Universitatea Spiru Haret

Facultatea de Științe Economice

Fondul de comerț.
Noțiunea de profesioniști în comerț în Noul Cod Civil.

Studenta: Cîrnici Ana

Anul I, Management-IFR
Fondul de comerţ
Desfăşurarea unei activităţi economice impune existenţa şi folosirea unor instrumente de
lucru adecvate. Acestea pot fi, în funcţie de activităţi de producţie, comerţ sau prestări
servicii bunuri precum: localul, mobilier, mărfuri, instalaţii, brevete de invenţii etc. Toate
aceste bunuri destinate realizării activităţii economice formează fondul de comerţ.
În primul rând, fondul de comerţ este un ansamblu de bunuri. Aceste bunuri sunt bunuri
mobile sau imobile. Între bunurile mobile, unele sunt corporale, altele sunt incorporale.
În al doilea rând, acest ansamblu de bunuri este afectat de către profesionist desfăşurării unei
activităţi economice.
În al treilea rând, scopul urmărit de profesionist este atragerea clientelei şi, implicit, obţinerea
de profit din activitatea desfăşurată.
Deci, fondul de comerţ poate fi definit ca un ansamblu de bunuri mobile şi imobile, corporale
şi incorporale, pe care un profesionist le afectează desfăşurării unei activităţi economice, în
scopul atragerii clientelei şi, implicit, obţinerii de profit. Fondul de comerţ cuprinde acele
bunuri pe care le reclamă desfăşurarea activităţii economice avute în vedere de către
profesionist. Deci, fondul de comerţ nu are o compoziţie unitară, ci una variată în funcţie de
specificul activităţii profesionistului.
Totodată, compoziţia fondului de comerţ nu este fixă, ci variabilă; elementele fondului de
comerţ se pot modifica, în funcţie de nevoile activitǎții economice, însă fondul de comerţ
continuă să subziste. Oricare ar fi obiectul activităţii economice, în general, fondul de comerţ
cuprinde două categorii de bunuri: incorporale şi corporale. Fiecare categorie subsumează
anumite bunuri care au un regim juridic propriu.
În categoria elementelor incorporale ale fondului de comerţ sunt cuprinse drepturile care
privesc: firma, emblema, clientela şi vadul comercial, brevetele de invenţii, mărcile şi
indicaţiile geografice, dreptul de autor etc. Aceste drepturi, denumite şi drepturi privative,
conferă profesionistului dreptul exclusiv de a le exploata în folosul său, în condiţiile stabilite
de lege.
Firma sau firma comercială este un element de individualizare a profesionistului în câmpul
activităţii economice. Ea constă în numele său, după caz, denumirea sub care un profesionist
este înmatriculat în registrul comerţului, îşi exercită activitatea econimicǎ şi sub care
semnează. Folosirea unei firme care ar avea drept consecinţă producerea unei confuzii cu
firma folosită legitim de alt profesionist constituie obiectul infracţiunii de concurenţă neloială
şi se sancţionează în condiţiile Legii nr. 11/1991, modificată şi completată prin Legea
298/2001. Emblema, ca şi firma, este un atribut de identificare în activitatea comercială.
Potrivit Legii nr. 26/1990 completată şi modificată prin OUG nr.1/2010, emblema este
semnul sau denumirea care deosebeşte un profesionist de altul de acelaşi gen. Trebuie arătat
că, spre deosebire de firmă, care este un element obligatoriu pentru individualizarea
profesionistului, emblema are un caracter facultativ. Conţinutul emblemei poate fi, aşa cum
prevede legea, un semn sau o denumire. Semnul poate fi o figură grafică având orice obiect:
un utilaj, o figură geometrică, un animal etc. El nu poate consta în reproducerea obiectului
unei activităţi comune. Denumirea poate fi fantezistă sau un nume propriu. Ea nu poate fi o
denumire generică, fără nici un fel de specificitate.

Clientela şi vadul comercial. Clientela are un rol important pentru activitatea unui
profesionist; ea determină, prin număr, calitate şi frecvenţă, situaţia economică a
profesionistului, succesul ori insuccesul acestuia. De aceea, clientela apare ca un element
indispensabil al fondului de comerţ, iar după unii autori, chiar principalul element al fondului
de comerţ. Clientela este definită ca totalitatea persoanelor fizice şi juridice care apelează în
mod obişnuit la acelaşi profesionist, adică la fondul de comerţ al acestuia, pentru procurarea
unor mărfuri şi servicii. Deşi este o masă de persoane neorganizată şi variabilă, clientela
constituie o valoare economică. Clientela se află într-o strânsă legătură cu vadul comercial,
care este definit ca o aptitudine a fondului de comerţ de a atrage publicul. Această
potenţialitate a fondului de comerţ este rezultatul unor factori multipli care se particularizează
în activitatea fiecărui profesionist. Asemenea factori sunt: locul unde se află amplasat localul,
calitatea mărfurilor şi serviciilor oferite clienţilor, preţurile practicate de profesionist,
comportarea personalului profesionistului în raporturile cu clienţii, abilitatea în realizarea
reclamei comerciale, influenţa modei etc. Prin natura sa vadul comercial nu este un element
distinct al fondului de comerţ, ci numai împreună cu clientela.
Drepturile de proprietate industrială. Fondul de comerţ poate cuprinde şi anumite drepturi de
proprietate industrială. În doctrină, obiectele dreptului de proprietate industrială se împart în
două categorii. Din categoria creaţiilor noi fac parte: invenţiile, know-how-ul, desenele şi
modelele industriale. În categoria semnelor noi intră mărcile şi indicaţiile geografice.
Drepturile asupra invenţiei sunt recunoscute şi apărate prin brevetul de invenţie, eliberat de
Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci.
Mărcile sunt semne distinctive folosite de agenţii economici pentru a deosebi produsele,
lucrările şi serviciile lor de cele identice sau similare ale altor agenţi economici.
Drepturile de autor. Fondul de comerţ poate să cuprindă şi anumite drepturi de autor rezultate
din creaţia ştiinţifică, literară şi artistică.
Titularul fondului de comerţ, în calitate de dobânditor al drepturilor patrimoniale de autor, are
dreptul de reproducere şi difuzare, de reprezentare sau folosire, în alt mod a operei şi, în
consecinţă, dreptul la foloasele patrimoniale corespunzătoare. Regimul creanţelor şi
datoriilor. Creanţele şi datoriile profesionistului nu fac parte din fondul de comerţ.

Noțiunea de profesionist comerciant

În concepţia actuală, a Noului Cod Civil, la raporturile juridice de drept civil, deci şi de drept
comercial, participa profesionişti şi alte subiecte de drept.
Prin Noul Cod Civil se elimină noţiunea de comerciant, se elimină distincţia dintre
comercianţi şi necomercianţi, şi se introduce noţiunea de profesionist, noţiune considerată de
autorii Noului Cod Civil ca fiind una integratoare.
În aceasta concepţie, conţinutul integrator al noţiunii de profesionist este indicat explicit în
art. 8 alin.1 din Legea nr.71/2008 prin care se stabileşte faptul că, noţiunea de "profesionist"
prevăzută la art. 3 din Codul civil include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator
economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau
profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a
Codului civil.

Pe aceasta linie, la data intrării în vigoare a Noului Cod Civil, termenii şi expresiile din
legislaţia civilă şi comercială în vigoare se înlocuiesc cu termenii şi expresiile corespondente
din Codul civil. Asadar, de la data intrarii în vigoare a Noului Cod Civil, noţiunea de
comerciant, în sensul art.7 din codul comercial, este înlocuită cu cea de profesionist.
Cu toate acestea, noţiunea de profesionist este o noţiune generală ce include în ea atat pe
profesioniştii ce exploateaza o întreprindere economică cât şi o întreprindere neeconomică şi,
pentru acest motiv, trebuie stabilite criteriile distincţiei necesare dintre profesionişti. Suntem
în situaţia în care Codul civil nu face această distincţie necesară între profesioniştii
comercianţi şi profesioniştii necomercianţi deşi, ea există şi este realizată indirect de legile
comerciale speciale şi, mai ales, ea prezintă un interes practic.
Există şi opinii potrivit cărora, distincţia între profesioniştii comercianţi şi necomercianţi nu
este adecvată sau necesară însă, legiuirile trebuie desluşite, explicate, interpretate astfel încat
aplicarea lor să fie clară şi utilă vieţii sociale şi economice.
Ori, este fără îndoială faptul că, la activitatea economică participă numai o parte din categoria
generală a profesioniştilor reglementaţi în Noul Cod Civil. Plecând de la aceste premise:
reglementarea generală a profesioniştilor realizată prin Noul Cod Civil ce reprezintă dreptul
comun în materia profesioniştilor şi existenţa dispoziţiilor speciale din materiile ce
reglementează activitatea economică, inclusiv în materia persoanelor ce pot desfăşura
activitate economică, statutul acestora şi obligaţiilor lor profesionale, este necesară relevarea
celor două categorii de profesionişti: profesionişti comercianţi şi profesionişti necomercianţi,
ambele specii făcând parte din categoria de gen a profesioniştilor ce beneficiază de un regim
de drept comun acordat de Noul Cod Civil. Până la intrarea în vigoare a Noului Cod Cvil
fundamentul, criteriul de determinare a comercialităţii actelor şi faptelor încheiate respectiv,
săvârşite de comercianţi şi al stabilirii calităţii de comerciant al persoanelor fizice, era
asigurat de prevederile art.3 din Codul Comercial, prin care se reglementau faptele de
comerţ.Prin abrogarea art.3 din Codul Comercial, acest criteriu dispare, iar locul său este luat
de conceptul de întreprindere cu scop lucrativ, de activitate economică. Aceasta deoarece,
pentru materia dreptului comercial ne interesează acei profesionişti ce desfăşoară activitate
economică în exploatarea unei întreprinderi.
Noul Cod Civil utlizează ca şi criteriu de determinare a statutului de profesionist al unei
persoane fizice sau juridice, criteriul exploatarii unei întreprinderi: "Sunt consideraţi
profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere". Şi în privinţa noţiunii de întreprindere
Noul Cod Civil preferă utilizarea exclusivă a noţiunii generale, de gen, fara nicio distincţie
între tipurile de întreprinderi.
Astfel, în temeiul Noului Cod Civil, constituie exploatarea întreprinderii exercitarea
sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în
producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent
dacă are sau nu un scop lucrativ (art.3 alin.3 din NCC).
În mod evident, în sfera de interes a dreptului comercial nu intră toţi profesioniştii ci numai
aceia ce desfăşoară activitate economică, mai precis acei profesionişti ce exploatează o
întreprindere economică respectiv, profesioniştii comercianţi. Faptul că Noul Cod Civil nu
face niciun fel de referire la profesioniştii comercianţi sau la întreprinderile economice ce au
scop lucrativ, nu ne impiedică ca, pe fundamentul conceptual şi pe raţiunea oferită de dreptul
comun, să recurgem la prevederile legii speciale pentru a opera cu instrumentele şi
semnificaţiile oferite acestora de aceste prevederi speciale.Existenta unui regim juridic
distinct al profesioniştilor comercianţi şi cel al profesioniştilor necomercianţi este sugerat şi
într-un act normativ recent: O.G. nr.13/2011 prin care se menţionează direct distincţia între
raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ şi cele
care decurg din exploarea unei întreprinderi cu scop lucrativ.
În legislaţia specială este reglementată noţiunea de întreprindere economică şi, în temeiul
art.2 alin.2 din Noul Cod Civil, în materia dreptului comercial, putem opera cu aceasta
noţiune şi cu semnificaţia acordată acesteia de legiuirea specială, derogatorie de la dreptul
comun.
Existǎ trei tipuri principale de profesionişti comercianţi: persoane fizice, persoane fizice
asociate sub forma unei întreprinderi şi persoanele juridice, toate aparţinând în fapt, aceleiaşi
mari categorii de gen: întreprinderea.
Persoanele juridice, persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile
familiale, sunt desemnate generic prin noţiunea de întreprindere, noţiune existentă în
legislaţia noastră, neutilizată o lungă perioadă de timp în limbajul juridic şi economic
românesc după exacerbarea ei în sistemul economiei de stat şi, revitalizată sub imperiul
legislaţiei europene. Întreprinderea nu este un subiect de drept, ci o activitate a unui subiect
de drept. În funcţie de titularul său, întreprinderea poate fi: societară, individuală sau
familială, întreprindere publică.
La nivel european, prima definiţie a întreprinderilor se găseşte în hotărârea CJCE
Mannesman din 13 iulie 1962 în care Curtea precizează că „întreprinderea este constituită
dintr-o organizaţie unitară de elemente personale, materiale şi nemateriale, atribuite unui
subiect de drept autonom şi urmărind, într-un mod durabil, un scop economic determinat”.
Această definire a întreprinderilor a fost criticată, considerându-se că „existenţa unui subiect
de drept autonom nu este necesară pentru a caracteriza o întreprindere” şi, în concepţia
actuală a dreptului comunitar, „o întreprindere poate fi o persoană fizică şi o persoană
juridică”. Această concepţie era conformă cu cea a Codului comercial român şi este
confirmată la nivel naţional de Noul Cod Civil, de doctrină şi de legislaţia speciala
românească.O semnificaţie actuală şi corespunzătoare a întreprinderilor este dată de art. 2 din
Legea nr. 346/2004 pentru stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii:
întreprinderea este orice formă de organizare a unei activităţi economice, autonomă
patrimonial şi autorizată potrivit legilor în vigoare să desfasoare activităţi de producţie,
comerţ sau prestări servicii, în scopul obţinerii de profit, în condiţii de concurenţă, respectiv:
societăţi comerciale, societăţi cooperative, persoane fizice care desfăşoară activităţi
economice în mod independent şi întreprinderi individuale şi întreprinderi familiale autorizate
potrivit dispoziţiilor legale în vigoare.
În concluzie, întreprinderea economică, este activitatea economică desfăşurată în mod
organizat, permanent şi sistematic, combinând resursele financiare, forţa de muncă atrasă,
materii prime, mijloace logistice şi informaţie, pe riscul întreprinzatorului, în condiţiile şi în
cazurile prevăzute de lege. Din cele prezentate mai sus, tipul de activitate, economică sau
civilă, exercitată în exploatarea întreprinderii este criteriul distincţiei dintre profesioniştii
comercianţi şi profesioniştii necomercianţi. Apreciem ca, distingem în cadrul categoriei de
gen a profesioniştilor între profesionişti comercianţi şi profesionişti necomercianţi în funcţie
de tipul de activitate desfăşurată în cadrul intreprinderii exploatată de profesionişti.
Prin urmare, vor fi profesionişti necomercianţi cei ce exploatează o întreprindere ce
desfăşoară o activitate civilă, o activitate ce nu poate fi calificată ca activitate economică.
Profesionişti comercianţi sunt cei ce exploatează o întreprindere ce desfăşoară activitate
economică cu scop lucrativ, o întreprindere economică.

Nu scopul lucrativ sau nelucrativ este criteriul care determină distincţia între întreprinderi şi
între profesionişti. Acest aspect nici nu este necesar a fi menţionat în cazul întreprinderilor
economice având în vedere faptul că, activitatea economică ce face obiectul întreprinderii
economice este totdeauna desfaşurată cu scopul obţinerii de profit, în scop lucrativ.

Interesul practic al stabilirii calităţii de profesionist comerciant:

a) În interesul bunei desfăşurări a activităţii economice, legea instituie anumite obligaţii ale
profesioniştilor comercianţi, considerate obligaţii profesionale ale profesioniştilor
comercianţi. Profesioniştii comercianţi au obligaţia ca la începutul începerii activităţii
economice să se înregistreze în Registrul Comerţului şi, pe parcursul desfăşurării activitaţii
economice să ceară efectuarea de menţiuni în Registrul Comerţului, ori de cate ori intervin
modificări în activitatea acestora. La încetarea desfăşurării activitaţilor economice,
profesioniştii comercianţi au obligaţia să solicite radierea lor din Registrul Comerţului. De
asemenea, orice comerciant sau profesionist agent economic trebuie să ţină evidenţa contabilă
a activităţii economice, prin ţinerea unor registre contabile în care să consemneze toate
operaţiunile economice. Şi, în cele din urmă, comerciantul sau profesionistul agent economic
are obligaţia de a desfăşura activitatea economică în limitele unei concurenţe licite, permise.
b) Formele de desfăşurare a activităţilor economice de către profesioniştii comercianţi sunt
speciale şi expres prevăzute de lege, atât pentru persoanele fizice cât şi pentru persoanele
juridice. În toate cazurile, prin reglementari speciale corespunzatoare se stabileşte statutul
juridic al acestora, distinct de cel al profesioniştilor necomercianţi.
c) În cazul insolvenţei, doar profesioniştii comercianţi pot fi supuşi procedurii insolvenţei;
d) Profesioniştii comercianţi sunt supuşi impozitului pe profit în timp ce, profesioniştii
necomercianţi şi celelalte categorii de subiecte de drept civil sunt supuşi impozitului pe venit;
e) Profesioniştii comercianţi pot participa la constituirea unor camere de comerţ şi industrie,
ca organizaţii profesionale, ce au scopul promovării şi apărării intereselor acestora.

Concluzia se bazează pe faptul că fondul de comerţ, deşi cuprinde un ansamblu de elemente

corporale şi incorporale, totuşi, el nu constituie o universalitate juridică, un patrimoniu în
sens juridic. Întrucât creanţele şi datoriile nu sunt cuprinse în fondul de comerţ, ele nu se
transmit dobânditorului în cazul înstrăinării fondului de comerţ. Se admite, totuşi, că anumite
drepturi şi obligaţii izvorâte din contractele de muncă,contractele de furnitură (apă, gaz,
electricitate, telefon etc.) se transmit dobânditorului, dacă aceste contracte nu au fost reziliate.
Din categoria elementelor corporale sau materiale fac parte bunurile imobile şi bunurile
mobile corporale. Bunuri imobile. În activitatea sa, profesionistului se serveşte şi de anumite
bunuri imobile. Acestea pot fi imobile prin natura lor (de exemplu, clădirea în care se
desfăşoară activitatea economicǎ) sau imobile prin destinaţie (de exemplu, instalaţii, utilaje,
maşini etc.). Bunurile mobile corporale. Fondul de comerţ cuprinde şi bunurile mobile
corporale cum sunt: materiile prime, materialele etc., destinate a fi prelucrate, precum şi
produsele (mărfurile) rezultate din activitatea economicǎ.
Întrucât fondul de comerţ este o universalitate şi, deci, cuprinde toate bunurile afectate
activităţii economice, mărfurile trebuie considerate ca elemente ale fondului de comerţ. În
consecinţă, actele juridice privind fondul de comerţ privesc şi mărfurile, afară de stipulaţiune
contrară.