Organe de mașini

(Componente de mașini)
Capitolul 1
Prof. dr. ing. Lorena Deleanu
2021
 Subiect 1.
Definiții

Organele de maşini sunt părţi sau piese cu aceeaşi formă

sau forme asemănătoare, cu aceeaşi funcţie sau cu funcţii
similare, care intră în alcătuirea maşinii sau a
subansamblelor ei şi care constituie o unitate din punct de
vedere constructiv, funcţional şi de montaj. Pot fi calculate
şi proiectate separat, cunoscându-se ansamblul (chiar
numai principial) şi parametrii săi de funcţionare.
Schema de prezentare a unei familii de organe de mașini:

• Definiție, caracterizare şi rol funcţional;

• Clasificare după diferite criterii, domenii de utilizare;
• Material(e) şi tehnologii de obținere și de montaj;
• Aspectele teoretice ale proceselor și fenomenelor caracteristice
funcționării componentei de mașină, interdependenţa dintre ele;
• Modele de calcul şi proiectare;
• Elemente şi variante constructive: legătura între scop, teorie şi
posibilităţi tehnologice de execuţie, comportarea în
exploatare, mentenabilitate și durata de viață și reglementări
legislative (protecția mediului, reciclare etc.).
 Criterii de clasificare a organelor de maşini:
criteriu constructiv:
- organe de maşini simple (o singură piesă: şurub, pană, nituri, arcuri
simple, inele de etanşare O, etc.),
- subansamble (compuse) - rulmenţi, biele, lagăre de alunecare, cuplaje;
criteriu funcţional:
- organe de maşini pentru asamblare (nedemontabile, demontabile),
- organe de maşini în mişcare de rotaţie: arbori, osii,
- organe de reazem: lagăre (rulmenți, lagăre de alunecare, ghidaje),
- organe de maşini de legătură: cuplaje,
- organe de maşini pentru transmiterea mişcării: roţi dinţate, curele,
lanţuri, roţi de fricţiune, mecanism bielă-manivelă,
- organe de maşini pentru conducerea şi controlul fluidelor (flanşe,
ţevi, robinete, supape, etc.);
- organe de maşini elastice: arcuri, cuplaje elastice,
- organe de maşini pentru etanşare.
după domeniul de utilizare: (de uz general, specializate);
după restricţii impuse de standarde:
- standardizate: piese sau subansamble des întâlnite, de producţie
foarte mare (rulmenţi, şuruburi, pene). Se standardizează dimensiuni,
parametri sau materiale; se asigură interschimbabilitatea;
- tipizate (normă internă),
- nestandardizate (cu domeniu îngust de aplicare),
- modulate.
• Interschimbabilitatea este o proprietate care permite unei
piese sau unui subansamblu să fie înlocuit cu un altul care
are același cod (număr de identificare) astfel încât să
satisfacă toate cerințele fizice, structurale și funcționale și
să fie montat cu aceleași mijloace de montaj ca și cel
înlocuit.
• Organ de mașină interschimbabil este acel organ de
mașină care are caracteristici fizice și funcționale astfel
încât să fie echivalent în performanțe, fiabilitate și
mentenabilitate cu altul identic sau similar. Poate fi
schimbat fără reproiectare, selectarea dimensională sau a
performanțelor și fără a adăuga alte piese ajutătoare
pentru montaj și funcționare, exceptând operații de reglaj
similare piesei înlocuite
Instalație mecanică
sau sistem tehnic
Instalație mecanică
sau sistem tehnic
• Maşina este un complex de corpuri materiale, care
posedă mişcări determinate şi care are ca scop executarea
unui lucru mecanic util cerut, necesar unui proces (producţie,
transport, transformare a energiei sau transmitere a
informaţiilor).
Clasificarea mașinilor după scopul lor:
• maşini de lucru (ML) care produc modificarea
proprietăţilor, stării, formei şi poziţiei materialului sau
obiectului de prelucrat,de ex.: maşini unelte, maşini de ridicat,
maşini de lucrat solul, bătătorul unei combine, agitatorul unei
centrifuge de lapte, autoclavă pentru cultivarea unor
biostimulatori, maşină de sortarea deșeurilor etc.
• maşini motoare (MM) în care se transformă diferite
forme de energie, de ex.: turbine, motoare cu ardere
internă, generatoare electrice, motoare hidraulice etc.
• - maşini de transmiterea informaţiilor (MTI) care permit
transmiterea unor semnale de altă natură decât cea
mecanică, de ex. harware pentru calculatoare etc.
• Mecanismul este o reuniune de corpuri create
artificial, care posedă mişcări determinate, faţă de un
element fix (batiul maşinii), având ca scop transmiterea
sau transformarea mişcărilor. Mecanismele se
caracterizează prin continuitatea şi/sau periodicitatea
mişcării.
• Dispozitivul este constituit dintr-un grup restrâns de
corpuri materiale cu un scop de a îndeplini o funcţie bine
determinată în instalaţii, maşini şi aparate. Spre
deosebire de mecanisme, dispozitivele nu au o
mişcare continuă şi periodică, dar sarcinile pe care le
exercită asupra altor piese/sisteme sunt determinate.
• Agregatele sunt complexe (reuniuni) de maşini, mecanisme
şi dispozitive, constituind un grup funcţional independent –
exemplu: motorul cu maşina de lucru, pentru realizarea
unei anumite lucrări sau operatiuni tehnice, de ex.:
agregat de sudare, combină de cereale, maşină de
prelucrat deşeuri, agregat portabil de muls etc.
 Subiect 2.

Activitatea de proiectare
Scopul ingineriei (mecanice, electrice, chimice etc.) este
de a da societăţii produse cerute de civilizaţia modernă.
Ea este legătura între ofertele naturii şi cerinţele omenirii.
Pentru realizarea unui produs este nevoie de proiectare.
Prin activitatea de proiectare se înţelege totalitatea
activităţilor de transpunere în practică, cu mijloace
intelectuale, materiale şi financiare corelate, a unei idei, a
unei nevoi sau cerinţe, numită, generic, temă. Activitatea
de proiectare pentru mecanică fină presupune nişte
aspecte diferite faţă de mecanica grea, în special privitor
la acţionare, precizie, fidelitate, fiabilitate, gabarit.
Etapele
activității de
proiectare
Scenariu imaginar
S1, S2, ... soluţii de principiu posibile pentru rezolvarea temei de proiectare.
proiectantul a ales iniţial soluţiile S2 şi S4, pe baza cărora s-au obţinut proiectele (modele de
calcul şi calcule, materiale) P1, P2, P3 şi P4.
Proiectantul a decis elaborarea desenului de ansamblu numai pentru P1, obţinând soluţia
desenului de ansamblu D1. Analizând D1, a realizat altă schiţă de rezolvare a temei (P5). A
continuat cu crearea de soluţii pentru realizarea sistemului (T1, T2, T3) care utilizează
tehnologii diferite. A optat pentru soluţia tehnologică T3 şi a analizat din nou desenul de
ansamblu, obţinând o variantă finală D6. Modificări tehnologice au dus la tehnologia T4.
 Subiect 3. Caracteristici generale cerute organelor de maşini și
mașinilor
1. Indeplinirea rolului funcţional,
2. Siguranţa în exploatare,
3. Durabilitatea economică (evitarea ruperii la oboseală, evitarea
uzării excesive, uzarea morală)
4. Tehnologicitatea (materiale uşor de prelucrat, piese de
fabricaţie curentă, forme simple, cunoaşterea temeinică a
proceselor tehnologice).
5. Economicitatea
a) cheltuieli de fabricaţie pe unitatea de produs sau pe lot
(materiale, manoperă),
b) cheltuieli de exploatare influenţate de: costul iniţial,
productivitatea maşinii, uzura fizică şi morală, siguranţa în
exploatare, uşurinţa deservirii, calitatea supravegherii şi
mentenanţă.
 Caracteristici generale cerute organelor de maşini și mașinilor
6. Respectarea standardelor în vigoare. Standardele
tehnice conţin prescripţii de calitate dimensională, forme etc.
cu luarea în consideraţie a posibilităţilor industriei şi a
condiţiilor economice generale.
7. Securitatea şi igiena muncii sunt obligaţii legale şi trebuie
avute în vedere încă de la proiectare. Organele de maşini în
mişcare, ca de exemplu roţile dinţate, arborii, transmisiile prin
curele, lanţuri etc. reprezintă surse de pericol pentru om. În
aceste situaţii trebuie prevăzute carcase, capace etc.
8. Logistică: uşurinţa transportului (limite de gabarit şi
greutate), posibilităţi de integrare în sisteme complexe: ochiuri
pentru ridicare, găuri pentru introducerea de bare etc.,
aprovizionare, acces etc.
9. Ergonomia sau estetica funcțională - arhitectura
organului de maşină - un element al calităţii (forma piesei,
culoarea, accesul operatorului etc.).
Defectarea (căderea) unei piese sau a unui sistem,
după SAE Dictionary of Aerospace Engineering, descrie
o stare de eşec, şi este:
a) orice pierdere a funcţiei unui sistem sau element
component, o pierdere de putere a sistemului care nu îi mai
permite îndeplinirea funcţiilor,
b) evoluţia eronată (nedorită) a sistemului sau a unui
element al acestuia sau pierderea controlului asupra
comportării sistemului sau a unui element al acestuia,
c) orice situaţie în care sistemul evoluează în afara
limitelor de toleranţă şi deci iese din situaţia unei
funcţionări normale,
d) o funcţionare sau condiţii caracterizate prin
inabiliutatea unui sistem sau component al acestuia sau
subansamblu de a îndeplini scopul pentru care a fost
proiectat sau cea mai severă formă de funcţionare
defectuoasă.
 Organe de mașini

Capitolul 2
Calculul la solicitări variabile
Prof. dr. ing. Lorena Deleanu
2020
 Subiect 1. Ciclul de solicitare. Clasificări și parametrii unui ciclu

Majoritatea pieselor sunt supuse la solicitări variabile în timp.

La solicitările variabile, tensiunea din piesă este o funcţie
dependentă de timp.

a) b) c)
Solicitările mecanice sunt:
- periodice,
- aperiodice.

a) b) c)
Perioada unei solicitări coincide cu o rotaţie sau cu o fracţiune din ea, cu timpul
necesar unei curse (de piston, de exemplu).
Ciclu de solicitare - mulţimea valorilor tensiunilor pe durata unei perioade.
Clasificarea ciclurilor în funcţie de valoarea tensiunilor într-o perioadă,:
- cicluri staţionare:   t   t  T ;
- cicluri nestaţionare: o variaţie pseudo-periodică, dar valorile pentru o
perioadă nu se repetă identic şi perioada de oscilare a tensiunii între o valoare
minimă şi una maximă poate fi diferită.

Cicluri staționare
 Parametrii unui ciclu de solicitare variabilă:
- tensiunea maximă,  m ax ;
- tensiunea minimă  m in ;
   min
- tensiunea medie  m  max
2
   min
- amplitudinea tensiunii  v  max
2

- coeficientul de asimetrie R  min
 max

 max   m   v şi  min   m   v .

Relaţiile se scriu analog şi pentru tensiuni de forfecare sau răsucire.

Subiect 2.

Clasificarea ciclurilor după valoarea

coeficientului de asimetrie R
Subiect 3.
Mecanismul distrugerii prin oboseală
Oboseala - un proces de distrugere caracterizat prin transformări structurale
progresive, permanente şi localizate, care apar în materialele supuse la sarcini
variabile. Rezultatul oboselii poate fi una sau mai multe fisuri, în final ruperea.
Fisura de oboseală apare la tensiuni mult sub valorile rezistenţei statice a
materialului.
Comportarea materialelor la oboseală depinde de compoziţia şi structura lor, de
gradul de omogenitate şi anizotropie. Metalele şi aliajele lor sunt caracterizate
prin cristale fine, dirijate în toate direcţiile şi pot fi considerate omogene şi
izotrope; materiale anizotrope sunt unele cristale, unele materiale plastice şi
compozite, dar și oțelurile laminate.
Între grăunţii cristalini ai unui aliaj metalic se găsesc incluziuni de materiale
străine sau pori: acestea pot fi surse de amorsare a fisurii de oboseală. În timpul
solicitării piesei, în unii grăunţi cristalini, aşezaţi defavorabil faţă de direcţia
tensiunii, se pot produce deformaţii plastice mari, cu alunecări care modifică local
poziţia relativă a grăunţilor. În anumite limite, această redistribuire a poziţiei
grăunţilor cristaline produce fenomene locale de întărire sau ecruisare. Dacă
alunecările depăşesc anumite valori, apar benzi de alunecare - surse de amorsare
a microfisurilor. Fiecare microfisură devine un concentrator de tensiune şi
determină iniţierea sau/şi mărirea altor fisuri.
Mecanismul distrugerii prin oboseală
Etapele ruperii prin oboseală:
- amorsarea microfisurii de
oboseală din cauza defectelor din
reţeaua cristalină, grăunţilor cu
structură mult diferită, porilor,
incluziunilor sau chiar defectelor de
suprafaţă (o zgârietură etc.);
- propagarea fisurii: din cauza
solicitărilor repetate, fisura îşi
schimbă forma, este mărită, închisă
şi deschisă în mod repetat; această
zonă are un aspect lucios pe piesele
distruse prin oboseală;
- ruperea finală din cauza reducerii
suprafeţei secțiunii care preia
eforturile exterioare; suprafaţa
acestei ruperi este rugoasă.
Oboseala materialelor este una dintre
cele mai importante probleme de
siguranță pentru structurile supuse la
sarcini ciclice și cauza deteriorărilor în
majoritatea cazurilor. Durata de viață
la solicitări variabile este mult
influențată de numărul de
componente și factori dependenți de
material, cum ar fi geometria,
mărimea, calitatea suprafețelor,
acoperirile, tensiunile reziduale,
structura și defectele materialului.
Este importantă și natura sarcinilor.
Toți acești factori și interdependența
lor face ca predicția comportării unei
structuri să fie nesigură și chiar testele
de laborator la oboseală au rezultate
împrăștiate în intervale relativ mari.
Curba Wohler Subiect 4.
Rezistenţa la oboseală a unui material pentru un anumit tip de
solicitare și pentru un anumit ciclu caracterizat prin coeficientul de asimetrie
R,  R , este cea mai mare valoare a tensiunii maxime la care epruveta
standard nu se rupe oricât de mare ar fi numărul de cicluri la care este supusă.
Practic, nu toate materialele au o rezistenţă la oboseală pentru un
număr infinit de cicluri (o durabilitate nelimitată) şi, atunci, această
caracteristică de material se determină pentru un număr de cicluri N 0 numit
bază, care diferă de la o grupă de materiale la alta.
curba  R  f  N  de multe ori se trasează în coordonate semi-
logaritmice lg N   R  .
Curba Wohler

Pe curba Wöhler există patru domenii:

I - zona de solicitare cvasi-statică, N  50 , epruvetele se rup la
tensiuni maxime inferioare, dar apropiate de rezistenţa la rupere în condiţii
statice pentru acel tip de solicitare; sunt rar întâlnite în practică;
 
II - zona oligociclică N  10 2 ...10 4 ; ruperea se produce după un
număr mic de cicluri fiind caracterizată prin apariţia unor mici deformaţii
plastice locale şi ecruisări; studiată la microscop, zona de rupere se
caracterizează prin fragmentarea şi dezorientarea cristalelor, alunecări
alternative şi striaţii;
 
III - domeniul durabilităţii limitate N  10 4 ...10 6 :
N   m  N o   Rm  cons tan t
m este o constantă de material;
IV - domeniul durabilităţii nelimitate sau de rezistenţă la oboseală
 
N 10 6 cicluri ; piesa nu se rupe deşi la nivel microstructural apar alunecări
distribuite uniform, dar nu se iniţiază microfisuri.
Rezistenţa la oboseală
Curba Wöhler cu palier orizontal este
asociată oţelurilor şi aliajelor de titan.
Majoritatea aliajelor neferoase şi a
polimerilor nu au o rezistenţă la oboseală,
curba lor N   R fiind descrescătoare, ultima
zonă cu o pantă mai mică. Pentru aceste
materiale se determină o rezistenţă
convenţională la oboseală (tensiunea
maximă la care epruveta sau piesa nu se rupe
pentru un anumit număr de cicluri N 0 ):
N 0  2  10 6 ...2  10 7 la oţeluri,
N 0  5  10 7 ...10 8 la aliaje neferoase,
N 0  5  10 6 la lemn.
Rezistenţa la oboseală
Ruperea epruvetelor la oboseală are un
pronunţat caracter statistic din cauza structurii
imperfecte a materialului şi încercărilor.
Rezultatele experimentale sunt omologate
numai după un mare număr de teste.
Curba Wöhler are, pe axa ordonatelor,
tensiunea maximă  max , în funcţie de N, sau
amplitudinea caracteristică ciclului  v . Din
motive financiare şi de timp, această curbă se
trasează pentru R  0 şi R  1 .
Pentru acelaşi material şi amplitudinea ciclului
de solicitare  v  constant , poziţia curbei
Wöhler depinde de  m ; cele mai mici
rezistenţe la oboseală se obţin pentru cicluri
alternant-simetrice R  1 ( m  0 ).
Orientativ, pentru oţeluri:
  1  0 ,4...0 ,7 r ,
 0  1,5...1,6  1 ,
 0  1,8...2  1 ,
 1  0 ,4...0 ,7 1 .
Subiect 5
Factorii care influenţează rezistenţa la oboseală
A) factori de material
- compoziţia chimică;
- structura şi mărimea grăunţilor
cristalini, impurităţi;
- procedeul tehnologic de obţinere a
materialului;
- tratamentul termic, termo-chimic
sau mecanic aplicat;
- tensiunile remanente.
B) factori constructivi
- formă, inclusiv abateri de
formă;
- dimensiuni, inclusiv
abateri dimensionale;
- rugozitate (mărime,
formă, orientare).
C) factori de exploatare
- tipul de ciclu (coeficientul de
asimetrie R);
- valori caracteristice
 max ,  min sau  m ,  v ;
- mediul de lucru (compoziţia
lui, temperatură, agresivitate
chimică sau mecanică etc.).
Factorii care influenţează rezistenţa la oboseală. Factorul de
material
Din datele experimentale s-a constant că
- oţelurile cu granulaţie fină au o rezistenţă mai bună la oboseală decât cele cu
grăunţi cristalini mari, neuniformi,
- distribuţia uniformă a constituenţilor structurali are influență benefică asupra
rezistenței la oboseală,
- este de dorit ca aceşti constituienți să nu difere mult prin proprietăţile lor mecanice.
Procedeul tehnologic de obţinere al materialului influențează
- gradul de impurificare,
- prezenţa porilor,
- prezența tensiunilor remanente,
- prezența segregaţiilor, în special de sulf şi fosfor, cu efect defavorabil asupra
rezistenţei la oboseală.
Oţelurile obţinute prin afânare în vid sunt mai rezistente la oboseală decât cele
obţinute în cuptoare Siemens-Martin.
Factorul de influenţă a tratamentului  t este raportul dintre rezistenţa la
oboseală a piesei tratate  Rt şi cea a piesei netratate, solicitate identic,  R :

 t  Rt
R
 t  1 pentru tratamente termo-chimice şi mecanice.
Tratamentele termice, termo-chimice, termo-magnetice sau cu
ultrasunete, aplicate îndeosebi oţelurilor, au o influenţă benefică asupra
rezistenţei la oboseală:
- finisează şi omogenizează structura,
- elimină, cel puţin parţial, impurităţi sau pori (posibile surse de iniţiere a
fisurii de oboseală).
Unele aliaje neferoase îşi modifică în timp rezistenţa la oboseală din cauza
procesului de îmbătrânire. Trebuie consultată literatura de specialitate pentru
a vedea în ce sens acţionează îmbătrânirea: reduce sau creşte rezistenţa
(convenţională) la oboseală.
Acoperirile metalice micşorează rezistenţa la oboseală:
- există diferenţe de structură şi de caracteristici fizico-mecanice între
materialul de bază şi cel al acoperirii,
- zona de trecere de la un material la altul poate conţine incluziuni şi pori.
 Subiect 6. Factorul concentratorului de tensiuni
Epruvetele pentru încercări la oboseală sunt corpuri cilindrice sau
paralelipipedice, denumite piese netede.
Piesele reale asemănătoare acestor epruvete se întâlnesc rar, ele având salturi
de dimensiuni care produc o modificare importantă a distribuţiei tensiunilor în
aceste zone.
Concentratori de tensiuni - zonele cu variaţii dimensionale ale pieselor
Exemplu: distribuţiile de tensiuni pentru o piesă cu concentrator de tensiune
(un canal semi-circular).
 n sau  n - tensiunea în secţiunea piesei cilindrice (fără concentrator).
 M sau  M - valoarea maximă a tensiunii în secţiunea cu concentrator.

a) A    d 2 4 b) W    d 3 32 c) W p    d 3 16
Coeficientul teoretic de concentrare a tensiunilor - raportul între valoarea
maximă a tensiunii în piesa cu concentrator şi valoarea maximă a tensiunii în
piesa fără concentrator:

k  M
n
depinde numai de geometria concentratorului, fiind independent de material.
Aria secţiunii transversale A, modulul de rezistenţă W sau W p , se calculează
pentru secţiunea minimă (slăbită) a concentratorului.
Valorile obişnuite pentru  k sunt 1...3, dar pot atinge 5...8. Fenomenul de
concentrare a tensiunilor este periculos şi se pot comite greșeli de proiectare
dacă nu se ia în considerare.
Exemplu: tensiunea maximă poate depăşi limita de curgere a materialului.
Experimental: rezistenţa la oboseală a unei piese cu concentrator  RK este
mai mică decât  R a piesei fără concentrator.
Coeficient de concentrare al tensiunilor pentru solicitare la oboseală:

K  R
 RK
sau

K  R
 RK
Solicitarea variabilă pentru un ciclu asimetric oarecare se consideră o
suprapunere a unei solicitări alternant simetrice cu  v peste o solicitare
statică de  m , K s-a determinat pentru R  1 şi rar pentru R  0 :

K  1
 1K
sau

K  1
 1K
Concentratori de tensiune: gaură transversală în piesă cilindrică, canal de degajare
(și pentru filete, rulmenți), gaură transversală în platbandă, racordare pe platbandă,
racordare pe arbore, concentrator specific arborelui cotit
 Subiect 7

Pentru piese similare geometric, având aceeaşi rugozitate şi executate din

acelaşi material, rezistenţa la oboseală scade cu creşterea dimensiunilor.
Explicaţia: o probabilitate mai mare de existenţă a defectelor, incluziunilor în
piesa mai mare comparativ cu cea asemănătoare, dar mai mică.
Factor dimensional de rezistență la oboseală:

 R
 Rd
 R - rezistenţa la oboseală a epruvetei-standard (cu d  10 mm ),
 Rd - rezistenţa la oboseală a unei epruvete cu dimensiunea (diametrul) d.
 depinde de
- solicitare: încovoiere, torsiune sau tracţiune-compresiune şi
- grupa de material (oţel, fontă, aliaje neferoase, materiale plastice, compozite).
 
  R sau   R
 Rd  Rd
Factorul de calitate a suprafeţei  este raportul între rezistenţa la oboseală a
unei epruvete cu o anumită rugozitate,  R şi rezistenţa la oboseală a unei
epruvete identice dar lustruit fin (oglindă),  R :

  R
R
Rezistenţa la oboseală scade cu creşterea rugozităţii. Dacă rugozitatea iniţială
a piesei se modifică (zgârieturi la manipulare, montare, creşterea rugozităţii
din cauza uzurii), rezistenţa la oboseală scade.
Diagrama se referă la solicitări de întindere sau încovoiere ( sau   ).
Pentru solicitări de răsucire, unii specialişti recomandă aceleaşi valori, alţii
recomandă relaţii obținute experimental:
   0,6   0,4

Subiect 8
Dacă în aer iniţierea fisurii de oboseală se face într-un punct sau cel mult
două, în mediu corosiv distrugerea poate începe în multe puncte de pe
suprafaţa piesei şi va fi mai rapidă. Pentru acelaşi material și aceiași
solicitare, curba Wöhler va avea o pantă descendentă mai accentuată în mediu
corosiv, comparativ cu cea obţinută în aer.
factorul de influenţă a mediului  m : raport dintre rezistenţa la oboseală
 Rm pentru piesa solicitată la fel, dar într-un anumit mediu (apă, soluţii, aer
cu umiditate mare, aer cu agenţi chimici etc.) şi rezistenţa la oboseală a
epruvetei solicitată în atmosferă standard:
 Rm
m 
R

Subiect 9
Rezistenţa la oboseală pentru o piesă care lucrează în condiţii date:

 RKd       R  m   t (încovoiere, tracţiune)
K

RKd       R  m   t (forfecare, răsucire)
K
Practic, diagramele sau relaţiile pentru aceşti factori se determină pentru
R  1 , mai rar pentru R  0 , din motive de preţ al testelor şi pentru că
acestea sunt cicluri cu care se pot compara cicluri cu R diferit de –1 sau 0:

1Kd      1 m   t ;
K

1Kd       1  m   t
K
şi

0Kd      0  m   t
K
Subiect 10 0
0Kd       m   t
K
Criterii de similitudine Subiect 11
în abscisă -  m
în ordonată -  v .
Curba ABC - curba ciclurilor limită
Un ciclu oarecare: M  m ,  v  .
Suma coordonatelor unui punct de pe
curbă - rezistenţa la oboseală pentru
un coeficient de asimetrie R:
 maxP R   mP   vP
A0 ,  1  - ciclul alternant-simetric,
C  m , 0  - rezistenţa la solicitare
statică (  m poate fi  c sau  r ); diagrama Haigh
B o / 2 ,  o / 2  - ciclul pulsator.

Un ciclu sub curba limită nu va produce ruperea materialului.

Un ciclu deasupra curbei limită indică o rupere a piesei după un număr
oarecare de cicluri.
Criterii de similitudine
Fiind dat un ciclu real pentru o piesă, M  m ,  v  ,
care este ciclul limită (L) cu care se poate compara
ciclul real, pentru a afla coeficientul de siguranţă?
Sau: cum evoluează solicitarea din piesă când tinde să
depăşească punctul M? Modul de funcţionare al
ansamblului sau al maşinii de acţionare, modul de
montaj impun o anumită tendinţă de evoluţie la
depăşirea punctul M.
Definirea coeficientului de siguranţă la oboseală
este încă o problemă: nu există o singură definiţie şi
majoritatea criteriilor de calcul la oboseală folosesc:

s  m axL
 m ax
 Criteriile de similitudine pentru calculul
coeficientului de siguranţă la oboseală
R = constant este cel mai utilizat; ciclul limită L3  mL ,  vL  se află la
intersecţia curbei ABC cu dreapta OM. Între coordonatele punctului M şi
L3  mL ,  vL  se scrie:
 
R  constant  minL  min
 maxL  max
OMM x  OL3 L3 x  OM MM x OM x
 
OL3 L3 L3 x OL3 x
. Înlocuind segmentele cu

valorile lor ( OM x   m , OL 3 x   mL , MM x   v , L3 L3 x   vL ), 
m   v 
 v  m  max
 mL  vL  mL   vL  maxL
 
s  mL  vL
m v
Criteriile de similitudine pentru calculul
coeficientului de siguranţă la oboseală
m = constant: criteriul este reprezentat prin verticala ML1 şi se aplică mai
ales la cicluri alternante de acelaşi semn, când  m este mai mare decât  v ;
coeficientul de siguranţă este:

s  vL
v

min = constant este reprezentat prin dreapta ML2 înclinată la 450 faţă de axa
 m : se aplică şi la şuruburile cu prestrângere:

s  max L
 max
Calculul coeficientului de siguranţă la oboseală

Subiect 12

Construirea diagramelor de oboseală este greu de realizat pentru că ar fi

nevoie de un număr foarte mare de încercări. În proiectare se folosesc
diagrame schematizate (simplificate), bazate pe seturi de încercări pentru a
obţine mărimi ca   1 ,  0 ,  r sau  c .

Pentru un material, se pot trasa trei diagrame corespunzătoare

solicitărilor de tracţiune-compresiune, de încovoiere şi de răsucire. În
proiectare, se va folosi numai diagrama sau diagramele care prezintă
interes.
Exemplu: pentru arbori nu se foloseşte diagrama de tracţiune-
compresiune pentru că eforturile unitare de acest tip sunt foarte mici
sau nule, comparativ cu cele de încovoiere şi torsiune.
Calculul coeficientului de siguranţă la oboseală
Calculul coeficientului de siguranţă la oboseală
Criteriul de similitudine R  constant (dreapta OML) se face pentru o piesă
concretă. Punctul A are ordonata  1Kd , iar punctul B are abscisa  c .
Fie Mm , v  ciclul real de solicitare al piesei. O dreaptă paralelă cu AB,
situată sub ea, reprezintă locul geometric al ciclurilor cu acelaşi coeficient de
siguranţă s; linia ciclurilor-limită AB corespunde unui coeficient de siguranţă
s  1 , neutilizabil. Fie dreapta A’B’ paralelă cu AB şi care trece prin M.
Punctul L reprezintă ciclul limită pentru piesa considerată. Din
MMB  AOB :
MM ' AO v 
 ↔  1Kd
M' B' OB c c
 m
s
Coeficientului de siguranţă la oboseală:
1
s
v 
 m
 1Kd  c
O piesă este rezistentă la oboseală dacă s1,5....2.
Dacă s este mai mic decât cel recomandat, proiectantul
 va modifica piesa, având la dispoziţie mai multe soluţii: de dorit ar fi
schimbarea formei ei astfel încât să scadă influenţa concen-tratorului de
tensiune ( K  şi K );
 se pot modifica solicitările exterioare  m , v , m , v  în limitele schemei
de principiu a ansamblului: de exemplu, micşorarea distanţei între
reazeme la arbori, micşorează momentele încovoietoare şi deci perechea
 m , v  ;
 alegerea unui material mai bun (va creşte  1Kd şi  1Kd ) dar ea ridică
preţul piesei.
Calculul la oboseală constă în verificarea coeficientului de siguranţă.
Dacă s  1,5...2 piesa nu se modifică deoarece forma ei, schiţată înaintea
verificării la oboseală, rezistă la oboseală şi este condiţionată de procesul
tehnologic, de soluţia de montaj etc.
De exemplu, nu se micşorează diametrele arborilor dacă se obţin coeficienţi
de siguranţă mari deoarece creşte costul manoperei şi ar trebui modificate alte
piese ce depind de ele.
Calculul la durabilitate limitată Subiect 13
Organe de mașini calculate la durabilitate limitată
 vase sub presiune,
 trenuri de aterizare,
 piese pentru arme,
 elemente de aparatură cu durabilitate impusă,
sunt solicitate variabil de un număr redus de ori (103...105), sub valoarea N 0 .
Pentru aceste piese calculul “clasic” se făcea la oboseală, piesele fiind
supradimensionate şi neeconomice.

Calculul la durabilitate se face utilizând zona descendentă a curbei Wöhler:

N   m  N 0   m1  cons tan t .
Calculul la durabilitate limitată
Fie o piesă cu durata de viaţă de N cicluri, având solicitarea caracterizată prin
punctul M,  poate fi considerat  m ax sau  v , în funcţie de tipul solicitării.
Este neeconomic ca piesa să lucreze la tensiuni mai mici decât limita de
oboseală  R , de exemplu, în punctul M’.
Punctele de pe dreapta înclinată de pe curba Wöhler, satisfac relaţia
1/ m
 N0 
  R   L
 N 
sau
1/ m
N 
   1  0    L (pentru R  1 )
 N 
m  9 sau m  6 pentru oţeluri.
Ciclurile limită corespunzătoare punctului M, se pot obţine
- prin verticala prin M ( L1 ) sau
- prin orizontala prin M ( L2 ).
L1  N , L  ;  L - rezistenţă de durată sau la oboseală limitată pentru N cicluri.
Calculul la durabilitate limitată
Coeficientul de siguranţă la rezistenţa de durată, pentru N cicluri:

s  L

1
R  No  m
s   
N  N 
N L numărul de cicluri după care piesa se rupe
la efortul unitar , caracterizează ciclul limită L2 ,
Coeficient de siguranţă la durabilitate:
N
sN  L
N

Calculul la durabilitate limitată echivalează cu alegerea unor rezistenţe

admisibile superioare celor pentru durată nelimitată de funcţionare şi este
recomandat când se cunoaşte durata de viaţă a piesei N  N 0 .
Asamblări

Prof. dr. ing. Lorena Deleanu

Asamblări. Generalități Subiect 1
Din considerente tehnologice, funcţionale șI financiare, realizarea unui
ansamblu necesită mai multe piese; legătura dintre ele se realizează
prin asamblări.
Acestea influenţează fiabilitatea sistemelor tehnice.
Se pot realiza cu organe de maşini speciale, prin procedee tehnologice
specifice sau combinaţii ale acestora.
O asamblare poate îndeplini una sau, simultan, mai multe funcţii:
• funcţia de asamblare propriu-zisă: asigură transmiterea sarcinilor
prin piese în condiţiile anulării sau limitării deplasărilor lor relative;
• funcţia de reglare a unor parametri dimensionali sau mecanici, de
limitare a mişcării;
• funcţia de siguranţă prin distrugerea unui organ de maşină ieftin, în
anumite condiţii, în scopul protejării unui ansamblu scump şi
evitarea unor avarii cu consecinţe grave;
• funcţia de etanşare.
Asamblări. Clasificări
• după modul de realizare şi utilizări:
- asamblări demontabile (pene, şuruburi, pe con); pot fi montate şi
demontate repetat, fără a afecta piesele asamblate şi parametrii de
funcţionare ai ansamblului;
- asamblări nedemontabile se realizează cu procedee tehnologice
specifice, bazate pe reacţii termo-chimice, modificări de compoziţie şi
de structură: asamblările prin sudură, prin nituire şi prin lipire;
desfacerea unei astfel de asamblări se face numai prin distrugerea
unui sau mai multor elemente care au participat la realizarea ei;
- asamblări mixte sau prin strângere: au la bază deformaţii elastice
sau elasto-plastice ale pieselor asamblate; se consideră demontabile
(dar de un număr mic de ori) dacă deformaţiile sunt numai elastice.
• În funcţie de frecvenţa de utilizare şi de cerinţe tipo-dimensionale:
• standardizate după criterii (formă, dimensiuni, criterii de calcul),
• tipizate,
• nestandardizate.
Asamblări. Clasificări
Asamblări nedemontabile
Presupun la demontarea sau desfacerea lor, distrugerea parţială sau totală a
pieselor implicate în îmbinare.
Ele pot fi realizate
- cu elemente specifice (nituri, agrafe);
- prin procedee tehnologice specifice (sudură, lipire, încleiere).
Avantaje
 se realizează construcţii de greutate mai mică;
 se obţin forme complexe din piese simple
 se csade preţul ansamblului, mai ales pentru lungimi mari sau aplicaţii
în producţie de serie mare.
Asamblări cu nituri
Subiect 2
 era foarte răspândită până în deceniul cinci, dar în prezent, în locul lor
se folosesc asamblări sudate;
 a rămas încă o soluţie pentru construcţii metalice supuse trepidaţiilor
şi şocurilor, pentru materiale nesudabile, pentru combinaţii metal -
nemetal, spaţii reduse de acces sau în condiţii de lucru îndepărtate de
surse de energie (asamblarea tronsoanelor la stâlpii de înaltă tensiune).
Domeniul de aplicabilitate s-a redus din cauza dezavantajelor: consum
mare de material (din cauza suprapunerii pieselor în zona de asamblare),
productivitate scăzută, condiţii grele de muncă.
Nituirea se foloseşte pentru asamblarea pieselor subţiri care nu se pot
suda sau lipi; se folosesc nituri din materiale moi (aluminiu şi aliaje ale lui,
mase plastice). Cele mai des utilizate forme sunt cele tubulare, la care
consumul energetic de închidere a nitului este mai mic.
Niturile se livrează cu un singur cap, celălalt cap, numit de închidere,
formându-se din coada nitului, prin presare la cald sau la rece. Deformarea
datorată întinderii ar trebui să se încadreze în domeniul elastic, dar acest lucru
este greu de controlat.
Funcţie de dispunerea niturilor, ele pot fi pe un singur rând sau pe mai
multe, cu sau fără eclise.
Asamblări cu nituri

Tablele sunt solicitate la tracţiune cu forţa F. În alezaje, niturile sunt montate cu joc sau fără.
Pentru construcţii de montaj se consideră că tablele se pot deplasa până la eliminarea jocului.
În cazul nituirii de etanşare (la recipiente sub presiune), această alunecare nu este permisă şi
forţa cu care este solicitat nitul la asamblare Fn , trebuie să determine o forţă de frecare mai
mare decât sarcina exterioară F:
Ft    Fn  F
Niturile sunt supuse doar la o tensiune de tracţiune:
Fn
   at
Anit
 at este rezistenţa admisibilă a materialului niturilor (la oboseală în ciclu pulsatoriu sau
alternant simetric). Anit este aria transversală a celor n nituri, cu diametrul d:

Anit  n    d 2 / 4 
Coeficientul de frecare are valori mari: =0,3.....0,5.
Asamblări cu nituri
Dacă F  F f niturile sunt solicitate la forfecare:
F
f    af
Anit
 af - rezistenţa admisibilă la forfecare pentru materialul niturilor.
Tablele asamblate sunt solicitate la tracţiune. Secţiunea prin n nituri,
slăbită din cauza găurilor:
Atabla  n  1  t  2a  n  d 1   s
t - pasul nituirii,
a - distanţa de la marginea tablei la peretele găurii, iar s este grosimea minimă
a tablelor asamblate.
d 1 - diametrul găurilor din table.
În secţiunea slăbită, efortul de tracţiune nu este uniform repartizat:
F
t    at tablă
K  Atablă
K  1 - un coeficient care ţine seama de neuniformitatea efortului de tracţiune.

Sub sarcină, niturile sunt supuse și la strivire pe suprafeţele alezajelor;

tensiunea de strivire  q trebuie să fie mai mică decât o valoare maxim
admisă pentru materialul cel mai slab, de obicei tabla:
F
q    aq
n  s  d1
Asamblări

Calculul asamblărilor nituite:

 iniţial, din condiţia de rezistenţă a tablelor la solicitările aplicate, se
determină grosimea lor s.
 în funcţie de ea, se aleg din standarde sau cataloage d, a, t, se adoptă
numărul de nituri n, funcţie de pas şi de lungimea asamblării.
 se verifică dacă efortul de forfecare în nit şi cel de strivire pe tablă nu
depăşesc valorile admisibile.
Asamblări sudate.Generalități Subiect 3
Procesul tehnologic de sudare: realizarea unei asamblări nedemontabile prin
încălzirea, cu sau fără apăsare, a două sau mai multe piese, cu sau fără material de
adaos; materialele, în zona de contact, se aduc în stare topită sau plastică prin
aport de energie termică.
Domeniu de aplicabilitate: construcţia de maşini, industria navală, recipiente,
construcţii metalice, industria automobilelor, reţele termice, recondiţionări, tăieri
și croiri de semifabricate.
Avantaje:
 obţinerea de subansamble care, prin alte procedee (turnate, nituire) ar fi mari
consumatoare de energie şi materiale,
 nu există suprapuneri şi nici elemente de asamblare ca nituri sau şuruburi;
 pregătirea şi sudarea pieselor sunt relativ simple şi necesită instalaţii şi
aparatură mai puţin costisitoare faţă de turnare;
 se pot obţine forme complicate cu piese simple.
Dezavantaje:
 calitatea cusăturii depinde de executant;
 în zona sudată apar concentratori mari de eforturi ce determină tensiuni
remanente modificând, în timp, forma ansamblului;
 rezistenţa la oboseală a unui ansamblu sudat este mai mică comparativ cu cea
a aceluiaşi ansamblu dar fără suduri.
Asamblări sudate

În funcţie de procesele ce au loc în zona sudată, sudarea se execută prin:

- topirea zonelor de contact; sudura astfel obţinută se numeşte sudură
prin topire;
- încălzirea şi presarea pieselor: rezultă o sudură termodinamică;
- numai prin presarea pieselor: se obţine o sudură prin presare.
Asamblări sudate
Sudarea prin topire se realizează prin aport de energie termică:
- topirea şi reducerea oxidului de fier cu aluminiu (termit);
- cu gaze: arderea unui gaz combustibil (acetilenă, propan-hidrogen) într-
un gaz comburant (oxigen sau aer);
- cu arc electric; se disting mai multe variante:
- prin scânteie între electrod şi piesă;
- cu arc electric descoperit, cu electrod fuzibil;
- cu electrod de cărbune;
- sub strat de flux (pentru lungimi mari, recondiţionări şi încărcări);
- în mediu protector (atmosferă de CO2 sau argon), cu electrod
fuzibil sau nu; sudurile cu jet sau arc de plasmă se realizează tot în
atmosferă controlată;
- cu radiaţii: energia termică necesară este transmisă prin radiaţii (laser,
fascicul de electroni); are precizie mare, dar se face în atmosferă protectoare
(vid, gaz metan, argon etc.); este utilizată în mecanica fină;
- prin rezistenţă electrică sau prin inducţie: materialele pot fi protejate
în baie de zgură sau în incinte cu atmosferă controlată.
Asamblări sudate

Sudarea prin presare:

 participă doar cele două piese care se asamblează iar încălzirea
locală se face electric
 se poate realiza în mai multe moduri:
- prin conducţie (încălzirea se face prin efect Joule);
- prin inducţie (zona de sudat a pieselor se află într-un câmp
electric cu curenţi de medie sau înaltă frecvenţă);
- cu arc electric (încălzirea durează puţin);
- cu energie mecanică: la rece (refulare, extrudare), prin şoc
(explozie, impulsuri magnetice), cu ultrasunete, prin frecare.
Sudarea materialelor plastice nu necesită temperaturi mari ca
metalele; procedeul se alege funcţie de structura materialelor şi proprietăţile
lor mecanice şi termice, de mărimea producţiei; se preferă sudarea cu agenţi
termici gazoşi, prin frecare şi presare, cu ultrasunete.
Asamblări sudate

Defectele sudurilor sunt, unele vizibile, altele detectabile doar cu

aparatură specială (cu radiaţii X sau cu ultrasunete):
 fisuri (longitudinale, stelate, ramificate),
 goluri, incluziuni solide (de zgură, de flux, de oxizi) sau
 incluziuni de gaze,
 retasuri,
 lipsă de pătrundere şi
 zone fără topire,
 defecte de formă
- subţiere,
- îngroşare,
- umplere insuficientă a rostului,
- lăţime neregulată a cusăturii,
- suprafaţă neregulată, reluare defectuoasă a sudurii,
- aliniere imprecisă etc.).
Asamblări sudate Subiect 4
DEFECTE

Sudură ideală Fisură Porozități

Depunere insuficientă Incluziuni de zgură Stropi

Topire incompletă Penetrare incompletă Depunere excesivă

Asamblări sudate
DEFECTE DE FORMĂ A ANSAMBLULUI SUDAT
Asamblări sudate
DEFECTE
Asamblări sudate Subiect 4

Sudabilitatea
este proprietatea tehnologică a unui material de a putea fi sudat printr-un
procedeu dat astfel încât asamblarea obţinută să corespundă calitativ şi
economic.
o corelaţie între material, forma ansamblului, caracteristici mecanice ale
asamblării, siguranţă în exploatare şi preţ.
Sudabilitatea fontelor este scăzută; la încălzire au tendinţa de a forma straturi
fragile, fisuri, proces accentuat la răcire. Totuşi, rezultate bune se obţin la
sudarea la cald sau cu electrod de oţel. Unele aliaje neferoase sunt sudabile, dar
în condiţii speciale: pentru ele se preferă alte procedee: lipire, deformare
plastică.
Oţelurile sunt încă cele mai utilizate materiale pentru suduri şi
sudabilitatea lor are două aspecte:
 metalurgic şi tehnologic,
 caracteristicile mecanice ale asamblării.
Asamblări sudate

Aprecierea comportării la sudură din punct de vedere metalurgic, se face prin

conţinutul de carbon echivalent
n Xi
C ech  C  
i 1 ci
C - conţinutul de carbon (în %),
X i - elementul de aliere i (în %) şi
c i - un coeficient determinat experimental.
Cele mai des utilizate sunt cele ale Societății Americane de Sudură (American
Welding Society - AWS)
%Mn  %Si %Cr  %Mo  %V %Cu  %Ni
Cech  %C    % 
6 5 15
În 1967, Institutul Internațional de Sudură (International Institute of Welding -
IIW) recomandă aceiași formulă pentru oțeluri carbon și oțeluri manganoase slab
aliate, dar nu pentru oțeluri de rezistență ridicată micro-aliate și oțeluri aliate cu
crom și molibdem.
Asamblări sudate
Sudabilitatea se apreciază astfel
Cech
Cech  0,35 excelentă

0,36  Cech  0,40 foarte bună

0,41  Cech  0,45 bună

0,46  Cech  0,50 acceptabilă

Cech  0,50 slabă

Se recomandă C ech  0 ,45% . Şi peste această valoare unele oţeluri se pot

suda, însă piesele trebuie preîncălzite, materialul de adaos este mai pretenţios,
ridicând costul asamblării și poate fi necesar și un tratament termic după
sudare, de detensionare.
În domeniul naval, se pune problema sudabilității la construcția navei
dar și la activități de mentenanță, condițiile de sudare fiind diferite în cele
două situații, cu referire la spațiul de acces, materiale și echipamente
disponibile.
Clasificarea îmbinărilor sudate Subiect 6
După poziţia reciprocă a pieselor care se sudează:
- îmbinări sudate cap-la-cap (c);
- îmbinări de colţ (a, b, d);
- îmbinări prin puncte:
e) cu decuparea găurilor într-una din piese, golul rămas
completându-se cu material de adaos;
f) cu găuri alungite;
g) fără decuparea pieselor, materialul de adaos găsindu-se între piese
sau chiar fără material de adaos, prin amorsarea repetată a unui arc
electric pe traseul de sudat.

a) b) c) d)

e) f) g)
Clasificarea îmbinărilor sudate

Rosturi de sudură
Clasificarea îmbinărilor sudate

a) cusătură continuă b) cusătură intermitentă c) cusătură în zig-zag

a) Cusătură de etanșare și rezistență

b) și c) sunt cusături de rezistență
B – lățimea cusăturii; Cusătura sudată
B - lățimea ZIT;
.

a - supraînaltarea cusaturii;
a1 - supraînalțarea radacinii Subiect 7
MA – materialul de adaos
MB - material de baza;
ZIT - zona influențată termic; variantă zona afectată
termic (ZAT)
A1 - sectiunea rostului (înainte de sudare);
A2 - secțiunea pătrunderii sudurii
În funcţie de procesele care au loc la sudare, îmbinarea are patru zone cu
structuri şi proprietăţi mecanice specifice:
- zona materialului de adaos (MA);
- zona afectată termic (ZAT); include si o zona de interferenţă dintre materialul de
adaos şi cel de bază;
- zona materialului de bază (MB); aici temperaturile nu depăşesc 7200C şi că
proprietăţile mecanice nu se modifică semnificativ (pentru oţeluri sudate).
Mărimea zonei influenţate termic depinde de energia consumată la sudare şi de
procedeul tehnologic folosit: 5...6 mm la sudare manuală, 0,5...10 mm la sudare
automată sub strat de flux şi 25 mm la sudare oxiacetilenică.
Este zona cea mai neomogenă din punct de vedere structural şi al proprietăţilor
mecanice.
Cusătura sudată
Zona afectată termic
zona afectată termic (ZAT) - volumul de material cu modificări
microstructurale și ale proprietăților mecanice din cauza câmpului
termic specific tehnologiei de sudare.
ZAT apare indiferent de natura materialelor sudate (materiale
metalice sau termoplastice). În această zonă, materialul de adaos
este, pe durata sudării , în stare topită, apoi se solidifică.
Acest regim termic tranzitoriu în zona de sudare determină modificări
structurale, variații ale proprietăților mecanice pe secțiunea cusăturii
și în vecinătatea acesteia. Zona afectată termic apare și la operații de
tăiere a tablelor, indiferent de tehnologie (de la tăierea cu flacără
până la tăierea cu laser). Mărimea zonei și gradul de modificări
produse depind de materialul de bază, materialele sudate, de
parametrii procesului de sudare (inclusiv fluxul energetic generat).
Clasificarea îmbinărilor sudate
Calculul îmbinărilor sudate Subiect 8
Tensiunile admisibile pentru asamblările sudate se determină ţinând seama de
 rezistenţa admisibilă a materialului de bază,
 tipul sudurii,
 natura solicitării (statică sau variabilă, de tracţiune, de forfecare sau
compusă),
 tehnologia de sudare şi
 calitatea execuţiei.
Tensiunea admisibilă a sudurii, solicitată static:
 as  k     a
k - ţine seama de coeficientul de asimetrie a ciclului de solicitare iar  ţine
seama de felul solicitării (de tracţiune sau de încovoiere) şi de tipul sudurii (cap-
la-cap sau de colţ).
 a - rezistenţa admisibilă la tracţiune a materialului de bază, pentru tipul de
solicitare (statică sau variabilă, cu un anumit coeficient de asimetrie R).

sudură cap-la-cap sudură de colţ sudură cap-la-cap sudură de colţ

 k
tracţiune 0,8 R0 1 1
compresiune 1 0,65 3 3
încovoiere 0,85
forfecare 0,65 R0 3R 4R
Calculul îmbinărilor sudate

Pentru o solicitare complexă, se calculează o tensiune echivalentă  echs care se

compară cu tensiunea admisibilă a sudurii  as .
 ech   2  3 2   as pentru suduri cap-la-cap
 echs  K [  2  (  2   //2 )]   as pentru suduri de colţ
Relaţia este propusă de Institutul Internaţional pentru Sudură - International
Institute of Welding (IIW, www.iiwelding.org), pentru o stare spaţială de
tensiuni în cusătură. K şi  sunt parametri determinaţi experimental.
Pentru oţeluri, se recomandă:
 
 echs   2  1,8  2   II2   as
Calculul îmbinărilor sudate.
Asamblări sudate cap-la-cap

Solicitările se reduc în centrul de greutate al secţiunii mediane a rostului (secţiunea

ABCD).
Sarcinile exterioare (momente sau forţe reduse în centrul secţiunii ABCD) determină un
sistem de tensiuni:
 - tensiune normală pe planul ABCD;
  - tensiune de forfecare orientată perpendicular pe lungimea cusăturii;
 // - tensiune de forfecare orientată în lungul cusăturii.
 apare datorită solicitării de tracţiune, compresiune, încovoiere sau combinaţii ale
acestora, tensiunile de forfecare sunt generate de forţe de forfecare sau/și momente de torsiune.
Pentru determinarea ariei pe care acţionează tensiunile, grosimea de calcul la îmbinări
cap-la-cap se consideră egală cu grosimea minimă a tablelor sudate a  s m in  ;
 se recomandă ca sudura să fie convexă sau plană (obţinută prin polizare); sudura concavă
micşorează rezistenţa cusăturii, dimensiunea ei fiind mai mică decât dimensiunea
pieselor sudate.
Odată calculate aceste tensiuni, se poate calcula  echs .

Tensiunile reale se distribuie neuniform, valorile la extremităţi fiind mai mari

decât valoarea medie. Valoarea maximă a tensiunii nu trebuie să depăşească
limita de proporţionalitate (rămânând valabilă legea lui Hooke).
Pentru acest nivel de studiu, calculul sudurilor se face în ipoteza că eforturile
din cusătură se repartizează uniform pe lungimea ei.
Calculul îmbinărilor sudate. Asamblări sudate cap-la-cap
Exemplu
Subiect 8

Calcul al unei suduri cap-cap, solicitate la încovoiere.

Se cunosc
b – înălţimea grinzii,
l - lăţimea ei,
diagrama de momente încovoietoare,
rezistenţa admisibilă a sudurii  as  .
 Calculul îmbinărilor sudate. Asamblări sudate cap-la-cap
Exemplu

Se face un calcul de verificare. Forţa F s-a redus în centrul cusăturii (O pentru

secţiunea ABCD), la forţa F şi momentul M is .
M is M is F
  ;   ;  //  0
Ws 2
b  ls b  ls
6

Lungimea de calcul a sudurii este l s  l  2  a

W s  b 2  l s / 6 - modulul de rezistenţă al secţiunii cusăturii sudate:
2
 6  M is  2
 echs    3     
2 2   3 F 
   as
 b2  l  bl
 s   s 
Se recomandă sudarea în zonele cu moment încovoietor minim, în acest caz, cât mai aproape de
reazem sau chiar evitarea unei soluţii cu sudură.
Calculul îmbinărilor sudate. Asamblări sudate de colţ
Subiect 10

Sudurile de colţ au tendinţa să se rupă într-un plan bisector al rostului

(secţiunea ABCD): grosimea sudurii a, este înălţimea triunghiului isoscel înscris
în secţiunea transversală a cusăturii sudate. Se adoptă a în funcţie de grosimea
minimă a tablelor sudate: a  0 ,7...0 ,8 s m in . Se recomandă să fie un număr întreg
de milimetri. Se evită unghiuri mai mici de 600 deoarece umplerea rostului nu se
face uniform, existând pericolul întreruperii cusăturii; rezistenţa mecanică scade
cu 25% pentru înclinări ale pieselor între 60...900.
Calculul asamblărilor sudate de colţ
Calculul îmbinărilor sudate.
Asamblări sudate de colţ

În planul bisector ABCD al cusăturii de colţ, apar tensiunile ,   ,  // , generate

de sarcinile exterioare; calculul direct al lor se poate face ca la îmbinările cap-la-
cap, dar este complicat de redus sarcinile în acest plan.
Rostul cusăturii de colţ este un sfert de cilindru de rază a şi în planul de
separare dintre piese, A’BCD’, acţionează acelaşi vector de tensiuni cu
componentele  ,  , //  . Vectorul din secţiunea bisectoare ar trebui înlocuit în
planul de separare A’BCD’ cu un vector echivalent care să nu modifice starea de
tensiuni indusă în ansamblul sudat de sarcinile exterioare. Distanţa OO’ fiind
mică comparativ cu dimensiunile pieselor asamblate, se admite:
 ,  , //  ABCD   ,  , //  ABCD .
Calculul îmbinărilor sudate. Asamblări sudate de colţ
Fiecare tensiune se descompune într-o componentă perpendiculară pe
planul A’BCD’ şi una conţinută în el:
Componenta
Tensiunea normală pe planul A’BCD’ conţinută în planul A’BCD’
   cos    sin
    sin     cos 
 // 0  //

Pentru planul A’BCD’ se consideră:

n - tensiunea normală pe planul de separare;
t  - tensiunea de forfecare conţinută în planul de separare, perpendiculară pe
direcţia cusăturii;
t // - tensiunea de forfecare conţinută în planul de separare şi paralelă cu
direcţia (lungimea) cusăturii.
Aceste tensiuni au valorile:
n    cos     sin 

t     sin      cos
t  
 // //
Calculul îmbinărilor sudate. Asamblări sudate de colţ

Etape pentru calculul unei suduri de colţ:

- alegerea unui plan de separare între piese (planul A’BCD’.
- sarcinile exterioare se reduc faţă de centrul de greutate al secţiunii
cusăturii, conţinută în acel plan;
- se calculează eforturile n , t  , t //  ;
- se determină  ,  , //  ;
- se calculează tensiunea echivalentă
- se verifică inegalitatea:  ech s   as .
Calculul îmbinărilor sudate. Asamblări sudate de colţ

Deseori sudurile de colţ sunt în unghi drept, deci,   45o . Sistemul devine:
 n  t
 
 2
  n  t

  
 2
 //  t //


Relaţia poate fi folosită şi la dimensionare:
se impun a,  as ,
se cunosc sarcinile exterioare şi
se determină l s - lungimea de calcul pentru cusătura de sudură.
Lungimea de calcul pentru cusături sudate l s :
l s  l (lungimea cusăturii geometric calculată) pentru cusături pe contur
închis;
l s  l  2  a sau l s  l  2  s pentru cusături pe contur deschis; l are aceeaşi
semnificaţie ca mai sus; a este parametrul sudurii de colţ, iar s - grosimea
minimă a tablelor sudate. Această micşorare a lungimii de calcul este explicată
prin faptul că, la începutul şi sfârşitul sudurii, parametrul a (sau s) creşte de la
valoarea zero la o valoare dată, pe o lungime aproximativ egală cu el însuşi.
Exemplu de calcul al unei suduri de colţ.

Subiect 11
Calculul îmbinărilor sudate. Exemplu de calcul al unei suduri de colţ.

Nu se recomandă fixarea grinzii cu o singură cusătură pentru că se

introduce un moment încovoietor suplimentar ( M i s  F  b / 2 ) care, în sudură,
produce un efort t   0 .
Pentru două cusături laterale t   0 .
Pentru varianta b) rezultă următoarele eforturi, calculate întâi în planul de
separare al sudurii şi apoi în secţiunea mediană a rostului:
 3 F l
 M is 3  F  l   
 n   2
2  l s a 2
 W s ls  a 
  3 F l

t  0  
   
2
 F  l s a 2
t //  
 2  a  ls  //  t //  F
  2  a  ls
Se verifică:
 
 echs   2  1,8  2   II2   as
Calculul îmbinărilor sudate. Exemplu de calcul al unei suduri de colţ.

La suduri, calculul de verificare se aplică mai des.

Dacă nu este îndeplinită condiţia de verificare, proiectantul are la
dispoziţie mai multe soluţii:
- schimbarea materialului de bază cu altul având  a mai mare. În acest caz
creşte preţul ansamblului: deoarece materialul şi execuţia sunt mai scumpe; în
general sunt scumpe şi preîncălzirea şi detensionarea ansamblului după sudare;
- creştea parametrilor sudurii în limite acceptabile ( l s , a sau amândoi);
- schimbarea soluţiei constructive a ansamblului astfel încât sarcinile
exterioare să fie mai mici sau să determine tensiuni mai mici în cusăturile
sudate.
Calculul îmbinărilor sudate. Subiect 12
Calculul recipientelor sudate cu pereţi subţiri, sub presiune

Recipientele se găsesc în instalaţii chimice, termice (cazane, schimbătoare de

căldură, ţevi şi tuburi), în echipamentele pentru stocarea fluidelor sub presiune.
Având în vedere importanţa şi gradul de periculozitate, proiectarea şi executarea
lor trebuie să respecte norme naţionale (ISCIR) şi internaţionale (ISO).
Pe recipiente există două tipuri de cusături sudate:
-longitudinale (pe generatoare) şi
-pe circumferinţă.
Calculul îmbinărilor sudate.
Calculul recipientelor sudate cu pereţi subţiri, sub presiune
Calculul sudurilor longitudinale
S-a izolat jumătate din corpul cilindric şi s-au introdus forţele care menţin
echilibrul sistemului. Presiunea interioară p se consideră constantă. Pe un
element de suprafaţă dA  l  r  d acţionează o forţă elementară:
dF  p  dA  p  l  r  d
cu componentele:
dFV  dF  sin  pe verticală şi
dFH  dF  cos  pe orizontală.
Prin integrare :
 
FV  dFV  dF  sin   p  l  r  cos 0 2  p  l  r  p  l  d
 
0 0
 

FH   dFH   dF  cos  p  l  r  sin 0 0
0 0
Secţiunea de rupere pe generatoare este A  s  l , s fiind grosimea tablei.
Cusătura sudată este solicitată la tracţiune:
FV pl d pd
1   
2 A 2 sl 2s
Calculul îmbinărilor sudate.
Calculul recipientelor sudate cu pereţi subţiri, sub presiune
Calculul sururilor pe circumferinţă.
Forţa care acţionează pe cusătura circumferenţială este:
 d 2
F p
4
Aria secţiunii este A    d  s , iar tensiunea ce apare, este tot de tracţiune:
F  d 2  p pd
2   
A 4   d  s 4  s
Cum  1   2 , pericolul principal de distrugere la corpurile cilindrice cu
presiune interioară, este ruperea după generatoare. Pentru dimensionarea tablei,
relaţia devine:
pd
s c
2   as
 as este tensiunea admisibilă a sudurii, c fiind adaosul de coroziune:
c  vL
v - viteza de coroziune a materialului sudat, determinată experimental în condiţii
impuse de temperatură, compoziţie a fluidului, dată în norme/cataloage, în mm/an,
L - durata de exploatare în aceeaşi unitate de timp (ani).
Asamblări demontabile Subiect 13
Asamblări filetate

Asamblarea cu şuruburi se realizează pe baza existenţei pe piese a două suprafeţe

conjugate, denumite filete. Filetul sau suprafaţa filetată se obţine, teoretic, prin
translarea unei forme geometrice simple pe o elice cilindrică sau conică. Cele mai
des întânite profile pentru filete sunt: triunghiul ascuţitunghic isoscel sau oarecare,
pătratul, trapezul (isoscel sau nu), semicercul.
Piesa cu filet la exterior se numeşte şurub iar cea cu filet la interior se
consideră piuliţă. Forma filetului şi parametrii dimensionali fiind standardizaţi
sau tipizaţi.
 Asamblări demontabile
Asamblări filetate

Parametri pentru un filet triunghiular

(metric), cu elice cilindrică:
- pasul filetului p reprezintă distanţa, pe
generatoare, dintre două puncte omoloage
consecutive; tot aceste puncte delimitează,
în spaţiu, o spiră a filetului;
- diametrul interior este măsurat la baza
spirei; se notează cu d 1 pentru şurub şi cu
D1 pentru piuliţă; d 1  D1 ;
- diametrul exterior sau nominal al
filetului, d la şurub şi D la piuliţă (d < D);
- diametrul mediu este acelaşi şi pentru
şurub şi pentru piuliţă: d 2  D2 ;
- unghiul de înclinare al spirei , raportat
la un cerc de diametru mediu ( d 2 ):
p
tg 
  d2
 Clasificarea filetelor
După forma profilului:
 filet triunghiular simetric, cu două variante:
- filet metric (fig. 4.21) simbolizat cu litera M; pro-filul este un triunghi
echilateral (unghiul la vârf   60 o );
- filet Whitworth, simbolizat cu W, la care dimensiu-nile se exprimă în
ţoli iar   55 o ; pasul se exprimă în număr de spire pe ţol; în industria
petro-chimică se foloseşte o variantă cu pas fin (simbolizată cu G);
 filetul pătrat: rar pentru că se uzează rapid, mărind jocul axial dintre piese;
 filetul trapezoidal, Tr, se foloseşte la transmisii reversibile cu şurub;
 filetul fierăstrău, S: un trapez aproape dreptunghic (87o) şi se foloseşte la
şuruburi de forţă, supuse la sarcini axiale mari ce lucrează într-un singur sens
(prese, şuruburi de presiune);
 filetul rotund (Rd) este utilizat când mediul în care este asamblarea are un
pronunţat caracter agresiv sau când trebuie suportate şocuri (şuruburi de cuplare la
vagoane); în electrotehnică se foloseşte o variantă numită Edison (simbol E).
Asamblări demontabile
Asamblări filetate

a) i  3 b) i  2

După numărul de spire ce se în-făşoară pe suprafaţa-suport, filetele sunt cu

un început (cele mai des întâlnite), cu două sau mai multe începuturi (maxim 4),
folosite pentru transmisii cu şuruburi. La aceeaşi viteză unghiulară, deplasarea
axială este proporţională cu numărul de începuturi pentru acelaşi pas aparent p a .
Pasul real este
p  i  pa
i este numărul de începuturi
După sensul de înfăşurare al spirelor pe şurub:
a) dreapta, subînţeles sau notat cu RH după diametrul nominal şi
b) stânga, notat obligatoriu cu LH.
Asamblări demontabile
Asamblări filetate

La acelaşi diametru nominal, filetele metrice şi Whitworth au trei variante

de pas, standardizate:
 normal,
 mare (grosolan),
 fin.
Pentru acelaşi diametru, pasul fin duce la creşterea rezistenţei piesei filetate,
dar se execută mai dificil; se foloseşte la automobile şi în aeronautică pentru că
scade greutatea piesei. Pasul mare este mai uşor de prelucrat. Pasul fin este folosit
şi pentru aparate de precizie, cu reglaj fin, pentru îmbinări de etanşare.
Asamblări filetate. Sarcini în asamblarea şurub-piuliţă
Subiect 14
Deplasarea dintre piesa-şurub şi piesa-piuliţă, în cazul strângerii sau
desfacerii unei asamblări filetate, dar şi pentru transmisii cu şurub, se poate
echivala cu deplasarea cu viteză constantă, pe un plan înclinat (spira desfăşurată a
şurubului) a unui corp (piuliţă) de “greutate“ F (de fapt, forţa de strângere) cu
ajutorul unei forţe FT .

a) b) c)
Asamblări filetate. Sarcini în asamblarea şurub-piuliţă
Unghiul planului înclinat este unghiul spirei filetului . şi forţa FT
acţionează pe diametrul mediu al filetului (a). Conform legii a III-a a mecanicii
clasice, pe planul înclinat apare reacţiunea FN şi o forţă de frecare, opusă, ca
sens, deplasării piuliţei:
F f    FN
Pentru simplificare, se va analiza filetul pătrat, pentru două cazuri.
A. Piuliţa “urcă”: de fapt, este “strânsă”: se transformă rotirea în translaţie:
FT  F  tg    
B. Piuliţa “coboară” (de fapt, este desfăcută); translaţia se transformă în rotaţie.
FT  F  tg    
 - unghiul de frecare (   tg ,  - coeficientul de frecare caracteristic cuplului
de materiale şurub-piuliţă şi condiţiilor de ungere).
 Asamblări filetate. Sarcini în asamblarea şurub-piuliţă
Flancul activ al filetului înclinat (suprafaţa pe care “urcă” sau “coboară” piuliţa) este
înclinat cu un unghi  faţă de un plan perpendicular pe axa şurubului.
Valoarea unghiului depinde de tipul filetului:
    / 2 - profil metric, trapezoidal şi Whitworth, -unghiul la vârf al profilului,
   3 o pentru profil fierăstrău etc.
Dacă în şurub acţionează forţa F, forţa normală pe spiră va fi F / cos   . Forţa de
frecare depinde de această forţă normală pe flancul activ al spirei şi de coeficientul de frecare
caracteristic cuplului de materiale:

Ff  F    F
cos  
 cos       tg  - coeficient aparent de frecare. Cum     , forţa de frecare care apare
în asamblări filetate cu profil înclinat    0  este mai mare decât cea care ar apărea în filete
pătrate, în acelaşi condiţii de solicitare.
FT  F  tg    

M t  F  2 tg    
d
2
Asamblări filetate. Frecarea piuliţei pe soclu

Subiect 14
Asamblări filetate. Frecarea piuliţei pe soclu
La şuruburile de fixare, dar şi la unele de mişcare, deplasarea axială a
şurubului se face dacă piuliţa este rezemată pe un suport. Rotirea piuliţei pe acest
reazem introduce un moment de frecare suplimentar, M f . Suprafaţa de rezemare
As are formă inelară, cu diametrul interior d o şi cel exterior De , aproximativ egal
cu deschiderea la cheie S.
Pentru o distribuţie uniformă a forţei pe suprafaţa de reazem, presiunea medie este:
F 4F
ps  

As   De2  d o2 
dM f     s  dF - momentul de frecare elementar:
dF - forţa de apăsare pe elementul de arie
dAs  2      dr - elementul de arie.
Momentul de frecare între piuliţă şi reazem se obţine prin integrare:
De / 2 De / 2

   s  p s De3  d o3 
 dM f  2     s  p s 
2
Mf = r dr 
12
do / 2 do / 2

1 De3  d o3
M f  s  F
3 De2  d o2
Pentru calcule rapide
Dm
M f  s F
2
Dm  De  d o  / 2 - diametrul mediu al suprafeţei inelare a reazemului.
 Asamblări filetate. Frecarea piuliţei pe soclu
Pentru a învinge şi această frecare, piuliţa trebuie acţionată cu o forţă suplimentară
FT pe diametrul mediu al filetului:
2M f 2  s  F D 3e  d 3o
FT    
d2 3 d 2 D e2  d o2
Forţa necesară deplasării piuliţei:
FT*  FT  FT
Randamentul:
L Fp tg 
 u  
*
L c   d 2  FT 2  s D 3e  d 3o
tg  +    
3 d 2 D e2  d o2
Coeficientul de frecare uscată între piuliţă şi soclul ei  s  0,2...0,3 .
Asamblări filetate. Frecarea piuliţei pe soclu
În practică, strângerea sau desfacerea piuliţei se face aplicând o forţă P la cheie, la
distanţa l de axa şurubului. Aceasta produce un moment M  ,
M   Mt  M f  P  l
Se obţine:
d2  s De3  d o3 
M  F   tg       2 
 2 3 De  d 2
o 
Semnul + este pentru strângerea piuliţei iar semnul - pentru desfacerea ei.
Sistemul şurub-piuliţă este un amplificator mecanic de forţă. Când se
acţionează cheia cu forţa P, în şurub se dezvoltă forţa F (FP).
Factorul de amplificare K  F / P .
Pentru filete   2 o 30 ; d 2  0 ,9 d ;   = 6 o 30  , Dm  1,4 d ,  s  0,2 , l  14 d 
K  70 . În cazul ungerii şuruburilor şi a suprafeţelor de reazem, K  100 .
 Asamblări filetate. Calculul înălţimii piuliţei
Subiect 14
Experimental: că spirele unei piuliţe sunt neuniform încărcate, distribuţia sarcinii pe
ele depinzând de tipul filetului, forma şi materialul piuliţei. La filetul triunghiular,
prima spiră preia 33% din încărcare. Repartiţia se îmbunătăţeşte pentru forme mai
elastice ale corpului piuliţei sau când se folosesc cupluri de materiale cu module de
elasticitate mult diferite E şurub  E piuliţi  .
La filetul pătrat, prima spiră preia 52% din încărcare. Este încă un motiv pentru
care filetul pătrat este rar utilizat.
Asamblări filetate. Calculul înălţimii piuliţei

Calculul înălţimii piuliţei, m, se face în cazul încărcării uniforme a spirelor: pe

fiecare spiră se repartizează o sarcină F / z , z fiind numărul de spire.
mz p,
p - pasul filetului.
Spira desfăşurată este asimilată cu o grindă încastrată în corpul piuliţei.
Se admite că forţa F / z este liniar distribuită pe diametrul mediul al asamblării
d 2  D2  .

a) încovoiere b) forfecare
Asamblări filetate. Calculul înălţimii piuliţei

Sarcina F determină în secţiunea de încastrare a spirei o solicitare compusă de

încovoiere şi forfecare şi o tensiune de strivire pe suprafaţa comună dintre spira
şurubului şi cea a piuliţei:
F H1

Mi
- încovoire =  z 2
W   D  m12
6 ai
F/z d 12   at
- forfecare = 
  D  m1 4  D  K 2   2  m
- strivire pe suprafaţa H 2    D2 (proiecţia suprafeţei de contact pe un plan
normal la F):
F/z
q    qa
H 2    D2
Se calculează o tensiune echivalentă pentru suprafaţa de încastrare a spirei:
 ech   2  3 2   a
Asamblări filetate. Calculul înălţimii piuliţei

Pentru piuliţele standardizate, numărul de spire este impus, dar se face un calcul de
verificare la solicitare compusă şi strivire. În cazul materialelor mult diferite, pentru
şurub şi piuliţă, valorile  ech şi  q se compară cu cele admisibile (  a ,  qa ) pentru
materialul mai slab (al piuliţei).
Pentru aplicaţii speciale, la care piuliţa nu este standardizată, se calculează un
număr de spire din condiţia de rezistenţă la strivire
F
z
  H 2  D2  p   qa
H 2 şi D 2 şi p sunt parametri geometrici, standardizaţi ai filetului, impuşi din calculul
de rezistenţă al şurubului. Se recomandă z  8 . Se face apoi o verificare la solicitări
compuse.
Asamblări filetate. Calculul înălţimii piuliţei

Înălţimea piuliţelor standardizate s-a determinat ca maximul rezultat din calculul de

încovoiere, forfecare şi strivire. Cea mai mare înălţime s-a obţinut din condiţia de
rezistenţă la strivire şi în standard se ia m  0,8d . Sunt standardizate şi piuliţe înalte
( m  0,8...1d ), joase ( m  0 ,8 d ). Pentru şuruburi de forţă sau de mişcare, se face
calculul piuliţei, luându-se în considerare o distribuţie neuniformă a sarcinii pe spire.

Înălţimea piuliţei din oţel, cu filet metric, K1  0,52 , K 2  0,87 ,

d1  0,8d ,  at   ai ,  at  80 MPa şi qa  30 MPa
(valori pentru demontări repetate)
Solicitarea m
încovoiere m  0,55  d
forfecare m  0,36  d
strivire m  0,74  d
Asamblări filetate. Generalităţi Subiect 16
Şuruburile şi piuliţele se execută din materiale diverse: oţeluri (cele mai des
utilizate), aliaje neferoase, mase plastice şi compozite cu rezistenţă mecanică.
Standardele recomandă mărci de oţeluri netratate, tratate termic sau termo-chimic.
Pentru a fi mai uşor de selectat o marcă din gama diversă, oţelurile pentru asamblări
filetate se grupează astfel:
- pentru şuruburi există 9 grupe de caracteristici mecanice; simbolizarea unei
grupe se face prin două cifre despărţite prin punct: prima este raportul
 r m in / 100 (  r m in în MPa), a doua este raportul  c /  r (sau  0 ,2 /  r );
- pentru piuliţe, clasele de rezistenţă se deosebesc numai după raportul
 r / 100 .
Alegerea perechii de mărci de oţel pentru o asamblare filetată depinde de
 natura şi mărimea tensiunilor maxime în asamblare,
 mediul de lucru (temperatură, acţiunea electro-chimică şi mecanică a lui) şi
 condiţiile de solicitare (statice, variabile, cu şoc), Tabelul 4.4
 tehnologia de execuție și asamblare Piuliţă Şurub
 costul de fabricaţie. 5 4.5; 4.8
5.6; 5.8
8 8.8
10 10.9
12 12.9
Calculul şuruburilor Subiect 17
cu prestrângere, solicitate static
Calculul şuruburilor
cu prestrângere, solicitate static
Calculul şuruburilor
cu prestrângere, solicitate static

Calculele se fac în ipoteza că deformaţiile în şurub şi pachet respectă legea lui

Hooke (în domeniul elastic al materialelor).
Sistemul de forţe care acţionează în asamblare la terminarea montajului (MS) şi în
exploatare (NR).
Ft  F  Frem  Fo  Fz
Alungirea şurubului  s este:
 F l
s   s l s   ls  o  s
Es As E s
As    d 12 / 4 - secţiunea transversală minimă a șurubului,
E s - modul de elasticitate al materialului șurubului,
 s - deformaţia specifică a șurubului.
l s - lungimea şurubului, supusă deformării; ea nu este identică cu lungimea şurubului
sau a tijei acestuia
 Calculul şuruburilor
cu prestrângere, solicitate static

Calculele se fac în ipoteza că deformaţiile în şurub şi pachet respectă legea lui

Hooke (în domeniul elastic al materialelor).
Sistemul de forţe care acţionează în asamblare la terminarea montajului (MS) şi în
exploatare (NR).
Ft  F  Frem  Fo  Fz
Alungirea şurubului  s este:
 F l
s   s l s   ls  o  s
Es As E s
As    d 12 / 4 - secţiunea transversală minimă a șurubului,
E s - modul de elasticitate al materialului șurubului,
 s - deformaţia specifică a șurubului.
l s - lungimea şurubului, supusă deformării; ea nu este identică cu lungimea şurubului
sau a tijei acestuia
 Calculul şuruburilor
cu prestrângere, solicitate static

Pentru pachet, contracţia  p este:

 Fo l p
 p  p lp  lp  
Ep Ap E p
 p - deformaţia specifică a pachetului,
l p - înălţimea lui, l p  s1  s g  s 2 sau l p  s1  s 2 , în funcţie de prezenţa unei garnituri
de grosime s g sau nu;
Ap - secţiunea pachetului, măsurată în stare iniţială,
E p - modulul de elasticitate al pachetului (un modul echivalent, care depinde de
modulele de elasticitate ale pieselor pachetului E1 , E 2 , E g - pentru garnitură).

Fo As  E s
Rigiditatea şurubului: Ks    tg
s ls
Fo A p  E p
Rigiditatea pachetului Kp    tg
s lp
Calculul şuruburilor
cu prestrângere, solicitate static
Ipoteza: volumul lui supus la deformaţii elastice, este format din două trunchiuri de
con, cu baza mare comună (   15...45o ). Trunchiul de con se echivalează cu un
cilindru de acelaşi volum, având diametrul:
Dech  S  s1  tg
S - deschiderea cheii (diametrul exterior de rezemare a piuliţei).
Aria pachetului:
Ap 
 2
4
D ech
2
 d0 
Dacă dimensiunile pieselor sunt mici, tot materialul “pachetului” este comprimat:
Ap 
 2
4
D 2
exterior  d0 

a) şuruburi b) prezoane c)
 Calculul şuruburilor
cu prestrângere, solicitate static
Verificarea şurubului la prestrângere (la montaj) la solicitare compusă:
- efortul de tracţiune:
F
 to  o
As
- efortul de răsucire dat de momentul de rotire al piuliţei:
d  s D 3e  d 3o 
2
Fo  tg (  )   
2 3 2 2
M  M fo  D e  d o 
 to  to  
Wps Wps
M to - momentul de răsucire ce acţionează pe şurub la strângerea piuliţei iar
M fo - momentul de frecare între piuliţă şi reazemul ei (indicele o - faza de montaj);
Wps    d13 / 16 - modulul de rezistenţă polar al secţiunii minime a şurubului.
Fo - forţa iniţială de strângere, cunoscută din datele niţiale ale asamblării.
Utilizând ipoteza lucrului mecanic maxim de deformaţie, şurubul nu se rupe dacă
 ech şurub   2to  3 2to   at   c / s
s - un coeficient de siguranţă; se recomandă:
Calculul şuruburilor
cu prestrângere, solicitate static
În exploatare şurubul este supus doar la tracţiune şi tensiunea este:
Ft
t    at
As
Strângerea sub sarcină (când nu se poate întrerupe funcţionarea instalaţiilor),
introduce un efort de răsucire suplimentar:
d  s D 3e  d 3o 
2
16  Ft  tg (  )   
2 2
M t  Mf  2 3 D e  d o 
t  
Wps   d13
Tensiunea echivalentă pentru şurub, va fi:
 ech şurub   2t  3 2t   at
Nu se recomandă strângerea sub sarcină pentru că  echs tinde să se apropie
de  c (şurubul se va deforma plastic, rezultând o slăbire a strângerii, chiar
neetanşeitate).
Geometria roţilor cilindrice cu dinţi înclinaţi
(Subiect de teorie)
În figură sunt cotate elementele geometrice ale unui angrenaj cilindric cu dinţi înclinaţi (fără
deplasare). Modulul este standardardizat.

Elemente geometrice ale angrenajului cilindric cu dinți înclinați

Relațiile pentru geometria unei singure trepte, caracterizate prin

n  20 , m n , z1 , z 2 ,  .
d 1 , d 2 - diametrul de divizare al roţii 1, respectiv 2.

mn
d1  m t  z1   z1
cos
mn
d2  mt  z2   z2
cos
distanța dintre axe
d  d 2 mt ( z1  z 2 ) mn ( z1  z 2 )
a 1  
2 2 2  cos 
- diametrele decap (exterioare) ale roții 1 și roții 2

da1  d1  2h*an  mn 

da2  d 2  2h an  mn 
*

- diametrele de picior
d f1  d1  2h*fn  m n 

d f 2  d 2  2h*fn  m n 
Geometria dintelui este (înălțimile sunt aceleași în plan normal și în plan frontal):
h an - înălţimea capului dintelui han  h*an  mn  1 mn

1
 Proiectarea reductoarelor cu angrenaje cilindrice

h fn - înălţimea piciorului dintelui hfn  h*fn  mn  1, 25  mn

c t - jocul la piciorul dintelui
ct  c*tn  mn  0, 25  mn ;

h - înălţimea dintelui  
h  h*an  h*fn  mn  2, 25  mn

Temă. Să se calculeze geometria angrenajului care are

z1=23, z2=63
  20
n  20
mn  3

Rezolvare
m 3
d1  m t  z1  n  z1  23  73, 42 mm
cos cos 20
mn 3
d2  mt  z2   z2  63  201,12 mm
cos cos 20
d1  d 2 m t (z1  z 2 ) mn (z1  z 2 ) 73, 42  201,12
a     137, 27 mm
2 2 2  cos  2

da1  d1  2h*an  mn  73, 42  2 1 3  79, 42 mm 



da2  d 2  2h*an  mn  201,12  2 1 3  207,12 mm 

d f1  d1  2h*fn  m n  73, 42  2 1, 25  3  65,92 mm 


df 2  d 2  2h fn  mn  201,12  2 1, 25  3  193, 62 mm 
*

 
h  h*an  h*fn  mn  2, 25  mn  2, 25  3  6,50 mm

Setul de valori din problemă pot fi altele.

Forțe în angrenajul cilindric cu dinți înclinați

Pentru angrenaje cilindrice se neglijează pierderile prin frecare.

Forţa normală pe dinte Fn pe cercul de rostogolire, se descompune în trei componente: pe
direcţia radială Fr , pe direcţie tangenţială Ft şi pe direcţie axială a roţii Fa .
Forţa Ft se determină, cunoscând de momentul de torsiune pe roata 1 (momentul la intrare
în angrenaj) sau momentul de torsiune pe roata 2:
2  M t1 2  M t 2
Ft  
d w1 dw2

2
 Proiectarea reductoarelor cu angrenaje cilindrice

Relaţia este valabilă dacă se neglijează frecările. Dacă nu se iau în considerare pierderile prin
frecare, se poate scrie, pentru un angrenaj cu două roţi cilindrice cu dinţi înclinaţi, că
Fr 1  Fr 2 ,

Fa1  Fa 2 şi

Ft 1  Ft 2 .

Forțele pe dintele roții dințate (nu se desenează în spațiu)

Iniţial, se descompune Fn în planul normal pe dinte Fn  Fr  F , F  fiind perpendiculară pe

dinte într-un plan tangent cilindrului de rostogolire. Rezultă:
tg n
Fr  F   tg n  Ft
cos 
F  se descompune pe direcţie tangenţială la cercul de rostogolire şi pe direcţia axială a roţii.

F  Ft  Fa . În modul, componentele au următoarele expresii:

Fa  Ft  tg 
În această fază a proiectării angrenajelor nu este important sensul de rotație al roților, dar
pentru calculul arborilor, acesta contează și trebuie realizată o schiță a angrenajelor cu sensul de
rotație logic al fiecărei roți și cu direcțiile corecte ale forțelor în angrenaje.

3
 Proiectarea reductoarelor cu angrenaje cilindrice

Deci, pentru reductorul cu două trepte, propus spre proiectare, la care, în această fază, se
cunosc diametrele de rostogolire și d w1 , d w2 , d w3 și d w4 , unghiurile de înclinare ale danturii 12 și
 se calculează
 34
forțele pentru prima treaptă de angrenare
2  M t1 2  M t 2
Ft1  
d w1 d w2
tg n
Fr1  Ft1  Fr 2
cos 12
  Fa2
Fa1  Ft1  tg 12
forțele pentru a doua treaptă de angrenare
2  M t 2 2  M t3
Ft3  
d w3 d w4
tg n
Fr 3  Ft 3  Fr 4
cos  34

  Fa4
Fa3  Ft3  tg 34
Figura de mai jos arată sensul forțelor care acționează pe roțile dințate în funcție de sensul de
rotație al arborelui conducător. Se recomandă ca rezultanta forțelor pe direcție axială să fie cât mai
mică și, de preferat sensul să nu fie spre motor. De aceea pe arborele II roțile dințate 2 și 3 vor avea
dinții înclinați în sens invers, iar forța axială pe arborele II va avea valoarea în modul Fa3  Fa2 .

a) b)
Influența sensului de rotație al arborelui conducător asupra sensului forțelor din angrenare

4
 TRANSMISII
Generalități
subiecte de examen

Prof. dr. ing. Lorena Deleanu

 Subiect 1. Transmisii. Generalități
Transmisiile sunt subansamble ale sistemelor mecanice mobile, dispuse între
maşina motoare şi cea de lucru, cu scopul de a transmite energie şi mişcare,
modificând în sensul dorit parametrii cinematici (viteză unghiulară sau liniară,
etc.) şi implicit parametrii dinamici (forţe, momente). Câteodată soluţia
constructivă a transmisiei permite impunerea unei anumite legi de mişcare.

După principiul de
funcţionare şi după natura
energiei necesare acţionării:
• transmisii mecanice,
• transmisii hidraulice,
• transmisii pneumatice,
• transmisii electrice,
• etc.
Transmisiile mecanice se folosesc când este nevoie
de alţi parametri cinematici şi dinamici decât cei
obţinuţi la ieşirea din motor, deci asigură
modificarea turaţiei şi a sarcinii transmise în sensul
optimizării funcţiilor maşinii de lucru. Din motive
funcţional-constructive, de spaţiu sau de siguranţă,
maşina de lucru şi cea motoare nu pot fi legate
direct, mai ales când un motor acţionează mai multe
maşini de lucru.
De exemplu, este greu de realizat maşini de lucru
numai cu turaţii specifice motoarelor electrice
asincrone: 750, 1000, 1500, 3000 rotaţii pe minut.
 După modul de transmitere a energiei şi mişcării, există mecanice
 transmisii prin frecare (roţi de fricţiune, transmisii cu curele sau bandă),
 transmisii prin angrenare (roţi dinţate, transmisii cu lanţuri sau cu curele
dinţate).
După felul contactului între elementele transmisiei
 transmisii directe: roţi de fricţiune, angrenaje dinţate,
mecanisme şurub-piuliţă
 transmisii indirecte, transmisiile cu elemente flexibile
(curele sau lanţuri).
Măsura transformării cinematice este raportul de transmitere (raportul dintre
valoarea la intrare şi cea de la ieşirea din transmisie, pentru acelaşi parametru
cinematic, viteza unghiulară sau de translaţie).
m vm
i sau i  
c vc
Indicele m pentru elementul motor (conducător sau de intrare)
indicele c pentru elementul condus (de ieşire).
Dacă elementele se numerotează, de multe ori, cel motor este primul şi cel
condus al doilea:
1 v1
i sau i  
2 v2
Semnul + este pentru sensuri contrare ale vitezelor pieselor în mişcare, semnul – este
pentru sensuri identice.
În funcţie de valoarea raportului de transmitere total:
- transmisii multiplicatoare: i 1; sunt mai puţin utilizate: se întâlnesc
mai mult la aparate de măsură şi în mecanica fină;
- transmisii neutre: i  1 ; transmisia nu modifică mişcarea dar este
necesară din alte considerente: spaţiu, siguranţă, distribuţia mişcării la mai
mulţi utilizatori, etc.;
- transmisii reducătoare sau reductoare, i  1.
 Raportul de transmitere poate fi
 constant sau
 variabil.
Modificarea acestui raport se poate face
 în trepte (la reductoare şi cutii de viteze) sau
 continuu (la variatoare mecanice).
În funcţie de soluţia constructivă modificarea raportului de transmitere
este permisă după oprirea utilajului (unele maşini-unelte) sau în timpul
funcţionării lui (cutii de viteze pentru automobile, variatoare prin
fricţiune sau curele utilizate în industria uşoară şi alimentară).

Eficienţa transferului energetic este randamentul mecanic al transmisiei:

Lu Pu
 
Lc Pc
Indicele u este pentru lucrul mecanic sau puterea utilă iar indicele c este pentru
aceleaşi mărimi, dar consumate (sau de intrare).
Factori de care se ține seama la proiectarea sau alegerea unei transmisii:
 parametrii de intrare şi cei de ieşire (vitezele unghiulare şi
momentele de torsiune),
 randamentul,
 raportul de transmitere,
 gabarit,
 fiabilitate,
 costuri de achiziţie şi de exploatare,
 etc.
 Fazele de funcţionare ale transmisiilor:
- repausul:  1  0 şi M t 1  0 ; sarcini există în transmisie, dar sunt
datorate greutăţii proprii ale pieselor sau tipului de montaj (de exemplu,
rulmenţi pretensionaţi, şuruburi cu prestrângere etc.);
- mersul în gol:  1  0 şi M t 2  0 ;
- funcţionare în sarcină:  1  0 şi M t 1  0 .

Pornirea şi oprirea transmisiilor constituie etape de funcţionare la care

proiectantul trebuie să acorde atenţie deoarece, funcţie de tipul transmisiei, a
maşinii motoare şi a celei de lucru, între care se află, pot apare, justificat sau
nu, suprasarcini şi calculele trebuie făcute după modele care ţin seama de
aceste fenomene.
Mai simplu, dar nu întotdeauna suficient, se pot introduce coeficienţi de
corecţie ai regimului nominal, unii determinaţi experimental pentru o mai
mare siguranţă.
Subiect 2. Transmisii în serie

motor n n
Pui
   i  
i 1 i 1 Pci
transmisie 1

Putil Putil
transmisie 2 Pmotor  
 n

masinã de lucru
i
i 1
două transmisii în serie n transmisii în serie
Subiect 3. Transmisii în paralel
Puterea minimă a motorului pentru
a acţiona m maşini de lucru
motor m Puj
Pm otor  
j 1  j
transmisie 1 transmisie 2 transmisie 3
Randamentul sistemului
m
masinã de lucru 1 masinã de lucru 2 masinã de lucru 3
 Puj
Pu j 1
  m P
Pc

uj

j 1 j

transmisii în paralel
Pentru transmisii legate în paralel la un singur motor, puterea motorului
trebuie să asigure funcţionarea celor m maşini de lucru, fiecare având nevoie
de o putere utilă Puj  j  1,...,m iar randamentul transmisie intermediare între
ea şi motor este  j .
Rulmenţi sau lagăre cu rostogolire
Subiecte de examen
Prof. dr. ing. Lorena Deleanu
 Avantajele rulmenților, comparativ cu lagărele de alunecare
 momentul de frecare la pornire mic şi apropiat de valoarea celui din exploatare în
regim normal; coeficientul de frecare   0 ,001...0 ,01 ;
 ungere simplă; rulmenţii necesită cantităţi mai mici de ulei sau unsoare; există şi
rulmenţi capsulaţi, cu unsoare încorporată, asigurând ungerea pe durata de viaţă
estimată, dacă nu se depăşesc parametrii normali de lucru, în special temperatura;
 la acelaşi diametru, lagărul cu rulmenţi are un gabarit radial mai mare, dar cel
Subiect 1 axial este mai mic, comparativ cu un lagăr de alunecare;
 cu excepţia rulmenţilor cu ace, sarcina poate fi combinată, radială şi axială (în
anumite limite ale raportului dintre ele); lagărele de alunecare sunt, fie radiale,
fie axiale şi apariţia unei sarcini pe altă direcţie decât cea proiectată duce la uzură
excesivă, întreruperea regimului optim de lucru, gripare;
 rulmenţii îşi “anunţă“ căderea prin creşterea zgomotului şi a vibraţiilor; lagărele
de alunecare sunt greu de “monitorizat”, pot avea o “cădere” bruscă, fără
“simptom” clar;
 o gamă largă de tipuri şi dimensiuni, marea majoritate sunt standardizaţi
(excepţie - cei pentru aplicaţii speciale) şi, deci, interschimbabili, sunt uşor de
comandat şi de utilizat într-un ansamblu;
 se montează şi se demontează uşor, dar necesită dispozitive speciale, mai ales
pentru încălzirea rulmenţilor sau pentru montare prin presare;
 asigură o precizie bună a arborelui: unii pot prelua unele nealinieri sau dezaxări
unghiulare;
 se pot monta pretensionaţi, asigurând rigiditate şi precizie, mai ales la maşini-
unelte;
 arborele poate avea orice poziţie în spaţiu.
Dezavantajele rulmenților, comparativ cu lagărele de alunecare:
 costul iniţial este mai mare comparativ cu lagărele de alunecare;
 sunt sensibili la impurităţi (praf, aşchii metalice, agenţi chimici); odată
“impurificaţi”, durata lor de viaţă scade drastic; lagărele de alunecare nu
suferă de această “boală” deoarece particulele străine sunt fie înglobate în
cuzinet, fie sunt spălate de lubrifiant;
 rulmenţii sunt zgomotoşi chiar în condiţii normale de ungere, de sarcină şi de
viteză;
 distrugerea prin oboseală apare indiferent de cît de “îngrijit” este lagărul;
 nu rezistă la şocuri şi vibraţii.
 Terminologie
Un rulment este un ansamblu format din:
inel interior şi inel exterior, corpul de
rostogolire (role, bile) şi, eventual, o
colivie cu rolul de menţine echidistanţa
între corpurile de rostogolire. Necesităţile
practice, extrem de diverse, au dat naştere
la soluţii constructive care se abat de la
“imaginea clasică“ a rulmentului: se
fabrică rulmenţi la care lipseşte unul sau
ambele inele, rolul acestora fiind preluat
de fus sau de carcasă, subansamble
specializate care includ seturi de rulmenţi,
etanşări, bucşe cu bile sau role (de fapt,
un rulment multiplu etc.).
 Terminologie Subiect 2

1. Inel interior 13. Decuparepentrusistemul de închidere

2. Inel exterior 14. Calea de rulare a inelului exterior
3. Element de rostogolire 15. Calea de rulare a inelului interior
4. Colivie 16. Decuparepentrusistemul de închidere
5. Dispozitiv de închidere: Etanș are, Capac 17. Faț alaterală a inelului interior
6. Suprafaț ainelului exterior 18. Racordare a inelului interior
7. Alezajulinelului interior 19. Diametrul de dispunere a centrelorbilelor
8. Suprafaț aumăruluiinelului interior 20. Lăț imeatotală a rulmentului
9. Suprafaț aumăruluiinelului exterior 21. Suprafaț ă (umăr) de ghidare a rolelor
10. Canal pentruinel de fixare 22. Suprafaț a (umăr) de reț inere a rolelor
11. Inel de fixare 23. Unghi de contact
12. Faț alaterală a inelului exterior
Terminologie

24. Șaibă pe arbore

25. Corp de rostogolire și colivie
26 Șaibă pentru montare în carcasă
27. Șaibă pentru montare în carcasă,
cu suprafață sferică de așezare
28. Șaibă pentru montare în carcasă,
cu suprafață sferică de așezare
 Clasificarea rulmenților după soluția constructivă
și sarcina preluată

Subiect 3
 Terminologie

În funcţie de direcţia de acţiune a sarcinii:

- radiali (forţa este pur radială),
- axiali (forţa este numai axială, deci în lungul axei arborelui),
- radiali-axiali (rulmentul preia sarcină radială şi axială, cea radială fiind mai mare),
- axiali-radiali (sarcina suportată axial este mai mare decât cea radială),
- oscilanţi: pot prelua sarcini variabile ca direcţie, în anumite limite.

Triunghiul înnegrit - sarcina principală, triunghiul neînnegrit - o sarcină suplimentară,

în general mai mică decât cea principală.
 Clasificare
Corpurile de rostogolire pot fi
 bile,
 role cilindrice
 role conice
 role sferoidale (butoi sau globoidale)
 ace (cu lungimea mult mai mare decât diametrul)
După dispunere, corpurile de rostogolire pot fi
 pe un singur rând,
 pe două rânduri,
 pe patru rânduri (rar, la rulmenţi pentru industria grea)
 Simbolizarea rulmenților
Subiect 4

Simbolul rulmenţilor cuprinde informaţii cu privire la soluţia constructivă şi la

dimensiuni, astfel încât, pe baza acestuia, rulmentul să fie complet definit şi să
poată fi comandat din catalogul firmei producătoare.
Atenţie! Fiecare producător de rulmenți poate avea propriul sistem de simboluri 
se recomandă utilizarea catalogului firmei de la care se va cumpăra rulmentul.

Prefixe Simbol de bază Sufixe

combinaţii de tipul serie diametrul una sau mai multe combinaţii de litere
litere pentru constructiv interior şi numere pentru forme constructive
material exterioare (interesează utilizatorul,
precizia, jocul, montajul etc.)
 Simbolizarea rulmenților

Seriile unui rulment, simbolizate, de obicei, prin două cifre, au în comun soluţia
constructivă şi diametrul interior. Se deosebesc prin dimensiuni de gabarit pe lăţime
şi la diametrul exterior: rezultă capacităţi dinamice de bază diferite de la o serie la
alta. În principiu, există serie uşoară, normală, grea şi foarte grea.

Rulmenți
cu role
conice

Rulmenți
cu bile
 Capacitatea dinamică de bază
Subiect 1
Conform ISO, durabilitatea nominală a unui rulment este durata de viaţă atinsă
de 90% din rulmenţii aparent identici, când funcţionează în aceleaşi condiţii. Testarea
rulmenţilor la firmele producătoare se face pentru o durabilitate de bază de 106
cicluri (sau rotaţii).
Capacitatea dinamică de bază a unui rulment (determinat ca formă şi
dimensiuni) reprezintă capacitatea dinamică a căii de rulare mai solicitate (inelul
interior). Se defineşte ca sarcina la care 90% din rulmenţii unui lot, în anumite condiţii
(sarcină constantă în intensitate, radială pentru rulmenţi radiali şi radiali-axiali sau
axială şi centrată pentru rulmenţi axiali şi axiali-radiali) rezistă la 10 6 cicluri fără
inițierea distrugerii pe inel interior rotitor.
 Capacitatea dinamică de bază

Capacitatea dinamică de bază a unui rulment depinde de sarcina maximă

suportată de contactul cel mai solicitat dintre corpul de rostogolire şi calea de rulare:
C  Qm ax  z  J  cos  pentru rulmenţi radiali şi radiali-axiali
C  Qm ax  z  sin  pentru rulmenţi axiali şi axiali-radiali
 - unghiul între axa rulmentului şi linia contactelor de pe corpul de rostogolire;
J - un factor complex ce depinde de dimensiuni şi de forma geometrică a rulmentului.
Capacitatea dinamică de bază se notează cu C r pentru rulmenţii radiali, radiali-
axiali sau oscilanţi şi cu Ca pentru rulmenţii axiali sau axiali-radiali, fiind dată în
tabele, pentru fiecare rulment.
 Capacitatea dinamică de bază

Capacitatea statică de bază, C0 r sau C 0 a , este caracteristică vitezelor unghiulare

foarte mici, mişcărilor oscilatorii lente sau stării de repaus. Se defineşte ca sarcină pur
radială pentru rulmenţii radiali, pur axială pentru rulmenţi axiali, care provoacă o
deformaţie permanentă de 0,0001 din diametrul corpului de rostogolire, pe contactul cel
mai solicitat. S-a determinat experimental că deformaţiile permanente care nu depăşesc
această valoare, au un efect neglijabil asupra funcţionării rulmentului. Dacă această
valoare este depăşită, cavităţile formate au un caracter elasto-plastic şi produc vibraţii,
zgomot, creşterea frecărilor, o scădere dramatică a durabilităţii.
Deci, capacitatea statică de bază corespunde unei tensiuni maxime de contact
(  H ) în centrul ariei de contact al celui mai încărcat corp de rostogolire:

rulmenţi oscilanţi cu bile rulmenţi cu role alte tipuri de rulmenţi

4600 MPa 4000 MPa 4200 MPa
 Capacitatea dinamică de bază
Capacitatea dinamică de bază a unui set de rulmenţi nu este
simpla însumare a celor i rulmenţi, ea se determină cu relaţia:
C ri  i m  C r
C ri - capacitatea dinamică a setului cu i rulmenţi,
C r - capacitatea dinamică a unui singur rulment,
m depinde de tipul rulmenţilor:
m  0,7 pentru rulmenţi cu bile şi
m  7 / 9 pentru rulmenţi cu role.
Subiect 1 Calculul sarcinii dinamice echivalente
Pentru înţelegerea noţiunii de sarcină dinamică echivalentă se consideră un
rulment radial-axial. El poate prelua, atât sarcini pur radiale, cât şi sarcini combinate
(radiale şi axiale).
Curba forţelor combinate (radiale şi axiale)
ce provoacă în rulment un grad de oboseală
identic (sau aceeaşi durabilitate).
Combinaţia de sarcini ce caracterizează
punctul M FrM , FaM  provoacă asupra
rulmentului, din punct de vedere al
rezistenţei la oboseală, acelaşi efect ca forţa
pur radială FrA din punctul A sau forţa pur
axială FaB din punctul B.
Pentru a determina rapid aceste echivalenţe, curba se aproximează cu două
segmente de pante diferite, AE şi EB pentru care se pot scrie relaţii de forma
P  X  Fr  Y  Fa
Valorile coeficienţilor X şi Y sunt daţi în cataloage pentru fiecare tipo-dimensiune de
rulment.
 Calculul sarcinii dinamice echivalente
sau Ecuația de catalog a rulmenților
Utilizarea uneia sau alteia din drepte pentru calculul sarcinii dinamice echivalente
depinde de intersecţia dreptelor (puntul E), adică de raportul e  Fae / Fre , dat în
cataloage pentru fiecare tipo-dimensiune.
De exemplu, pentru sarcina dinamică
echivalentă se alege
P  X 1  Fr  Y1  Fa dacă Fa / Fr  e
P  X 2  Fr  Y2  Fa dacă Fa / Fr  e
Pentru Fa / Fr  e , dreapta se apropie de o
verticală şi atunci X  1 şi Y  0 ; sarcina
axială, nedepăşind o anumită valoare, nu
afectează durabilitatea rulmentului.
În unele cataloage sau îndrumare de proiectare este dată şi o relaţie de forma:
P  V  X  Fr  Y  Fa
V este dat în funcţie de inelul care se roteşte: V  1 dacă se roteşte inelul interior (caz
mai des întâlnit în practică, folosit şi la testarea rulmenţilor şi de aceea, uneori, el nu
este trecut) şi V  1,2 dacă se roteşte inelul exterior.
Relaţiile pentru P se numesc ecuaţii de catalog ale rulmenţilor.
 Ecuaţia durabilităţii Subiect 1
Durabilitatea unui rulment = numărul de rotaţii, cicluri sau numărul de ore de
funcţionare pe care un rulment le poate suporta în anumite condiţii de lucru, înainte ca
să apară primul semn de oboseală pe inele sau pe corpurile de rostogolire.
Durabilitatea de bază a unui rulment sau a unui set de rulmenţi identici,
funcţionând în aceleaşi condiţii, este acceptată de multe firme producătoare ca fiind
106 cicluri sau rotaţii, pentru o fiabilitate a lotului de 90%. Durabilitatea se notează cu
L10 sau L10h (exprimată în ore), indicele 10 reflectând non-fiabilitatea (diferenţa
dintre 100% şi fiabilitatea impusă). Dacă într-o temă de proiectare se cere o fiabilitate
mai ridicată, preţul rulmentului va fi mai mare.
Durabilitatea rulmenţilor depinde de durabilitatea ansamblului din care fac parte.
Nu se adoptă, în proiectare, durabilităţi ale rulmenţilor mai mari cu mult faţă de cele
ale ansamblului deoarece ar însemna o creştere a preţului rulmenților, fără o altă
consecinţă benefică. La utilaje complexe, se adoptă astfel încât înlocuirea rulmenţilor
să se realizeze la reparaţiile capitale, pentru a evita oprirea doar pentru schimbarea
rulmenţilor; la utilaje cu suprasarcini şi şocuri, proiectantul trebuie să se gândească la
o soluţie în care accesibilitatea la rulmenţi să fie uşoară şi la tehnologii rapide de
înlocuire (metoda modulelor, dispozitive de montat şi demontat).
 Ecuaţia durabilităţii
Creşterea sarcinii dinamice echivalente determină o scădere a durabilităţii:
P1  L11 / p  P2  L12/ p  ...  Pj  L1j / p  ...  C  L10 bază  constant

Raportul L j / L10 bază se numeşte durabilitate relativă (durabilităţile în aceleaşi unităţi

de măsură). Relația între durabilitatea exprimată în cicluri şi cea exprimată în ore:
L  Lh  60  n
n - turaţia de lucru a arborelui pe care se montează rulmentul, în rotaţii pe minut.
Relaţia dintre durabilitate, sarcină dinamică echivalentă şi capacitatea dinamică
de bază a unui rulment se numeşte ecuaţia durabilităţii
1/ p
 L 
C  P  
 L10 bază 
 
Se foloseşte pentru dimensionarea rulmentului, dacă se cunosc P şi L. Pentru rulmenţii
care funcţionează la temperaturi peste +150C, se introduce un factor de temperatură
f t 1 , care măreşte capacitatea dinamică de bază, necesară aplicaţiei comparativ cu cea
cerută pentru o temperatură normală:
1/ p
 L 
C  P   ft  
 L10 bază 
 
p ţine seama de tipul contactului: p  3 pentru rulmenţi cu bile şi p  10 / 3 pentru
rulmenţi cu role.
Atenție! rulmenții pentru temperaturi ridicate au sufixe dedicate.
CUPLAJE

Prof. dr. ing. Lorena Deleanu

 Subiect 1
CUPLAJE
Cuplajele sunt sisteme tehnice care asigură legătura şi transferul de energie
mecanică între două elemente consecutive, de cele mai multe ori coaxiale, ale unui lanţ
cinematic, fără a avea posibilitatea modificării legii de mişcare.
Funcţiile cuplajelor:
- asigură legătura şi transferul de energie mecanică între două elemente consecutive
- limitarea unor parametri de funcţionare (moment de torsiune, turaţie, sens de
rotaţie); în acest caz se mai numesc şi cuplaje de siguranţă;
- compensarea erorilor de montaj şi/sau de execuţie, a abaterilor de poziţie rezultate
din specificul procesului tehnologic al maşinii cuplate;
- amortizarea şocurilor şi vibraţiilor;
- comanda organului de maşină condus, în sensul cuplării sau decuplării lui.
După soluţiea constructivă
 cuplaje standardizate,
 cuplaje tipizate,
 cuplaje cu destinaţie specială.
Un cuplaj este format din trei elemente de bază:
 două semicuplaje,
unul conducător (1) şi
unul condus (2), şi
 restrictorul (3) ce defineşte tipul şi funcţia cuplajului.
După natura restrictorului:
- cuplaje mecanice: restrictorul este un corp solid, deformabil sau nu;
- cuplaje hidrodinamice: restrictorul este un fluid, apă sau ulei mineral;
- cuplaje electromagnetice: funcţia restrictorului este îndeplinită de un câmp
electromagnetic sau de un corp solid cu proprietăţi electrice şi magnetice, specifice.
 CUPLAJE

variaţia momentului de torsiune transmis de un cuplaj:

a) suprasarcina de pornire sau de accelerare;
b) regim tranzitoriu, cu eventuale suprasarcini;
c) regim stabilizat;
d) suprasarcina caracteristică opririi.
 CUPLAJE
Parametrii unui cuplaj:
- momentul de torsiune nominal M tn - momentul mediu cel mai mare care apare în
regim staţionar de funcţionare continuă sau intermitentă, ce caracterizează maşina de lucru;
el este dat în catalogul firmei producătoare sau în standard;
P
M tn 

P - puterea, în kW,
 - viteza un-ghiulară, în radiani/s. Rezultă momentul în kN.m.
- turaţia maximă sau minimă de lucru ( n m ax , n m in ) ;
- masa şi momentul de inerţie, notate, respectiv, cu m şi I; ele joacă un rol
important mai ales la cuplajele mari;
- dimensiuni de gabarit şi de montaj;
- suprasarcina admisă,
- gradul de dezechilibrare,
- condiţii de montaj,
- erori admise între elementele care sunt cuplate,
- momentul de torsiune maxim, M t max , în regim normal de funcţionare, fie din
cauza pornirii sau opririi maşinii, fie a trecerii prin zone de rezonanţă sau din cauza
suprasarcinilor care apar în exploatare.
- momentul de accelerare M ta , necesar accelerării maselor inerţiale reduse la
arborele cuplajului, de la viteza unghiulară zero la cea nominală de lucru.
 CUPLAJE
Concluzie. Cuplajul trebuie să preia suprasarcinile de la pornire şi posibilele şocuri
rezultate din regimul de lucru al maşinii.
Selectarea unui cuplaj este determinată de momentul de torsiune calculat:
Mt c  Kd  Mt
M t - momentul care trebuie transmis,
K d - un coeficient de exploatare şi de soluţie constructivă, dat în catalog sau în standarde.
În cazul cuplajelor standardizate sau tipizate, se alege cuplajul cu M t catalog  M t c .
K d  K1  K 2  K 3  K 4
K1 - coeficient ce depinde de maşina motoare şi cea de lucru,
K 2 - coeficient pentru regi-mul zilnic de lucru al maşinii,
K 3 - coeficient ce depinde de numărul cuplărilor şi decuplă-rilor pe oră,
K 4 - coeficient ce ţine seama de soluţia constructivă a cuplajului etc. Coeficienţii se dau
în catalogul produsului, în standarde sau în îndrumare de proiectare.

Funcţionarea cuplajelor poate fi continuă sau intermitentă, în ultimul caz ele

numindu-se şi ambreiaje.
 CUPLAJE

Clasificarea cuplajelor:
cuplaje permanente
- fixe (numite şi legături);
- mobile: - rigide, numite şi cuplaje compensatoare;
- elastice la care elementul elastic poate fi metalic sau nemetalic;
cuplaje intermitente:
- comandate:
- cu comandă mecanică,
- cu comandă hidrostatică,
- cu comandă pneumatică,
- cu comandă electromagnetică;
- automate - cu comandă prin turaţie sau centrifugale,
- de siguranţă,
- de sens unic.
 Cuplajul rigid cu flanşe Subiect 1
Cuplajul se alege din catalogul de produs pe baza momentului de
torsiune nominal (care va fi mai mare sau egal cu cel calculat) și
turației maxime admise de cuplaj.
In acest caz (al achiziției cuplajului) se face doar o verificare a
șurubului și știftului de siguranță.

Şuruburile de prindere a flanşelor pot fi montate cu joc sau păsuite. Se

preferă varianta a doua, pentru că cele cu joc solicită şuruburile mai mult.
Dacă forţa de frecare rezultată din strângerea şuruburilor este mai mică
decât forţa care acţionează pe şurub ( Ff  F ), apar alunecări între flanşe, ceea
ce poate provoca ruperea tijei. Preluarea jocului în funcţionare este echivalentă
cu o solicitare cu şoc a şurubului.
 Cuplajul rigid cu flanşe

Şuruburile păsuite sunt solicitate la forfecare de forţa F:

2  Mt
F
z  D1
D1 diametrul de dispunere al bolţurilor,
z numărul de bolţuri.
Se alege materialul bolţurilor, dimensiunile sunt impuse.
Se face o verificare a lor la forfecare:
4F
   a 0 
  d3
2

Dacă inegalitatea nu este satisfăcută, se alege un material mai bun pentru

bolţuri sau se adoptă un cuplaj mai mare, care va trebui şi el să fie verificat.
 Cuplaje compensatoare Subiect 1

Asigură transmiterea mişcării de rotaţie

între arbori a căror coaxialitate nu poate fi
respectată
Cauze ale nerespectării coaxialităţii
 abateri de execuţie şi/sau de montaj,
 mişcărea arborelui condus în timpul
funcţionării maşinii de lucru.
Compensarea erorilor de poziţie în
funcţionare poate fi:
b) axială,
c) transversală sau radială,
d) unghiulară,
e) combinată.
Cuplaje cu elemente intermediare elastice
Au în componenţă un element elastic (metalic sau nemetalic) care determină
proprietăţile şi calculul de proiectare al cuplajului. Permit montarea arborilor cu
abateri de la poziţia reciprocă şi rotirea semicuplajelor cu un unghi relativ .
Rolul principal al cuplajelor elastice este
 atenuarea şocurilor şi vibraţiilor de răsucire şi
Subiect
 limitarea vibraţiilor de rezonanţă prin acumularea elastică temporară 1
a lucrului
mecanic de deformare a elementului elastic şi redarea acestuia în sistem prin
revenirea treptată a elementului elastic la forma şi poziţia iniţială.

Cuplajul poate fi privit ca un element elastic cu amortizare interpus între

maşina de lucru şi cea motoare. S-au simbolizat proprietăţile elastice cu un
arc iar cele de amortizare cu un cilindru cu piston având un mediu vâscos în
el.
Caracteristici ale cuplajelor elastice
Caracteristica elastică a unui cuplaj este definită ca variaţia momentului
de torsiune funcţie de unghiul relativ de răsucire. Rigiditatea K reflectă această
proprietate şi poate fi:
Mt
- liniară K

dM t  
- neliniară K
d
Caracteristica este:
a) liniară,
b) progresivă (sau tare) când la momente din ce în ce mai mari, variaţia
unghiului relativ de rotire este din ce în ce mai mică,
c) regresivă (sau moale) când momentele mai mari determină o variaţie din ce în ce
mai mare a unghiului φ.
Caracteristici ale cuplajelor elastice

Capacitatea de amortizare a unui cuplaj elastic reflectă transformarea

unei părţi din energia mecanică recepţionată, în căldură. Ea este influenţată de
uzura elementelor elastice, de procesul de îmbătrânire şi de temperatură. Pentru
cuplajele cu amortizare; din cauza amortizării, curba M t   când momentul
creşte este diferită de curba de descărcare (când momentul scade). Momentul
nominal M tn produce o deformaţie unghiulară relativă  n . Dacă momentul
variază între limitele M tn  M t , M tn  M t  , unghiul de rotire relativă va fi
cuprins între  n   , n    .
Caracteristici ale cuplajelor elastice

Rigiditatea dinamică a unui cuplaj diferă de cea statică ( K st  K d ). De

cele mai multe ori momentul de amortizare depinde liniar de viteza de
deformare:
d
Ma  K 
dt
Se numeşte grad de amortizare relativă raportul dintre energia pierdută
la parcurgerea unui ciclu (suprafaţa buclei de histerezis mecanic, notată AD ) şi
lucrul mecanic al forţelor elastice pentru un sfert de perioadă (suprafaţa
haşurată vertical, notată AE ):
 a  AD / AE
Cuplaje elastice cu elemente intermediare
din materiale plastice
Avantaje:
 elasticitate mai mare a corpurilor intermediare,
 capacitate mai mare de amortizare a vibraţiilor şi şocurilor,
 soluţii constructive simple şi ieftine.
Dezavantaje:
 durabilitate mai mică, dictată în primul rând, de elementele elastice,
acestea prezentând fenomenul de îmbătrânire accentuată,
 la momente mari de transmis se obţin gabarite prea mari, practic
neraţionale,
 nu rezistă la temperaturi mari
 fenomenul caracteristic de histerezis mecanic face ca parametrii dinamici
să nu fie constanţi în timp.
Primele materiale folosite pentru elementele elastice au fost cauciucurile,
concurate astăzi de mase plastice sau de compozite cu matrice polimerică.
Caracteristica acestor cuplaje este neliniară pentru că deformaţia elementului
elastic nu depinde liniar de sarcină.
Cuplajul elastic cu bolţuri
Subiect 11
Cuplajul elastic cu bolţuri
Este format din două semicuplaje cu un număr par n de alezaje în care
sunt introduse bolţuri. Pe unul din semicuplaje bolţul este introdus păsuit iar pe
celălalt, între bolţ şi semicuplaj există o bucşă (sau un set de bucşe) din
material elastic (mase plastice, cauciuc, cu sau fără inserţie).
Cuplajul se alege din catalogul firmei producătoare în funcţie de
diametrul arborelui şi de momentul necesar calculat
M t cuplaj  K d  M t calculat
Pe fiecare bolţ de pe diametrul D1 acţionează o forţă:
2  c  M t cuplaj
F
n  D1
c este un coeficient de neuniformi-tate a distribuţiei sarcinii pe cele n bolţuri.
Se consideră bolţul încastrat în alezajul metalic iar forţa F acţionează la
distanţa l 8 / 2 .
Cuplajul elastic cu bolţuri

Bolţul se verifică la solicitare compusă de încovoiere şi forfecare:

16  F  l 8 4F
i  şi     ech   i2  3 2   a( o )
  d 53   d 52
Dacă nu se verifică relaţia de mai sus, bolţul trebuie reproiectat,
adoptându-se un diametru d 5 mai mare sau un material mai bun.
Bucşa se verifică la strivire:
F
q    qad
d 5  l'
Dacă bucşa nu rezistă la strivire, se măreşte diametrul d 5 (eventual numai în zona bucşei
elastice) sau se alege alt material pentru bucşă. De exemplu, în loc de cauciuc simplu, se alege
cauciuc cu inserţii sau o masă plastică mai rezistentă la strivire (chiar cu ranforsări).
Cuplaje intermitente cu
fricţiune (ambreiaje) Subiect 11
Cuplaje intermitente cu
fricţiune (ambreiaje)
Cuplajele de fricţiune se pot clasifica după forma suprafeţei de frecare
(plană, înclinată, cilindrică etc.).
Funcţionare.
Perioada de cuplare t 1 . Momentul de frecare creşte până la valoarea
momentului rezistent M r , aplicat pe arborele condus. Mărimea acestei
perioade depinde de forma şi comanda cuplajului (mecanică, electrică,
hidraulică etc.).
Perioadă de patinare t p . Semicuplajul condus îşi modifică viteza
unghiulară, de la cea iniţială, până când o egalează pe cea a semicuplajului
conducător (  2   1 ). Cum cele două discuri nu au viteze unghiulare egale
decât la sfârşitul perioadei, între ele există patinare, ceea ce provoacă încălzirea
şi uzura discurilor ambreiajului. Momentul transmis de cuplaj este mai mare
decât momentul rezistent ( M fc  M r ).
Perioada de demaraj t 2 . Momentul creşte continuu după o curbă
dependentă de mai mulţi factori (variaţia în timp a presiunii pe plăci,
dependenţa coeficientului de frecare de viteză şi temperatură etc.). Are loc
creşterea vitezei unghiulare a discurilor solidare până la valoarea  1   2 .
Cuplajul cu fricţiune
(ambreiaj) cu
suprafeţe plane Subiect 13
Cuplajul cu fricţiune (ambreiaj) cu
suprafeţe plane
Dacă asupra uneia din plăci se exercită o forţă de apăsare F, momentul posibil
de transmis va fi mai mic sau cel mult egal cu momentul de frecare. Forţa F
determină pe suprafaţa plăcilor de frecare o presiune:
4F
p
 ( De2  Di2 )
La o rază , Di / 2    De / 2 , pe suprafaţa elementară dA  2    d ,
momentul elementar de frecare este dM f    p    dA . Momentul de frecare
dezvoltat între plăci. la apăsare cu forţa F este:
De / 2 De / 2

    p De3  Di3 
Mf   dM f  2    p    d 
2
12
Di / 2 Di / 2
Valoare maximă a momentului transmis cu un cuplaj de fricţiune cu
suprafeţe plane depinde de presiunea maxim admisă între suprafeţele în frecare,
notată p ad :

M t max 

    p ad De3  Di3 
12
Predimensionarea arborilor din condiția de rezistență la torsiune
Preliminar, pentru că nu se cunosc lungimile tronsoanelor fiecărui arbore, se face o
predimensionare din condiția de rezistență la torsiune. Se obține diametrul minim al arborelui
pentru care acesta rezistă fiind încărcat doar cu momentul de torsiune. În realitate arborele este
solicitat și la încovoiere, rezultând o solicitare compusă
Diametrul minim al unui arbore pe care acționează un moment de tosiune M t se calculează
din relaţia Wp  a  o   M t în care, a  0 este rezistenţa admisibilă la oboseală a materialului

arborelui pentru cicluri pulsatorii  R  0 , caracteristice solicitării de torsiune. Wp   d3 /16

este modulul polar de rezistenţă pentru un arbore plin. Rezultă:
16  M t
do  3
   a o 

a  0 
se calculează cu relația
0
a  0  
s0

în care
0 este rezistența la torsiune la oboseală a materialului arborelui pentru ciclul pulsatoriu

iar
s 0 este coeficientul de siguranță la oboseală pentru solicitare pulsatorie. Se recomandă

s0  1,5...2 . Având în vedere că acest calcul inițial nu ia în considerare concentratorii de tensiune

de pe arbore (racordări, canale de pană etc.), se recomandă valoarea mai mare a coeficientului de
siguranță.
Temă. Să se calculeze diametrul minim al unui arbore solicitat la torsiune dacă se cunosc
M t  110000 N  mm
materialul arborelui C60.
Rezolvare
Se alege din tabelul de materiale 0
Se alege coeficientul de siguranță la oboseală pentru ciclul pulsatoriu s 0
0
Se calculează limita admisibilă la oboseală la forfcare în ciclu pulsatoriu a  0  
s0
  d3
Se calculează modulul de rezistență polar Wp 
16
Se calculează diametrul minim al unui arbore pe care acționează un moment de tosiune M t
16  M t
do  3
   a o 