MICROORGANISME UTILIZATE IN BIOTEHNOLOGII

DROJDII
Drojdiile (levurile) sunt fungi cu formă predominant unicelulară, cu un singur nucleu şi
care se reproduc fie asexuat prin înmugurire sau diviziune transversală, fie sexuat prin formare de
spori. Aceste microorganisme formează un grup taxonomic complex şi heterogen, manifestând o
mare diversitate morfologică şi biochimică.
În cursul evoluţiei sale, omul a putut observa rezultatul acţiunii realizate de această
categorie de agenţi microbieni, iar fermentaţiile au fost utilizate din timpuri preistorice. Primele
referiri care atestă folosirea drojdiilor în procesul de fermentaţie a berii datează din anii 6000 î.e.n.
în Egiptul antic. În următoarele milenii s-au dezvoltat procedee de obţinere a vinului şi berii şi de
dospire a aluatului, preluate de ţări europene şi asiatice. Aceste procese fermentative se realizau
empiric până în secolul XIX, fără a fi bănuită prezenţa drojdiilor. Importanţa acestor
microorganisme a fost evidenţiată de către Louis Pasteur, în lucrarea sa ”Études sur le Vin” din
1866. În 1881 Hansen a demonstrat rolul complexului zimazic din drojdii asupra fermentaţiei
alcoolice, punând bazele biochimiei moderne. În perioada următoare, acumularea treptată a
cunoştinţelor despre aceste microorganisme a permis descrierea drojdiilor implicate în alte procese
decât cele fermentative precum şi a drojdiilor patogene.
Datorită proprietăţilor lor, drojdiile sunt o categorie taxonomică de importanţă majoră în
industria alimentară şi în alte domenii, cunoscute fiind capacitatea acestora de a produce
fermentaţia glucidelor simple în anaerobioză, cu formare de alcool etilic şi dioxid de carbon,
precum şi compoziţia chimică valoroasă pentru obţinerea unor suplimente nutritive.
Drojdiile de fermentaţie sunt utilizate în biotehnologiile fermentative la fabricarea vinului,
a berii, a altor băuturi alcoolice, a spirtului de fermentaţie, precum şi la obţinerea pâinii, prin
dospirea aluaturilor. Dacă drojdiile sunt cultivate în condiţii de aerobioză se obţine o biomasă cu
conţinut ridicat de proteine (45-55% proteină brută raportată la s.u.) cu denumirea de “single cell
biomass” , utilizată atât în furajarea animalelor cât şi în alimentaţia omului. În plus faţă de valoarea
energetică şi plastică, biomasa din drojdii mai conţine şi aminoacizi esenţiali (lizină, triptofan) şi
vitamine ale grupului B (tiamină şi riboflavină). Biomasa din drojdii se utilizează de asemenea la
obţinerea de extracte (autolizate) folosite ca aditivi alimentari sau pentru suplimentarea unor medii
de cultură în factori de creştere sau surse de azot pentru microorganisme. Din drojdii se pot extrage
unele vitamine hidrosolubile (B1, B2, PP, ergosterol), precum şi unele enzime hidrolitice cum sunt
invertaza sau lactaza. Prin tehnici de inginerie genetică s-a reuşit obţinerea unor tulpini mutante
de Saccharomyces cerevisiae producătoare de interferon.
Mediul de viaţă
Drojdiile sunt larg răspândite în natură, existând în majoritate ca forme saprofite de
viaţă. Datorită metabolismului lor caracteristic, o mare parte din drojdii manifestă preferinţă pentru
microhabitatele bogate în zaharuri, de obicei de origine vegetală, unde concurează cu succes alte
microorganisme. Prezente într-o varietate de habitate naturale reprezentate de plante, animale, sol,
ape, drojdiile ajung în diferite produse fermentative, alimentare, în care pot acţiona ca
microorganisme de degradare.
Deşi au fost găsite în sol în cantităţi mai mici comparativ cu alte microorganisme, drojdiile
alcătuiesc populaţii semnificative în acest mediu. În general, numărul de celule viabile pe gram de
sol este cuprins între 0 şi câteva mii. S-a constatat că, în probele recoltate din solurile grădinilor şi
livezilor, numărul celulelor de drojdie este mai mare, de ordinul a 105 celule per gram. În general,
cea mai mare concentraţie de celule de drojdie s-a înregistrat în straturile superficiale ale solului,
la adâncimi mai mari de 30 cm drojdiile fiind aproape absente.
Apele dulci şi sărate conţin drojdii provenite dintr-un număr mare de surse: sol, floră şi
faună acvatică, plancton etc. Populaţiile cele mai abundente de drojdii se întâlnesc în apele de
suprafaţă, care conţin cantităţi mari de materii organice.
Drojdiile pot fi întâlnite pe diferite organe ale plantelor : frunze, flori, fructe, în exsudate
ca şi pe lemn putrezit, muşchi şi ciuperci cu pălărie. Există drojdii patogene pentru plante (genul
Nematospora), care provoacă boli ale bumbacului, tomatelor, fasolei, citricelor.
Din numărul mare de drojdii existente în natură, numai puţine genuri şi specii sunt capabile
să se dezvolte în asociaţie cu organismul animalelor, iar dintre acestea doar un număr mic de specii
sunt patogene. Unele drojdii sunt prezente în biocenoza intestinală şi se elimină natural prin
produse de dejecţie. Un alt habitat natural al drojdiilor este reprezentat de organismul insectelor,
care sunt un vector important pentru răspândirea în natură a acestor microorganisme.
Drojdiile pot acţiona ca microorganisme de degradare a produselor alimentare, deseori de
tip special: drojdii care fermentează lactoza în produsele lactate, drojdiile osmofile în miere, lapte
condensat îndulcit şi saramuri. Cu toate acestea, prezenţa drojdiilor de contaminare nu este asociată
niciodată cu producerea de toxine, chiar dacă sunt drojdii patogene; prin urmare nu are loc
otrăvirea alimentelor.
Ultrastructura celulei de drojdie
Drojdiile utilizează pentru multiplicare şi întreţinerea funcţiilor vitale o serie de substraturi
nutritive, ce conţin o sursă de carbon, o sursă de azot, săruri minerale şi factori de creştere, în
anumite concentraţii. Aceste microorganisme utilizează glucidele ca principală sursă de carbon,
fie pe cale fermentativă, fie pe cale oxidativă, în procesul de respiraţie.
Principala proprietate a drojdiilor utilizate în biotehnologii este dată de capacitatea acestora
de a fermenta glucidelele din mediu, cu formare de alcool etilic şi dioxid de carbon, alături de
unele produse secundare. Fermentaţia alcoolică la drojdii are loc atunci când drojdiile se dezvoltă
în condiţii de anaerobioză, condiţii în care metabolismul lor este dirijat în sensul reacţiei:
C6H12O6 – 2C2H5OH + 2CO2 , când se formează 2 moli de ATP.
În condiţii de aerobioză, drojdiile asimilează glucidele cu eliberare de energie, stocată sub
forma ATP şi utilizată apoi în procesele de respiraţie celulară.
C6H12O6 + 6O2 + 38ADP + 38Pi – 6CO2 + 6H2O + 38ATP
Ca urmare, în aceste condiţii, are loc o multiplicare rapidă a drojdiilor, cu acumulare de
biomasă în mediul de cultură. În 1861, L. Pasteur a observat că prezenţa oxigenului în mediul de
cultură determină acumularea unui număr mult mai mare de celule de drojdie, pentru aceeaşi
concentraţie de zahăr, concomitent cu inhibarea fermentaţiei. Capacitatea oxigenului de a influenţa
procesele anaerobe, inhibând prin prezenţa sa procesul de fermentaţie şi determinând o accentuare
a respiraţiei, este cunoscută sub numele de efect Pasteur sau efectul oxigenului.
Metabolizarea zaharurilor în condiţii de aerobioză determină eliberarea unei cantităţi de
ATP, deci de energie, mult mai mari decât fermentaţia.
S-a constatat, de asemenea, că, în prezenţa unor concentraţii mari de glucoză, în aerobioză,
are loc represia respiraţiei celulare, fenomen care se numeşte efectul Crabtree (1929), efectul
Pasteur invers sau inhibiţie prin substrat.
Celulele vegetative de drojdie se reproduc în mod obişnuit în condiţii optime de viaţă prin
înmugurire, având loc cicluri celulare succesive. Acest tip de înmulţire corespunde diviziunii
asexuate, prin mitoză, când din celula mamă se formează o nouă celulă, identică din punct de
vedere genetic.
Genul Saccharomyces cuprinde un număr de 45 specii de drojdii fermentative, care se reproduc
asexuat prin înmugurire şi sexuat prin formare de 1 – 4 ascospori. Drojdiile aparţinând acestui gen
sunt cele mai des utilizate în diferite biotehnologii de fermentatie pentru obtinerea de bioetanol
din amidon sau celuloza.
Genul Candida cuprinde 81 de specii, fiind un gen cu o mare heterogenitate. Candida utilis, C.
robusta, C. tropicalis, C. lypolitica sunt utilizate la obţinerea de biomasă proteică folosită în
furajare, în urma cultivării pe medii conţinând subproduse sau deşeuri ale industriei
agroalimentare, a lemnului şi celulozei.

Fermentatie alcoolica cu producere de

bioetanol

Biomasa celulara (SCP - single cell protein)

Autolizate de drojdie

Enzime - invertaza, beta-galactozidaza,

lipaza, altele

Vitamine

Biosinteza de lipide (SCO - single cell oil)

Biodegradarea materiei organice

MUCEGAIURI
Mucegaiurile sau fungii filamentoşi sunt încadraţi în regnul Fungi (din limba latină,
fungus, ciupercă), alături de drojdii. Mucegaiurile sunt microorganisme eucariote, formatoare de
spori, cu nutriţie de tip absorbtiv, care se reproduc sexuat şi asexuat. Disciplina ştiinţifică legată
de studiul fungilor poartă numele de micologie (din limba greacă, mykes, ciupercă, logos, ştiinţă).

Răspândirea mucegaiurilor
 Mucegaiurile sunt organisme în special terestre, puţine fiind întâlnite în ape. Majoritatea
acestor microorganisme sunt saprofite, însă unele dintre ele sunt patogene şi infectează plante şi
animale. Se pot întâlni în asociaţie cu alte organisme, de exemplu în micorize (asociaţii cu
rădăcinile plantelor), sau în licheni (asociaţii dintre fungi şi alge sau cianobacterii).
Mucegaiurile sunt răspândite în toate mediile de viaţă, datorită capacitaţii lor deosebite de
adaptare. Celula mucegaiurilor poate sintetiza o serie de enzime care le asigură acestora
echipamentul necesar metabolizării celor mai diverse substraturi. Astfel, aceste microorganisme
puţin pretenţioase la condiţiile de mediu, pot degrada materialele organice complexe până la
compuşi organici simpli şi molecule anorganice. În acest mod, carbonul, azotul, fosforul şi alţi
constituenţi principali ai materiei moarte pot fi utilizati de alte organisme, asigurându-se, în
combinaţie cu alte microorganisme cum sunt bacteriile, ciclurile biogeochimice ale elementelor în
natură. Aceste mucegaiuri sunt saprofite, asigurându-şi substratul nutritiv din materia organică
moartă.
Solul reprezintă un habitat în care mucegaiurile sunt răspândite în special în straturile
superficiale, acolo unde există materie organică în descompunere şi condiţiile necesare de
aerobioză. Se apreciaza că numărul unităţilor fungice per gram de sol variază între 20 000 şi 1 000
000, mucegaiurile fiind răspândite în special în primii 10 cm de la suprafaţa solului. Folosindu-se
de sistemul complex enzimatic pe care îl au, în special de enzimele hidrolitice cu acţiune
depolimerizantă asupra materialelor vegetale (amidon, celuloză, hemiceluloză, lignină, substanţe
pectice), mucegaiurile au rolul de a descompune resturile organice din sol. Acest proces, numit
biodegradare, este indispensabil asigurării ciclurilor biogeochimice în natură. Mucegaiurile sunt
considerate agenţi de putrezire. De asemenea, mucegaiurile din sol participă la formarea structurii
solului prin efectul de imobilizare mecanică şi au rol în formarea humusului. Din sol, prin
intermediul factorilor fizici, climatici şi biologici, sporii de mucegaiuri pot ajunge în alte medii de
viaţă, unde se pot menţine sub această formă până întâlnesc condiţii optime de germinare.
În ape, dezvoltarea mucegaiurilor este dependentă de conţinutul de substanţe organice şi
de concentraţia de oxigen. De aceea, acest mediu de viaţă este adesea ocazional pentru mucegaiuri,
prin apă realizându-se cel mai adesea răspândirea sporilor.
Sporii sau hifele de mucegaiuri pot ajunge în aer, fiind purtaţi de curenţi la distanţe mari,
depunându-se apoi pe suprafaţa obiectelor.
Mucegaiurile pot parazita unele organisme vii (plante, animale, om), producând boli.
Fungii fitopatogeni reprezintă principala cauză a bolilor plantelor, determinând pagube importante
în agricultură. Mucegaiurile se întâlnesc pe suprafaţa frunzelor, fructelor, rădăcinilor plantelor, în
ţesuturile cărora pot pătrunde datorită hifelor, invadând organele respective. Mucegaiurile care
produc boli ale plantelor sunt resposabile pentru aproximativ 70% din totalul îmbolnăvirilor
întâlnite la cereale, fructe şi legume. Dintre aceste boli, cele mai răspândite sunt mălura, rugina,
tăciunele plantelor cerealiere, atacul fructelor şi legumelor atât în timpul creşterii şi maturizării cât
şi în perioada de păstrare, producând putrezirea umedă sau uscată a ţesuturilor.
 La animale mucegaiurile produc un număr mai redus de îmbolnăviri, de obicei
dermatomicoze.
Enzimele cele mai diverse, în special hidrolaze sunt produse în medii de cultură ieftine
conţinând deşeuri şi subproduse ale industriei agroalimentare: amilaze şi glucoamilaze din tulpini
de Aspergillus oryzae şi A. niger; enzime celulozolitice din Trichoderma viridae; enzime
pectolitice din A. niger; proteaze din A. niger şi A. oryzae; cheag microbian (substitut al reninei)
din tulpini de Mucor miehei şi M. pussilus, lipaze din Penicillium şi Aspergillus etc. De asemenea,
unii acizi organici de importanţă majoră pentru acest domeniu, cum sunt acidul citric, gluconic,
fumaric, malic, sunt biosintetizaţi în special de tulpini de Aspergillus cultivate în suprafaţă sau
submers. Unii pigmenţi alimentari de origine microbiană sunt produşi pe cale biotehnologică din
mucegaiuri: pigmenţii carotenoidici din tulpini de Phycomyces, orezul roşu fermentat din tulpini
de Monascus purpureus.
Prin cultivarea unor mucegaiuri poate fi obţinută o biomasă proteică, uşor de separat din
mediul de cultură şi utilizată în hrana animalelor. În acest scop se folosesc tulpini de Fusarium
graminearum sau tulpini de bazidiomicete cum sunt cele de Pleurotus ostreatus (buretele de fag)
şi Polyporus squamosus (buretele de nuc), ca adaos în unele alimente, datorită gustului şi aromei
deosebite.
Culturile fungice selecţionate sunt utilizate la fabricarea unor brânzeturi speciale, cum este
brânza Camembert cu pastă moale (însămânţată cu o cultură de Penicillium camemberti) sau
branza Roquefort cu pastă albastră (cu culturi de Penicillium roqueforti), cu aromă şi gust
deosebite. De asemenea, unele salamuri crude maturate se obţin folosind culturi starter de
Penicillium nalgiovensis, care asigură o uscare uniformă a produsului şi contribuie la formarea
compuşilor de gust şi aromă specifice, datorate activităţii enzimelor lipolitice şi proteolitice.
Unele mucegaiuri sunt utilizate pentru biosinteza de antibiotice - peniciline, griseofulvine
- cu fungi din genul Penicillium, cefalosporine - cu tulpini de Cephalosporium etc. Mai multe
genuri de mucegaiuri au fost şi sunt utilizate în mod tradiţional la prepararea unor mâncăruri
specifice sau băuturi, în special din soia şi orez, în ţări din Orient (Aspergillus oryzae, Monascus,
Rhizopus, Mucor).
Peste 500 de specii de fungi sunt entomopatogeni şi infectează insectele şi acarienii în
natură. Studiind infecţia produsă de Beauveria bassiana (muscardina albă a viermilor de mătase)
s-a sugerat posibilitatea utilizării fungilor în combaterea dăunătorilor. Numărul speciilor utilizate
pentru biocontrolul dăunătorilor este limitat la B. bassiana pentru gândacul de Colorado,
Verticillium lecanii pentru afide, Hirsutella thompsonii pentru acarieni.
În funcţie de planta gazdă, un număr important de fungi au putut fi utilizaţi ca
microerbicide, ca alternativă la tehnologiile convenţionale de combatere a buruienilor. Astfel de
mucegaiuri sunt unele specii de Alternaria, Puccinia, Phytophtora. Tehnicile de inginerie genetică
(fuziunea de protoplaşti, tehnologia ADN recombinant) au permis obţinerea de tulpini cu eficienţă
maximă prin combinarea a două specii fungice patogene pentru plantele nedorite.

Caractere morfologice ale mucegaiurilor

Corpul mucegaiurilor este constituit dintr-un tal (o masă vegetativă neregulată în care nu
se diferenţiază organe, ca în cazul plantelor), format prin creşterea împreună a numeroase
filamente lungi şi subţiri numite hife, mai mult sau mai puţin alungite, ramificate, al căror
ansamblu este cunoscut sub numele de miceliu, ce poate atinge chiar câţiva metri lungime. Aceste
filamente sunt în realitate veritabile tuburi, rezistente şi protectoare, alcătuite în principal din
chitină.
 Enzime - amilaze, proteaze, celulaze, pectinaze,
laccaze, lipaze

Biomasa celulara (SCP - single cell protein)

Antibiotice - peniciline, cefalosporine

Acizi organici - citric, malic, fumaric

Biodegradarea materiei organice

Bioinsecticide

Bioierbicide

Micorize

VIRUSURI
Virusurile se situeaza la limita intre viu si neviu, fiind entitati acelulare infectioase, lipsite
de metabolism propriu, obligatoriu parazite, care se reproduc numai in celula gazda. Sunt alcatuite
dintr-un singur tip de acid nucleic (ADN sau ARN), alaturi de proteine. Unele virusuri mai au un
invelis extern. In biotehnologii, virusurile sunt importante ca vehicule de clonare in ingineria
genetica. De asemenea, bacteriofagii sunt importanti deoarece infecteaza si distrug celulele
bacteriene.
ALGE

Ficologia este stiinta care se ocupa cu studiul algelor. Termenul algae [s., alga] inseamna
plante acvatice. Algele sunt organisme eucariote, care au clorofila si se deosebesc de alte plante
prin prezenta unui sistem vascular mai slab organizat si prin structurile reproducatoare mai simple.
Pot fi uni sau pluricelulare si sunt din ce in ce mai utilizate in biotehnologii atat pentru extractia
unor metaboliti utili in medicina si alimentatie, cat si pentru producerea de biocombustibili.
PROTOZOARE
Protozoarele (protozoa [s., protozoan; Greek protos, primitiv, si zoon, animal] sunt
studiate de protozoologie. Un protozoar este definit ca un organism EK, unicelular, primitiv. Se
intalnesc in numeroase habitate cu umiditate ridicata, in ape dulci sau marine, in materia
organica in descompunere, in sol, unele fiind parazite in plante sau animale. Sunt cunoscute
pentru rolul lor in indepartarea bacteriilor din apele reziduale, fiind prezente in biofiltre si in
instalatiile cu namol activ.

Fig. Amoeba proteus si Paramecium caudatum