Floare Albastra

Mihai Eminescu a fost un poet de mare valoare, cea mai importanta voce pentru literatura
romaneasca, prozator si jurnalist.

Titlul poeziei este motivul central, lait-motivul operei şi semnifică aspiraţia eului liric spre
perfecţiune, spre o iubire ideală, absolută dar totodată sugerează şi imposibilitatea împlinirii
sentimentului, care cauzează tristeţe, nefericire pentru poet. Acesta este alcatuit din doua
cuvinte cu valoare de simbol : ‘floare’ ce inseamna frumusete, gingasie, sensibilitate, dar si
trecator ; si ‘albastru’ ce reprezinta cerul, perfectiune si absolutul. La Eminescu ‘Floare albastra’
reflecta eternitate dar si trecator.

În primul rând, poezia se încadrează în romantism prin temele alese(iubirea și natura, condiția
geniului, aspirația spre absolut). „Sufletul vieții mele” și „Fericirea ta, iubite” arată iubirea
„vocii” feminine pentru geniul izolat în simbolurile eternitații („Iar te-ai cufundat în stele/Și în
nori și-n ceruri nalte?”). Aspirația spre cunoaștere absolută este sugerată și de metafora „râuri
în soare/Grămădește-n a ta gândire”. Însă,specific lui Eminescu, iubirea celor doi se desfășoară
în cadrul natural reprezentat de „verdeață”, „izvoare”, „pădure”.

În al doilea rând, antiteza pe baza căreia este contruită poezia ține de romantism. Poemul
are o compoziție romantică, fiind structurată în jurul unei serii de opoziții : eternitate-viață,
masculin-feminin, geniu – ființă terestră, vis-realitate, trecut-prezent. „Floare albastră” are ca
temă iubirea ce apare în corelație cu tema naturii și reprezintă ipostaza iubirii paradisiace.
Depășește însă cadrul unei idile, pentru că implică tema condiției omului de geniu care aspiră la
absolut.

Incipitul înfațișează lumea rece a ideilor, lumea geniului. Monologul fetei începe cu reproșul
realizat prin adverbul „iar”, plasat la începutul poeziei. Tonul adresării este familiar, într-un
dialog, unde alternează propoziții afirmative, negative, interogative si exclamative.

Universul spiritual în care geniul este izolat, se configurează prin enumerația simbolurilor
eternității-morții, în prima strofă : „Iar te-ai cufundat în stele /Și în nori și-n ceruri nalte?”.
Aspirația spre cunoaștere absolută este sugerată de metafora „râuri în soare/Grămadești-n a ta
gândire”

Avertismentul final ”nu căuta în departare/Fericirea ta, iubite!”, cuprinde un adevăr : împlinirea
umană se realizează doar prin iubire, în lumea terestră. Izolarea, singurătatea, aspirația spre
cunoașterea absolută și imposibilitatea fericirii terestre sunt atribute ale geniului,sugerate aici
pe un ton cald. Dezvoltare a unui motiv romantic într-o viziune lirică proprie, poemul „Floare
albastră” reprezintă o capodoperă a creației eminesciene din etapa de tinerețe.