După 36 de ani ...

din nou student în anul I

============================
Episodul III
-‐----------
Știința dreptului – izvoare contemporane păstrate din ... antichitate

Se spune că izvoarele dreptului ar fi împărțite în două componente: componenta scrisă (acte normative) și
componenta nescrisă (obiceiul/cutuma, normele sociale).
Deși dreptul și religia sunt diferite în esență, legătura dintre cele două este evidentă pentru toată lumea,
indiferent de forma de religie sau de încadrarea în timp.
În săptămâna care s-a încheiat am aflat că divinitatea este foarte bine înțeleasă de studenții de la drept. Și
am înțeles exact de ce dreptul și religia erau (și încă sunt) confundate deseori, chiar și în ciuda
caracterului laic al facultății de drept. Și aici nu mă refer la cunoscutele expresii folosite de studenți
pentru a invoca divinitatea: „Dă Doamne să nu-mi pice...” „A dat Dumnezeu și s-a terminat cursul de ...”.
Nu.
Mă refer la profunzimea cu care divinitatea se implică în activitățile de zi cu zi ale studenților.
Formularea care a ieșit în evidență ne-a fost comunicată „sec și la obiect”:
„Domnul este sus și caută sală”.
Imaginați-vă că sunteți la ultimul etaj al clădirii unde se presupune că aveți cursuri sau seminarii. Știind
precis că segmentul administrativ este de o disfuncționalitate rară, capabil să asigure mișcarea browniană
a studenților și cadrelor didactice, încercați să descoperiți o sală goală, în care să intre 87 de studenți cu
tot cu profesor.
Și după descoperirea sălii goale, încuiate vă anunțați „șeful de grupă” că sala 226 este liberă. Probabil,
acesta va anunța „șeful de an”, care anunță „organizatorul activității” al facultății. Și vedeți cum brusc
apare un alt profesor decât cel cu care aveți seminarul, apare și „organizatorul general” și sala devine
ocupată. Văzând că lucrurile au involuat pentru situația dvs. plecați de acolo, fără o țintă precisă.
Pentru că realitatea trebuie să stea la baza oricărei afirmații pe care o fac, în plimbarea mea pe la ultimul
etaj am întâlnit o sumedenie de persoane ... studenți și profesori ... Cei ce mă cunosc cu adevărat știu că
atenția mea este suficient de mare și că un detaliu precum profesorul cu care ai ore nu mi-ar putea scăpa.
Ei bine, în perindarea mea nu am zărit profesorul în cauză. Cine știe, poate mergeam pe culoare paralele...
Dar când am aflat că „Domnul este sus și caută sală” am simțit așa ... o pogorâre a harului divin peste
sufletul zbuciumat ... și involuntar m-am uitat în tavanul holului, căutând plin de speranță o gaură prin
care să zăresc cerul, spre a aduce mulțumirea cuvenită harului primit.
Bineînțeles că mulțumirea s-a adresat cu menționarea sfinților considerați de mine a fi corespunzători
situației.
Într-un final, ochiul atotvăzător al Domnului care căuta sală a descoperit o aulă care nu prea era liberă,
după cum aveam să aflăm mai târziu.
Și, stolul de plebei, printre care trebuia să fiu și eu, s-a repezit în colivia corespunzătoare.
După mențiuni interesante cu privire la abordarea pe care o va avea cu privire la seminarul pe care îl
ținea, aveam să auzim:
„Mie îmi place disciplina!”
Această propoziție, spusă cu convingere, ar fi căpătat greutate dacă nu ai fi știut că în săptămâna
anterioară, tocmai datorită disciplinei nu ai fost anunțat că același seminar nu se ține, și dacă la seminarul
la care tocmai ești nu ai bântuit pe holuri în căutarea unei săli goale.
Se naște întrebarea:
Dacă „Domnul este sus și caută sală” și „Mie îmi place disciplina!” cum te aștepți ca instituția de
învățământ să nu fie pedepsită?
Studenții nu au nicio vină că disciplina proferată este încălcată de instituția care are „cel mai înalt grad de
recunoaștere academică” așa cum spunea un vorbitor important la deschiderea anului școlar!
Legat de disciplină trebuie să recunosc că, după modelul de mișcare browniană oferit de „administrația”,
studenții sunt extrem de receptivi și aplică aceleași reguli oferite de instituția de învățământ. Deci
modelarea studenților după „chipul și asemănarea” facultății funcționează.
Există și unele modele, subordonate instituției de învățământ, care dau naștere unor confuzii în mintea
studenților: profesorii.
Există materii a căror importanță este evidentă: Teoria Generală a Dreptului, Drept Constituțional, Drept
Civil. Profesorii acestor materii sunt, cel puțin din perspectiva mea, plăcuți și eficienți în transmiterea
mesajelor către studenți. Cel puțin mie nu-mi displac și au reușit să mă captiveze, în ciuda amorțelii pe
care mi-o oferă cu larghețe scaunul incomod al aulei în care au loc cursurile și a eforturilor de
contorsionare pe care trebuie să le fac pentru a scrie câte ceva prin hârțoagele mele.
Ei bine, aceste materii sunt atât de importante pentru unii studenți încât se simte frustrarea acestora când
vine vorba de a renunța la jocurile de pe telefon, filmele vizionate sau mesajele pe WhatsApp cu alte
subiecte decât cele legate de cursul la care sunt fizic în sală. Și care ar fi problema mea, nu? Ar trebui
chiar să mă bucure că viitorii mei competitori din domeniul dreptului vor fi atât de bine pregătiți cât să fie
acceptați în marile corporații: Metro, McDonalds, Auchan. Ca vânzători sau casieri!
Am făcut un experiment săptămâna care s-a încheiat și am ocupat un-două-trei locuri pe rândurile din
spatele aulei. Cele mai îndepărtate de poziția profesorilor. Am vrut să văd „lumea în ansamblul ei”. Am
vrut să aud cu urechile mele cuvintele profesorilor aflați la depărtare pentru a înțelege cât de atenți sunt
ținuți studenții din „jumătatea spatelui” de intensitatea sonoră a prelegerii. Și am vrut să văd cum se
manifestă interesul restului de studenți în raport cu interesul pe care îl manifest eu față de materiile
respective.
Concluzia a fost simplă: Profesorii care predau în aula vorbesc suficient de tare pentru a fi auziți până în
ultimul rând. Studenții din primele rânduri sunt atenți. Cei care sunt în rândurile de „deasupra nivelului
ochiului” sunt expuși distragerii atenției de către „vizionarii” care privesc atent la jocuri și filme.
Concentrarea acestor jucători online este atât de mare că poți auzi cum le pocnește guma de mestecat în
gură. Din bun simț față de ei înșiși, față de colegii care le atrag atenția, față de colegii care îi suportă în
liniște, față de profesori, față de banii părinților, pocnitul baloanelor de gumă este atent întețit spre a crea
senzația de „importanță a momentului”
Pentru a încheia lunga mea scurtă prezentare, voi spune că alături de divinitățile implicate în viața
studenților există și forțe malefice care distrug existența ființelor prezente la cursuri. Altfel nu îți poți
explica cum de „foaia de prezență” conține numele celor prezenți în sală și, atunci când un profesor strigă
numele persoanei, aceasta nu este prezentă:
- Să răspundă ... Piscupescu!, spuse profesorul citind un nume de pe „foaia de prezență”
- ...
- Piscupescu? Nu este în sală? Spune profesorul uitându-se cu mirare la „foaia de prezență”
Cum ar spune preoții: „Mari și minunate sunt căile Domnului!”
Combinația „mișcare browniană” și „haos” rămâne totuși „rețeta de succes” pentru confirmarea de „cea
mai înaltă distincție academică”.
Trebuie să îmi revizuiesc oare toate conceptele despre respect reciproc?
Pentru că uitându-mă către instituția de învățământ... parcă aș privi în gol... în căutarea respectului... Și
întorcându-mă în direcție opusă acesta pare să se transforme în dispreț fățis.