CURS 1

Obiectul acestui curs îl constituie construcţia, funcţionarea şi calculul echipamentelor

mecanice specifice diferitelor ramuri ale industriei.
Importanţa echipamentelor mecanice derivă din caracteristicile funcţionale şi consecinţele
tehnico-economice ale proceselor de producţie, care reprezintă caracteristicile de bază ale industriei
moderne.
Numărul mare de echipamente mecanice este determinat de existenţa unui număr foarte
mare de procese de producţie. Esenţa proceselor de producţie este procesul tehnologic, iar elementul
care determină realizarea operaţiilor şi a fazelor acestuia este reprezentat de ehipamentele mecanice.
Astfel, de alegerea raţională a acestora, de corecta determinare a caracteristicilor constructive,
respectiv funcţionale, precum şi de exploatarea lor bine organizată, depinde întegul proces de
producţie.
Rolul constructiv şi funcţional al echipamentelor mecanice trebuie analizat pornind de la
destinaţia lor tehnologică în cadrul procesului de producţie la care participă. Realizarea destinaţiei
tehnologice a echipamentelor mecanice trebuie gândită la parametrii maximi de productivitate şi
calitate, în ceea ce priveşte produsele realizate

CAPITOLUL 1

ORGANE DE MAŞINI ŞI DISPOZITIVE SPECIFICE

ECHIPAMENTELOR MECANICE INDUSTRIALE

1. 1 Principii teoretice ale echipamentelor mecanice industriale

Baza activităţii unei întreprinderi o constituie procesul de producţie..

Procesul de producţie din întreprindere se desfăşoară sub forma unui flux care antrenează
materiale, energie şi informaţii. Acesta se desfăşoară în instalaţii, alcătuite din echipamente (utilaje)
specifice fiecărei operaţii din fluxul tehnologic.
Echipamentele reprezintă ansamblul de maşini, dispozitive, aparate, unelte şi accesorii care
participă direct la prelucrarea materiei prime şi a semifabricatelor în vederea realizării produselor
finite.
Maşinile sunt sisteme tehnice care cuprind organe de maşini şi mecanisme care execută
mişcări determinate prin realizarea unui lucru mecanic until sau transformă o formă de energie în
enertgie mecanică şi invers. Maşinile pot fi:
 maşini de lucru, care cedează energie prin efectuare de lucru mecanic, folosit direct la
prelucrare sau transport;
 maşini motoare în care se transformă diferite forme de energie, de exemplu: turbine,
motoare cu ardere internă, generatoare electrice, motoare hidraulice etc;
 maşini de transmiterea informaţiilor care permit transmiterea unor semnale de altă natură
decât cea mecanică, de ex: maşinile de scris, tastatura şi discurile calculatoarelor, aparatele
Morse, tastatura telefoanelor etc.
Dispozitivul este constituit dintr-un grup restrâns de corpuri materiale cu un scop util
pentru îndeplinirea unei funcţiuni bine determinate la instalaţii şi aparate. Spre deosebire de
mecanisme, dispozitivele nu au o mişcare continuă şi periodică.
Instalaţiile sunt ansambluri de construcţii, de maşini, de echipamente, mecanisme și
instrumente, etc. montate în scopul realizării unei anumite funcţii sau operaţii în cadrul unui proces
 ECHIPAMENTE MECANICE INDUSTRIALE
tehnologic.
Aparatele sunt dispozitive care produc o transformare între două forme de energie, diferită de
cea mecanică (cazanele de abur, acumulatoarele electrice, etc).
Instrumentele sunt sisteme tehnice care servesc la măsurarea unei mărimi în cadrul
procesului tehnologic şi pot fi: acustice, electrice, mecanice, magnetice, optice sau termice. De
asemenea, instrumentele pot fi indicatoare: (termometrul), înregistratoare (instrumente care înscriu
variaţia mărimii măsurată în timp) şi integratoare (însumează pe o perioadă de timp, valorile
mărimii măsurate).
Mecanismul este o reuniune de corpuri create artificial, care posedă mişcări determinate
faţă de un element fix (batiul maşinii), având ca scop transmiterea sau transformarea mişcărilor.
Mecanismele se caracterizează prin continuitatea şi periodicitatea mişcării.
Agregatele sunt reuniuni de maşini, mecanisme şi dispozitive, constituind un grup
funcţional independent - în special motorul cu maşina de lucru, pentru realizarea unei anumite
lucrări sau operatiuni tehnice (agregat de sudare, combină de cereale, maşină de prelucrat deşeuri
etc.)
Echipamentele se pot clasifica după următoarele criterii:
a. După natura energiei consumate în vederea realizării produsului finit:
 mecanice;
 hidraulice;
 pneumatice.
b. După funcţiile lor în procesul tehologic:
 de bază – realizează operaţiile principale ale procesului tehnologic;
 auxiliare – realizează operaţiile auxiliare ale procesului tehnologic;
 de transport – efectuează transportul interoperaţional al materiilor prime, al
materialelor şi al produselor finite.
c. După ciclul de lucru pe care îl execută:
 cu acţionare continuă, în care se realizează un proces de lucru stabilizat în timp;
 cu acţionare periodică;
 cu acţionare discontinuă, aleatoare.
d. Din punctul de vedere al gradului de mecanizare şi automatizare:
 cu funcţionare neautomată la care operaţiile auxiliare şi unele operaţii tehnologice se
execută cu intervenţia directă a operatorului;
 cu funcţionare semiautomată unde toate operaţiile şi procesele tehnologice de bază sunt
automatizate, manual realizându-se doar operaţiile de transport, control şi unele oiperaţii
auxiliare;
 cu funcţionare automată ce efectuează toate operaţiile şi procesele tehnologice precum şi
toate operaţiile şi procesele auxiliare, inclusiv cele de transport şi control.
În general, maşinile şi echipamentele sunt alcătuite din următoarele elemente
componente:
 construcţie metalică de susţinere (batiu, şasiu, pod de susţinere);
 motor de acţionare (electric, hidraulic, pneumatic);
 organe de maşini cu rol de transmitere a mişcării;
 aparate de comandă şi reglare care realizează comanda şi reglarea motorului şi a
organelor de transmitere a mişcării.
 Capitolul 1. Organe de maşini şi dispozitive specifice echipamentelor mecanice industriale 3
Dintre aceste elemente componente, cel mai important este motorul de acţionare. Acesta
transmite mişcarea prin organele de transmisie, organelor de lucru care execută lucrul mecanic util.
Acţionarea maşinilor şi a echipamentelor se realizează: electromecanic, hidraulic şi
pneumatic.
Sistemul de acţionare electromecanic reprezintă ansamblul care cuprinde o instalaţie
mecanică industrială ce transformă energia electromagnetică primită de la o reţea, în energie mecanică.
În anumite situaţii, unele subansamble sau mecanisme sunt acţionate hidraulic (prese
hidraulice, maşini de formare, etc.). În cazul acţionărilor hidraulice, la fel ca şi în cazul celor
pneumatice este necesară realizarea unor surse generatoare de energie hidraulică sau pneumatrică
(pompe, instalaţii de aer comprimat, etc.). Structural, sistemul de acţionare hidraulic cuprinde: un
generator hidraulic antrenat de un motor electric, care transmite mediul energetic (ulei sub presiune)
motorului hidraulic care antrenează maşina de lucru. Funcţionarea sistemelor de acţionare hidraulică
este dependentă de calitatea lichidului de lucru. În comparaţie cu sistemul de acţionare electromecanic,
acţionarea hidraulică cuprinde între motorul electric şi maşina de lucru, grupul generator-motor,
sistemul devenind astfel electro-hidraulic.
Sistemele de acţionare pneumatice utilizează ca agent motor, aerul comprimat la presiuni de
50…60 N/mm2. Acestea se realizează exclusiv în circuit deschis, fiind similare celor hidraulice,
generator-motor-maşină de lucru.
Echipamentele mecanice industiale sunt utilizate în cele mai diverse sectoare ale industriei,
întrucât toate bunurile materiale (materii prime, produse intermediare şi produse finite) în procesele de
extracţie, fabricaţie, depozitare, transport, montaj, instalare, desfacere, comportă operaţii de ridicare-
coborâre şi transport.
Echipamentele mecanice industriale au în componenţa lor pe lângă organele de maşini cu
destinaţie generală (arbori, lagăre, cuplaje, arcuri, piese de asamblare etc.) şi un număr mare de organe
de maşini specifice. Astfel, în componenţa echipamentelor mecanice industriale se regăsesc
următoarele organe specifice:
 organe flexibile pentru tracţiune, ridicare şi legare;
 organe pentru ghidarea şi acţionarea organelor flexibile;
 organe de suspendare şi dispozitive de prindere a sarcinilor;
 organe de deplasare;
 dispozitive de frânare şi blocare.

1.2 Organe flexibile pentru tracţiune, ridicare şi legare

În componenţa echipamentelor mecanice industriale se utilizează ca organe flexibile pentru

tracţiune, ridicare şi legare cablurile din oţel şi lanţurile.
Aceste elemente fac legătura între organele pentru suspendarea şi prinderea sarcinilor şi
elementele pentru ghidare şi acţionare.
Rolul organelor flexibile pentru tracţiune, ridicare şi legare este de a transforma mişcarea de
rotaţie a organelor de acţionare în mişcare de translaţie pe direcţie verticală a sarcinii.
Clasificarea organelor flexibile de tracţiune, ridicare şi legare este prezentată în schema din
figura următoare.
 ECHIPAMENTE MECANICE INDUSTRIALE

De tracţiune

De legare
După
densitate
Purtătoare

Speciale
Deschise

Simple Semideschise

Închise
Cabluri
de oţel Normale
După modul
de înfăşurare Duble Flexibile

Concentrice

Normale
Triple
Concentrice
Organe
flexibile Paralele
După sensul
În cruce
de înfăşurare
Mixte

Calibrate
Cu zale scurte
Necalibrate
Sudate
Calibrate
Cu zale lungi
Lanţuri Necalibrate
Cu eclise
Cu eclise şi drepte
bolţuri Cu eclise
curbate
Clasificarea organelor flexibile pentru tracţiune, ridicare şi legare

1.2.1 Cabluri din oţel

1.2.1.1 Descriere, construcţie şi clasificare

Cablurile din oţel sunt organe flexibile alcătuite dintr-un ansamblu de sârme şi/sau toroane,
grupate prin înfăşurare în jurul unei inimi centrale, în unul sau mai multe straturi concentrice.
Toronul sau cablul simplu, este constituit dintr-un mănunchi de sârme răsucite în jurul unei
inimi centrale, într-un singur strat sau în mai multe straturi concentrice. Sârmele cablului pot fi de
 Capitolul 1. Organe de maşini şi dispozitive specifice echipamentelor mecanice industriale 5
acelaşi diametru sau de diametre diferite. De obicei, un strat este format din sârme de acelaşi diametru.
În (figura 1) se prezintă elementele componente ale unui cablu, iar în (figura 2) se prezintă o secţiune
transversală printr-un toron sau printr-un cablu simplu.

.
Figura 1. Elementele componente ale unui cablu

Inima cablului metalică sau nemetalică reprezintă partea centrală a cablului, în jurul căreia se
înfăşoară sârmele sau toroanele lui. Inima centrală poate fi vegetală, sintetică, minerală sau metalică.
Inima vegetală este realizată din fibre dure naturale (sisal, manila) sau din fibre moi (cânepă,
bumbac, iută). Ea asigură o mare flexibilitate a cablului, o ungere din interior a acestuia, întrucât este
impregnată iniţial cu lubrifiant neutru contribuind la amortizarea şocurilor în funcţionare.
Inima sintetică are în componenţă fibre sintetice (nylon, capron) sau textile sintetice
(poliamidă, polietilenă, polipropilenă) şi îndeplineşte aceleaşi funcţii ca şi inima vegetală.
Inima minerală este realizată din fibre de azbest neimpregnate în unsori consistente şi este
frecvent întâlnită la cablurile care lucrează în medii cu temperaturi înalte.
Inima metalică este realizată din acelaşi tip de sârmă din care este executat şi cablul, având
forma unui toron de aceeaşi construcţie cu cea a cablului.Aceasta se utilizează în cazul în care cablul
este supus unor solicitări transversale mari şi reduce flexibilitatea acestuia.
Operaţia de înfăşurare în formă de spire elicoidale a sârmelor în toroane sau a toroanelor
pe inima cablului, poartă denumirea de cablare.
Din punct de vedere al modului de înfăşurare, în secţiune transversală, cablurile pot fi: simple, duble şi
triple.
Cablul simplu este alcătuit dintr-un singur toron înfăşurat în jurul unei inimi centrale. În
funcţie de construcţia stratului exterior, cablurile simple pot fi: deschise, semideschise şi închise,
(figura 3).

Figura 2 Secţiune
transversală printr-un toron Figura 3 Secţiune transversală prin cabluri simple
a-cablu simplu deschis ; b - cablu simplu
semideschis ; c- cablu simplu închis

Cablurile simple deschise au stratul exterior format numai din sârme de secţiune circulară,
(figura 3a).
 ECHIPAMENTE MECANICE INDUSTRIALE
Cablurile simple semideschise au stratul exterior format din sârme profilate care alternează
cu sârmele de secţiune circulară, astfel încât împreună formează o
suprafaţă cilindrică care asigură o închidere relativă a straturilor interioare, (figura 3b).
Cablurile închise au stratul exterior format din sârme profilate, dispuse în aşa fel încât să
formeze o suprafaţă cilindrică cât mai netedă, asigurând în acest mod o
bună închidere a straturilor interioare, (figura 3c).
Cablurile duble sunt alcătuite din mai multe cabluri simple înfăşurate în jurul unei inimi
centrale. Ele pot fi de construcţie normală, flexibilă şi concentrică, (figura 4). Denumirea cablului
rezultă din faptul că în afară de sârmele centrale ale toroanelor, toate celelalte sârme componente sunt
de două ori înfăşurate în elice: odată în jurul axei toronului şi a doua oară împreună cu toronul în jurul
cablului.
Cablurile de construcţie normală sunt cablurile obţinute prin înfăşurarea unui singur strat de
toroane pe o inimă centrală. Toroanele pot fi construite din sârmă de oţel de acelaşi diametru, sau de
diametre diferite, iar inima poate fi vegetală, minerală sau metalică. Cablurile de construcţie normală,
cu toroane formate din sârmă de diametre diferite pot fi: de construcţie Seale, construcţie Warington şi
Filler, (figura 4).

Figura 4 Cabluri compuse duble

a - construcţia normală; b - construcţie flexibilă; c - construcţia concentrică

La cablurile de construcţie Seale, (figura 5a), fiecare toron este alcătuit dintr-o sârmă centrală
groasă peste care se înfăşoară un strat sau două straturi de sârme groase care se aşează în adânciturile
dintre sârmele subţiri ale stratului precedent.
La cablurile de construcţie Warington, (figura 5b), între sârmele ultimului strat al fiecărui
toron sunt intercalate sârme cu diametrul mai mic.
La cablurile de construcţie Filler, (figura 5c), sârmele de diametru mai mic sunt intercalate
între sârmele cu diametrul mai mare aparţinând straturilor interioare ale toroanelor.

Figura 5 Cabluri compuse duble, de construcţie normală,

cu toroane din sârme de diametre diferite
a - construcţie Seale; b - construcţie Warington; c - construcţie Filler
 Capitolul 1. Organe de maşini şi dispozitive specifice echipamentelor mecanice industriale 7
Cablurile triple sunt cabluri care se obţin prin înfăşurarea mai multor cabluri duble în jurul
unei inimi centrale şi pot fi de construcţie normală sau concentrică, (figura 6).

Figura 6 Cablu compus, construcţie triplă

Din punct de vedere al sensului de înfăşurare al stratului exterior al cablului, (adică sensul
de înfăşurare al sârmelor şi al toroanelor din acest strat exterior), se deosebesc două sensuri de cablare:
 cablare pe stânga, simbolizată cu litera “s” ;
 cablare pe dreapta, simbolizată cu “z”.
Aceste simbolizări provin de la direcţia în care sunt îndreptate
spirele cablului când acesta este privit în poziţia verticală,
(figura 7).
Toroanele pot avea, funcţie de cerinţele de exploatare,
diferite moduri de înfăşurare în cablu şi anume: S/z; Z/z; S/s;
Z/s şi Z/sz.
Notaţiile anterioare au următoarele semnificaţii: prima
literă arată sensul de înfăşurare al toronului în cablu, iar cea
a b
de-a doua literă sensul de înfăşurare al sârmei în toron.
Figura 7 Sensuri de cablare
a- cablare stânga; b- cablare dreapta

Tipurile de cablări pot fi: cablare paralelă, cablare în cruce şi cablare mixtă.
Cablarea paralelă presupune ca sensul de înfăşurare al toronului să coincidă cu sensul de
înfăşurare al sârmelor în toroane, (figura 8 a,b).
Cablarea în cruce se obţine atunci când sensul de înfăşurare al toroanelor este
invers sensului de cablare al sârmelor din toroane, (figura 8 c,d).
Cablarea mixtă se obţine atunci când toroanele au sensul de înfăşurare pe dreapta sau pe
stânga, iar sensul de înfăşurare al sârmelor în toroane este atât pe stânga cât şi pe dreapta, alternând
succesiv, (figura 8e).
Sârmele utilizate la confecţionarea cablurilor de oţel sunt realizate prin trefilare, din oţel
carbon de calitate, mărcile OLC 35, OLC 45, OLC 55 şi OLC 60. Operaţia de trefilare se realizează cu
viteză mare, luându-se măsuri speciale pentru răcirea tamburilor pentru tragere. Sârmele sunt
executate fie cu suprafaţa în stare neacoperită, mată, fie în stare acoperită în scopul protecţiei
 ECHIPAMENTE MECANICE INDUSTRIALE
împotriva coroziunii, în una din variantele: zincată înainte de trefilare sau zincată trasă (zt), zincată cu
strat gros de zinc (G), zincată electrolitic (g) şi stanată (S).

a- cablare paralelă dreapta (Z/z) b- cablare paralelă stânga (S/s)

c- cablare în cruce Z/s d- cablare în cruce S/z

e- cablare mixtă Z/sz şi S/sz

Figura 8 Tipuri de cablări

Protecţia împotriva coroziunii are o inportanţă deosebită de aceea trebuie să fie prevăzută în
concordanţă cu mediul ambiant şi să aibă un efect de lungă durată. În literatura de specialitate se
prevăd următoarele categorii de protecţii antocorozive aplicate cablurilor:
 protecţia împotriva coroziunii prin măsuri luate la realizarea întregii construcţii;
 protecţia împotriva coroziunii fiecărei sârme;
 protecţia împotriva coroziunii cablurilor prin inima interioară;
 protecţia împotriva coroziunii cablurilor prin acoperirea suprafeţei exterioare.
Tratamentele termice care se aplică sârmelor cablului sunt: recoacerea, călirea izotermă şi
îmbătrânirea.

1.2.1.2 Calculul cablurilor din oţel

Principalele solicitări care apar în cabluri sunt:

 întinderea care apare datorită sarcinii utile care este ridicată sau coborâtă;
 încovoierea, care apare datorită înfăşurării cablului pe organele de ghidare;
 răsucirea, datorită tendinţei sârmelor cablului de a se desrăsuci, ca urmare a înfăşurării în
jurul inimii centrale;
 presiunea de contact, care apare datorită presiunii exercitate de sârmele alăturate din cablu.
Metodele de calcul sunt::
 metodă bazată pe rezistenţa admisibilă a materialului sârmelor din care este realizat
cablul;
 metodă bazată pe calcule de durabilitate a cablului în exploatare.
Calculul pe baza rezistenţei admisibile constă în determinarea secţiunii transversale a cablului
ţinând seama de valoarea rezistenţei admisibile a oţelului din care este realizat cablu. Metoda este
 Capitolul 1. Organe de maşini şi dispozitive specifice echipamentelor mecanice industriale 9
propusă de Reuleuax, corectată de Bach şi ţine seama atât de solicitarea de întindere, cât şi de
solicitarea de încovoiere produsă de înfăşurarea cablului pe organele de ghidare şi acţionare; aceste
două solicitări au valoare semnificativă în comparaţie cu celelalte două (răsucirea şi presiunea de
contact), care se neglijează în calcule.
Tensiunea normală de întindere care apare în cablu se determină cu relaţia (1):
t  ,
S
N / mm2  , (1)
A
în care: S este forţa de tracţiune în ramura cea mai încărcată a cablului, [N];
A – aria secţiunii transversale metalice a cablului, [mm2];
Pentru determinarea tensiunii normale de încovoiere, se consideră cazul simplificat, când o
singură sârmă cu diametru „” se înfăşoară pe un organ de maşină cu rol de ghidare, cu diametrul „D”,
(figura 9).

Lungimea fibrei exterioare a sârmei

este:
D 
AB  L       
 2 
În care:
D – diametrul rolei de ghidare al
cablului, [mm];
 - diametrul sârmei [mm];
 - unghiul de înfăşurareal sârmei
Figura 9. Schema de calcul a tensiunii normale de
încovoiere pe rola de ghidare, [grade].

Înainte de încovoiere, această fibră a avut o lungime iniţială, egală cu lungimea axei neutre a
porţiunii înfăşurate, adică:
D  
CE  L'      
2 2
Alungirea fibrei considerate este:
D  D   
         
L  L'  2   2 2  
   2 
L D  D  D 
     
2  2 2

Întrucât:   D , se consideră   0 şi rezultă:   .
D
Pe baza legii lui Hooke, tensiunea normală este:

i  E  E , (2)
D
în care: E este modulul de elasticitate longitudinală al materialului sârmei;
pentru sârme din oţel E  2,1  10 5 N / mm 2 .
Această tensiune calculată se corectează cu un coeficient “” care ţine seama de toate sârmele
din componenţa cablului. După Bach, acest coeficient se consideră egal cu “3/8”, astfel încât relaţia
(2) devine:
 ECHIPAMENTE MECANICE INDUSTRIALE
3 
 i      E    E N / mm 2 . (3)
8 D
Tensiunea maximă din cablu de determină cu următoarea relaţie:
S  
   t  i      E     a  r , (4)
A D c
Din relaţia (4) se deduce aria secţiunii transversale necesară a cablului:
Anec 
r
S


mm 2 , 
 E
c D
în care: r este rezistenţa la tracţiune a materialului sârmelor, [N/mm2];
c – coeficient de siguranţă, [-];

- raportul dintre diametrul sârmei din cablu şi diametrul nominal al
D
tamburului sau a rolelor de înfăşurare, [-];
 1 1
Se adoptă:  ... , pentru tamburi;
D 500 600
 1 1
 ... , pentru role.
D 500 700
Diametrul nominal al rolei de înfăşurare al cablului “Drolă” se calculează cu ajutorul relaţiei
(5) în funcţie de diametrul nominal al cablului “d”.
Drola  h1  h2  1  d , (5)
în care: h1 este coeficient funcţie de grupa de funcţionare a mecanismului şi de tipul
constructiv al cablului, h1 = 13 … 28;
h2 - coeficient funcţie de numărul de îndoiri ale cablului, h2 = 1…1,25;
d – diametrul nominal al cablului, [mm];
În cazul în care cablul se înfăşoară pe tamburi, diametrul nominal al tamburilor “Dtambur” se
calculează cu ajutorul relaţiei (6) în funcţie de diametrul nominal al cablului “d”.
Dtambur  e1  e2  d (6)
în care: e1 este un coeficient funcţie de construcţia cablului; e1 = 18 … 30;
e2 – coeficient funcţie de modul de înfăşurare al cablului; e2 = 0,75…1;
d – diametrul nominal al cablului, [mm];

1.2.1.3 Factorii care influenţează durabilitatea cablurilor

Durabilitatea unui cablu reprezintă intervalul în care cablul poate fi utilizat în exploatare.
Acesta se determină prin numărul de cicluri de îndoire pe un organ de înfăşurare. În acest scop este
necesară dimensionarea şi verificarea la solicitări variabile a cablurilor.
Factorii care influenţează durabilitatea cablurilor de tracţiune sunt:
 tehnologici;
 constructivi;
 condiţiile de lucru.
Factorii tehnologici pentru :
 Capitolul 1. Organe de maşini şi dispozitive specifice echipamentelor mecanice industriale 11
 sârme - caracteristicile mecanice ale oţelului, compoziţia chimică, tehnologia de trefilare,
tensiunile remanente, tratamentele termice;
 cabluri – sistemul maşinilor de cablare, întinderea neuniformă a sârmelor, tratamentele
mecanice aplicate asupra cablului;
 elementul de înfăşurare – duritatea materialului canalului de cablu, gradul de prelucrare al
canalului, tratamentele de suprafaţă aplicate canalului de înfăşurare al cablului.
Factorii constructivi referitor la:
 sârme – diametrul sârmei, concentratorii provenţi din ciupiturile dintre sârme, abaterea formei
sârmei de la cea circulară, sensibiltatea materialului sârmelor;
 cabluri – diametrul cablului, felul înfăşurării, elementele geometrice ale cablării,
sensibilitatea la crestături produsă de sârmele aflate în contact;
 elementul de înfăşurare – dimensiunile şi forma canalului de cablu.
Condiţiile de lucru pentru:
 sârme – felul solicitărilor, tipul ciclului de solicitare, suprasolicitările şi subsolicitările,
solicitările dinamice, frecvenţa solicitărilor, coroziunea chimică;
 cabluri – felul solicitării, asimetria ciclului de solicitare, regimul de lucru al instalaţiei,
coroziunea chimică, solicitări dinamice;
 elemetul de înfăşurare – regimul de demarare-frânare, caracteristicile dinamice ale organului
de înfăşurare, montajul rolelor, abaterea faţă de planul de simetrie.

1.2.1.4 Îmbinarea şi fixarea capetelor cablurilor

a. Îmbinarea capetelor cablurilor se realizează în urrmătoarele variante:

 prin matisare, (figura 10a);
 cu ajutorul ocheţilor,prindere cu cleme şi matisarea capetelor cablului, (figura 10b);
 prin prindere cu cleme, (figura 10c).

a-cablu cu matisare
1- cablu ; 2- zonă matisată

b- cablu cu ochet şi matisarea capetelor cablului

1- ochet; 2- cablu; 3- zonă matisată
 ECHIPAMENTE MECANICE INDUSTRIALE

c-cablu cu ochet şi prindere cu cleme

1- ochet ; 2-cablu ; 3- clemă

Figura 10. Îmbinarea capetelor cablurilor cu ajutorul ocheţilor

Îmbinarea prin matisare constă în împletirea toroanelor unui capăt al cablului cu cele ale
celuilelt capăt de cablu, după ce în prealabil au fost îndepărtate inimile acestora, (figura 10a). Datorită
faptului că îmbinarea cablurilor prin matisare reduce durata de exploatare a cablului, acest mod de
îmbinare nu se utilizează la cablurile pentru ridicare.
Sistemul de îmbinare cu ajutorul ocheţilor este cel mai simplu mod de îmbinare al
cablurilor. Capetele cablurilor care se înădesc sunt prevăzute cu câte un ochet, aceştia fiind introdus
unul în celălalt. Ochetul se confecţionează din oţel sau din fontă în scopul protejării cablului împotriva
deteriorării. Pentru montarea ochetului, cablul se aşează în canalul dispus la periferia acestuia, iar
capătul liber al cablului se solidarizează cu partea activă a acestuia prin matisare, (figura 10b) sau cu
ajutorul clemelor, (figura 10c).
Pentru matisarea capătului scurt al cablului acesta se despleteşte în toroane se înlătură inima
centrală, apoi se trec toroanele succesiv unele printre celelalte.

b. Fixarea capetelor cablurilor se poate realiza prin intermediul manşoanelor în următoarele variante:
 prin manşon şi despletirea capetelor cablului, (figura 11);
 prin prinderea acestuia cu pană conică, (figura 12).

Figura 11. Fixarea cablului prin manşon şi despletire Figura 12. Fixarea cablului cu manşon şi
1- manşon;2 - cablu; 3 - cablu despletit pană conică
1- manşon; 2 - cablu; 3 - pană conică

În vederea fixării cablului prin intermediul manşonului prin despletirea toroanelor cablului, se
înlătură inima centrală, iar capetele sârmelor se îndoaie sub formă de cârlig şi se introduc în manşon,
 Capitolul 1. Organe de maşini şi dispozitive specifice echipamentelor mecanice industriale 13
după care se toarnă în manşon un aliaj de cositor sau plumb. În prealabil sârmele cablului se decapează
pentru a asigura priza prin compoziţie.
Fixarea cablului prin intermediul manşonului cu pană prezintă avantajul unei montări şi
demontări rapide. Manşonul este executat din oţel turnat având o formă tronconică. Pana de fixare are
pe extremităţi un canal în care se aşează cablul. Fixarea capătului cablului se realizează prin strângerea
acestuia între corpul manşonului şi canalul penei.

1.2.2 Lanţuri

Din punctul de vedere constructiv lanţurile pot fi:

 lanţuri sudate;
 lanţuri articulate (cu eclise şi bolţuri).

1.2.2.1 Lanţuri sudate

Lanţurile sudate, (figura 13) sunt organe de maşini standardizate care sunt alcătuite din zale
de formă ovală realizate din oţel prin îndoire şi sudare cap la cap. Clasificarea lor se face după mai
multe criterii:
a. Din punct de vedere al toleranţelor de execuţie:
 lanţuri calibrate;
 lanţuri necalibrate.
b. Din punct de vedere al lungimii zalelor:
 lanţuri cu zale scurte;
 lanţuri cu zale lungi.
Lanţurile calibrate pot fi atât cu zale scurte, cât şi cu zale lungi şi sunt caracterizate prin
toleranţe mai precise ale pasului. Ele sunt destinate să lucreze pe roţi sau tobe profilate cu locaşuri.
Lanţurile necalibrate pot fi cu zale scurte sau lungi şi sunt caracterizate prin toleranţe mai
largi ale pasului şi a lăţimii exterioare.
Lanţurile cu zale scurte sunt formate din zale cu pasul de 2,5…3 ori mai mare decât diametrul
nominal “d” al oţelului rotund din care este confecţionat, iar cele cu zale lungi au pasul de 3,5 ori mai
mare decât diametrul nominal “d” al oţelului din care este realizat lanţul.

Figura 13. Schema constructivă a lanţului sudat

Parametrii dimensionali ai lanţurilor sudate sunt, fig.13:

 diametrul “d” al barei din care sunt realizate zalele;
 pasul lanţului, “p”;
 lăţimea zalei lanţului, “b”.
 ECHIPAMENTE MECANICE INDUSTRIALE
Parametrii funcţionali ai lanţurilor sudate sunt:
 sarcina maximă de utilizare;
 greutatea liniară a lanţului.
Avantajul lanţurilor sudate constă în preţul scăzut şi flexibilitatea mare în toate direcţiile, care
permite ghidarea lor pe roţi şi tamburi cu diametre mici.
Dezavantajul lanţurilor sudate constă în: greutate proprie mare, siguranţa scăzută în
exploatare, uzură rapidă a suprafeţelor zalelor în contact, precum şi caracterul neuniform al mişcării
(elasticitate redusă a lanţului, care duce la o funcţionare cu şocuri). Aceste dezavantaje limitează
utilizarea lanţurilor la viteze sub 1 m/s. Lanţurile sudate se folosesc în special la echipamentele
mecanice pentru ridicat portabile şi la echipamentele mecanice pentru ridicat care lucrează în mediu
coroziv.
Calculul lanţurilor sudate se realizează pe baza sarcinii de rupere. Zalele lanţurilor sudate
sunt considerate ca fiind bare curbe plane static nedeterminate interior. Din acest motiv, calculul exact
al lanţurilor sudate prezintă dificultăţi.
Sarcina de rupere este dată de relaţia:
Pr  c  S [N ] , (7)
în care: c este coeficient de siguranţă la tracţiune ;
S – forţa de tracţiune efectivă din lanţ [N].
Deoarece în calcul s-a neglijat solicitarea la încovoiere a zalei lanţului, care apare la
înfăşurarea lanţului pe role sau tamburi, se recomandă ca diametrul nominal al rolelor şi al tamburilor
să se aleagă în funcţie de modul de acţionare, astfel:
D  20d, în cazul acţionării manuale;
D  30d, în cazul acţionării mecanice.

1.2.2.2 Lanţuri articulate

Lanţurile articulate, cunoscute şi sub denumirea de lanţuri Galle sunt alcătuite din plăcuţe,
legate articulat cu ajutorul unor bolţuri. Acestea se utilizează ca organe pentru ridicarea sarcinilor la
palanele cu acţionare manuală şi la mecanismele de ridicare cu acţionare mecanică, cu o capacitate
mare şi cu viteze mici de ridicare. Parametrii dimensionali ai unui lanţ cu eclise şi bolţuri se prezintă
în (figura 14).

Figura 14. Schema constructivă a unui lanţ cu eclise şi bolţuri

 Capitolul 1. Organe de maşini şi dispozitive specifice echipamentelor mecanice industriale 15

În comparaţie cu lanţurile sudate, lanţurile cu eclise şi bolţuri au avantajul unei siguranţe mai
mari în exploatare şi uzură mai redusă a suprafeţelor aflate în contact.
Aceste lanţuri au o flexibilitate mare în planul ecliselor, ceea ce permite folosirea unor organe
pentru ghidare sau acţionare de diametru mic. Dezavantajul lanţurilor cu eclise şi bolţuri constă în
flexibilitatea redusă într- un singur plan, construcţie complexă (preţ de cost mai ridicat), rigiditate în
planul axelor bolţurilor, sensibilitate la medii umede şi cu praf.
Eclisele lanţului se realizează prin ştanţarea din tablă de oţel cu un conţinut ridicat de carbon
sau din tablă din oţeluri aliate de cementare. Fixarea lanţurilor articulate se face prin intermediul
eclisei mai mari şi a unui bolţ cu diametrul mărit fixat în această eclisă.
Calculul lanţurilor articulate cu eclise şi bolţuri se efectuează pe baza sarcinii minime de
rupere folosind relaţia:
Pr  c  S [N ] , (8)
în care: S este forţa de tracţiune care acţionează asupra lanţului, [N];
c – coeficientul de siguranţă la tracţiune.