Rapidă" inversă.
PATS9

PATS9.
Abordarea sistemică a comportării podurilor sub
acţiunea dinamică a convoaielor
1. Introducere
2. Abordarea informatică şi sistemică
3. Sistem dinamic
3.1. Intrări (acţiuni)
3.2. Ieşiri (răspuns dinamic)
Introducere
Deplasarea unui autovehicul pe un drum este însoţită de apariţia

fenomenelor vibratorii care influenţează confortabilitatea pasagerilor,
integritatea mărfurilor, starea tehnică a podului etc. Cauzele producerii
vibraţiilor sunt multiple, unele sunt proprii autovehiculului, iar cele mai
importante se datorează neasigurării planeităţii suprafeţei căii de rulare. S-a
demonstrat, de asemenea, că atunci când un autovehicul în mişcare se găseşte
pe suprafaţa unui pod, fenomenele vibratorii se amplifică şi datorită
deformabilităţii suprastructurii podului. În această situaţie va fi necesar să se
analizeze din punct de vedere dinamic nu numai autovehiculul, ci şi ansamblul
autovehicul – suprastructura podului.
Introducere
Simpla exprimare a problemelor ce trebuiesc analizate şi soluţionate în

cazul vibraţiilor podurilor sub acţiunea convoaielor nu dezvăluie complexitatea
acestor fenomene.
De aceea, pentru a facilita analiza fenomenelor vibratorii ale podurilor,

produse de deplasarea autovehiculelor şi a afla comportarea podurilor în timp,
se propune ca metodă de studiu abordarea sistemică în concept informaţional
a problematicii expuse anterior, fig. 1.
Introducere
Abordarea sistemica a comportarii podurilor
sub actiunea dinamica a convoaielor
Definirea sistemului Definirea sistemului

autovehicul . pod
Definirea ansamblului
suprastructura – autovehicul
.
Simulare –
tehnica de realizare a
Modelarea sistemelor
experimentelor cu calculatorul
electronic
Analiza sistemelor
Cunoaşterea comportării Cunoaşterea intrarilor şi

=
sistemului pod ieşirilor din sistemul pod
Fig. 1.Modul de studiere a vibraţiilor unui pod.

Abordarea informatică
Apariţia şi dezvoltarea informaticii şi a tehnicii de calcul

electronic, a produs o schimbare radicală în modul de abordare a
problemelor inginereşti. Dispunând de posibilităţile oferite de
calculatoarele electronice, inginerii au putut lăsat liberă imaginaţia,
propunând structuri din ce în ce mai performante, cu deschideri mari,
zvelte, şi optime din punct de vedere al folosirii resurselor oferite de
materialele de construcţie.
Abordarea sistemică
Abordarea în concept sistemic a comportării podurilor sub acţiunea

dinamică a convoaielor nu se poate face prin cercetarea separată a acestor
acţiuni, fără a lua în consideraţie etapele ingineriei podurilor: proiectare,
realizare, exploatare etc.
În acest scop, Ingineria podurilor trebuie identificată cu Ingineria

sistemelor şi prin aceasta să se folosească toate metodele şi tehnicile proprii de
studiu pentru sistemele complexe.
Abordarea sistemică reprezintă o metodă de unificare a cercetărilor cu

ajutorul unui element comun, ideea de sistem şi prin aceasta se stabileşte un
echilibru între studiile teoretice şi experimentale, printr-o împletire
armonioasă a consideraţiilor generale, de principiu, cu cele particulare,
aplicative.
Această metodă valorifică tehnicile şi instrumentele extrem de variate

din teoria sistemelor, teoria şi calculul structurilor, teoria fiabilităţii cu
programarea matematică, informatică etc. Acest fapt conferă metodei o unitate
organică şi o face accesibilă tuturor cercetărilor din domeniul ingineriei
podurilor.
În concluzie, pentru a soluţiona problema comportării dinamice a

podurilor se va aplica abordarea sistemică, ca metodă de analiză.
Se va aprofunda studiul intrărilor, se va caută cele mai adecvate

modalităţi de a modela sistemul (suprastructurii podului, în special) şi de a
determina caracteristicile proprii ale acestuia şi a afla ieşirile din sistem
(răspunsul dinamic al suprastructurii.)
Noţiunea de sistem
Dezvoltarea în ritm accelerat a ştiinţei şi tehnicii contemporane, şi

implicit, a Ingineriei podurilor, a creat o complexitate greu de controlat
prin metodologiile clasice şi de aceea, pentru a stăpâni şi controla mai bune
comportarea în exploatare a unui pod şi legile care o guvernează, este
necesar să apelăm la noţiunea de sistem, la metodele teoriei sistemelor.
Intrările în sistem
Considerăm că acţiunile (intrările în sistem) definesc intrinsec un

sistem, în sensul definiţiei clasice a noţiunii de sistem. Astfel se pot defini,
pentru sistemul acţiunilor: intrări în sistem, caracteristici proprii sistemului şi
ieşiri din sistem. Prin urmare, putem soluţiona, în cazul sistemului intrări,
toate aspectele fundamentale din teoria sistemelor: analiza, sinteza şi
conducerea sistemelor.
În cazul analizei sistemului, rămâne valabilă schema din fig. 1.
Astfel, intrările se constituie din cauzele care conduc la producerea

fenomenelor vibratorii în autovehicule, ce se deplasează pe pod, iar ieşirile sunt
acţiuni dinamice care se aplică pe suprastructura podului, fig.2. şi fig.3.
INTRĂRI
Deformabilitatea Neuniformitatea suprafeţei

suprastructurii părţii carosabile
w(x,z,t)
Model – funcţii specifice Model – proces aleator

u[a(t)] vectorial {u(t)}
Fig. 2 Intrări în sistemul “acţiuni”

Sistemul acţiuni
Autovehicul
(sistem)
Caracteristici Caracteristici Caracteristici

inerţiale disipative elastice
Masa Masa Coeficienţi de Coeficienţi de

suspendata nesuspendata amortizare rigiditate
Fig. 3 Modelul dinamic al sistemului “actiuni”

Acţiuni
Ieşirile din sistemul “acţiuni” în funcţie de sistemele pe care se aplică, pot

fi deterministe sau aleatoare, concentrate sau distribuite, fixe sau mobile şi în
mod firesc se realizează şi combinaţii ale primelor categorii, de exemplu
distribuită şi mobilă, concentrate şi mobile etc., fig. 4.
Ieşirile din sistemul “acţiuni” devin acţiuni pentru suprastructura

podului, sub acţiunea cărora va intra într-un proces vibrator, al cărui răspuns
dorim să-l determinăm.
Acţiuni
IEŞIRI
Acţiuni Acţiuni dinamice Actiuni

statice deterministe stochastice
Concentrate Distribuite
Fixe Mobile
Fig .4. Ieşirile (răspunsul) sistemului “acţiuni”

Sistemul
Analiza dinamică a sistemelor, după cum se cunoaşte, se bazează pe

metode şi procedee riguroase de rezolvare prin intermediul cărora se exprimă
echilibrul dinamic cu ajutorul unor relaţii analitice în care sunt cuprinse
acţiunile (funcţia de intrare), sistemul caracterizat prin funcţii proprii, precum
şi răspunsul sistemului (prin funcţii care definesc ieşirile din sistem).
Sistemul
Suprastructurile de poduri sunt sisteme cu mase distribuite, în care caz,

indiferent de condiţiile acţiunii dinamice, forţele de inerţie generate de forţele
de vibraţie vor avea o distribuţie continuă.
De asemenea, se ştie că orice structură poate fi transformată într-un

sistem dinamic cu mase discrete, prin modelarea corespunzătoare a celui cu
masă distribuită, iar analiza unor astfel de sisteme prezintă mai puţine
dificultăţi.
Ieşiri
Suprastructurilor de poduri sunt structuri dezvoltate preponderent pe o

singură direcţie şi anume – longitudinală podului.
Se cunoaşte, de asemenea, că suprastructura poate fi considerată din
punct de vedere static structură simplu rezemată, structură continuă (situaţia
podurilor pe grinzi) sau este inclusă într-un ansamblu structural static
nedeterminat, de tipul: poduri pe cadre, poduri hobanate, poduri suspendate
etc.
În orice situaţie s-ar afla, se poate distinge un comportament dinamic
caracteristic. Această afirmaţie îşi are sorgintea în starea de deformabilitate a
sistemului şi prin urmare la acordarea gradelor de libertate.
Deplasările pe direcţia coordonatelor dinamice sunt, preponderent,
deplasări verticale.
Model dinamic
Literatura de specialitate propune, pentru analiza dinamică a

suprastructurilor de poduri, în cazul vibraţiilor sub acţiunea convoaielor de
sarcini, o variaţie largă de modele dinamice fig. 5.
Astfel, întâlnim bara dreaptă cu masă distribuită continuu (grindă
simplu rezemată sau continuă), plăci plane de grosime concentrate şi masă
distribuită (care nu poate fi utilizat în cazul podurilor deoarece
suprastructurile podurilor dalate sunt libere pe două laturi şi simplu rezemată
pe celelalte două) şi modelul dinamic abstract. Modelul dinamic abstract
presupune folosirea metodei analizei modale, în special prin considerarea
primului mod propriu de vibraţie, deci a ecuaţiei de echilibru corespunzătoare
modului de vibraţie, în care sunt introduse caracteristicile dinamice rezultate
în urma utilizării elementului finit aplicat pentru suprastructura reală, iar
forma proprie de vibraţie se foloseşte cea obţinută de la barele drepte cu masă
distribuită continuu, de regulă grinda simplu rezemată.
Model dinamic
Modele dinamice
Sisteme cu 1 GLD
( grinda simplu rezemată ) Sistem cu  GLD
Grinda simplu rezemată Placi plane cu masă

cu masa distribuită distribuită
- Sistem abstract cu
caracteristicile dinamice   i M i
şi forme proprii [] ale grinzii Sistem cu n GLD
simplu rezemate
. cu Autovehicul cu
- Autovehicul modelat 1 GLD Sistem
caracteristici
analizat
prin MEF proprii c , k
Fig. 5. Modele dinamice utilizate în ingineria

coordonate dinamicepodurilor
Model dinamic
Astfel, întâlnim bara dreaptă cu masă distribuită continuu (grindă

simplu rezemată sau continuă), plăci plane de grosime concentrate şi masă
distribuită (care nu poate fi utilizat în cazul podurilor deoarece
suprastructurile podurilor dalate sunt libere pe două laturi şi simplu rezemată
pe celelalte două) şi modelul dinamic abstract.
Model dinamic
Modelul dinamic abstract presupune folosirea metodei analizei modale,

în special prin considerarea primului mod propriu de vibraţie, deci a ecuaţiei
de echilibru corespunzătoare modului de vibraţie, în care sunt introduse
caracteristicile dinamice rezultate în urma utilizării elementului finit aplicat
pentru suprastructura reală, iar forma proprie de vibraţie se foloseşte cea
obţinută de la barele drepte cu masă distribuită continuu, de regulă grinda
simplu rezemată.
Răspuns dinamic
De asemenea, în vederea determinării răspunsului dinamic al

ansamblului suprastructură – autovehicul se folosesc, conform literaturii de
specialitate, sisteme alcătuite din două subsisteme: subsistemul grindă simplu
rezemată (model dinamic cu 1 GLD sau cu mase distribuite continuu - GLD)
şi (autovehiculul) subsistem dinamic cu un număr finit de mase, implicit grade
de libertate dinamică, minimum 1 GLD, maximum 7 GLD.
Răspuns dinamic
Pentru suprastructurile de poduri, se propun modele dinamice

discrete obţinute prin modelarea acestora cu ajutorul elementelor finite,
iar formele proprii ale vibraţiilor determinate cu ajutorul algoritmilor
specifici programelor (COSMOS, ANSYS, ALGOR, etc.) şi transformarea
lor în funcţii continue folosind polinoame de interpolare.
Răspuns dinamic
Evident că sistemul este alcătuit din două subsisteme: sistemul discret cu

n GLD şi convoaie din sisteme dinamice, corespunzătoare autovehiculelor, aşezate
pe suprastructură la diverse distanţe unele faţă de altele şi care se deplasează pe
direcţii diferite, paralele şi sensuri diferite.
Răspuns dinamic
În vederea aflării răspunsului dinamic a unui sistem, este necesar să

exprimăm condiţiile de echilibru dinamic instantaneu, materializate în
sistemul de ecuaţii diferenţiale liniare cu coeficienţii constanţi.
Răspunsul dinamic se determină firesc, conform teoriei dinamicii,
folosind conceptul funcţiei de transfer a sistemului sau utilizând conceptul
funcţiei de transpunere a sistemului la un impuls egal cu unitatea.
Răspuns dinamic
Pentru această grupă de probleme, conform literaturii de specialitate,

analiza este dirijată în trei direcţii: către aflarea vitezei care produce rezonanţă
în sistem (alcătuit din suprastructuri şi autovehicul), găsirea factorului de
amplificare dinamică şi determinarea stării de deplasare dinamică a
suprastructurii podului şi implicit a factorului de amplificare dinamică
(deoarece la o deplasare a autovehiculului cu o viteză mai mică de 0,36 km/h
efectul de deplasare dinamică este identică cu cea statică).
Vom folosi la aflarea stării de deformaţie metoda de integrare pas cu pas,

metoda  - Wilson în cazul sistemelor cu n GLD, dar şi a celorlalte metode
pentru situaţii simple.
PATS10

PATS10.
Modelarea sistemelor
1. Modelarea autovehiculului pe roţi

1.1. Elementele componente ale unui autovehicul pe roţi
1.2. Modelarea dinamică a vehiculului pe roţi
1.3.Model dinamic curent utilizat în studiul vibraţiilor
autovehiculelor
1.4. Modele simplificate pentru analiza dinamic a
autovehiculului
1.4.1. Model cu 4 GLD
1.4.2.Model cu 2 GLD
1.4.3. Model cu 1 GL
2. Modelarea sistemelor de construcţii
Elementele componente ale unui autovehicul pe roţi
În vederea modelării din punct de vedere dinamic a

autovehiculelor pe roţi este necesar să cunoaştem alcătuirea de
ansamblu a acestuia. Vom apela, în acest sens, la lucrarea “Dinamica
autovehiculelor pe roţi” de Untaru M. ş. a.
Autovehiculul pe roţi este compus din mai multe ansambluri şi

mecanisme împărţite în următoarele grupuri, fig. 1
Autovehiculul pe roţi este compus

din mai multe ansambluri şi
mecanisme împărţite în următoarele
grupuri, fig. 1.,
• motorul 1;
• transmisia: ambreiajul 2, cutia de
viteză 3, transmisia longitudinală
4, transmisia principală 5,
diferenţialul 6, arborii planetari 7;
• sistemul de conducere : direcţia 8
şi frână 9;
• sistemul de susţinere şi propulsie:
suspensia 10, cadrul 11, punţile 12
şi roţile 13;
• caroseria 14 şi
• instalaţii auxiliare: elementele de
pornire, semnalizare, control,
ventilaţie, încălzire etc.
Fig. 1. Compunerea generală a unui autovehicul pe roţi [5]

Dintre elementele prezentate anterior, unele sunt de mare importanţă în

modelarea dinamică a unui autovehicul.
Aceste sunt:
• Caroseria reprezintă suprastructura autovehiculului şi este construită
şi amenajată în funcţie de tipul şi destinaţiile autovehiculului.
• Cadrul face parte din sistemul de susţinere, în unele situaţii este un

ansamblu distinct.
• Punţile şi roţile asigură susţinerea elastică a autovehiculului pe partea

carosabilă şi transformă mişcarea de rotaţie în mişcare de translaţie,
în vederea deplasării autovehiculului. În funcţie de numărul roţilor
motoare şi nemotoare, autovehiculele pot fi realizate în diferite
variante după cum urmează: 4x2 sau 4x4 – autovehicule cu două punţi
(prima cifră indică numărul total de roţi şi a doua numărul roţilor
motoare, care pot fi amplasate în faţă sau în spate), 6x2, 6x4, 6x6 –
autovehicule cu trei punţi; 8x4, 8x8 – autovehicule cu patru punţi,
fig. 2.
4x2 4x2 4x4
a b c
6x2 6x2
d e
6x4 6x6
f g
8x4 8x8
i
h
- roată motoare.
Fig. 2. Autovehicule cu 2 (a, b, c), 3 (d, e, f, g), şi 4 (h, i) punţi [5]

Roata de autovehicul
Roţile autovehiculului, (fig. 3), sunt alcătuite dintr-o jantă metalică 1, pe

care se montează o anvelopă de cauciuc 2, în interiorul căreia se află o cameră
3, cu aer comprimat (sunt şi cazuri în care camera lipseşte). Partea elastică a
roţii, formată din anvelopă, cameră şi aerul comprimat, este cunoscută sub
denumirea de pneu.
Fig. 3. Roata de autovehicul

Datorită solicitărilor, pneul elastic se deformează în direcţiile: radial,

longitudinal şi lateral. Raportul dintre forţa care acţionează asupra pneului şi
deformaţia produsă de această forţă reprezintă rigiditatea pneului. În tabelul 1.
se dau valorile medii ale rigidităţii pneurilor obţinute prin încercări statice.
Tabelul nr.1. Valorile medii ale rigidităţii pneurilor
Rigiditatea [daN/mm]
Tipul autovehiculului Radială Longitudinală Transversală
Autoturisme 10 - 25 70 - 100 8 - 15
Autocamioane 25 - 50 150 - 300 20 - 30

Suspensia
Suspensia este alcătuită din resorturi şi amortizoare, care într-un model

dinamic se introduc între caroserie şi cadru ce alcătuiesc masele suspendate şi
masele nesuspendate (alcătuite din punţi şi roţi).
Modelarea dinamică a autovehiculelor
În literatura de specialitate se găsesc analize extrem de laborioase

privind modelarea dinamică a automobilelor pe roţi. În acest sens, este necesar
să menţionăm lucrările lui Harris şi Crede [3], Dincă F. [2], Untaru M. ş. a. [5],
Sireteanu T. ş. a. [4] etc.
În fig. 4. [3] este prezentat un model dinamic idealizat al unui

autovehicul care este compus din masa suspendată, constituită din cadru şi
caroserie (considerate structuri rigide); masele nesuspendate, alcătuite din roţi,
punţi şi mecanismele legate de acestea. De asemenea, modelul mai cuprinde şi
resorturi şi amortizori, modelând suspensia, şi interpuse între masa suspendată şi
masele nesuspendate şi resorturi care reprezintă pneurile şi montate în model
între masele nesuspendate şi carosabil.
1
Y
4
2
3
5
Fig. 4. Modelul dinamic pentru autovehicul [3]: 1 masa suspendată,

2 - masa nesuspendată, 3 - resort – pneu, 4 - resort – suspensie, 5 - amortizor
Modelarea dinamică a automobilelor (5)
Un astfel de model dinamic comportă mai multe grade de

libertate şi implicit se ajunge, dacă dorim să exprimăm echilibrul
dinamic, pe timpul deplasării autovehiculului, la un sistem de ecuaţii
de echilibru cu un număr de necunoscute mare şi implicit la o rezolvare
dificilă.
Fenomene vibratorii
Dintre fenomenele vibratorii caracteristice unui autovehicul, specialiştii

în dinamica autovehiculelor pe roţi le nominalizează pe următoarele:
• vibraţii verticale, numite şi salturi;

• vibraţiile longitudinale, denumite şi zvâcniri;
• vibraţii rotaţionale în jurul axei transversale autovehiculului, numite
şi vibraţii de tangaj;
• vibraţii rotaţionale în jurul axei longitudinale, denumite şi vibraţii de
ruliu sau legănări;
• vibraţii de rotire în jurul axei verticale, numite şi giraţii sau rotaţii.
Aceste forme de vibraţii sunt specifice atât maselor nesuspendate, cât şi

celor suspendate.
Fenomene vibratorii(5)
În prezent, suspensiile autovehiculelor împiedică unele dintre vibraţii

descrise mai înainte. De exemplu:
• mişcările relative dintre masa suspendată şi masele nesuspendate pe

direcţia longitudinală şi transversală,
• mişcarea de giraţie a masei suspendate,
• vibraţiile de tangaj şi de giraţie ale maselor nesuspendate.
În acelaşi timp, pentru analiza regimului de vibraţii al autovehiculului

sunt importante, în mod deosebit, vibraţiile verticale ale caroseriei şi roţilor
precum şi vibraţiile de tangaj şi ruliu ale caroseriei.
Pentru aceste motive, se poate reduce numărului de grade de libertate

dinamică (modelul dinamic) şi implicit reducerea modelului matematic.
Fenomene vibratorii(5)
Pentru analiza vibraţiilor autovehiculelor, provocate de denivelările

părţii carosabile a drumului, la deplasarea acestora cu viteză constantă, se
costruiesc modele dinamice specifice.
Cu toate că masele autovehiculului sunt continuu distribuite şi

concentrate, de regulă pentru a nu complica extrem de mult calculele
numerice se utilizează la realizarea modelului dinamic mase concentrate:
• masa suspendată – cadru şi caroserie şi
• mase nesuspendate pentru roţi.
În cazul unui autovehicul cu patru roţi un model accesibil este

prezentat în fig. 5.
Model dinamic(5)
A
b a
Z3 m Z2
k2II k2I
 X V
II c2I c2I
d 
mII dI
Y mI Z6
Z7 Z
Z4 CII k1II c1II CI k1I c1II

Z1
kII2 ZII kI2 c2I ZI
c2I
Z 
II
Z
mII mI Z5
Z8
E
k1II c1II k1I c1II
Z
Z
Fig.5. Modelul dinamic al unui autovehicul

Model dinamic[5]
Un astfel de model este adecvat pentru autovehiculele care au:
 suspensie independentă în faţă şi suspensie rigidă în spate;

 suspensie independentă faţă – spate;
 suspensii pe punţi rigide faţă – spate.
La autovehiculele cu suspensii independente, în model se introduce

efectul aşa zisei semipunte care cuprinde roata şi elementele care alcătuiesc
masa nesuspendată din dreapta sau stânga.
Model dinamic
Coordonate dinamice
Sistemul dinamic din fig. 5. comportă şapte grade de libertate, notate
cu qi (i = 1, 2, 3,...,7), deplasările exprimate în coordonate generalizate.
Dacă notăm cu Zr, , , I, II deplasările în sistemul de coordonate
OXYZ atunci în funcţie de tipul autovehiculului se pot stabili următoarele
relaţii de legătură.
Autovehiculul cu suspensie independentă în faţă şi suspensie pe punte

rigidă în spate (cazul 1):
q1 = Z, q2 = Z5, q3 = Z6, q4 = ZII, q5 = , q6 =, q7 = II (1.)
Autovehiculul cu suspensie pe punte rigidă atât în faţă, cât şi în spate

(cazul 2):
q1 = Z, q2 = ZI, q3 = ZII, q4 = , q5 = , q6 =I, q7 = II (2.)
Autovehiculul cu suspensii independente (cazul 3):

q1 = Z, q2 = Z5, q3 = Z6, q4 = Z7, q5 = Z8, q6 =I, q7 = II (3.)
Model dinamic
În ipoteza micilor deplasări unghiulare, între deplasările Z1, Z2, ... Z8 şi

coordonatele generalizate q1, q2, ... ,q7 se pot scrie următoarele relaţii liniare.
(4.)
Z   Aq
unde [A] reprezintă matricea de transformare.

(5.)
Z   Z1 , Z 2 , Z 3 , Z 4 , Z 5 , Z 6 , Z 7 Z 8 
T
(6.)
q  q1 , q2 , q3 , q4 , q5 , q6 , q7  T
Model dinamic
Caracteristicile iniţiale. Pentru cele trei cazuri menţionate anterior

matricele de transfer sunt:
cazul 1
1 0 0 0 a dI 0 
 
1 0 0 0 a dI 0 
1 0 0 0 b d II 0 
 
1 0 0 0 b  d II 0 
(7.)
A  0 1 0 0 0 0 0 
 
 0 0 1 0 0 0 0 
0 0 0 1 0 0
E 
 2 
 E
0 0 0 1 0 0  
 2
Model dinamic
cazul 2
1 0 0 a dI 0 0 
 
1 0 0 a dI 0 0 
1 0 0 b d II 0 0 
 
1 0 0 b  d II 0 0 
0 E
0 
A   1 0 0 0
2  (8.)
 E 
0 1 0 0 0  0 
 2 
0 E 
0 1 0 0 0
 2 
 E
0 0 1 0 0 0  
2
Model dinamic
cazul 3
1 0 0 0 0 a dI 
 
1 0 0 0 0 a dI 
1 0 0 0 0 b d II 
 
b  d II 
A  1 0 0 0 0 (9.)
0 1 0 0 0 0 0 
 
0 0 1 0 0 0 0 
0 0 0 1 0 0 0 
 
0 0 0 0 1 0 0 
Model dinamic
Matricele de inerţie pentru cele trei cazuri de autovehicule analizate au

formele:
cazul 1 m 0 0 0 0 0 0 
 0 mI 0 0 0 0 0 

0 0 mI 0 0 0 0 
 
m   0 0 0 m II 0 0 0 
0 0 0 0 I 0 0 
 
0 0 0 0 0 I 0 
0 0 0 0 0 0 I  II 
  (10.)
unde: m, este masa suspendată a autovehiculului,

mI, mII – masele nesuspendate din faţă, respectiv din spate (în cazul suspensiilor
independente aceste notaţii vor semnifica masele aferente fiecărei punţi);
I - momentul de inerţie masic al masei suspendate în jurul axei transversale ce
trece prin centrul de greutate C;
II, III – momentele de inerţie masice al maselor nesuspendate din faţă, respectiv
din spate, în jurul axelor longitudinale ce trec prin centrul de greutate CI şi CII (în
cazul suspensiilor pe punţi rigide).
Model dinamic
cazul 2
m 0 0 0 0 0 0 
 0 mI 0 0 0 0 0 

0 0 m II 0 0 0 0 
 
m   0 0 0 I 0 0 0 
0 0 0 0 I 0 0  (11.)
 
0 0 0 0 0 II 0 
0 0 0 0 0 0 I I II 
 

Model dinamic
cazul 3
m 0 0 0 0 0 0
 0 mI 0 0 0 0 0 

0 0 mI 0 0 0 0
m   0 0 0 m II 0 0 0

0 0
(12)
0 0 m II 0 0
 
0 0 0 0 0 I 0
0 0 0 0 0 0 I  


Model dinamic
Caracteristicile de rigiditate şi de amortizare. Coeficienţii de rigiditate

precum şi coeficienţii de amortizare k 2I , k 2II ai suspensiilor din faţă şi
c2I ,spate
c2II se
pot determina experimental. Pentru aceasta se fixează rigid centrele roţilor
autovehiculului şi după ce se produce un şoc părţii suspendate (ridicare bruscă)
se înregistrează vibraţiile libere ale masei suspendate. Din înregistrarea
vibraţiilor se determină frecvenţa vibraţiilor f şi decrementul logaritmic al
amortizării . Notând cu mI masa suspendată ce revine suspensiei din faţă,
atunci coeficienţii de rigiditate şi de amortizare se calculează cu relaţiile:
(13.)
k 2I  0.5m I f 2 (2  4 2 )
c2I  m I f (14.)
Model dinamic
Coeficienţii de rigiditate ai pneurilor k1I si k1II  se pot determina prin

încercări la compresiune, pornind de la forţele de încărcare corespunzătoare
poziţiei de echilibru static a autovehiculului. În situaţia în care încărcarea se
face în regim dinamic, din curbele de histerezis se pot determina şi coeficienţii
de amortizare ca funcţii de frecvenţa încărcării. Se recomandă funcţiile:
0.1k1I (15.)
c 
I
2f
1
0.1k1II
c 
I
(16.)
2f
2
Model dinamic
Parametrii de vibraţii ai autovehiculului Dacia 1300. După Sireteanu T. ş.

a. [4] aceşti parametri sunt prezentaţi în tabelul nr. 2.
Tabelul nr. 2., Parametrii de vibraţie ai autovehiculului Dacia
m [kg] 1150 A [m] 2,441 [daNm-1] 1137
mI [kg] 31,5 E [m] 1,312 [daNm-1] 1410
mII [kg] 70 a [m] 1,223 [daNm-1] 1670
I [kgm2] 913 b [m] 1,218 [daNm-1] 21,80
I [kgm2] 212 dI [m] 0,490 [daNsm-1] 83,5
III [kgm2] 22 dII [m] 0,490 [daNem-1] 168,5

Model dinamic
De asemenea se mai determină cu datele din tabel:

raza de giraţie 
I
   1,122 m;
m
coeficientul de repartizare a masei suspendate, 
2
  0.85
ab
coeficienţii de amortizare ai pneurilor:
1670 [daNsm-1]
c1I 
2f
2180 [daNsm-1]
c 
II
2f
1
Model cu 4 GLD
Dacă se presupune că profilurile căilor de rulare pentru roţile din stânga

şi dreapta ale autovehiculului coincid, atunci se neglijează vibraţiile de ruliu. În
această situaţie analiza vibraţiilor verticale şi de tangaj se poate realiza cu
ajutorul unui sistem dinamic cu patru grade de libertate, prezentat în fig. 6.
Pentru acest sistem vectorul coordonatelor generalizate este:
q  q1 q2 q3 q4 T (17.)
în care
q1  Z , q2  Z 3 , q 3  Z 4 , q4  . (18.)
şi vectorul deplasărilor în reperul XYZ este:

Z   Z1 Z2 Z3 Z4  (19.)
iar între cei doi vectori se scrie relaţia:

Z   Aq (20.)
Model cu 4 GLD
A
b a
V
X
Z2(t)

m 
c II2 2 Z1(t)
II Z
k2
k 2I c2I
m2
m1
II
k1 c 1II Z3(t)
II
k1 I
c1
Fig. 6. Modelul dinamic simplificat (cu 4 GLD) pentru un autovehicul

Model cu 4 GLD
unde matricea de transformare are forma:
1 0 0  a
1 0 b 
0 (21.)
A  
0 1 0 0 
 
0 0 1 0 
deoarece există relaţiile:
Z1  Z  a  q1  aq 4
Z 2  Z  b  q1  bq 4 (22.)
Z 3  q 2 ; Z 4  q3
Model cu 4 GLD
De asemenea, matricea maselor are alura:
m 
2 0 0 0
0 m1 0 0
m    (23.)
0 0 m2 0
 I 
0 0 0 
 2
unde m1  m şi m2  m
I II
, iar pentru suspensiile pe punţi rigide m1 şi m2
reprezintă mase nesuspendate ce revin părţii din dreapta sau din stânga
autovehiculului.
Model cu 4 GLD
Dacă echilibrul modelului este exprimat în raport cu coordonatele Z  ,

atunci:
q  A1 x (24.)
şi matricea maselor:
(25.)
m   mA 1
rezultă:
 mb ma 
 2A 0 0
2A (26.)
 0 0 m1 0
m    
 0 0 0 m2 
 I I 
 0 0
 2A 2A 
Model cu 2 GLD
Analizând matricea maselor (20.) se constată că prima şi a doua
ecuaţie a vibraţiilor verticale ale punţii din faţă a autovehiculului sunt
cuplate cu cele ale punţii din spate. Dacă:
 a2

ab
atunci aceste două grade de libertate se decuplează şi sistemul de
ecuaţii de echilibru se transformă în două sisteme fiecare cu câte două
ecuaţii proprii.
Este de menţinut faptul că prin intermediul coeficientului de
repartizare a masei suspendate notat  şi calculat cu relaţia:
2  ba, (27.)
se pot studia vibraţiile autovehiculului.

Model cu 2 GLD
În general, la construcţia autovehiculelor se urmăreşte ca  = 1 şi astfel se

produce o reducere a vibraţiilor de tangaj. Dacă acest coeficient este egal cu unu
sau subunitar analiza vibraţiilor autovehiculelor se reduce la studiul vibraţiilor
verticale. De aceea, autovehiculele pot fi analizate pe modele cu două grade de
libertate, cu cel prezentat în fig. 7.
Model cu 2 GLD
m1
Z1
c1
k1
Z2 m2
k2 c2
Fig. 7. Modelul dinamic simplificat, cu 2 GLD, pentru studiul autovehiculului

Model cu 2 GLD
La acest sistem coordonatele generalizate sunt:
q1  Z1 , q2  Z 2 (28.)
matricea maselor:
m  
m1 0
(29.)
0 m2 
unde pentru suspensia faţă:
m1 
mb
, m2  m I (30.)
2A
iar pentru suspensia spate:
m1 
ma
, m2  m I
(31.)
2A
Model cu 2 GLD
Comparând în continuare modelul cu 4 GLD din fig. 3.6. cu cel din fig.
3.7., care are 2 GLD, determinăm şi echivalenţa rigidităţilor şi amortizărilor:
- pentru suspensia faţă:
k1  k 2I , k 2  k1I , c1  c2I , c2  c1I
- pentru suspensia spate:
k1  k 2II , k 2  k1II , c1  c2II , c2  c1II .

Model cu 1 GLD
Vibraţiile autovehiculelor se pot analiza şi prin intermediul unui sistem

cu 1 GLD, fig. 8., obţinut prin neglijarea masei nesuspendată.
m
Z1
k c
Z
Z
Fig. 8. Modelul dinamic simplificat, cu 1 GLD, pentru studiul autovehiculului

Model cu 1 GLD
În această situaţie, se consideră pentru

I I
suspensia faţă:
mb k k
m , k  I 1 2 I , c  c I2
2A k1  k 2
(32.)
şi pentru suspensia spate:

ma k1II k 2II
m , k  II , c  c2II
2A k1  k1 II
(33.)
neglijându-se, de asemenea, şi amortizarea din pneu.

Modelarea sistemelor de construcţii
O construcţie acţionată de sarcini variabile în timp, generează vibraţii,

stări de tensiune şi deformaţie, care pentru a fi determinate necesită o
modelare adecvată din punct de vedere dinamic a acestuia.
Modelarea trebuie să aibă în vedere posibilitatea unei abordări

satisfăcătoare din punct de vedere matematic a fenomenelor dinamice.
În prezent se ştie că principiile modelării sistemului de construcţie

reprezintă deziderate fundamentale în Dinamica construcţiilor, deoarece aceste
principii nu pot fi generalizate.
De multe ori un model neadecvat mai puţin rafinat poate conduce la

rezultate satisfăcătoare, dacă ţinem cont de aspectele economice ale analizelor, pe
de o parte şi, totodată, dacă aceste modelări au fost atestate practic în timp, pe de
altă parte.
Prin urmare, în cazul modelării unei structuri de construcţie, în vederea

realizării unei analize dinamice, există multe situaţii subiective, care ţin şi de
experienţa celui care efectuează analiza sau de limitele ştiinţifice atinse la un
moment dat, în acest domeniu.
La definirea sistemului dinamic se caută să se stabilească o

compatibilitate între caracteristicile de definire ale acestuia: inerţială,
disipativă, elastică şi particularităţile de comportare ale structurii respective.
Modelarea se realizează pe baze teoretice şi experimentale în limitele
cunoştinţelor de la un anime moment.
Ţinând cont de comportarea fizică, modelele dinamice pot fi sisteme

care se comportă liniar şi sisteme cu comportare neliniară. În tratatele de
specialitate sunt prezentate pe larg modelele de comportare ale sistemelor în
strânsă legătură cu comportarea materialelor, din care sunt compuse acestea, ca
de exemplu: comportare liniară, comportare neliniară, comportare liniar-
elastică, comportare neliniar-elastică, comportare geometric - liniară sau
geometric neliniară.
În general, în analizele pe care le vom efectua sunt din domeniul de

comportare liniară şi deci vom aplica simultan principiul proporţionalităţii şi
principiul suprapunerii efectelor.
Din punct de vedere al modelării inerţiale vom analiza sistemele cu

masă continuu distribuite şi sistemele cu mase discrete, obţinute prin
modelări corespunzătoare a celor cu masă distribuită.
În ceia ce priveşte modelarea elastică a sistemelor vom folosi metoda

evoluării proprietăţilor de rigiditate în raport cu caracteristicile dinamice.
Metoda de calcul este metoda matricei de rigiditate dinamică,

ecuaţiile de echilibru exprimă, de fapt, condiţia de echilibru dinamic
instantaneu pe direcţia GLD.
Practic, pentru analiză se utilizează metoda elementului finit.

Metoda elementelor finite
Metoda elementelor finite este un procedeu de rezolvare aproximativă,

cu ajutorul calculatorului electronic, a unei varietăţi largi de probleme
inginereşti.
Metoda foloseşte de cele mai multe ori un principiu variaţional.

Potrivit acestui calcul, rezolvarea unei ecuaţii diferenţiale într-un anumit
domeniu şi în anumite condiţii la limită este echivalentă cu minimizarea în acel
domeniu a unei mărimi funcţionale corespunzătoare ecuaţiei diferenţiale în
condiţiile limite date.
Specific pentru metoda elementelor finite este faptul că minimizarea se

face pe subdomenii ale domeniului studiat, denumite elemente finite, legate
între ele în puncte numite noduri.
Ca urmare a minimizării funcţionalei în toate elementele finite în care a

fost împărţit domeniul şi asamblării pe tot domeniul a efectelor obţinute pe
elementele finite, rezultă un sistem de ecuaţii algebrice prin a cărui rezolvare se
determină valorile funcţiei studiate în noduri.
În scopul minimizării funcţionalei pe elementele finite ale domeniului

utilizat, funcţia sau funcţiile necunoscute, continuă sau continue pe tot
domeniul, sunt aproximate printr-un set de funcţii convenţionale, continue
numai pe cuprinsul elementelor finite.
În inginerie, aplicaţiile metodei elementelor finite pot fi grupate în trei

clase de probleme:
 probleme de echilibru (sau de regim staţionar), în care funcţia sau

funcţiile necunoscute nu depind de timp: studiul comportării în
regim static, probleme de transfer de căldură în regim staţionar;
 probleme de valori proprii, în care parametrii sunt de asemenea

independenţi de timp şi în care se determină anumite valori critice ale
parametrilor în condiţiile respectării configuraţiei de echilibru:
calculul frecvenţelor naturale;
 probleme de propagare sau de regim tranzitoriu, funcţiile

necunoscute sunt dependente de timp: studiul dinamic al
comportării elastice sau neelastice a structurilor, transferul căldurii
în regim tranzitoriu etc.
Prin urmare, specificul metodei constă în înlocuirea structurii continue

cu un model de calcul format dintr-un ansamblu de elemente discrete,
elemente finite, prinse între ele într-un număr finit de puncte.
În vederea calculului este necesară o stabilire a configuraţiei modelului

printr-o definire geometrică, precizând coordonatele nodurilor în raport cu un
anumit sistem de referinţă şi printr-o definire topologică precizând pentru
fiecare bară între ce noduri se găseşte.
Pentru rezolvare trebuie să precizăm (determina) caracteristicile

geometrice ale secţiunilor barelor, legăturile structurii cu exteriorul şi
încărcările.
În spiritul metodei deplasărilor, necunoscutele sunt deplasările

nodurilor, iar sistemul de bază se obţine prin blocarea nodurilor.
Ecuaţia generală a metodei deplasărilor este:
k  D  P (34.)

unde:
[k] este matricea de rigiditate a structurii;
[D] – vectorul deplasărilor nodale,
P - vectorul forţelor.
Analiza dinamică a construcţiei presupune realizarea unui model

matematic, constituit din entităţi, care să evidenţieze caracteristicile elastice şi
inerţiale ale sistemului, din ecuaţii de echilibru, cu ajutorul cărora să se
determine modurile proprii de vibraţii.
Pulsaţiile proprii sunt soluţiile ecuaţiilor algebrice, de forma:

(35.)
det k    m  0,
2
unde: [k] reprezintă matricea de rigiditate a sistemului;

[m] – matricea de inerţie;
Soluţia siostemului de ecuaţii este formată din n rădăcini reale, pozitive

şi distincte:
12 ,  2 , ...,  i2 , ...,  n2 .
Fiecărei pulsaţii proprii  12 îi corespunde o formă proprie, un vector

propriu cu elementele reale w i , astfel încât este satisfăcută relaţia matricială.
k    mw   0
i
2
i
(36.)
Vectorii proprii, denumiţi şi vectori modali, sunt unici, în sensul că

raportul între două elemente arbitrare wji şi wsi este constant. Valoarea
elementelor este relativă, deoarece ecuaţia (36.) este omogenă.
Modelarea analitică se realizează în prezent, cu ajutorul calculatorului

electronic utilizând programe de calcul extrem de performante: ANSYS,
ALGOR, COSMOS, SAP etc.
Bibliografie
1. Boleanţu L. şi Dobre I., Aplicaţii ale mecanicii solidului deformabil în

construcţia de maşini, Editura “Facla”, 1978
2. Dincă F., Vibraţii aleatoare ale sistemelor mecanice. Buletinul ştiinţific al
Institutului de Construcţii, Bucureşti, anul XIV nr. 1-2 din 1972
3. Harris C., Crede C., Şocuri şi vibraţii. Editura “Tehnică” Bucureşti, 1968
4. Sireteanu T. Gundisch O., Părăian S., Vibraţiile aleatoare ale automobilelor,
Editura “Tehnică” Bucureşti, 1981
5. Untaru M., Pereş Gh., Stoicescu A., Poţincu Gh., Tabacu I., Dinamica
autovehiculelor pe roţi. Editura “Didactică şi pedagogică”, Bucureşti, 1981
PATS11

PATS11.
Interacţiuni vehicul – pod (acţiuni)
1. Acţiuni exterioare care produc fenomene vibratorii în

suprastructurile podurilor şi în autovehicule:
1.1. Exprimarea acţiunilor exterioare în cazul podurilor
folosind distribuţiile:
1.1.1. Funcţia Dirac, funcţia Heaviside şi teorema de
deplasare a lui Heaviside
2. Exprimarea acţiunilor excitatoare în cazul podurilor folosind
distribuţiile:
2.1. Forţe concentrate aplicate pe o bară
2.2. Forţe distribuite aplicate pe o bară
2.3. Forţa concentrată aplicată pe o placă dreptunghiulară
2.4. Forţa distribuită aplicată pe o placă dreptunghiulară
3. Acţiuni transmise structurii podului de către vehiculul în
mişcare pe pod:
3.1. Cazul unei mase mobile
3.2. Cazul unui vehicul în mişcare (sistem cu 1 GLD)
3.3. Cazul unui vehicul în mişcare, modelat ca un sistem cu 2GLD
3.4. Cazul unui vehicul în mişcare, cu două osii, modelat prin
intermediul unui sistem cu 4GLD
4. Acţiunea drumului asupra unui autovehicul
4. 1. Modelarea acţiunii drumurilor prin procese
aleatoare
4.2. Modelarea acţiunii drumului prin funcţii periodice
5. Modalităţi de măsurare a profilului căii de rulare
Exprimarea acţiunilor exterioare în cazul podurilor folosind distribuţiile
Funcţia Dirac
Funcţia Dirac, notată (x), posedă următoarele proprietăţi:
 (x)  0 pentru x 0 si pentru x 0 (1.)
Cu excepţia unui domeniu foarte mic, ce tinde către zero la

dreapta punctului x = 0,


 (x)dx  1, (2.)
dacă f(x) este o funcţie continuă, din ultima relaţie rezultă că:
∞
∫∞f ( x )δ( x a )dx = f (a ) , (3.)
adică transformate Laplace a funcţiei  este egală cu unitatea.


 0
e px ( x )dx  1 (4.)
Funcţia Dirac
Funcţia delta poate fi considerată formal ca derivata funcţiei

Heaviside şi putem scrie:
 (x) 
d
H(x) (5.)
dx
Ultima afirmaţie se demonstrează în felul următor. Se substituie
(5.) în (3.) şi se integrează prin părţi:
H ( x  a)dx   f ( x) H ( x  a)   f I ( x) H ( x  a)dx 

  d 


f ( x) ( x  a)dx   f ( x)
 dx

 f ()   f I ( x)dx  f ()  f ()  f (a)  f (a)
a
Funcţia Dirac
Alte proprietăţi ale funcţiei delta:
 (x )   ( x ) (6.)
 I (x)   I (x) (7.)
 (ax)  a (x) (8.)
f (x) (x  a)  f (a) (x  a ) (9.)
x (x)  0 (10.)
 (t  t 0 )  0 pentru t t 0 , t0  0 (11.)

  (t  t
0
0 )dt 1 (12.)

  (t) (t  t
0
0 )dt   (t 0 ) (13.)
Funcţia Heaviside
0 pentru x 0
H( x )   (14.)
1 pentru x 0
0 pentru x a
H( x  a )   (15.)
1 pentru x a
Între funcţia delta şi Heaviside există relaţia:
 (x) 
d
H(x) (16.)
dx
Teorema de deplasare a lui Heaviside
Dacă Y(p) este transformata funcţiei y(t) şi a>0, atunci e apY ( p)

este transformata funcţiei y(t-a)H(t-a).
Întrucât se cunoaşte (15.), că H(t-a) este egală cu zero pentru ta
şi egală cu unu pentru ta, funcţia y(t-a)H(t-a) este egală cu zero
pentru ta, iar pentru ta graficul ei este exact acelaşi, ca al funcţiei y(t)
pentru t0, deplasat la dreapta cu o distanţă a, ca în figură, de aici
numele de teorema de deplasare.
Teorema de deplasare a lui Heaviside
Funcţia Heaviside
Se ştie că dacă y(t) este o funcţie de variabilă t, atunci

transformata Laplace Y(p) a acestei funcţii se defineşte ca

Y ( p)  
0
e pt y( t )dt (17.)
Pentru a demonstra teorema lui Heaviside:

  
0
e  pt y(t  a) H (t  a)dt   e  pt y(t  a)dt   e ap e  pt y(t )  e apY ( p)
a 0
Exprimarea acţiunilor excitatoare în cazul podurilor
folosind distribuţiile
Forţă concentrate aplicată pe o grindă, fig.1
a
l
q(x)
Fig. 2. Grinda simplu rezemată acţionată de o forţă concentrată

şi încărcarea distribuită corespunzătoare
Forţă concentrate aplicată pe o grindă
Forţa concentrată poate fi exprimată printr-o sarcină distribuită

echivalentă q(x):
q(x)  P (x  a) (18.)
unde (x) reprezintă distribuţia Dirac ;


  (x)dx  1 .

(19.)
Dacă forţa se aplică instantaneu în momentul t  t0 , relaţia (18.)

devine:
q(x, t )  P (x  a, t  t 0 ) (20.)
Forţe concentrate aplicate pe o grindă
În cazul în care se aplică mai multe forţe concentrate pe grindă,

fig. 2.
P1 P2 Pk Pn
ak
l
Fig. 2. Grinda simplu rezemată acţionată de un ansamblu de forţe concentrate

Forţe concentrate aplicate pe o grindă
Intensitatea sarcinii distribuite se determină cu expresia:

n
q( x )   F  (x  a )H(x)  H(x  l)
k 1
k k (21.)
în care H(x) este funcţia Heaviside definită prin relaţia:

0 pentru x 0
H( x )  { (22.)
1 pentru x 0
Forţe variabile în timp aplicate pe o grindă simplu rezemată
În cazul în care forţele Pk (k=1,2,3,...,n) variază în timp după o

funcţie continuă f(t), fig. 4. valoarea sarcinii distribuite se calculează cu
relaţia:
n
q( x, t )   Pk ( x  a k )f ( t )H( x )  H( x  l) (23.)
k 1
P1 P2 Pk Pn
a
l
q(x)
Fig. 4. Grinda simplu rezemată acţionată de un ansamblu de forţe variabile în

timp şi încărcarea corespunzătoare
Forţe mobile acţionând a grindă
Pentru situaţia în care forţele Pk sunt mobile şi se deplasează cu

viteza V, fig. 5., avem:
n
q( x, t )   P  [ x  (a
k 1
k k  v  t )][H( x )  H( x  l)] (24.)
v P1 P2 Pk Pn
vt a
l
q(x)
Fig. 5.Grinda simplu rezemată acţionată de un convoi de forţe care se

deplasează cu o viteză V.
Forţe distribuite aplicate pe o grindă
Se consideră o grindă simplu rezemată asupra căreia acţionează o
sarcină distribuită, fig. 4.5.
Sarcina distribuită echivalentă obţinută utilizând distribuţiile se
q(x)  pH(x  a)  H(x  b) (25.)
a
b
l
q(x)
Fig. 6. Grinda simplu rezemată acţionată de o sarcină uniform distribuită şi

încărcarea distribuită corespunzătoare
Forţe distribuite aplicate pe o grindă
Dacă sarcina distribuită este mobilă şi se deplasează cu viteza V şi
se aplică instantaneu la timpul t  t 0 , fig. 4.6. atunci:
q(x, t )  p  H(t  t 0 )Hx  (a  v  t )  Hx  (b  v  t ) (26.)
a
b
l
q(x)
Fig. 7. Grinda simplu rezemată acţionată de o sarcină uniform distribuită mobilă

ce se deplasează cu viteza V şi încărcarea distribuită corespunzătoare
Forţa concentrată aplicată pe o placă dreptunghiulară
Se consideră o placă dreptunghiulară raportată la un sistem de axe
OXYZ, asupra căreia acţionează o forţă concentrată aplicată în punctul M (a, b)
fig.7., sarcina distribuită se calculează cu relaţia:
q(x, y)  P   x  a, y  b (27.)
Z a
b P X
l
Y L
Z
b P1 Pk Pn X
l
Y ak
L
Fig. 7. Placa dreptunghiulară acţionată de forţe concentrate

.
Forţa concentrată aplicată pe o placă dreptunghiulară
Dacă placa este acţionată de mai multe forţe concentrate P1, P2,
...,Pk, ... ,Pn în punctele de contact (a1,b), (a2,b), ... ,(ak,b), ... , (an,b)
avem:
n
q( x, y)   Pk  ( x  ak , y  b)  [ H ( x)  H ( x  L)] (4.28.)
k 1
În situaţia în care forţele concentrate sunt aplicate instantaneu pe

placă la timpul t  t 0 , atunci:
n
q( x, y, t )   Pk   ( x  a k , y  b, t  t 0 )  H ( x)  H ( x  L). (4.29.)
k 1
Forţa distribuită aplicată pe o placă dreptunghiulară
Se consideră o placă dreptunghiulară acţionată de către o sarcină
uniform distribuită, fig. 4.8. Intensitatea sarcinii distribuită echivalentă este:
q(x, y)  pH(x  a)  H(x  a  c) H( y  b)  H( y  b  d) (30.)
a b
Z Z v
p p
X
a c X vt c
X X
b v b
d d
Y Y
Fig. 8. Placa dreptunghiulară acţionată de forţă distribuită; a) aplicată

static, b) sarcină mobilă, viteza de deplasare V
Forţa distribuită aplicată pe o placă dreptunghiulară
În cazul în care sarcina distribuită se deplasează cu viteza V, avem:
q(x, y)  pH(x  v  t )  H(x  v  t  c) H( y  b)  H( y  b  c) (31.)
Dacă sarcina distribuită se aplică instantaneu la momentul, t  t 0 avem:

q(x, y, t )  pH(x  a)  H(x  a  c) H( y  b)  H( y  b  d)  (t  t 0 ). (32.)
Forţe transmise structurii podului de către vehiculul
în mişcare pe pod
Cazul unei mase mobile
Forţelor ce acţionează asupra masei mobile sunt arătate în fig. 9.
v m
vt a y(Vt  a, t )
Fi (t )   my(Vt  a, t )
P(Vt  a, t )
Fig. 9. Acţiunea unei mase mobile şi forţa care transmite grinzii

Forţe transmise structurii podului de către vehiculul
în mişcare pe pod
Se exprimă echilibrul forţelor:

P(Vt+a,t)-Fi(t)=0,
rezultă:
P(Vt+a,t)=-my(vt  a, t )
Dacă se ţine cont şi de greutatea mobilului atunci:
P(Vt+a,t)=m g  y(vt  a, t )
Cazul unui vehicul în mişcare (sistem cu 1 GLD)
Din echilibrul forţelor ce acţionează asupra roţii vehiculului ce se

deplasează pe pod, fig. 10, rezultă:
a) m v
Z(t)
k c
vt a y ( vt  a, t )
b) m
Z(t)
Fe ( a, t ) Fa ( vt  a, t )
P( vt  a, t )
y ( vt  a, t )
Fig. 10. Acţiunea unui vehicul cu 1 GLD şi forţele corespunzătoare)

Cazul unui vehicul în mişcare (sistem cu 1 GLD)
P(Vt  a, t )  Fe (Vt  a, t )  Fa (Vt  a, t )  0 (33.)
şi
P(Vt  a, t )  kz(Vt  a, t )  y(Vt  a, t )  cz (Vt  a, t )  y (Vt  a, t ), (34.)
după ce s-au înlocuit expresiile forţelor de amortizare şi elasticitate, din

expresia forţei de interacţiune vehicul – structură s-a neglijat (masa) forţa de
inerţie produsă de masa roţii, de asemenea se poate include în această forţă şi
greutatea vehiculului.
Cazul unui vehicul în mişcare, modelat
ca un sistem cu 2GLD, fig.10
m1
Z1 (t)
k1 c1
Z2 (t) m2
v
k2 c2
vt a y (Vt  a, t )
P(Vt  a, t )
Fig. 11. Sistemul vehicul - pod

Cazul unui vehicul în mişcare, modelat
ca un sistem cu 2GLD, fig.10
Expresia forţei de interacţiune vehicul-structură este:
P(Vt  a, t )  W  c2 z 2 (t )  y (Vt  a, t )  k 2 z(t )  y(Vt  a, t ) (35.)
unde W reprezintă greutatea vehiculului.

Cazul unui vehicul în mişcare, cu două osii, modelat prin
intermediul unui sistem cu 4GLD, fig.12.
Cazul unui vehicul în mişcare, cu două osii, modelat prin
intermediul unui sistem cu 4GLD
Forţele de interacţiune se determină conform fig. 12. cu relaţiile

următoare:
P1 (Vt  a1 , t )  W1  c3 z 3 ( t )  y 1 (Vt  a1 , t )  k 3 z 3 ( t )  y1 (Vt  a1 , t ) (36.)
P2 (Vt  a 2 , t )  W2  c 4 z 4 ( t )  y 2 (Vt  a 2 , t )  k 4 z 4 ( t )  y 2 (Vt  a 2 , t ) (37.)

Acţiunea drumului asupra unui autovehicul
Modelarea acţiunii drumurilor prin procese aleatoare
Acţiunea drumului asupra unui autovehicul poate fi modelată

printr-un proces aleatoriu U (t ), notat :
U(t)  U(t)1 U(t)2 U(t)3 U(t)4 T (38.)
unde U (t )i este un proces aleator care reprezintă deplasarea impusă

unei dintre cele patru roţi ale autovehiculului, fig. (13.).
V
A
E
Fig.13. [4] Procesele aleatoare vectorial corespunzând celor patru roţi

ale autovehiculului în mişcare, V – viteza de deplasare,
E – ecartamentul, A – ampatament.
Din teoria vibraţiilor aleatoare [1,2] se cunoaşte faptul că pentru ca o

excitaţie aleatoare să fie determinată este necesar să se cunoască următoarele
mărimi şi funcţii statistice ale unui proces:
 pentru caracterizarea desfăşurării procesului în timp şi a conţinutului în
frecvenţă, funcţia de autocorelaţie şi densitatea spectrală a mediei
pătratice (densitatea spectrală de putere);
 pentru determinarea corelării unui proces cu un alt proces care se
deplasează simultan, funcţia de intercorelaţie şi densitatea interspectrală
a mediei pătratice (densitatea interspectrală de putere);
 pentru caracterizarea mărimii amplitudinilor, valoarea medie, media
pătratică şi densitatea de probabilitate a amplitudinii.
Pe timpul deplasării unui autovehicul pe partea carosabilă a unui drum,

o roată urmăreşte profilul longitudinal notat Ur(S), unde s-a notat cu S
distanţa parcursă de autovehicul. Dacă deplasarea se realizează cu viteza V
constantă, atunci deplasarea impusă roţii în punctele de contact, suprafaţa
părţii carosabile este descrisă de funcţia de timp Ur(vt) care pentru
simplificare, va fi notată Urv 𝑡 . Mulţimea tuturor realizărilor, când r =1,2,...,n
reprezintă, în acest caz, un proces aleator .
Analizând fig. 13. şi cele prezentate mai sus rezultă evident că între
procesele aleatoare ale celor patru roţi există o serie de legături care trebuie
relevate explicit.
Dacă ecartamentul faţă este acelaşi cu cel spate rezultă că roţile situate
pe aceeaşi parte a autovehiculului parcurg acelaşi profil longitudinal. Notând
cu A ampatamentul autovehiculului, atunci:
A
Tv  (39.)
iar V
U(t)3  Usv (t  Tv ) (40.)
U(t)4  UDv (t  Tv ), (41.)
deoarece am notat, vezi fig. 13.,

U(t)1  UDv (t) (42.)
şi
U(t)2  Usv (t) (43.)
Conform literaturii de specialitate, [3,4,5,6] procesul aleator vectorial

care reprezintă acţiunea unui drum asupra unui autovehicul este staţionar şi
ergodic. Staţionar deoarece la orice timp ti valoarea medie a unui proces aleator
este aceeaşi (constantă), iar funcţia de autocorelaţie depinde numai de
intervalul de timp  dintre momentele considerate.
În cazul în care notăm  u* (t ) cu valoarea mediei a unui proces aleator,
care se determină cu relaţia:

u (t )  MU(t )   p u ( , t )d (44.)

unde prin: - M U  s-a notat operatorul de mediere statistică,
-  , orice valoare reală,
- pu(,t), densitatea de probabilitate (repartiţie) a variabilei
aleatoare U (t ) ,
atunci în cazul unui proces aleator staţionar:
u (t )  u  constant (45.)
De asemenea, funcţia de corelaţie se defineşte prin relaţia:

 
R u ( t1 , t 2 )  MU( t1 )U( t 2 )      p( , , t , t
1 2 1 2 1  
2 )d 1d 2 (46.)
 
iar în cazul unui proces staţionar:

R u (t1 , t 2 )  R u (t 2  t1 )  R u ( ). (47.)
Cu proprietatea:
R u ( )  R u ( ) (48.)
Modelarea acţiunii drumului prin funcţii periodice
În cazul în care profilul longitudinal prezintă neregularităţi line, acestea

se pot considera de formă sinusoidală, fig 14.
a b
S t
L T
U(t)
Fig. 14. Forma sinusoidală a profilului longitudinal al drumului:

a) dependentă de spaţiu, b) dependentă de timp
.
Ecuaţia profilului este:

U(t )  U0 sin   t (76.)
unde  este pulsaţia factorului perturbator
V
  2 (4.77.)
L
în care: V este viteza de deplasare a autovehiculului,
L – lungimea neregularităţii.
Dacă funcţia neregularităţii este considerată semisinusoidală, fig. 15. a,
ecuaţia este:
U (t )  U 0 sin   t 0   t   (4.78.)
a) b)
Fig. 15. Forme posibile de neregularităţi ale profilului longitudinal al drumului:
a. denivelare semisinusoidală, b. denivelare în treaptă.

În tabelul 1. sunt prezentate valorile numerice ale parametrilor U0 şi L după [3,4]
U0 [mm] L [m]
Categoria Drumului
Autostradă 10 – 20 10 – 15
Şosea asfaltată 10 – 20 1,0 – 2,0
Şosea pavată 30 – 40 0,15 – 0,3
Drum de ţară 50 - 70 0,1 - ,015
Pe baza măsurătorilor efectuate la Universitatea de Construcţii din

Moscova s-au stabilit valorile medii ai parametrilor U0 şi L a căii de rulare pe
pod fiind de U0 = 11,2 mm. şi L =7,3 m. Pe când aceste valori pentru un drum
asfaltat sunt U0 =14,8 mm. şi L = 6,3m. Deci este evident că calea de rulare pe
pod prezintă o uniformitate mai bună.
Sunt situaţii când neregularităţile longitudinale fiind mai complicate şi
neputându-se modela prin intermediul funcţiilor armonice simple se
utilizează seria Fourier:

U( t )  a
n 0
n cos n  t  b n sin n  t (79.)
sau în formă dezvoltată:

U( t )  a 0  a1 cos  t  a 2 cos 2  t  ...  a n cos n  t  ... 
 b1 sin   t  b 2 sin 2  t  ...  b n sin n  t  ... (80.)
unde coeficienţii seriei Fourier sunt:

T
1
a0   U (t )dt
T 0
T
2
an 
T0 
U( t ) cos n  tdt (81.)
T
2
bn   U (t ) sin n  tdt
T 0
Seria Fourier poate fi scrisă, de asemenea, şi sub forma:
U(t )  C0  C1 sin(  t  1 )  C2 sin(2  t  2 )  ...  Cn sin(  t  2 )  ... (82.)
unde, comparând cu relaţia (79.):

an
C 2n  a 2n  b 2n ; tg n  (83.)
bn
Seria Fourier poate fi scrisă, de asemenea, şi sub forma:
U(t )  C0  C1 sin(  t  1 )  C2 sin(2  t  2 )  ...  Cn sin(  t  2 )  ... (82.)
unde, comparând cu relaţia (4.79.):

an
C 2n  a 2n  b 2n ; tg n  (83.)
bn
Iar, dacă folosim forma complexă a seriei Fourier:


U (t )  C e
n  
n
jn t
în care
T
2
1
Cn  
T T
U (t )e  jn t dt

2
Coeficienţii Cn dau o măsură a conţinutului de frecvenţa ale semnalului.

Reprezentarea lor grafică în funcţie de pulsaţiile n definesc spectrul de
frecvenţe al funcţiei U(t). Deoarece variabila  este discretă, graficul [Cn(n)]
este format dintr-un ansamblu de ordonate discrete numite linii spectrale,
fig. 16.
a b
U(t) C(t)
C1
C4
C2
C3
t

 2 3 4
Fig.16.Reprezentarea profilului longitudinal al drumului printr- o funcţie periodică oarecare:
a) graficul funcţ iei, b) spectrul de frecvenţă al graficului.

Modalităţi de măsurare a profilului căii de rulare
Pentru obţinerea unor date concludente privind planeitatea căii este

necesar un volum mare de determinări experimentale, din această cauză se
impune utilizarea unor instalaţii eficiente pentru obţinerea şi prelucrarea
datelor.
Întrucât caracterizarea statistică a diferitor categorii de drumuri
implică măsurarea unui număr mare de tronsoane relativ lungi, se impune
utilizarea unor instalaţii de măsură să permită ridicarea pofilelor
longitudinale prin parcurgerea lor cu viteze suficient de mari, adică
apropiate de vitezele vehiculelor.
Pentru a răspunde la exigenţele impuse, în timp s-au dezvoltat multe
aparate, ele se pot clasifica în două categorii:
 Instalaţii ce înregistrează denivelările profilului,
 Instalaţii ce măsoară un răspuns al vehiculului strâns legate de
denivelările suprafeţei carosabile.
În prima categorie principalele aparate sunt profilometre analizatori de

profil (APL), viagraful şi rigla profilometrică, care sunt instalaţii delicate, în
general lente, care măsoară ondulaţiile longitudinale prezente (lungime de
undă şi distribuţia sa). Acestea sunt utilizate în special la execuţia şi recepţia
lucrărilor.
Instalaţiile moderne de măsurare a profilului longitudinal al drumurilor
sunt tractate de autovehicule sau montate direct pe acestea şi conţin
traductoare de vibraţii ale căror semnale electrice se înregistrează pe bandă
magnetică. Dacă autovehiculul tractor se deplasează cu viteza constantă v,
denivelările cu lungime de undă  induc excitaţii având frecvenţa ,factorul de
amplificare a instalaţiei exprimându-se în funcţie de frecvenţa f.
Profilometrul construit de Universitatea Tehnică din Berlin permite
înregistrarea profilului longitudinal al drumului prin măsurarea şi integrarea
pantei istantaneee , a denivelărilor, în raport cu o baza de referinţă.
B´
B
Fig. 17 . Profilometrul construit la Universitatea Tehnica din Berlin

.
Profilometrul Chrysler permite măsurarea cotei profilului

longitudinal al drumului faţă de o linie de referinţă dată de un cablu întins
orizontal între două vehicule. Un al doilea cablu suportă greutatea unui
cărucior mobil echipat cu un braţ oscilant, la capătul căruia se află roata
palpatoare. Mărimea a se măsoară cu ajutorul unui traductor de deplasări iar
sin se obţine cu un potenţiometru neliniar sinusoidal. Înălţimea măsurată h
se determină din relaţia:
h= a+b=a+lsin;
unde l este lungimea braţului roţii palpatoare.
Cablu de
referinţă Cărucior mobil
a
h
Fig. 18 . Profilometrul Chrysler

APL  ul realizat în Laboratorul de Poduri şi Drumuri din Franţa permite

parcurgerea tronsoanelor de drum cu viteze de circulaţie (până la 72 km/h).
Dispozitivul este compus dintr-o roată palpatoare R cu braţ port roată L, o
masă suspendată M şi traductor P cu sistem de referinţă inerţial, aceste trei
subansambluri având acelaşi centru de rotaţie O. Instalaţia este conectată la
vehiculul tractor prin articulaţia N, care trebuie să asigure decuplarea dintre
mişcarea verticală a acestuia şi cea a roţii palpatoare. Traductorul P este un
traductor inductiv de deplasări unghiulare având ca sistem de referinţă un
pendul cu o frecvenţă proprie de oscilaţie foarte joasă. Notând cu Y(t) semnul
de ieşire al traductorului P, funcţia Xv(t), care reprezintă profilul longitudinal
produs cu viteza constantă v, se obţine din relaţia:
 X v t  X v t 
Y t   arctg   .
 L  L
P
N
Fig. 19. APL – ul realizat de Laboratorul de Poduri si Drumuri

Domeniul de frecvenţe în care măsoară acest profilometru este limitat de

frecvenţa minimă fp la care lucrează traductorul P şi superior de frecvenţa
proprie de oscilaţie a roţii palpatoare. Pentru o viteză v de circulaţie a
vehiculului tractor, domeniul de frecvenţă [fp, fR] îi corespund domeniul
lungimilor de undă [vmin, vmax] ale denivelărilor pe care APL–ul le poate
măsura la viteza respectivă:
 
vmin  ; max 
fR fP
A doua categorie de aparate, are marele avantaj faţă de prima că permite

măsurări la viteze mari (30 – 120 km/h), deci îndeplineşte cerinţa
fundamentală pentru culegerea datelor şi toate acestea în condiţii de trafic fără
incomodarea utilizatorilor şi fără a impune acestora schimbarea benzii.
Un astfel de aparat este ARAN–ul (Automatic Roud Analyser), folosit de
societatea Autostrade din Italia. El este construit dintr-un autofurgon Fiat Daily
pe care sunt montate diverse echipamente pentru măsurarea planeităţii,
pantelor longitudinale şi transversale, razelor de curbură, eventualele făgaşe,
textura geometrică superficială şi relevarea defectelor superficiale.
Viteza pentru măsurare poate fi cuprinsă între 50 şi 80 km/h şi pasul de măsurare

poate fi de 10,20,50 sau 100m.
Măsurarea planeităţii se efectuează cu un accelerometru montat sub axul posterior al
vehiculului.
Se măsoară o acceleraţie verticală (semnalul se converteşte într-un număr digital şi
purificat de rigiditatea caracteristică a vehiculului) după care prelucrarea se prezintă sub forme
de acceleraţie eficace (este reprezentată de amplificarea oscilaţiilor suferite de vehicul) adică
rădăcina pătrată a valorii medii a lui a2 (acceleraţia verticală):
b
1
b  a a
aef  a 2
dx .
Toate datele descrise sunt înregistrate şi se prelucrează ulterior.
Rezultatele finale se prezintă în patru listinguri:
Cu date despre planeitate;
Prezintă un indice al defecţiunilor superficiale;
Cu referinţe la caracteristicile geometrice;
Profilul longitudinal cu evidenţierea făgaşelor.
Deci ARAN permite efectuarea măsurătorilor pe orice pod cu vitezele de circulaţie
corespunzătoare zonei de amplasare a podului.
Bibliografie
1. Ifrim M. Analiza dinamică a structurilor şi inginerie seismică. Editura

“Didactică şi Pedagogică” Bucureşti 1973
2. Buzdugan Gh., Măsurarea vibraţiilor, “Editura Academiei” 1979
3. Sireteanu T. Gundisch O., Părăian S., Vibraţiile aleatoare ale automobilelor.
Editura “Tehnică” Bucureşti 1981
4. Sireteanu T. şi Părăian S., Criterii de apreciere a confortului şi aderenţei
roată-sol pentru automobile. În St. cerc. mec. apl. 1981 nr. 22
5. Parhilovschi I. G., Sravnitelinâi analiz veroiatnosnâh haracteristic
microprofilea dorog. În Avtomobilinaia Promâşlenosti1 1969, nr.4
6. Părăian S., Aplicaţia teoriei vibraţiilor aleatoare la optimizarea suspensiilor de
automobile. Teză de doctorat. Institutul de fizică şi tehnologia materialelor.
Bucureşti 1980
PATS12

12. Echilibrul dinamic al sistemelor şi al sistemului
suprastructură – autovehicul
1. Echilibrul dinamic al barelor drepte cu masă distribuită continuu,

în cazul vibraţiilor transversale
2. Echilibrul dinamic al barelor cu masa uniform distribuită şi mase
concentrate, în cazul vibraţiilor transversale
3. Echilibrul dinamic al plăcilor plane de grosime constantă
4. Echilibrul dinamic al unui vehicul (cu 1 GLD) ce se deplasează cu
viteza V pe un drum denivelat
5. Echilibrul dinamic al sistemului cu 1 GLD, posedând caracteristica
de amortizare, care se deplasează cu viteza V, pe un drum cu
denivelări de tip armonic
6. Echilibrul dinamic al unui vehicul modelat printr-un sistem cu 2
GLD care se deplasează pe un drum modelat printr-un proces
aleator , U(t)
7. Echilibrul dinamic al unui sistem cu un singur grad de libertate
dinamic care se deplasează pe un drum modelat printr-un
proces aleatoriu U(t)
8. Echilibrul dinamic al unui vehicul cu două osii, modelat
printr-un model cu 4 GLD, care se deplasează pe un drum
denivelat modelat printr-un proces aleator [U1(t)] pentru roata
din faţă şi [U2(t)] pentru roata din spate
9. Echilibrul dinamic al barelor drepte cu masă distribuită
continuu, acţionate de un autovehicul modelat prin
intermediul unui sistem cu 1 GLD
10. Echilibrul dinamic al barelor drepte cu masă distribuită
continuu, acţionate de un autovehicul modelat prin
intermediul unui sistem cu 1. GLD., care se deplasează cu
viteza constantă V
11. Echilibrul dinamic al ansamblului autovehicul –
suprastructură pod
Echilibrul dinamic al barelor drepte cu masă distribuită
continuu, în cazul vibraţiilor transversale
Considerăm un element de bară dreaptă, izotropă şi perfect
elastică, fig. 1. şi acţionată de un sistem de forţe distribuite, variabile în
timp q(x,t).
q(x,t)
X
x dx
T
T
T dx
M A B x
Y M
M dx
dI x
dx
Fig. 1. Bară dreaptă cu masă distribuită în echilibru dinamic transversal

sub acţiunea forţei q(x,t).
Ecuaţia de echilibru dinamic a barei se obţine prin aplicarea principiului

lui d’Alembert, asupra unui element de bară de lungimea dx, sub acţiunea
forţelor perturbatoare distribuite q(x,t), a forţelor elastice, exprimate prin
intermediul eforturilor M şi T şi a forţei de inerţie.
Pentru a obţine aceste ecuaţii vom scrie un sistem cu două ecuaţii de
echilibru a forţelor, pentru elementul de lungimea dx, pe direcţia OY şi
moment în raport cu punctul B. fig. 1.
Rezultă:
T( x, t )
dx  dI ( x, t )  q( x, t )  0 (1.)
x
M(x,t)
dx  T( x, t )dx  0 (2.)
x
unde, forţa de inerţie dI(x,t), se determină cu relaţia:
 2 V( x , t )
dI ( x, t )   dx . (3.)
t 2
în care: v reprezintă deplasarea dinamică pe direcţia axei OY,
 - masa proprie a barei pe unitate de lungime, care se
calculează în funcţie de aria secţiunii transversale, A şi
 - densitatea specifică a materialului din care este alcătuită bara:
   A (4.)
Se cunoaşte din rezistenţa materialelor ecuaţia diferenţială a fibrei medii
diformate a unei bare supusă la solicitarea de încovoiere şi relaţia diferenţială
dintre eforturi (M şi T):
 2 v( x , t ) M( x, t )
 (5.)
x 2
EI
M(x,t)
 T( x, t ) (6.)
x
în care : EI este modulul de rigiditate la solicitarea de încovoiere,

E – modulul de elasticitate transversală,
I – momentul de inerţie al secţiunii transversale în raport cu axa
neutră.
Derivând ecuaţia (2.) în raport cu x şi ţinând seama de ecuaţia (1.) şi (6.)

se obţine:
 2 M( x , t )
dx  dI ( x, t )  q( x, t )  0 (7.)
x 4
Prin înlocuirea relaţiei (5.) şi (3.), după ce am derivat-o de două ori în

raport cu x, în ecuaţia (7.) rezultă ecuaţia diferenţială cu derivate parţiale a
vibraţiilor transversale a barelor drepte:
 4 v( x , t )  2 v( x , t )
EI   q( x, t ) (8.)
x 4 t 2
Soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale a mişcării se calculează în funcţie

de condiţiile iniţiale ale mişcării (la t=0) şi condiţiile la limită (condiţiile de
rezemare a barei la extremităţi).
Echilibrul dinamic al barelor cu masa uniform distribuită şi mase concentrate,
Se consideră o bară dreaptă având masa uniform distribuită şi mase

concentrate, fig. 2. şi acţionată de o sarcină distribuită q(x,t).
q(x,t)
m1 mk mn
a1 ak X
Y
X
T(x,t) M (v, t ) v
m1 M ( x, t )  dx (
x,t)
M x
x,t) A B
(
a T ( x, t )
T ( x, t )  dx
x
Y  2 v ( x, t )
dI    dx
t 2
Fig. 2. Bara dreaptă cu masă distribuită şi mase concentrate în echilibru

dinamic transversal sub acţiunea perturbatoare q(x,t)
Conform principiului lui d’Alambert din proiecţia forţelor pe axa OY fig.

2. b, rezultă:
T( x, t )  2 v( x , t )
dx    m ( x  a ) dx  q( x, t )dx (9.)
x t 2
unde:  ( x  a) este funcţia Dirac,
 - masa proprie a barei pe unitate de lungime,
m – masa concentrată.
Cunoscând următoarele relaţii din Rezistenţa materialelor:

M( x, t )  2 v( x , t )
 T( x , t ) si M(x,t)  -EI (10.)
x x 2
atunci, ecuaţia (9.) devine:
 4 v( x , t )  2 v( x , t )
EI    m ( x  a )  q( x, t ), (11.)
x 4 dt 2
care reprezintă ecuaţia diferenţială a vibraţiilor forţate.

În cazul ecuaţiei mai multe mase concentrate, ecuaţia (3.) ia forma:

 4 v( x , t )  n
  2 v( x , t )
EI
x 4
  I 
 k 1
m k  ( x  a ) 
 t 2
 q( x, t ) (12.)
Ecuaţia (11.) sau (12.) este asociată cu condiţiile iniţiale care precizează
deplasarea şi viteza la momentul iniţial, împreună cu patru condiţii la limită,
câte două în fiecare capăt, care descriu modul de rezemare a barei.
Echilibrul dinamic al plăcilor plane de grosime constantă
Se consideră o placă rectangulară acţionată de un ansamblu de forţe

aplicate pe planul median. Pentru a afla ecuaţia vibraţiilor plăcii plane se
consideră că o secţiune transversală, iniţial plană, rămâne şi în timpul
încovoierii plană şi normală la suprafaţa care cuprinde planul median OXY.
Din Teoria elasticităţii se cunoaşte că deformaţiile elementului median

al plăcii plane, sub acţiunea unei sarcini distribuite q(x,y) satisfac ecuaţia:
D 4 W(x, y)  q(x, y) (13.)
în care : D – reprezintă rigiditatea cilindrică a plăcii, calculată cu

relaţia (14.)
Eh 3
D (14.)
12(1  v 2 )
E – modul de elasticitate longitudinal;
h – grosimea plăcii;
 – coeficientul lui Poisson;
W(x,y) – deplasarea mediană a plăcii pe durata vibraţiei.
4 - operatorul dublu laplacian, care în coordonate rectangulare, are
forma:
4 4 4
  4 2 2 2  4
4
(15.)
x x y y
q(x,y) – acţiunea repartizată aplicată pe placă.
În vederea exprimării ecuaţiei vibraţiilor plăcilor este necesar să aplicăm

principiul lui d’ Alambert. Pentru aceasta definim forţele de inerţie sub forma:
 2 W( x, y, t )
 h (16.)
x 4
unde  – reprezintă densitatea specifică a materialului din care este alcătuită
placa.
De asemenea, încărcarea repartizată este funcţie de t, W(x,y,t).
Luând în consideraţie cele de mai sus ecuaţia diferenţială a mişcării
plăcii este:
h  2 W( x, y, t ) q( x, y, t )
 4 W( x, y, t )   (17.)
D t 2 D
În cazul vibraţiilor libere, q(x,y,t)=0, ecuaţia diferenţială a vibraţiilor

plăcii (5.17.) se reduce la:
h  2 W(x, y, t )
 4 W( x, y, t )  . (18.)
D t 2
Echilibrul dinamic al unui vehicul (cu 1 GLD) ce se deplasează cu viteza
V pe un drum denivelat
Sistemul dinamic cu 1 GLD care se deplasează cu viteza V fig. 4.,

denivelările sunt de tip continuu.
Ecuaţia mişcării este:
my(t )  k( y(t )  u(t ))  0 . (23.)
Dacă:
u(t )  U0 sin   t. (24.)
my(t )  ky(t )  kU0 sin   t (25.)
sau y(t )   2 y(t )   2 U0 sin   t (26.)
k
unde: 2  Y m v
m
k
u (t)
X
a  v t
L
Fig. 4. Vehicul cu 1GLD deplasare pe un suport denivelat

Echilibrul dinamic al sistemului cu 1 GLD, posedând caracteristica de
amortizare, care se deplasează cu viteza V, pe un drum
cu denivelări de tip armonic, fig.5
Y
v m
c Z(t)
k
u(t)
a  vt X
L
Fig.5. Vehicul cu 1 GLD în deplasare pe un suport denivelat.
Ecuaţia mişcării este:
my(t )  cy (t )  u (t )  k( y(t )  u(t ))  0. (27.)

Dacă
u(t )  U0 sin   t. (28.)
my(t )  cy (t )  ky(t )  cu (t )  ku(t ). (29.)
. şi
my(t )  cy (t )  ky(t )  c U0 cos  t  kU0 sin   t. (30.)
sau

y(t )  2y (t )   2 y(t )  U0 2 cos  t   2 sin   t .  (31.)
unde:
m  
0
c  
0 
k   
0 
c u   
m1 c1 k1 0 0
[k u ]   
m2  c1  c2  k1  k 2  ,
, , ,
0 0 0  2
c k 2 
În cazul în care modelul dinamic provine din reducerea celui cu patru

grade de libertate dinamică fig. 11. atunci caracteristicile dinamice din relaţiile
de mai sus sunt:
mb
m1  , m 2  m3 , k 1  k1 , k 3  k2 , c1  c1 , c 2  c3,
2A
dacă ne referim la suspensia din faţă şi:
ma
m1  , m 2  m4 , k1  k 2 , k 2  k4 , c1  c 2 , c 2  c4 ,
2A
dacă ne referim la suspensia din spate.
Echilibrul dinamic al unui vehicul modelat printr-un sistem cu 2 GLD care se
deplasează pe un drum modelat printr-un proces aleatoriu u(t ).
m1 v
Z1 (t)
c1
k1
Z2 (t) m2
k2 c2
U(t)
Fig. 6. Sistem dinamic cu 2 GLD care se deplasează pe un drum
modelat printr - un proces aleator U(t)
Ecuaţia de echilibru dinamic instantaneu, fig.6. :
m1z1 ( t )  c1 z 1 ( t )  z 2 ( t )   k1 z1 ( t )  z 2 ( t )   0

m 2z2 ( t )  c1 z 1 ( t )  z 2 ( t )   c 2 z 2 ( t )  u ( t )   k1 z1 ( t )  z 2 ( t )   k 2 z 2 ( t )  u ( t )   0 (34.)
sau
m1z1 ( t )  c1z 1 ( t )  c 2 z 2 ( t )  k1z1 ( t )  k1z 2 ( t )  0
m 2z( t )  c1z 1 ( t )  (c1  c 2 )z 2 ( t )  k1z1 ( t )  (k1  k 2 )z 2 ( t )  c 2 u ( t )  k 2 u ( t ). (35.)
Sub formă matricială sistemul (35.) are alura:
mz(t) cz (t)  kz(t)  cu u (t) ku(t) (36.)
unde:
m  
0
c  
m1 c1 0 
0 m2  0 c1  c 2 
k    
k1 0 0
k1  k 2  cu    
0 c 2 
0
k u    
k 2 
În cazul în care modelul dinamic provine din reducerea celui cu patru

grade de libertate dinamică (vezi modelarea automobilului) atunci
caracteristicile dinamice din relaţiile de mai sus sunt:
mb
m1  , m 2  m3 , k 1  k1 , k 3  k2 , c1  c1 , c 2  c3,
2A
dacă ne referim la suspensia din faţă şi:
ma
m1  , m 2  m4 , k1  k 2 , k 2  k4 , c1  c 2 , c 2  c4 ,
2A
dacă ne referim la suspensia din spate.
Echilibrul dinamic al unui sistem cu un singur grad de libertate
dinamic, care se deplasează pe un drum modelat
printr-un proces aleatoriu, u(t )
m
Z(t)
k c
U(t)
Fig. 7. Sistem dinamic care se deplasează pe un drum cu denivelări
modelate printr- un proces aleator U(t)
Echilibrul dinamic al unui sistem cu un singur grad de libertate
dinamic, care se deplasează pe un drum modelat
printr-un proces aleatoriu, u(t )
Ecuaţia mişcării este fig. 7:
mz(t )  cz(t )  kz(t )  cu(t )  ku(t ).
Observaţie. Acest sistem dinamic poate fi definit din modelul cu 2 GLD

(prezentat anterior) dacă între caracteristicile dinamice ale acestui model (m, c
şi k)şi cele ale modelului 2 GLD (m1, m2, c1, c2, k1 şi k2) există relaţiile de
echivalenţă:
mb k1  k3
m  m1  , k , c  c1
2A k1  k 3
pentru suspensia faţă şi respectiv,

ma k1  k3
m  m1  , k , c  c1
2A k1  k 3
pentru suspensia spate.

Echilibrul dinamic al unui vehicul cu două osii, modelat printr-un model cu 4
GLD, care se deplasează pe un drum denivelat modelat printr-un proces
aleator [U1(t)] pentru roata din faţă şi [U2(t)] pentru roata din spate, fig.8
A
b a
m2
X V
Z2 (t) m1
c2  (t) Z1 (t)
k2 Z
m4 k1 c1
Z4 (t)
m3
k4 c4 Z3 (t)
k3 c3
U(t)
U2 (t)
U1 (t)
Fig. 8. Modelul dinamic cu 4GLD al unui vehicul ce se

deplasează cu viteza constantă v
Echilibrul dinamic al unui vehicul cu două osii, modelat printr-un model cu 4 GLD, care
se deplasează pe un drum denivelat modelat printr-un proces aleator [U1(t)] pentru
roata din faţă şi [U2(t)] pentru roata din spate, fig.8
Ecuaţiile de echilibru dinamic ale acestui model are aceeaşi alură ca

ecuaţia (36.), însă mărimile caracteristice sunt următoarele:
mz(t) cz (t)  kz(t)  cu u (t) ku(t) (36.)
 m

 2 A2  a  b
2 2
 
m
2

 a2  ab  0 0

2A
 m 
m   2  a2  ab  m
 a2  a 2  0 0
 2A 
2
2A
 0 0 m3 0
 m4 
 0 0 0
 c1 0  c1 0 
 0 c2 0  c 2 
c  
 c1 0 c1  c 2 0 
 
 0  c2 0 c3  c 4 
 k1 0  k1 0 
 0 k2 0  k 2 
k   
 k1 0 k1  k 2 0 
 
 0  k2 0 k2  k4 
0 0 0 0
0 0  0 0 
cu    , k u    .
c 3 0 k 3 0
   
0 c4  0 k4 
unde: a – reprezintă raza de giraţie determinată în raport cu axa transversală

ce trece prin centrul de greutate, şi se calculează cu relaţia:
Ia
a 
m
Ia – momentul de inerţie masic al masei suspendate calculat în raport cu
axa transversală, iar m este masa suspendată.
Vectorii proceselor aleatoare care descriu acceleraţiile şi deplasările

dinamice instantanee sunt prezentaţi în relaţiile (32.), iar vectorii proceselor
aleatoare care descriu acţiunea drumului asupra autovehiculului sunt cuprinşi
în relaţiile (33.).
z1 ( t )   z1 (t)
z ( t ) z (t)
z(t )   2 , z(t)   2  (32.)
z3 ( t )  z 3 (t)
z4 ( t ) z 4 (t)
 u1 ( t )   u 1 ( t ) 
u(t )   , u (t)    (33.)
u 2 ( t ) u 2 ( t )
Echilibrul dinamic al barelor drepte cu masă distribuită continuu,
acţionate de un autovehicul modelat prin intermediul unui
sistem cu 1 GLD
Ecuaţia generală a vibraţiilor transversale a barelor drepte cu masa

distribuită continuu acţionate de o sarcină de o sarcină distribuită, de
intensitate q(x,t), conform un subcapitolului anterior este:
 4 y( x , t )  2 y( x , t )
EI   q( x, t ) (50)
x 2 t 2
unde y(x,t) reprezintă deplasarea verticală a secţiunii x la timpul t.

sistem cu 1 GLD
În vederea exprimării echilibrului ansamblului bară - autovehicul
considerăm o grindă simplu rezemată, iar vehiculul modelat printr-un model
dinamic având un singur grad de libertate dinamică, fig. 10.
m
Z(t)
1) k c
y(x,t)
a x y(a,t)
l
P(a,t)
2)
a y(a,t)
l
Fig. 10. Ansamblu grinda – autovehicul:

1) Grinda cu autovehiculul modelat printr-un sistem cu 1 GLD.,
2) grinda simplu rezemată sub acţiunea forţei perturbatoare
sistem cu 1 GLD
Se va considera că autovehiculul este permanent în contact cu grinda pe

timpul producerii fenomenului de vibraţie al ansamblului.
Echilibrul dinamic al modelului autovehiculului va fi exprimat prin
ecuaţia:
mz(t )  cz (t )  kz(t )  cy (a, t )  ky(a, t ) (51.)
De asemenea, s-a arătat că forţa de interacţiune vehicul - grindă are alura:
P(a, t )  mg  cz (t )  y (a, t )  kz(t )  y(a, t ) (52.)
unde m reprezintă masa autovehiculului, g acceleraţia gravitaţiei, iar produsul

mg – greutatea autovehiculului.
sistem cu 1 GLD
Cunoscând forţa de interacţiune se poate exprima intensitatea sarcinii

distribuite q(x,t) din ecuaţia (5.50.)
q(x, t )  P(a, t ) (x  a) (53.)
Prin urmare, pentru a găsi răspunsul dinamic al ansamblului trebuie să

rezolvăm sistemul de ecuaţii diferenţială.
mz( t )  cz ( t )  kz( t )  cy (a , t )  ky(a , t )


  4 y( x , t )  2 y( x , t ) (54.)
EI   P(a , t ) ( x  a )
 x 4 t 2
sistem cu 1. GLD., care se deplasează cu viteza constantă V
Se consideră o grindă simplu rezemată modelată printr-un sistem cu o
infinitate de grade de libertate pe care se deplasează cu o viteză constantă v un
autovehicul modelat ca un sistem cu un grad de libertate dinamică, fig. 11.
m v
Z(t)
k c
y(x,t)
a(t)
y[(a(t),t]
x
P[ a(t),t]
y(x,t) m
Z(t)
a(t)
y[(a(t),t]
k c
x
l
y[(a(t),t]
Fig. 11. Ansamblu grindă autovehicul
sistem cu 1. GLD., care se deplasează cu viteza constantă V
Comparând fig. 11. din acest subcapitol cu fig. 10., rezultă că sistemul de
ecuaţii de echilibru va fi:
mz( t )  cz ( t )  kz( t )  cy [a ( t ), t ]  ky[a ( t ), t ]

  4 y( x , t )  2 y( x , t ) (55.)
EI   P[a ( t ), t ] [ x  a ( t )]
 x 4 t 2
unde:
P[a(t ), t ]  mg  cz (t )  y [a(t ), t ] kz(t )  y[a(t ), t ] (56.)
şi
a (t )  v  t (57.)
Echilibrul dinamic al ansamblului autovehicul – suprastructură pod
Ansamblul suprastructură de pod – convoi de autovehicule se constituie

dintr-o suprastructură a unui pod pe care se deplasează, cu viteza v, un convoi
de autovehicule. Vom nota cu Zj(t) deplasarea verticală a masei h ce face parte
din modelul dinamic al autovehiculului, iar cu w(x,z,t) deplasarea verticală a
unui punct cu coordonatele (x,z) ce face parte din suprastructura podului şi în
care este concentrată o masă mr.
Autovehiculul se modelează conform celor menţionate anterior, cu 7
grade de libertate, (cazul vehiculului spaţial) cu 4 grade de libertate (când se
neglijează vibraţiile de ruliu sau ceia ce este tot una, cu presupunerea că
profilurile de căilor de rulare dreapta şi stânga coincid), cu 2 grade de libertate
(în situaţia în care se neglijează şi mişcarea de tangaj, şi se analizează separat
suspensia faţă şi respectiv suspensia spate) şi cu 1 grad de libertate (atunci când
se neglijează masa nesuspendată).
Este evident că suprastructura poate fi încărcată, în cazul deplasării cu

viteza v a unui autovehicul, cu patru forţe concentrate, două forţe sau cu o
singură forţă concentrată. Sigur că, suprastructura podului poate fi solicitată şi
de convoaie de autovehicule, şi atunci în mod corespunzător, numărul forţelor
concentrate creşte.
Suprastructura podului, în funcţie de distribuţia elementelor
constructive, poate fi modelată în diverse moduri: modele dinamice cu masă
distribuită, cu mase concentrate sau modele combinate. Un factor dominant îl
prezintă sistemul de rezemare a acesteia pe infrastructură. Întâlnim sisteme
simplu rezemate, sisteme continui sau sisteme pe cadre, etc.
În vederea găsirii echilibrului dinamic al ansamblului se consideră

suprastructura simplu rezemată, fig. 17. modelată prin intermediul unui sistem
cu n GLD. Suprastructura va fi încărcată cu un convoi de autovehicule, fiecare
modelat prin două sisteme dinamice reprezentând suspensia faţă şi suspensia
spate. Distanţa dintre modele este notată cu A – ampatamentul
autovehiculului, iar distanţa dintre două autovehicule este notată cu D.
Coordonata dinamică a aplicării forţei provocată de autovehicul pe
suprastructură este notată cu h, identică cu GLD ale modelului punte faţă sau
punte spate.
Din punct de vedere matematic vom deosebi două sisteme de ecuaţii de
echilibru dinamic, unul pentru convoiul de autovehicule şi cel de al doilea
pentru suprastructura de pod. Cele două formează împreună sistemul de
echilibrul al ansamblului.
mm m1
mh Z1
Zm Zh
Mm
D A D A
a(t )  v  t
l
Fig. 17. A nsamblul suprastructură de pod – convoi de autovehicule

Primul subsistem de ecuaţii de echilibru poate fi exprimat sub formă matriceală,
chiar dacă ecuaţiile sunt independente între ele, aşa cum s-a văzut anterior pentru un
autovehicul, respectiv la puntea faţă şi puntea spate.
Acest subsistem de ecuaţii poate fi scris sub forma:
mz(t) cz (t) kz(t)  cw [a(t), t] kw[a(t), t] (86.)
unde:
m1  c1 
     k1 
 ...   ...   ... 
m     c      

mh
, 
ch
, 
k  kh 
 ...   ...   
 ... 
 mm   c m 
 k m 
şi
w[a(t ), t ]T  w1 , ..., w h , ..., w m .
Cel de al doilea subsistem de ecuaţii care se referă la echilibrul dinamic al

suprastructurii podului, are alura:
Mw (x, y, t) Cw (x, y, t) Kw(x, y, t)  R F(t) (87.)
Coordonata y din sistemul (87.) se referă la coordonata liniei pe care se

deplasează convoiul de forţe (sisteme dinamice cu 1 GLD) pe suprastructură.
Utilizând metoda analizei modale se obţine relaţia:
w(x, t)    (t) (88.)
şi conform celor demonstrate anterior sistemul (87.) devine:

M (t) c(t) k (t)  F (t)
* *
(89.)
unde:
F (t)   R F(t)
* T
(90.)
Echilibrul dinamic al ansamblului suprastructură – convoi de

autovehicule este exprimat printr-un sistem de ecuaţii formulat din cele două
ecuaţii matriciale (86.) şi (90.) şi este prezentat în continuare:
mz(t )  cz (t )  k z(t )  cw [a (x), t ]  k w[a (x), y]

M* (t) c* (t) k*  (t)  F* (t) (91.)
PATS13

PATS13
RĂSPUNSUL DINAMIC AL SISTEMELOR
1. Răspunsul dinamic pe baza conceptului funcţiei de transfer şi

funcţiei de răspuns la impuls unitar
1.1. Răspunsul dinamic determinat prin intermediul funcţiei de
transfer
1.2. Răspunsul dinamic aflat prin intermediul funcţiei de răspuns la
impuls unitar
2. Vibraţii ale barelor drepte cu masă distribuită continuu
2.1. Modurile proprii de vibraţie ale barelor drepte cu masă
distribuită continuu
2.2. Răspunsul dinamic forţat al barelor drepte cu masă
3. Vibraţii ale barelor drepte cu masă continuă şi mase

concentrate
3.1. Modurile proprii de vibraţie ale barelor drepte cu masă
continuă şi mase concentrate
3.2. Răspunsul dinamic forţat al barelor drepte cu masă
4. Vibraţii ale plăcilor plane cu greutate constantă
4.1. Moduri proprii de vibraţie ale plăcilor plane cu greutate
constantă
4.2. . Răspunsul dinamic al plăcilor plane cu grosimea constantă
acţionată de o forţă perturbătoare distribuită
Răspunsul dinamic pe baza conceptului funcţiei de transfer
şi funcţiei de răspuns la impuls unitate
În dinamica construcţiilor se ştie că unui sistem vibrant supus

unei excitaţii f(t), definită în intervalul t > 0, îi corespunde răspunsul
y(t). Acesta din urmă depinde atât de proprietăţile excitaţiei, cât şi de
proprietăţile sistemului.
Răspunsul dinamic al sistemelor descrise de ecuaţii diferenţiale
cu coeficienţi constanţi poate fi determinat prin intermediul a două
proceduri:
 conceptul de funcţie de răspuns a sistemului, calculele
efectuându-se în domeniul complex al pulsaţiilor (sau frecvenţe);
 conceptul de funcţie de răspuns a sistemului la impuls unitar,
operaţiile realizându-se în domeniul real al timpului.
Răspunsul dinamic pe baza conceptului funcţiei de transfer
şi funcţiei de răspuns la impuls unitate
Funcţia răspuns la
f(t) impuls unitar h(t). z(t) Domeniul “t”
Acţiunea Răspunsul
Sistem
F(j)
Funcţia de transfer H(j)
Fig. 1. Organigrama acţiune sistem răspuns în domeniul real al timpului

şi în domeniul complex al pulsaţiei
Răspunsul dinamic determinat prin intermediul
funcţiei de transfer
Funcţia de transfer a unui sistem, notată H(j) este o funcţie

complexă de pulsaţie excitatoare . Se defineşte prin proprietatea sa:
dacă excitaţia este partea reală a funcţiei complexe ejt = cost +j.sint,
atunci răspunsul sistemului la această excitaţie este partea reală a
funcţiei complexe H(j)ejt.
Funcţia de transfer se măsoară în dimensiunile raportului
răspuns excitaţie şi se calculează algebric înlocuind în ecuaţia de
mişcare a sistemului excitaţiei cu: ejt, iar răspunsul cu H(j)ejt.
Dacă considerăm ecuaţia de mişcare a unui sistem dinamic cu un singur grad de
libertate:
my(t )  cy (t )  ky(t )  f (x) (1.)
sau
f (x)
y( t )  20 y ( t )  02 y( t )  (2.)
m
în care se introduc excitaţia şi răspunsul, conform celor afirmate mai sus, sistemul
menţionat mai sus devine:

 H( j )e jt
 2

 20 H( j )e jt
j   H( j)e 
2
0
jt

e jt
m
(3.)
de unde rezultă:
1
H( j ) 
 
m     j20 
2
0
2
(4.)
Din analiza ecuaţiei (4.), rezultă că funcţia de transfer H(j), care
poate fi scrisă şi sub forma:
1 1
H ( j )  (5.)
m02  2 2
    
1      j2 
  0    0 
depinde, pentru o pulsaţie oarecare  a excitaţiei, de caracteristicile
sistemului vibrant: rigiditate, amortizare şi pulsaţia proprie.
Pătratul modulului funcţiei complexe de transfer (5.) este o
cantitate reală:
H( j )2  1 1
(6.)
m 
2 4 2 2
 2
0    
1      4 2  
  0    0 
Conform definiţiei dacă forţa este f(t) = 1cost, atunci valoarea

maximă a deplasării sistemului dinamic este:
y( t ) max  1 H( j ) 
2 1 1
(7.)
m02    2 2
 2
 
1      4 2  
  0    0 
Care este reprezentat grafic în fig. 2.
y (t ) max
1 1
1 m 02 2
m 02 0 
Fig. 2. Variaţia deplasării z(t) funcţie de (pulsaţia excitaţiei)
Funcţiile excitaţiei f(t) şi ale răspunsului y(t) sunt funcţii reale şi

dependente de timp, transformatele lor Fourier în domeniul complex al
pulsaţiei  se definesc astfel:


F( j )  f ( t )e  jt dt

(8.)
 y ( t )e
 jt
Y( j )  dt (9.)

În domeniul complex al pulsaţiilor rezultă, conform definiţiei

funcţiei de transfer, relaţia:
Y( j)  H( j)F( j) (10.)
Această ultimă ecuaţie arată faptul că dacă se cunoaşte funcţia de

transfer a unui sistem vibrant, precum şi transformatele Fourier a
excitaţiei, se obţine transformata Fourier a răspunsului ca produsul
primelor două.
Răspunsul dinamic în domeniul real al timpului se calculează

din transformata Fourier, inversa ecuaţiei (9.).

1
 Y( j )e
jt
y( t )  dt (11.)
2 
Sau ţinând seama de (6.10.):


1
 A( j )F( j)e
jt
y( t )  dt (12.)
2 
iar prin înlocuirea transformatei Fourier a excitaţiei, relaţia (6.8.) se

obţine relaţia:
1

 
y( t ) 
2 
 

H( j )  f ( t )e  jt e jt dt

(13.)
Răspunsul dinamic aflat prin intermediul funcţiei
de răspuns la impuls unitar
Dacă se consideră o excitaţie de tip impuls unitar definită prin

intermediul funcţiei Dirac:
f (t )   (t   ) (14.)
atunci răspunsul dinamic al sistemului vibrant cu un grad de libertate

este descris în timp de funcţia răspuns h(t-);
y(t )  h(t   ) (15.)

Calculul funcţiei de răspuns la impuls unitate se face prin

rezolvarea ecuaţiei (15.) în care excitaţia se înlocuieşte cu funcţia Dirac,
rezultând:
1 0 ( t  )
h(t   )  e sin 0* ( t   ) (16.)
m0
*
unde
0*  0 1  2  0 (17.)
sau, dacă se consideră (17.),

1 0 ( t  )
h(t   )  e sin 0 ( t   ) (18.)
m0
Din cele prezentate rezultă că determinarea funcţiei răspuns la

impuls unitate este mai dificilă decât a funcţiei de transfer. De aceea
este mai uşor să calculăm funcţiile de transfer şi deoarece cele două
funcţii: de transfer şi de răspuns, sunt o pereche de funcţii care satisfac
transformata Fourier, să obţinem funcţia de răspuns mult mai facil.
În acest sens, introducând în ecuaţia (3.) excitaţia f(t) de tip
impuls unitar:
ft )   (t ),
se obţine:
1

 
y( t )  h ( t ) 
2 


H( j )   ( t )e  jt e jt dt
 
(19.)
Deoarece  (t )  0 pentru orice t, cu excepţia valorii t = 0, pentru

care funcţia delta este 1 şi valoarea exponenţialei e  jt este de
asemenea 1, rezultă că integrala din paranteza dreaptă este egală cu 1 şi
deci:

1
h(t ) 
2 

H( j )e jt dt (20.)
de asemenea:

1
 h ( t )e
jt
H( j )  dt (21.)
2 
Vibraţii ale barelor drepte cu masă distribuită continuu
Modurile proprii de vibraţii ale barelor drepte

cu masă distribuită continuu
Ecuaţia generală a vibraţiilor libere în cazul în care q(x,t)=0, este:
∂4 v( x, t ) ∂2 v( x, t )
EI +μ =0 (22.)
x4
∂ t2
∂
Se adoptă o soluţie particulară pentru ecuaţia (22.) formată din două

funcţii, una depinzând de abscisa x, care caracterizează deformata
sistemului vibrant şi reprezintă forma proprie de vibraţie şi a doua,
depinzând de timpul t, şi care caracterizează amplitudinea modului de
vibraţie:
v( x, t ) = φ( x )η( t ) (23.)
Vibraţii ale barelor drepte cu masă distribuită continuu
X
x dx
T
T
T dx
M A B x
Y M
M dx
dI x
dx
Fig. 1 . Bara dreapta cu masa distribuita în echilibru dinamic transversal

Înlocuind soluţia (23) în ecuaţia (22.) rezultă:
d 4 φ( x )
EIη( t ) + μφ( x )η( t ) = 0 (24.)
dx 4
sau
EI φ IV ( x ) η( t )
= = ω2 = const (25.)
μ φ( x ) η( t )
Cele două rapoarte din relaţia (25.) sunt egale pentru orice valori
ale variabilelor, deci constanta comună (a rapoartelor) s-a notat cu 2,
reprezentând pulsaţia proprie a sistemului vibrant.
Prin urmare, ecuaţia diferenţială (22.) s-a descompus în două

ecuaţii diferenţiale omogene cu variabile proprii:
η( t ) + ω 2 η( t ) = 0 (26.)
φIV ( x ) μω 2 φ( x ) = 0. (27.)
Prin integrarea ecuaţiei diferenţiale (26) rezultă:

η( t ) = A sin(ωt ) (28.)
reprezentând o mişcare, armonică de pulsaţie , corespunzătoare unui

mod normal i de vibraţie.
Pentru soluţionarea ecuaţiei (26.) se propune o soluţie de forma:

φ( x ) = Ae rx (29.)
în care r şi A sunt constante. Ecuaţia caracteristică a ecuaţiei

diferenţiale (628.) este:
r2 - α4 = 0 (30.)
unde
μ 2
α= ω (31.)
EI
Rădăcinile ecuaţiei (30.) sunt:

r1,2 = ±α, r3,4 = ±iα, (32.)
iar soluţia generală:

φ( x ) = C1F1(α, x ) + C 2 F2 (α, x ) + C 3 F3 (α, x ) + C 4 F4 (α, x ) (33.)
unde Fi (x) sunt funcţii propuse de A. N. Krâlov.

Constantele de integrare Ci se determină prin exprimarea
condiţiilor la limită. De exemplu pentru origine:
 M 
  (0)  0  II (0)   0 
x0  EI  (34.)

 (0)   0  (0)  T0 
I IV

în care 0, 0, M0, T0 sunt parametrii în origine. Înlocuind aceste

condiţii (34) în soluţia (33.) şi derivatele succesive
 I M ( x) III T ( x) 
 ( x)   ( x),  ( x)   ,  ( x)   
II
 EI EI 
se obţin constantele:
M0
1
C1  0 C3   
 2 EI (35.)
1 1 T
C2  0 C4   3 0
  EI
Între parametrii în origine şi funcţiile încovoierii

 ( x),  (x), M(x) , T(x)  se poate scrie relaţia matriceală:
Vx  T V0 (36.)
unde
VTx   (x)  (x) M(x) T(x) (37.)
VT0  0 0 M0 T0  (38.)

 1 1 1 
 F(x )1 
F2 (x )  2 F3 (x )  3 Fu (x )
 EI  EI
 1 1 
 F4 (x ) F1 (x )  F2 (x )  2 F3 (x ) 
T   x  EI  (39.)
 2 1 
  EIF3 (x )  EIF4 (x ) F1 (x )

F2 (x ) 
 3 
   EIF2 ( x )   2
EIF 3 ( x )  F4 ( x ) F1 (x ) 
ultima matrice [T] poartă numele de matrice de transfer şi depinde

direct de pulsaţia proprie  prin , din relaţia 30.
Pentru grinda simplu rezemată pulsaţiile proprii:
EI
i  i 2 2 (i  1, 2, ...) (40.)
l 4
şi formele proprii:
i (x)  sin i x (41.)
Răspunsul dinamic forţat al barelor drepte cu masă
Ecuaţia vibraţiilor forţate a fost dedusă anterior, sub forma:
∂4 v( x, t ) ∂2 v( x, t )
EI + μ( x ) = q( x, t ) (42.)
x4
∂ t2
∂
Răspunsul dinamic forţat se va determina utilizând analiza

modală.
Se propune forma următoare pentru soluţia generală a ecuaţiei
(42.):
∞
v( x, t ) = ∑φ i ( x )ηi ( t ) (43.)
i =1
unde i(x) – reprezintă funcţia formei proprii i de vibraţie;

i(t) – funcţie de timp necunoscută, care se determină luând în
considerare natura acţiunii dinamice.
Relaţia (43.) se introduce în ecuaţia (42.), rezultă:
∞ d 4φ ∞ d 2 ηi ( t )
i (x)
EI ∑ ηi ( t ) + μ ∑φ i ( x ) = q( x, t ) (44.)
i =1 dx 4 i =1 dt 2
Din ecuaţia vibraţiilor libere pentru modul i de vibraţie rezultă:
d 4φi ( x ) μ 2
= ω φ (x) (45.)
dx 4 EI i i
Introducând relaţia (45.) în (44.) se obţine:

∞ ∞
μ ∑φ i ( x )ηi ( t ) + μ ∑ωi2 φ i ( x )ηi ( t ) = q( x, t ) (46.)
i =1 i =1
Luând în considerare condiţia de ortogonalitate a formelor
proprii de vibraţie, vom înmulţi toţi termenii ecuaţiei (46.) cu forma
proprie r de vibraţie r(x), r i şi se vor integra de la 0 la l, ecuaţia
vibraţiilor proprii (46.) devine:
l l l
μφ i ( x )dx ηi ( t ) + ωi2
∫ 2
∫ μφ i2 ( x )dx ηi ( t ) = ∫
q( x, t )φ i ( x )dx (47.)
0 0 0
sau
Fi*
ηi ( t ) + ωi2 ηi ( t ) = (48.)
M i*
unde s-au făcut următoarele notaţii

l
Fi* ( t ) =∫
q( x, t )φ i ( x )dx (49.)
0
Fi* (t )
poartă denumirea de forţă generalizată corespunzătoare
modului i de vibraţie;
l
M i* μφ i2 ( x )dx
=∫ (50.)
0
M i* reprezintă masa generalizată corespunzătoare modului i de

vibraţie.
Dacă q( x, t ) = q( x )f ( t ), (51.)
atunci ecuaţia (47.) va avea expresia:

F* ( x )
ηi ( t ) + ωi2 ηi ( t ) = i f (x) (52.)
în care M i*
l
Fi ( x ) = ∫
q( x )φ i ( x )dx (53.)
0
Soluţia ecuaţiei (90.) are forma cunoscută:
Fi* ( x ) t
ηi ( t ) = ∫
f ( τ ) sin ωi ( t τ )dτ (54.)
M i* ωi 0
sau
ηi ( t ) = γ i ψ i ( t ) (55.)
unde: i reprezintă factorul de participare al modului i de vibraţie

la răspunsul dinamic total al sistemului
Fi* ( x )
γi = (56.)
M i* ωi2
i(t) - factorul de multiplicare dinamică:

t
ψ i ( t ) = ωi ∫
f ( τ ) sin ωi ( t τ )dτ (57.)
0
Răspunsul modal staţionar al sistemului (modul i de vibraţie)

este
v i ( x, t ) = φ i ( t )ηi ( t ) = φ i ( t )γ i ψ i ( t ) (58.)
Răspunsul staţionar total se calculează cu relaţia (42.)

∞
v( x, t ) = ∑φ i ( x )γ i ψ i ( t ) (59.)
i =1
Observaţie. În cazul forţelor perturbătoare concentrate Fk(t), k=1,

2, ... , n, (fig. 2.), forţa generalizată va avea forma:
n
Fi* ( t ) = ∑Fk ( t )φ i (a k ) (60.)
k =1
unde: i(ak) reprezintă ordonata formei proprii i de vibraţie din dreptul

punctului de aplicaţie al forţei perturbatoare Fk.
Dacă
Fk ( t ) = Fk f ( t ) (61.)
atunci
n
Fi* ( x ) = ∑Fk φ i (a k ) (62.)
k =1
şi
n
∑Fk φ i (a k )
γ i = k =1 * 2 (63.)
Mi ωr
Vibraţii ale barelor drepte cu masă continuă şi mase
concentrate
Modurile proprii de vibraţie ale barelor drepte cu masă continuă şi

mase concentrate
Ecuaţia generală a vibraţiilor libere, ecuaţia (12.) pentru q(x,t)=0
este:
∂4 v( x, t ) n ∂2 v( x, t )
EI + μ+ ∑m k δ( x a k ) =0 (64.)
x4
∂ k =1 t2
∂
Pentru determinarea pulsaţiilor proprii şi formelor proprii de

vibraţie pentru o grindă simplu rezemată de lungime l se admite o
soluţie de forma:
v( x, t ) = φ( x )e iωt (65.)
Introducerea expresiei (48.) în ecuaţia diferenţială omogenă (64.)

obţinem:
d 4 φ( x ) n
EI ω2 μ + ∑m k δ( x a k ) φ( x ) = 0 66.)
dx 4 k =1
Vibraţii ale barelor drepte cu masă continuă şi mase
concentrate
m1 mk mn
a1 ak X
Y
X
T(x,t) M (v, t ) v
m1 M ( x, t )  dx (
x,t)
M x
x,t) A B
(
a T ( x, t )
T ( x, t )  dx
x
Y  2 v( x, t )
dI    dx
t 2
Fig.2. Bara dreaptă cu masă distribuită şi mase
concentrate în echilibru dinamic transversal
Modurile proprii de vibraţie ale barelor drepte cu masă continuă
şi mase concentrate
Să aplicăm ecuaţiei (66.) transformata Laplace:
∞
£[φ( x )] = ∫
φ( x )e sx dx + L(S) (67.)
0
∞ 4
d 4 φ( x ) d φ( x )
£ = ∫ 4 e sx dx = S4 L(S) S3φ I (0) qφI II (0) φ III (0) (68.)
dx 4 0 dx
∞
∫
δ( x a k )e sx
φ( x )dx = e sa k φ(a i ) (69.)
0
rezultă
1 ω2 n
L(S) = 4 4
3 2 I II
S φ(0) + S φ (0) + Sφ (0) + φ (0) + ∑m k e sa k φ(a k )
III
(70.)
S α EI k =1
unde
μω 2
α= (71.)
EI
M0 T0
φ(0) = φ 0 , φI ( 0 ) = θ 0 , φI ( 0 ) = , φIII (0) = (72.)
EI EI
 0 ,  0 , M 0 si T0 constituie parametrii în origine.

Pentru a determina soluţia ecuaţiei (46.) aplicăm transformata
Laplace inversă.
φ( x ) = α 1 [L(S)] (73.)
Se cunoaşte:
1 1 1 1
£ = (shαx sin αx ) = F4 (αx ) (74.)
S4 α4 2α 3
α3
S 1 1
£ 1
= (chαx cos αx )) = F3 (αx ) (75.)
S4 α4 2α 2
α2
S2 1 1
£ 1 = (shαx + sin αx ) = F2 (αx ) (76.)
S4 α4 2α α
1 S3 1
£ = (chαx + cos αx ) = F1(αx ) (78.)
S4 α4 2
e αa k 1
£ 1
4 4
= [shα( x a k ) sin α( x a k )]H( x a k ), (79.)
S α 2α 3
în ultima relaţie H(x-ak) este funcţia lui Heaviside.

Luând în considerare relaţiile (74.) – (79.) soluţia (73.) ia forma:
1 1 1
φ( x ) = F1(αx )φ 0 + F (αx )θ 0 F3 (αx )M 0 F4 (αx )T0 +
α 2 α 2 EI α 3 EI
ω2 n
+ ∑m k φ(a k )[shα( x a k ) sin α( x a k )]H( x a k ) (80.)
2α 3 EI k =1
Pentru a studia grinda simplu rezemată, condiţiile la limită vor fi:
sau φ0 = M 0 = φl = M l = 0 (81.)
φ 0 = 0, φII (0) = 0, φ(l) = 0, φII (l) = 0 (82.)

Prin urmare, a doua derivată a relaţiei (43.) este:
M0 1
φ II ( x ) = α 2 F3 (αx )φ 0 + αF4 (αx )θ 0 F1(αx ) F (αx )T0 +
EI αEI 2
α3 n
+ ∑m φ(a k )[shα( x a k ) + sin α( x a k )]H( x ak ) (83.)
2μ k =1 k
Luând în considerare relaţiile (74) – (78), (82) şi (79.) se

determină parametrii în origine 0 şi T0:
α2 n sin α(l a k ) shα(l a k )

θ0 = ∑m k φ(a k ) H(l a k ) (84.)
4μ k =1 sin αl shαl
α 4 EI n sin α(l a k ) shα(l a k )

T0 = ∑m k φ(a k ) H(l a k ) (85.)
4μ k =1 sin αl shαl
Introducând expresiile (84) şi (85) în (79) şi luând în calcul şi

(82.) se obţine:
α n
φ( x ) = ∑m φ(a k ) X(a k ) (86.)
2μ k =1 k
unde:
shαx shαx
X(a k ) = sin α(l a k ) sh(l a k ) H(l a k ) +
sin αl shαl
+ [shα( x a k ) sin α( x a k )]H( x ak ) (87.)
Pentru x  a j ( j  1, 2, ..., n) relaţia (86.) devine:

n
β ∑m k φ(a k )X ij φ(a j ) = 0 (88.)
k =1
α
x ij = x i (a j ) si β = (89.)
2μ
Soluţiile nebanale ale ecuaţiilor (88) se determină egalând cu

zero determinantul format din coeficienţii necunoscutelor:
αm1x11 1 αm 2 x12 ... αm n x1n

αm1x 21 αm 2 x 22 1 ... αm n x 2 n
(90.)
... ... ... ...
αm1x n1 αm 2 x n 2 ... αm n x nn 1
În cazul în care avem o singură masă concentrată la mijlocul

deschiderii k = 1 şi a k  l , ecuaţia (90.) ia forma:
2
α l α l 4μ
tg th =0 (91.)
2 2 mα
din care se pot calcula o infinitate de pulsaţii proprii i, pentru care
corespund vectorii proprii 
Ecuaţia vibraţiilor forţate are forma:
∂4 v( x, t ) n ∂2 v( x, t )
EI + μ+ ∑m k δ( x a k ) = q( x, t ) (92.)
x4
∂ k =1 t2
∂
sau
∂4 v( x, t ) ∂2 v( x, t )
EI + ε( x ) = q( x, t ) (93.)
x4
∂ t2
∂
Se propune o soluţie de forma:
∞
v( x, t ) = ∑φ i ( x )ηi ( x ) (94.)
i =1
Forma proprie de vibraţie i(x) trebuie să satisfacă şi ecuaţia:
d 4 φ( x )
EI 4
ω 2 ε( x )φ( x ) = 0 (95.)
dx
rezultă:
d 4φi ( x )
EI 4
= ωi2 ε( x )φ i ( x ) (96.)
dx
Se introduce relaţia (94.) , în ecuaţia (93.), multiplicăm rezultatul

cu i(x) şi integrând de la o la l obţinem:
l n d 4φi ( x ) l n
l
φi (x ) ∑
EI ∫ ε( x )φ i ( x ) ∑φ i ( x )ηi ( t )dt = ∫
ηi ( t )dx + ∫ φ ( x ) q( x, t )dx
0 l
(97.)
0 i =1 dx 4 0 i =1
Luând în considerare expresia (96.), ecuaţia (97.) devine:

l
d 2 ηi ( t ) l l
∫ ε( x )φ i2 ( x )dx + ωi2 ∫ ε( x )φ i2 ( x )dx ηi ( t ) = ∫
q( x, t )φ i ( x )dt (98.)
0 dt 2 0 0
F* ( t )
ηi ( t ) + ωi2 ηi ( t ) = i (99.)
M i*
unde Fi* ( x ) - forţa generalizată corespunzătoare modului i de vibraţie

este
l
Fi* ( x ) =∫
q( x, t )φ i ( x )dx (100.)
0
M*i ( x ) - masa generalizată corespunzătoare modului i de vibraţie

este
l
M i* ( x ) ε( x )φ i2 ( x )dx,
=∫ i = 1, 2, ..., ∞ (101.)
0
Ecuaţia (99.), este ecuaţia vibraţiilor forţate, s-a obţinut din

(107.) aplicând proprietatea de ortogonalitate a două forme proprii de
vibraţie.
Dacă se admite că încărcarea q(x,t) variază după legea:
q( x, t ) = q( x ) f ( t ) (102.)
soluţia ecuaţiei (6.109) este:
F* ( x ) t
ηi ( t ) = i * ∫ f ( τ ) sin ωi (t τ)dτ (103.)
M i ωi 0
unde
t
Fi* ( x ) = ∫
p( x )φ i ( x )dx (104.)
0
Vibraţii ale plăcilor plane cu greutate constantă
Moduri proprii de vibraţie ale plăcilor plane cu greutate constantă

Ecuaţia vibraţiilor libere a plăcilor plane are forma:
ρhθ 2 w( x, y, t ) ρh ∂2 w( x, y, t )
∇4 w( x, y, t ) + = (105.)
t2
∂ D ∂t2
Presupunem că ecuaţia (105.) admite o soluţie de forma:

w( x, y, t ) = w( x, y ) sin(ωt + ) (106.)
unde  reprezintă pulsaţia proprie a plăcii.

Introducând relaţia (106.) în ecuaţia diferenţială (105.) se obţine

ecuaţia:
ρh
∇4 w( x, y ) ω 2 w( x, y ) = 0 (107.)
D
sau
∇4 w( x, y ) β 4 w( x, y ) = 0 ( 108.)
în care:
ρh
β = ω2 (109.)
D
Soluţia ecuaţiei (108.), satisfăcând condiţiile de rezemare pe

contur, se aleg de forma:
mπx nπy
w( x, y ) = A mn sin sin (110.)
lx ly
unde lx şi ly reprezintă lungimile laturilor plăcii.

Introducând soluţia (110.) în ecuaţia (108.) rezultă:

2
2 2
m n
π2 + A mn = 0 (111.)
l 2x l 2y
Pentru ca placa să vibreze este necesar ca amplitudinea Amn să fie

egală cu zero. Impunând ecuaţiei (121) această condiţie se obţine
ecuaţia caracteristică, iar prin rezolvare se deduc pulsaţiile proprii ale
plăcii:
 m2 n 2 
2
  2 4 0
 lx
2
l y 

Pulsaţiile proprii de ordinul (m, n)
m2 n2 D
ω mn = π 2 + , (m = 1, 2, ...) , (n = 1, 2, ...) (112.)
l 2x l 2y ρh
Dacă notăm formele proprii de vibraţie de ordinul (m, n) cu

mn(x,y) acestea vor avea configuraţii geometrice determinate cu relaţia
(109.):
mπx nπx
φ mn ( x, y ) = sin sin (113.)
lx ly
raportat la amplitudinea Amn = 1.

Prin urmare, unei plăci i se asociază o dublă infinitate de moduri
normale de vibraţii. Modul fundamental corespunde valorilor m = 1 şi
n = 1.
.
Răspunsul dinamic al plăcilor plane cu grosimea constantă
Ecuaţia diferenţială a plăcii plane acţionată de o sarcină

distribuită q(x, y, t) are forma:
4 ρh ∂2 w( x, y, t ) q( x, y, t )
∇ w( x, y, t ) + = (119.)
D ∂t2 D
Soluţia generală a ecuaţiei se exprimă sub forma:

∞ ∞
w( x, y, t ) = ∑ ∑φ mn ( x, y)η mn ( t ) 120.)
m =1 n =1
unde: mn(x,y) este funcţia formei proprii mn,

mn(t) – funcţie de timp necunoscută.
.
Se introduce soluţia (120.) în ecuaţia diferenţială cu derivate
parţiale (119.) şi se obţine:
∞ ∞ ρh q( x, y )
∑ ∑ ∇4 φ mn ( x, y) η mn ( t ) + φ mn ( x, y )η( t ) = f ( t ), (121.)
m =1 n =1 D D
deoarece forma proprie (m,n) verifică ecuaţia (108)
∇4φ mn ( x, y ) β 4φ mn ( x, y ) = 0 122.)
sau
ρh 2
∇4 φ mn ( x, y ) = w φ ( x, y ) (123.)
D mn mn
.
Introducând (123) în ecuaţia (121), rezultă ecuaţia:

∞ ∞
∑ ∑[η( t ) + ω 2mn η mn ( t )] ρhφ mn ( x, y) = q( x, y)f ( t ) (124.)
m =1 n =1
Se înmulţeşte ecuaţia (124.) cu mn(x,y) dx dy şi se integrează pe

întreaga suprafaţă a plăcii. Luând în considerare proprietatea de
ortogonalitate se obţine ecuaţia:
*
Fmn
η( t ) + ω 2mn η mn ( t ) = f (t) (125.)
M *mn
unde *
M mn reprezintă masa generalizată calculată cu formula:
.
2
lx l y
ρh[φ mn ( x, y )] dxdy ≠0
M *mn = ∫∫ (126.)
0 0
*
Fmn - forţa generalizată şi se determină cu relaţia:
lx l y
*
Fmn = ∫∫
q( x, y )φ mn ( x, y )dxdy 127.)
0 0
Soluţia ecuaţiei diferenţiale (125.) rezultă:

* t
Fmn
η mn ( t ) = ∫
f ( τ ) sin ω mn ( t τ )dτ (128.)
M *mn ω mn 0
Cunoscând mn(t), răspunsul total se obţine cu ajutorul relaţiei

(120.).
PATS14

PATS14
RĂSPUNSUL DINAMIC AL SISTEMULUI
SUPRASTRUCTURĂ - AUTOVEHICUL
1. Răspunsul dinamic al unui vehicul modelat cu 1 GLD

care se deplasează cu viteza V pe un drum cu denivelări
de tip armonic
2. Răspunsul dinamic al sistemului cu 1 GLD, posedând
caracteristica de amortizare, care se deplasează cu
viteza V, pe un drum cu denivelări
3. Răspunsul dinamic al barelor drepte cu masă
distribuită continuu acţionate de un automobil modelat prin
intermediul unui sistem cu 1 GLD care se deplasează cu viteza
constantă V
4. Răspunsul dinamic al ansamblului suprastructură de pod-
convoi de autovehicule
5. Determinarea răspunsului dinamic utilizând metoda
integrării numerice a ecuaţiilor de mişcare . Metoda  Wilson
Răspunsul dinamic al unui vehicul modelat cu 1 GLD care se
deplasează cu viteza V pe un drum cu denivelări de tip armonic
Pentru a determina răspunsul dinamic al sistemului cu 1GLD, fig.

3. se apelează la ecuaţia de echilibru
y(t )   2 y(t )   2 U0 sin   t
Se propune pentru ecuaţia de echilibru o soluţie particulară de

forma:
y( t ) = μ u 0 sin θ t (1.)
unde:  reprezintă factorul de amplificare dinamică (coeficientul

dinamic).
1
μ= (2.)
θ2
1
ω2
Y
v m
c Z(t)
k
u(t)
a  vt X
L
Fig 1 Vehicul cu1 GLD în deplasare pe un suport denivelat.
Perioada mişcării vibratorii este:
2π
T= (3.)
θ
iar într-o perioadă vehiculul înaintează cu

L
L=V t, T= (4.)
V
Egalând ultimele două relaţii, obţinem:
2 πV
θ= (5.)
L
în care cu V s-a notat viteza de deplasare a vehiculului.

Rezonanţa are loc când  = , prin urmare:
2 πv cr k
= (6.)
L m
L k
Vcr = (7.)
2π m
Răspunsul dinamic al sistemului cu 1 GLD, posedând caracteristica de
amortizare, care se deplasează cu viteza V, pe un drum cu denivelări
* 2
,
ω = ω 1- v (8.)
pulsaţia proprie afectată de amortizare,
z 0ω
ω * = arctg , (9.)
V0 + vω x 0
z 0 , V0 - deplasarea şi viteza iniţială (condiţii la t  0 ),
(V0 + vω z 0 )2
A= 2
+ z 02 . (10.)
ω
Răspunsul dinamic al sistemului cu 1 GLD, posedând caracteristica de
amortizare, care se deplasează cu viteza V, pe un drum cu denivelări
Soluţia forţată se poate admite de forma:
z F ( t ) = M sin θ t + N cos θ t (11.)
şi ea trebuie să satisfacă ecuaţia diferenţială (31.). Constantele M şi N se

determină prin identificarea coeficienţilor funcţiilor trigonometrice,
rezultă:
ω 2 u 0 (ω 2 θ 2 ) + 4v 2 u 0θ 2 ω 2
M= (12.)
(ω 2 θ 2 ) + 2v 2θ 2 ω 2
2u 0 vθ 3ω
N= . (13.)
(ω 2 θ 2 ) + 4v 2θ 2 ω 2
Răspunsul dinamic al sistemului cu 1 GLD, posedând caracteristica de amortizare, care
se deplasează cu viteza V, pe un drum cu denivelări
Rezultă soluţia forţată:
θ2 θ2 θ2 θ θ2 θ2
1 1 + 8v 2 + 2v + 2v + 4v 2
ω2 ω2 ω2 ω2 ω2 ω2
z F (t) = u 0 sin(θ t ) (14.)
2 2
θ 2 θ
1 + 4v
ω2 ω2
unde
N
tg  
M
sau
z F ( t ) = μ * u 0 sin(θ t ) (15.)
în care  2   2 2    2 2 
2 2
1  2  1  2  8v  2v 2   2v 2  4v
       2
2

* 
 2  2 
2
1  2   4v
   2
reprezintă factorul de amplificare (coeficientul dinamic).
Observaţie: Dacă factorii perturbători sunt funcţii periodice oarecare sau funcţii
aleatoare determinarea soluţiei generale a ecuaţiei diferenţiale de vibraţie, se
complică foarte mult.
Răspunsul dinamic al barelor drepte cu masă
intermediul unui sistem cu 1 GLD care se deplasează cu viteza constantă V
În sistemul de ecuaţii de echilibru ale sistemului se introduc şi

forţele de amortizare el devine:
mz( t ) + cz ( t ) + kz( t ) = cy [a( t ), t ] + ky[a( t ), t ]
∂4 y( x, t ) ∂2 y( x, t ) ∂y( x, t ) (16.)
EI +μ + cB = P[a( t ), t ]δ[ x a( t )]
∂x 4 ∂t 2 ∂t
unde c B reprezintă coeficientul de amortizare al grinzii de beton

armat,
P[a( t ), t ] = mg + c{z ( t ) y [a( t ), t ]}+ k{z( t ) y[a( t ), t ]} (17.)
şi a( t ) = Vt. (18.)
Ne propunem, în prima instanţă, de a deriva a doua ecuaţie a sistemului

(16.). În acest sens, vom utiliza analiza modală.
Ecuaţia independentă care depinde numai de caracteristicile modului i
de vibraţie, are forma:
Fi* ( x )
ηi ( t ) + 2 ν i ωi η i ( t ) + ωi2 ηi ( t ) = f (t) (19.)
M i* ( x )
unde
l
Fi* ( x ) =∫
φ i ( x )δ[ x a( t )]dx = φ i [a( t )] (20.)
0
l
M i* ( x ) μφ i2 ( x )dx,
=∫ (21.)
0
şi f ( t ) = P[a( t ), t ] (22.)
Luând în considerare expresia (20.), ecuaţia (21.) îmbracă alura:

[ ]
M i* ( x ) ηi ( t ) + 2 ν i ωi η i ( t ) + ωi2 ηi ( t ) = φ i [a( t )]f ( t ) (23.)
iar soluţia generală a celei de a doua ecuaţie din sistemul (16.) este:
∞
y( x, t ) = ∑ηi ( t )φ i ( x ) (24.)
i =1
Pentru x =a(t) relaţia (154.), devine:

n
y[a( t ), t ] = ∑ηi ( t )φ i [a( t )] (25.)
i =1
iar derivata funcţiei reprezentând viteza:

∞ n
y [a( t ), t ] = ∑η i ( t )φ i [a( t )] + ∑ηi ( t )φ i [a( t )] (26.)
i =1 i =1
Cu aceste rezultate funcţia f(t), din (22.) şi (17.), devine:

∞ ∞ ∞
f ( t ) = P[a( t )] = mg + cz ( t ) c ∑η i ( t )φ i [a( t )] c ∑ηi ( t )φ i [a( t )] + kz( t ) k ∑ηi ( t )φ i [a( t ) (27.)
i =1 i =1 i =1
Se introduce (27.) în (23.) şi sistemul de ecuaţii independente

(decuplate) ce se obţine din cea de a doua ecuaţie a sistemului (16.), are forma:
∞ ∞
M i* ( x )ηi ( t ) + 2M i* ( x )ν i ωi η ( t ) + cφ i [a( t )] ∑φ i [a( t )]η i ( t ) + M i* ( x )ωi2 ηi ( t ) + kφ i [a( t )] ∑φ i [a( t )ηi ( t ) +
i =1 i =1
∞
+ cφ i [a( t )] ∑φ i [a( t )]ηi ( t ) cφ i [a( t )]z ( t ) kφ i [a( t )]z( t ) = φ i [a( t )]mg. ; i = 1, 2, ..., ∞ (28.)
i =1
Sistemul de ecuaţii de echilibru dinamic ale barelor drepte cu masă

distribuită continuu acţionate de un automobil modelat prin intermediul unui
sistem cu 1 GLD care se deplasează cu viteza constantă V este:
mz(t )  cz(t )  kz(t )  cy[a(t ), t ]  ky[a(t ), t ]

  4 y ( x, t )  2 y ( x, t ) y ( x, t )
 EI    cB  P[a(t ), t ] [ x  a(t )]
 x 4
t 2
t
Introducând relaţiile (25.) şi (26.) în prima ecuaţie a sistemului de mai sus,

aceasta devine:
∞ ∞ ∞
mz ( t ) + cz ( t ) + kz( t ) c ∑η i ( t )φ i [a( t )] c ∑φ i [a( t )]ηi ( t ) k ∑φ i [a( t )]ηi ( t ) = 0 (29.)
i =1 i =1 i =1
Ecuaţia (28.) şi (29.) formează un sistem de ecuaţii care, prin rezolvare, ne

conduce la aflarea coordonatei modale i(t), iar prin aplicarea relaţiei (24.) se
găseşte deplasarea dinamică în secţiunea x a grinzii la timpul t.
În cazul în care se consideră numai primul mod propriu de vibraţie al

grinzii sistemul de ecuaţii de echilibrul dinamic are forma:
mz( t ) + cz ( t ) + kz( t ) cφ [a( t )]η ( t ) cφ [a( t )η ( t ) kφ [a( t )] η( t ) = 0

M1* ( x ) η( t ) + 2M1* ( x )ν1ω1η 1( t ) + cφ12 [a( t )] η 1( t ) + M1* ( x )ω12 η1( t ) + kφ12 [a( t )] η1( t ) + (30.)
+ cφ1 [a( t )][φ 1 [a( t )]] η1( t ) cφ1 {a( t )] z ( t ) kφ1[a( t )]z( t ) = φ1 [a( t )]mg
unde
πV
φ1[a( t )] = sin t = sin Ωt (31.)
l
l
μl
M1* ( x ) μφ 2 [ x ]dx =
=∫ (32.)
0 2
deoarece ix
 i ( x)  sin .
l
Răspunsul dinamic al ansamblului suprastructură de pod-
Sistemul de ecuaţii de echilibru al ansamblului suprastructurii de

pod – convoi de autovehicule are forma:
{[m]{z( t )}+ [c]{z ( t )}+ [k ]{z( t )} = [c]{w [a( x ), t ]}+ [k ]{w[a( x ), y]}
[M * ]{η( t )}+ [c* ]{η ( t )}+ [k * ]{η( t )} = {Fu* } (33.)
Răspunsul dinamic al ansamblului suprastructură de pod -
mm m1
mh Z1
Zm Zh
Mm
D A D A
a(t )  v  t
l
Fig. 2 . A nsamblul suprastructura de pod – convoi de autovehicule

.
Vom analiza pentru început ecuaţia corespunzătoare modului i de

vibraţie din cel de al doilea sistem (33.).
Fi* ( t )
ηi ( t ) + 2 ν i ωi η i ( t ) + ωi2 ηi ( t ) = (34.)
M i*
unde
m
Fi* ( t ) = ∑φ i [a h ( t )] Ph [a h ( t ), t ] (35.)
h =1
 i [ah (t )] reprezintă ordonata corespunzătoare formei proprii de vibraţie i

măsurată în dreptul forţei Ph [ah (t ), t ] ;
Ph [a h ( t ), t ] = m h g + c k {z h ( t ) w
 h [a( t ), t ] u h [a h ( t ), t ]}+ k h {z h ( t ) w h [a( t ), t ] u h [a( t ), t ]}
(36.)
n
M i* = ∑M jφ 2j,i (37.)
i =1
a1 (t )  v  t
reprezintă distanţa măsurată dintre prima forţă şi reazemul din stânga al
tablierului;
ah (t )  a1 (t  t h ) ;
dh
th  ;
v
dh – distanţa parcursă între prima forţă (P1) şi forţa Ph;
V – viteza de deplasare a convoiului;
n
w h [a( t ), t ] = ∑φ i [a h ( t )]ηi ( t ); h = 1,2,..., m (38.)
i =1,2
n n
 h [a( t ), t ] =
w ∑φ i [a( t )]ηi ( t ) + ∑φ i ( t )η i ( t ) (39.)
i =1 i =1
a h (t)
u h [a h ( t ), t ] = u 0 sin 2 πN (40.)
l
x
u h [a( t ), t ] = u 0 sin 2 πN (41.)
l
Dacă se introduc relaţiile 36.) – (41.) în (35.), aceasta devine:
m n m n
M i* ηi ( t ) + 2 ν i ωi M i* η i ( t ) + ∑φ i [a h ( t )]c h ∑φ i [a h ( t )]η ( t ) + ωi2 M i* ηi ( t ) + ∑φ i [a h ( t )]c h ∑φ i [a h ( t )]ηi ( t ) +
h =1 i =1 h =1 i =1
m n n n
+ ∑φ i [a h ( t )]k h ∑φ i [a h ( t )]ηi ( t ) ∑φ i [a h ( t )]c h z h ( t ) ∑φ i [a h ( t )]k h z h ( t ) =
h =1 i =1 h =1 h =1
m
= ∑φ i [a h ( t )](m h g c h u h [a h ( t )] k h u h [a h ( t )]) (42.)
h =1
În continuare considerăm ecuaţia corespunzătoare sistemului dinamic

(punte faţă şi punte spate) notat cu h, din prima ecuaţie matriceală a sistemului
(33.).
m h z j ( t ) + c h z h ( t ) + k h z h ( t ) = c h w
 h [a( t ), t ] + k h w h [a h ( t ), t ] (43.)
Introducând (38.) şi (39.) în (43.) ecuaţia devine:

n n n
m h z j ( t ) + c h z h ( t ) + k h z h ( t ) c h ∑φ i [a h ( t )]η i ( t ) c h ∑φ i* [a( t )]ηi ( t ) k h ∑φ i [a h ( t )ηi ( t ) = 0.
i =1 i =1 i =1
(44.)
Cu aceste reordonări făcute în cele două sisteme ale sistemului de ecuaţii de
echilibru al ansamblului, sistemul poate fi scris sub forma:
{ } { }
[M ] {z( t )} + [c ] {z ( t )} + [k ] z( t ) = {F( t )} (45.)
η( t ) η( t ) η( t )
unde: M  - matricea de inerţie are forma:

m1
...
mh
...
mm
[M ] = (46.)
M1*
...
M i*
...
M *h
F (t ) - vectorul forţelor, are alura:

c matricea de amortizare este:

... ...
c11 c1d ... c1h c1m c11 c1r ... c1i c1n
c d1 c dd ... c dh c dm c d1 c dr ... c di c dn
... ... ... ... ... ... ... ... ... ...
c1h ... c hh
c hd c hm c h1 c hr ... c hi c hn
[c] = c m1 c dm ... c mh c mm c m1 c mr ... c mi c mn ( 47.)
c11 c d1 ... c1h c1m c11 c1r ... c1i c1n
c r1 c dr ... c rh c rm c r1 c rr ... c ri c rn
... ... ... ... ... ... ... ... ... ...
c i1 c di ... c ih c im c i1 c ir ... c ii c in
c n1 c dn ... c nh c nm c n1 c nr ... c ni c nn
în care:
c dh = c hd = 0; h = 1,2,..., m; d = 1,2,..., m; h ≠d (48.)
c hh = c h ; h = 1,2,...., m (49.)
c hi = φ i [a h ( t )]c h ; i = 1,2,..., n (50.)
c ih = φ i [a i ( t )]c h ; h = 1,2,..., m (51)
m
c ii = ∑φ i2 [a h ( t )]c h + 2 ν i ωi M i* , i = 1,2,..., n (52.)
h =1
n
c ri = ∑φ r [a h ( t )]c h φ i [a h ( t )], i = 1,2,...n r ≠i (53.)
h =1
n
c ir = ∑φ i [a h ( t )]c h φ r [a h ( t )] r = 1,2,..., n r ≠n (54.)
h =1
[k] matricea de rigiditate este următoarea:
... ...
k11 k1d ... k1h k1m k11 k1r ... k1i k1n
k1d k dd ... k dh k dm k d1 k dr ... k di k dn
... ... ... ... ... ... ... ... ... ...
k1h k id ... k hh k hm k h1 k hr ... k hi k hn
[k ] = k1m k md ... k mh k mm k m1 k nr ... k mi k mn (55.)
k11 k1d ... k1h k1m k11 k1r ... k1i k1n
k1r k rd ... k rh k rm k r1 k rr ... k ri k rn
... ... ... ... ... ... ... ... ... ...
k1i k id ... k ih k im k i1 k ir ... k ii k in
k1n k nd ... k nh k nm k n1 k nr ... k ni k nn
în care:
în care:
k dh = k hd = 0; h = 1,2,..., m; d = 1,2,..., m; h ≠d (55.)
k hh = k h ; h = 1,2,...., m (56.)
k hi = φ i [a h ( t )]k h φ i [a h ( t )]c h ; i = 1,2,..., n i ≠h (57.)
k ih = φ i [a h ( t )]k h ; h = 1,2,..., m i ≠h (58.)
m m
k ii = ∑φ i i [a h ( t )]φ i [a h ( t )]c h + ∑φ i2 [a h ( t )]k h + ωi2 M i* , i = 1,2,..., n (59.)
h =1 h =1
m m
k ri = ∑φ r [a h ( t )]φ i* [a h ( t )]c h + ∑φ r [a h ( t )]φ i [a h ( t )]k h i = 1,2,..., n (60.)
h =1 h =1
m m
k ir = ∑φ i [a h ( t )]φ r [a h ( t )]c h + ∑φ i [a h ( t )]φ r [a h ( t )]k h r = 1,2,...n r ≠i (62.)
h =1 h =1
- vectorul deplasărilor maselor modelelor dinamice ale autovehiculelor:
{z( t )}T = {z1( t ) z 2 ( t ) ... z h ( t ) ... z m ( t )} (63.)
- vectorul coordonatelor modale:

{η( t )}T = [η( t )1 η 2 ( t ) ... ηi ( t ) ... η n ( t )] (64.)
După rezolvarea sistemului de ecuaţii diferenţiale de echilibru dinamic a

al ansambului
M z((tt))  c z((tt))  k z((tt))  F (t )
     
prin metoda  Wilson, deplasările dinamice ale suprastructurii se calculează cu

relaţia: n
∑
w( x, t ) = φ i ( x )ηi ( t ) (65.)
i =1
Determinarea răspunsului dinamic utilizând metoda integrării numerice
a ecuaţiilor de mişcare . Metoda  Wilson
Sistemul de ecuaţii diferenţiale a vibraţiilor forţate pentru un sistem

dinamic discret.
[m]{q( t )}+ [c]{q ( t )}+ [k ]{q( t )} = {F( t )} (66.)
Metoda  Wilson este o extindere a metodei acceleraţiilor liniare cu un

interval de timp t, fig. 3.
q(t )
q(t  t )
q(t  t )
q(t   )
q(t )
q(t t )
q(t  ) q(t  t )
t
t t  t  t t  t
Fig. 3. Variaţia liniară a acceleraţiei în funcţiede timp.

Expresia vectorului acceleraţiilor la un moment t+ , 0     t este:
{q}t + τ = {q}t + τ ({q}t +α - {q}t ) (67.)

α
unde:   t
Expresiile vectorilor vitezelor şi deplasărilor la momentul t+,
identificate prin intermediul unor curbe de tipul parabolă pătratică, respectiv
parabolă cubică, sunt:
τ2
{q }t + τ = {q }t + τ{q}t +
2α
(
{q}t +α {q}t ) (68.)
τ2 τ3
{q}t + τ = {q}t + τ{q }t + {q}t +
2 6α
{q}t + τ( {q}t ) (69.)
La momentul    t , (t+) vectorul deplasărilor se obţine din relaţia

(69.) pentru t   t
α2
{q}t +α = {q}t + α{q }t +
2
(
{q}t +α + 2{q}2 ) (70.)
iar expresia vectorului deplasărilor corespunzătoare intervalului , sau :
{Δq}t +α = {q}t +α {q}t (71.)
sau luând în consideraţie relaţia (70.):
α2
{Δq}t +α = α{q }t + {q}t +α + 2{q}t . (72.)
2
Din relaţia (70.) se extrage expresia vectorului acceleraţiilor la momentul

t+:
6 6
{q}t +α = 2
(
{ q}t +α - {q} ) { } {}
t α q t -2 q t
- (73.)
α
iar expresia vectorială acceleraţiilor incrementale corespunzător intervalului

t sau ():
{Δq}t +α = {q}t +α - {q}t (74.)
şi
6 6
{Δq}t +α = 2
(
{ q}t +α - {q} ) { } {}
t α q t -3 q t
- (75.)
α
Se introduce vectorul (73.) în expresia vectorului vitezelor (68.) exprimat

pentru  = , rezultă:
{q }t +α = 3 ({q}t +α - {q}t ) - 2{q }t - α {q}t (76.)

α 2
sau sub formă incrementală:
{Δq }t +α = {q }t +α - {q }t

şi
{Δq }t +α = 3 ({q}t +α - {q}t ) - 3{q }t - α {q}t (76a.)

α 2
Exprimând ecuaţia (66.) pentru momentul t=t+t sau t=t+ rezultă:

[m]{q( t + α )}+ [c]{q ( t + α )}+ [k ]{q( t + α )} = {F( t + α )} (77.)
Scăzând ecuaţiile (66.) din (77.) se obţine ecuaţia incrementală de

mişcare pentru intervalul t.
[m]{Δq}t +α + [c]{Δq }t +α + [k ]{Δq}t +α = {ΔF}t +α (78.)
Introducând (75.) şi (76a.) în (78.) se obţine ecuaţia matricială

incrementală:
[kˆ ]t +α {Δq}t +α = {Δˆ F}t +α (79.)

unde:
6 3
[kˆ ( t + α)] = [k( t + α)] + 2
[m] +
α
[c( t + α)] (80.)
α
{Δˆ F( t + α)} = {ΔF( t + α)}+ 6

{q ( t )}+ 3{q( t )} [m] + 3{q ( t )}+ α {q( t )} [c( t + α)] (81.)
α 2
Conform ecuaţiei (79.) la sfârşitul fiecărui increment de timp   t

se obţine vectorul deplasărilor prin operaţii algebrice simple (rezolvând
sistemul (79.). Celelalte mărimi incrementale vectorii acceleraţiilor se
calculează cu relaţiile (75.).
Mărimile incrementale la momentul t+t se determină plecând de la
relaţia(66.) care se exprimă pentru   t , se obţine:
{q( t + Δt} = {q( t )}+ Δt ({q( t + α}- {q( t )}) (82.)

α
sau trecând vectorul q(t ) în membrul stâng şi înlocuind paranteza cu relaţia

(75.) şi ţinând cont de faptul că   t , rezultă:
6 6
{Δq( t + Δt )} = {Δq( t + α)}- {q ( t )}- 3 {q( t )} (83.)
3
θ Δt 2 2
θ Δt θ
şi
{q( t + Δt )} = {q}+ {Δq( t + Δt )} (84.)
Introducând (83.) în (84.) se obţine vectorul acceleraţiilor la momentul

t  t. 6 6 3
{q( t + Δt )} = {Δq( t + α)}- {q ( t )}+ 1- {q( t )} (85.)
θ 3Δt 2
θ 2 Δt θ
Pentru a obţine vectorii incrementali ai vitezelor şi deplasărilor la

momentul t  t se exprimă relaţiile (68.) şi (69.) pentru   t după care se
introduc în ele relaţia:
{q( t + α)}- {q( t )} = θ({q( t + Δt )}- {q( t )}) (86.)
obţinută din (82.). Rezultă:
{q ( t + Δt )} = {q ( t )}+ Δt ({q( t + Δt )}+ {q( t )}) (87.)

2
şi
Δt 2
{q( t + Δt )} = {q( t )}+ Δt{q ( t )}+ ({q( t + Δt )}+ 2{q( t )}) (88.)
6
La determinarea răspunsului dinamic prin metoda  Wilson se consideră

totdeauna cunoscute coordonatele iniţiale: vectorii q(t 0 ) şi q (t 0 ) , iar
vectorul acceleraţiilor se obţine din ecuaţia (66.):
{q( t 0 )} = [m] -1 ({F( t 0 )}- [c]{q ( t 0 )}- [k ]{q( t 0 )}) (89.)

Parametrul  este totdeauna mai mare sau egal cu unu, dar se consideră
valoarea  = 1,42.

Probleme Avansate de Teoria Structurilor

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Probleme Avansate de Teoria Structurilor

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iaşi Facultatea de Construcţii şi Instalaţii

Specializarea: Infrastructuri moderne pentru transporturi

1. Însuşirea calculul matriceal al structurilor;

Specializarea: Infrastructuri moderne pentru transporturi

1. Metoda deplasărilor – forma clasică

y Pentru un sistem static,

Prin grad de nedeterminare statică, al unei structuri static

Prin grad de nedeterminare cinematico-elastică a unei structuri

Gradul de nedeterminare cinematico-elastică a unei structuri se

unde: N reprezintă numărul de noduri rigide,

4. În cazul determinării numărului de grade de libertate a unui

Sistemul de bază în metoda deplasărilor se obţine blocând

Fig. 2. Blocaj de nod Fig. 3. Blocaj de nod şi blocaje de grad de libertate

Necunoscutele metodei deplasărilor sunt deplasările

Ecuaţiile de condiţie exprimă condiţia de echilibru static pe

În cazul unui sistem cu “n” necunoscute , sistemul de ecuaţii are

METODA MATRICEI DE RIGIDITATE

Metoda deplasărilor este o metodă generală de rezolvare a

Pentru aflarea răspunsului static (eforturi şi deplasări) al unui

Structura se consideră alcătuită dintr-un ansamblu de elemente

Bara are moment de inerţie axial al secţiunii transversale

Bara cu momentul de inerţie variabil se împarte în tronsoane.

Fig. 4. Modul de considerare a nodurilor într-o structură

Materialul din structură se consideră elastic, omogen şi izotrop.

Se aplică principiul suprapunerii efectelor.

Sunt valabile toate ipotezele din Statica construcţiilor.

Structurii în ansamblu i se asociază un reper general, sistem de

Fig. 5. Ataşarea reperului global unei structuri

Fig. 6. Repere locale ataşate barelor structurii

Fig. 7. Notarea barelor, nodurilor şi extremităţile de bare

Într-un nod se aplică direct trei încărcări: două forţe concentrate

FYi (PYi, RYi)

FXi (PXi, RXi)

Fig. 8. Forţe în nod

Vectorul deplasărilor distincte de noduri se constituie în felul

Fig.9. Deplasările distincte ale unui nod, notaţii

Eforturile şi deplasările din secţiunile extreme ale barelor se

Fig.10.Eforturi şi deplasări în secţiunile extreme ale unei bare

Vectorul eforturilor din extremităţile unei bare se notează cu Sij b

Vectorul deplasărilor secţiunilor extreme ale unei bare are forma:

Specializarea: Infrastructuri moderne pentru transporturi

1. Schimbarea sistemului de coordonate

Trecerea de la un sistem de referinţă la altul reprezintă de fapt

Eb  R o Es (1)

Fig. 1. Bară i,j raportată la cele două repere: general şi local

Matricea de rotaţie ce se referă la o bara i,j este notată  R ij  şi are

Orice structură de rezistenţă poate fi încărcată cu forţe aplicate

Se constituie vectorul încărcărilor exterioare în noduri prin

Obs.: 1. Vectorul Fs se poate partiţiona în doi subvectori, după

unde: Ps reprezintă vectorul forţelor aplicate în nodurile cu grade de

Fig. 2. Eforturi – reacţiuni de încastrare perfectă

Vectorul reacţiuni – eforturi de încastrare perfectă pentru o bară,

La nivelul întregii structuri se asamblează vectorul:

Vectorul reacţiuni – eforturi de încastrare perfectă cuprinde un

În vederea sumării reacţiunilor – eforturilor de încastrare

Vectorul Fo s poate fi scris şi sub forma:

După trecerea eforturilor de încastrare perfectă din reperul local (al

Pon1 Po3s + Po6s

Starea de eforturi, dintr-o structură, este complet determinată

Între vectorul eforturilor din extremităţile unei bare Si, j b şi

unde k i, j  b este matricea de rigiditate a barei.

atunci: Si  k ii  k  d 

  k  d 