Sofocle (Greacă veche Σοφοκλῆς-Sofokles - n. cca. 496 î.Hr. - d. 406 î.Hr.) a fost un poet tragic grec.

Împreună cu Eschil și
Euripide a pus bazele tragediei clasice grecești [3]. A adus însemnate inovații în tehnica teatrală: renunțarea la conexiunea
trilogiei prin crearea de piese independente, mărirea numărului coreilor (picior de vers antic) de la 12 la 15, introducerea
celui de-al treilea actor, dezvoltarea dialogului, importanța acordată decorului și costumelor[3]. Opera marelui poet tragic,
continuator al lui Eschil, cuprinde peste 120 de piese[4] (după diverse păreri și izvoare, numărul pieselor e de 123, 130,
133, ba chiar și de 140), dintre care au mai rămas în întregime numai șapte.

Viața și caracterul[modificare | modificare sursă]

Sofocle spunea că i-a zugrăvit pe — Aristotel, Poetica
oameni așa cum ar trebui să fie, iar
Euripide așa cum sunt.
Scriitorul s-a născut în anul 496 î. Hr. în Colonos, cartier mărginaș al Atenei, într-o familie înstărită, fiind fiul lui Sofillus, un
armurier bogat. Sofocle a beneficiat de educația specifică tinerilor timpului, inițiindu-se în teoria și practica muzicală
(profesor i-a fost Lampros, unul dintre cei mai renumiți maeștri ai Antichității, de la care a învățat arta folosirii
instrumentelor muzicale, mai ales a kitharei), în practicarea dansului și a exercițiilor fizice (călărie, conducerea carului),
căpătând probabil, și unele cunoștințe științifice[5].

Adolescența, tinerețea și maturitatea[modificare | modificare sursă]

La 16 ani a fost ales de compatrioții săi conducător al tinerilor însărcinați a celebra prin cântări și jocuri aniversarea
glorioasă a Salaminei. Frumusețea-i contribuise, pe lângă talentele sale, în a dobândi această cinste[6]. N-avea însă o voce
sonoră, de aceea a si fost scutit mai pe urma a se supune datinei, care cerea ca poetul dramatic să joace în propriile piese.
A apărut numai o dată pe scenă, în rolul lui Tamiris orbul.

Sofocle a manifestat din tinerețe o puternică pasiune pentru literatură, căutând cu nesaț în operele homerice, în tragediile
lui Eschil și în folclor răspuns la numeroasele probleme ale timpului său. Tragedia l-a atras nespus, încă de copil
participând în corul ce susținea reprezentările pe scenă ale pieselor înaintașilor săi. În anul 468 i.Hr. s-a prezentat la un
concurs la Atena și a obținut pentru prima dată premiul I, cucerind auditoriul rafinat al cetății. În cei 60 de ani de creație
cetățenii i-au mai aplaudat de încă 23 de ori victoria la întrecerile dramatice, fără a avea prilejul să-și manifeste
compasiunea pentru vreo înfrângere, al cărei gust amar Sofocle nu l-a simțit niciodată.

Portretul de pe un vas grecesc al unui actor dintr-o piesă pierdută de-a lui Sofocle, Andromeda.

Preot laic al cultului unei zeități locale, Sofocle a înființat și o asociație literară și era prieten apropiat cu persoane
proeminente precum Ion din Chios, Herodot, Archelaos. Civilizat, manierat și spiritual, Sofocle era îndrăgit de
contemporanii săi, care vedeau în el întruchiparea echilibrului și seninătății. Poreclindu-l „Albina”, pentru elocința lui
„dulce”[7], aceștia îi făceau cel mai măgulitor compliment la care putea aspira un poet sau povestitor - îl asemuiau cu
tragicul Homer[7].

Sfârșitul vieții[modificare | modificare sursă]

Sofocle s-a stins din viață în anul 406 î.Hr., la numai câteva luni după contemporanul său mai tânăr, Euripide. A fost
înmormântat la Colonos, în pământul său natal, căruia i-a adus laude și slavă în ultima sa piesă: „Oedip la Colonos”. La doi
ani după moartea sa, Atena a fost înfrântă de Sparta, ceea ce a însemnat sfârșitul unei perioade de aproximativ o sută de
ani de supremație culturală ateniană. Aflat în centrul vieții publice din Atena, Sofocle a fost trezorier imperial și diplomat,
fiind ales de doua ori general[7].

Și după moarte, marele scriitor a continuat să domine scena greacă, reprezentările pieselor sale bucurându-se de mare
succes. Din inițiativa lui Licurg, după 40 de ani de la moartea lui Sofocle, i s-a ridicat o statuie de bronz, iar numele său a
intrat în rândul eroilor, alături de Homer, Eschil și alții.

Sofocle și cariera politică[modificare | modificare sursă]

Ca om politic, Sofocle n-a arătat totuși priceperea, deși a ocupat funcții în stat în timpul lui Pericle . El n-a reușit să se
adapteze tuturor meandrelor vieții politice[8] a Atenei și să-și găsească un loc stabil în evoluția conflictului dintre
democrația sclavagistă și grupurile aristocratice conservatoare. În tinerețe, Sofocle a înclinat spre acestea din urmă,
simpatizând cu gruparea reacționară a lui Cimon, ca apoi să adere la politica lui Pericle. Spre sfârșitul vieții sale Sofocle a
oscilat din nou, ajungând să participe chiar la un complot (în anul 411 i.Hr.) urzit în scopul răsturnării guvernării
democratice la Atena.

Inconsecvențele lui Sofocle în atitudinea politică se oglindesc în bună măsură și în piesele sale [4], printr-o serie de șovăieli
și compromisuri pe care le manifestă în hotărârea verdictului asupra luptei dintre vechile și noile norme morale sau
politice pe care le reclamă viața democratică și instituțiile ei. Dar totul este explicabil întrucât însăși guvernarea
democratică sclavagistă cuprinde în sine contradicții, manifestă adesea nehotărâre și șovăială, este zdruncinată de lupte
interne și ciocniri de interese dezbinatoare.

În 413 î.Hr., când avea optzeci de ani, Sofocle a devenit comisar special pentru investigarea dezastrului militar atenian din
Sicilia.

Destinul literar[modificare | modificare sursă]

În secolul al V-lea î.Hr., în timpul în care au trăit cei trei mari tragici ai antichitații elene - Eschil, Sofocle și Euripide - Grecia
cunoaște o perioadă de dezvoltare și înflorire atât în agricultură, cât și în atelierele meșteșugărești, navigație, comerț, etc.

Statuia în marmură a unui poet grec, probabil Sofocle

Înflorirea vieții social-culturale a Atenei a făcut din aceasta unul dintre cele mai importante centre economice, politice și
culturale. Astfel, o parte a cetățenilor, care aveau înclinații spre cugetare și artă, se puteau dedica filosofiei, literelor,
sculpturii, etc.

Conducătorii democrației ateniene, dornici să ducă faima cetății lor, au stimulat dezvoltarea teatrului tragic, teatru cu un
vădit rol educativ.

Spectacolele, care se țineau în aer liber, erau urmărite de zeci de mii de spectatori, așezați pe treptele unui vast
amfiteatru. Periodic, cetatea organiza concursuri pentru premierea celor mai bune piese dramatice, iar autorii învingători
erau cinstiți cu mare fast de populație, fiind sărbătoriți ca niște eroi. Cei trei mari tragici ai secolului al V-lea î.Hr. au
cunoscut în nenumărate rânduri bucuria victoriei la aceste întreceri. Eschil a obținut de 13 ori premiul I, Sofocle (a cărui
operă este oglinda apogeului democrației sclavagiste) de peste 20 de ori, iar Euripide de 4 ori.

Cetățenii Atenei - care l-au onorat cu importante funcții politice și militare, îl cinsteau pe Sofocle în mod deosebit pentru
înaltul său spirit cetățenesc[9]. Amintirile tiraniei mai stăruiau în mintea oamenilor, când Sofocle înfiera tirania
personificată în figura lui Creon din „Antigona”. Totodată, poetul îi prevenea pe concetățenii săi să nu se lase târâți de
demagogi în haosul anarhiei. Apoi, Sofocle denunța goana după avuție și puterea de corupție a banului:

Dar pofta de câștiguri

Pe mulți bărbați îi duce adesea la

pieire...
Căci nici o rânduială n-a dat un rod în
lume
Așa de rău ca banul: el pustiește-
orașe
Pe oameni îi gonește din casă: el
“ învață
Pe cei curați la suflet să-și îndrepteze
mintea
Spre fapte rușinoase. Tot banul e
acela
Ce-a arătat la oameni puterea
vicleniei,
Și pentru orice faptă - nimica sfânt să
n-aibă.
”

— Sofocle
Sofocle a înlocuit trilogiile legate ale lui Eschil cu piese distincte pe diverse subiecte, stabilind norma, preluată ulterior în
teatrul occidental, care prevedea deplasarea accentului pe intensitatea și unitatea acțiunii dramatice.

Dacă lui Eschil i se atribuie meritul de a fi descoperit resursele poetice și emoționale ale tragediei, rafinamentul și
măiestria[7] tehnica ale lui Sofocle au reprezentat standardele după care a fost judecată această formă literară începând
din secolul al V-lea î. Hr.

Dacă Pericle a ridicat democrația sclavagistă pe culmile ei cele mai înalte pe plan politic și militar, în opera lui Sofocle se
desăvârșește oglinda literară a acestui apogeu[8], se întrupează în chip fidel năzuințele politice, concepțiile morale, juridice,
religioase etc. ale democrației sclavagiste. Ca un omagiu adus însemnătății operei lui Sofocle, cetățenii Atenei l-au ales
strateg (conducător militar), în acestă calitate participând la o expediție împotriva insulei Lemnos.

Opera literară[modificare | modificare sursă]

În crearea tragediilor, Sofocle se inspiră din aceleași izvoare ca și Eschil; ca și înaintașul său, el face apel la cunoscutele
legende și eroi mitologici, tematica unora dintre tragediile sale fiind asemănătoare cu a pieselor lui Eschil, sau continuă
pur și simplu tema abordată de acesta (de pildă, în „Antigona”, Sofocle pornește de la momentul final al tragediei „Cei
șapte contra Tebei”).

Antigona, de Frederic Leighton, 1882

În creația lui Sofocle, un moment de mare însemnătate îl reprezintă tragedia „Oedip rege”, pusă în scenă, pentru prima
dată, în 429 i.Hr.
Destinul lui Oedip și al neamului său ne este prezentat în tragediile „Oedip Rege”, „Oedip la Colonos” și „Antigona”, care,
în totalitatea lor, alcătuiesc o unitate.

Subiectele tragediilor lui Sofocle sunt de sine stătătoare; în cadrul trilogiei, fiecare piesă are o temă proprie, în timp ce la
Eschil subiectul se desfășura de-a lungul întregii trilogii. Această inovație pe care Sofocle a adus-o dramaturgiei i-a dat
posibilitatea să prezinte mai variat specificul caracterelor omenești și complexul de situații în care trăiesc eroii săi.

Prelucrarea dramatică pe care o dă Sofocle sorții tragice a legendarului Oedip a influențat dramaturgia universală,
rămânând și în zilele noastre în repertoriul permanent al scenelor dramatice[10].

În timp ce Eschil urmărea în figura lui Oedip în primul rând un moment al împlinirii blestemului moștenit, Sofocle se
concentrează asupra sorții individuale a eroului; suferințele lui Oedip sunt, în bună măsură, urmarea propriilor sale fapte,
a atitudinii pe care și-o alege în chip voluntar. În piesa lui Sofocle, soarta implacabilă pe care zeii au hotărât-o nefericitului
Oedip este mai puțin hotărâtoare decât la Eschil, iar autorul relevă mai pregnant natura instabilă a fericirii sau nefericirii
omului. Oedip - potrivit mitului - trăiește mulți ani de fericită domnie în cetatea Tebei, având drept soție pe mama sa,
Iocasta. Deznodământul tragic survine numai atunci când, din inițiativă proprie, el caută cu înfrigurare să afle adevărul cu
privire la viața sa, prin urmare, el însuși își alege drumul care-l va duce la o serie întreagă de nenorociri.

Gustave Moreau - Oedip și Sfinxul

Într-o tragedie scrisă spre sfârșitul vieții, „Oedip în Colonos”, Sofocle preamărește moartea eroului. Bătrân și orb, Oedip
vine la Atena, se stabilește în Colonos, locul natal al autorului, și moare în deplină împăcare cu zeii, devenind un geniu
păzitor al cetății în care a găsit caldă ospitalitate. Nu putem să nu observăm în această încheiere a tragediei lui Oedip un
omagiu pe care Sofocle îl aduce orașului său[10], locuitorilor lui primitori și, în genere, spiritului de ordine și dreptate ce
domnea în acest stat democratic, în contrast cu normele aspre și rigide din Sparta aristocratică cu care se înfruntase în
războiul peloponesiac.

Vechiul mit al lui Oedip nu se sfârșește cu moartea acestuia, ci angajează urmașii direcți ai nefericitului rege legendar. În
„Cei șapte contra Tebei”, Eschil descrie soarta celor doi fii ai lui Oedip: Polinike și Etéocle; Sofocle continuă povestirea
neamului urmărit de blestemul zeilor; plasând în centrul acțiunii imaginea fiicei lui Oedip - Antigona. Așa s-a născut
tragedia cu același nume, reprezentată pentru prima oară în jurul anului 442 î.Hr.

Desigur, piesa lui Sofocle are influențe mitice conforme spiritului predominant al epocii sale, dar în același timp ea
condamnă despotismul. Creon (în „Antigona”), cu vederile sale înguste, prin porniri arbitrare, nesocotește justiția divină,
devenită tradițională în cetate, și va fi pedepsit. Pentru a nu greși, arată Sofocle, omul, asemenea Antigonei, trebuie să
respecte obiceiurile tradiționale, să-și adapteze faptele și actiunile normelor încetățenite în viața colectivității. Cel ce se
împotrivește va fi înfrânt, după cum a fost înfrânt Creon. Observăm deci nota specifică pentru tragediile lui Sofocle - soarta
depinde în mare masură de faptele (conștiente sau inconștiente) ale fiecărui om.

În tragediile lui Sofocle, deznodământul tragic al vieții eroilor se datorează în primul rând greșelilor lor, faptelor
necugetate pe care le săvârșesc. Dacă în „Antigona” avem cazuri tipice de atitudine nefirească adoptată cu bună știință
(Creon), în tragedia „Trahinienele”, dimpotrivă, eroii greșesc involuntar; ceea ce le atrage sfârșitul fatal.
Tema sinuciderii ca rezultat al unor grave greșeli, comise fără știință, este reluată și în tragedia „Aiax”, creată de Sofocle
încă din tinerețe.

În tragedia „Filoctet”, scrisă spre sfârșitul vieții (în 409 î.Hr.), Sofocle pune din nou probleme de ordin etic; el accentuează
marea însemnătate a bunelor însușiri înnăscute, capabile să înfrângă slăbiciunile temporare și ispitele nedemne ce-i pasc
pe oameni.

Eroii lui Sofocle trăiesc o viață individuală intensă, reunesc în acțiunile pe care le întreprind înalte însușiri sufletești. Ei
manifestă hotărâre și consecvență în rezolvarea deplină a situațiilor în care sunt angajați. Sofocle a dezvăluit
particularitățile firii umane cu o deosebită maiestrie artistică și o perfectă tehnica dramatică[11].