Ghirasin Liana-Daniela

Ro-En
2.684/RO

Examen Curs

Pornind de la o perioadă a marilor clasici în care doar tradiționalismul părea să-și

continue evoluția în literatura românească, se trece la perioada interbelică în care universul
creației preia o nouă formă de cunoaștere, iar lirismul și epicul își deschid noi orizonturi prin
metode de creații stilistice și tehnici de narațiune inovative ce redau un spirit al vremii modern
prin capabilitatea preluării unui stil diversificat de interpretare.

Proza interbelică revine prin nuanțele ei moderne parcă premeditată din inspirațiile
europene atât la nivel obiectiv balzacian cât și în proza subiectivă preluată în special după stilul
proustian de punere în pagină al memoriei involuntare și al fluxului conștiinței ce devin concepte
ale actului poetic și a obiectului estetic. Întregul proces al conștiinței și al ideilor morale prevăd o
pierdere a metafizicii ce conferă romanului subiectiv o libertate în scriere. La acest nivel,
conceptul de veridicitate evoluează în cel al autenticității, ce aduce prin dovezi precum scrisori,
articole și însemnări, o natură jurnalieră a scrierilor cât și o realitate în raport cu cititorul și opera
subiectivă.

Subiectivitatea își face prezența și în literatura română interbelică, prin autori precum
Camil Petrescu și Mircea Eliade ce se folosesc de același principiu pe care C. Petrescu îl
menționează asupra romanelor sale: „Nu pot vorbi sincer decât la persoana I”. Asemenea lui,
Eliade se îndreaptă spre autenticitate ca tehnică a creației sale: „Mă îndrept de integralitatea mea
ca ființă” și se afișează în modelul subiectiv românesc și îl individualizează.

În romanul „Șantier” (1935) Mircea Eliade experimentează romanul indirect, își

consemnează trăirile într-un jurnal, fapt ce redă factura jurnalieră al romanului și înscrie în
procesul de introspecție, instanțele narative fiind delimitate de o ramă textuală fină a unui discurs
despre discurs. Apare o inițiere în formele de alteritate care duc la descoperirea de sine, însă
experiența autorului față de însemnările personajului semnat „M.E” văzut ca un fost „eu” îl
apropie de o nerecunoaștere de a sinelui, deplinătatea cunoștințelor din trecut par să nu mai aibă
aceeași autoritate pentru naratorul din prezent: Mircea Eliade.
Ghirasin Liana-Daniela
Ro-En
2.684/RO
Distanța dintre autor, narator și personaj este delimitată prin procesul de ficționalizare
care diferențiază contopirea dintre cele trei instanțe narative, Mircea Eliade fiind autorul, însă
apare ca personaj (M.E) și se diferențiază de autor prin „eul din trecut” de 22 respectiv 25 de ani
care la rândul lor trec prin același proces și se modifică în întregime timpul de discurs și
transformă romanul într-o lucrare ce prevede „textul despre text”.

Într-o factură diferită de creație a procesului narativ în eseistica de introspecție,

romancierul Camil Petrescu pune în lumină, prin lucrarea sa „Patul lui Procust” (1933) un proces
mai bine delimitat al distanței dintre autor, narator și personaje. Ca imagine de ansamblu al
romanului, datele biografice sunt mai importante pentru definitivarea autenticității și, legitimează
astfel, prin articole politice și scrisori publicate semnate, realitatea operei. Prin procesul de
ficționalizare autorul nu face decât să „instrumenteze un dosar de existente”, pe când cititorul este
cel care dobândește o cunoaștere mai largă asupra universului narativ, autorul necunoscând nimic
în prealabil despre eroii săi.

Mai cu seamă, eseistica sa propune și un proces de relativizare care nu pornește de la

autor, ci de la personajul Ladima și o îndreaptă spre autor, trecând prin nuanțele de percepție și
trăire a fiecărui personaj, manifestându-se coordonate legate de propria existență, tonalitatea
personajelor creând adevăruri relative. Personajele sunt îndeosebi construite în aparențe care nu
le aparțin, mai concret sunt trecute prin sensuri raționale ale gândirii altor personaje.

Delimitarea semnelor pe care instanțele narative în cele două romane le înarmează sunt
prezentate pe același fir al conștiinței, memoriei și interpretării, însă favorizează o altă tehnică de
apropiere a autorului în universul epic care este conturat și de narator și de personaje. Pe un fond,
distanța prea puțin vizibilă în „Șantier”, redă autenticitatea prin apropierea autorului de contextul
jurnalier al personajului-narator, iar pe de altă parte, prezența adevărului subiectiv în „Patul lui
Procust” îndepărtează autorul de dosarul trăirilor altor personaje, redate de scrisori și articole și
favorizează de asemenea tehnica autenticității mult prea importantă în obiectul estetic al
literaturii indirecte.

Prin prisma psihanalizei și a individualizării subiectului, obiectul devine dezavantajat în

configurarea pasiunii, iar subiectul devine centrul universului narativ, fapt care pune cititorul în
situația de a se identifica cu scrierea propusă. Aceste tehnici aduc literatura vremii la o nouă
Ghirasin Liana-Daniela
Ro-En
2.684/RO
formă de cunoaștere modernă, ce deschid noi sfere de creație și ambiguitate, ce generează
interpretări multiple a esteticii și instigă cititorul la individualizarea subiectului asupra propriei
experiențe atât trăite cât și simțite.