CRISTALOGRAFIE

2C, 1L, Verificare, 3 credite

1
 STĂRI STRUCTURALE

Atomii şi moleculele se pot prezenta, în funcţie de factorii interni

(natura şi mărimea forţelor de interacţiune) şi externi (temperatura,
presiunea, natura şi intensitatea câmpurilor prezente), în cinci stări de
agregare:
 solida,
 lichida,
 gazoasa,
 plasma (constituită din ioni, electroni și particule neutre
(atomi sau molecule), denumite generic neutri. Poate fi considerată ca fiind
un gaz total sau parțial ionizat, pe ansamblu neutru din punct de
vedere electric),
 materie hiperdensă neradiativă (găuri negre).

Substanţele aflate în stare solidă pot fi întâlnite, în funcţie de

gradul de ordonare reciprocă a particulelor constitutive, în stare amorfă,
mezomorfă sau cristalină.
2
Starea amorfă este caracterizată printr-o distribuţie dezordonata a
particulelor constitutive şi o omogenitate statistica. Proprietăţile fizice sunt
independente de direcţie, corpurile fiind izotrope (au aceleași proprietăți
fizice identice în toate direcțiile).

Starea mezomorfă, intermediara între starea amorfă şi cea cristalină,

cuprinde mai multe tipuri:
- starea nematică ce prezintă o distribuţie regulată, unidimensională a
unor particule filiforme, cu aranjament aperiodic;
- starea colesterică caracterizată prin tendinţa de realizare a unor agregate
cu axe paralele, unidimensionale, formate din particule alungite şi
spiriforme;
-starea smectică, realizată prin aşezarea unor particule de forma tabulara
în aranjamente cu feţele paralele - aranjare bidimensionala - dispuse
periodic.

Starea cristalină prezintă o aranjare periodică a particulelor componente

după cele trei direcţii spaţiale, rezultând o formă geometrică mărginită de
feţe plane, muchii şi colţuri dispuse cu o simetrie anumită.
3
 Starea stabilă a corpurilor solide este starea
cristalină, care se caracterizează prin cea mai mică energie
liberă.
Starea amorfă este o stare în afara echilibrului,
obţinută prin subrăciri la grade mari a unor lichide.
Corpurile amorfe tind sa treacă în timp, treptat, in
cristaline. Majoritatea corpurilor solide care ne înconjoară
au o structură cristalină.

Cristalografia este o ramură a ştiinţei

care se ocupă cu studiul corpurilor solide cu
structură cristalină.
4
 Majoritatea substanţelor solide sunt alcătuite din cristale mărunte
sau fragmentate, care se pot evidenţia doar prin metode speciale. Cristalele
mărunte ale substanţelor microcristaline, cu dimensiuni ce pot ajunge
uneori până la 10-7cm, se numesc cristalite. În toate aceste cazuri se
păstrează, la nivel de cristal sau de cristalit, simetria structurii şi
proprietăţile fazelor cristaline.

Simetria formelor poliedrice exterioare, precum şi simetria

proprietăţilor fizice ale substanţelor cristaline, este o consecinţă a ordinii şi
simetriei structurii interne.

Cristalele sunt compuse din particule (care pot fi atomi, ioni,

molecule, complecşi) dispuse ordonat şi simetric în spaţiu, formând şiruri,
reţele plane, reţele spaţiale. Dispunerea particulelor constitutive devine
regulată, ordonată când substanţa trece din stare amorfa (gaz, lichid, stare
vitroasa) în stare cristalina corespunzătoare unui minim de energie în
condiţiile date. Regularitatea dispunerii particulelor, natura lor, spectrul lor
energetic, precum şi forţele de legătura dintre ele determină însuşirile lor
fizice .
5
Model de dispunere a particulelor in substanţe:
a - gaz; b - lichid; c - cristal

6
Ca urmare a regularităţii și simetriei structurii, substanţele
cristaline sunt omogene și anizotrope.

Cristalele sunt omogene, dacă pentru oricare punct, luat în interiorul lor, se
găseşte unul asemenea, în aşa fel încât însuşirile cristalului în ambele
puncte sa fie perfect analoage.

Anizotropia este însuşirea care constă în faptul ca aceleaşi proprietăţi se

manifestă deosebit pe direcţii diferite. Ca urmare a faptului că în structura
cristalului distanțele şi forţele de legătură dintre particule sunt diferite
după direcţii diferite, majoritatea proprietăţilor cristalelor sunt anizotrope,
adică diferite în direcţii diferite, însă aceleaşi în direcţii simetrice una cu
alta.

De exemplu, mica se desface uşor în foiţe paralele

numai în lungul planelor cu o orientare
determinată.

7
 Cristalografia este o ramura a ştiinţei care are ca scop
descrierea, interpretarea structurii şi a proprietăţilor stărilor
condensate ale substanţei şi a legăturii acestora cu conexiunile
spaţiale ale atomilor şi ale forţelor dintre atomi.

Conexiunile spaţiale caracterizează gradul de

perfecţiune, ordinea şi simetria structurii interne a cristalelor.

Cristalul este un corp anizotrop, cu o omogenitate

reală, limitat la exterior de feţe plane, care se intersectează
după muchii şi colţuri, forma geometrică regulată fiind o
expresie a structurii sale interne.

8
Cristalografia, ca ştiinţă care se ocupa cu studiul cristalelor, se împarte în
următoarele capitole:

-Cristalografia geometrică morfologică studiază geometria formelor

externe ale poliedrelor cristaline;

-Cristalografia geometrică structurală se ocupa cu structura internă a

cristalelor;

-Cristalochimia analizează factorii care determină structura cristalină,

relaţiile dintre structura internă, compoziţia chimică şi proprietăţi;

-Cristalogeneza are ca obiect formarea materiei solide prin cristalizare,

precum şi fenomenele de dizolvare şi coroziune a cristalelor;

- Cristalofizica se ocupa cu studiul proprietăţilor fizice, în măsura în care

ele sunt dependente de geometria aşezării atomilor.

9
 Istoricul dezvoltării cristalografiei

Începuturile cristalografiei, ca ştiinţă independentă, se situează în a doua

jumătate a secolului XVIII, când Rome de L'Isle enunţă prima lege
empirică a cristalografiei (1783): unghiurile dintre feţele corespondente la
cristalele aceleiaşi specii chimice sunt constante.

Legea a generalizat constatările mai multor oameni de ştiinţă care au

dovedit constanţa unghiurilor diedre: Keppler (1615) pentru cristalele de
zăpada, Nicolaus Steno pentru cele de cuarţ, Sevenguk pentru calcit şi gips,
Lomonosov pentru pirită, diamant, silitră etc.

1774-1804 Rene Just Haüy descoperă legea fundamentala a cristalografiei

geometrice numită legea indicilor raţionali

1808- chimistul Dalton enunţă legea proporţiilor multiple

1804-1809 R.S. Weiss enunţă legea zonelor şi dezvoltă presupunerea lui Haüy
privitoare la simetrie, stabilind empiric prezenţa diferitelor axe de simetrie
10
1815 - R.S. Weiss propune împărţirea substanţelor cristaline în şase sisteme
1817 - R.S. Weiss introduce relaţia în parametri m, n, p pentru feţele de cristal -
relaţia Weiss

1839 - Miller introduce notarea feţelor în indici hkl- precum şi introducerea

proiecţiilor in reprezentările cristalografice

1820 - J .F.Cr. Hessel deduce, pe considerente geometrice, cele 32 clase de simetrie ale
poliedrelor cristaline

1848 - A. Bravais adoptă ideea structurii reticulare a cristalelor, pe cale matematica şi

arată că prin intermediul a 14 celule elementare, cu ajutorul translaţiei, se poate
descrie orice structura cristalină

E.V. Feodorov (1885-1890) şi A. Schoenflies (1888-1890) stabilesc cele 230 grupuri

spaţiale, care reprezintă simetriile posibile în structura fină a cristalului.

1895 - V. Rontgen studiind razele catodice, a descoperit razele X, ceea ce a făcut

posibil ca în 1912 M.V. Laue să emită teoria difracţiei razelor X prin cristale.

Cercetările lui G.V. Wulf, W.H. Bragg şi W. L. Bragg, L. Pauling, P.P. Ewald, N. V.
Belov au permis stabilirea unei legături strânse între structura internă, compoziţia
chimică şi proprietăţile fizice ale substanţelor cristaline. S-a pus în evidenţă, pe baze
experimentale, faptul că formele exterioare ale cristalelor şi unele proprietăţi (optice,
11
electrice, mecanice) sunt dependente de particularităţile structurii cristaline.
 În ţara noastră primele însemnări cu caracter mineralogic se
găsesc în cartea lui Dimitrie Cantemir „Descriptio Moldaviae“ (1714 –
1716).

Cu înfiinţarea catedrelor de mineralogie (1864) de la Universităţile

din Iaşi şi Bucureşti, cristalografia se dezvoltă rapid şi la noi în ţară.
În acest timp îşi desfăşoară activitatea Petru Poni, Vasile
Buţureanu, Ludovic Mrazec şi Gheorghe Munteanu Murgoci. Datorită
activităţii lor s-au descoperit minerale noi care au îmbogăţit literatura
mineralogică - cristalografică mondială (lotritul - Murgoci, broştenitul și
badenitul - Poni, ponitul - Buţureanu).

1922 - V. Stanciu (Cluj) elaborează o nouă metodă pentru determinarea

birefrigenţei cristalelor

M. Savul (Iaşi) pune bazele cercetărilor geotermometrice la noi în ţară

12
Lotritul (Pumpellyit) este un silicat
natural hidratat de calciu, magneziu,
aluminiu și fier, cristalizat în
sistemul monoclinic, de culoare
verde. A fost descoperit în 1900, de
Gheorghe Munteanu Murgoci pe
valea Lotrului.

PUMPELLYITE-(Al) - Ca2(Al,Fe++,Mg)Al2(SiO4)(Si2O7)(O,OH)2·H2O
PUMPELLYITE-(Fe++) – Ca2Fe++Al2(SiO4)(Si2O7)(OH)·H2O
PUMPELLYITE-(Fe+++)-
Ca2(Fe+++,Mg,Fe++)(Al,Fe+++)2(SiO2)(Si2O7)(OH)2·H2O
PUMPELLYITE-(Mg) – Ca2MgAl2(SiO4)(Si2O7)(OH)2·H2O
PUMPELLYITE-(Mn++)
Ca2 (Mn++,Mg)(Al,Mn+++,Fe)2(SiO4)(Si2O7)(OH)2·H2O
Badenitul: BISMUTH + SAFFLORITE + MODDERITE (Co,Ni,Fe)3(As,Bi)4
Broștenitul = BIRNESSITE + TODOROKITE
Ponitul - (Mn,Fe)CO3
13