Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Teoria Economică 1
Teoria Economică 1
al Republicii Moldova
Centrul de Excelență în Economie și Finanțe
Catedra Finanțe
Teoria economică
Chișinău, 2021
Subiectul 1. Obiectul de studiu şi metoda teoriei economice
1. Obiectul de studiu și metoda teoriei economice.
2. Nevoile umane, resursele și bunurile economice-caracteristica și tipologia lor.
3. Activitatea economică și fazele ei.
4. Problemele fundamentale ale economiei. Costul de oportunitate.
Caracteristicile nevoilor economice:
● Multiplicitatea şi diversitatea. Cantitatea lor este nelimitată. Expansiunea lor are drept
condiţie şi cauză dezvoltarea economiei. De regulă, ele sunt reproductibile, adică
satisfacerea uneia dă naştere altora.
● Intensitatea şi ierarhia. Nevoile nu au aceiaşi intensitate, ierarhia oscilează de la un individ
la altul şi de la o perioadă la alta la acelaşi individ.
● Stabilitatea sau limitarea în capacitate. Intensitatea unor cerinţe descreşte pe măsură ce
sunt satisfăcute (de exemplu – cele fiziologice), altele nu descresc (cele estetice – literatura,
muzica, etc.).
● Interdependenţa nevoilor. Unele nevoi sunt complementare, adică evoluază în sensuri
identice, altele sunt substituibile, adică pot fi înlocuite cu satisfacerea altora.
● Stingerea prin satisfacere. Nevoile satisfăcute pot să renască din nou deoarece se fixează
în obiceiuri şi tradiţii de consum.
3
Nevoile umane pot fi clasificate în următoarele grupe:
● naturale sau fiziologice – care sunt necesare oricărui individ (aer, apă, hrană,
îmbrăcăminte);
● sociale, de grup – cele resimţite de oameni, ca membri ai diferiter socio-grupuri şi care pot
fi satisfăcute prin acţiunea lor comună;
● raţionale, spiritual-psihologice – acestea ţin de trăsăturile oamenilor şi devin deosebit de
importante pe măsura progresului, preocupând raţionalitate, profesionalism, gândire elavată,
educaţie.
Nevoile umane se află într-o legătură reciprocă cu interesele economice, care reprezintă o
formă de realizare a nevoilor umane. În funcţie de nivelul la care ele se manifestă şi de modul lor de
exprimare, interesele economice pot fi clasificate în: personale, de grup, private, publice,
curente, de perspectivă, performante, etc.
În asigurarea activităţii economice ce are ca scop îndestularea necesităţilor umane un rol
important revine resurselor.
Resursele economice constituie totalitatea elementelor şi premiselor folosite de către om în
activitatea sa economică pentru a obţine bunurile de care are nevoie. Odată cu creşterea nevoilor
omul este silit să atragă în activitatea economică o cantitate tot mai mare şi mai diversă de resurse.
Întrucât resursele economice folosite de către om sunt extrem de numeroase şi variate se impune
clasificarea:
1. Resurse primare, care la rândul lor cuprind: resurse naturale, resurse umane
2. Resurse derivate formate pe baza celor primare şi care cuprind rezultatele activităţii
productive (măsuri, utilaje, abilitate, experienţă ştiinţifică etc.) ΔQ. Resursele derivate se
mai numesc şi de capital.
Resursele naturale reprezintă suportul sau baza desfăşurării oricărei activităţii umane. Din
punct de vedere al duratei folosirii lor resursele naturale se grupează în două categorii:
✔ Resurse naturale neregenerabile sau epuizabile (minereuri, hidrocarburi etc.)
✔ Resurse naturale regenerabile (pământ, aer, apă etc.)
Având în vedere posibilitatea de recuperare sau reutilizare în procesele de producţie sau de
consum, resursele naturale se pot grupa în:
✔ Resurse naturale recuperabile (materii prime)
✔ Resurse naturale parţial recuperabile (resurse biologice)
✔ Resurse naturale nerecuperabile (resurse energetice).
Resurse umane includ la rândul lor două componente de bază respectiv:
✔ Munca umană, respectiv totalitatea aptitudinilor fizice şi intelectuale ale omului folosite
pentru crearea bunurilor şi serviciilor, în vederea satisfacerii nevoilor
✔ Abilitatea întreprinzătorului (iniţiativă risc, pricepere etc.)
Spre deosebire de nevoi, care teoretic sunt nelimitate, resursele pentru producerea
bunurilor şi serviciilor sunt limitate sau rare.
Nevoile au o dublă determinare:
✔ Pe de o parte, există o determinare obiectivă a nevoilor, în sensul că nu se poate consuma
decât ceea ce produce sistemul de producţie la momentul dat
✔ Pe de altă parte, există o determinare subiectivă a nevoilor, în sensul că nevoile de bunuri
sunt ale persoanelor individuale sau colective şi deci au un caracter subietiv.
O anumită categorii de nevoi ca hrana, îmbrăcăminte, locuinţă au originea în cauze obiective de
ordin biologic, altele în schimb sunt influenţate de convenienţe, modă, nivel de cultură şi de statutul
social al indivizilor.
Nevoile umane, odată înţelese de oameni devin mobilul demarării unor acţiuni, activităţi şi
cooperări între aceştea, în vederea dobândirii resurselor şi bunurilor necesare satisfacerii lor.
De regulă, acoperirea unui spectru mai larg de nevoi presupune un consum sporit de resurse,
care sunt limitate sau rare fapt ce implică utilizarea raţională şi eficientă a acestora.
Bunul economic este un rezultat al utilizării resurselor economice, un element care
satisface o anumită nevoie individuală sau socială.
4
Bunurile economice pot fi divizate în:
● bunuri libere ale căror cantitate, raportată la cerinţele oamenilor, apare ca nelimitată: aerul,
apa, lumina solară;
● bunuri economice, care au un caracter limitat;
● bunuri materiale directe, de consum personal şi bunuri indirecte de producţie;
● bunuri necorporale (prestările de servicii).
După gradul lor de prelucrare bunurile economice pot fi grupate în:
● bunuri iniţiale (materia primă);
● bunuri intermediare aflate în diferite faze de prelucrare;
● bunuri finale destinate pentru consumul final personal, colectiv sau productiv.
În economia de piaţă contemporană majoritatea bunurilor economice se manifestă sub formă de
marfă. Marfa reprezintă un produs al muncii, destinat pentru schimb prin intermediul
mecanismului de cumpărare-vânzare. Mărfurile pot fi divizate în mai multe grupe:
● mărfuri corporale de consum personal;
● mărfuri în formă de capital fix;
● mărfuri în formă de resurse naturale;
● mărfuri în formă de resurse de muncă;
● mărfuri în formă de rezultate ale cercetărilor ştiinţifice;
● mărfuri în formă de servicii manageriale, audit şi de marketing;
● mărfuri în formă de hârtii de voaloare.
Orice bun economic în formă de marfă are două laturi: utilitate (valoare de întrebuinţare)
şi valoare (valoare de schimb).
Utilitatea reflectă capacitatea mărfii de a satisface o anumită nevoie a omului sau a societăţii.
Utilităţile mărfurilor formează conţinutul material al avuţiei. Utilitatea mărfii se manifestă sub mai
multe forme: utilitate unitară, totală, marginală (utilitatea ultimii cantităţi dintr-un bun economic
care satisface nevoia consumatorului).
Valoarea de schimb reflectă egalitatea mărfurilor ca produse ale realizării factorilor de
producţie.
5
Consumul constă în valoarea efectivă a bunurilor pentru satisfacerea nevoilor unane. Se
cunoaşte:
▪ Consumul intermediar – care constă în consumul unor bunuri materiale şi servicii pentru
crearea altor bunuri şi servicii
▪ Consumul final – care constă în consumul bunurilor economice pentru satisfacerea
trebuinţelor personale sau colective.
X
M
P
N
X Y
A 6 3
B 4 8
A este mai priceput în a produce X, iar B este mai bun în producţia lui Y. Se spune că fiecare
deţine avantajul absolut în produsul pentru care cheltuieşte mai puţine resurse (în cazul nostru timp)
pentru a-l realiza. Cu alte cuvinte, fiecare deţine avantajul absolut în produsul pentru a cărui
obţinere are un cost mai mic şi, drept rezultat, se va specializa în producerea acelui bun. Deci, A va
produce X şi B va produce Y, după care vor schimba între ei, prin comerţ, anumite cantităţi din
bunurile respective.
Lucrurile se complică însă întrucâtva atunci când unul dintre ei este mai bun în producerea
ambelor bunuri:
X Y
A 6 3
B 4 1
După cum se vede, A deţine avantajul absolut în producerea ambelor bunuri. Dacă acesta ar fi
criteriul în funcţie de care s-ar realiza specializarea, atunci A ar trebui să producă şi X şi Y,
deoarece produce cu costuri mai mici. În realitate, lucrurile nu stau însă aşa. Ei se vor specializa în
funcţie de mărimea costurilor de oportunitate.
Să analizăm separat fiecare dintre produse. Astfel, pentru a realiza o bucată din Y, individul A
renunţă la a mai produce 2 bucăţi din X, în vreme ce individul B renunţă la a produce 4 bucăţi din
X. Deci, în producţia lui Y, persoana A deţine avantajul comparativ (renunţă la mai puţin).
Lucrurile se schimbă dacă analizăm produsul X. Pentru a produce o bucată din X, individul A
renunţă la a produce o jumătate din Y, în vreme ce B renunţă la a produce doar un sfert din Y. Deci,
în produsul X, persoana B deţine avantajul comparativ. În consecinţă, A se va specializa în
producerea lui Y, iar B în cea a lui X.
În concluzie, atunci când un producător (o ţară, un individ) deţine avantajul absolut în
ambele produse, specializarea se va realiza în funcţie de avantajul comparativ, adică în acel
produs în care are de suportat un cost de oportunitate mai mic.
În cartea sa publicată în 1817, On the Principles of Political Economy and Taxation,
economistul David Ricardo a utilizat exemplul Angliei şi Portugaliei care produceau vin şi
îmbrăcăminte, pentru a ilustra beneficiile specializării şi comerţului. Acest exemplu a constituit
baza principiului avantajului comparativ.
8
Subiectul 2. Piața și mecanismul pieței
9
În baza comparării venitului consumatorilor cu cererea pe care ei o prezintă pe piaţă are loc
asigurarea eficienţei consumului.
Istoria dezvoltării economiei pe piaţă cunoaşte următoarele tipuri ale pieţei:
1) piaţa nedezvoltată;
2) piaţa liberă;
3) piaţa reglementată;
4) piaţa deformată.
Piaţa nedezvoltată se caracterizează prin caracterul stihiinic al relaţiilor de piaţă care se
realizează mai mult sub formă de schimb prin troc.
Piaţa liberă se caracterizează prin trăsăturile:
1) număr nelimitat de subiecţi ai relaţiilor de piaţă şi dezvoltarea concurenţei libere între ei;
2) accesul absolut liber a tuturor membrilor societăţii la orice tip de activitate economică;
3) toţi membrii societăţii au acces la informaţiile economice ale pieţei.
Piaţa reglementată este rezultatul dezvoltării civilizaţiei umane cînd statul, prin activitatea sa,
încearcă să limiteze acţiunile consecinţelor negative ale pieţei libere. Problema de bază în acest tip
de piaţă este de a găsi combinarea optimă între reglementarea de către stat şi autoregularea de piaţă.
Piaţa deformată poate apărea în cazul în care amestecul statului e prea mare. Din definiţia
pieţei putem face concluzia că piaţa e un sistem integral, caracteristica căruia poate fi prezentată
prin structura pieţei şi infrastructurii ei.
Pentru a determina structura pieţei se utilizează diferite criterii:
I. După obiectul relaţiilor de piaţă există următoarea structură a pieţei:
1) piaţa mărfurilor şi serviciilor;
2) piaţa forţei de muncă;
3) piaţa fondului locativ;
4) piaţa investiţiilor;
5) piaţa monetară şi valutară;
6) piaţa hîrtiilor de valoare;
7) piaţa inovaţiilor;
8) piaţa serviciilor informaţionale.
II. După subiect:
1) piaţa consumatorilor (oferta este mai mică decît cererea);
2) piaţa producătorilor (cererea este mai mică decît oferta);
3) piaţa intermediarilor în comerţ.
III. După aşezarea geografică:
1) piaţa locală;
2) piaţa regională;
3) piaţa naţională;
4) piaţa mondială.
Fiecare tip al pieţei, necătînd la criteriul de determinare a lui, cere prezenţa unei infrastructuri
de piaţă bine dezvoltate, care constituie fundamentul sau construcţia internă a sistemului economic.
Infrastructura pieţei reprezintă totalitatea instituţiilor, întreprinderilor care deservesc piaţa şi
îndeplinesc anumite funcţii cu scopul asigurării activităţii economice ale mecanismului pieţei.
Elementele de bază ale infrastructurii sînt:
bursele (mărfare, valutare, de valori);
licitaţiile, expoziţiile;
sistemul creditar şi bancar-comercial;
tehnologiile informaţionale şi mijloacele de comunicare;
sistemul fiscal şi inspecţia fiscală;
sistemul de asigurare;
agenţiile de reclamă, de informaţie mass-media;
sistemul vamal;
10
companii de audit şi consulting.
11
- funcţia cererii – relaţie matematică prin care este surprinsă dependenţa cantităţii cerute din
bunul x faţă de preţul său unitar.
Funcția cererii liniare are următoarea formă: D(x) = a – b*P(x), a şi b sunt parametrii (a-
terminul liber al funcţiei, punctul de intersecţie a dreptei cererii cu axa cantităţii sau exprimă
cantitatea maximă solicitată de consum la un preţ zero, b - coeficientul de înclinaţie a funcţiei
determinat de variaţiile de cantitate şi preţ –b=Q2-Q1/p2-p1, iar Px = pretul unitar. De exemplu: D(x)
= 10 – 2 Px înseamnă că cererea pentru bunul x depinde de preţul său (multiplicat cu 2) faţa de care
se află în relaţie negativă şi de o gamă largă de alte împrejurări care fiind date se constituie în
constanţa 10. Cifra 10 din acest exemplu concentrează influenţa tuturor factorilor, alţii decât preţul,
care afectează nivelul şi dinamica cererii. Fiecare menaj are propria funcţie a cererii pentru fiecare
categorie de bunuri în care atât a cât şi b se modifică în timp.
- diagrama cererii(graficul) – se construieşte pe baza instrumentelor anterioare şi exprimă locul
geometric al tuturor alternativelor de achiziţie din bunul x la diferite niveluri ale preţului unitar.
Cererea variază atât cantitativ cât şi calitativ. Variaţia cererii cauzată de schimbările în preţul
bunului se numesc schimbare cantitativă a cererii. Grafic acest aspect este reprezentat prin
deplasarea pe curba cererii de la un punct la altul dea lungul dreptei cererii. Deplasarea curbei
cererii într-o poziţie nouă în spațiu arată că cererea se schimbă calitativ. Aceasta se întâmplă când
variază alţi factori diferiţi de preţ. Deplasarea curbei în dreapta semnifică faptul că cererea creşte,
deplasarea curbei spre stânga cererea descreşte.
Legea cererii este principiu conform căruia, dacă celelalte condiţii nu se schimbă,
cantitatea dintr-un bun cerută de cumparatori tinde să crească atunci când preţul scade sau
tinde să scadă atunci când preţul creşte.
În general, legea cererii se confirmă, deoarece:
● este probabil că atunci când preţul unui bun sau serviciu scade, iar preţurile celorlalte
bunuri sau servicii nu se modifică, oamenii înlocuiasc în consum bunurile mai scumpe cu
bunuri mai ieftine;
● oamenii se simt puţin mai bogaţi atunci când preţul unui bun sau serviciu scade, iar
preţurile celorlalte bunuri şi servicii nu se modifică. În acest caz, oamenii folosesc
puterea de cumparare suplimentară pentru a cumpara cantităţi mai mari de bunuri şi
servicii – incluzând şi bunul sau serviciul al carui preţ a scazut.
Excepţii:
1. Consumatorul nu deţine deplina informaţie despre bunul solicitat, considerând că
bunurile calitative sunt la preţuri mai mari şi acesta solicită cantităţi mari la preţuri înalte.
2. Atunci când consumatorul doreşte să-şi demonstreze apartenenţa sa la o anumită pătură
socială şi solicită cantităţi mai mari de bunuri (de lux) la preţuri mai înalte
3. Efectul Giffen – în urma creșterii generale a prețurilor consumatorul refuză procurarea
bunurilor de lux în favoarea produselor de o categorie inferioară sau de primă necesitate,
la care preţul la fel creşte.
4. Paradoxul lui Veblen (efectul snobismului) – cererea creşte din dorinţa „de a fi nu ca
toţi”.
12
un flux economic care înregistrează evoluţii în timp, fiind apreciată într-un anumit interval
(oferta zilnică, săptămânală, lunară etc.).
În funcţie de subiecţi distingem oferta individuala şi a pieţei. Cantitatea totală dintr-un bun pe
care un agent economic (firma, gospodărie familială) este dispus să o producă şi s-o livreze pieţei
într-o anumită perioadă reprezintă oferta individuală a firmei. Se poate vorbi de oferta zilnică de
pâine din sortimentul „X” pe care firma „A”, respectiv „B”, ş.a.m.d. sunt dispuse să o producă şi să
o livreze săptămânal pe piaţa oraşului M.
Cantitatea dintr-un bun pe care toţi întreprinzătorii dintr-o ramură (industrie) sunt dispuşi să o
producă şi să o vândă de-a lungul unei perioade de timp formează oferta pieţei (industriei). Ea nu se
confundă cu oferta agregată sau macroeconomica.
Volumul ofertei este cantitatea determinată de bunuri, oferită de producător la un preţ dat
constituit într-o perioadă determinată de timp.
Preţul ofertei este preţul minim solicitat de producător pentru un volum oferit de bunuri. La
baza preţului ofertei stau costurile medii de producţie.
Factorii ce determină modificarea ofertei sunt:
1. preţul ofertei – dependenţă directă;
2. aşteptările inflaţioniste – dependenţă inversă;
3. preţul bunurilor substituibile – dependenţă inversă;
4. preţul bunurilor complimentare dependenţă directă
5. costuri totale – dependenţă inversă;
6. numărul producătorilor – dependenţă directă;
7. subvenţii – dependenţă directă;
Studiul ofertei se realizează cu ajutorul unor instrumente şi concepte diverse dintre care se
detaşează: baremul ofertei, funcţia ofertei, diagrama ofertei, legea generală a ofertei.
Baremul ofertei se prezintă sub forma unui tabel ce exprimă intenţiile de producţie şi de
vânzare ale unui producător sau ale tuturor producătorilor din industrie, la diferite niveluri
alternative ale preţului unitar.
Funcţia ofertei este relaţia matematică care surprinde dependenţele dintre cantităţile ce se
intenţionează a fi produse şi oferite şi preţul unitar, relaţii relevate prin intermediul unor parametri
şi coeficienţi.
S(x)= f (Px alte imprejurari: economice şi extraeconomice)
13
De obicei funcţie liniară S=a+bPx unde a – termen liber al funcţiei, punctul de intersecţie a
dreptei ofertei cu axa cantităţii; +b – dependenţa directă preţ cantitate.
Diagrama ofertei rezultă din transpunerea baremului în sistemul axelor carteziene, în care pe
ordonată este surprins preţul unitar, iar pe abscisă, cantităţile. (figura.2)
Legea ofertei în raport cu preţul este sensibilitatea ofertei la modificarea preţului, o relaţie
de cauzalitate dintre preţul unitar al unui bun şi cantitatea oferită formulată astfel: când
preţul unitar al unui bun creşte, are loc extinderea ofertei, iar atunci când preţul unitar scade,
are loc contracţia ofertei.
Ca orice regularitate (din economie sau natură) şi legea generală a ofertei are unele excepţii
cunoscute sub numele de paradoxurile legii ofertei. Prin paradoxuri sunt desemnate acele situaţii în
care modificarea preţului unitar nu generează modificarea în acelaşi sens a cantităţii oferite. Un
asemenea paradox se manifestă în unele situaţii pe piaţa muncii.
1. Paradoxul King exprimă comportamentul atipic al producătorilor agricoli mici şi mijlocii
care apelează pe scară largă la credite pentru organizarea şi susţinerea producţiei.
Atipicitatea constă în aceea că, dacă preţurile produselor agricole scad, oferta se extinde: ei
vor vinde o cantitate mai mare din producţie pentru că doar astfel, ca debitori, pot să-şi
procure mijloacele baneşti și pentru achitarea creditelor scadente. În acest caz, diagrama
ofertei se manifesta ca o curba cu panta negativă.
2. Alt paradox al ofertei care se manifestă în economiile caracterizate prin grave dezechilibre şi
în care hiperinflația este o realitate de durată. În asemenea situații, apar curbele frânte sau
anormale ale ofertei, în sensul că, de la un anumit nivel de creştere a preţurilor, majorarea în
continuare a acestora este însoțită, pe termen scurt, de contracţia cantităţii oferite pentru că
întreprinzătorii aşteaptă condiții şi mai favorabile (prețuri şi mai mari), procedând la
stocarea unei parţi din producţie.
Prima zonă preţurile din această zonă sunt mai înalte decât preţul ofertei, zonă favorabilă
pentru producător, şi nefavorabilă. Prima zonă nu este tranzacţională.
A doua zonă preţurile din această zonă sunt mai mici ca preţul ofertei şi mai mari ca preţul
cererii, deci, nefavorabilă pentru producător şi favorabilă pentru consumator. Zona nu este
tranzacţională.
A treia zonă preţurile sunt mai mici decât preţul ofertei şi mai mari decât preţul cererii,
nefavorabilă pentru producător şi pentru consumator. Zonă netranzacţională.
A patra zonă preţurile mai mici ca preţul cererii şi mai mari ca preţul ofertei. În această zonă va
avea loc tranzacţia. Zona patru se împarte în două subzone în raportul cu preţul de echilibru a şi b.
Subzona a este zona de influienţă a producătorului deaorece el stabileşte preţurile la un nivel mai
înalt decât preţul de echilibru. Aici în acelaşi timp consumatorul face economii, deoarece preţul
cererii pentru toate cantităţile solicitate până la cantitatea de echilibru depăşeşte preţul de echilibru.
Subzona b este o zonă de influienţă a consumatorului, deoarece preţul pieţii este stabilit mai jos
decât preţul de echilibru, subzona este şi zona de profit a producătorului deoarece pretul ofertei este
mai mic decât preţul echilibrului pieţii.
Cererea şi oferta sunt elementele de bază ale mecanismului pieţii, fiind aplicată în diverse
domenii. Spre exemplu:
Exemplul 1: Modificarea condiţiilor pieţei – piaţa serviciilor de stomatologie
Aceasta figură (fig 4) arată impactul a două schimbări ale condiţiilor pieţei asupra pieţei
serviciilor de stomatologie. Graficul (a) arata efectul efortului autorităţilor în convingerea unui
număr tot mai mare de absolvenţi de liceu să opteze pentru facultăţile de stomatologie. Această
acţiune deplasează curba ofertei spre dreapta, fapt ce determină deplasarea pieţei din punctul de
echilibru E1 în punctul de echilibru E2. In acelaşi timp cu politica autorităţilor, care are ca efect
creşterea numarului de stomatologi, îmbunătăţirea sănătăţii dentare reduce cererea pentru serviciile
stomatologilor. Efectul îmbunătăţirii sănătăţii dentare este reprezentat pe graficul (b) prin
deplasarea spre stânga a curbei cererii de servicii de stomatologie. Luând în considerare atât
modificările în politica educaţională, cât şi îmbunătăţirea sănătăţii dentare, piaţa se deplasează într-o
nouă situaţie de echilibru, în punctul E3, la intersecţia dintre S2 şi D2.
Dacă nu ar fi apărut schimbări în politica educatională promovată de autorităţi vizavi de
facultăţile de stomatologie, piaţa s-ar fi deplasat în punctul de echilibru E4, la intersecţia dintre S1
și S2.
15
Fig 4 Modificarea condiţiilor pe piaţa serviciilor stomatologice
Iniţial, piaţa se afla în situaţie de echilibru în punctul E1. Schimbarea gusturilor consumatorilor
înspre alimente fără colesterol deplasează curba cererii de lapte din poziţia D1 în poziţia D2. Dacă
preţul laptelui ar fi liber să scadă, pe piaţă ar apărea un surplus temporar de lapte, care ar presa în
sensul scăderii preţului, iar piaţa ar ajunge într-o situaţie de echilibru, E2, în condiţiile unui preţ de
12.500 lei/litru. Daca, însă, autorităţile optează pentru un sistem de sprijinire a preţului laptelui la
20.000 lei/litru, preţul nu poate să scadă şi surplusul de lapte este permanent. In aceste condiţii,
autorităţile trebuie să achiziţioneze surplusul de lapte (fie şi sub forma de unt sau brânză) pentru a
impiedica scăderea preţului.
Exemplul 3: Plafonarea preţurilor – piaţa imobiliară
Pe termen scurt, oferta de locuinţe de închiriat este fixă – graficul (a). Nivelul de echilibru al
chiriei pentru o luna este 3 milioane lei. Autorităţile optează, însă, pentru impunerea unui nivel
maxim al chiriilor, la 1,5 milioane lei/lună. Un efect posibil al acestei decizii este ca proprietarii vor
stabili informal cu chiriaşii o chirie de 3 milioane lei/lună şi vor declara oficial că nivelul chiriei
incasate este de doar 1,5 milioane lei. Dacă nu se stabilesc asemenea înţelegeri între proprietari şi
chiriaşi, pe piaţa va apărea un deficit de locuinţe de închiriat – acum se cer 4000 de locuinţe pentru
închiriat, dar se oferă numai 3000 locuinţe. Graficul (b) arată efectul pe termen lung al controlului
chiriilor. Dacă autorităţile impun un nivel maxim al chiriei, proprietarii oferă mai puţine locuinţe
pentru închiriere (2000 locuinţe faţă de 3000 locuinţe în situaţia iniţială). Astfel, deficitul de
locuinţe creşte pe termen lung.
16
Figura 6 Efectele controlului chiriilor
17
Subiectul 3. Elasticitatea cererii și ofertei
1. Elasticitatea cererii după preț
2. Elasticitatea cereii după venit și după prețul altor bunuri
3. Elasticitatea ofertei. Tipurile elasticității.
Notă! Coeficientul elasticităţii cererii va fi întotdeauna negativ din motivul dependenţei inverse
dintre preţ şi cantitate, dar se va analiza după valori absolute (+).
În dependenţă de aceste calcule se determină tipurile de cerere după elasticitate.
Cerere elastică este o situație în care cantitatea cerută se modifică cu un procent mai mare
decăt preţul şi prin urmare, dacă preţul scade, venitul total creşte. (Figura 7 a) ED >1
Cerere inelastică este o situaţie în care cantitatea cerută se modifică cu un procent mai mic
decât preţul şi prin urmare, dacă preţul scade venitul total scade. (Figura 7 b) 0<ED<1
Cerere cu elasticitate unitara este o situaţie în care prețul şi cantitatea cerută se modifică cu
acelaşi procent şi prin urmare, dacă preţul scade venitul total nu se schimbă. (Figura 8) Venit este
produsul dintre preţ şi cantitatea vândută. ED=1
18
Figura 8 Cererea cu elasticitatea unitară
Cerere perfect inelastică este o situaţie în care curba cererii este o linie verticală. ED=0
Cerere perfect elastică este o situaţie în care curba cererii este o linie orizontală. (Figura 9) Ed
̶>∞
19
2. Elasticitatea cereii după venit și după prețul altor bunuri
Elasticitatea cererii faţă de venit este raportul modificării procentuale a cantităţii cerute
dintr-un bun, ca urmare a modificării venitului consumatorilor, celelalte condiţii rămânând
neschimbate.
Elasticitatea cererii faţa de venit este legată de conceptele de bunuri normale şi bunuri
inferioare. În cazul unui bun normal, o creştere a venitului determină o creştere a cererii pentru
bunul respectiv. Deoarece venitul şi cererea se schimbă în acelaşi sens, elasticitatea cererii faţă de
venit, în cazul unui bun normal, are o valoare pozitivă. În cazul unui bun inferior, o creştere a
venitului determină o scădere a cererii pentru bunul respectiv. Deoarece venitul şi cererea se
schimbă în sensuri diferite, elasticitatea cererii faţă de venit, în cazul unui bun inferior, are o valoare
negativă.
Elasticitatea incrucişată a cererii sau tranzitivă este raportul modificării procentuale a
cantităţii cerute dintr-un bun, ca urmare a modificării procentuale a preţului pentru alte bunuri,
celelalte condiţii rămânând neschimbate.
EAB=(ΔQA/QA)/(ΔPB/PB)
20
Elasticitatea încrucişată a cererii este legată de conceptele de bunuri substituibile şi
bunuri complementare. Cum salata verde şi varza sunt bunuri substituibile, o creştere a prețului
salatei verzi determină o creştere a cantităţii cerute de varză. Elasticitatea cererii în acest caz este
pozitivă. Cum uleiul de motor şi benzina sunt bunuri complementare, o creştere a preţului benzinei
determină o scădere a cantităţii cerute de ulei de motor. Elasticitatea cererii, în acest caz, este
negativă.
Modalitatea matimatică a unei astfel de relaţie este determinată prin:
1. pentru cazul modificării preţului bunului B cu ≤4%
ET= (ΔQA/ΔPB) * (PB/QA)
2.la modificarea preţului bunului B>4%
ET=ΔQA/ΔPB*(P B1+P B2) / (Q A1+Q A2)
Dacă Et>0 bunul A şi B sunt bunuri substituibile, dacă E t<0 bunurile sunt complimentare,
dacă Et≈0 bunurile A şi B sunt bunuri independente de consum.
21
Oferta elastică la preţ se modifică în acelaşi sens cu preţul, dar mai intens. Ea se identifică prin
faptul că Es > 1, iar grafic evoluează după o curbă OO' care, plecând din origine, se situează sub
bisectoare (figura 11) şi o formează cu abcisă un unghi 45º.
Oferta inelastică la preţ se modifică în acelaşi sens cu preţul, dar mai lent. Se identifică analitic
prin Es < 1 > 0 şi evoluează dupa o curba OO" situată deasupra bisectoarei, corespunzatoare
unghiului yox, formînd cu abscisa un unghi > 45º.
Oferta cu elasticitate unitară este aceea care se modifică în acelaşi sens cu preţul şi cu aceeaşi
intensitate. Analitic, se dentifică prin coeficientul de elasticitate a ofertei în raport de preţul unitary
Es= 1. Din punct de vedere grafic, diagrama ofertei de elasticitate unitara se suprapune bisectoarei
unghiului yox.
Fig.11 Oferta elastică şi inelastică.
Ştiinţa economică a imaginat şi două tipuri teoretice de ofertă: oferta perfect elastică şi oferta
perfect inelastică.
Oferta perfect elastică este aceea la care o modificare infinitezimală a preţului determină
modificarea spectaculoasă şi în acelaşi sens a ofertei (figura 12). Grafic, oferta elastică este
reprezentată printr-o dreaptă aproape paralelă la axa ox, iar analitic, prin coeficientul de elasticitate
a ofertei care are valoarea infinit (Es= ∞).
Oferta perfect inelastică este aceea la care modificarea preţului rămâne „indiferentă", practic
neschimbată, (figura 12) sau îi determină o modificare infinitezimală. Analitic, oferta perfect
inelastica are un coeficient de elasticitate în raport de preţ cu valoarea nulă (E s = 0), iar din punct de
vedere grafic este reprezentată printr-o diagramă paralelă la axa oy.
Capacitatea ofertei de a se modifica mai repede, mai lent sau identic în raport cu modificarea
preţului depinde de imprejurări ce ţin de condiţiile specifice ale fiecărui întreprinzător, de strategia
de piaţă promovată de către fiecare firmă, de tactica de marketing adoptată, de domeniul (ramura de
activitate) şi conjunctura generală a economiei.
Figura 12 Oferta perfect elastică, oferta perfect inelastică
Elasticitatea ofertei faţă de cost exprimă sensibilitatea sa la modificarea costului, sub incidenţa
unor factori exogeni sau endogeni firmei. Ea se apreciază prin coeficientul de elasticitate a ofertei în
functie de cost Ec şi se determină ca un raport între variaţia relativă sau procentuală a cantităţii
oferite (Qx) şi modificarea relativă sau procentuală a costului unitar (Dx) pe baza uneia dintre
relaţiile de mai jos:
Întrucât cantitatea oferită se afla în relaţie negativă (inversă) cu costul unitar (şi marginal),
pentru a preveni ca indicatorul Ec să aibă totdeauna valori negative în faţa fracţiei se aşaza semnul
minus sau rezultatul se înmulţeşte cu - 1.
22
Când oferta se modifică mai intens şi în sens contrar costului unitar, oferta în funcţie de cost
este elastică, Ec având valoare supraunitară. Dacă costul unitar se reduce, iar oferta este elastică,
profitul total creşte. Daca oferta se modifică mai încet şi în sens contrar costului unitar, oferta în
funcţie de cost este inelastică, Ec, având valoare subunitară. Când oferta şi costul unitar se modifică
cu aceeaşi intensitate, dar în sens contrar, oferta în funcţie de cost este de elasticitate unitara, Ec,
având valoare unitară.
23
Subiectul 4. Teoria Comportării Consumatorului
1. Elementele modelului de comportament al consumatorului. Noțiunea de utilitate.
2. Teoriille utilității. Tipuri de utilitate.
3. Curba de indiferență și caracteristicile lor. Rata marginală de subtituție.
4. Constrângere bugetară. Decizia optimă a consumatorului.
Utilitatea – plăcerea, satisfacția sau nevoia îndeplinită pe care oamenii o au în urma consumării
unui bun sau a unui serviciu.
Utilitate unui bun capătă sens economic atunci când sunt îndeplinite anumite condiții:
1. Proprietățile, însușirile bunului satisfac o nevoie a consumatorului, el fiind convins că acel
bun economic îi oferă o anumită plăcere.
2. Cumpărătorul dispune de cunoștințele cerute pentru a obține satisfacție de pe urma bunului.
Dupa spusele lui Alfred Marchall ,,mărimea intensității unei plăceri descrește progresiv până la
saturare, dacă este satisfăcută în mod continuu”.
Utilitate marginală (fig.2)-reprezintă variația utilității totale care rezultă prin creşterea cu o
unitate a cantităţii consumată dintr-un bun. Aceasta este determinată prin relația: Umg=UT2-
UT1/Q2-Q1
24
Legea utilităţii marginale descrescânde – susține că utilitatea marginală are tendința să scadă
în urma consumului unei unități suplimentare de bun.
Măsurarea ordinară, inițiată în special de catre Vilfredo Pareto și John Hicks, presupune un
consumator capabil să claseze (ordoneze) bunurile și pachetele („co urile") de bunuri nu prin
măsurarea cardinală a utilității economice, ci în ordinea în care le preferă în condiții determinate de
loc și timp.
Revenind la exemplul de mai sus, măsurarea ordinală se limitează la a aprecia că respectivul
consumator, în condițiile date, preferă un kg de carne unui kg de struguri, respectiv de pâine. Ca
atare, ordinea preferințelor sale este: I. 1 kg de carne; II. 1 kg de struguri; III. 1 kg de pâine.
Instrumentele principale în alegerea consumatorului, bazată pe măsurarea ordinală, sunt: curba
de indiferenta (numită și isophelima sau curba de isoutilitate) și rata marginală de substituție
(RMS).
25
M
N
O
• Cu cât curba de indiferență este mai îndepărtată de origine cu atât ea indică un nivel mai
înalt de utilitate UPU setul A”'E”' aduce cea mai mare utilitate;
• Două curbe de indiferență nu se vor intersecta niciodată deoarece fiecare dintre ele indică
un anumit nivel de utilitate diferit unul de altul;
• Curbele de indiferență au o înclinație sau o pantă negativă care poate fi determinată prin
intermediul ratei marginale de substituire a bunului. (MRS xy)
Rata marginală de substituire (RMS sau MRS) – cantitatea dintr-un bun economic la care
consumatorul este dispus să renunțe în schimbul unei doze suplimentare din altul pastrandu-și
același nivel de satisfacție (de utilitate agregată).
MRSxy=ΔQx/ΔQy=MUx/MUy
26
La o analiză a relației consumului și mărimea venitului un anumit venit disponibil (I), la
prețurile unitare -ale bunurilor economice x și y (Px, Py) sunt date, reprezintă variabile exogene în
raport cu forța sa de decizie. Cu venitul disponibil I și în condițiile prețurilor Px, Py, consumatorul
poate realiza variate combinații de achiziții, respectiv cantități diferite x1 , x2 ... xn din bunul x și y
l, y2 ...yn din bunul y, astfel se prezintă linia bugetară ce rezultă din relația :
I=Px*Qx+Py*Qy
De aici:
QY= -Px/Py * Qx+I/Py
Qx=-Py/Px * Qy+i/Px
Linia bugetară este o totalitate de puncte coordonatele căreea determină combinația de bunuri
acesibile pentru consumator în cadrul restricții bugetare date.
Echilibrul consumatorilor este atins atunci când în limita venitului disponibil consumatorul
atinge nivelul de utilitate maxim.
Echilibrul consumatorului = max. UT
Cu alte cuvinte, echilibrul consumatorului desemnează acea variantă de repartizare a venitului
spre rețete de achiziție care îi asigură maximum de satisfactie (utilitate agregată) comparativ cu
oricare altă variantă, în condițiile venitului disponibil și ale preturilor date.
*Situația de echilibru a consumatorului este atunci când curba de indiferență se intersectează
într-un singur punct cu linia bugetară.
*În limita I(venit) pe care îl avem ne permitem să cumpărăm setul de bunuri pentru utilitatea
maximă.
*Dacă se intersectează în 2 puncte, rămân bani, dacă nu se intersectează, nu ajung.
n
Ox
Oy
MUx/Px=MUy/Py
MUx/MUy=Px/Py
Qx max=I/Px
Qy max=I/Py
27
Tema 5. Teoria comportamentului producătorului
1. Definirea producţiei. Funcţia de producţie şi particularităţile ei.
2. Izocoante şi harta izocoantelor. Substituirea factorilor de producţie. Procesul de
producţie pe termen scurt şi pe termen lung.
3. Extinderea la scară a producţiei. Randamentele la scară globale.
Ea se analizează ca:
- utilizarea resurselor în producție;
- producția optimală a bunurilor economice;
- organizarea și tehnologizarea procției;
- analiza indicatorilor organizatorico- economice;
- evidența și audit;
- promovarea producției pe piață;
- mărimea întreprinderii;
- relațiile de proprietate.
Prima întrebare este posibil de a soluțional prin analiza comportomanetului consumatorului, a doua
cum? se soluționează prin analiza combinării factorilor de producție. Ca rezultatul producerii se
studiază obținerea profitului.
Ce este producția?
Producția este procesul de utilizare a resurselor în crearea de bunuri și servicii cu scop de
maximizare a profitului.
Producția este procesul ce reprezintă ansamblu de operații sau activități de utilizare
trensformare a factorilor de producție în bunuri și servicii.
Producția este totalitatea de bunuri materiale și servicii destinate consumului productiv sau
neproductiv.
28
Ea este posibilă datorită proprietăților factorilor de producție ca:
1. divizibilitatea- proprietatea de a se împărți în unități și subunități omogene;
2. adaptabilitatea – capacitatea de asociere a unei unități dintr-un factor cu untiați din alt factor;
3. complementaritatea – proprietatea de a stabili raporturi contitative ale factorilor de
producție;
4. substituibilitatea – capacitatea factorilor de producție de a se înlocui cantități dintr-un factor
cu alt factor.
Funcția de producție relevă cantitatea maximală de bunuri care paote fi produsă cu un volum dat de
factori de producție, într-o anumită perioadă de timp, în condiții tehnologice disponibile și a dotării
existente.
Q=f(F1, F2... Fn), F1, F2, Fn - cantitatea de factori de producție
În microeconomie la general se face presupunerea că se utilizează 2 factori de producție
capitalul și munca, ca urmare funcția de producție ia forma simplificată de :
Q=f (K,L), unde K- factorul de capital și L- munca.
Izocoanta – este curba care reflectă combinațiile a doi factori de producție (L și K) care permit
obținerea aceluiași volum de producție (Q).
Particularitățile izocoantelor:
1. fiecărei izocoante corespunde un nivel de producție,
2. cu cât e mai aproae de origine cu atât producția este mai mică, cu cât este mai sus producția
este mai mare, Q1Q2Q3Q4;
3. izocoantele sunt cu panta negativă, reducerea cantității unui factor crește cantitatea celuilalt;
4. izocoantele sunt convexe, motivată de acțiunea legii productivității marginale
descrescătoare;
5. izocoantele nu se intersectează;
6. izocoantele sunt măsurabile, se supun unei anlaize economice concrete
Harta izocoantelor reflectă combinațiile posibile de factori care au diferite nivele de producție.
29
d) izocoanta în unghi sau cotită substituibilitate limitată, păstrând anumite proporții între
factorii utilizați.
Rata marginală de substituție tehnologică a doi factori de producție exprimă cantitatea dintr-un
factor de producție la care un producător trebuie să renunțe în favoarea unei unități din celălalt
factor, astfel încât producția să fie neschimbată.
∆K
MRTS= -
∆L
30
Produsul marginal se supune legii rentabilității marginale descrescătoare care menționează că
la un anumit nivel de producție la creșterea unui factor de producție în condițiile constantientității
celorlați factori de producție, duce la diminuarea volumului de producție acestui factor de producție.
Corelația dintre TP, AP, MP înregistrează schimbările de corelație în 3 stadii de producție:
I stadie – creșterea factorului munca duce la creșterea TP și MP, ca urmare insuficiența
factorului L, MPAP;
II stadie MP începe să diminueze până la echilibrarea lui cu AP, în această situație AP are
valori maximale, pe un muncito revine maximum produsului fabricat AP=MP;
III stadie MP=0 după obținerea valorilor optimale se poate crește producția până la valoare
maximă a TP TP max la MP=0
IV stadie creșterea continuă a L duce la scăderea TP, unde creșterea factorului de producție
duce la valori negative ale MP, factorul de producție este în ambundență.
Factorii care contribuie la efectului sau randamentului de scară a extinderii producției la nivel
pozitiv sunt:
- diviziunea muncii intensivă:
- utilizarea tehnologiilor moderne;
- utilizarea capacității maxime a producției;
- utilizarea muncitorilor calificați și a specializării în administrare.
Factorii care distorsionează efectele pozitive:
- accidentarea;
- dificiențele în coordonare și managementul defictuos;
- cheltuielile înalte pentru transport la desfacerea produselor;
- chetuielile administrative.
31
32
Tema 6. Teoria costurilor
1. Costuri de producție și clasificarea lor.
2. Costuri de producție în perioadă scurtă și lungă de timp
3. Izocostul și activitatea productivă. Mărimea economică a producției firmei
4. Profitul, tipologia, maximizarea și factorii care îl influențează. Pragul de rentabilitate.
CTP=CF+CV
Aşa cum rezultă din figura 1, costul fix este o linie paralelă cu axa producţiei, ce pleacă de la
un anumit nivel al costurilor (nu din origine). Aceasta înseamnă că mărimea lui rămâne constantă,
indiferent de evoluţia producţiei. CF reprezintă diferenţa dintre costul total de producţie şi costul
variabil de producţie, iar CV/VC se obţine scăzând din costurile totale pe cele fixe. Astfel:
CF =CTP – CV şi CV =CTP – CF
Digrama costurilor
34
Relațiile dintre costuri
Funcţia de costuri este dependenţa dintre consumul de factori necesare pentru obţinerea unui
volum de producţie şi cheltuieli efectuate pentru întreţinerea factorilor.
TC =f (Q)=F(KL )
Dacă sunt utilizaţi numai doi factori de producţie: munca şi capitalul, atunci cu cunoaşterea
preţurilor acestor factori PL şi repectiv PK funcţia va avea forma liniară:
Din punct de vedere analitic atunci când unghiul de înclinaţie a isocostului este egal cu unghiul
de înclinaţie a izocoantei volum de producţie va fi obtinut cu un cost optim, dacă factorii de
producţie vor avea aceeşi mărime a produsului marginal la o unitate bănească cheltuită.
35
Curbele CTM şi CVM au forma literei U ce demonstrează că în procesul de producţie produsul
mediu al factorului variabil (munca L) la început se măreşte, iar apoi se micşorează.
Volumul producţiei care corespunde minimului CVM e mai mic decât volumul care corespunde
minimului pentru CTM. Distanţa între curbele CT şi CV este egală (pentru un Q dat) cu mărimea
CF. Punctul de maxim al produsului mediu al factorului variabil coincide cu punctul de minimum al
costului variabil mediu.
36
Costurile de producție în perioadă lungă de timp
1. dacă cu sporirea volumului de producţie cheltuielile medii totale se micşorează, atunci există
economiile de scară
37
2. dacă o dată cu sporirea dimensiunilor firmei cheltuielile medii totale sporesc, atunci avem
lipsa economiei de scară
3. economiile constanta atunci când indicii menţionaţi mai sus rămân neschimbaţi
38
Tema 7: Întreprinderea în cadrul piețelor concurențiale
1. Concurența- esența, funcțiile, clasificarea
2. Întreprinderea în condițiile pieței cu concurență perfectă
3. Întreprinderea în condițiile pieței de monopol și monopolistice
4. Activitatea firmei pe piața oligopolistă
Funcțiile concurenței:
Clasificarea concurenței:
40
3. Întreprinderea în condiţiile pieţei de monopol şi monopolistice.
41
Particularitățile cererii și ofertei pieței de monopol:
funcția cererii și respectiv a curbei reflectă panta descrescătoare, coincide cu curba cererii
globale din producția oferită pe piață;
firma ține cont de reacția consumatorilor, dacă se va majora prețul se va reduce cantitatea
solicitată;
monopolistul stabilește și prețul și cantitatea și se conduce de curba ofertei.
monopolistul poate să modifice prețul fără a modifica cantitatea de bunuri, deci curba ofertei
poate fi perfect inelastică
pentru monopolist nu există o corelație strictă unică între cantitatea oferită și preț.
Maximizarea profitului:
se realizează prin două metode:
metoda totală - se compară venitul total cu costul total;
metoda marginală- MC=MR, ATC P
Dacă MRMC- monopolistul își majorează profitul prin creșterea volumului de producție;
Dacă MRMC- producerea unei unități suplimentare nu este rentabilă, profitul poate fi majorat
prin reducerea volumului de producție.
42
43
4. Activitatea firmei pe piața oligopolistă
44
Forme ale oligopolului:
de confruntare (deschise sau închise) : model Cournot, model Bertrand, model Stackelberg,
model preț - lider;
de cooperare (ficială sau secretă): cartel, trust.
Strategiile oligopolului:
45