Investeşte în oameni !

Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial pentru
Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013.
Axa prioritară 2: Corelarea învăţării pe tot parcursul vieţii cu piaţa muncii.
Domeniul major de intervenţie : 2.2: "Tranziţia de la şcoală la o viaţă activă"
Titlul proiectului: “Construieşte-ţi inteligent din timp cariera profesională”
Contract nr. POSDRU/90/2/2.1/S/62399

INDRUMAR DE PRACTICA

EXPLOATAREA CAZANELOR DE ABUR ŞI APĂ

FIERBINTE

UNIVERSITATEA POLITEHNICA BUCURESTI

Facultatea de Inginerie Mecanică si Mecatronică

1
1.Măsuri pregătitoare înainte de punerea în funcţiune

Înainte de operaţiunea de pornire, cazanul şi echipamentele auxiliare ale acestuia trebuiesc

verificate dacă sunt în stare funcţională, dacă organele mobile de reglare reacţionează la
manevrabilitate, şi dacă dispozitivele de măsură, de reglare automată şi de siguranţă sunt în stare de
funcţionare. Se examinează (prin gurile de vizitare) canalele de gaze de ardere. În cadrul acestei
examinări trebuie să se constate dacă suprafeţele de încălzire şi pereţii despărţitori pentru gaze sunt
în bună stare, dacă suprafeţele de încălzire sunt curate, şi dacă în canalele de gaze nu există corpuri
străine sau apă, dacă elementele de suflare sunt în poziţie corectă.
Se examinează înzidirea şi căptuşeala focarului şi a canalelor de gaze de ardere, etanşându-
se şi reparându-se pe loc crăpăturile, şi orice alte neetanşeităţi constatate la această revizie.
Se verifică, prin închidere şi deschidere, manevrarea uşoară a clapelor de gaze de ardere şi
de aer şi a aparatelor directoare ale ventilatoarelor, precum şi dacă sunt corecte inscripţiile care
indică poziţia acestora. Aceeaşi operaţiune se face pentru aparatele directoare ale arzătoarelor.
Se verifică dacă supapele de impuls şi supapele principale de siguranţă ale sistemului
fierbător, ale supraîncălzitorului şi ale economizorului nu sunt înţepenite, acordându-se atenţie
poziţiei corecte a contagreutăţilor. Se verifică buna stare a tuturor indicatoarelor de nivel
(încercându-se toate robinetele acestora). Se simulează operaţiunea de purjare. Se verifică gradul
de curăţare a sticlei, pentru o bună vizibilitate a nivelului apei. Odată cu verificarea bunei stări a
armăturilor se urmăreşte ca toate robinetele de evacuare şi de purjare să fie închise etanş; excepţie
face numai robinetul de purjare al supraîncălzitorului, care la încălzire trebuie lăsat deschis, dacă nu
există operaţiunea răcirii ţevilor cu abur de la cazanele vecine sau cu apă circulată de o pompă
specială; de asemenea, se lasă deschis şi robinetul de purjare al răcitorului de abur, dacă acesta este
aşezat în interiorul tamburului separator (al sistemului fierbător). La cazanele la care
supraîncălzitorul se răceşte la pornire cu apă, se deschide robinetul de introducere a apei în
supraîncălzitor. Robinetele de pe liniile de alimentare cu apă, afară de robinetele de închidere,
dinaintea economizorului şi de ventilele de reglare, trebuie să fie deschise. În final, se controlează
ventilatoarele de aer şi de gaze de ardere, precum şi instalaţia de alimentare cu combustibil. Se
verifică starea cuplajelor, ungerea şi răcirea lagărelor, precum şi partea de acţionare electrică. În
continuare, ventilatoarele se pun sub tensiune şi se pornesc pentru o funcţionare de încercare de
scurtă durată (de min. 15-20 min).
2. Punerea în funcţiune a cazanelor de abur

Umplerea cazanelor se face numai cu apă ale cărei caracteristici corespund normelor pentru
apa de alimentare. Temperatura maximă a apei este limitată la pornirea din stare rece la 90O C,
pentru a evita apariţia unor solicitări termice prea mari în metal şi în special în tambur. Durata de
umplere este pentru o viteză a apei în jur de 0,5 m/s.
La cazanele cu tambur, umplerea cu apă se face până la nivelul inferior al sticlei de nivel,
pentru a lua în considerare dilatarea apei în timpul încălzirii. La cazanele cu străbatere forţată, se
asigură trecerea în circuit închis a unui debit minim de apă prin suprafeţele de încălzire. Circuitul
trece prin ventilul de reglaj şi prin expandorul-separator şi se închide printr-un rezervor intermediar
sau degazor. Ventilul de separare legat în paralel cu ventilul de reglaj este închis.
Alimentarea cazanului cu apă se face treptat, la cazanele de debit mare operaţiunea putând
să dureze 1 – 2 ore. Temperatura apei de alimentare nu trebuie să depăşească cu mult de 50ºC
temperatura tamburului. Umplerea cu apă se face până la nivelul minim al tamburului, pentru a se

2
lua în consideraţie dilatarea apei şi apariţia aburului. După aprinderea arzătoarelor de pornire se
urmăreşte nivelul apei în tambur şi prin creşterea drenajului sau a alimentării se reglează acesta în
limitele prescrise. La atingerea suprapresiunii de 1 bar la tambur se închid treptat supapele de
aerisire. La atingerea presiunii de 4 – 6 bar poate începe operaţiunea de încălzire a conductelor de
abur. Înainte de închiderea supapelor de eşapare, se recomandă suflarea cu abur a
supraîncălzitoarelor pentru evacuarea apei nevaporizate.
Dacă cazanul de abur funcţionează în reţea (cu bară colectoare de abur) conectarea
cazanului se face la o presiune mai mică cu 1- 2 bar decât presiunea în reţea (nerespectarea acestei
instrucţiuni conduce la o bruscă ridicare a nivelului apei în tambur în momentul conectării).
La pornirea cazanului în bloc cu turbina, se respectă de regulă instrucţiunile anterioare, cu
diferenţa că aburul nu va mai fi eşapat sau îndreptat către circuitul de pornire, acesta fiind în
totalitate îndreptat spre turbină. Ca urmare, imediat după aprinderea arzătoarelor la pornire, se pune
în funcţiune pompa de vid pentru condensat, sistemul de răcire, pompa de condens şi sistemul de
rotire al turbinei. Viteza de pornire va fi influenţată de viteza de încălzire a corpului de înaltă
presiune. Ventilele de aerisire se închid, după evacuarea totală a aerului, operaţie ce se consideră
încheiată după ce apa apare în acestea. Pentru perioada de la începutul pornirii, când debitorul de
abur este redus, trebuie să se asigure, la cazanele cu tambur, răcirea supraîncălzitorului, în special
când cuprinde şi trepte supuse radiaţiei în cazul amplasării acestora în focar. La unele cazane vechi
de parametri medii, cu focarul ecranat, răcirea supraîncălzitorului se asigură prin umplerea cu apă.
La cazanele cu parametri ridicaţi, cu supraîncălzitor de radiaţie, răcirea se asigură cu abur furnizat
printr-o staţie de reducere de la cazane din centrală aflate în funcţiune. Aburul se introduce în
tambur, unde se destinde încă o dată la o presiune scăzută şi parcurge apoi supraîncălzitorul pe care
îl răceşte. Robinetele de admisie a aburului de pornire se deschid înainte de aprinderea focului.
La cazanele cu focarul ecranat şi supraîncălzitor, fără treaptă de radiaţie, temperatura gazelor
de ardere la începutul pornirii nu depăşeşte de obicei în regiunea supraîncălzitorului valoarea
admisibilă impusă de caracteristicile metalului. De aceea la aceste cazane nu se face răcirea
supraîncălzitorului cu abur din exterior. La începutul încălzirii cazanului, turbina fiind oprită,
circuitul normal de trecere a aburului prin supraîncălzitorul intermediar este întrerupt. La unele
cazane nu se prevede răcirea supraîncălzitorului intermediar, până la realizarea circuitului normal
pentru pornirea turbinei, temperatura gazelor de ardere în zona respectivă fiind în limita admisibilă
pentru rezistenţa metalului ţevilor. La unele cazane, se asigură răcirea prin montarea unei instalaţii
de reducere-răcire de ocolire a corpului de înaltă presiune a turbinei.
Unele cazane sunt prevăzute şi cu posibilitatea formării unui circuit de apă prin economizor
pentru răcirea lui, în perioada cât alimentarea cu apă este oprită. Dacă există conducte de recirculare
a apei prin economizor, trebuie ca, înainte de aprinderea focului, să fie deschise robinetele pentru
legarea tamburului sistemului fierbător cu colectoarele inferioare ale economizorului. Aceste
robinete rămân închise cât timp alimentarea cazanului este întreruptă şi se deschid în timpul
alimentării. După asigurarea circuitelor pentru răcirea suprafeţelor de schimb de căldură ale
cazanului, se pregăteşte focarul pentru pornirea focului şi se asigură circulaţia gazelor de ardere pe
întreg traseul acestora spre coş. Aprinderea (pornirea) focului se face de obicei cu combustibil
gazos, combustibil lichid uşor sau păcură. Înainte de pornirea focului, se face o ventilare atentă a
focarului cu ventilatoarele de gaze de ardere şi, dacă există, cu ventilatoarele de aer, timp de cel
puţin 15 min, cu un tiraj mărit. Aprinderea focului cu arzătoarele de gaz se execută după verificarea
funcţionării interblocărilor, în felul următor :
Pentru încercarea de blocare la scăderea presiunii se armează robinetul automat şi se deschid
aerisirile colectorului. La presiunea scăzută reglată, robinetul automat trebuie să se declanşeze.

3
 Verificarea interblocărilor fiind terminată, se comandă deschiderea robinetului principal de
gaze şi se pune în serviciu clapa automată de lipsă de gaze. Se deschid clapele de aer ale
arzătoarelor.
Cazanele de puteri termice mari sunt echipate cu arzătoare pilot, de aprindere la care
operaţiunea se realizează electric. Arzătoarele de bază se aprind ulterior de la arzătoarele pilot.
După aprinderea focului se încălzeşte cazanul conform diagramei de pornire.
Durata de încălzire a cazanului depinde de sistemul de circulaţie a apei, de parametrii
aburului şi de modul de răcire a supraîncălzitoruli, fiind în general condiţionată de eforturile termice
care apar în elementele metalice cu pereţi groşi.
Aburul produs în faza iniţială, când parametrii acestuia nu permit intrarea în turbină este
evacuat în atmosferă prin ventile de evacuare (eşapare).
Această durată depinde de asemenea de schema de funcţionare şi anume: dacă pornirea se
face împreună cu turbina, cu parametri alunecători ai aburului sau dacă cazanul este pornit singur,
pentru a fi conectat în paralel cu instalaţia în funcţiune şi pentru pornirea turbinei cu parametrii
nominali. Pornirea cazanelor cu cărbune se realizează cu un combustibil gazos sau lichid. Când
temperatura în focar atinge temperatura de aprindere a cărbunelui (500 - 550ºC), se porneşte
încălzirea morilor, cărbunele fiind introdus când moara are parametrii termici de lucru şi pe măsură
ce debitul de cărbune creşte, se va reduce combustibilul de pornire.
Pentru pornirea cu păcură, pentru încălzirea acesteia, în vederea pulverizării, sau pentru
pulverizare (dacă pulverizarea este cu abur), este necesar existenţa unui debit de abur de pornire.
Acest debit se obţine fie de la alte cazane în funcţiune, fie de la cazanele de pornire.
În funcţie de tipul de circulaţie a apei, în sistemul vaporizator, şi deci şi de parametrii
aburului, manevrele pentru pornirea unui cazan sunt diferite. În principiu se urmăresc următoarele
faze (manevre):

2.1 Pornirea cazanelor cu circulaţie naturală.

Cu toate că suma pornirilor şi a opririlor unui cazan cuprinde o perioadă foarte scurtă din
timpul de funcţionare a unui cazan, acestea au foarte mare influenţă asupra durabilităţii de
ansamblu a instalaţiei. În cazul operaţiunilor de pornire şi oprire, măsurile de funcţionare se
modifică mult mai rapid şi în limite mai largi, deci chiar pentru o stare de funcţionare dinamică.
Pornirea şi oprirea unui cazan introduc pierderi cumulative de căldură. Aceste pierderi
cuprind încălzirea părţii metalice sub presiune, izolaţie termic, etc., dar şi producere de abur care
prin parametrii scăzuţi nu este utilizat util.
Viteza de pornire, care cuprinde şi noţiunea de scurtare a perioadei de pornire este limitată
de viteza admisă de încălzire a părţilor sub presiune cu pereţii groşi ai cazanului, în special
tamburul. Un gradient mare de temperatură în grosimea pereţilor provoacă creşteri importante de
efort, care sunt proporţionale cu acest gradient şi cu grosimea peretelui. La schimbătoarele de
căldură aflate sub presiune (economizor, vaporizator, supraîncălzitor), grosimea ţevilor este relativ
mică, astfel că la creşteri rapide de temperatură eforturile termice sunt relativ scăzute, apare însă
datorită debitului redus de fluid de răcire, o creştere excesivă a temperaturii pereţilor metalici, care
poate duce până la spargere.
Până la atingerea de către abur a unor parametrii limită pentru admisie în instalaţia de
turbină, acesta va fi fie evacuat în atmosferă, fie reintrodus în condensat. Evacuarea aburului în
atmosferă prin ventilele de eşapare reduce investiţia, dar măreşte costurile cu tratarea apei de
alimentare. Utilizarea aburului produs la pornire prin transformarea acestuia în condens implică
realizarea unui circuit de pornire (se poate utiliza chiar şi condensatorul principal). În figura 2.1, se

4
prezintă sistemele de pornire cu recuperare a aburului ( schema a – circuit cu acumulator de căldură,
schema b – circuit cu condensator de pornire, chema c – circuit cu pornire prin condensatorul
principal). Condensatorul de pornire lucrează de obicei la o presiune de 0,8 bar. La pornirea cu
condensatorul principal, înaintea condensatorului se implementează un dispozitiv de reducere a
presiunii prin expandare (e) şi răcitor cu pulverizare (aburul recuperat în partea superioară a
expandorului se direcţionează către supraîncălzitorul intermediar). Utilizarea instalaţiilor
suplimentare de pornire, cer respectarea unui gradient controlat al creşterii temperaturii în corpurile
acestuia cu pereţi groşi, cum ar fi expandoarele de pornire şi ventilele de reglaj.
Până la atingerea temperaturii de saturaţie de către apă în vaporizator, nu există abur pentru
răcirea supraîncălzitorului şi a supraîncălzitorului intermediar, astfel că până la o temperatură a
gazelor de ardere de circa 550 0 C acestea pot rămâne nerăcite (oţelul poate rezista la aceste
temperaturi). În prima fază de producere a aburului, când sarcina cazanului este sub 10%, viteza
aburului este foarte redusă, de ordinul a 2 – 3 m/s, răcirea ţevilor fiind foarte redusă (o distribuţie
neuniformă a aburului către serpentine poate înrăutăţi situaţia). Această situaţie de funcţionare se
realizează de regulă cu funcţionarea numai a arzătoarelor de pornire. Pornirea se poate reduce ca
timp, prin răcirea supraîncălzitoarelor cu abur de la o altă sursă sau chiar cu apă pompată cu o
pompă specială (apa de regulă provine de la tambur).
Accelerarea pornirii se poate realiza folosind abur de la o sursă străină. Acest abur, la o
presiune de circa 1,5 ori presiunea de pornirea supraîncălzitoarelor, se admite în colectoarele
inferioare ale vaporizatorului. După încălzirea la temperatura de pornire, se opreşte admisia de abur
şi se aprind arzătoarele de pornire. Apa introdusă imediat în cazan este încălzită până la temperatura
de saturaţie, astfel încât aburul produs permite conectarea acestuia la supraîncălzitoare şi ulterior la
turbină (consumator).
Pornirea repetată poate fi efectuată în stare rece când cazanul este în aşa-numita rezervă
rece, acesta fiind fie umplut cu apă, fie uscat şi conservat sau în stare caldă când cazanul este
menţinut în aşa numită rezervă caldă. La cazanul menţinut în rezervă caldă, ventilul principal este
închis şi se deschid supapele de eşapare şi cele de protecţie a supraîncălzitoarelor.

Fig. 2.1 – Instalaţii de pornire cu recuperarea aburului

a – degazor; b – pompă de alimentare; c – cazan; d – supapă de pornire; e – separator de
pornire; f – supapă; g – încălzitor regenerativ; h - evacuare abur în exces; i – răcitor abur prin
pulverizare; j – supraîncălzitor; k – condensatorul principal; l – pompă de condensat; m –
regulator; n – ventil de pornire CIP; o – ventil de pornire CMP; p – supapă; q – acumulator; r –
conductă pentru reţeaua de joasă presiune; s –supapă de reducere cu răcitor cu pulverizare; t –
condensator de pornire; u – pompă condensat; v – ventilul principal

5
 Durata de pornire este impusă de restricţiile necesare pentru a evita apariţia unor eforturi
peste limita admisă în elementele cele mai solicitate ale părţii sub presiune a cazanului. Tamburul
este piesa cea mai solicitată la aceste cazane şi în unele cazuri chiar şi supraîncălzitorul. Concluziile
expuse sunt aceleaşi şi pentru cazanele cu circulaţie forţată multiplă (La Mont).

Fig. 2.2 – Instalaţii de pornire pentru un cazan cu străbatere forţată

a –rezervor alimentare; b – pompă de alimentare; c –conducta de abur; d –ventilul principal;
e –conducta de pornire; f – rezervor pornire (vas pornire); g –aerisire; h - dispozitiv transvazare; i
–economizor; j – supraîncălzitor;

Viteza de încălzire a cazanului şi graficul de pornire sunt stabilite pe bază de calcule sau de
încercări, astfel ca eforturile termice suplimentare care apar să nu conducă la depăşirea eforturilor
admise. Consecinţele nerespectării vitezei de încălzire pot fi: săgeata sau deformaţiile permanente,
fisurile, pierderea etanşeităţii mandrinărilor, sau cel mai grav chiar spargerea.

6
 Figura 2.3 Viteza de încălzire a tamburului pentru cazanul de 420 t/h
funcţionând cu cărbune

Fig.2.4. Diagrama de pornire pentru cazanul TGM84 dee 420 t/h, în funcţie de timp, în ore
1 – presiune cazan; 2 – temperatura aburului; 3 – temperatura gazelor de ardere la evacuare; 4 – debit de abur (D, kg/s)
Prin determinarea valorilor maxime ale vitezei de încălzire, se stabileşte graficul de pornire
rapidă. Acest grafic se utilizează în special în cazurile de opriri repetate ale cazanelor pentru
trecerea golurilor de sarcină, în vederea reducerii pierderilor de căldură la pornire.

7
 După aprinderea focului se încălzeşte cazanul conform graficului de pornire. La o presiune
de 0,5-1 bar se purjează indicatoarele de nivel şi se verifică funcţionarea lor normală.
În figura 2.3. se prezintă viteza recomandată de încălzire a părţii metalice a cazanului de 420
t/h cu circulaţie naturală pentru lignit pulverizat, iar în figura 2.4 diagrama de pornire a cazanului de
420 t/h pentru hidrocarburi.

2.2 Pornirea cazanelor cu străbatere forţată şi a cazanelor de apă fierbinte

Principiul de pornire al cazanului cu străbatere forţată este diferit de cel cu circulaţie
naturală, lucru impus de lipsa tamburului. Pentru fiecare cazan cu străbatere forţată este necesar să
se asigure în perioada de pornire un circuit propriu al agentului termic. Acest circuit se realizează
printr-o instalaţie de ocolire a turbinei spre condensator sau spre un rezervor intermediar de apă .
La pornire trebuie să se ţină seama că la acest tip de cazan nu există un punct fix de separare
a vaporizării. În timpul pornirii, pentru faza iniţială, se evidenţiază o creştere rapidă de presiune,
datorită volumului redus de apă (până în acest moment toate componentele schimbătoarelor de
căldură ale cazanului sunt umplute cu apă şi debitul de apă care iese din cazan este egal cu cel care
intră). În timpul încălzirii masa de apă se dilată, astfel că ventilul de reglare a presiunii trebuie să fie
deschis în mod corespunzător, pentru a limita viteza de creştere a presiunii. Vaporizarea începe în
suprafeţele de radiaţie care la pornire sunt expuse celui mai mare flux termic. Răcirea cazanului este
asigurată prin circuitul de apă, ventilul de reglare-expandor-staţii de reducere şi rezervor
intermediar. Încălzirea se începe cu un debit de agent termic stabilit în concordanţă cu debitul de
căldură transmis în timp.

Fig. 2.5 Diagrama pornirii unui bloc cu cazan Benson din stare rece
1-debit de alimentare; 2-debit de apă evacuat de cazan; 3-debit de abur;
4-debit de combustibil; 5-presiunea după cazan; 6-temperatura după supraîncălzitor;
7- turaţia turbinei; 8-încărcarea turbinei în procente
Cu ajutorul ventilului de reglare se menţine o presiune constantă înaintea ventilului de
separaţie. Agentul termic se destinde în butelia de pornire. Dacă aceasta este intercalată în circuitul
cazanului, după vaporizator, aburul va putea trece prin supraîncălzitor. La ieşirea din cazan, la fel ca
şi în schema cu butelia de pornire amplasată la ieşirea din cazan, aburul este condus spre
condensatorul turbinei prin staţiile de reducere-răcire de ocolire, iar apa este trimisă într-un rezervor

8
intermediar sau în degazor prin drenajele expandorului. Prin reglarea corespunzătoare a căldurii
transmise de la flacără şi a debitului de apă, se realizează gradientul dorit de temperatură şi
presiune.
Pentru corectarea temperaturii, se utilizează instalaţiile de reglaj prin injecţie, montate pe
conducta de abur viu după cazan. Reglajul presiunii după cazan se face prin staţiile de reducere
răcire de ocolire a turbinei.
După operaţiunea de pornire a cazanului se va trece şi la încălzirea conductei de abur spre
turbină şi a conductei de abur de la corpul de înaltă presiune al turbinei spre supraîncălzitorul
intermediar. Pentru colectarea agentului de lucru răcit, în această perioadă drenajele acestor
conducte sunt deschise ca şi drenajele supraîncălzitorului intermediar – figura 2.2.
Încălzirea conductelor de abur principale trebuie începută cât mai devreme posibil. Pentru
cazanele cu presiunea până la 60 bar, încălzirea conductelor principale de abur trebuie să înceapă cu
circa două ore înainte de demararea turbinei. La cazanele de înaltă presiune, încălzirea conductei
trebuie să dureze cel puţin patru ore.
În centralele cu bară colectoare de abur, încălzirea conductelor specificate anterior se face
folosindu-se abur din această conductă. La încălzirea conductei de abur se urmăresc deformaţiile
acesteia, precum şi comportarea reazemelor şi a suspensiilor.
Înainte de legarea cazanului la conducta de abur generală se micşorează focul. Când
presiunea în cazan a ajuns cu 2-3 bar sub presiunea normală şi atunci când presiunea este mai mică
decât presiunea din conducta principală cu 0,5-1 bar, pentru cazanele până la 60 bar şi cu 2-3 bar
pentru cazanele de presiune mai mare, se deschide progresiv robinetul de ocolire al robinetului
principal de abur. După egalizarea presiunii din cazan cu cea din conducta de abur, se deschide
progresiv robinetul principal de abur, executându-se încărcarea cazanului conform normelor
stabilite prin instrucţiunile tehnice interne.În perioada de pornire, alimentarea cazanului se reglează
manual: tot astfel se reglează alimentarea cu combustibil, aer, tirajul şi temperatura aburului
supraîncălzit.
În această perioadă, sistemul de reglare automată se deconectează, acesta fiind acceptat
după cuplarea cazanului la consumator.Pentru exemplificarea procedeelor prezentate, în continuare
sunt prezentate elemente concrete de manevră, executate în perioada de pornire (pentru debit,
presiune şi temperatură).
Turbina blocului de 330 MW, cu cazan Vulcan de 1035 t/h, cu străbatere forţată, se porneşte
prin admiterea de abur în corpul de medie presiune. După sincronizare şi încărcare parţială se
admite abur şi în corpul de înaltă presiune. Pornirea se face cu presiune parţială fixă, până la 75%
din sarcină şi se ridică odată cu creşterea sarcinii numai în ultima parte a procesului de încărcare.
Diagrama de pornire din stare rece a cazanului Vulcan de 1035 t/h este prezentată în figura 2.4.

3. FUNCŢIONAREA CAZANELOR DE ABUR

Funcţionarea cazanelor se comandă prin instrucţiunile de exploatare manuale sau automate,
care se alcătuiesc după terminarea funcţionării de probă, fiind emise de către producătorul
cazanului. Instrucţiunile de exploatare cuprind în primul rând instrucţiunile cu text care definesc,
cum trebuie să funcţioneze cazanul şi ce este necesar să se facă în diferite situaţii de funcţionare.
Prin respectarea instrucţiunilor de exploatare se asigură funcţionarea corectă şi economică şi se
obţine durabilitatea preconizată a cazanului. Urmează instrucţiunile în limbajul de automatizare,
programare şi informatizare.

9
 Proba la cald a cazanului
Constă în pornirea şi funcţionarea cazanului cu toate agregatele şi instalaţiile auxiliare
aproape de parametrii nominali (presiune, debit, temperatură). Se utilizează toţi combustibilii pentru
care este construit (gazos, lichid şi solid) dar în special combustibilul a cărui pregătire şi combustie
este mai dificilă (solid sau lichid).
Proba la cald mai poate fi numită proba de mers în gol. Se efectuează pentru punerea la
punct în general a funcţionării cazanului şi pentru a se permite realizarea probelor la cald a altor
agregate (turbină, generator etc.).
În primul rând se urmăreşte aducerea indicilor chimici ai apei de alimentare a cazanului şi ai
aburului în limitele normale. După suflarea cazanului conţinutul de fier şi siliciu în apa de
alimentare şi abur este foarte mare (2000 – 3000 µg/l) depăşind substanţial valorile normate (20 g/l
pentru cazane cu parametri ridicaţi).
Curăţirea circuitului apei – aburului, cazan, turbină, condensator, degazor, pompe de
alimentare, preîncălzitoare etc. se realizează în această fază prin funcţionarea cazanului cu
evacuarea la canal a unei părţi importante de apă şi înlocuirea ei cu alta proaspătă. În momentul
când conţinutul de fier şi siliciu scade fiecare în parte sub o anumită valoare (200 – 400 µg/l)
condensatul poate fi trecut prin tratarea condensului (acolo unde există) mărindu-se viteza
procesului de îmbunătăţire a indicilor chimici.
În al doilea rând se urmăreşte comportarea în exploatare a ansamblului cazanului cu toate
instalaţiile auxiliare şi agregatele respective. Se urmăreşte alimentarea cu apă, cu aer,, procesul
arderii, evacuarea gazelor, zgurii, cenuşii, parametrii aburului, stabilitatea funcţionării, dilatările şi
temperaturile părţilor metalice etc.
Tot în această perioadă se realizează reglarea supapelor de siguranţă la presiunea prescrisă de
normele ISCIR şi ale furnizorului. La Cazanele cu încălzire intermediară se reglează de asemenea
supapele şi staţiile de reducere ale aburului intermediar, se verifică şi se pun la punct buclele de
reglaj, protecţiile pentru:
- alimentarea cu apă;
- alimentarea cu aer;
- evacuarea gazelor de ardere;
- sarcina cazanului (debit, temperatură, presiune);
- alimentarea cu combustibil;
- conducerea corectă a procesului de ardere;
- verificarea protecţiilor, blocajelor.
În sfârşit în această perioadă cazanul trebuie să asigure abur la turbină pentru efectuarea
probelor ale acestuia şi probele electrice ale generatorului, transformatorului.
Tot acum se finisează lucrările de montaj, de construcţie, de izolaţie, astfel ca la începerea
perioadei de exploatare de probă a cazanului, ele să fie complet terminate.
Cazanul funcţionează în diferite stări de exploatare, care sunt pornirea, funcţionarea propriu-
zisă sau normală şi oprirea cazanului. La oprire sau la pornirea cazanului au loc fenomene
nestaţionare, astfel încât se poate ajunge la acumularea sau pierderea căldurii acumulate şi la
apariţia tensiunilor termice suplimentare în părţile metalice ale cazanului etc. De aceea, pentru
stările de exploatare nestaţionare sunt necesare instrucţiunile speciale de exploatare, care respectă
limitele fenomenele ce au loc în aceste faze de funcţionare.
Funcţionarea cazanului în diferite stări este comandată fie de fochist, prin aşa numita
comandă manuală, fie de elementele de comandă automată. La cazanele moderne, funcţionarea este
automatizată parţial sau total, iar fochistul comandă şi controlează funcţionarea după gradul de

10
automatizare. La funcţionarea complet automatizată a cazanului fochistul îndeplineşte numai
funcţia de organ de observaţie, respectiv intervine numai atunci când este nevoie să se corecteze sau
să se accelereze acţiunea reglării automate.
Securitatea funcţionării cazanului este asigurată prin instrucţiuni şi este urmărită de organele
de control şi comisiile pentru securitatea muncii. Amplasarea cazanelor trebuie să corespundă
instrucţiunilor cerute de securitate şi contra incendiilor. Cazanul trebuie să fie echipat cu instalaţie
şi aparate pentru comanda şi controlul funcţionării în primul rând a părţii de presiune a cazanului şi
a flăcării.
Prin funcţionarea normală a cazanului se înţelege funcţionarea după faza de pornire a
cazanului când acesta furnizează abur în cantitatea şi parametrii necesari către turbină sau către alţi
consumatori de abur. Respectarea parametrilor aburului şi menţinerea puterii termice
corespunzătoare sunt asigurate de către fochist sau de către circuitele automate. Conform
instrucţiunilor alimentarea cu apă a cazanelor, indiferent de puterile lor termice trebuie să fie
automatizată şi de aceea fochistul controlează de regulă numai reglarea temperaturii şi nivelul apei
în tambur. Prin purjarea din timp în timp a sticlei de nivel se urmăreşte, dacă nu s-a ajuns la
înfundarea indicatorului de nivel al apei, deoarece din punct de vedere al siguranţei nu sunt admise
stările de avarie, care să aibă loc prin deranjamente de alimentare. De aceea cazanul are o sursă de
alimentare de rezervă, care trebuie să fie controlată de către fochist cel puţin de 2 ori pe săptămână.
Puterea necesară a cazanului se menţine prin arderea unei cantităţi corespunzătoare de
combustibil. La deservirea manuală a cazanului, de exemplu la cazanele cu grătar, arderea este
comandată prin manevrarea admiterii aerului de ardere sub stratul de combustibil, strat menţinut
mecanic sau manual pe grătar. La funcţionarea automată, reglarea arderii asigură puterea termică
necesară a focarului prin aducerea unei cantităţi corespunzătoare de combustibil şi aer.
Temperatura aburului supraîncălzit şi supraîncălzit intermediar este menţinută în limitele
recomandate de către instalaţia de reglare a aburului supraîncălzit, respectiv a aburului supraîncălzit
intermediar.
Prin suflarea suprafeţelor schimbătoare de căldură acestora li se asigură curăţenia şi deci şi
funcţionarea corespunzătoare. Indicatorul grosier pentru caracterizarea gradului de înfundare este
pierderea de presiune pe partea gazelor de ardere, pierdere ce creşte prin reducerea secţiunii de
trecere a gazelor de ardere ca urmare a depunerilor.
Este necesar de asemeni să nu se ajungă în apropierea punctului de rouă al gazelor de ardere
şi de aceea se monitorizează permanent temperatura gazelor de ardere la finele cazanului. Datele
analizorului de gaze de ardere facilitează urmărirea etanşeităţii cazanului. Se iau de asemenea în
mod regulat probe din apa de cazan şi se determină calitatea lor şi conform conţinutului de săruri se
reglează purjarea. Puritatea aburului se controlează prin luarea de probe de abur.
Eficacitatea ridicată a arderii se asigură prin menţinerea excesului corespunzător de aer şi a
pierderilor prin arderea incompletă a combustibilului (controlul fineţii prafului, măsurarea arderii
incomplete în zgură şi cenuşă, conţinutul de CO în gazele de ardere).
În mod obişnuit se înregistrează valorile principalelor aparate de măsură, ca de exemplu
debitul cazanului, temperatura aburului supraîncălzit şi supraîncălzit intermediar, presiunea
aburului, nivelul apei în tambur, cantitatea de apă alimentată în cazan şi eventual şi alte valori
impuse de mărimea şi proprietăţilor cazanului. În perioada actuală se urmăresc de exemplu
procesele de ardere din focar şi nivelul apei în tamburul cazanului şi vizual prin intermediul
televiziunii tehnice.
La funcţionarea normală a cazanului, consumul de abur oscilează. Influenţele principale
asupra funcţionarii cazanului precum şi asupra reglării temperaturii aburului au deci caracterul unor

11
procese de tranziţie. Cazanul care funcţionează la reţea comună de abur se exploatează diferit de
cazanul care funcţionează în bloc cu turbina. Aburul furnizat astăzi în reţea este produs numai de
cazane cu puteri termice mai mici. Cazanele mari se construiesc de regulă în sistemul bloc cu
turbina.
Avantajul barei comune de abur constă în alimentarea turbinei cu abur amestecat de la
diferite cazane. Oprirea unuia dintre cazane nu are ca urmare oprirea obligatorie a turbinei. Însă
orice deranjament la cazan ce are ca urmare oprirea sa se transmite indirect la toate celelalte cazane.
Egalarea parametrilor funcţionali ai cazanelor este mai dificilă, iar întreaga instalaţie este mai
complicată şi pentru aceasta mai scumpă din punct de vedere al investiţiilor şi al funcţionării.
La cuplarea în bloc a cazanului cu turbina, blocurile sunt conectate numai la partea electrică.
Exploatarea blocului este mai simplă atât din punct de vedere al instalaţiilor, cât şi din punct de
vedere al funcţionării etc. Neconcordanţa dintre puterea cazanului şi încărcarea turbinei duce însă la
modificări de frecvenţă în sistem. Temperatura apei de alimentare se modifică în concordanţă cu
presiunea aburului în locurile de preluare din turbină, astfel că această temperatură se micşorează o
dată cu reducerea puterii.
Instalaţiile de reducere – răcire
Instalaţiile de reducere – răcire au rolul de a micşora presiunea aburului până la valoarea
constantă cerută şi de a micşora totodată temperatura aburului, răcindu-l prin injecţie de apă până la
valoarea cerută.
Reducerea presiunii se obţine prin laminare ceea ce constituie o pierdere din punct de vedere
energetic.
Laminarea este un proces de transformare nereversibil. În baza legii continuităţii curgerii,
când secţiunea de trecere se micşorează, trebuie să crească viteza pentru ca debitul masic al aburului
în unitatea de timp, să rămână constant.
Reducerea presiunii este realizată cu ajutorul armăturilor de reglaj prin laminare sau cu
ajutorul unor dispozitive speciale de laminare (site, şaibe, duze,etc.) practicate în conducta de
circulaţie a fluidului. Succesiunea de şaibe de laminare este practicată în interiorul conductelor cu
axa orificiilor deplasate una faţă de alta.
Spre deosebire de armăturile de închidere, armăturile de laminare au în general, unele particularităţi
constructive. Astfel, robinetele cu un scaun se recomandă pentru conductele cu diametre de până la
100 mm. Robinetele cu dublu scaun sau cele cu reglarea în trepte a secţiunii sunt cele mai utilizate
la cazanele cu debite mari.
Pentru reducerea presiunii apei se mai utilizează şi aşa numitele distrugătoare de energie –
droser – formate dintr-o succesiune de şaibe de laminare dispuse pe porţiuni orizontale, drepte în
conductă cu axa orificiilor deplasată una faţă de alta şi care asigură reducerea presiunii la valoarea
necesară pentru diverse procese tehnologice.
În ceea ce priveşte răcirea, dispozitivele de răcire pot face parte din armătura de reducere a
presiunii pot să fie realizate ca o instalaţie separată la care se obţine numai răcirea aburului sau
răcirea într-o instalaţie unde în afară de răcirea aburului se obţine şi reducerea de presiune prin
dispozitive de laminare montate într-o instalaţie de destindere – răcire.
Dispozitivele de injecţia apei prin tija ventilului robinetului de reducere a presiunii aburului
viu sunt utilizate de obicei la ventilele cu dublu scaun, asigurând compactitatea instalaţiei. În cazul
în care se doreşte o răcire pronunţată a aburului, uneori chiar până la temperatura de saturaţie, se
recomandă utilizarea dispozitivelor cu duze speciale de pulverizare a apei de injecţie şi cu site
metalice de laminare a aburului.

12
 Răcitorul de abur este o construcţie specială în care se realizează răcirea aburului prin
injecţie cu apă de alimentare, rece. Construcţia lui este realizată din două tronsoane concentrice din
care, cel din interior are pereţii subţiri şi este destinat să suporte solicitările termice ce apar în
procesul de răcire al aburului.
Pentru injecţia apei s-au prevăzut duze de pulverizare care să asigure pulverizarea mecanică,
uniformă a apei în abur.
Instalaţiile de reducere-răcire (IRR) cu funcţionare continuă se folosesc pentru alimentarea
cu abur a consumatorilor direct din cazanele tehnologice în cazurile în care parametrii aburului la
ieşirea din cazan nu corespund cerinţelor consumatorilor sau în cazul cazanelor energetice la care
presiunea şi debitul de abur obţinute la priza turbinei sunt insuficiente.
Instalaţiile de reducere-răcire cu funcţionare periodică se folosesc pentru alimentarea cu
abur a unor instalaţii care nu au funcţionare continuă sau ca rezervă alimentării cu abur din prize
sau contra presiune (în acest caz, instalaţiile IRR intră în funcţiune automat).
Instalaţiile de reducere-răcire, de parametrii înalţi, cu funcţionare periodică sau continuă,
dintr-o centrală termoelectrică pot fi folosite pentru următoarele:
- rezervă în locul cazanului de medie presiune;
- rezervă pentru prizele turbinei sau pentru turbina cu contrapresiune;
- funcţionarea în paralel cu cazane de medie sau joasă presiune;
- folosirea aburului la pornirea cazanului;
- alimentarea constantă cu abur a unor consumatori;
- ocolirea turbinei cuplată la instalaţia de la cazan.
Circuitele tehnologice care intră în componenţa unei staţii de reducere-răcire sunt:
- R1 – intrarea aburului primar;
- R2 – circuitul de încălzire şi golire staţie;
- R3 – circuit pentru supapa de siguranţă (de evacuare);
- R4 – ieşirea aburului cu presiune şi temperatură redusă;
- R5 – circuitul de purjare;
- R6 – circuitul de injecţie apă de răcire.

Fig.3.1. Schema circuitelor tehnologice la o staţie reducere-răcire.

După parametrii aburului la intrarea în staţia de reducere-răcire, acestea se pot împărţi în:
- staţii de reducere-răcire de înaltă presiune (peste 90 bar; 500 -550oC);
- staţii de reducere-răcire de medie presiune (20 – 90 bar; 300 – 500oC);
- staţii de reducere-răcire de joasă presiune (6 – 20 bar; 250 – 300oC).
După modul de intrare în funcţionare instalaţiile de reducere răcire se împart în instalaţii de
reducere răcire cu funcţionare normală –SRR–N, şi instalaţii cu funcţionare rapidă –SRR–R.

13
 Posibilitatea de a intra în funcţiune în orice moment a SRR-R presupune menţinerea ei în
stare caldă în timpul funcţionării cazanului; în acest scop este racordată la staţie o conductă de
încălzire.
Funcţionarea automată a SRR-R în funcţie deci valoarea presiunii aburului în faţa turbinei,
este asigurată de un manometru cu contact.
Funcţionarea schemei de comandă şi reglaj automat cu care este dotată staţia este
determinată de următoarele situaţii:
- oprirea prin protecţie a cazanului (sau a unui corp de cazan);
- funcţionarea sistemului de limitare a sarcinii la 30%;
- creşterea presiunii aburului primar în faţa turbinei peste valoarea admisă.
În această situaţie prin funcţionarea schemei de comandă şi reglaj automat se îndeplinesc
următoarele acţiuni:
- deschiderea rapidă a armăturii de închidere;
- deschidere rapidă cu acţionare electrică din camera de comandă;
- deschidere rapidă a ventilului de închidere acţionat electric, aferent injecţiei de apă;
- deschidere rapidă a ventilului de injecţie suplimentară în condensator, acţionat electric;
- deschidere ventilului de reglaj acţionat electric, astfel încât presiunea aburului primar în
faţa turbinei să se realizeze la valoarea nominală;
- deschidere ventilului de reglaj injecţie-apă, în funcţie de răspunsul sistemului de reglaj
automat, astfel încât temperatura la ieşirea din staţie să ajungă la valoarea stabilită.
În cazul în care dintr-un motiv oarecare această circulaţie normală este întreruptă sau apare
un dezechilibru între cantitatea de abur produsă de cazan şi cea consumată de turbină este necesar
ca să stabilească rapid circulaţia prin staţiile de ocolire, expandor, supraîncălzitor intermediar, etc.
Realizarea acestei circulaţii este necesară, aşa cum s-a arătat mai sus, funcţionării cazanului
independent de turbină.
Nerealizarea acestei circulaţii conduce, la creşterea presiunii în cazan, ca urmare, staţiile de
ocolire, îndeplinesc şi funcţia de supapă de siguranţă. Comanda de deschidere se realizează cu
ajutorul unor supape de impuls, iar aburul cu presiunea redusă şi răcit este evacuat în expandor şi de
aici în supraîncălzitorul intermediar.
Staţiile de ocolire de înaltă presiune sunt utilizate şi la pornirea blocului cu circulaţie forţată
unică. În timpul procesului de pornire în colectorul final al supraîncălzitorului, funcţie de momentul
pornirii, poate ajunge apă, emulsie de apă-abur sau abur. Până când parametrii aburului nu sunt cei
prescrişi, acest abur nu poate fi introdus în turbină. În aceste condiţii fluidul este trecut prin staţiile
de ocolire de înaltă presiune şi introdus în expandorul de pornire. În expandor se produce separarea
apei de abur, iar apa se reîntoarce în degazor (sau este evacuată la canal); aburul trece în
supraîncălzitorul intermediar şi de aici după caz, în corpul de medie presiune al turbinei sau prin
staţia de ocolire de joasă presiune în condensator.
În cazul în care temperatura aburului. depăşeşte valoarea de 320°C se asigură răcirea
acestuia.
În fig. 3.2 este prezentată schema de principiu pentru automatizarea unei staţii de by-pass
înaltă presiune.

14
 Fig. 3.2. Schema de automatizare a staţiei de by-pass IP

Ventilul de reglaj 1 este prevăzut cu acţionare de reglaj 2 şi acţionarea de deschidere rapidă

3. Pe ventilul de abur este montat ventilul de injecţie 4, pentru reglajul temperaturii aburului.
Semnalul de la traductorul de presiune 5 se compară cu semnalul de mărime impusă 6, iar
impulsurile rezultate ajung la regulatorul din poziţia 7. Acest impuls prelucrat comandă acţionarea
2, a ventilului de reglaj. Dacă presiunea creşte rapid şi atinge valoarea 210 bar , manometrul cu
contact 8, comandă deschiderea rapidă a ventilului de reglaj 1 prin intermediul acţionării 3.
Pentru reglajul temperaturii, pe conducta de abur intermediar rece (ieşirea din expandorul de
pornire 9) este montat traductorul de temperatură 10. Semnalul electric de la acest traductor se
compară cu semnalul de mărime impus 11, după care intră în regulatorul din poziţia 7. Acest impuls
prelucrat comandă acţionarea 2 a ventilului de reglaj. Dacă presiunea creşte rapid şi atinge valoarea
de 210 bar, manometrul cu contact 8, comandă deschiderea rapidă a ventilului de reglaj 1, prin
intermediul acţionării 3. Pentru reglajul temperaturii, pe conducta de abur intermediar rece (ieşire
din expandorul de pornire 9), este montat traductorul de temperatură 10. Semnalul electric de la
acest traductor se compară cu semnalul de mărime impus 11, după care intră în regulatorul din
poziţia 12. Semnalul de ieşire din acest regulator comandă acţionarea ventilului de injecţie 4. În caz
de deschidere rapidă a ventilului de reglaj, un impuls de la traductorul de presiune al acestuia
comandă şi deschiderea ventilului de injecţie apă. Indicatorul 13 arată poziţia ventilului 4 şi
abaterea dintre temperatura impusă 11 şi temperatura reală. Indicatorul 14 arată temperatura reală,
indicatorul 15 arată presiunea impusă, iar indicatorul 16 arată poziţia ventilului de reglaj.
Înainte de punerea în funcţiune a instalaţiilor noi, se execută o operaţie de suflare şi de
decapare. Decaparea se execută în circuit închis, în instalaţia gata montată. În urma montajului,
sistemul de conducte conţine impurităţi ca: zgură de sudură, arsură, rugină, nisip şi diverse alte
corpuri străine. Aceste corpuri străine se evacuează din sistemul tubular al blocului la suflare cu
abur sau la decapare cu ajutorul unei soluţii acide. În traseul lor prin sistemul de conducte,
impurităţile ajung în diversele armături, putând produce deteriorări la suprafeţele de etanşare sau de
ghidare ale acestora.
Chiar dacă armăturile respective au o execuţie rezistentă la spălări acide, aceasta nu oferă şi
o protecţie împotriva deteriorării prin corpuri străine.
Prin montarea unor piese de protecţie, armăturile capătă o protecţie eficientă. După operaţia
de decapare, obligatoriu se schimbă garniturile pentru a evita ca restul de acid îmbibate în acestea să
producă în decursul timpului fenomene de coroziune.
15
 Piesele de protecţie se spală după demontare şi se păstrează în magazia de piese de schimb
pentru eventuale neutralizări.
Trebuie ţinut cont că se semnalează deseori apariţia de corpuri străine chiar la faza de
punere în funcţiune (după suflare şi decapare). De aceea se recomandă ca înaintea începerii
exploatării să se facă o verificare finală a armăturilor, cel puţin în locurile deosebit de importante
(scaun şi taler), şi după caz să se cureţe şi să se şlefuiască suprafeţele de etanşare.
Înaintea fiecărei porniri de la rece se va verifica:
- Starea generală a ventilelor de abur şi apă de injecţie. Se va observa cu atenţie dacă nu
există şuruburi rupte sau desfăcute, piese desprinse, izolaţie termică necorespunzătoare.
- Starea generală a conductelor aferente (fixare în suporţi, starea izolaţiei termice şi
acoperiri cu tablă, urme de scăpări de abur, lovituri, etc.).
- Starea dulapurilor electrice şi a conexiunilor acestora.
- Fixarea şi conexiunile termocuplelor de la ieşire din expandor.
- Lipsa scurgerilor de lubrefiant din carterul acţionărilor electrice.
- Funcţionarea sincronă a ventilelor de reglaj abur şi apă injecţie cu viteză lentă şi apoi
rapidă pe întreaga lungime a cursei (ventilele vor fi comandate din camera de comandă
tehnică şi urmărite de la faţa locului). Se va încerca şi comanda din manometrul cu
contact (pentru viteza rapidă).
- Funcţionarea ventilelor electromagnetice de impuls la:
o comandă manuală (buton) şi comandă presostate.
- Funcţionarea ventilelor de injecţie cu impuls de la întrerupătorul de început de cursă în
funcţie de supapa de siguranţă al ventilelor de abur.
- Funcţionarea semnalizărilor şi starea de rezervă a buclelor de automatizare şi a aparaturii
de măsură.
Se interzice pornirea blocului cu defecţiuni de orice natura, care afectează realizarea
funcţiilor staţiei de ocolire de înaltă presiune (supapă de siguranţă, deschidere rapidă, reglaj).
Înainte de pornirea blocului se va controla (după caz) starea sigiliilor, şi a tuturor ventilelor
aferente staţiei.
După pornirea blocului în funcţionare normală se vor efectua în zona staţiilor de ocolire de
înaltă presiune minim un control pe schimb, urmărind în mod special:
- starea generală a instalaţiilor;
- dacă există scăpări de abur la eşapările ventilelor;
- starea sigiliilor şi a izolaţiilor termice a suporţilor;
- starea instalaţiilor de automatizare, a dulapurilor, cablurilor de alimentare,
microîntrerupătoarelor exterioare etc.
Controlul se va repeta obligatoriu după fiecare funcţionare a staţiei; fiind o operaţie de
durată, controlul prin demontare a ventilelor de abur şi de injecţie se recomandă a se efectua numai
la reparaţiile de tip reparaţie curentă sau reparaţie capitală la un interval de cca. 100 de porniri. Se
va controla cu atenţie starea scaunului, a talerului, gradul de uzură a segmenţilor, etc. Obligatoriu se
vor înlocui garniturile. Controlul funcţionării cu supapă se va face în conformitate şi la intervale
stabilite de normele ISCIR şi de instrucţiunile de control profilactic.
Funcţia de supapă se poate verifica pe viu fără creşterea presiunii, prin impuls dat din
camera de comandă termică sau prin deschiderea de la faţa locului a unui ventil de descărcarea
presiunii de la unul dintre ventilele electromagnetice.

16
 Instalaţia de ocolire (by-pass) a corpurilor de medie-joasă presiune a turbinei are scopul de a
asigura recuperarea unei cantităţi de condens provenit din aburul debitat de cazan în perioadele de
pornire-oprire ale blocului, contribuind totodată la protecţia cazanului în cazul declanşării turbinei.
Instalaţia de by-pass joasă presiune este utilizată pentru:
- pornirea grupului atât de la rece cât şi din stare caldă, conform diagramelor de pornire
ale blocului. În această situaţie instalaţia permite recuperarea integrală a condensatului
aburului utilizat la pornire, ca şi executarea manevrelor în condiţii de siguranţă;
- la declanşarea intempestivă a grupului, când creează posibilitatea asigurării unei
circulaţii de abur în supraîncălzitorul intermediar şi a recuperării condensatului. În acest
caz ea constituie un element de protecţie a blocului;
- la menţinerea cazanului în stare caldă la minimul tehnic, atunci când este nevoie;
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească instalaţia de by-pass joasă presiune sunt:
- posibilitatea protejării corpurilor de MP şi JP ale turbinei la aruncări de sarcină, cu
recuperarea maximă a aburului în condiţii de securitate a cazanului;
- posibilitatea pornirii grupului (prin corpul de MP) fără evacuare de abur în
atmosferă;
- posibilitatea variaţiei rapide – în limitele admisibile a sarcinii grupului în intervalul
de sarcină 40 – 100%;
- funcţionarea ansamblului grup – instalaţie by-pass j.p. în condiţii de fiabilitate
maximă.
Schema de principiu a instalaţiei este prezentată în fig. 3.3.
Instalaţia de destindere-răcire (expandor orizontal, sau saxofon), din instalaţia de by-pass
joasă presiune este utilizată pentru reducerea presiunii şi temperaturii aburului supraîncălzit
intermediar. Se remarcă faptul că destinderea în această instalaţie constituie o a doua treaptă de
destindere, prima treaptă constituind-o ventilul combinat.
 volumul expandorului 8 m3
 lungimea totală 5776 mm

Fig. 3.3. Instalaţia de by-pass de joasă presiune.

17
 Pornirea instalaţiei din stare rece.
Se deschid robinetele de drenaj şi de aerisire aferente instalaţiei de reducere-răcire.
Se realizează suflarea conductei de abur primar prin robinetul de drenaj, poziţionat înainte
de robinetul de închidere intrare abur primar, se reglează deschiderea acestui robinet.
Se deschide încet robinetul de trecere acţionat electric, dintre răcitor şi bara de abur redus şi
robinetul de închidere din faţa robinetului de reglaj şi se încălzeşte în acest mod instalaţia de
reducere-răcire. Timpul minim de încălzire este de 15-20 minute. Ridicarea presiunii după încălzire
este de 1 bar/minut. Se deschide încet robinetul din faţa robinetului de reglaj a apei de răcire.
Presiunea apei de răcire necesară în faţa robinetului de reglaj debit-apă se menţine constatată la
manometrul local.
După realizarea presiunii normale de lucru pe partea de abur redus se deschide complet
robinetul de trecere dintre răcitor şi bara de abur redus. Se deschide robinetul din circuitul apei de
răcire, existent după robinetul de reglare apă răcire. Se deschide încet robinetul de închidere intrare
abur primar din faţa robinetului de reglaj abur şi se face treptat ca mai sus încălzirea şi ridicarea
presiunii aburului pe această porţiune.
Se deschid treptat robinetele de reglaj abur şi reglaj apă răcire şi se stabileşte sarcina
parametrilor aburului redus. După atingerea debitului necesar se verifică dacă este corectă indicaţia
de debit. Se controlează instalaţia şi se procedează la cuplarea reglajului automat. După punerea în
funcţiune şi trecerea pe automat a reglajului se procedează la închiderea drenajelor şi aerisirilor.
Drenajul după răcitorul de abur se va închide treptat, la punerea în funcţiune se va stabili dacă va fi
necesară menţinerea întredeschisă a acestuia.
Se deschid toate drenajele şi aerisirile aferente circuitului de abur primar, se întredeschide
robinetul din faţa ventilului de reglaj, robinetul de ocolire ventil de reglaj şi robinetul după ventilul
de reglaj. Încălzirea conductei se face la presiunea redusă timp de 30 minute.
După încălzirea instalaţiei de reducere-răcire şi a conductei de abur primar, se controlează
instalaţia.
Pornirea instalaţiei de stare caldă.
Instalaţia se află în stare caldă dacă este deschis circuitul de abur redus. În această situaţie
nu mai este necesară încălzirea conductei. În continuare se execută operaţiile care au fost prevăzute
la pornirea din stare rece.
Oprirea instalaţiei.
Înainte a de a se opri instalaţia este necesar să fie anunţat furnizorul de abur şi personalul de
supraveghere.
Se deschide ventilul de purjare de după răcitorul de abur şi se trece pe comanda de la
distanţă, reglajul presiunii şi al temperaturii. Se urmăreşte presiunea şi temperatura aburului redus şi
al aburului viu. Treptat se închide robinetul de reglaj abur şi robinetul de reglaj apă. Se decuplează
comanda regulatoarelor şi se verifică etanşeitatea acestora.
Se închid robinetele din faţa robinetelor de reglaj abur şi de reglaj apă. De asemenea se
închide şi ventilul de pe conducta de apă de răcire de la refularea pompei. Se decontează de la
reţeaua de alimentare robinetele de reglaj.
Dacă instalaţia se opreşte pe o durată lungă se închide robinetul poziţionat după răcitorul de
abur şi robinetul de drenaj de pe conducta de abur primar. După răcirea instalaţiei se închide şi
ventilul de drenaj de pe circuitul de abur redus şi se decuplează tensiunea de la panoul de comandă
a robinetelor.

18
 Dacă la oprirea instalaţiei se hotărăşte menţinerea acestuia în stare caldă se lasă deschis
robinetul de la ieşirea aburului din răcitor şi nu se decuplează tensiunea de la panoul de comandă a
robinetelor.

4. OPRIREA CAZANELOR
Cu toate că pornirea şi oprirea cazanului durează numai un interval neglijabil din perioada
de funcţionare a cazanului, acestea necesită o atenţie deosebită. La pornire, prin creşterea căldurii
cresc treptat parametrii fluidului de lucru şi puterea cazanului de la zero la o altă stare iniţială. Este
vorba deci de un proces nestaţionar cu stare fixă de început şi de sfârşit. Evoluţia parametrilor
individuali şi puterea cazanului pot fi diferite, deoarece asupra pornirii sunt incluse diferite cerinţe
şi condiţii uneori opuse reciproc. Condiţiile pot fi de ordin economic, de rezistenţă mecanică, de
reglare, etc. Dintre diferitele evoluţii ale pornirii şi la fel şi ale opririi cazanului se alege aceea care
corespunde celor mai grele condiţii şi necesităţi.
La pornirea cazanului se ajunge de fapt la o încălzire treptată atât a fluidului de lucru si a
unor părţi metalice ale cazanului, de care sunt legate procesele de acumulare şi apariţia presiunilor
termo-fizice. Pierderi de căldură apar prin folosirea incompletă a căldurii apei încălzite şi a aburului
produs la pornire, care sunt cu atât mai mari cu cât pornirea este mai lentă. Din punct de vedere al
pierderilor termice este necesară o evoluţie cât mai rapidă a pornirii. Viteza de pornire este însă
limitată de viteza admisă de încălzire a pieselor metalice cu pereţi groşi, atât pentru cazan cât şi
pentru conductele de abur şi pentru conductele de apă. Procesul de răcire pentru operaţia de oprire
comportă aceleaşi probleme.
La cazan sunt următoarele piese cu limită a gradientului temperaturii: tamburul,
separatoarele, colectoarele supraîncălzitoarelor şi supraîncălzitoarelor intermediare de abur, etc.
Gradientul de temperatură în pereţii de grosime mare provoacă o tensiune termică suplimentară care
se adaugă la efortul suprapresiunii interne.
În primele faze ale pornirii când efortul de la suprapresiunea internă creşte treptat conform
creşterii presiunii fluidului de lucru, creşterea tensiunii termice suplimentare trebuie limitată prin
impunerea vitezei de variaţie a temperaturii. La pornire aşa numitul loc critic este cel cu efortul cel
mai mare şi este amplasat la suprafaţa exterioară a peretelui metalic deoarece aici se adună efortul
de la suprapresiunea interioară şi datorită gradientului termic.
Starea iniţială pentru pornire poate fi diferită şi de acea distingem prima pornire a cazanului
(după montaj, reparaţii generale) şi pornirea după oprirea normală a cazanului din stare la rece sau
la cald. Starea iniţială pentru pornirea din starea la cald, este de regulă după o oprire de o zi.
La prima pornire după montaj intră în desfăşurarea deosebită a acesteia şi uscarea zidului de
căptuşeală, curăţirea sistemului de presiune de impurităţile mecanice şi realizarea stratului de
protecţie al interiorului metalic sub presiune al agregatului de cazan. Uscarea se face încet prin
aprinderea unei flăcări slabe cu exces mare de aer, pentru ca în zidul de căptuşeală să nu apară
fisuri. La curăţire se elimină din cazan impurităţile mecanice prin suflarea cu aer comprimat, iar
ulterior se aplică pe suprafeţele interioare soluţii slab alcaline, se spală cazanul cu apă tratată şi cu
soluţie slabă de acid clorhidric sau fosforic cu adaos de inhibitori, care limitează distrugerea
fierului. După aceasta se efectuează spălarea cazanului şi se realizează stratul artificial de protecţie
care protejează suprafaţa faţă de coroziunile următoare (din funcţionarea curentă).
Cazanul oprit trebuie preparat pentru perioada de după pauză. Dacă oprirea este de scurtă
durată cazanul se menţine în aşa numita rezervă caldă, în care cazanul se întrerupe de la furnizarea
aburului în timp ce puterea instalaţiei de ardere se menţine eventual la valoarea minimă iar
cantitatea de abur produs se elimină prin supapele de la supraîncălzitor. La oprirea de lungă durată

19
cazanul se menţine în aşa numita rezervă rece adică se protejează contra coroziunii cu oxigen şi apă.
În practică se folosesc câteva procedee de conservare. Cazanul se menţine la presiunea de 1 bar şi
temperatura de 1000 C sau prin procedeul umed de conservare cazanul se umple cu soluţie alcalină
NaOH + P2O5 + Na2SO3. Pe timpul iernii se aleg procedeele uscate de conservare, care constau în
uscarea şi etanşeizarea completă a cazanului cu umplerea cu substanţe higroscopice sau cazanul se
umple cu amoniac gazos, etc.
Operaţia de oprire planificată a unui cazan are la bază scăderea treptată a sarcinii. Scăderea
sarcinii se face până la debitul minim de pornire. La blocurile ce funcţionează cu presiune
alunecătoare, o dată cu sarcina se reduce şi presiunea.
Urmează stingerea focului, cazanul rămânând cu circulaţia de aer şi gaze de ardere, pentru a
uşura evacuarea căldurii, părţile metalice spre mediul exterior. La cazanele mari se vor lăsa în
funcţiune numai câte un ventilator de aer şi gaze de ardere. Producţia de abur se descarcă prin staţia
de reducere – răcire de ocolire a turbinei.
Dacă cazanul trebuie oprit pentru o perioadă de 10 la 15 ore, această oprire se defineşte de
scurtă durată, iar cazanul se menţine în rezervă caldă.
Pentru o oprire cuprinsă între 15 şi 30 de ore, cazanul se menţine în rezervă la rece.
În cadrul operaţiunilor de oprire, se urmăreşte să nu rămână deschise gurile de vizitare şi
clapetele antiexplozie, pentru a nu se grăbi viteza de răcire a părţii metalice sub presiune şi a
sistemului de izolaţie termic (după 4 – 6 ore de la oprirea focului, se poate trece prin aceste
procedee la o grăbire a răcirii). Cazanul este golit de apă atunci când ajunge la temperatura de 70 -
120C.
La oprirea cazanelor cu străbatere forţată, debitul de apă prin vaporizator nu trebuie să scadă
sub 0,2 – 0,3 din debitul nominal. Dacă cazanul este echipat cu separator de umiditate sau cu
rezervor de pornire, debitul de apă poate fi redus până la zero, deoarece prin pompa circuitului
suplimentar se poate asigura un debit satisfăcător pentru vaporizator.
Drenarea cazanelor după oprire se face cel mai bine cu abur străin sau cu aer comprimat.

5. AVARII LA INSTALAŢII DE CAZANE

5.1 AVARII LA INSTALAŢIILE DE ARDERE
Cea mai periculoasă avarie constă în acumularea în cazan de combustibil în perioada de
pornire sau oprire (staţionare). Această situaţie apare la orice tip de combustibil, şi ca atare
instrucţiunile de pornire, prevăd o perioadă de ventilaţie înainte de manevra de aprindere de minim
15 minute.
Cel mai periculos combustibil este cel gazos, în special datorită posibilităţilor de a scăpa
printre elementele de etanşare a ventilelor. Cel mai periculos ventil pe lanţul alimentării cu
combustibil gazos este electroventilul, urmat de ventilul principal. Ca urmare a acestor constatări, se
impune acţionarea obligatorie a ventilelor grele chiar şi pentru perioada cu opriri scurte.
O situaţie aparte o constituie ratarea unei porniri pe combustibil gazos. În acest caz pe
perioada de comandă a aprinderii, electroventilul rămâne deschis, circa 3-5 s, în funcţie de
caracteristicile releului de comandă, perioadă în care gazul combustibil rămâne nears în focar.
Apare ca necesară o ventilare de circa 5 – 10 min. până la o nouă comandă de pornire.
Flacăra de combustibil gazos este obligatoriu să fie supravegheată. O defecţiune la
elementele de supraveghere, ce pot cuprinde celule fotoelectrice sau tijele de ionizare, reprezintă un

20
element cu un ridicat grad de pericol. Detectarea acestui incident, cere o intervenţie imediată pentru
a se evita cazul ajungerii la avarie.
O situaţie ce poate duce la avarie apare în cazul funcţionării cu combustibil lichid pulverizat,
când pulverizarea continuă şi după oprirea cazanului. În acest caz, în pâlnia cazanului apare o
stocare de combustibil ce se poate aprinde în anumite situaţii. Oricum, îndepărtarea acestuia
constituie o operaţiune dificilă.
La funcţionarea cu combustibil solid pulverizat, apare situaţia de explozii în instalaţia de
măcinare. Pericolul este în special la măcinarea huilei, atunci când uscarea este numai cu aer cald.
Pentru evitarea pericolului exploziei, temperatura la separatorul morii se limitează în acest caz la
80C.
La măcinarea lignitului, când uscarea se face şi cu gaze de ardere recirculate de la finele
focarului, pericolul de explozie este foarte redus. Din motive de control al dilatării rotorului morii,
temperatura la separatorul morii nu poate depăşi o valoare de circa 220C.
La oprirea cazanului trebuie neapărat oprită alimentarea cu cărbune deoarece pătrunderea de
praf de cărbune în focarul cald poate conduce la emisii masive de CO şi la o eventuală explozie.
La pornirea unui cazan cu combustibil solid pulverizat, întâi se încălzeşte focarul cu un alt
combustibil (gazos sau lichid) până când temperatura la finele focarului atinge temperatura de
500C. În acest moment se poate porni încălzirea morilor. Pe măsură ce morile au atins temperatura
de lucru, se introduce cărbunele. Pătrunderea acestuia în focar la o temperatură peste 500C permite
aprinderea şi controlul arderii. Pe măsură ce temperatura focarului se îndreaptă spre cea nominală,
se reduce ponderea combustibilului de pornire şi se măreşte ponderea cărbunelui. Introducerea
prafului de cărbune în focar la temperaturi mai scăzute, conduce la emisii masive de CO şi la
pericol de explozie.
Avarie la mori se poate produce atunci când agentul cald (aer sau gaze de ardere recirculate)
pătrunde în moară, dar alimentarea cu cărbune nu se realizează. Cauza avariei constă în încălzirea
excesivă a morii. Pentru controlul temperaturii, morile sunt prevăzute şi cu un circuit de injecţie cu
aer rece.
Pătrunderea unui corp metalic în moară conduce de regulă la avarii mai mult sau mai puţin
periculoase şi costisitoare. Corpul metalic poate proveni din exteriorul morii (venind de la linia
alimentării cu cărbune) sau din interiorul morii (cum ar fi resturile unui ciocan rupt). Frânarea rotirii
rotorului trebuie să fie preluată de limitatorul de sarcină a motorului electric (în caz contrar, avaria
poate conduce la fisurarea fundaţiei, ruperea blindajului morii, etc.)
La arderea pe grătar a cărbunilor, principala sursă de avarie constă în defecţiunile sistemului
de acţionare a grătarului, caz în care chiar oprirea cazanului nu permite oprirea focului. De multe ori
în acest caz se cere o intervenţie manuală pentru eliminarea combustibilului.
Zgurificările din focar constituie unul din incidentele (fenomenele) cele mai neplăcute.
Fenomenul apare în special la încărcări termice ridicate în focar. Se acţionează în special prin
reducerea încărcării termice a volumului focarului, prin redistribuirea morilor în funcţionare sau
prin injecţie de aer rece. Hotărâtoare este reducerea timpului de intervenţie, pentru a nu permite
acumularea de combustibil şi zgură în pâlnia focarului peste limita acestuia de evacuare continuă.
Se poate ajunge până la oprirea cazanului, răcirea sa şi apoi evacuarea zgurii.

5.2 AVARII LA ELEMENTELE SUB PRESIUNE ALE CAZANELOR

Aceste avarii cuprind elementele sub presiune ale cazanului, economizorul, vaporizatorul şi
supraîncălzitorul. Vaporizatorul cuprinde în cazul circulaţiei naturale şi un element foarte pretenţios

21
în exploatare şi anume tamburul. La cazanele cu străbatere forţată, butelia de pornire, acolo unde
există, reprezintă deasemenea un element foarte pretenţios.
Depăşirea temperaturii nominale de funcţionare
Ţevile şi colectoarele supraîncălzitoarelor şi conductelor de legătură funcţionează la
temperaturi ridicate ale aburului. La colectoare şi conducte, care sunt în contact numai cu aburul,
peretele metalic are temperatura aburului. La ţevile care sunt în contact şi cu gazele de ardere
temperatura metalului este mai ridicată decât a aburului cu 30 – 800C.
Toate aceste elemente sunt calculate cu o rezistenţă admisibilă corespunzătoare rezistenţei
metalului la temperatura nominală de funcţionare. Dacă această temperatură depăşeşte 400 – 4500C,
atunci se manifestă în mod sensibil fenomenul de fluaj. Fluajul este o deformare progresivă cu
caracter ireversibil, a materialului metalic, care este supus unui efort în condiţii de temperatură
ridicată. Fenomenul se produce ca urmare a schimbării structurii cristaline a oţelului în condiţiile de
lucru menţionate.
Fluajul comportă trei faze:
- faza incipientă I;
- faza stabilizată II;
- faza de fluaj (foarte scurtă).
După ultima fază se produce ruperea materialului. Calculele se efectuează astfel ca în timpul
prevăzut de funcţionare normală, starea metalului să nu depăşească zona II.
Durata normală de funcţionare luată în calcul este de 100 000 h, dar în ultimul timp se
consideră 200 000 h (însă cu coeficient de siguranţă diminuat). Durata de funcţionare scade odată
cu creşterea temperaturii de lucru. Pentru fiecare oţel, întreprinderile furnizează o diagramă în care
se indică corelaţia între rezistenţa la fluaj şi durata de funcţionare. Depăşirea temperaturii nominale
de funcţionare are ca efect o scădere însemnată a duratei de viaţă a metalului. Astfel o depăşire
constantă de numai 50C scade durata de viaţă cu 33 – 46% iar o depăşire de 100C scade cu circa
60%.
Depăşirea solicitărilor admisibile în cursul proceselor tranzitorii
Cazanele de abur sunt oprite periodic în mod planificat pentru reparaţii curente şi capitale.
Ele sunt oprite accidental din cauza avariilor. În acest fel elementele lor constitutive efectuează
cicluri de funcţionare care cuprind perioada de pornire şi încărcare, funcţionarea de regim şi
perioada de oprire. În cursul proceselor de pornire şi oprire, solicitarea metalului îşi schimbă sensul.
Se poate lua ca exemplu fibra interioară a unui colector de abur. Aceasta se află în contact
cu agentul termic. În timpul pornirii fibra interioară este încălzită, tinde să se dilate mai mult decât
restul materialului şi este deci supusă la compresiune. În timpul opririi este răcită, tinde să se
contracte mai mult decât restul materialului şi este deci supusă la întindere.
Dacă viteza de pornire şi de oprire este menţinută în limitele admise în calcul atunci
materialul rezistă la numărul de cicluri de solicitare calculat. Dacă însă viteza de încălzire sau răcire
este prea mare, atunci se produc diferenţe mari de temperatură în peretele elementului de cazan, se
accelerează obosirea termică la solicitare alternativă şi materialul fisurează în zonele concentratoare
de tensiuni.
Un caz particular al suprasolicitării termice îl constituie şocul termic. Acesta se produce la o
creştere bruscă a temperaturii metalului, respectiv la contactul brusc al agentului termic fierbinte cu
metalul rece. Şi în acest caz se produc solicitări momentane intense a căror repetare are ca efect
fisurarea metalului.
Principala avarie la aceste elemente constă în spargeri. De multe ori chiar şi o simplă fisură
poate constitui un mare pericol, pentru că se poate ajunge la spargeri.

22
 Funcţionarea în regim dinamic, conduce la apariţia unor solicitări suplimentare termice sau
de oboseală.
Fluxul termic la care sunt supuse elementele aflate sub presiune din cazan, conduce la
solicitări termice. Cauza acestei solicitări constă în diferenţa de temperatură t între fibra internă şi
cea externă de la un tub prin care circulă un fluid. Efortul unitar  t va fi proporţional cu diferenţa
de temperatură şi cu grosimea peretelui:
 E
t   t
21   
qs
unde: t 

 E qs
deci: t  
1  
în care: E - modulul de elasticitate, în MPa;  - coeficientul de dilatare termică, în K 1 ; s -
grosimea peretelui în m ; q - fluxul termic, W / m 2 ;  - coeficientul de convecţie transversal (  =
0.3 pentru oţel),  - coeficientul de conducţie, W / m .
Rezultă că orice flux termic mai ridicat decât cel de calcul, va conduce la tensiuni termice
suplimentare care se suprapun peste cele datorate presiunii.
Schimbarea stării de agregare a apei, din apă fierbinte în emulsie apă-abur la saturaţie şi din
această emulsie în abur, modifică coeficientul de schimb de căldură şi deci temperatura peretelui
metalic t p :
1
t p  t fi  q , C
2
în care: t fi - temperatura fluidului interior;  2 - coeficientul de schimb de căldură de la perete la
fluidul rece, în W / m 2 K ; q - fluxul termic, în W / m 2 ; s - grosimea peretelui în m .
Coeficientul  2 de schimb de căldură este mult mai ridicat la apă decât în cazul emulsiei apă-
abur la saturaţie şi respectiv al aburului supraîncălzit, astfel încât, pentru un acelaşi flux termic,
temperatura peretelui metalic este diferită chiar dacă temperatura fluidului rece t fi este aceeaşi. Un
caz aparte în constituie tamburul, care în partea inferioară are apă la saturaţie iar în partea
superioară, abur la saturaţie. Rezultă o diferenţă de temperatură în grosimea tamburului şi deci un
efort termic. Scăderea nivelului apei în tambur măreşte diferenţa t şi deci efortul termic.
Scăderea apei în tambur periclitează pe de altă parte şi stabilitatea circulaţiei naturale.
Pornirea şi oprirea cazanului conduce la impunerea unei diferenţe impuse în timp t între
fibra interioară şi exterioară a tamburilor în funcţie de viteza de pornire. Ca urmare, operaţiunile de
pornire şi oprire trebuie efectuate strict după instrucţiunile şi diagramele de pornire.
Opririle accidentale datorită unor avarii, pot realiza eforturi termice mai ridicate decât cele
impuse. Cazul extrem se numeşte şoc termic şi poate constitui baza unor fisuri sau spargeri.
Cele mai solicitate ţevi din cazan sunt de regulă cele ce aparţin vaporizatorului, deoarece
acesta este amplasat în focar, unde fluxul termic este cel mai ridicat.
Spargerea unei ţevi vaporizatoare conduce la crearea unui jet de abur de o viteză foarte
mare, energia fiind de regulă suficient de mare încât să deformeze sau chiar să distrugă şi alte ţevi
învecinate. Personalul de exploatare a cazanului va remarca în acest caz o scădere a presiunii şi a

23
debitului produs în cazan (fie că este cazan de abur, fie că este cazan de apă fierbinte). De multe ori
se remarcă şi cu zgomot caracteristic.
Spargerea unei ţevi vaporizatoare sau a mai multora, este remarcată şi prin neputinţa de a
menţine constant nivelul apei în tambur.
Cu cât volumul specific al apei este mai mic, cu atât la o spargere, pierderea de fluid va fi
mai mare şi deci avaria mai gravă.
De o mare gravitate este o spargere la ţevile coborâtoare ale vaporizatorului cu tambur, când
pierderea de apă este foarte mare. Dacă ţevile coborâtoare sunt închise în zidăria cazanului, energia
enormă a jetului de abur va fi preluată până la nivelul sistemului de susţinere a cazanului, avaria în
această situaţie putând aduce mari prejudicii. Se impune oprirea rapidă a cazanului.
Ţevile schimbătoare de căldură, dacă nu primesc fluid suficient de răcire, se vor încălzi
peste limita admisă, lucru ce va conduce la deformaţii nedorite. Acest caz poate apare la
funcţionarea la sarcini foarte reduse (sub limita de sarcină termică minimă) sau la defecţiuni de
circulaţie. De multe ori, deformarea ţevilor va fi urmată la scurt timp de fisurare şi respectiv rupere.
O categorie însemnată de cauze de avarie o constituie defecţiunile de circulaţie. Acestea au
ca efect o răcire insuficientă a ţevilor, concomitent cu creşterea temperaturii metalului. Rezistenţa
oţelurilor scade la creşterea temperaturii. Efortul unitar generat de presiunea interioară depăşeşte
limita de curgere a oţelului şi peretele ţevii se deformează, până când este fisurat şi în final se rupe.
Spargerea ţevilor produsă de o circulaţie defectuoasă apare brusc pe o arie mare şi are
caracter exploziv.
Cauzele care produc perturbări de circulaţie se datoresc fie construcţiei defectuase a
cazanului sunt:
- punerea în paralel prin colectoarele de capăt a unui număr prea mare de ţevi fierbătoare cu
solicitări termice diferite;
- începerea vaporizării în ţevile de coborâre;
- solicitarea termică neuniformă a diferitelor ţevi legate în paralel, datorită unor cauze
diverse cum ar fi: acoperirea incompletă sau pe înălţimi diferite a ţevilor de ecran de către
centura de aprindere; umbrirea parţială a unor ţevi de către altele, la ocolirea arzătoarelor;
intensitatea de încălzire mai mică a ţevilor din colţurile focarului decât a celorlalte.
Principalele cauze de exploatare necorespunzătoare sunt:
- neetanşeitatea robinetelor de purjare a colectoarelor inferioare;
- scăderea bruscă a presiunii în cazan, ceea ce poate avea ca urmare vaporizarea în ţevile de
cădere şi deci instabilitatea alimentării ţevilor de ecran;
- creşterea rapidă a presiunii, după scăderea ei bruscă, având ca urmare întârzierea
vaporizării în ţevile aceluiaşi ecran; curăţarea neuniformă a zgurii; nesimetrii între arzătoare;
pătrunderi importante de aer fals în focar.
Perturbările de circulaţie se manifestă în următoarele moduri:
- circulaţie în sensuri inverse ale apei şi a aburului în interiorul aceleiaşi ţevi;
- separarea aburului de apă în porţiunile orizontale ale ţevilor fierbătoare;
- apariţia nivelului liber, la o distribuţie neuniformă a fluxului termic de-a lungul ţevilor,
manifestată prin separarea în anumite zone a fazei lichide de faza de vapori.
Toate aceste fenomene se caracterizează prin formarea de bule de abur, care stagnează sau
se deplasează cu viteză redusă în ţevi.
Transmiterea căldurii de la peretele ţevii la abur fiind mult mai mică decât transmiterea
căldurii la apă, temperatura peretelui ţevii poate creşte peste limita admisibilă.
Alte cauze care produc perturbări sau opriri în circulaţie sunt:

24
 - înfundarea ţevii în timpul montării sau reparării cazanului prin pătrunderea unor obiecte
străine (nisip de la îndoirea ţevilor, zgură de la sudare, mâl etc.), care îngreunează sau
întrerupe circulaţia în ţeavă, sau împiedică transmiterea căldurii de la peretele ţevii la apa
din cazan;
- formarea unor pungi de abur şi, ca urmare, a unor umflături şi sufluri în zonele deformate
ale ţevilor, produse la îndoire în timpul montării sau datorită căderii unor corpuri străine pe
ţevi în timpul exploatării şi care nu au fost îndreptate la repararea cazanului.
Pentru prevenirea perturbărilor circulaţiei se stabileşte, pentru fiecare cazan, minimul tehnic
(condiţionat şi de stabilitatea flăcării, la arderea cărbunelui pulverizat) până la care este asigurată
circulaţia.
Pentru evitarea încărcării termice neuniforme a ţevilor fierbătoare, trebuie supravegheată
poziţia corectă a flăcării şi depunerile de zgură.
O cauză tipică de exploatare a perturbării circulaţiei o constituie la Cazanele cu tambur
scăderea nivelului apei în conductele de alimentare şi a aburului din cazan este normală, se purjează
sticlele de nivel pentru a se verifica dacă funcţionează corect, după care cazanul se cuplează pentru
alimentarea intensificată de la conducta de rezervă, verificându-se funcţionarea automatelor de
alimentare. Dacă automatele de alimentare nu funcţionează corect, acestea se decuplează, trecându-
se la alimentarea manuală.
Dacă totuşi, nivelul continuă să scadă şi după intensificarea alimentării, se închid toate
purjele cazanului şi se verifică dacă armătura de purjare şi de golire a cazanului şi a economizorului
este etanşă.
Dacă se constată pierderi importante de apă prin armătura deteriorată se anunţă personalul
sălii maşinilor, luându-se măsurile necesare pentru oprire cazanului.
La scăderea în continuare a nivelului până la limita inferioară admisă, se reduce sarcina
cazanului, înştiinţându-se personalul de la camera de comandă sau din sala maşinilor în vederea
unei eventuale scoateri din serviciu a cazanului. În cazul dispariţiei nivelului apei din sticla de nivel,
se stinge focul.
Dacă din neglijenţa personalului, nivelul apei din sticla de nivel a coborât sub muchia
inferioară a sticlei, faptul acesta nefiind observat la timp de personal, trebuie purjată imediat partea
cu apă a sticlei de nivel, încercându-se, prin închiderea robinetului de abur, ridicarea nivelului apei
în sticlă.
Dacă la controlul nivelului apare apă în sticlă, trebuie intensificată alimentarea cazanului,
urmărindu-se apariţia apei în sticla de nivel. Dacă la controlul nivelului în sticlă nu apare apă, focul
trebuie imediat stins, alimentarea cazanului trebuie întreruptă şi cele constatate trebuie aduse la
cunoştinţa personalului din sala maşinilor.
Pentru a se asigura funcţionarea corectă a indicatoarelor de nivel este necesară respectarea
anumitor reguli, şi anume:
- manetele robinetelor indicatoarelor de nivel trebuie să aibă o anumită poziţie, identică
pentru toate coloanele cuplate. Robinetele trebuie să fie etanşe, îmbinările nu trebuie să aibă
nici un fel de scăpări. Sticlele trebuie să fie transparente, iar meniscul apei din sticlă trebuie
să se vadă clar, atât la iluminatul natural cât şi la iluminatul artificial.
Defectările în funcţionare ale indicatoarelor de nivel au următoarele urmări:
- înfundarea racordului de abur sau de apă a sticlelor de nivel duce la ridicarea nivelului apei
în sticlă (ridicarea rapidă în cazul murdăririi racordului de abur şi treptată în cazul murdăririi
racordului de apă);
- scăpările din racordul de purjare duc la reducerea nivelului în sticlă;

25
 - neetanşeităţile sticlelor şi ale armăturilor lor deformează datele indicatorului de nivel.
La ieşirea din funcţiune a tuturor sticlelor de nivel, trebuie oprit focul şi înlocuită urgent.
Dacă la ieşirea din funcţiune a sticlelor de nivel a rămas în funcţiune indicatorul de nivel coborât
(care a fost verificat scurt timp înainte de aceasta, cu indicaţiile sticlelor) se permite ca timp de 15 –
20 minute cazanul să fie alimentat după indicatorul de nivel coborât, acest indicator fiind deservit
de un muncitor special. Totodată trebuie controlat nivelul apei după semnalul acustic al nivelurilor
superior şi inferior; în acest caz, sarcina nu trebuie micşorată, însă trebuie menţinută uniformă,
aducând la cunoştinţă inginerului de serviciu cele constatate.
De asemenea, trebuie controlată corespondenţa dintre alimentare şi debitul de abur, cu
ajutorul debitmetrelor de abur şi de apă ale cazanului, în aceste cazuri, se interzice efectuarea de
purjări , suflări şi curăţarea de zgură a cazanului, precum şi evacuarea zgurii şi a cenuşii.
În ţevile de supraîncălzitor cu serpentine verticale se pot crea opriri de circulaţie din cauza
dopurilor de condensat, care se formează la oprirea cazanului. La repornire, debitul prin ţevile
obturate şi diferenţa de presiune sunt uneori prea mici pentru evacuarea dopurilor de condensat. În
punctele de stagnare a aburului se produc supraîncălziri locale, iar la restabilirea circulaţiei, în
momentul eliminării dopului de condensat, se produce o răcire bruscă a ţevii, al cărei material
suferă un şoc termic.
Prin împiedicarea dilatării termice de ansamblu a unor conducte sau ţevi se nasc eforturi
puternice în reazemele fixe care pot duce la deplasarea acestora sau la defectarea ţevilor.
Murdărirea neuniformă a ţevilor vaporizatoare va conduce la încălziri excesive pentru unele
porţiuni. Zgurificarea ca şi eliminarea bruscă a acesteia conduce de asemenea la modificarea
fluxurilor termice recepţionate de către ţevi. Funcţionarea în limitele domeniului tehnic minim
poate conduce şi la inversarea circulaţiei în vaporizatoarele cu circulaţie naturală. Se menţionează şi
faptul că la creşterea bruscă a sarcinii cazanelor cu tambur apare o vaporizare suplimentară a apei
din tambur. Datorită valului mărit de bule de abur format în volumul de apă, iniţial se va remarca o
falsă creştere de nivel a apei, urmată ulterior de o stabilizare a nivelului apei spre limita inferioară.
Acest proces contradictoriu conduce la derutarea personalului de exploatare ce vizualizează sticlele
de nivel dacă informaţiile nu sunt suficiente.
Funcţionarea în domeniul sarcinilor reduse, la cazanele de circulaţie naturală cu ţevi puţin
înclinate, conduce la o vaporizare în partea inferioară a ţevilor expuse fluxului flăcării şi la o
curgere a apei în aşa numitul jgheab. Diferenţa de coeficient de schimb de căldură pentru cele două
faze ale apei, aşa cum s-a explicat anterior, va conduce la un efort termic ce poate produce chiar
spargerea ţevilor.
O avarie foarte gravă se poate realiza la cazanele cu volum mare de apă cu tub de flacără
atunci când nivelul apei scade până la situaţia în care o parte din tubul de flacără va fi în contact cu
aburul. Schimbul de căldură diferit în zona de apă şi de abur, conduce la o diferenţă de temperatură
în peretele tubului de flacără., de regulă în limitele de fisurare şi în continuare de rupere. Spargerea
tubului de flacără depresurizează fluidul din interiorul mantalei cazanului, urmată de o vaporizare
masivă ce poate conduce chiar la distrugerea totală a instalaţiei.
Preîncălzitoarele de abur pot fi cuprinse de incendiu, atunci când în funcţionare au loc
depuneri de funingine. Preîncălzitoarele rotative de aer, datorită şocurilor periodice de concentraţie
de oxigen sunt cele mai expuse la incendiu. Incendierea preîncălzitoarelor de aer rotative conduce
de regulă la grave deteriorări. În exploatare, semnalarea unor creşteri peste anumite nivele ale
temperaturii gazelor de ardere este un indiciu de incendiu. Incendiu se previne sau se rezolvă prin
inundarea cu apă a preîncălzitorului rotativ de aer,

26
 Avariile la sticlele de nivel, pot fi compensate pentru perioade scurte de timp, de o
exploatare numai prin indicaţiile sistemului de automatizare, perioadă în care se forţează menţinerea
unei sarcini cât mai constante.
Avariile la sistemul de purjare trebuie strict evaluate, pentru a nu conduce la pierderea
nivelului apei în tambur sau la pierderi semnificative de randament.
O serie de avarii mai greu de depistat, apar atunci când după revizii şi reparaţii, datorită unor
neglijenţe apar înfundări ale secţiunilor de curgere. Personalul de exploatare trebuie să semnaleze
orice comportare anormală a cazanului după repornire în urma reparaţiilor la partea de înaltă
presiune.

5.3 AVARII LA INSTALAŢIILE ANEXE

Cea mai gravă avarie pentru un cazan, legată de instalaţiile anexe, este avaria la pompele de
alimentare. Funcţionarea cu debit redus a fost deja prezentată. În plus, o oprire a alimentării cu apă
conduce la nerăcirea cazanului. Se impune oprirea imediată a focului şi ventilarea forţată. La
cazanele cu tambur, răcirea mai poate fi asigurată de rezerva de apă din cazan.
Avariile la ventilatoarele de aer şi de gaze de ardere influenţează calitatea arderii, putând
duce chiar la stingerea flăcării.
Avariile la ventilatoare pot fi din motive mecanice sau electrice. Nu trebuiesc neglijate nici
blocajele ce pot apare la elementele de reglaj a ventilatoarelor.
Creşterea pierderii de presiune pentru reţea, fie pe partea fluidului de lucru apă-abur, pentru
pompa de alimentare, fie pe partea aerului sau a gazelor de ardere, conduce la reducerea debitului şi
de aici la avariile prezentate anterior.
La cazanele echipate cu grătare, acestea pot suferi înţepeniri, care invitabil conduc la oprire.
Orice intervenţie nu se va putea realiza decât după răcirea grătarului. Rezultă că o intervenţie la
grătar impune oprirea cazanului pe o perioadă lungă de timp.
Cazanele cu ardere pulverizată a cărbunelui cuprind instalaţii ce nu se găsesc la alte focare şi
anume morile. În afara avariilor legate de ruperi de elemente din mecanismul mobil sau de
pătrundere de corpuri metalice o dată cu cărbunele, avarii menţionate anterior, pot apare avarii şi la
motoarele electrice şi la elementele de cuplare. Foarte importantă este calitatea sistemului de
protecţie la sarcini mărite.
Avariile la sistemul de separare a picăturilor de apă de la sfârşitul vaporizatorului conduce la
antrenarea de săruri spre consumator. Când acestea depăşesc un anumit nivel este necesară
intervenţia la aceste instalaţii şi remedierea lor.

5.4 MĂSURI DE LIMITARE ŞI EVITARE A AVARIILOR

Pentru evitarea avariilor de cea mai mare importanţă este respectarea condiţiilor de
construcţie şi reparaţii, alături de respectarea instrucţiunilor de exploatare.
Respectarea condiţiilor de construcţie începe cu respectarea proiectului, atât ca materiale cât
şi ca dimensiuni. În cadrul reparaţiilor se va urmări înlocuirea părţilor uzate cu unele similare,
acceptate de către proiectant şi de către ISCIR. Calitatea reparaţiilor va trebui menţionată prin actele
încheiate ulterior, care să precizeze operaţiunile efectuate, probele efectuate şi verificarea calităţii
lucrărilor.
Defectări de echipament, care generează solicitări suplimentare . Unele defecte iniţiază
modificări de regim de funcţionare ale cazanelor şi prin aceasta generează solicitări suplimentare.
Un caz tipic îl constituie spargerile de ţevi de ecran. Pierderea apei prin spărtura unei ţevi de ecran
duce la scăderii presiunii din cazan.

27
 De obicei schijele provenite din ţeava avariată, jetul de apă –abur care iese prin spărtură şi
şocul dat de ţeava ruptă, care se deformează sub efectul ieşirii jetului de apă-abur, deteriorează
ţevile învecinate, ceea ce măreşte viteza de scădere a presiunii din cazan. Aceasta echivalează cu o
scădere de temperatură în pereţii tamburului colectoarelor şi ţevilor. Repetarea lor poate avea ca
efect fisurarea ţevilor. Pe de altă parte, scăderea bruscă de presiune antrenează apa din tambur, care
fiind amestecată cu apă de alimentare este relativ rece şi produce un şoc termic suprafeţei interioare
a tamburului.
Spargerea de ţevi vaporizatoare este mai gravă decât spargerea unor ţevi de supraîncălzitor,
pentru că volumul specific al aburului supraîncălzit este mai mare decât volumul specific al
emulsiei apă-abur (în funcţie şi de presiune).
Pentru diminuarea acestor efecte, ecranele cazanelor moderne sunt formate din ţevi de
diametru mic.
De asemenea solidarizarea prin aripioare a ţevilor din ecranele membrană, împiedică
deformarea ţevii sparte şi şocul corespunzător asupra ţevilor învecinate.
Un caz particular de avarie produs prin spargerea unei ţevi îl constituie spargerea unei ţevi
de coborâre când aceasta este închisă într-un spaţiu din peretele cazanului. Presiunea, care se
creează în acest spaţiu închis a avut ca efect avarierea gravă a unor cazane prin dărâmarea pereţilor
şi chiar a sistemului de susţinere.
Reparaţiile pot fi executate de echipe sau secţii de reparaţii din cadrul întreprinderilor
specializate cu care centrala a încheiat contractele de reparaţii (de exemplu TERMOSERV,
ENERGOMONTAJ, etc.), sau de către echipe din centrala proprie.
Echipele universale de reparaţii, execută de regulă multiple operaţii pentru cazanele din
centralele mici.
Pentru cazanele mari, echipele de reparaţii diferă mult după felul operaţiunilor, din care se
menţionează: curăţirea funinginii şi zgurii, echipe pentru curăţirea interioară a părţii sub presiune,
echipe pentru repararea părţii sub presiune, echipe pentru înlocuiri de armături, echipe pentru
repararea armăturilor, echipe pentru repararea maşinilor rotative (pompe, ventilatoare de aer şi de
gaze de ardere, mori), echipe pentru repararea înzidirii şi izolaţiei termice, echipe pentru controlul
sudurilor.
Pentru evitarea şi eliminarea avariilor la funcţionarea unui cazan, vor trebui reduse la
maximum posibil, următoarele fenomene:
- murdărirea schimbătoarelor de căldură;
- coroziunea de joasă şi înaltă presiune;
- eroziunea schimbătorului de căldură;
- depunerea de săruri.
Dacă murdărirea, coroziunea de joasă şi înaltă presiune ca şi eroziunea schimbătoarelor de
căldură depinde de condiţiile de exploatare a cazanului, depunerea de săruri depinde de nivelul de
tratare a apei, tratare realizată în instalaţii conexe cazanului.

6 SISTEME AUTOMATE DE PROTECŢIE; SEMNALIZARE PREVENTIVĂ

Principala protecţie pentru un cazan constă în buna funcţionare a armăturii fine obligatorii,
alături de buna funcţionare a sistemului de automatizare. Importantă este şi buna funcţionare a
aparatelor de măsură şi control.
Presiunea şi temperatura, sunt parametrii ce trebuie măsuraţi înainte şi după fiecare
schimbător de căldură. Existenţa tamburului implică aceleaşi măsurători şi pe acesta.

28
 Supapele de siguranţă trebuiesc amplasate ca număr şi caracteristici, conform proiectului.
Calitatea acestora prezintă un principal element în funcţionarea sigură a cazanelor, fie că sunt de
abur, fie de apă fierbinte. Se face menţiunea că la depresurizarea unui cazan de apă fierbinte apare o
puternică vaporizare, lucru ce implică echiparea acestor cazane cu un strict sistem de supape de
siguranţă.
Pe circuitul apei de alimentare, ca şi pe circuitul de abur viu, se impune măsurarea debitelor.
Robinetele de reţinere (capetele de reţinere) permit închiderea automată a circuitului de apă
în momentul depresurizării acestuia. Aşa cum s-a arătat la schemele de armătură obligatorie, acestea
devin obligatorii pe circuitele apei de alimentare şi pe circuitul de admisie a economizorului în
tambur.
Supapa de siguranţă de control este reglată să se deschidă înaintea celorlalte cu care este
echipat cazanul. Toate supapele de siguranţă amplasate pe un cazan trebuie să fie de acelaşi fel.
Supapele de siguranţă pot fi cu contragreutate, cu arc sau cu impuls.
Diametrul de trecere al scaunului supapei variază în domeniul 15-125 mm.
Orice cazan cu circulaţie naturală trebuie să aibă obligatoriu montate două sticle de nivel cu
indicaţie directă, poziţionate astfel încât să poată fi urmărite uşor de către personalul de exploatare.
Indicarea nivelului apei la sala de comandă este obligatorie pentru cazanele cu debitul de
abur mai mare de 75 t/h.
Presiunea din camerele focar este controlată şi prin clapetele de explozie.
Pentru o exploatare sigură, de o mare importanţă sunt şi sistemele de semnalizare
preventivă. Ca urmare, depăşirea anumitor parametrii de exploatare, cu pericol de avarie, la
cazanele mari sunt semnalizate şi optic şi auditiv (de exemplu, pentru depăşirea temperaturii de
supraîncălzire a aburului, pentru dispariţia flăcării, etc.)
O situaţie total diferită se găseşte în cazul cazanelor de putere termică mică, ce funcţionează
în regim total automatizat. În acest caz, atât flacăra, presiunea gazului natural, presiunea apei la
intrarea în cazan, tirajul, sunt supravegheate automat continuu, iar ieşirea din plaja admisă de valori
conduce direct la oprirea cazanului. Aceste cazane funcţionează fără supravegherea unui fochist.

7. CURĂŢAREA, REVIZIA, REPARAREA ŞI VERIFICAREA TEHNICĂ

CURĂŢAREA INTERIOARĂ
Agentul de lucru, apa şi aburul, au calitatea asigurată prin tratarea chimică a apei, prin purjă
şi prin operaţia de separare a picăturilor din aburul uscat. Această calitate, nu trebuie să fie afectată
de impurităţi introduse de la fabricarea şi repararea schimbătoarelor respective de căldură sau de la
operaţiunile de conservare. Depozitarea improprie a unor elemente din schimbătoarele de căldură
reprezintă o altă sursă de murdărire a agentului de lucru.
Pentru eliminarea murdăririi interioare a ţevilor schimbătoarelor de căldură sub presiune, se
efectuează curăţarea interioară, ce cuprinde spălare mecanică şi chimică. Fazele spălării sunt:
- spălare mecanică cu apă rece;
- spălare mecanică cu apă caldă;
- degresare cu substanţe alcaline;
- decaparea primară cu acizi minerali şi inhibitori;
- decapare finală cu acizi organici şi inhibitori;
- pasivizarea.

29
 Tehnologia completă de spălare se realizează numai la cazanele de parametrii ridicaţi. Sub o
presiune de 40 bar se utilizează numai o parte din aceste operaţiuni ce cuprind de regula numai
spălarea mecanică şi alcalină.
Pentru operaţiile de spălare sunt necesare pompe cu garnituri rezistente la aciditatea
respectivă, rezervoare pentru realizarea soluţiilor de pompare şi stocaj.
Debitele fluidelor de spălare sunt de regulă mai mari cu 125% faţă de debitele nominale,
pentru a se realiza o viteză sporită prin interiorul ţevilor, în vederea desprinderii mecanice a
impurităţilor.
Spălarea cu apă caldă este considerată realizată dacă apa la ieşirea din schimbătoarele de
căldură are aspect limpede. Pentru degresare, temperatura apei este de circa 80-95C iar apa este
recirculată în circuitul realizat de tip închis, timp de până la 10 ore. Încălzirea apei se poate realiza
în degazor. Această spălare alcalină se consideră realizată prin controlul alcalinităţii. Soluţiile de
degresare conţin: carbonat de sodiu anhidru 14-17 kg/m3; fosfat trisodic 10-12 kg/m3, detergent
0,15-0,4 kg/m3. Operaţia de degresare se încheie cu o spălare cu apă dedurizată.
Spălarea acidă cuprinde două etape:
Etapa I, spălare cu acizi minerali şi inhibitori (acid sulfuric 3%, acid citric 0,1%, hidrat de
hidrazină 0,1%, triflourură de amoniu 0,2-0,25%). Temperatura soluţiei se recomandă în domeniul
60-80C, pentru o perioadă de 8-10 ore. Controlul spălării se face prin controlul acidităţii soluţiei şi
prin determinarea pH-ului care trebuie să ajungă la un palier de valoare. Operaţiunea se încheie cu
spălare cu apă demineralizată.
Etapa II, urmează imediat după prima etapă pentru a se împiedica contactul cu aerul.
Soluţia se realizează cu acizi organici şi inhibitori (acid citric, soluţie de amoniac, trifluorură de
amoniu şi inhibitori) Temperatura soluţiei este de 90C iar durata de 8-10 ore. Operaţiunea se
consideră încheiată când pH-ul atinge valoarea 3,5 - 4. Spălarea se încheie cu clătire cu apă
demineralizată.
Pasivarea este ultima etapă după cele două spălări acide şi are rolul de a forma un strat
protector contra coroziunii chimice. Soluţia de pasivare este compusă din mononitrat de amoniu
0,5%, azotit de amoniu 0,3%, soluţie de amoniac 2,5%, aciditatea finală fiind caracterizată prin pH
 3,5-4. Temperatura soluţiei este de 60-70C, iar timpul de 8-10 h. Operaţiunea se încheie cu o
spălare cu apă demineralizată bazică, pH  9, realizată prin aditivare cu soluţie amoniacală. Apa
folosită la spălările acide se neutralizează şi se evacuează pluviometric.
Spălarea cu abur se realizează prin ridicarea presiunii şi a temperaturii la valori apropiate de
cele nominale iar evacuarea aburului din fiecare schimbător de căldură (sau pachete de
schimbătoare de căldură) se face direct în atmosferă. Prin spălarea cu abur se realizează evacuarea
din interiorul ţevilor a depunerilor şi a resturilor de sudură, ca şi a impurităţilor rezultate în urma
spălării chimice. Suflarea se execută în mai multe subfaze, de câte 30-45 minute. Calitatea suflării
se determină prin reducerea numărului de impacturi asupra unor plăcuţe metalice amplasate
perpendicular pe direcţia de suflare, faţă de numărul iniţial de impacturi.
Se utilizează şi metode mecanice de curăţare interioară, cu acţionare electrică sau
pneumatică, dar numai pentru depuneri foarte duce, ce nu au putut fi îndepărtate prin metode
chimice.
Un caz aparte constă în curăţarea de depuneri de piatră a elementelor interioare ale
tamburului. Se recomandă pe cât posibil să nu se zgârie sau să se deterioreze suprafeţele.
Pregătirea instalaţiei pentru pornire.
Înainte de pornirea instalaţiei se efectuează un control vizual al acesteia pentru a constata
starea bună a conductelor, a flanşelor de legătură, a armăturilor şi a suporţilor.
30
 Prin starea bună se înţelege integritatea circuitului inclusiv a izolaţiei, lipsa deformărilor etc.
De asemenea se constată accesul liber la instalaţie, cu îndepărtarea de lângă aceasta a tuturor
pieselor care au fost aduse pentru lucrările de întreţinere sau reparaţii, precum şi existenţa podeţelor
necesare pentru accesul la armături în scopul acţionării acestora.
Se verifică integritatea şi funcţionarea iluminatului local.
Se verifică existenţa plăcuţelor avertizoare privind staţionarea în dreptul instalaţiei de
reducere-răcire şi a inscripţionării armăturilor.
Se verifică existenţa şi integritatea aparatelor locale de control – măsură.
Se constată prezenţa tensiunii la panoul din camera de comandă pentru echipamentele şi
aparatele aferente instalaţiei.
Se închid robinetele de intrare-ieşire abur din instalaţia de reducere-răcire şi robinetul de
introducere a apei în răcitor. Se verifică funcţionarea clapetelor de reglaj abur şi apă prin acţionarea
de la distanţă. Se verifică cursa clapetelor, corespondenţa între poziţia clapetelor şi şi indicatorul de
panou. Se închid clapetele şi se verifică poziţia manuală la faţa locului şi se stabilesc ca aceste
clapete să fie închise.
Se verifică funcţionarea la închis şi deschis a robinetelor prevăzute cu acţionare la distanţă.
Se verifică starea bună, funcţionarea şi închiderea robinetelor cu acţionare manuală.
Se verifică pregătirea consumatorilor de primirea aburului şi se anunţă furnizorul de abur
pentru alimentarea cu abur.
CURĂŢAREA EXTERIOARĂ
Această operaţie are rolul de a îndepărta produsele arderii care pot fi sub formă de
funingine, cenuşă şi zgură. Operaţiunea este necesară pentru menţinerea coeficienţilor de schimb de
căldură şi pentru menţinerea interstiţiului de trecere a gazelor de ardere la valorile iniţiale (creşterea
depunerilor prin reducerea acestui interstiţiu măreşte valoarea pierderilor de presiune pe partea
gazelor de ardere, valoare resimţită negativ de fenomenul de tiraj).
Curăţarea exterioară, se face după răcirea cazanului, la o valoare de temperaturi sub 40-
50C. Se mai impune o aerisire intensă. Execuţia lucrărilor impune un sistem de schele şi de
iluminat eficient. Operaţiunile se realizează de la partea superioară a focarului în jos. Nu este
permis lucrul concomitent la mai multe nivele. Curăţarea se face cu răzuitoare manuale sau
mecanice. Pentru reducerea condiţiilor improprii de lucru se impune o aspiraţie locală a prafului.
REVIZIILE CAZANULUI (REVIZIA TEHNICĂ)
Revizia tehnică cuprinde totalitatea operaţiunilor executate periodic pentru verificarea,
curăţarea, curgerea şi înlocuirea unor piese uzate sau defecte. Scopul acesteia constă în eliminarea
defecţiunilor primare. Revizia tehnică a cazanului se execută cu instalaţia oprită.
Revizia tehnică este urmată de reparaţia curentă nr.I
Revizia tehnică se execută conform procedurilor prestabilite, când s-au precizat operaţiunile,
personalul necesar, durata de execuţie şi gradul de instrucţie al personalului.
Revizia tehnică urmăreşte menţinerea cazanului în performanţele normate de funcţionare. În
cadrul reviziei tehnice se vor înlocui şi subansamblele şi piesele cu timp redus de utilizare.
Obligatoriu, se vor verifica şi elementele de siguranţă, protecţie şi de automatizare ale cazanului.

31