După 36 de ani ...

din nou student în anul I

============================
Episodul II
-‐----------
Noutăți... involutive
"Stau câteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre pe când începusem și
eu, drăgăliță-Doamne,..." facultatea acum 36 de ani și când mă uit acum în jurul meu spre a găsi bucuria
ce îmi încălzea sufletul pe atunci, văd cum s-a scurs vremea și a dus cu dânsa aproape tot ce era de folos
copilului ce mă aflam atunci.
Erau vremurile acelea "de tristă amintire" în care școala era școală, în care profesorul era profesor și
studentul era student. Și toate acestea erau adunate spre un singur scop: să învețe studentul și să-i fie drag
să o facă.
Atunci, în "comuna primitivă" studentul își avea locului lui în aulă sau în sala de curs. Când spun locul lui
să nu credeți că era același loc tot timpul... Nu. Era unul din locurile în care îți puteai deschide un caiet pe
o masă fixă și puteai să notezi fie după dictare, fie la alegere ce trebuia sau ce doreai să notezi, fără teama
de a-ți zbura din mână caiet, coli, pixuri și fără nevoia de a alege buca pe care să o așezi pe scaunele
acelea rabatabile și scârțâitoare. De aceea te duceai la curs: să asculți, să iei notițe și să cauți să înțelegi
cât mai mult din ce ți se explica. Ce vremuri...
Acum aula este mai frumos colorată de tapițeria scaunelor. Ca singur avantaj real arătat până acum. În
rest, pentru a cuprinde un număr cât mai mare de studenți la un curs, dispariția pupitrelor sau a meselor a
fost tratată cu prioritate. Acestea au fost înlocuite de măsuțe rabatabile, din cel mai "ecologic" plastic,
având articulațiile de poziționare care să asigure pe lângă rabatare și bălăngănirea "necesară" atunci când
ai de scris ceva pe colile tale. Poate că persoanele mai mici ca dimensiuni se descurcă cumva, dar eu simt
nevoia să mă gândesc la unele cazne la care i-aș supune pe "înțelepții" care au ales soluția de "design" în
locul soluției de eficiență în favoarea studentului. Înțeleg că numărul mare de studenți care trebuie
"încăpuți" de sală raportat la dimensiunea spațiului impune soluții "justificate" de redimensionare a
locului, dar nu înțeleg de ce soluția trebuie să pedepsească studentul prin restrângerea spațiului și a
confortului.
Interesant a fost și faptul că profesorii, într-un mare fel, folosesc resursele tehnice disponibile în toate
sălile. Dacă stai să citești informațiile publice oferite despre dotarea tehnică a fiecărei săli, vezi că, de
exemplu, mai toate sălile sunt dotate cu sonorizare, de exemplu. Când intri în săli vezi frumos împrăștiate
cablurile și firele care să confere "autenticitatea" dotării. Ceva de genul: "Vezi firele astea? Sunt de la
stația de sonorizare și de la videoproiector. Deci acum știi că avem!"
Dar cum folosește studentului existența dotării ... nefolosite?
Cum aude clar studentul din spatele sălii ce spune un profesor ale cărui "baterii" par a se descărca rapid
pe durata unei singure fraze: începe tare... se descarcă până la ... abia se aude în rândul doi și o ține tot așa
50 de minute. Atunci când vede doar mișcarea buzelor, studentul din ultimele rânduri devine expert în
citirea lor. Nu are cum să noteze nimic ca să nu piardă imaginea sursei de informare, nu? Și atunci
intervine plictisul... și altele.
Dovada că tehnica din dotare este folosită rar, cu "înțelepciune", probabil pentru a se reduce consumul de
energie electrică, am avut-o în săptămâna care tocmai s-a terminat.
Intenția extrem de lăudabilă de a folosi proiectorul din cea mai mare aulă a fost marcată într-un fel de
"dansul ploii". Imaginați-vă că intrați într-o aulă și că acolo aveți un proiector, undeva... pe care îl
descoperiți ca fiind pe tavan, în mijlocul sălii. Vă puneți frumos notebook-ul pe masă, îl deschideți
(făcând astfel reclamă la producătorul echipamentului - doar nu o să acoperiți reclama cu vreun
autocolant pe care să fie sigla universității, nu?) și înfigeți în el cablul USB-to-mufa lu'proiector, după
care puneți mâna pe telecomanda proiectorului și, din reflex, întindeți mâna către ecranul de proiecție din
spatele dvs. Și apăsând cu voinicie pe butonul de pornire a telecomenzii, începeți "dansul ploii" invocând
în gând unele expresii populare specifice zonei de origine și culturii proprii, și privind cu mare atenție
către centrul, partea de jos, partea de sus, colțul din stânga sus, colțul din dreapta jos, colțul din dreapta de
sus și colțul din stânga jos, într-o mișcare care seamănă cu aceea a căutării norului de unde să curgă apa
pe ecranul de proiecție. Supărat că nu curge, apelați telefonic persoana care știe. Cu telefonul la ureche și
telecomanda în mână, printr-o mișcare rapidă de stânga împrejur, telecomanda ajunge către ... rândul trei
al sălii, oferind o senzație de "tu ești de vină" studenților aflați în poziția aceea. Mișcarea de ferire
instinctivă a studenților a confirmat: "nu eu, nu eu!". Și atunci o voce tainică (la telefon) spune: "Sus este
proiectorul!". Și de jos către sus, având deja mâna crispată pe telecomandă, profesorul descoperă "norul".
Însă intensitatea incantației nu pare să fie suficientă, astfel că s-a văzut nevoit să coboare în mulțimea de
neofiți spre a-i fi ascultată ruga. Ajuns în bătaia telecomenzii, proiectorul ascultă ruga și lumină ecranul
de proiecție. Și așa începu să curgă ploaia de informații.
Utilizarea "intensă" a tehnicii din dotare este ușor de recunoscut la ... pornirea aparatelor de aer
condiționat. Cumva, acestea refuză să asculte comenzile mentale, aflate mult dincolo de "bătaia"
telecomenzii cu care au venit dotate. Înlocuind telecomanda proiectorului cu telecomanda pentru
aparatele de aer condiționat, "dansul ploii" avea să continue pentru circa un minut. Tehnica învinge
întotdeauna! Și plasarea telecomenzii în mâna unui student aflat mai aproape de tehnică, avea să
soluționeze situația. Parțial. Pentru că un al doilea aer condiționat a respectat principiul: spune-mi ce vrei
și dacă te aud fac, dacă nu "bați" până la mine nu știu ce vrei. Deci a tăcut!
Demn de remarcat este gradul de cunoaștere a funcționării aplicațiilor în raport cu notebook-ul pe care
acestea sunt instalate, în condițiile interconectării acestuia cu proiectorul. In mod logic, proiectorul trimite
către ecran niște imagini preluate de la notebook-ul care le emite. Emiterea informațiilor de pe notebook
presupune o circulație a acestora dinspre hard-diskul pe care sunt salvate către monitor. Dacă notebook-ul
"stă", adică hard-disk-ul "nu funcționește" pentru o anumită perioadă de timp, pentru economisire "în
mod implicit" notebook-ul intră în "pauză" stand-by, asigurând astfel limitarea accesului altor persoane la
informația din notebook, în cazul în care acesta rămâne nesupravegheat. La revenirea proprietarului,
acesta va fi obligat să introducă parola de acces și totul revine la poziția dinainte de stand-by.
Având aceste informații în minte, pentru că sunt configurări făcute de proprietarul notebookului, s-a
considerat că este utilă transmiterea către studenți a utilității configurărilor. Astfel că, la fiecare 15 minute
(configurarea standard) notebookul trecea în stand-by, obligând profesorul la reintroducerea parolei, timp
în care "ploaia de pe ecran" înceta. Să plouă cu întreruperi ... vă dați seama?
Las la o parte faptul că utilizarea unor cursuri complet pregătire dar prezentate "pe sărite" dintr-un
"PowerPoint" complet arată puțin dezinteres, trebuie să subliniez faptul că "în nemernicia lor" Microsoft a
pus butonul F5 pentru a rula acel PowerPoint ca pe un video. Utilizarea butonului magic F5 ar fi scutit
studenții și profesorii de cele opt reclame ale producătorului aparatului de proiecție, apărute la fiecare
reintroducere a parolei. Dar, cel mai probabil, ar fi fost necesar ca pentru slide-urile din PowerPoint să nu
fie setată vreo chestie de genul "treci la următorul după 60 de secunde". Adică să aștepte comanda de la
posesor. Chestie de pregătire avansată, nu?
Tot în această săptămână am aflat că valoarea cuvintelor spuse de decanul facultății la festivitatea de
deschidere a anului universitar se apropie de zero... dinspre minus infinit.
Spunea domnul decan că "... raporturile dintre profesori și studenți se doresc a fi pe bază de respect
reciproc...".
Lăsând la o parte "constatarea" unui alt director făcută în timpul festivității de deschidere: "văd că printre
noi sunt și părinți ai studenților" în timp ce privea "elocvent" către zona în care asistam, nu pot să nu
constat că avem definiții diferite ale respectului atât eu în raport cu profesorii cât și ei între ei.
Înțeleg că la festivitatea de deschidere se face un fel de "campanie" pe care studenții plătitori să o
servească "de toți banii". Adică: "uite așa declarăm noi că dorim" și tu te vei convinge la final, după ce ai
plătit tot. Dacă nu-ți va conveni este fix problema ta. Noi cu banii, tu cu disprețul ... ăăăă ... respectul
nostru.
Te aștepți ca "după o experiență de 30 de ani" sărbătorită "aprig", în Universitatea Ovidius din Constanța
să găsești puse la punct elementele administrative repetabile în fiecare an: orar pregătit, legitimații de
student, carnete de student, acces la "portalurile" menționate prin contractul de studii, etc.
Dar prin practica generală, relativ îndelungată și repetată a universității, considerată de aceasta ca dând
expresie unor reguli de conduită cu forță juridică obligatorie, a luat naștere cutuma: "nimic nu este gata la
timp", pe care Universitatea o folosește ca izvor de drept în relația contractuală cu studentul.
Revenind la respectul profesorilor față de student, acesta se manifestă plenar atunci când:
- cu 10 de minute înainte de curs afli că următorul curs nu se mai ține
- cu 30 de minte DUPĂ începerea seminarului, îți dai seama că nu vine profesorul
- cele 10 minute de pauză între două ore de curs dispar, și ți se dă drumul cu 30 de minute mai devreme
- când afli cu 5 minute înainte că după curs urmează un seminar pe care trebuia să îl ai altă dată
- când între curs și seminar nu există pauză, dar seminarul se termină după 30 de minute
Așa că valoarea cuvintelor spuse de domnul decan se apropie de zero. Cum spuneam - dinspre minus
infinit.
Tot din respect față de studenți este și utilizarea eficientă de către profesori a tehnicii din dotare.
Tot din respect față de studenți secretariatul facultății refuză să își facă treaba din timp și la timp.
Tot din respect față de studenți modificările de orar sunt anunțate în ultima secundă.
Doar nu există nimic altceva în viața studenților: în afară de obligația a se supune orbește, contra-cost,
unor condiții de "stabilitate" date de experiența celor 30 de ani "cutumatori"?
Vor exista și reacții "ascunse" ale profesorilor: "Nu-ți convine? Pleacă!"
Sau: "Ăsta-i ăla care comentează! Vede el examinare de-i merg fulgii!"
:)))) perfect adevărate! Cât de legale însă ...?
Respectul se câștigă! Impus, respectul devine constrângere! Disprețul față de viața studenților nu este o
formă de manifestare a superiorității, ci doar o formă de manifestare a lipsei de etică, înlocuită de dispreț.
Până la urmă se dorește un parteneriat!
Nicidecum o tortură a sclavilor de pe plantația universității!