TM - 1 2 3 4 6 7

Tehnologia Materialelor
CURS_1_STRUCTURA CRISTALINĂ A METALELOR
1.1. INTRODUCERE
Studiul structurii materialelor metalice este impus de faptul că aceasta determină în mod
hotărâtor proprietăţile şi modul de comportare a materialelor în exploatare, respectiv domeniile
de utilizare ale acestora. În tehnologia metalurgică modernă, pe baza cunoaşterii temeinice a
structurii, se pot obţine noi materiale metalice, cu caracteristici fizico-mecanice şi chimice
precise, impuse de utilizarea acestor materiale.
Ştiinta Materialelor se referă la următoarele noţiuni:

 Structura metalelor;
 Relaţia care există între structură şi compoziţia chimică a aliajelor la diferite temperaturi
(diagrame de echilibru);
 Proprietăţile fizice, chimice, mecanice, tehnologice etc., şi legătura lor, în funcţie de
structură;
 Tratamentele termice, termochimice, termomecanice, termofizice, care dau posibilitatea
de modificare a structurii, cât şi a proprietăţilor.
Materialele reprezintă totalitatea substanţelor simple sau complexe care în diversitatea lor
reprezintă forme de existenţă a materiei, materie care la rândul ei se defineşte ca fiind totalitatea
formelor de alcătuire structurală a particulelor materiale elementare (molecule, atomi, ioni).
În funcţie de factorii externi (temperatura, presiune) şi de factorii interni (natura şi
mărimea forţei de interacţiune) particulele materiale elementare se găsesc în următoarele stări:
a) starea solidă;
b) starea lichidă;
c) starea gazoasă;
d) plasmă (un mediu neutru format din particule pozitive și negative);
Majoritatea solidelor se împart în mai multe clase:
- materiale metalice;
- materiale ceramice;
Noţiuni de curs Page 1

- materiale compozite;
- materiale polimerice organice;
- sticlă.
Fig. 1. Stări de agregare
După modul de distribuire a particulei elementare constitutive materialele se împart în 3

categorii:
a) materiale cristaline;
b) materiale amorfe;
c) materiale mezomorfe.
Materialele cristaline se caracterizează printr-o distribuţie ordonată şi periodică a

particulelor constitutive: materialele metalice şi unele materiale ceramice.
Materialele amorfe se caracterizează printr-o distribuţie dezordonată a particulelor
constitutive: sticla şi materialele metalice amorfe. Materialele metalice amorfe fiind obţinute prin
răcirea forţată cu viteze foarte mari a lichidelor metalice, se mai numesc şi sticle metalice.
Materialele mezomorfe se caracterizează printr-o distribuţie a particulelor constitutive
situată între distribuţia ce caracterizează materialele cristaline şi distribuţia dezordonată ce
caracterizează materialele amorfe.

1.2. STRUCTURA METALELOR. REŢELE CRISTALINE CARACTERISTICE
Majoritatea metalelor solidifică sub formă cristalină de aceea ştiinta materialelor acordă o
mare atenţie studierii structurii cristaline.
Structura cristalină este influenţată (determinată) de aranjamentul spaţial al atomilor în
reţeaua cristalină şi de legăturile chimice dintre acestea (legături interatomice).
Structura materialelor reprezintă modul de alcătuire a materialelor din particule
elementare constitutive. Reprezintă de fapt arhitectura internă a materialelor. După scara la care
poate fi examinată, structura poate fi :
a) structura macroscopică;
b) structura microscopică;
c) structura fină sau reticulară;
d) structura atomică.
Structura macroscopică are ca obiect de studiu primele trei tipuri de structuri. Reprezintă
structura observată liber sau cu un obiectiv la puteri de mărire de până la 50 ori. Aceasta oferind
informaţii privind forma de alcătuire structurală a materialelor, modul de obţinere al acestora,
influenţa prelucrărilor metalurgice asupra acestora şi informaţii privind comportarea materialelor
în timpul încercărilor mecanice şi în timpul funcţionării.
Structura microscopică este structura observată cu ajutorul microscopului la puteri de

mărime mai mari de 100 ori. Se pune în evidenţă prin analiza cu ajutorul microscopului optic şi
analiza cu ajutorul microscopului electronic. Microscopia optică permite examinarea la puteri de
mărire de până la două mii de ori. Microscopia electronică permite examinarea materialelor la
puteri de mărire de până la sute de mii de ori.
Structura fină descrie modul de distribuire a particulelor constitutive elementare. De

obicei se pune în evidenţă prin difracţie cu raze X sau cu electroni.
Structura atomică pune în evidenţă repartiţia spaţială a atomilor sau moleculelor într-un
corp precum şi la relaţiile geometrice existente între poziţiile tuturor atomilor.

Compoziţia chimică reprezintă totalitatea elementelor chimice care intră în alcătuirea

unui material. Elementele dintr-un material pot fi:
- de bază;
- de aliere;
- întâmplătoare.
Componentele de bază reprezintă elemente chimice care se găsesc în proporţie majoritară

într-un material, sau care determină clasa materialului respectiv.
Componentele de aliere sunt elemente chimice adăugate în mod intenţionat într-un

material, adăugarea având ca efect producerea unor modificări structurale ce determină
schimbări caracteristice fizico – mecanice sau chimice.
Componentele întâmplătoare se mai numesc şi impurităţi, sunt elemente chimice care

provin din materia primă, din procesul de elaborare sau din procesele de prelucrare, de obicei
sunt elemente nedorite ce afectează proprietăţile materialelor.
În timpul prelucrărilor metalurgice şi în special în timpul prelucrărilor ce presupune

modificarea temperaturii precum şi în timpul funcţionării în materiale se produc transformări
structurale care modifică starea structurală a acestora şi determină schimbarea proprietăţilor.
Structura cristalină a materialelor
Cristalele pot fi formate din atomi, ioni, molecule sau complecşi prin dispunere ordonată
şi simetrică în spaţiu. Ca urmare a ordinii şi simetriei structurii interne, sunt simetrice şi
proprietăţile fizice ale cristalelor şi formele lor poliedrice exterioare, vizibile cu ochiul liber.
Cristalul nu este un ansamblu infinit şi regulat, el având dimensiuni finite. Pentru uşurinţă
convenim că un complex de atomi distribuiţi periodic sau neperiodic într-un spaţiu
tridimensional reprezintă o reţea cristalină, care se transformă prin asocierea unui atom fiecărui
punct al reţelei, într-o structură cristalină.

Substanţele cristaline există sub formă de cristale propriu-zise sau de agregate

policristaline (majoritatea metalelor). Au o aranjare ordonată a particulelor, în forme geometrice
regulate şi au un punct de topire caracteristic. Proprietăţile fizice variază vectorial (cu direcţia) în
afară de cele ale substanţelor cristalizate în sistemul cubic. Conexiunile spaţiale ale atomilor şi
forţele dintre atomi sunt determinantele gradului de perfecţiune, ordinii şi simetriei structurii
interne a cristalului.
a)
b)
Fig. 2. Structura unei reţele cristaline: a) Divizarea reţelei cristaline în paralelipipede
elementare; b) Cristalul elementar şi definirea parametrilor reţelei cristaline.
Majoritatea materialelor solidifică sub formă cristalină. Un solid cristalin prezintă un

aranjament ordonat al atomilor. Centrele atomilor formează într-un cristal un schelet de puncte
cu o repetiţie periodică în spaţiu tridimensional care formează reţeaua cristalină infinită.

O reţea cristalină este caracterizată prin celula sa elementară care reprezintă un

aranjament cu un număr minim de puncte (atomi) şi prin a cărei repetare se formează reţeaua în
timp. Celula elementară este caracterizată de parametrii a, b, c care reprezintă lungimea
muchiilor celulei elementare şi α, β, γ unghiurile dintre aceste muchii.
Dacă unei celule elementare i se ataşează un sistem de axe de coordonate se poate vorbi
despre un sistem cristalin. Dacă atomii sunt aşezaţi numai în colţurile celulei elementare rezultă
reţele cristaline simple. Dacă atomii sunt prezenţi şi la intersecţiile altor linii importante din
celula elementară (diagonalele spaţiale, diagonalele feţelor) rezultă reţele complexe.
După numărul de aranjamente posibile cu un număr minim de atomi sau puncte se disting
14 reţele diferite numite reţele BRAVAIS. Aceste reţele sunt grupate în 7 sisteme corespunzător
celor 7 tipuri de celule elementare convenţionale:
Tabelul 1. Sistemele şi reţelele cristaline

Sistemul Lungimea axelor Reţeaua cristalină Elementele ce posedă
cristalin şi valoarea sistemele cristaline
unghiurilor.
a= b = c; Simplă C;
Cubic α = β = γ = 900 Cu volum centrat Cr, Mo, W, V, Feα etc.
Cu feţe centrate Al, Cu, Ni, Feγ, Ag, Au etc.
a= b ≠ c; Simplă Mn,
Tetragonal
α = β = γ = 900 Cu volum centrat Snβ; TiO2
a ≠ b ≠ c; Simplă B,
α = β = γ = 900 Cu volum centrat
Ortorombic
Cu baze centrate
Cu feţe centrate Ga, Fe3C
a= b = c; Simplă As, B, Bi, Sb, Mr etc.
Romboedric
α = β = γ = 900 Rombică – P, S,
a= b ≠ c; Simplă Be, Ca, Cd, Ce , Co, Mg, Os,
Hexagonal
α =β=900 γ=1200 Re, Ti, Zn, Zr etc.
a≠ b ≠ c; Simplă Sβ;
Monoclinic
α =γ = 900≠ β Cu baze centrate CaSO4.2H2O
a≠ b ≠ c; Simplă Cr2O7K2
Triclinic
α ≠ β ≠ γ ≠ 900

Corpurile solide care se găsesc în natură se divizează în corpuri cristaline, amorfe şi

combinaţii ale acestora. Reţeaua cristalină reprezintă un complex de atomi distribuiţi regulat în
spaţiu. Structura cristalină se cristalizează printr-o dispoziţie orientată, strict geometrică a
atomilor. Distanţele medii dintre atomi sunt menţinute constante de către forţele de atracţie şi
respingere.
Schimbarea proprietăţilor fizice după direcţia orientării, datorită lipsei de omogenizare, se
numeşte anizotropie. Însă când proprietăţile fizice se schimbă după direcţie în toate părţile,
rămânând constante se numeşte izotropie.
Moleculele sau atomii înşiraţi pe o anumită direcţie formează o reţea liniară. Printr-o
translaţie a unui număr foarte mare de reţele liniare, se obţine o reţea plană, apoi prin repetarea
reţelelor plane, rezultă o reţea spaţială. Reţelele sunt constituite de repetarea unui număr de
corpuri solide geometrice numite celule elementare.
Metalele şi aliajele metalice cristalizează într-un număr limitat de reţele cristaline, dintre
care importanţă deosebită prezintă următoarele:
a) Reţeaua cubică cu volum centrat - CVC - (fig. 3, a) este caracterizată prin prezenţa a
opt atomi în reţea, aşezaţi la distanţe egale, alcătuind în spaţiu un cub, în centrul căruia se mai
găseşte încă un atom, deci în total nouă atomi. Deoarece fiecare cristal elementar se mărgineşte
în spaţiu de alte opt cristale, fiecare atom din nodul reţelei intervine în formarea unui cub cu 1/8.
În reţeaua CVC cristalizează 15 metale printre care: Na, K, Li, V, Nb, Ta, Cr, Mo, W, Fe.
Majoritatea acestor metale au rezistenţă mecanică ridicată şi plasticitate moderată.
b) Reţeaua cubică cu feţe centrate - CFC - (fig. 3, b) dispune de particule elementare în

nodurile reţelei şi de încă o particulă în centrul fiecărei feţe a cubului elementar (8 + 6 = 14
particule elementare). Fiecare atom din centrul celor şase feţe ale cubului intervine în conţinutul
reţelei în proporţie de 1/2. În reţeaua CFC cristalizează 15 metale, printre care Ca, Sr, Al, Fe,
Ni, Pt, Pb, Rh, Ir, Cu, Ag, Au, Pb. Aceste metale se caracterizează prin ductilitate şi maleabilitate
mari.
c) Reţeaua hexagonală compactă - HC are atomi dispuşi în strate hexagonale, astfel

încât fiecare atom dintr-un strat este înconjurat de şase atomi alăturaţi, situaţi la distanţă egală şi

alţi şase atomi vecini tot la aceeaşi distanţă, trei fiind în stratul superior şi trei în stratul inferior,
(fig.3, c). Distanţa între atomi în stratul hexagonal este notată cu a iar înălţimea celulei
elementare cu c. In reţeaua HC cristalizează 25 de metale multe dintre ele aparţinând grupei
lantanidelor; metalele uzuale cristalizate în reţea HC sunt: Be, Mg, Zn, Cd, Ti, Zr; aceste metale
având plasticitate scăzută.
Fig. 3. Reţelele cristaline caracteristice la metale: a) cubică cu volum centrat (CVC); b)

cubică cu feţe centrate (CFC); c) hexagonal compactă (HC)
Structura reţelelor cristaline a metalelor se deosebeşte de structura altor corpuri cristaline,

alcătuind o structură specifică - structura metalică. În reţeaua cu structură metalică apar trei
tipuri de particule elementare: atomi, ioni pozitivi şi electroni liberi. în nodurile reţelei sunt
dispuşi atomi şi ioni pozitivi rezultaţi prin ionizarea atomilor de metal. Electronii eliberaţi prin
ionizare ocupă spaţiile dintre atomi şi ionii pozitivi, formând un aşa-zis “nor electronic” sau
“gaz electronic” (fig. 4).
În masa metalului, între atomi şi ioni are loc un schimb permanent de electroni. Cu toate
că, în masa metalului există în permanenţă sarcini electrice pozitive (ionii pozitivi) şi sarcini

negative (electronii), aceste sarcini sunt echilibrate pe ansamblu, masa de metal fiind neutră din
punctul de vedere al sarcinilor electrice. Datorită acestei structuri specifice, metalele au o serie
de proprietăţi caracteristice ca: luciul metalic, conductibilitatea electrică şi termică, capacitatea
de deformare plastică ş.a.
Fig. 4. Reţeaua metalică.
Proprietăţile unui material sunt în funcţie de forţele de legătură dintre atomi şi la rândul
lor, aceste forţe de legătură depind de structura atomică. Legătura dintre structură, proprietăţi
şi prelucrarea materialelor este influenţată de mediul exterior în care se găseşte materialul
incluzînd temperatura ridicată şi coroziunea. Metalele care au fost durificate prin anumite
procedee de tratament termic sau de deformare plastică îşi pot pierde brusc rezistenţa
mecanică când sunt încălzite.
Inginerii au sarcina de a selecta corect materialele sau de a face acoperiri de
suprafaţă pentru a permite exploatarea anumitor componente în medii agresive.
Exemplu:
Diamantul şi grafitul de exemplu, care amândouă sunt forme de existenţă ale carbonului,
prezintă proprietăţi diferite (diamantul este la nivelul 10 pe scara de duritate a lui Mohs, în timp
ce grafitul este la 1, putând fi zgâriat cu unghia).

Grafitul este bun conducător de căldură şi curent electric, în timp ce diamantul nu

conduce nici căldura şi nici curentul electric.
Diamantul este incolor, transparent şi strălucitor, pe când grafitul este cenuşiu, opac şi
unsuros.
Briliantul se obţine prin şlefuirea diamantului, iar masa se măsoară în carate: 1 carat =
0,205 g. Diametrul exterior al unui diamant de 1 carat în formă de briliant este de aprox. 6,5 mm.
Preţul diamantelor depinde de masă, claritate şi strălucire.
Diamantul este folosit la scule, pietre abrazive, obiecte de podoabă şi instrumente optice,
iar grafitul este folosit la electrozi pentru cuptoare electrice cu arc, cuve elecrolitice,
confecţionarea minelor de creion şi fabricarea fibrelor de carbon.
1.3. SOLIDIFICAREA METALELOR PURE
Procesul de solidificare, denumit şi cristalizare primară constă în esenţă, în ordonarea

atomilor după o anumită geometrie într-o anumită reţea cristalină specifică. Procesul de
cristalizare poate fi studiat prin trasarea curbei de răcire, în coordonatele temperatură-timp (fig.
5), care prezintă un palier în dreptul temperaturii de solidificare.
Palierul indică faptul că temperatura se menţine constantă în timpul solidificării din cauza
căldurii latente de solidificare care se degajă şi care anihilează scăderea de temperatură a
metalului. Temperatura de solidificare constitue un punct critic a. Unele metale se pot menţine
un anumit timp în stare lichidă sub temperatura de solidificare, fenomen cunoscut sub denumirea
de subrăcire b. Gradul de subrăcire este dat de diferenţa:
t = te - ts (1)
în care:
t este gradul de subrăcire;
te - temperatura de solidificare de echilibru;
ts - temperatura de solidificare la gradul cel mai înalt de subrăcire.
Gradul de subrăcire depinde de natura metalului şi de viteza de răcire. Unele metale, de
exemplu Sn, Sb şi Si, au o susceptibilitate deosebită la subrăcire.

Fig. 5. Curba de răcire a unui metal pur.
Procesul de cristalizare al metalelor are loc în următoarele etape (fig. 6):
Fig. 6. Etapele solidificării unui metal pur:

a - formarea centrilor de cristalizare; b - formarea dendritelor;
c - formarea grăunţilor cristalini; d - aspectul unei dendrite.

a) Apariţia centrelor de cristalizare. Când metalul lichid atinge temperatura de

solidificare, în masa acestuia apar primele cristale elementare, la care apoi se alătură alte
asemenea cristale, formând numeroase centre de cristalizare (germeni). Formarea germenilor este
posibilă prin două mecanisme: a) germinarea omogenă (autogenă), care se datorează variaţiilor
de temperatură şi de concentraţie (suprasaturaţie) locală în masa lichidului; b) germinarea
eterogenă, care se produce pe suprafeţe - suport preexistente în topitură, suprafeţe oferite de
pereţii formei de turnare sau de particule insolubile aflate în suspensie în topitură. În condiţiile
germinării eterogene, cristalizarea se produce la subrăciri considerabil mai mici decât cele pentru
germinarea omogenă.
b) Formarea dendritelor. Procesul de cristalizare se continuă din centrele de cristalizare

pe direcţia celor trei axe ale unui octaedru, luând naştere în masa lichidului formaţiuni cristaline
arborescente, denumite “dendrite” (dendron înseamnă arbore în limba greacă).
c) Formarea grăunţilor cristalini. În spaţiile libere dintre axele primare, secundare şi

terţiare ale dendritelor, cristalizează restul de metal lichid, cu formarea grăunţilor cristalini, ale
căror dimensiuni depind de o serie de factori ca: sistemul de cristalizare a metalului, gradul de
impurificare a acestuia, temperatura de supraîncălzire peste temperatura de topire şi durata de
menţinere a metalului la această temperatură, viteza de răcire înainte şi după solidificare, felul
turnării metalului lichid, temperatura la turnare etc.
Structura dendritică, care este specifică la turnarea metalelor, este favorizată de vitezele
de răcire mici, când se formează din masa de lichid cristale puţine şi mari. în cazul unei viteze
mari de răcire, se obţine o structură poliedrică fină, cu grăunţi cristalini numeroşi pe unitatea de
suprafaţă şi de dimensiuni reduse.
1.4. TRANSFORMĂRI ALOTROPICE ALE METALELOR
Unele metale pot prezenta în starea solidă mai multe tipuri de reţele cristaline. Acest
fenomen poartă denumirea de alotropie sau polimorfism, diversele forme alotropice ale aceluiaşi
metal fiind stabile în intervale de temperatură bine determinate.

Dacă acelaşi metal prezintă în intervale de temperatură diferite reţele cristaline diferite,
atunci această însuşire se numeşte polimorfism.
Stările prin care trece respectivul metal şi în care prezintă reţele cristaline diferite dar
stabile în diferite intervale de temperatură, se numesc stări alotropice.
Notaţia stărilor alotropice se face cu litere ale alfabetului grecesc α, β, γ, δ, etc., ele fiind
scrise la simbolul chimic al materialului respectiv.
Exemple:

Dacă există mai multe stări alotropice notaţia lor se face în ordine alfabetică, pornind de
la temperaturi joase spre temperaturi ridicate.
Majoritatea metalelor care prezintă transformări alotropice aparţin grupelor secundare ale
sistemului periodic - metale de tranziţie, lantanide, actinide - (Sc, Ti, Zr, Hf, W, Mn, Fe, Co, Ni,
Rh, La, Ca, Th, U, Pu ş.a.). Transformările alotropice sunt însoţite de efecte termice (cedare sau
consum de căldură), iar temperaturile la care acestea se produc constituie puncte critice.
Diversele forme alotropice ale unui metal sunt simbolizate cu litere din alfabetul grec (, , , ,
,…) în figura 7 se prezintă curbele de răcire şi încălzire ale fierului pur, pe care punctele critice
sunt notate cu Ar sau Ac după cum se face referinţă la curba de răcire sau de încălzire.
Stările alotropice ale fierului pur sunt următoarele:

Fe - stabil până la 898oC pe curba de răcire (punctul Ar3) şi 912oC pe curba de încălzire
(Ac3); cristalizează în reţeaua CVC, cu parametrul reţelei (a) de 2,85 Å. Fe  este feromagnetic
până la 770o C; peste această temperatură devine paramagnetic (Fe).
Fig. 7. Curbele de răcire şi încălzire ale fierului pur.
Fe  - stabil între 898o C şi 1391o C pe curba de răcire (Ar4) şi între 912o C pe curba de
încălzire (Ac4); cristalizează în reţeaua CFC cu parametrul reţelei a =3,63 Å. Transformarea  
 are loc cu mărire de volum.

Fe  - stabil în intervalul 1391 - 1538oC, cristalizează în reţeaua CVC; este paramagnetic.

Se constată că între punctele Ar3 şi Ac3 există o diferenţă, denumită hysterezis termic,
provocată de faptul că transformarea la răcire se produce cu un grad de subrăcire cu atât mai
pronunţat cu cât viteza de răcire este mai mare.
Transformarea magnetică de la temperatura A2 (punctul Curie, de trecere a Fe din stare
feromagnetică în stare paramagnetică) este o transformare de ordinul II (spre deosebire de
transformările    şi    care sunt de ordinul I) manifestată prin punctul de inflexiune pe
curbele de răcire/încălzire, produs de variaţia bruscă a căldurii specifice.

Introducere în Ingineria Materialelor I
CURS_2_DEFECTE STRUCTURALE ALE MATERIALELOR
„Cristalele sunt ca oamenii, defectele lor tind să le facă interesante” - Coliumphreys
1.1. INTRODUCERE
Materialele metalice studiate la microscopul metalografic apar sub următoarele forme sau
elemente constitutive :
a) Metal (numit metal tehnic) deoarece este impurificat cu elemente însoţitoare. Reţeaua
cristalină este asemănătoare cu reţeaua metalului pur. Metalele tehnic pure sunt utilizate în
practică datorită unor proprietăţi speciale, cum sunt conductibilitatea termică şi electrică (Cu,
Al), rezistenţa bună la coroziune (Sn), stabilitatea la temperaturi înalte (Mo, W).
În practică cele mai multe metale se utilizează sub formă de aliaje, adică materiale
metalice rezultate din topirea împreună a unor metale cu metale sau metale cu nemetale
(metaloide). De exemplu argintul pentru bijuterii este compus din Ag 92,5% şi Cu 7,5%,
rezultând astfel un aliaj mult mai rezistent decât argintul.
b) Soluţii solide ce se formează prin topirea elementelor care compun materialul metalic
şi dizolvarea lor reciprocă. Prin răcire materialul topit se cristalizează. În acest caz pot apărea
următoarele situaţii:
b1) dacă atomii elementului de aliere (de adaos) sunt mult mai mici decât cei ai metalului
de bază, primii se distribuie în spaţiile dintre atomii metalului de bază. Se formează soluţia
solidă interstiţială (de pătrundere).
b2) dacă atomii celor două elemente ce compun aliajul au dimensiuni aproximativ egale,
atomii elementului de aliere înlocuiesc parţial atomii metalului de bază şi se formează soluţia
solidă de substituţie (de înlocuire).
Soluţiile solide sunt compuse din substanţa gazdă (denumită solvent sau matrice) în care
se dizolvă o cantitate mică dintr-un alt component (solut). Abilitatea solventului de a dizolva
solutul se numeşte solubilitate.
Într-un aliaj solventul este componentul aflat în cantitate mai mare iar solutul este
componentul aflat în cantitate mai mică.

Soluţiile solide sunt omogene, îşi menţin structura cristalină şi conţin impurităţi
dispersate aleator (interstiţiale sau de substituţie).
Fazele secundare apar pe măsură ce noii atomi din solut sunt adăugaţi şi se formează un
nou compus sau o nouă structură sau solutul se precipită local.
Formarea fazelor secundare sau adiţia impurităţilor ce duc la formarea unor noi compuşi
depind de natura impurităţilor, concentraţie, temperatură şi presiune.
În figura 1 este prezentată o schemă a soluţiei solide ce se formează într-un aliaj Cu – Ni.
Figura 1. Soluţie solidă Cu-Ni

Factorii care favorizează solubilitatea sunt:
- mărimea atomilor – atomii trebuie să se potrivească, razele atomice ale solventului
şi ale solutului trebuie să fie diferite cu max 15%;
- structura cristalină a solutului şi solventului trebuie să fie aceeaşi;
- electronegativitatea solutului şi solventului trebuie să fie apropiată deoarece, în caz
contrar, apar compuşi intermetalici;
- ca regulă generală pentru metale, solutul trece în soluţii când are valenţa mai mare
decât solventul.
În figura 2 este reprezentat grafic un atom de carbon interstiţial în Fe-α. Atomul de C este
suficient de mic încât să intre în reţea şi să pună puţină presiune pe laturi astfel încât să
influenţeze proprietăţile materialului final.
Figura 2. Atom de carbon interstial în Fe - α

c) Compus definit ce se obţine atunci când atomii metalului de bază şi cei ai elementului
adăugat se reaşează într-o reţea nouă. Compuşii definiţi apar în structură sub formă globulară,
(figura 3a) sau sub formă aciculară (figura 3b).
a) b)
Figura 3. Compuşi definiţi: a) Formă globulară; b) Formă aciculară
În general, compuşii definiţi se caracterizează prin valori ale durităţii mult mai mari decât
cele ale altor constituenţi structurali, dar şi prin fragilitate ridicată. Carburile, nitrurile şi borurile
sunt constituenţi care se produc în straturile superficiale pentru a mări rezistenţa la uzură a
pieselor şi sculelor. Proprietăţile fizice ale compuşilor definiţi recomandă utilizarea materialelor
care le conţin ca materiale magnetice dure (magneţi permanenţi), materiale semiconductoare,
materiale rezistive, etc.
d) Amestecuri mecanice ce sunt constituenţi eterogeni formaţi prin cristalizarea
simultană a doi constituenţi care pot fi metale pure, soluţii solide sau compuşi definiţi. Acestea
se pot separa dintr-un lichid (eutectice) sau dintr-o soluţie solidă (eutectoide).
Proprietăţile amestecurilor mecanice depind de natura celor doi constituenti, dar şi de
mărimea, forma şi modul lor de dispunere. În mod obişnuit amestecurile mecanice A+B apar sub
formă lamelară (fig. 4a) sau sub forma unei matrici A (de obicei soluţie solidă) în care apar
formaţiuni globulare uniform distribuite B reprezentate, în general, de compuşi definiţi (fig. 4b)
Figura 4. Amestecuri mecanice: a) Amestec lamelar; b) Amestec globular

1.2. DEFECTELE ATOMICE
Defectele reţelei cristaline reprezintă abateri de la aranjamentul ideal al atomilor. Ele pot
să apară în timpul elaborării sau în timpul unor prelucrări ulterioare. Acestea influenţează
proprietăţile prin tipul, concentraţia, distribuţia lor precum şi prin interacţiunea dintre ele.
Prezenţa defectelor reţelei cristaline explică şi unele procese de transformare care au loc
în stare solidă.
Clasificare:
- defecte punctiforme (vacanţe, interstiţiali sau impurităţi), cu dimensiuni 0 (în spaţiu);
- defecte liniare (dislocaţii), cu o singură dimensiune (în spaţiu);
- defecte bidimensionale (limită de graunte, limită de subgrăunte, distorsiuni elastice) cu
2 dimensiuni (în spaţiu);
- defecte de volum (pori, fisuri) cu 3 dimensiuni (în spaţiu);
- vibraţii atomice.
Defectele sunt importante în materiale deoarce determină schimbări importante în
proprietăţile materialelor. Legăturile între atomi, structura cristalelor şi defectele ce apar
determină setul unic de proprietăţi ce caracterizează fiecare material.
Exemplu: Defectele sunt responsabile de culoarea şi preţul diamantelor.
Se numesc imperfecţiuni sau defecte de reţea, atomii sau grupările de atomi care nu sunt
înconjuraţi în mod identic de atomii vecini (nu au acelaşi nr. de coordinaţie). Defectele reţelei
cristaline reprezintă abateri de la aranjamentul ideal al atomilor.
În figura 5a este reprezentată structura unui cristal perfect. În realitate nici un cristal nu
este perfect. Reprezentarea grafică a unui cristal (în 2D) este prezentată în figura 5b.
Figura 5. a) Reprezentarea 2D a unui cristal perfect, b) Reprezentarea schematică a unui cristal

real (2D)

Defectele pot fi introduse sau înlăturare în timpul procesării. În figura 6 este reprezentată
o schemă a introducerii defectelor în timpul procesării.
Figura 6. Schema exemplificând introducerea defectelor în timpul procesării
Procesarea materialelor ne permite să obţinem proprietăţile dorite pentru un material fără

să schimbăm compoziţia acestuia, ci doar manipulând introducerea unor defecte în timpul
procesării.
Exemple: Pentru producerea semiconductorilor se porneşte de la un cristal de Si perfect
în care sunt induse anumite defecte sau forjarea uneltelor metalice introduce defecte şi cresc
rezistenţa uneltei respective.
1.2.1. Defecte punctiforme

Vacanţele sunt defecte punctiforme reprezentate de absenţa unui atom dintr-o reţea
cristalină perfectă. Ele sunt prezente în cristale, în special la temperaturi ridicate, când atomii îşi
schimbă frecvent poziţiile lăsând spaţii goale în reţele. Numărul de vacanţe din atomi creşte pe
măsură ce temperatura creşte. Vacantele se deplaseaza prin cristal prin schimb de locuri cu
atomii vecini. Prezenţa lor facilitează procesul de difuzie.
Numărul de vacanţe poate fi estimat folosind constanta lui Boltzman. Astfel, funcţie de
temperatură, numărul de vacanţe este:
Nv=Nsexp(-Qv/kB*T)
unde:

Ns – numărul de atomi din reţea

kB – constanta lui Boltzman
T – temperatura, K
Qv – energia necesară formării unei vacanţe în cristal
Vacanţele sunt prezente în cristal la orice temperatură. Conform formulei de mai sus ele
cresc exponenţial cu temperatura. De exemplu în cupru putem găsi o vacanţă la 1015 atomi din
reţea la temperatura camerei iar la temperatura de 890 oC vacanţele sunt întâlnite la 105 atomi.
Formula de mai sus este aplicabilă la reţele perfecte dar în practică vacanţele pot apărea
şi în timpul prelucrărilor diferite (coacere, deformare plastică).
Atomii interstiţiali sunt atomi care fac parte din aceeaşi reţea cristalină dar care sunt
deplasaţi din nodurile reţelei în interstiţii. Prezenţa unui atom interstiţial conduce la o deformare
elastică a reţelei. Pentru ca un atom să îşi părăsească locul şi să ajungă interstiţial este necesară o
cantitate de energie de trei ori mai mare decât energia necesară pentru formarea unei vacanţe. De
aceea numărul de interstiţiali este mai redus, mai puţin de 1 interstiţial pe 1 cm2 de material.
Figura 2. Tipuri de defecte punctiforme:

1 – vacanţe, 2 – atomi proprii interstiţiali,
3 – atomi straini interstiţiali,
4,5 –atomi straini substituţionali
Atomii străini sau impurităţile reprezintă atomii altui element decât ai elementului de
bază care se plasează în reţeaua cristalină a acestuia din urmă ocupând fie o vacanţă (atom
substituţional) fie un loc în interstiţi (atom interstiţial).

Impurităţile sunt inerente în atomi. Nu există puritate 100% în materiale. Cel mai pur
metal, cu puritatea de 99,999% are impurităţi 1 la 10 6 atomi. Impurităţile pot fi adăugate:
adăugarea unei cantităţi mici de carbon în fier duce la obţinerea oţelului, ceea ce face ca
materialul obţinut, oţelul, să aibă calităţi superioare fierului.
Impurităţile pot fi interestiţiale sau de substituţie (fig. 7). În figură săgeţile exemplifică
forţa (de atracţie dau de respingere) exercitată în reţea de defectele punctiforme.
1.2.2. Defecte liniare

Dislocaţiile sunt defecte liniare în care legătura interatomică este modificată semnificativ
exact pe linia dislocaţiei. Această zonă este denumită miezul dislocaţiei. Descoperirea lor a fost
foarte importantă pentru înţelegerea proprietăţilor mecanice ale materialelor.
Pentru a defini o dislocaţie considerăm o reţea perfectă în care s-a practicat o tăietură în
partea superioară a ei până la un anumit plan numit plan de alunecare.
Consideram un semiplan suplimentar ABCD introdus în tăietura practicată în reţeaua
cristalină perfectă (a). Semiplanul suplimentar este limitat la partea inferioară, în planul α (de
alunecare) de linia AB care se numeşte linie de dislocaţie sau miezul dislocaţiei.
Un astfel de semiplan suplimentar se poate forma în realitate prin acţiunea unor forţe
tangenţiale τ asupra cristalului şi care produc o deplasare a părţilor cristalului una faţă de alta cu
o distanţă mai mică decât o distanţă interatomică.
Figura 8. Dislocatie Taylor

Astfel o dislocaţie poate fi definită ca fiind linia de demarcaţie cuprinsă în planul de

alunecare, care separă partea de cristal pe care nu s-a produs alunecarea. Dacă deplasarea
semiplanului suplimentar se face până la ieşirea din cristal aranjamentul atomilor redevine
perfect dar la suprafaţa cristalului se înregistrează o treaptă de alunecare.
Orice dislocaţie este caracterizată prin linia de dislocaţie (AB) şi vectorul b (Burgers)
care exprimă direcţia deplasării sau alunecării şi mărimea acesteia. Pentru a găsi vectorul Burger
trebuie să realizăm un circuit, mergând din atom în atom cu aceleaşi distanţe interatomice, în
toate direcţiile. Dacă circuitul cuprinde o dislocaţie acesta nu se va închide. Vectorul care închide
circuitul cu dislocaţia este vectorul b perpendicular pe linia de dislocaţie AB.
Dislocaţiile din fig. 8 au vectorul Burger perpendicular pe linia dislocaţiei aceastea fiind
denumite dislocaţii în trepte (Taylor). Dislocaţiile care au vectorul Burger paralel cu linia
dislocaţiei se numesc dislocaţii elicoidale (fig. 9).
Figura 9. Dislocaţie elicoidală
Caracterizarea dislocaţiilor
Energia dislocaţiilor:
Prezenţa unei dislocaţii în reţeaua cristalină produce o distorsiune elastică a acesteia, deci
orice dislocaţie este însoţită de un punct de tensiune. Energia unei dislocaţii poate fi apreciată
prin forţa cvasielastică din reţeaua cristalină sau prin lucrul mecanic necesar pentru introducerea
dislocaţiei.
Edis = G·b²
G –modulul de elasticitate transversal; b – vectorul burgers

Formarea dislocaţiei:
Se formează în timpul procesului de elaborare, solidificare sau în cea mai mare măsura în
timpul proceselor de deformare plastică la rece. Densitatea de dislocaţie: φ = Σ l/ V [dist/cm²]
reprezintă raportul dintre suma segmentelor tuturor dislocaţiilor din unitatea de volum pe volum.
1.2.3. Defecte bidimensionale (de suprafaţă)

Atomii prezenţi la suprafaţă, în stratul exterior, prezintă de obicei posibilitatea de a forma
legături, dar aceste legături nu sunt formate, de obicei, deoarece energia la suprafaţă este mai
mare decât în centrul materialului. În multe cazuri minimizarea suprafeţei reduce energia totală a
sistemului (ex: formarea picăturii de apă). Principiul important în fizică, cel al minimei energii
este respectat şi de materiale, ele modificându-şi suprafaţa astfel încât atomii de suprafaţă să fie
şi ei implicaţi în legături.
Materialele policristaline sunt formate dintr-o multitudine de cristale mici sau grăunţi.
Aceşti grăunţi au o orientare cristalografică diferită. La „întâlnirea” dintre grăunţi se produc
uneori „amestecuri” atomice. Această zonă este denumită limită de grăunţi. În figura 10 este
reprezentată grafic o astfel de limită de grăunţi.
Figura 10. Limita de grăunţi
Suprafeţele şi interfeţele cu structură diferită de masa materialului tind să devină reactive

iar impurităţile tind să segregheze în acele zone (se concentrează pentru a se putea îndepărta
ușor).
Limita de grăunte: într-un material policristalin aranjamentul atomilor este puternic
perturbat la trecerea de la un grăunte la altul, tranziţia se face printr-o zonă de câteva diametre

atomice care se numesc limită de grăunte. Grăunţii sunt dezorientaţi unul faţă de celălalt cu
câteva grade până la câteva zeci de grade.
Caracteristici ale limitei de grăunte:
- la limita de grăunte aranjamentul atomilor nu corespunde cu a nici unuia dintre grăunţii
pe care-i separă, fiind prezentă o reţea complexă de imperfecţiuni precum dislocaţia sau vacanţa;
- limita de grăunte prezintă o reactivitate chimică sporită, motiv pentru care este foarte
bine pusă în evidenţă în urma unui atac cu reactivi chimici;
- limita de grăunte prezintă o energie sporită datorită tensiunii superficiale ataşate ei;
- datorită energiei suplimentare şi reţelei de defecte prezentă în aceste zone, limita de
grăunte este punctul de plecare pentru majoritatea transformărilor în stare solidă.
Limita de subgrăunte: chiar şi la nivelul unui cristal se înregistrează abateri de la
aranjamentul perfect al atomilor, aranjamentul perfect înregistrându-se ca având anumite blocuri
numite blocuri în mozaic. Linia care desparte aceste blocuri în mozaic poartă denumirea de linie
de subgrăunte. Blocurile în mozaic sunt dezorientate unul faţă de celălalt cu mai puţin de 1 grad.
Figura 11. Bloc în mozaic
Distorsiuni elastice ale reţelei cristaline: într-o reţea cristalină perfectă se înregistrează
mici abateri ale atomilor de la poziţia normală, abateri care determină distorsiunea elastică a
reţelei cristaline. Aceste distorsiuni elastice conduc la formarea de tensiuni interne ce se pot
manifesta local (microtensiuni) sau pe distanţe mai mari (macrotensiuni).
Microtensiunile pot să fie de compresiune sau de întindere. Orice atom care înlocuieşte
un alt atom al elementului de bază în poziţia normală a acestuia, şi care are rezistenţa mai mică
decât raza atomului de bază produce tensiuni de întindere. Microtensiunile afectează
rezistivitatea electrică, rezistenţa la coroziune şi mai puţin celelalte proprietăţi.

Macrotensiunile sunt produse în general de:

- tensiuni termice, care se datorează dilatării sau contracţiei diferite înregistrate la
încălzirea sau răcirea cu viteze diferite a pieselor groase. Tot tensiuni termice se formează în
timpul solidificării unor piese complexe care au îmbinări de pereţi grosi cu pereţi subţiri. Pereţii
subţiri solidificaţi primii vor supune la tensiuni de întindere pereţii groşi care solidifică mai greu;
- tensiuni mecanice, care se datorează deformării plastice cu grade de deformare diferite
pe anumite zone;
- tensiuni structurale, care se formează datorită nesimultaneităţii demarării proceselor
de transformare în stare solidă (lichid - solid).
Atât microtensiunile cât şi macrotensiunile trebuie eliminate prin tratamente termice
specifice ulterioare, în caz contrar în material putând să apară fisuri sau chiar să se producă
ruperea materialului.
1.2.4. Defectele de volum

Defectele în volum sunt extrem de periculoase pentru materiale, deoarece prezenţa lor
afectează dramatic proprietăţile materialului. Defectele de volum sunt: pori, fisuri, incluziuni
nedorite. a) b)
Figura 12: Defecte de volum: pori (a) si fisuri (b)
1.2.5. Vibraţiile atomice

Vibraţiile atomice apar din cauza energiei termice. O dată cu creşterea temperaturii unei
substanţe, atomii acesteia pot începe să vibreze. Amplitudinea vibraţiilor atomice creşte pe
măsură ce temperatura creşte.

Vibraţiile atomice devin foarte puternice şi la o anumită temperatură legăturile atomice se

rup şi materialul începe să se topească. Frecvenţa vibraţiilor este de aproximativ 10 13Hy (1013
vibraţii pe secundă).
Energia atomică medie, datorată exictării termice este de ordinul k BT (kB – constanta lui
Boltzman). Temperatura la care apare prima picatură de metal lichid se numeşte temperatură de
topire. Căldura latentă de topire este căldura necesară cantităţii de metal să se topească complet
(să treacă integral din stare solidă în stare lichidă).
Difuzia atomică (solide)

Difuzia este un proces de amestecare spontan inițiat (datorită principiului "Mișcării
Browniene") a particulelor a două substanțe, acționând treptat până la completa și ireversibila
omogenitate a acestora. Difuzia este reprezentată de transportul materialului prin mişcarea
atomilor. În figura 10 este prezentată o simulare privind difuzia atomilor. În imagine se observă
cum atomii de tip B difuzează printre atomii de tip A.
Figura 13. Model pentru difuzia atomică
Materialele neomogene pot deveni omogene cu ajutorul mecanismului de difuzie ce

depinde de natura cristalului în care are loc difuzia şi de natura substanţei difuzante. Pentru ca

difuzia să apară temperatura trebuie să aibă o valoare suficient de ridicată astfel încât „bariera”
miscării atomice să fie trecută.
De notat că atomii ce constituie cristalul pot difuza ei înşişi; în acest caz fenomenul este
numit autodifuzie. Autodifuzia este fenomenul prin care toţi atomii care îşi schimbă poziţia în
interiorul unei substanţe aparţin acelei substanţe. Autodifuzia prezintă interes, întrucât prin ea se
creează spaţii în reţeaua cristalină).
Difuzia vacanţelor
Pentru a-şi modifica poziţia un atom are nevoie de energie atomică pentru a rupe
legăturile cu atomii vecini şi totodată trebuie să îşi creeze spaţiul în care se va aşeza în interiorul
reţelei. Valoarea energiei atomice este egală cu energia atomic vibraţională, E av=kBT. Direcţia
atomilor care difuzează este opusă direcţiei în care se deplasează vacanţele în material. Difuzia
vacanţelor este totuşi mai rar întâlnită deoarece energiile ce trebuie depăşite sunt destul de mari.
Difuzia interstiţiilor
Difuzia intersţitiilor este de obicei mai des întâlnită deoarece legătura între atomii
interstiţiali şi cei înconjurători este de obicei mai mică, prin urmare mecanismul difuziei este
favorizat. Interstiţiile ce difuzează uşor sunt mici (atomi de C, H, O) pentru a se potrivi uşor în
spaţiile interstiţiale ale reţelei.
Fluxul atomilor ce difuzează este o măsură utilizată pentru a cuantifica difuzia. Fluxul
difuziei este definit ca fiind numărul de atomi ce difuzează prin unitatea de arie într-o unitate de
timp (atomi/m2s) sau masa atomilor ce difuzează prin unitatea de arie în unitatea de timp
(kg/m2 s).
J=M/A*t
unde:
J – fluxul de difuzie, kg/m2s
M – masa atomilor, kg
A – aria, m2
t – timpul, s
Difuzia staţionară este difuzia în care fluxul J nu se modifică în timp.

Concentraţia atomilor sau moleculelor este importantă în studiul difuziei datorită valorii
pe care o are în anumite porţiuni ale unei probe (profilul concentraţiei).
Gradientul de concentraţie dC/dx este panta profilului concentraţiei într-un anumit
punct (fig. 14).
Figura 14. Gradientul de concentraţie

dC/dx=ΔC/Δx=(CA-CB)/(xA-xB)
Prima lege a difuziei a lui Fick spune că fluxul difuziei pe o anumită direcţie x este
proporţional cu gradientul de concentraţie. Gradientul de concentraţie este denumit forţa motrică
a difuziei:
J=-D*dC/dx
Această lege se aplică în general pentru cazul ideal de difuzie. Pentru cazul difuziei reale
se aplică legea a doua a lui Fick, deoarece profilul concentraţiei ca şi gradientul de concentraţie
se modifică în timp:
δC/δx=Dδ2C/δx2
În figura 15 este prezentat grafic profilul concentraţiei variind conform celei de-a doua
legi a difuziei a lui Fick.

Figura 15. Variaţia profilului concentraţiei în legea a doua a lui Fick
Concentraţia creşte cu timpul în zonele în care curbura este pozitivă şi descreşte în zona
de curbură negativă.
Factorii care influenţează difuzia sunt:

- temperatura: viteza de difuzie creşte foarte rapid pe măsură ce temperatura creşte;
- mecanismul de difuzie: difuzia interstiţială este mult mai probabilă decât difuzia
vacanţelor;
- difuzia şi substanţa gazdă: D0 şi Qd sunt unice pentru fiecare pereche solvent – solut;
- difuzia este mai accelerată în substanţele policristaline în comparaţie cu cele formate
dintr-un singur cristal datorită datorită difuziei accentuate de-a lungul limitei de
grăunţi.
Aplicaţii ale difuziei:
Durificare – difuzia impurităţilor în regiunea de suprafaţă a unei piese metalice pentru a
mări duritatea acelei suprafeţe (ex: durificarea oţelului cu atomi de carbon care măresc rezistenţa
oţelelui).
Doparea siliciului cu fosfor pentru realizarea unor semiconductori de tip n.

CURS_3_ DIAGRAME DE ECHILIBRU ALE ALIAJELOR
1.1. INTRODUCERE
Aliajele sunt materiale metalice omogene la scară macroscopică, obţinute în mod obişnuit
prin solidificarea unor faze lichide (topituri) care conţin speciile atomice ale mai multor elemente
chimice. Elementele chimice conţinute în structura unui aliaj sunt denumite componentele aliajului.
Orice aliaj are în compoziţie un component principal (numit şi component de bază) metalic şi unul
sau mai multe componente secundare (numite şi componente de aliere) metalice sau nemetalice.
Totalitatea aliajelor alcătuite din aceleaşi componente, luate în diferite proporţii, formează un
sistem de aliaje.
Aliajele metalice sunt produse omogene sau eterogene de două sau mai multe metale sau
metale cu metaloide, din care cel puţin unul, cel care se găseşte în cantitate mai mare este metal.
Aliajele omogene sunt alcătuite dintr-o singură fază, iar cele eterogene din mai multe faze.
Faza este o parte structurală omogenă a unui aliaj, delimitată în structura aliajului prin
suprafeţe de separaţie (interfeţe) şi caracterizată prin proprietăţi fizicochimice specifice.
Compoziţiile fazelor din structura aliajelor se definesc şi se exprimă utilizând aceleaşi caracteristici
ca şi în cazul aliajelor: concentraţiile masice sau atomice ale componentelor şi concentraţia
electronică. Natura, numărul şi proporţia fazelor existente la un moment dat în structura unui aliaj
definesc constituţia aliajului (în condiţiile de temperatură şi presiune în care acesta se află la
momentul respectiv).
Tipul fazelor care alcătuiesc structura unui aliaj aflat în stare solidă este determinat de
raportul forţelor de atracţie dintre atomii diverselor componente ale aliajului. Fazele specifice
structurii aliajelor solide sunt: soluţiile solide, compuşii chimici (compuşii intermetalici) şi
metalele pure.
De regulă, aliajele metalice se obţin prin amestecul în stare topită a componenţilor şi apoi
solidificarea amestecului rezultat. În prezent, există tendinţa de a numi aliaje şi produsele metalice
obţinute din pulberi sub acţiunea presiunii şi temperaturii, dar fără topire.
După numărul componenţilor aliajele pot fi: binare, ternare, cuaternare, polinare. Un aliaj
binar, care formează soluţii omogene în stare lichidă, se poate prezenta în stare solidă, în unul din
următoarele moduri:
a) Cele două metale (componenţi) prezintă o solubilitate reciprocă completă, alcătuind pentru
orice concentraţie soluţii solide. În stare lichidă, un astfel de aliaj formează soluţii omogene, adică o
singură fază. La trecerea în stare solidă, această omogenitate a structurii se păstrează, aliajul solid
fiind alcătuit dintr-o singură fază. O astfel de fază se numeşte soluţie solidă. Soluţia solidă poate
exista într-un interval de concentraţie. Reţeaua cristalină a unei soluţii solide poate fi de două feluri
(fig. 1):
- Reţeaua de înlocuire (substituţie), în care atomii componentului B înlocuiesc atomii componentului
A în reţeaua cristalină a acestuia. În reţeaua de înlocuire poate avea loc o substituţie ordonată sau
neordonată.

- Reţeaua de pătrundere (interstiţie), în care atomii metalului B pătrund în interspaţiile dintre atomii
metalului A. Solidificarea soluţiilor solide se produce într-un interval de solidificare.
Fig. 1. Schema formării soluţiilor solide.
b) Cei doi componenţi prezintă o insolubilitate completă, formând pentru orice concentraţie
simple amestecuri mecanice. Un asemenea aliaj este eterogen, fiind alcătuit din două faze
(componenţii A şi B).
c) Cei doi componenţi prezintă o solubilitate incompletă (limitată). Pentru anumite limite de
concentraţie cei doi componenţi formează soluţii solide iar pentru altele amestecuri mecanice de
soluţii solide.
d) Cei doi componenţi formează în stare solidă compuşi intermetalici (compuşi definiţi). În
acest caz, cei doi componenţi se combină într-un anumit raport, dând un compus cu anumite
proprietăţi chimice şi cu o formulă chimică de tipul A mBn.
În structura aliajelor intervine o gamă foarte complexă de compuşi intermetalici, dintre care
unii sunt extrem de stabili (de exemplu NiAl), având puncte de topire mult mai ridicate decât ale
metalelor componente; aceşti compuşi se topesc congruent (sunt stabili până la temperatura de
topire când trec direct în stare lichidă). Alţi compuşi cu stabilitate mai mică (NiAl3) se descompun la
topire (topire incongruentă).
Interesul practic al compuşilor intermetalici rezidă în proprietăţile lor fizico-mecanice, în
special duritate mult mai mare decât a metalelor componente. Unii compuşi în stare pură, datorită
proprietăţilor lor fizice deosebite, au aplicaţii importante în electrotehnică şi electronica industrială
(compuşi magnetici, compuşi semiconductori). Marea diversitate a compuşilor intermetalici poate fi
grupată în trei clase principale:
a) Compuşi electrochimici, care sunt compuşi de valenţă normală cu legătură interatomică
ionică sau covalentă. Sunt compuşi, în marea majoritate, cu temperaturi de topire înalte, de exemplu
NaCl, CaF2, ZnS ş.a.
b) Compuşi de tip geometric, care sunt compuşi al căror criteriu de formare este raportul între
dimensiunile atomilor componenţi. Aceştia pot fi:
- Fazele Laves, care sunt compuşi intermetalici de stoechiometrie AB2 cristalizaţi în trei reţele
cristaline strâns înrudite, izomorfe cu compuşii MgCu2, MgZn2, respectiv MgNi2. Geometria
reţelelor în care cristalizează fazele Laves se realizează la un anumit raport între diametrele atomilor
componenţi (dA/dB = 1,225). Componenţii fazelor Laves pot aparţine oricărei grupe a sistemului
periodic, chiar din aceeaşi grupă (de exemplu KNa 2).

- Fazele  sunt compuşi intermetalici cristalizaţi într-o reţea complexă cu 30 de atomi în celula
elementară, într-un aranjament în straturi, analog cu cel al reţelei hexagonale. Fazele  se formează
între metalele de tranziţie din grupele V şi VI ale sistemului periodic cu metale de tranziţie din
grupele VII şi VIII. Fazele  au legătură interatomică metalică şi, ca urmare, prezintă domenii de
omogenitate largi. Precipitatea fazelor , în special a compusului FeCr în oţelurile anticorozive şi
refractare, precum şi în superaliajele cu bază nichel, are un efect fragilizant.
- Compuşii interstiţiali sau fazele de pătrundere care sunt compuşi formaţi între metalele de tranziţie
şi elementele cu diametrul atomic mic (H, N, C, B), cu formarea de hidruri, nitruri, carburi şi boruri.
Aceşti compuşi au structuri cristaline simple (CFC, HC şi uneori CVC) atunci când raportul între
raza atomului nemetalic rx şi raza atomului metalic rM este rx/rM < 0,59. Pentru valori rx/rM > 0,59
apar reţele cristaline mai complicate. Spre exemplu, în cadrul carburii de fier (Fe 3C) cu rc/rFe = 0,63,
atomii de carbon, fiind prea mari, pentru a ocupa interstiţiile reţelei fierului, se formează o reţea
ortorombică, conţinând 12 atomi de fier şi 4 atomi de carbon, celula fiind constituită dintr-o serie de
octaedri de atomi de fier, în centrul fiecărui octaedru fiind amplasat un atom de carbon (fig. 2).
Fig. 2. Reţeaua cristalină a

cementitei.
În reţeaua Fe3C, o parte din atomii de fier pot fi substituiţi prin atomii unor elemente de aliere
(Mn, Cr, V, Mo, W), iar o parte din atomii de carbon cu atomi de azot. Complexitatea reţelei
cristaline şi prezenţa unor componente nemetalice ale legăturii interatomice în cementită, conferă
acestei faze o duritate foarte ridicată (HB  daN/mm2), absenţă totală a ductilităţii şi rezistenţă
neglijabilă la tracţiune.
c) Compuşii electronici sunt compuşi intermetalici care se formează între metale din grupele
de tranziţie cu valenţă inferioară (Cu, Ag, Fe, Ca, Ni, Pd, Pt) pe de o parte şi metalele de valenţă
superioară (Be, Al, Zn, Cd, Sn, Si) pe de altă parte. Aceşti compuşi se caracterizează printr-un
anumit raport între numărul electronilor de valenţă şi numărul atomilor (3/2, 21/13 sau 7/4). Pentru
fiecare raport corespunde o anumită reţea cristalină, pentru raportul 3/2 se formează o reţea CFC,
pentru raportul 21/13 o reţea cubică complexă (cu atomi în nodurile reţelei, centrul celulei şi centrele
feţelor unei reţele cubice), iar pentru raportul 7/4 o reţea hexagonală.

1.2. DIAGRAME DE ECHILIBRU ALE ALIAJELOR
Cunoscând compoziţia chimică a unui aliaj diagrama de echilibru indică pentru orice
temperatură constituţia fizico – chimică a aliajului, adică numărul şi natura fazelor, compoziţia şi
proporţia acestora. Diagrama de echilibru fazic este o reprezentare grafică a variaţiei stării de
echilibru termodinamic a fazelor în funcţie de parametrii de stare (temperatură, presiune,
compoziţie). Dacă presiunea este constantă şi poate fi neglijată influenţa ei, diagrama de echilibru va
fi o reprezentare în coordonate temperatură – compoziţie.
Punctul figurativ al unui aliaj dintr-un domeniu monofazic (fig. 3) proiectat pe axa
temperaturii şi pe axa compoziţiei indică la o temperatură dată natura şi compoziţia fazei, identică cu
compoziţia globală, medie a aliajului.
Fig. 3. Punctul figurativ al unui aliaj
m = punctul figurativ al aliajului în domeniul monofazic (1);
Tm – m = izotermă;
m – xB,m = izoconă;
xB,m = compoziţia aliajului exprimată prin concentraţia
componentului.
Într-o diagramă de echilibru se pot nota fie fazele rezultând diagrama de echilibru fazic fie
constituenţi microstructurali rezultând diagrama de echilibru pentru constituenţi. În acest caz din
urmă poziţia aliajului în diagramă permite determinarea naturii şi proporţiei constituenţilor.
Diagrama de echilibru caracterizează starea finală a aliajelor adică starea obţinută după ce
toate transformările au avut loc complet. Diagrama de echilibru conţine numai acele transformări de
fază care se desfăşoară în condiţii de răcire sau încălzire lentă cu menţineri îndelungate la
temperatura de transformare.
1.2.1. Diagramele de echilibru ale sistemelor de aliaje binare
Diagramele de echilibru sunt reprezentări grafice, în funcţie de temperatură şi compoziţie

chimică, ale domeniilor de stabilitate a fazelor în sistemele de aliaje. Pentru reprezentarea unei
diagrame de echilibru este necesar un număr de axe de coordonate egal cu numărul componentelor
sistemului k (o axă pentru temperatură şi k-1 axe pentru valorile independente ale concentraţiilor
componentelor).
Prin urmare, singurele diagrame de echilibru care pot fi reprezentate în plan şi se pot analiza
cu uşurinţă sunt diagramele de echilibru ale sistemelor de aliaje binare, folosite (din aceste motive)
ca instrumente de bază pentru studierea caracteristicilor structurale ale aliajelor destinate aplicaţiilor
tehnice.

Pe diagramele de echilibru ale sistemelor de aliaje binare, domeniile de stabilitate a fazelor

sunt separate prin linii de transformare fazică, corespunzătoare unor transformări fazice de tip
lichid - solid (cum ar fi: cristalizarea primară sau topirea, transformarea eutectică, descompunerea
sau formare compuşilor intermetalici cu topire incongruentă) sau de tip solid – solid (cum ar fi:
transformările alotropice ale componentelor, modificările în funcţie de temperatură ale solubilităţii
componentelor, transformarea eutectoidă, ordonarea soluţiilor solide de substituţie).
La reprezentarea şi utilizarea diagramelor de echilibru ale sistemelor de aliaje binare se
aplică următoarele reguli:
a) orice diagramă are în ordonată temperatura, iar în abscisă concentraţia (masică sau
atomică) a unuia din componentele (A,B) care definesc sistemul (între concentraţiile componentelor
oricărui aliaj binar există relaţia %A + %B = 100 % şi, ca urmare, orice abscisă a diagramei
defineşte complet compoziţia unui aliaj al sistemului);
b) o paralelă la axa ordonatelor diagramei reprezintă un aliaj al sistemului cu evoluţia sa
structurală la diferite temperaturi; paralela la axa ordonatelor corespunzătoare unui aliaj al
sistemului este denumită verticala aliajului;
c) pe orice linie de transformare fazică a diagramei coexistă în echilibru toate fazele din
domeniile adiacente acesteia;
d) o izotermă trasată într-un domeniu bifazic al diagramei intersectează liniile de
transformare fazică ce mărginesc domeniul în puncte ale căror abscise definesc compoziţiile celor
două faze care coexistă în echilibru la temperatura corespunzătoare izotermei; această regulă este
denumită regula izotermei;
e) o izotermă trasată într-un domeniu monofazic al diagramei intersectează liniiile de
transformare fazică ce mărginesc domeniul în puncte ale căror abscise definesc limitele intervalelor
de variaţie a concentraţiiilor componentelor pentru care faza din domeniul respectiv există ca fază
unică la temperatura corespunzătoare izotermei.
Diagramele de echilibru ale sistemelor de aliaje se construiesc prin metode teoretice
(analitice) sau experimentale. În funcţie de numărul liniilor de transformare fazică pe care le conţin,
diagramele de echilibru ale sistemelor de aliaje binare pot fi simple sau complexe.
Diagramele de echilibru se clasifică după mai multe criterii: solubilitatea componenţilor în
stare în stare lichidă şi solidă; formarea de eutectice şi eutectoide; formarea de compuşi chimici;
transformări în stare solidă etc.
Procesul prin care se separă dintr-o fază lichidă un amestec de faze solide se numeşte
transformare eutectică, iar amestecul mecanic de faze rezultat din acest proces este denumit
eutectic. Procesul prin care se separă dintr-o soluţie solidă un amestec de faze solide se numeşte
transformare eutectoidă, iar amestecul mecanic de faze solide rezultat prin realizarea acestui
proces este denumit eutectoid.
După solubilitatea componenţilor în stare lichidă. Clasificarea după solubilitate în stare
lichidă are o importanţă secundară în cele mai multe cazuri, deoarece majoritatea sistemelor sunt
complet în stare lichidă, la temperaturi ridicate difuzia fiind puternică.

a) Sisteme cu solubilitate totală (nelimitată). Formează o singură soluţie lichidă omogenă în

toate proporţiile. Este cazul majorităţii aliajelor; ca: Fe-C, Cu-Sn, Cu-Zn, Cu-Al etc.
b) Sisteme cu solubilitate limitată (parţială). Solubilitatea (o singură soluţie lichidă) există
numai în anumite proporţii şi este funcţie de temperatură. În celelalte proporţii, soluţia se
descompune în două soluţii lichide (în două faze), numite soluţii conjugate. Aceste soluţii se aşează
după greutatea specifică, de exemplu ca: Cu-Fe, Cu-Pb etc.
c) Sisteme cu insolubilitate totală. Componenţii lichizi formează două straturi, conform
greutăţii lor specifice. Atunci, când componenţii au diferite proprietăţi (greutate specifică, raze
atomice, punct de fuziune), exemple: Fe-Pb, Fe-Ca etc.
După solubilitatea în stare solidă. Solubilitatea în stare solidă este un criteriu important de
clasificare, deoarece interesul fazelor în stare solidă (structura), este deosebit.
a) Sisteme cu solubilitate totală. Se formează o singură soluţie solidă omogenă în toate
proporţiile, de exemplu: Cu–Ni, Ag–Au etc.
b) Sisteme cu solubilitate limitată. Componenţii formează soluţii, însă numai până la o limită
de concentrare, până la saturaţie. În celelalte intervale există amestecuri de soluţii solide. Este cazul
sistemelor de aliaje: Fe–C, Cu–Zn, Cu – Sn, Cu – Al etc.
c) Sisteme cu insolubilitate totală. La solidificare, componenţii se separă din soluţie, formând
un amestec mecanic. În anumite cazuri se separă întâi componentul cu punct de fuziune mai
ridicat, exemple: Ag–Pb, Fe–Pb etc.
Diagramele de echilibru ale sistemelor de aliaje binare reale (utilizate în tehnică) sunt în
general complexe; studierea şi utilizarea lor este posibilă, dacă se descompun în diagrame simple, de
tipul celor prezentate în continuare.
Diagrama de echilibru a sistemelor de aliaje binare ale căror componente au solubilitate totală atât
în stare lichidă, cât şi în stare solidă
Solubilitate totală a componentelor unui sistem de aliaje binare se realizează dacă cele două
componente sunt metalice şi îndeplinesc condiţiile precizate anterior. Dintre sistemele de aliaje reale
care corespund acestor condiţii se pot aminti: Ag-Au; Au-Cu; Au-Ni; Au-Pt; Cr-Mo; Cu-Ni; Cu-Pt;
Nb-V; Ni-Pt; Ir-Pt.
În structura aliajelor aparţinând sistemelor binare de acest tip pot exista două faze: soluţia
lichidă a componentelor A şi B ale sistemului, notată L şi soluţia solidă de substituţie a
componentelor A şi B ale sistemului, notată α ≡ A(B) ≡ B(A). Diagrama de echilibru a unui astfel de
sistem de aliaje binare are configuraţia prezentată în figura 4.
Analizând diagrama rezultă că aceasta conţine două linii de transformare fazică: linia
deasupra căreia toate aliajele sistemului se află în stare lichidă, numită linia lichidus şi linia sub
care toate aliajele din sistem se află în stare solidă, numită linia solidus, iar punctele de intersecţie
ale celor două linii au ordonatele corespunzătoare temperaturilor de solidificare (topire) ale
componentelor A şi B (notate în diagramă tsA şi tsB);

Fig. 4. Diagrama de echilibru a unui sistem de aliaje binare ale căror componente au solubilitate
totală atât în stare lichidă, cât şi în stare solidă
Cele două linii de transformare fazică delimitează în spaţiul diagramei trei domenii: două
domenii monofazice, unul conţinând faza lichidă L şi celălalt − soluţia solidă α şi un domeniu
bifazic, conţinând ambele faze (L+α).
Diagrama de echilibru se poate utiliza cu uşurinţă pentru a analiza modificările de structură la
răcirea sau încălzirea oricărui aliaj al sistemului. De exemplu, pentru a analiza modificările de
structură la răcirea din stare lichidă a unui aliaj, având compoziţia (exprimată prin concentraţiile
masice sau atomice ale componentelor): %A = a; %B = 100 - a, se trasează pe diagramă verticala
corespunzătoare aliajului (verticala I în figura 4) şi se marchează pe aceasta temperaturile
caracteristice: t0 - temperatura iniţială a aliajului lichid supus răcirii, t1 şi t2 temperaturile
corespunzătoare punctelor de intersecţie dintre verticala aliajului şi liniile lichidus şi solidus ale
diagramei şi ta - temperatura ambiantă; rezultatele analizei se prezintă astfel:
* la t0, când începe procesul de răcire, aliajul se află în stare lichidă (punctul cu ordonata t0
de pe verticala aliajului se află în domeniul monofazic L al diagramei); deoarece în domeniul
monofazic L, V = 2, aliajul se menţine în stare lichidă până la t1 (temperatura aliajului poate scădea
până la t1 fără a se modifica numărul fazelor care alcătuiesc structura aliajului) şi curba de răcire a
aliajului (fig. 4) este convexă, iar t - temperatura aliajului după un timp τ de la începerea procesului
de răcire;
* la atingerea temperaturii t1, punctul ce caracterizează starea aliajului se află pe linia
lichidus, sunt create condiţiile termodinamice de coexistenţă a fazelor L şi α şi poate fi demarat
procesul de cristalizare primară a aliajului (transformarea fazei lichide L în cristale de soluţie solidă
α); deoarece pe liniile lichidus şi solidus şi în domeniul bifazic L + α V = 1, fazele L şi α pot coexista
chiar dacă se modifică temperatura şi, ca urmare, cristalizarea primară se produce la răcirea aliajului
între t1 şi t2; în timpul solidificării aliajului se degajă căldură (căldura latentă de cristalizare),
pierderile de căldură în exterior sunt parţial compensate şi curba de răcie a aliajului este concavă (v.
figura 4);

* la atingerea temperaturii t2 procesul de cristalizare primară este încheiat şi structura

aliajului este alcătuită numai din cristale de soluţie solidă α; deoarece în domeniul monofazic α V =
2, aliajul îşi menţine structura monofazică α până la ta (temperatura poate scădea de la t2 până la ta
fără a se modifica numărul fazelor din structura aliajului) şi curba de răcire a aliajului (v. figura 4)
este convexă. Analizând în detaliu procesul de cristalizare primară a aliajului considerat se poate
constata că în cursul răcirii aliajului între t1 şi t2 (temperaturile între care are loc cristalizarea
primară) compoziţiile fazelor ce coexistă în echilibru se modifică continuu; astfel, aplicând regula
izotermei, rezultă (v. figura 4):
* la temperatura t1 (temperatura la care începe cristalizarea primară), soluţia lichidă are
compoziţia corespunzătoare aliajului (%A = a; %B = 100 - a), iar germenii cristalini de soluţie solidă
α au compoziţia corespunzătoare abscisei punctului Gc (%A = aG > a; %B = 100 - aG < 100 - a),
adică sunt mai bogaţi în componenta mai greu fuzibilă (A) şi mai săraci în componenta mai uşor
fuzibilă (B) decât aliajul;
* la o temperatură tx ∈ (t1;t2), compoziţia soluţiei lichide corespunde abscisei punctului Lx
(%A = aLx < a; %B = 100 − aLx > 100 − a), iar compoziţia soluţiei solide α corespunde abscisei
punctului Gx ( %A = aGx < aG; %B = 100 − aGx > 100 − aG);
* la temperatura t2 (temperatura la care se sfârşeşte cristalizarea primară), soluţia lichidă are
compoziţia corespunzătoare punctului Ls (%A = aL < aLx < a ; %B = 100 - aL > 100 - aLX > 100 - a
), adică este mai săracă în componenta mai greu fuzibilă (A) şi mai bogată în componenta mai uşor
fuzibilă (B) decât aliajul, iar ultimele formaţiuni cristaline de soluţie solidă α care apar au compoziţia
corespunzătoare aliajului (%A = a; %B = 100 − a).
Aceste rezultate conduc la următoarele concluzii:
- în timpul cristalizării primare a aliajului considerat (în intervalul de temperaturi t1 - t2),
compoziţia soluţiei lichide variază după curba lichidus (între abscisele corespunzătoare punctelor t1
şi Ls), iar compoziţia soluţiei solide α care se formează variază după curba solidus (între abscisele
corespunzătoare punctelor Gc şi t2);
- cristalele de soluţie solidă α care se formează în procesul de cristalizare primară sunt
neomogene şi prezintă aspectul numit segregaţie dendritică, adică au axele dendritice (formate la
începutul solidificării) bogate în componentul mai greu fuzibil (A) şi sărace în componentul mai uşor
fuzibil (B) şi zonele marginale (formate spre sfârşitul solidificării) sărace în componentul mai greu
fuzibil (A) şi bogate în componentul mai uşor fuzibil (B).
Diagrama de echilibru se poate utiliza şi pentru stabilirea datelor necesare determinării

conţinuturilor (cantităţilor) procentuale de faze ale structurii unui aliaj la o anumită temperatură.
Pentru a prezenta modul în care se pot determina conţinuturile procentuale de faze ale structurii unui
aliaj a cărei verticală traversează un domeniu bifazic al diagramei de echilibru, se consideră aliajul
anterior analizat şi temperatura tx din intervalul de solidificare al acestuia (v. figura 4). La tx, o masă
m de aliaj, cu compoziţia (exprimată prin concentraţiile masice ale componentelor): %A = a; %B =
100 − a , este alcătuită din două faze: o masă mL de soluţie lichidă L, cu compoziţia: %A = aLx; %B
= 100 − aLx şi o masă mα de soluţie solidă α, cu compoziţia: %A = aGx; %B = 100 – aGx.

Ultima observaţie se utilizează la construirea unor diagrame structurale de faze şi/sau

constituenţi (numite şi diagrame Tammann), la orice temperatură tx, pentru un sistem de aliaje
binare. De exemplu, pentru sistemul de aliaje analizat diagrama structurală de faze la tx, având pe
axa absciselor compoziţia aliajelor sistemului şi pe axa ordonatelor conţinuturile procentuale de faze
ale structurii aliajelor sistemului, are configuraţia prezentată în figura 5a.
Folosind datele prezentate anterior, se pot determina conţinuturile procentuale de faze şi/sau
constituenţi, pentru orice aliaj al sistemului şi orice temperatură şi se poate ataşa fiecărui aliaj al
sistemului o diagramă de variaţie a conţinuturilor procentuale de faze şi/sau constituenţi în
funcţie de temperatură. De exemplu, pentru aliajul analizat (având %A = a şi %B = 100 - a)
diagrama de variaţie cu temperatura a conţinuturilor procentuale de faze (L şi α) este prezentată în
figura 5b.
Fig. 5.a) Diagrama structurală (Tammann) a fazelor la temperatura tx; b) Variaţia cu temperatura a
conţinutului de faze în aliajul cu %A=a.
Diagrama de echilibru a sistemelor de aliaje binare cu componentele complet solubile în stare

lichidă, insolubile în stare solidă, cu transformare eutectică
În structura aliajelor aparţinând sistemelor binare de acest tip pot exista trei faze: soluţia
lichidă a componentelor A şi B ale sistemului, notată L şi două faze solide, componentele (metalele)
pure A şi B ale sistemului. Dintre sistemele de aliaje binare reale ce pot fi considerate de acest tip se
pot exemplifica Bi-Cd, Al-Sn, Al-Ge, Be-Si. Diagrama de echilibru a unui astfel de sistem de aliaje
binare are configuraţia prezentată în fig. 6.
Analizând diagrama rezultă că aceasta conţine două linii de transformare fazică, linia
deasupra căreia toate aliajele sistemului se află în stare lichidă, numită linia lichidus şi linia (dreapta,
izoterma) sub care toate aliajele din sistem se află în stare solidă, numită linia solidus, iar punctele
de intersecţie dintre linia lichidus şi cele două verticale ce delimitează spaţiul diagramei au
ordonatele corespunzătoare temperaturilor de solidificare (topire) ale componentelor A şi B (notate în
diagramă tsA şi tsB);
Deoarece cele două linii de transformare fazică au comun punctul E, spaţiul diagramei
conţine patru domenii: un domeniu monofazic, conţinând faza lichidă L şi trei domenii bifazice: L +
A; L + B şi A + B.

Fig. 6. a) Diagrama de echilibru a sistemelor de aliaje binare cu componentele complet solubile în

stare lichidă, insolubile în stare solidă, cu transformare eutectică; b) Curba de răcire a aliajului cu
%A = a şi structura acestuia la diferite temperaturi
Particularităţile formării structurilor la aliajele aparţinând acestui sistem se pot evidenţia

analizând modificările de structură la răcirea din stare lichidă a unui aliaj, având compoziţia
(exprimată prin concentraţiile masice sau atomice ale componentelor): %A = a; %B = 100 − a. Pe
verticala corespunzătoare aliajului, trasată şi notată cu I pe diagrama din figura 6, sunt marcate
temperaturile caracteristice: t0 - temperatura iniţială a aliajului lichid supus răcirii, t1 şi t2
temperaturile corespunzătoare punctelor de intersecţie dintre verticala aliajului şi liniile lichidus şi
solidus ale diagramei şi ta - temperatura ambiantă.
Structura oricărui aliaj al sistemului se poate stabili, efectuând analiza transformărilor sale
structurale la răcirea din stare lichidă, la fel ca în cazul aliajului anterior considerat. Pe această bază
se poate constata că, ţinând seama de structura pe care o prezintă în stare solidă, aliajele sistemului
se pot încadra în trei categorii:
* aliaj eutectic, cu compoziţia corespunzătoare punctului E (%A = e; %B = 100 − e) şi
structura (în stare solidă) alcătuită dintr-un singur constituent: eutecticul (A + B);
* aliaje hipoeutectice, cu %A < e (verticalele corespunzătoare acestor aliaje sunt situate în
diagrama de echilibru la stânga puntului E) şi structura (în stare solidă) alcătuită din doi constituenţi:
B (separat preeutectic) şi eutecticul (A+B);
* aliaje hipereutectice, cu %A > e (verticalele corespunzătoare acestor aliaje sunt situate în
diagrama de echilibru la dreapta punctului E) şi structura (în stare solidă) alcătuită din doi
constituenţi: A (separat preeutectic) şi eutecticul (A+B).

1.2.2. Diagramele de echilibru ale sistemelor de aliaje ternare
În multe aplicaţii tehnice se utilizează aliaje aparţinând unor sisteme ternare (cu trei
componente); pentru a stabili constituţia fazică a unor astfel de aliaje (natura, numărul şi proporţia
fazelor care le alcătuiesc structura) în funcţie de temperatură se folosesc diagramele sistemelor de
aliaje ternare cărora aparţin acestea.
Diagramele de echilibru ale sistemelor de aliaje ternare se reprezintă sub forma unor machete
sau modele tridimensionale, având ca baze triunghiuri echilaterale. Triunghiul echilateral ce
reprezintă baza diagramei de echilibru a unui sistem de aliaje ternare este denumit triunghiul
concentraţiilor şi are înscrise în vârfuri simbolurile chimice ale celor trei componente ale
sistemului, iar de-a lungul laturilor – concentraţiile (masice sau atomice), ale acestor componente. La
utilizarea diagramelor de echilibru ale sistemelor de aliaje ternare se aplică următoarele reguli
privind triunghiul concentraţiilor:
a) orice punct din interiorul triunghiului concentraţiilor defineşte compoziţia unui aliaj al
sistemului ternar; de exemplu, aşa cum se poate observa în figura 7, care reprezintă triunghiul
concentraţiilor pentru un sistem de aliaje ternare cu componentele A, B şi C, punctul M defineşte
aliajul având %A = a; %B = b ; %C = c (evident , %A + %B + %C = a + b + c = 100);
b) punctele din interiorul triunghiului concentraţiilor aparţinând unei drepte paralele cu o
latură a triunghiului definesc compoziţiile unui grup de aliaje având aceeaşi concentraţie a
componentului înscris în vârful opus laturii cu care dreapta dată este paralelă; de exemplu, aşa cum
se poate observa în fig. 7, punctele aparţinând segmentului PQ, paralel cu latura BC, opusă vârfului
A, corespund grupului de aliaje ternare având %A = a = ct.;
c) punctele din interiorul triunghiului concentraţiior aparţinând unei ceviene a acestuia
(dreaptă ce trece prin unul din vârfurile triunghiului) definesc compoziţiile unui grup de aliaje
având acelaşi raport al concentraţiilor componentelor înscrise în vârfurile prin care nu trece
ceviana; de exemplu, se poate demonstra cu uşurinţă că, în triunghiul concentraţiilor reprezentat în
fig.7, punctele aparţinând cevienei AD (care conţine vârful A, dar nu trece prin vârfurile B şi C).
Fig. 7. Triunghiul concentraţiilor pentru un sistem de aliaje ternare

Pentru a construi diagrama de echilibru a unui sistem de aliaje ternare se trasează triunghiul
concentraţiilor (cu care se pot defini compoziţiile aliajelor sistemului), se înscrie temperatura pe o
axă perpendiculară pe planul triunghiului concentraţiilor şi, în sistemul de coordonate astfel realizat,
se reprezintă domeniile de stabilitate ale fazelor, delimitate prin linii şi/sau suprafeţe de
transformare fazică.
La utilizarea diagramelor de echilibru ale sistemelor de aliaje ternare se aplică următoarele
reguli:
a) o perpendiculară pe planul triunghiului concentraţiilor (având piciorul în interiorul
triunghiului) reprezintă un aliaj al sistemului cu evoluţia sa structurală la diferite temperaturi;
perpendiculara pe planul triunghiului concentraţiilor corespunzătoare unui aliaj al sistemului este
denumită (ca şi în cazul sistemelor de aliaje binare) verticala aliajului;
b) liniile şi/sau punctele de intersecţie dintre suprafeţele şi/sau liniile unei diagrame ternare
şi un plan perpendicular pe planul triunghiului concentraţiilor şi paralel cu una din laturile
acestuia, definesc diagrama de echilibru a unui grup de aliaje ternare având aceeaşi concentraţie a
componentului înscris în vârful opus laturii triunghiului concentraţiilor cu care planul de secţionare
este paralel; diagrama de echilibru care se obţine printr-o astfel de secţionare (cu configuraţia
asemănătoare diagramelor de echilibru ale sistemelor de aliaje binare) este denumită diagramă
pseudobinară;
c) liniile şi/sau punctele de intersecţie dintre suprafeţele şi/sau liniile unei diagrame ternare
şi un plan izoterm (paralel cu planul triunghiului concentraţiilor), definesc diagrama fazică a
sistemului de aliaje ternare la temperatura corespunzătoare planului izotem de secţionare.
Pentru a evidenţia modul în care se pot utiliza regulile prezentate anterior la analiza
diagramelor de echilibru ale sistemelor de aliaje ternare se consideră cazul unui sistem ternar la care
componentele sunt complet solubile atât în stare lichidă, cât şi în stare solidă (fig. 8); exemple de
sisteme reale de aliaje ternare ce corespund acestui caz sunt Cu-Au-Ni sau Au-Cu-Pt.
Fig. 8. Diagrama de echilibru a unui sistem de aliaje ternare în care componenţii sunt complet
solubili atât în stare lichidă, cât şi în stare solidă

Analizând diagrama rezultă că aceasta conţine două suprafeţe de transformare fazică,

suprafaţa deasupra căreia toate aliajele sistemului se află în stare lichidă, numită suprafaţă
lichidus şi suprafaţa sub care toate aliajele din sistem se află în stare solidă, numită suprafaţa
solidus, iar punctele comune celor două suprafeţe de transformare fazică au ordonatele
corespunzătoare temperaturilor de solidificare (topire) ale componentelor A, B, C (notate în diagrama
tsA, tsB, tsC); cele două suprafeţe de transformare fazică delimitează în spaţiul diagramei trei
domenii: două domenii monofazice, unul conţinând faza lichidă L şi celălalt - soluţia solidă α şi un
domeniu bifazic L + α.
Aliajele sistemului ternar pot fi analizate şi pe diagrame pseudobinare (fig. 9a) obţinute
prin secţionarea diagramei ternare cu plane perpendiculare pe planul triunghiului concentraţiilor şi
paralele cu una din laturile acestui triunghi sau pe diagrame fazice la diverse temperaturi obţinute
prin secţionarea diagramei ternare cu plane izoterme (fig. 9b).
Fig. 9. a) Diagrama pseudobinară obţinută pentru %A = ct. şi b) Diagramă fazică pentru t = ct,
ambele pentru sistemul de aliaje a cărui diagramă este prezentată fig. 8
IMPORTANŢA PRACTICĂ A DIAGRAMELOR DE ECHILIBRU:
În afară de interesul major pe care-l prezintă diagramele de echilibru pentru determinarea

constituţiei fazice un rol important îl au pentru furnizarea de informaţii în ceea ce priveşte unele
procedee de prelucrare:
a) tratamente termice: Diagrama de echilibru indică temperatura de modificare a fazelor şi
temperatura de transformare în stare solidă care stau la baza tratamentelor termice.
Tratamentele termice reprezintă încălziri ale materialului până la o anumită temperatură
urmată de o răcire care poate fi lentă sau rapidă. Tratamentele termice primare se aplică de obicei
semifabricatelor în vederea ameliorării unor proprietăţi tehnologice: deformabilitate, aşchiabilitate,
sudabilitate. Tratamentele termice secundare se aplică produselor finite în vederea obţinerii unor
proprietăţi necesare în exploatare.
b) operaţia de turnare: Diagrama de echilibru permite să se prevadă posibilitatea alierii între
două elemente indicând, dacă este cazul domeniul de nemiscibilitate.

În toate cazurile diagrama de echilibru oferă informaţii asupra temperaturii de topire, asupra
intervalului de solidificare şi asupra amplorii fenomenului de segregaţie dendritică care sunt
aşteptate în condiţii practice de solidificare sau cristalizare. Segregaţia dendritică are la bază
diferenţa de compoziţie chimică între soluţia lichidă şi soluţia solidă existente la orice temperatură
pe parcursul cristalizării.
Deasemeni:
1) Indică la orice temperatură, constituţia fizico-chimică a aliajului (natura fazelor,
compoziţia fazelor - cu regula orizontalei, proporţia lor - cu regula pârghiei);
2) În cazul aliajului cu un constituent:
a) Metalele pure au rezistenţă la tracţiune scăzută şi plasticitate ridicată;
b) Compuşii intermetalici şi soluţiile solide care corespund maximului pe curba lichidus au duritate
şi fragilitate;
c) Eutecticul (eutectoidul) are proprietăţi în funcţie de proprietăţile fazelor, morfologia şi fineţea
amestecului mecanic;
3) În cazul aliajului cu doi constituenţi - Proprietăţile aliajului reprezintă media ponderată
a proprietăţilor componenţilor;
4) Sunt valabile doar pentru aliaje în echilibru (obţinute prin încălzire deasupra liniilor de
transformare în stare solidă ale diagramei, apoi răcire lentă - recoacere).

CURS_4_ PROPRIETĂŢILE FIZICE, TERMICE, ELECTRICE ŞI MAGNETICE ALE

MATERIALELOR METALICE
În exploatare materialele sunt supuse la acţiuni mecanice, termice, chimice, electrice,

magnetice etc. Răspunsul materialelor la aceste acţiuni poartă denumirea de proprietăţi.
Criteriul fundamental în alegerea şi utilizarea materialelor, este dependent de proprietăţile
acestora. Materialele metalice se deosebesc între ele prin proprietăţi specifice ce ţin de: natura lor,
compoziţia chimică, structură, mod de prelucrare etc.
Materialele metalice sunt corpuri cristaline care la nivelul unui mono cristal prezintă
anizotropie - respectiv valorile proprietăţilor sunt diferite în funcţie de direcţia de măsurare. În
general metalele sunt policristaline astfel încât caracterul proprietăţilor acestora este cvaziizotrop.
Criteriile de clasificare ale proprietăţilor materialelor metalice sunt multiple însă, în mod
obişnuit, există două criterii importante:
A) După natura lor, acestea pot fi: intrinseci (proprietăţi fizice, chimice şi mecanice) şi de
utilizare sau exploatare şi tehnologice.
B) După sensibilitatea faţă de structură, sunt: insensibile la defecte structurale
(conductibilitate electrică şi termică, paramagnetism, temperatura de topire şi fierbere) şi sensibile
structural (forţă corectivă, rezistenţă la rupere, plasticitate, fragilitate, duritate, fluajul, tenacitate).
Proprietăţile unui metal, precum rezistenţa, duritatea, punctul de topire şi conductivitatea
electrică, depind de structura sa cristalină. Aceasta se modifică atunci când metalul este amestecat cu
o altă substanţă. Aliajul rezultat are o structură diferită de a componentelor sale, astfel încât şi
proprietăţile sale sunt diferite. Unele aliaje conţin nemetale, precum carbonul, siliciul şi fosforul, dar
majoritatea aliajelor sunt compuse în întregime din metale. Oţelul este un aliaj de fier şi carbon, dar
oţelurile aliate au elemente de aliere adiţionale, precum nichelul, siliciul, manganul şi cromul.
Acestea modifică structura de bază a oţelului, astfel încât se pot aplica forme variate de tratare
pentru a face oţelul să fie mai dur, mai moale, mai elastic sau mai rezistent, în funcţie de necesităţile
aplicaţiei.
Proprietăţile metalice deosebite precum: conductibilitate termică şi electrică, luciul metalic,
opacitatea, tenacitatea, deformabilitatea, turnabilitatea (fluiditatea), sunt explicate prin intermediul
tipului de legatură interatomică ce se manifestă la aceste materiale şi anume legături de tip metalic.

Proprietăţile mecanice ale materialelor caracterizează comportarea acestora în raport cu

solicitările mecanice la care sunt supuse fie în timpul proceselor de prelucrare fie în exploatare.
Răspunsul materialelor metalice la solicitările mecanice, depinde de tipul legăturilor interatomice, de
aranjamentul atomilor în reţeaua cristalină şi de tipul respectiv, concentraţia de defecte în structură.
Datorită acestei dependenţe de structură proprietăţile mecanice ale metalelor şi aliajelor sunt
sensibile la efectul proceselor de fabricaţie şi pe de altă parte pot fi manevrate spre o valoare optimă
prin alegerea unei tehnologii adecvate pentru fabricarea produselor metalice.
Cunoaşterea proprietăţilor materialelor metalice este necesară pentru a putea alege în

cunoştinţă de cauză materialul potrivit pentru o anumită necesitate tehnică.
Metalele prezintă proprietăţi diferite de cele ale nemetalelor. Toate proprietăţile caracteristice
metalelor sunt valabile pentru metalele în stare solidă şi lichidă. În stare gazoasă metalele nu se mai
deosebesc de nemetale. Metalele sunt substanţe solide la temperatură obişnuită, cu excepţia
mercurului care este lichid la această temperatură.
Figura 1. Starea solidă şi lichidă (mercur) a metalelor
Structura metalului şi prezenţa defectelor de reţea sunt responsabile de modificarea

majorităţii proprietăţilor fizico-mecanice ale metalelor. Odată cu creşterea numărului de proprietăţi
cunoscute ale metalelor a apărut nevoia clasificării acestora; astfel, principalele proprietăţi ale
materialelor metalice pot fi clasificate astfel:

- Proprietăţi fizice şi termice: culoare, densitate, temperatura de topire şi de fierbere;

- Proprietăţi chimice: refractaritate (rez. la foc), rezistenţa la coroziune;
- Proprietăţi electrice: conductivitate, permitivitate, rezistivitate;
- Proprietăţi magnetice: diamagnetice (slab respinse de câmpul magnetic): Ni, Cu, Cr, Bi;
paramagnetice (slab atrase de câmpul magnetic): metale alcaline; feromagnetice (puternic
atrase de câmpul magnetic): Fe, Co.
- Proprietăţi mecanice: elaticitate, plasticitate, fragilitate, fluaj, duritate, rezist. mecanică;
1. PROPRIETĂŢI FIZICE ŞI TERMICE

Sunt cele care stabilesc comportarea materialelor metalice sub acţiunea unor fenomene
fizice: gravitaţie, câmp termic, electric, magnetic, luminos etc. Ele au importanţă deosebită în
alegerea şi utilizarea materialelor metalice în domeniile speciale: electrotehnica, electronică,
aerospaţial, nuclear etc. Ele determină comportarea materialelor metalice la turnare, deformare
plastică, tratamente termice şi termochimice etc.
a) Densitatea exprimată în g/cm3, este cuprinsă între 0,53 pentru litiu şi 22,59 pentru osmiu.
Metalele cu densitatea mai mică decât 5 g/cm3 se numesc metale uşoare (metalele alcaline, metalele
alcalino-pământoase, aluminiu, magneziul, titan, potasiul, sodiul, calciul, scandiu, ytriu) iar cele cu
densitate mai mare de 5 g/cm3 se numesc metale grele (zincul, staniul, fierul, cuprul).
Din punct de vedere al densităţii se întâlnesc metale:
• ultrauşoare (Li, Mg),
• uşoare (Al),
• semiuşoare (Ti),
• grele (Fe, Cu, Zn, Sn),
• foarte grele (Au).
b) Temperatura de topire (fuziune) este temperatura la care un metal pur sau un aliaj trece din
stare de agregare solidă în stare lichidă. Este o constantă fizică, spre deosebire de temperatura de
solidificare, fiind cu atât mai scăzută, pentru unul şi acelaşi metal, cu cât viteza de răcire este mai
mare. Mercurul are punctul de topire de –38,84oC şi punctul de fierbere de 357 oC iar wolframul are
punctul de topire de 3410oC şi punctul de fierbere de 5930oC. În mod obişnuit metalele care au
temperaturi de topire sub 1000oC se numesc metale uşor fuzibile (metalele alcaline, alcalino-

pământoase, metalele pământoase, germaniu, staniu, plumb, bismut, zinc, cadmiu, argint) iar cele ale
căror temperaturi de topire sunt peste 1000oC se numesc metale greu fuzibile sau refractare.
Cele mai uşor fuzibile metale sunt: Hg (-38,48 0C), Cs (28,5 0C), Ga (29,8 0C), Rb (38,7 0C)
iar cele mai refractare metale sunt W (3410 0C), Re (3150 0C), Os (3000 0C) etc.
În general, metalele cu volum atomic mic se topesc la temperaturi ridicate, pe când metalele
cu volum atomic mare se topesc la temperaturi scăzute, deoarece reţeaua lor cristalină se distruge
mai uşor. Diferenţa între punctele de topire a metalelor este folosită pentru separarea metalelor între
ele, la fabricarea aliajelor şi la prelucrarea metalelor.
Aliajele metalice, cu excepţia eutecticelor şi compuşilor chimici, se topesc într-un interval de
temperaturi. Aliajele au în general temperaturi de topire mai scăzute decât temperaturile de topire ale
componenţilor metalici care le formează. Trebuie menţionat că în general, aliajele metalice au
intervale de topire şi solidificare şi nu temperaturi de topire. Cunoaşterea acestor temperaturi este
utilă pentru dimensionarea instalaţiilor de încălzire cât şi pentru alegerea unor materiale metalice cu
proprietăţi de refractaritate ridicate.
c) Temperatura de fierbere prezintă aceleaşi tendinţe ca şi punctele de topire: W (5930 0C),
Re (55000C), Os (55000C) fiind metalele cu cele mai înalte temperaturi de fierbere.
Cele mai joase temperaturi de fierbere corespund metalelor: Hg (3570C), Cs (6900C),
Rb (7130C), Cd (7680C), K (7760C) etc.
d) Căldura specifică este cantitatea de căldură necesară creşterii temperaturii masei de 1 kg
cu 1 °C. Se măsoară în cal/g°C sau J/kg °K.
Este dată de relaţia Cp = ΔQ/ΔT, în care ΔQ este cantitatea de căldură furnizată masei de 1
kg, iar ΔT este saltul de temperatură (la presiune constantă). Căldura specifică a metalelor cu
greutatea atomică mare este mică (de exemplu, uraniul are Cp = 109,3 J/kg K, iar litiul are Cp =
4171,6 J/kg K).
e) Conductibilitatea termică este proprietatea materialelor metalice de a conduce şi transmite
căldura cu ajutorul electronilor liberi. Se măsoară în cal/cm°C sau W/mm °K. Practic, este
independentă de temperatură, deoarece cu creşterea temperaturii creşte energia termică a electronilor
liberi, dar accelerarea lor va fi frânată de creşterea dezordinei reţelei de ioni din metal, dată de
creşterea amplitudinii de vibraţie a ionilor. S-a constatat totuşi scăderea conductivităţii termice cu
temperatura, excepţie făcând oţelurile bogat aliate cu crom, nichel şi mangan.

𝑑𝑇 −1 1 1
Coeficentul de conductivitate este dat de relaţia: λ= -dQ ∙ 𝑑𝑆 ∙ 𝑑𝑡
𝑑𝑋
În care dQ este cantitatea de căldură care trece prin suprafaţa dS în timpul dt, la un gradient
de temperatură dT / dX pe direcţia X de transmitere a căldurii.
Cu cât coeficientul de conductivitate termică este mai mare, cu atât transmitera căldurii se
face mai rapid. Transmiterea căldurii nu poate fi instantanee, deoarece este frânata de căldura şi
densitate (cu cât produsul Cp y este mai mare, cu atât căldura se va transmite mai greu). Asfel, viteza
de uniformizare a temperaturii într-un corp la încălzirea sau răcirea lui este dată de difuzivitatea
λ
termică :𝑎 = 𝐶𝑜 ∙λ
Cea mai mica conductivitate o au bismutul si mercurul cu 0,02 cal/cm °C, iar cea mai mare o
are argintul, cu 1,0 cal/cm °C, urmat in ordine descrescatoare de Cu (0,94), Al (0,53), W (0,48), Mg
si Be (0,38).
Conductibilitatea termică depinde de compoziţia chimică şi de structura materialului şi are
mare importanţă în tehnică. Prin tratament termic şi deformare plastică se modifică sensibil
concentraţia şi distribuţia defectelor de reţea care influenţează conductivitatea termică prin
distorsiunile elastice produse de aceste defecte.
Dintre metale, cele mai mari conductivităţi termice le au argintul, cuprul, aurul şi aluminiul;
cele mai slabe conductivităţi termice le au plumbul şi mercurul.
Ex. Astfel, instalaţiile la care se cere o încălzire şi răcire rapidă, cum sunt cazanele de abur,
schimbătoarele de căldură, caloriferele, radiatoarele automobilelor, se fabrică din metale cu bună
conductibilitate termică.

f) Căldura latentă de topire este cantitatea de căldură necesară pentru topirea masei de 1 kg,
masurata în J/kg sau cal/g. Ea este aceeaşi cu căldura latentă de solidificare, fiind necesară pentru
distrugerea, respectiv, refacerea aspectului cristalin al metalelor (trecerea de la ordinea îndepartată la
ordinea apropiată şi invers). Cea mai mare căldură latentă de topire o are siliciul (395,6 cal/g), iar
cea mai mică o are mercurul (2,8 cal/g).
Această proprietate fizică a materialelor metalice este utilă în multe cazuri practice, anume la
dimensionarea instalaţiilor de încălzire pentru tratamente termice sau pentru topirea aliajelor, la
estimarea consumurilor energetice aferente unor astfel de procese tehnologice etc.
g) Dilatarea termică este proprietatea materialelor metalice de a-şi mări dimensiunile
(suprafaţă, volum, lungime) la creşterea temperaturii (încălzire). Dacă se consideră creşterea unei
singure dimensiuni a corpului atunci se numeşte dilatare liniară şi este caracterizată prin
coeficientul de dilatare liniară, iar dacă considerăm creşterea tuturor dimensiunilor corpului sub
acţiunea temperaturii, avem dilatarea volumetrică, caracterizată de coeficientul de dilatare
volumetrică. Fenomenul invers se numeşte contracţie termică - micşorarea dimensiunilor la scăderea
temperaturii (răcire). Dilatarea liniară se exprimă cu relaţia: l = lo(l +α • ΔT).
în care
l este lungimea finală, când temperatura a crescut cu ΔT,
lo este lungimea iniţială,
α este coeficientul de dilatare liniară.
Dintre metale, cel mai mic coeficient îl are wolframul (2,4 • 10-6 0C-1), iar cel mai mare îl are
cesiul (98 • 10-6 0C-1). Aliajul metalic cu cel mai mic coeficient de dilatare (de 8 ori mai mic decât
fierul) este invarul (36% Ni + 64% Fe) cu 1,4- 10-6 0C-1.
h) Coloraţia reprezintă capacitatea materialelor metalice de a absorbi şi de a reflecta selectiv
lungimile de undă din spectrul vizibil. Lungimea de undă reflectată va da culoarea (cuprul - roşu,
aurul - galben). Majoritatea metalelor, în stare compactă, sunt albe-cenuşii, adică absorb proporţional
toate componentele luminii albe (înţelegând prin alb, albul metalic; astfel, plumbul, argintul sunt
considerate metale albe). Puţine metale, în stare compactă, sunt colorate: aurul – galben auriu, cupru
– roşu arămiu, plumbul – alb cu reflexe albăstrui, bismutul – alb cu reflexe roz, sodiu – alb cu
reflexe gălbui ş.a. În stare de pulbere, metalele au culoarea cenuşiu închis până la negru cu excepţia
aurului care este galben, a cuprului care este roşiatic spre negru, a aluminiului şi a magneziului care
sunt argintii. În stare compactă - şi unele numai în tăietură proaspătă – metalele prezintă luciu

metalic şi sunt opace, datorită structurii lor cu electroni liberi care reflectă radiaţia luminoasă şi o
transformă în căldură.
În tehnică, metalele sunt clasificate în: metale negre sau feroase, prin care se înţelege fierul
(împreună cu fontele şi oţelurile), şi metalele colorate, adică neferoase.
Figura 2. Metale şi aliaje cu coloraţii diferite
i) Luciul metalic exprimă capacitatea materialelor metalice care au suprafeţe lustruite şi

curate, de a reflecta imagini ca în oglindă. Proprietatea este legată de caracterul opac al materialelor
metalice; luciul metalic se estompează sau dispare în timp datorită oxidării. Materialele metalice cu
cel mai bun luciu sunt: aurul, argintul, staniul, aluminiul, nichelul, cuprul, cromul, plumbul, alama,
bronzul etc; fără luciu este fonţa cenuşie.
Proprietăţile fizico-termice sunt deosebit de importante la alegerea materialelor
(schimbătoare de căldură, cazane, ţevi ptr. aburi şi apă fiartă, etc.) şi la stabilirea tehnologiilor care
implică încălziri şi răciri (forjare, laminare, tratament termic, etc.).
2. PROPRIETĂŢI ELECTRICE
Legea care stă la baza studierii proprietăţilor electrice ale metalelor şi aliajelor este legea lui
Ohm, care stabileşte legătura dintre tensiunea U aplicată la extremităţile unui conductor şi
intensitatea de curent I care străbate conductorul.
U = RI

unde R = rezistenţă electrică = ρ • l/s (Ω) - unde l = lungimea conductorului - m, s =

secţiunea conductorului (mm2), ρ = rezistivitate sau rezistenţă specifică (Ωmm2/m).
Mărimea inversă rezistenţei se numeşte conductanţă şi este proprietatea corpurilor de a
conduce curentul electric = conductibilitate electrică = σ = 1/ ρ (m/Ωmm2).
a) Conductibilitatea electrică este proprietatea materialelor metalice de a conduce curentul
electric prin intermediul electronilor liberi. Se caracterizează prin mărimea denumită conductivitate
electrică :
σ = I/R • S• m-1•Ω-1 (m/Ω • mm2)
unde :
I - este lungimea conductorului;
S -secţiunea lui;
R - rezistenţa electrica.
Conductivitatea electrică este inversul rezistivităţii p•σ =1, ea scade continuu cu creşterea
temperaturii, cauza fiind frânarea deplasării electronilor liberi prin ciocnirea lor de ionii din reţeaua
cristalină, tot mai dezordonată la temperaturi tot mai mari. La scăderea temperaturii, conductivitatea
electrică creşte, putând apărea supraconductibilitatea ( p~0) în preajma a 0K la unele metale
(plumb). La aceste temperaturi, vibraţia ionilor din reţeaua cristalină este foarte mică, iar electronii
liberi se pot deplasa practic fără a fi frânaţi. Metalele au întodeauna conductivitatea electrică mai
mare decât a aliajelor metalice, care în general sunt rezistoare. Alierea metalelor şi ecruisarea lor
micşorează întodeauna conductivitatea electrica.
Valoarea coeficientului de temperatură al rezistivităţii, a = 1/ρ0 dp/dt, împarte materialele în
conductoare (α>0) şi dielectrice (α<0). La temperatura ambiantă, cele mai bune conductoare
electrice sunt : Ag (63,0 m/Ω • mm2), Cu (60,0), Au (45,7), Al (37,6), iar cele mai slabe sunt: Si (10 -
3
), Sn (0,16), Mn (0,54), Hg(1,06) etc.
Prin creşterea temperaturii conductibilitatea electrică a metalului scade. La răcire, fenomenul
este invers anume conductibilitatea electrică a metalului creşte. Conductibilitatea electrică a
metalelor este influenţată de oscilaţiile atomilor în jurul poziţiilor fixe din reţeaua cristalină, de
neregularităţile reţelei cristaline, precum şi de prezenţa unor atomi străini conţinuţi ca impurităţi în
reţea. Există materiale electroizolante, materiale semiconductoare şi materiale conductoare.
b) Rezistenţa electrică specifică sau rezistivitatea, adică rezistenţa pe care o opune curentului
electric o porţiune din metal cu o secţiune de 1 cm2 şi o lungime de 1 cm, se exprimă în Ω·cm.

Prezenţa în reţeaua cristalină a unui metal a defectelor punctiforme, a atomilor dizolvaţi prin
aliere, înfluenţează rezistivitatea electrică care este mai mare pentru aliaje decât pentru metale pure.
De aceea, pentru rezistenţe electrice se folosesc aliaje şi nu metale pure. Rezistivitatea electrică este
influenţată şi de temperatură astfel că la scăderea temperaturii se înregistrează o scădere a
rezistivităţii electrice.
Prin deformare plastică sau alte prelucrări (tratamente termice, prelucrare mecanică) care
introduc un număr important de defecte de reţea, rezistivitatea electrică este influenţată în sensul că
va creşte odată cu creşterea concentraţiei de defecte. Cu cât un metal are rezistenţa electrică specifică
mai mică, cu atât conduce mai bine curentul electric. Cea mai mare conductibilitate electrică o au
argintul (0,98 Ω-1·cm-1), cuprul (0,593 Ω-1·cm-1), aurul (0,42 Ω-1·cm-1) şi aluminiul (0,38 Ω-
1·cm-1) şi cea mai mică o au plumbul (0,046 Ω-1·cm-1) şi mercurul (0,011 Ω-1·cm-1). Aşa se
explică de ce conductoarele electrice (sârmele) se fac din cupru sau aluminiu.
c) Forţa electomotoare este caracteristica a două metale, aliaje sau semiconductoare diferite,
sub formă de fire sudate la un capăt (punctul cald), de a da naştere unei tensiuni electrice într-un
circuit deschis, sau unui curent electric în circuitul inchis, adică de a transforma energia calorică în
energie electrică. Stă la baza construirii termocuplurilor (traductoare temperatură - tensiune
electrică).
3. PROPRIETĂŢI MAGNETICE
Toate corpurile care ne înconjoară sunt magnetic active, adică interacţionează cu câmpurile
magnetice exterioare fiind atrase sau respinse de acestea. Asta înseamnă că sub acţiunea unui câmp
magnetic exterior orice corp se magnetizează, căpătând un moment magnetic.
Magnetismul este proprietatea materialelor metalice de a prezenta însuşiri magnetice. Provine
din mişcarea orbitală a electronilor în jurul nucleelor, când formează de fapt circuite electrice care,
potrivit legii lui Lentz, creează câmpuri magnetice. Materialele metalice se caracterizează, din punct
de vedere magnetic, prin două mărimi:
𝐵−4𝜋𝐼
- permeabilitatea magnetică sau constanta de inducţie, exprimată prin relaţia: 𝜇 = 𝐻
gauss/oersted
în care: B este inducţia magnetică; I - intensitatea de magnetizare; H -intensitatea câmpului
magnetic;

-susceptibilitatea magnetică, exprimată prin relaţia:

𝐼 𝐵 − 𝜇0 𝐻
𝐾= = = 𝜇0 − 1
𝜇0 𝐻 𝜇0 𝐻
Materialele care au susceptibilitatea negativă (K= -10-6 Gs/Oe), sau permeabilitatea
subunitară (μ0 < 1) - sunt diamagnetice (Cu, Ag, Au, Be, Zn, Cd, Hg, B, Ga, In, Pb, As etc.); ele
dispersează liniile de forţă magnetică, nu se magnetizează şi sunt respinse de câmpul magnetic.
Materialele care au susceptibilitatea pozitivă şi mică (K = 10-2 - 10-6 Gs/Oe) şi
permeabilitatea unitară sau supraunitară (μo > 1) sunt paramagnetice (Li, Na, Rb, Cs, Mg, Ca, Sr, Ba,
Al, Ti, Zr, Cr, Mo, W etc.), ele conduc liniile de forţă magnetică mai bine decât vidul şi sunt puţin
atrase de câmpul magnetic. Materialele care au susceptibilitatea pozitivă şi mare (K = (10 - 105
Gs/Oe) şi permeabilitatea foarte mare ( μo >> S1) sunt feromagnetice (Fe, Ni, Co, şi Gd, Dy, Tb, Ho,
Er, Tm); ele se magnetizează uşor, până la saturaţie, în câmpuri magnetice slabe, fiind puternic
atrase de acestea. Aceste materiale prin încălzire la anumite temperaturi (punctul Curie) devin
paramgnetice (770°C - Fe; 372°C - Ni; 1131°C - Co).
Aliajul Heusler este feromagnetic deşi este compus din metale para şi diamagnetice, cum
sunt manganul, aluminiul, şi cuprul. Permeabilitate magnetică cea mai mare o are permalloyul (75%
Ni, 25% Fe) 100 000 Gs/Oe; nichelul şi oţelul cu siliciu au 10000 Gs/Oe, iar fierul are 5000 Gs/Oe.
Clasificare. Materialele magnetice se împart în materiale magnetice:
- moi (câmpul coercitiv Hc < 800 A/m) folosite la miezuri de transformatoare, relee,
electromagneţi, rotor şi statori ai maşinilor electrice,
- dure (câmpul coercitiv Hc > 800 A/m) folosite la obţinerea magneţilor permanenţi.
Ca exemple de materiale magnetice moi menţionam fierul moale utilizat la miezurile şi
piesele polare ale electromagneţilor, la membrane telefonice, ecrane magnetice etc. Din aceeaşi
categorie fac parte aliajele Fe - Si. Ele sunt utilizate pentru proprietăţile lor mecanice, magnetice dar
şi electrice pentru frecvenţe joase şi puteri mari. Aliaje Fe - Ni (Permalloy - conţinutul de Ni variază
între 65…80%, cel mai bun fiind Permalloy 78,5) sunt utilizate pentru puteri mici, în detecţia şi
transmiterea semnalelor slabe, în comunicaţii, automatizări etc. Pentru frecvenţe înalte se utilizează
feritele iar pentru aplicaţii speciale se utilizează materiale magnetice care au comportări specifice în
diferite condiţii externe.
Materialele metalice magnetice utilizate la fabricarea magneţilor permanenţi au fost iniţial
oţelurile. Mai târziu au apărut utilizări ale aliajelor din sistemele ternare Fe-Ni-Al, Fe-Ni-Cu

forjabile. Dezavantajul major este valoarea energiei magnetice care este mică şi faptul că
proprietăţile magnetice nu sunt stabile, îmbătrânesc magnetic. Prin aliere cu W, Cr, Mo, Co, aceste
neajunsuri pot fi înlăturate.
Ameliorarea proprietăţilor magnetice se poate face şi prin asigurarea unei maxime
omogenizări structurale a materialelor (prin micşorarea concentraţiei de porozităţi) şi a eliminării
avansate a impurităţilor. Proprietătile magnetice sunt afectate şi de mărimea, forma şi distribuţia
fazelor secundare şi a defectelor de reţea (limita de grăunte).

CURS_6-7_ STRUCTURA MATERIALELOR METALICE
Studiul structurii materialelor metalice este impus de faptul că aceasta determină în mod
hotărâtor proprietăţile şi modul de comportare a materialelor în exploatare, respectiv domeniile de
utilizare ale acestora. În tehnologia metalurgică modernă, pe baza cunoaşterii temeinice a structurii,
se pot obţine noi materiale metalice, cu caracteristici fizico-mecanice şi chimice precise, impuse de
utilizarea acestor materiale. Metalele în stare naturală se gasesc îndeosebi sub formă de compuşi în
mineruri în afară de metalele preţioase care se găsesc sub formă nativă. Metalele se extrag din
minereuri (fig.1) prin diferite procedee şi se topesc şi se toarnă în lingouri constituind astfel produsul
final al metalurgiei extractive.
Figura 1. Metal sub formă de minereu, lingou şi produs final
Majoritatea metalelor pe care le folosim sunt aliaje, amestecuri în care cel puţin o substanţă
este un metal. Aceasta deoarece metalele pure au rareori proprietăţile ideale pentru o anumită
sarcină, dar pot fi îmbunătăţite prin adăugarea altor metale.
Proprietăţile fizice ale unui metal, precum rezistenţa, duritatea, punctul de topire şi
conductivitatea electrică, depind de structura sa cristalină. Aceasta se modifică atunci când metalul
este amestecat cu o altă substanţă. Aliajul rezultat are o structură diferită de a componentelor sale,
astfel încât şi proprietăţile sale sunt diferite. Unele aliaje conţin nemetale, precum carbonul, siliciul
şi fosforul, dar majoritatea aliajelor sunt realizate în întregime din metale.
1. DEFINIREA ŞI CLASIFICAREA MATERIALELOR

Materialele reprezintă totalitatea substanţelor simple sau compuse aflate în stare solidă ce
prezintă o compoziţie chimică dată şi proprietăţi specifice domeniului de utilizare ales.
Materialele pot fi clasificate după mai multe criterii, însă cel mai utilizat este cel al naturii
materialului (din punct de vedere fizico-chimic şi structural). Astfel, după acest criteriu se împart în

trei mari categorii de materiale şi anume: metalice, ceramice şi polimerice. Ele fac parte din clasa de
materiale clasice, cunoscute şi sub numele de convenţionale sau tradiţionale (fig. 2).
Figura 2. Tipuri de materiale şi clasificarea lor
Materialele ceramice si polimerice sunt materiale nemetalice. Din punct de vedere al

caracteristicilor de conductivitate electrică, din categoria materialelor nemetalice mai fac parte şi
materialele semiconductoare. Materialele semiconductoare sunt materiale pure sau compuşi care au
patru electroni de valenţă şi au nevoie de o mică energie spre a deveni liberi, adică să devină
materiale bune conducătoare de electricitate.
Materialele metalice reprezintă metalele şi aliajele lor, bimetalele şi pulberile metalice.
Materialele metalice sunt caracterizate prin opacitate, luciu metalic, plasticitate, ductilitate, au
rezistenţă mecanică bună sau foarte bună (în funcţie de elementul/ele de aliere), au caracter bazic al
oxizilor şi au conductibilitate termică şi electrică ridicate. În plus, o caracteristică specifică a

metalelor este aceea că în funcţie de temperatură, rezistivitatea electrică a acestor materiale creşte.
Materialele metalice se împart în două mari categorii şi anume în materiale feroase (fierul şi aliajele
sale: oţelurile şi fontele) şi neferoase.
Materialele compozite reprezintă combinaţii ale materialelor tradiţionale şi intră în categoria
materialelor noi, moderne şi anume a materialele neconvenţionale/avansate (fig. 2).
Din categoria materialelor noi, din punct de vedere al comportamentului materialelor sub
influenţa unor factori externi acestea mai sunt clasificate în materiale inteligente şi sunt considerate
o categorie de materiale aparte, neconvenţionale. Din punct de vedere al mărimii lor (la scara nano)
există o categorie aparte de materiale cunoscute sub numele de nanomateriale, iar din puncte de
vedere al biocompatibilităţii materialelor cu ţesutul/corpurile vii există un nou tip de materiale
numite biomateriale (figura 3).
Figura 3. Proteze de genunchi

şi de şold relizate din materiale
metalice biocompatibile
Biomaterialele sunt materiale de frontieră, la care atât oamenii de ştiinţă de la institutele de

medicină şi cele din domeniul ingineriei materialelor, ingineriei mecanice sau mecatronice
conlucrează în vederea obţinerii de materiale performante cu aplicabilitate în domeniul medical. Atât
nanomaterialele cât şi biomaterialele sunt materialele care pot fi fabricate atât din materiale
convenţionale cât şi neconvenţionale şi de aceea sunt prezentate punctat în schemă.
2. STRUCTURA MATERIALELOR METALICE

Majoritatea metalelor se amestecă, în stare topită, în orice proporţie. Se cunosc şi cazuri în
care topiturile metalelor nu sunt omogene ca de exemplu în sistemele Al - Pb, Ag - Fe, Pb - Te ş.a.
Alte metale se amestecă între ele numai în proporţii limitate cum este amestecul Zn - Pb.
Amestecurile de metale, sau de metale cu nemetale, omogene în topitură precum şi produsele
lor de solidificare se numesc aliaje. În funcţie de natura metalelor, la solidificarea topiturii omogene
a unui amestec, sunt posibile mai multe situaţii:

a) amestecul rămâne omogen şi după solidificare formând aşa numitele soluţii solide. Aşa se
comportă aliajele: Cu – Ni, Fe – C, K – Rb, Ag –Au, Cu – Au, Mo – W, Ni – Pd, As – Sb, Pd – Ag,
Mn – Fe, Fe – Ni, Rh – Pt, Ir – Pt, In – Pb;
b) la solidificare, din topitura omogenă, se pot separa două sau mai multe faze solide
rezultând un aliaj eterogen. Aliajul separat la cea mai mică temperatură de solidificare se numeşte
aliaj eutectic. Aliajul cu compoziţia eutecticului este un amestec intim, omogen, format din cristale
foarte fine ale celor două componente metalice care se comportă ca un metal pur (compoziţia lui în
faza lichidă este aceeaşi cu compoziţia fazei solide). Asemenea aliaje formează Cd - Bi, Sn - Pb.
c) din amestecul omogen în topitură, se separă, prin solidificare, două sau mai multe faze
unele putând fi combinaţii intermetalice nestoichiometrice. Dintre aliajele cu asemenea
comportament se pot aminti: Mg – Pb, Mg – Ge, Mg – As, Mg – Se, Cu – Sn, Cr – Te, Mn – Sb, Ni
– As, Cu – Zn, Al – Ag, Na – Pb, Fe – Zn, Cu – Al, Cu – Si, Ag – Zn, Au – Cd.
Unele metale formează aliaje cu mercurul numite amalgame. În amalgame activitatea
metalului este de obicei mai scăzută (proporţională cu concentraţia lui) în consecinţă au utilizare
practică amalgamele metalelor foarte reactive cum sunt cele alcaline. Formează uşor amalgame aurul
şi argintul, pe această proprietate bazându-se extracţia lor din concentrate de minereuri. Aluminiul
amalgamat este mai reactiv decât metalul pur.
Există trei moduri în care pot fi combinate elementele între ele astfel încât să poată forma un
material metalic (aliaj), dar şi elementele componente se pot combina în mai multe feluri.
În soluţia solidă substituţională, elementele sunt efectiv dizolvate unele în altele. Reţeaua
cristalină a unui element conţine atomi ai celuilalt element în pozitii care în mod normal pot fi
ocupate de atomi ai primului element. Cu alte cuvinte, o parte din atomii unui element.
Cel de-al doilea mod de formare a unui aliaj este atunci elementele sunt dizolvate unele în
altele într-o ”soluţie solidă interstiţială”. În acest caz, atomii aparţinând celui de-al doilea metal
ocupă spaţii dintre atomii din reţeaua cristalină a primului element. Cu alte cuvinte, atomii unui
element intră în interstiţiile, sau spaţiile, din structura celuilalt element.
Cel de-al treilea mod în care se aliează elementele este prin formarea de ”compuşi
intermetalici”. Două metale se combină chimic pentru a forma un compus cristalin cu o structură
reticulară. Aceasta conţine atomi ai ambelor metale aranjaţi într-un tipar.
Aliajele se obţin prin retopirea elementelor componente, care apoi sunt şi ele turnate în
lingouri sau piese (tehnică numită metalurgie clasică) urmate apoi, după caz, de deformare plastica
şi/sau tratamente termice sau chimice în vederea îmbunătăţirii proprietăţilor materialelor.
Materialele metalice se mai pot obţine şi prin metalurgia pulberilor (dozare, amestecare
omogenă a pulberilor, punere în formă şi consolidare printr-un tratament termic numit sinterizare,
urmate opţional de alte tratamente secundare) sau pot fi prelucrate prin îmbinare (sudare, lipire).
3. MODIFICAREA STRUCTURII MATERIALELOR METALICE

Structura materialelor metalice se prezintă astfel:
1) Structura primară: apare în urma procesului de elaborare a metalelor şi aliajelor.
2) Structura secundară: se obţine în urma prelucrărilor ulterioare (procese prelucrătoare).
Structura materialelor metalice determină proprietăţile acestora. Modificarea structurii
determină modificarea proprietăţilor. Procedee practice de modificare a structurii:
- retopirea şi turnarea,
- deformarea plastică la rece/cald,
- tratamente termice/chimice.
Materialele metalice se utilizează în practică foarte rar în stare turnată. De obicei după ce se
toarnă aceste materiale suferă mai multe prelucrări sau procesări metalurgice: deformare plastică,
tratament termic, sau combinaţii de deformări plastice, tratamente termice şi prelucrări prin aşchiere.
Topirea şi alierea metalelor neferoase se realizează industrial în agregate metalurgice
deschise la presiune atmosferică pentru obţinerea aliajelor pe bază de: Al, Cu, Zn, Pb, Sn, Ni, şi
agregate cu vid sau cu atmosferă controlată pentru aliajele reactive: aliaje Ti, Zr, W, Mo, Ta.
Cuptoarele deschise sunt cu flacără (încălzite cu gaz natural - cuptoare cu creuzet sau cu
baie) sau electrice (cuptoare cu rezistoare, cu inductie, cu arc).
Cuptoarele închise sunt cu vid sau cu atmosferă controlată de tipurile: cuptor cu arc cu
electrod consumabil; cuptor cu flux de electroni; cuptor cu plasmă.
Solidificarea materialelor se poate face:
- sub formă de lingou, forma se numeşte lingotieră, capacul se numeşte maselotieră.
- sub formă de pulberi;
- sub formă de piese turnate (în forme permanente metalice numite cochile sau în forme
nepermanente din amestecuri de formare care sunt confecţionate din rame metalice în
interiorul cărora se introduce un nisip şi un liant.
Procesul de solidificare prezintă o deosebită influenţă asupra structurii materialului prin
urmatoarele aspecte:
a) microstructura şi macrostructura: macrostructura depinde de forma, mărimea, şi
distribuţia cristalelor formate: cristale echiaxe mici; cristale echiaxe coulmnare; cristale echiaxe
mari.
b) solidificarea: se manifestă prin tensiuni reziduuale,
c) porozitatea: porii sunt datoraţi micşorării de volum la solidificare (sau contracţiei la
solidificare) datorită degajarii gazelor dizolvate în topitură. Porii de dimensiuni mai mari pot
produce ruperi sau fisuri la deformare plastică.

d) incluziuni nemetalice: sunt combinaţii de impurităţi cum ar fi oxizi, silicaţi, sulfuri ş.a.
Ele sunt încorporate în materialul metalic la solidificare şi întrerup continuitatea materialelor.
e) segregaţia elementului de aliere: redistribuirea componenţilor la solidificare produce
neuniformităţi de compoziţie chimică în materialul turnat.
Alte procedee de turnare sunt:
- turnarea centrifugă: avantajul este de asigurare a unei bune omogenităţi a topiturii în
general şi a compoziţiei în particular. Se evită astfel fenomenul de segregaţie, segregaţia fiind
un fenomen de îmbogăţire a unor zone din material într-un anumit element chimic,
concomitent cu sărăcirea altor zone în acelaşi element.
- turnarea prin presiune: are avantajul creşterii fluidităţii materialului topit şi se poate utiliza
spre exemplu pentru turnarea unor piese care au configuraţii geometrice mai complicate.
- turnarea de precizie: se utilizează pentru piese cu pereţii subţiri, pentru piese din materiale
foarte scumpe.
- turnarea în vid: se utilizează în cazul unor piese turnate din materiale foarte reactive chimic
în contact cu atmosfera (Ti şi aliajele sale);
Spre deosebire de turnarea lingourilor, producerea pieselor turnate este un procedeu în urma
căruia materialul este utilizat fără o prelucrare ulterioară în afară doar de o posibilă prelucrare prin
aşchiere.
Deformarea plastică se poate face în funcţie de temperatura la care se află materialul prin
două metode :
- deformare plastică la rece;
- deformare plastică la cald.
Deformarea plastică se consideră că se realizează la rece atunci când materialul care se
deformează se află la temperatura mediului ambiant sau la o temperatură mult mai mică decât
temperatura de recoacere a materialului respectiv. Se poate realiza prin mai multe procedee :
a) laminare;
b) extrudare;
c) trefilare;
d) tragere.
Deformarea plastică a materialelor la cald se realizează atunci când materialul se află la
temperaturi de recoacere sau la temperaturi superioare. De obicei la deformarea plastică la cald se
merge cu un material încălzit cu 30 - 80º peste temperatura de recoacere.
Tratamentele termice sunt operaţii de încălzire ale materialelor metalice după cicluri bine
definite în cursul cărora se modifică structura materialelor corespunzător viitoarelor aplicaţii
industriale. În afara metalelor pure care suferă un singur tip de tratament termic – recoacerea de
recristalizare, celelalte materiale în speţă aliajele suferă o multitudine de tratamente termice: de

echilibru (recoacerile); afara echilibrului (călire); revenire; aproape de echilibru (îmbătrânirea).
Tratamentele termochimice sunt operatii tehnologice realizate prin încălzire în anumite
medii care se realizează în următoarele scopuri:
- modificarea structurii şi deci a proprietăţilor,
- îmbogăţirea suprafeţei piesei într-un anumit element chimic.
Acestea se deosebesc de tratamentele termice simple prin faptul că, în afară de modificările
structurale, au loc şi modificări ale compoziţiei chimice ale straturilor superficiale. Asemenea
tratamente constau în difuzia în straturile superficiale ale pieselor din oţel a unor elemente, de
exemplu C, N, Al, Si, B, W ş. a., prin pătrunderea atomilor de element difuzant adsorbiţi la suprafaţa
piesei, în adâncimea metalului. Acest proces este posibil dacă elementul ce difuzează este solubil în
metalul de bază şi dacă temperatura este suficient de înaltă.
În funcţie de elementul în care este îmbogăţit stratul superficial al piesei, tratamentele
termochimice sunt: cementarea (carbon); nitrurarea (azot); cianizarea (carbon şi azot mediu solid);
sulfocianizarea (sulf, carbon şi azot mediu solid); alitarea (aluminizare) cromizarea (crom).
4. MATERIALE METALICE FEROASE

Materialele metalice feroase reprezintă aliaje ale fierului cu carbonul. Fierul este elementul
de bază al aliajelor fier-carbon. Proprietăţi:
- Culoarea: gri cenuşiu;
- Densitatea: 7,86 g/cm3 ;
- Temperatura de topire: 1539°C;
- Duritate medie: 60…70 HB;
- Plasticitate bună;
- Rezilienţă ridicată;
- Rezistenţă mecanică medie: 200…250 N/mm2.
Fierul are proprietarea de polimorfism sau alotropie adică prin încălzire îşi schimbă tipul de
reţea cristalină.
Carbonul este principalul element de aliere al aliajelor fier-carbon.
În natură: - diamant (reţea cubică complexă),
- grafit (reţea hexagonală).
Aliajele fier carbon se prezintă la microscopul metalografic sub mai multe forme numite
constituenţi structurali:
1) Ferita: soluţie solidă de carbon în fier alfa, are duritate mică, plasticitate.

2) Austenita: soluţie solidă de carbon în fier gama, are duritate mică, plasticitate mare;
3) Cementita: compus definit de forma Fe3C, duritate mare, rezilienţă mică, fragilă;
4) Perlita: amestec mecanic format din ferită şi cementită, duritate medie, fragilă;
5) Ledeburita: amestec mecanic de perlită şi cementită, duritate medie, fragilă.
Studiul sistemului fier - carbon prezintă o importanţă deosebită din punct de vedere
ingineresc, deoarece acest sistem cuprinde aliajele cu cea mai largă utilizare practică: oţelurile şi
fontele.
Oţelul este un aliaj care conţine ca elemente principale fierul şi carbonul, având un conţinut
de carbon sub 2,11 %. Oţelurile sunt materialele cu cea mai largă utilizare în industrie. Proprietăţile
lor pot să varieze în limite foarte largi în funcţie de conţinutul de carbon şi de alte elemente de aliere.
Oţelurile carbon folosite în tehnică se obţin prin procedee tehnologice de producere
indirectă, la aplicarea cărora materia primă de bază o constituie fontele, iar procesul principal ce se
realizează constă din reducerea concentraţiei de carbon a materiei prime la nivelul corespunzător
oţelurilor care trebuie obţinute.
Procedeele de producere indirectă a oţelurilor carbon sunt de tip pirometalurgic, procesele
fizico-chimice care se realizează la aplicarea lor desfăşurându-se la temperaturi ridicate, cu materiile
prime aflate în stare topită.
Pentru îndepărtarea componentelor nedorite ale materiei prime şi asigurarea unei purităţi
convenabile a oţelului elaborat se folosesc materiale ajutătoare, numite fondanţi, care se combină
chimic cu aceste componente şi determină formarea unor produse metalurgice secundare, numite
zguri, care, având densitatea mai mică decât cea corespunzătoare oţelului, se separă la suprafaţa băii
de oţel topit şi pot fi îndepărtate cu uşurinţă.
Oţelurile carbon folosite în tehnică conţin (pe lângă fier şi carbon) şi concentraţii mici de
alte elemente chimice, introduse intenţionat sau întâmplător în timpul proceselor de elaborare (cu
materiile prime şi materialele utilizate, din atmosfera sau din materialele de căptuşire ale agregatelor
de elaborare etc.) şi care nu sunt (sau nu pot fi în condiţii economice) complet îndepărtate în timpul
desfăşurării acestor procese. În funcţie de natura influenţelor pe care le au asupra structurii şi
proprietăţilor tehnologice şi de utilizare ale oţelurilor carbon, aceste elemente chimice sunt denumite
impurităţi (cele cu influenţe negative cum sunt sulful, fosforul, azotul, oxigenul, hidrogenul etc.)
sau elemente însoţitoare (cele cu influenţe pozitive cum sunt siliciul şi manganul).
Mare parte din cantitatea de astfel de componente prezentă în oţeluri este legată sub formă de
compuşi chimici (oxizi: FeO, MnO, SiO2 etc., silicaţi: (FeO)SiO2, (FeO)2SiO2, (MnO)SiO2 etc.,
sulfuri: FeS, MnS etc., nitruri), denumiţi (datorită caracterului lor chimic şi modului de distribuire în
structura oţelurilor) incluziuni nemetalice.

Oţelurile aliate sunt acele oţeluri care conţin, pe lângă componentele specifice (fierul –
componentul de bază şi carbonul – componentul de aliere principal), elementele însoţitoare
(manganul, siliciul etc.) şi impurităţile tipice (sulful, fosforul etc.) oţelurilor carbon, şi alte
componente (denumite generic elemente de aliere EA), introduse în mod intenţionat şi în cantitate
suficientă la elaborare, cu scopul de a conferi acestor aliaje anumite structuri şi proprietăţi: nichel,
crom, molibden, vanadiu etc.
În contextul acestei definiţii, un component al unui oţel este considerat element de aliere,
dacă concentraţia în care a fost introdus la elaborarea oţelului depăşeşte concentraţia până la care
acest component se încadrează în categoria elementelor însoţitoare sau concentraţia maximă admisă
când componentul are efectele unei impurităţi a oţelului.
Oţelurile aliate se clasifică în: oţeluri slab aliate, având Sa< 5 %, oţeluri mediu aliate,
având 5 % ≤ Sa < 10 % şi oţeluri înalt (bogat) aliate, având Sa ≥ 10 %.
După starea de livrare pot fi deformabile (la cald sau la rece) şi turnate, iar după destinaţie se
clasifică în oţeluri pentru construcţii metalice sau construcţii de maşini, oţeluri pentru scule
aşchietoare şi oţeluri cu destinaţie specială (pile, arcuri, rulmenţi, etc).
Fontele sunt aliajele fierului cu carbonul care conţin mai mult de 2,08 respectiv 2,11%C.
Fontele au, în general, foarte slabe proprietăţi plastice (de ex. forjabilitatea) sunt casante şi au
proprietăţi reduse de sudabilitate, rezistenţă mecanică mai mică decât a oţelurilor, dar bună
turnabilitate (temperatură de topire mai scăzută, fluiditate mare, interval de solidificare şi implicit
tendinţă de segregare reduse, contracţie mică la solidificare – max 2%), precum şi capacitate de
amortizare a vibraţiilor. Ca atare, fontele sunt utilizate în construcţia de maşini cu precădere pentru
piese turnate, chiar pretenţioase, ce rezultă la un preţ de cost mai redus decât piesele prelucrate prin
deformare plastică sau sudare.
Fontele se pot clasifica după constituenţii lor: în fonte albe (conţin carbonul legat într-un
compus numit cementită, ce-i conferă culoarea deschisă), fonte cenuşii (sau de turnătorie, ce conţin
carbonul sub forma liberă de grafit, care în ruptura îi conferă culoarea cenuşie) şi fonte pestriţe (ce
conţin atât cementită cât şi grafit).
Fontele aliate (denumite şi fonte speciale) sunt acele fonte care conţin, pe lângă
componentele specifice, elementele însoţitoare şi impurităţile tipice fontelor albe (fără grafit în
structură), cenuşii sau modificate (cu grafit în structură), şi alte componente (numite generic
elemente de aliere), introduse în mod intenţionat şi în cantitate suficientă la elaborare, cu scopul de
a conferi acestor aliaje anumite structuri şi proprietăţi. Pentru a exprima gradul de aliere al unei
fonte se poate utiliza, ca şi la oţeluri, indicatorul Sa, iar fontele aliate se clasifică în: fonte slab

aliate, având Sa < 5 %, fonte mediu aliate, având 5 % ≤ Sa < 10 % şi fonte înalt (bogat) aliate,
având Sa ≥ 10 %.
Elemente de aliere, cum ar fi cromul, siliciul, molibdenul, wolframul, vanadiul, niobiul, au
structura cristalină de tip CVC, nichelul şi manganul, structura cristalină de tip CFC.
Fontele maleabile sunt fonte care au în structură formaţiuni compacte şi rotunjite de grafit,
numite aglomerări sau cuiburi de grafit. Datorită formei rotunjite, efectul de concentrare a
tensiunilor mecanice produs de aceste concentrări este redus şi fontele maleabile prezintă
caracteristici de plasticitate şi tenacitate superioare caracteristicilor corespunzătoare fontelor cenuşii.
Fontele modificate se obţin introducând în fontele cenuşii (aliaje Fe-C-Si) lichide (elaborate
şi pregătite pentru turnarea pieselor) cantităţi mici de substanţe (numite modificatori) care schimbă
mecanismul obşnuit al germinării şi creşterii formaţiunilor de grafit la solidificarea fontelor. In
funcţie de tipul modificatorilor utilizaţi şi de efectele produse prin introducerea acestora, există mai
multe categorii de fonte modificate, dintre care cele mai utilizate sunt fontele cu grafit nodular, se
obţin utilizând ca modificator magneziul (împreună, uneori, cu cantităţi mici de ceriu), iar ca
elemente de postmodificare şi ajutătoare - Si, Ni, Sr, Ca, Al;
Influenţa elementelor de aliere asupra aliajelor fier carbon:

Elementele de aliere adăugate in cantităţi mici nu produc modificări importante ale structurii
şi deci a proprietăţilor aliajelor. Aliajele fier carbon slab aliate au duritate şi rezistenţă mecanică mai
mare decât a aliajelor fier carbon nealiate având acelaşi procent de carbon. Pe măsură ce creşte
procentul de aliere, proprietăţile aliajelor fier carbon aliate se modifică astfel:
a) proprietăţi mecanice:
- rezistenţa mecanică creşte;
- duritatea creşte;
- rezistenţa la coroziune atmosferică este mai bună;
- rezistenţa la uzură este mai mare;
- îşi menţin rezistenţa mecanică la temperaturi înalte;
- plasticitatea se micşorează;
- rezilienţa este mai mică.
b) proprietati tehnologice:
- capacitatea de turnare scade;
- se prelucrează greu prin aşchiere;
- se sudează greu;
- prelucrarea prin deformare plastică este redusă;
- se forjează greu.
5. MATERIALE METALICE NEFEROASE

Materialele metalice neferoase sunt metalele neferoase (Al, Cu, Mg, Mn, Zr, Ni, Zn, Sn, Cr,
Ti, etc.) şi aliajele acestora. Metalele neferoase sunt clasificate după greutatea specifică (densitate)
în: metale neferoase mai uşoare decât apa, cu densitatea () mai mică de 1g/cm3 de ex: Li, K, Na;
neferoase ultrauşoare, cu densitatea cuprinsă între 1 şi 2 g/cm3 din această categorie făcând parte:
Ca, Cs, Mg, Be; neferoase uşoare ( 2 4 g/cm3) cum ar fi: Sr, Ba, Al; neferoase semiuşoare (Ti,
Ge, V) cu densitatea situată între 4 şi 6 g/cm3. Din categoria neferoaselor grele (610 g/cm3) fac
parte Zr, Sb, Zn, Sn, Cr, In, Mn, Nb, Co, Ni, Cu şi Bi). Metalele neferose foarte grele sunt Mo, Ag,
Pb, Tl, Rh, Pd, Hf, Hg, cu densitatea cuprinsă între 10 şi 15 g/cm3 şi Ta, Au, U, W, Pt, Ir, Os
(1522.5 g/cm3).
În funcţie de temperaturile de topire foarte diferite metalele şi aliajele neferoase îşi găsesc
multiple aplicaţii. După temperatură de topire aliajele neferoase se clasifică în: aliaje uşor fuzibile,
cu temperaturi de topire mai mici de 500°C, din categoria cărora fac parte aliaje pe bază de plumb,
staniu, zinc, cadmiu; aliaje cu temperatură medie de topire, care se topesc între 500°C şi 1000°C, din
care fac parte aliaje pe bază de aluminiu, magneziu şi cupru; aliaje cu temperatură de topire ridicată,
cuprinsă între 1000°C şi 1500°C, din care fac parte aliajele pe bază de cupru, nichel, beriliu,
mangan; aliaje greu fuzibile (refractare), cu temperatura de topire de peste 1500°C, cum ar fi cele pe
bază de cobalt, titan, platină, wolfram, molibden etc.
În continuare vor fi descrise sumar câteva dintre metalele şi aliajele acestora, dintre cele mai
utilizate în practică.
Cuprul şi aliajele sale:
Proprietăţi:
- culoarea roşcat;
- metal relativ greu fuzibil ( 1083°C ;
- conductibilitate termică şi electrică foarte bună;
- rezistenţă mecanică mică (20…25 daN/cm2);
- densitatea d=8,95 g/cm3;
- duritate mică ( 40..50 HB);
- plastic, maleabil şi ductil;
- rezistenţă bună la coroziune;
- rezistă la acţiunea substanţelor chimice;
- rezistă la coroziunea atmosferică dar în mediu umed se acoperă cu un strat de carbonat
bazic de cupru (cocleala);
- rezilienţa la şoc bună.

Utilizări: cuprul are numeroase utilizări în construcţia de maşini, în electrotehnică, în

industria chimică, metalurgie (aliaje).
Aliaje pe bază de cupru:
- alamele (aliaje cupru-zinc): alame moi (table, benzi, sârme); alame dure (carcase,
armături); alame de lipit (folosite sub formă de granule sau vergele la executarea lipiturilor).
- bronzurile: bronzuri cu staniu; plumb; cu aluminiu; cu beriliu.
Bronzurile se caracterizează prin: rezistenţă mecanică bună; rezistenţă sporită la coroziune;
coeficient mic de frecare.
- aliaje cupru – nichel pentru electrotehnică: se caracterizează prin creşterea rezistivităţii
electrice. Se folosesc la fabricarea rezistenţelor electice de la aparatele de încălzit, aerostate.
Nichelina ( 70 % Cu + 30%Ni ); Constantanul ( 60 % Cu + 40 % Ni ).
Cuprul este un metal deficitar în natură, de aceea în electrotehnică se tinde spre înlocuirea lui
cu aluminiul.
Aluminiul şi aliajele sale:
Proprietăţi:
- culoare albă;
- densitatea d = 2,7 g/cm3;
- temperatura de topire 658°C (uşor fuzibil);
- foarte bun conducător de căldura şi electricitate;
- duritate mică;
- rezistenţă mecanică mică;
- rezistă la coroziunea atmosferică datorită fenomenului de pasivare (în aer se acoperă cu
un strat protector de Al2O3 ).
Utilizări: În electrotehnică, unde înlocuieşte cuprul deoarece aluminiul are rezistenţă
mecanică mică se produc conductori cu inima de oţel. În construcţia de maşini; în metalurgie, unde
intră compoziţia aliajelor ca element de aliere, sau ca element de bază.
Aliajele aluminiului: Duraluminiu (Al+Cu, Mg, Mn, Si) acest aliaj are rezistenţă mecanică
apropiată de cea a oţelurilor nealiate; Silumin (Al+Si), se fabrică pistoanele motoarelor cu ardere
internă.
Magneziul şi aliajele sale:
Proprietăţi:
- culoare alb strălucitor;

- temperatura de topire 650°C, încălzit Mg se autoaprinde, acest defect se corectează prin

adăugarea unei cantităţi mici de beriliu;
- conductibilitatea termică şi electrică sunt reduse;
- plasticitate mică, pentru a putea fi deformat plastic se încălzeşte la 150…200°C
- duritate mică.
Utilizări: în stare pură nu se foloseşte deoarece se autoaprinde, formează aliaje împreună cu
aluminiul, zincul, manganul, folosite în industria aviatică (aliaje ultrauşoare).
OBS: are rezistenţă mică la coroziune, şi pentru corectarea acestui defect se practică oxidarea
pieselor care conţin Mg într-o soluţie de 10 % H2NO3, 6% dicromat de K, restul H2O.
Titaniul şi aliajele sale:
Proprietăţi:
- culoare alb argintiu;
- temperatura de topire 1667,9°C (greu fuzibil);
- conducător slab de căldură și electricitate;
- este relativ dur, deși nu la fel de puternic precum unele tipuri de oțel călit.
- în stare de puritate avansată, rezistenţa de rupere la tracţiune poate ajunge la 32 daN/mm2
(deformat plastic), iar alungirea la 60-70% în cazul cand este retopit în vid şi turnat;
- titanul se prelucrează bine prin deformare plastică la cald şi se sudează uşor.
- caracteristic titanului este marea sa rezistentă la coroziune, în stare pură prezintă o
stabilitate excepţională în apa de mare;
- în prezenţa oxigenului pe suprafaţa titanului ia naştere o peliculă protectoare de oxid,
rezistentă la multe substanţe agresive, precum: acid sulfuric, bioxid de sulf, acid acetic,
acid azotic, apă regală, clor uscat etc.
- dacă în stare compactă titanul este stabil la aer, pulberea fină este piroforică şi se
oxidează repede.
Utilizări: În construcţia de avioane, titanul şi aliajele sale se utilizează la executarea unor
elemente greu solicitate ale fuselajului, a unor piese ale motorului cu reacţie, la plăcile de blindaj şi
pentru piesele de armament. Datorită rezistenţei sale bune la temperaturi joase, utilizarea titanului se
extinde şi în construcţia rachetelor cu carburanţi şi oxidanţi lichizi, cu temp. cuprinse între -195 şi -
250°C. În construcţiile navale, aliajele de titan se folosesc datorită rezistenţei lor la coroziune pentru
confecţionarea arborilor, a unor elemente ale pompelor, elicelor pentru vapoare etc.Titanul constituie
un material util pentru realizarea instalaţiilor de evaporare a apei de mare, a băilor de cromaj şi
nichelaj şi pentru instalaţiile de poleit electric şi de eloxare.

Aliajele titaniului: Titanul formează cu unele metale o serie de aliaje deosebit de importante
pentru tehnica modernă, dintre care menţionăm aliajele: Ti-Al-Mn; Ti-Al-Cr-Mo; Ti-Al-Cr-Fe-Mo;
Ti-Al-Sn; Ti-Al-V etc. Aceste aliaje se caracterizează printr-o combinare de proprietăţi superioare
îmbinand refractaritatea şi rezistenţa la coroziune cu o bună rezistenţă mecanică şi o greutate
specifică mică. Ca urmare, aliajele pe bază de titan au o largă utilizare în construcţia de avioane (în
special de avioane supersonice), rachete, nave şi utilaj chimic.
Zincul şi aliajele sale:
Proprietăţi:
- culoare alb albăstruie;
- densitatea d = 7,1 g /cm3;
- temperatura de topire 419°C ;
- conductibilitate termică şi electrică mică;
- rezistenţă la coroziune foarte bună (pasivare);
- plasticitate redusă dar poate fi îmbunătăţită prin încălzire.
Utilizări: zincul se foloseşte la protectia anticorozivă a produselor din oţel (tablă zincată); în
electrotehnică, la fabricarea elementelor galvanice; in poligrafie; în metalurgie la fabricarea aliajelor.
Aliajele zincului: aliaje Zn + Al, se folosesc pentru ventile de pompe auto; aliaje Zn + Cu
+Al, (zamakuri), jucării, carcase de ceas sau maşini de scris. Aliaje în care zincul este element de
aliere (alama).
Plumbul şi aliajele sale:
Proprietăţi:
- culoare cenuşiu închis;
- temperatura de topire 327°C ;
- conductibilitate termică şi electrică mică;
- duritate mică;
- plastic;
- rezistă la acţiunea agenţilor chimici;
- rezistă la coroziunea atmosferică.
Utilizări: ţevi; la fabricarea acumulatorilor acizi cu plăci de plumb.
Aliajele plumbului: aliaje antifricţiune (coeficient mic de frecare): cuzineţi; aliaje de lipit;
aliaje uşor fuzibile; aliaje pentru învelişuri de cabluri; aliaje tipografice.
Staniul şi aliajele sale:
Proprietăţi:
- culoare alb argintie;

- temperatura de topire 232°C (uşor fuzibil);
- foarte plastic (se trage în foi foarte subţiri – poleiala);
- foarte rezistent la acţiunea coroziva a alimentelor;
Utilizări: la fabricarea ambalajelor; la protejarea împotriva coroziunii a altor metale
(cositorire); la executarea lipiturilor pentru contacte electrice; la fabricarea aliajelor ca element de
aliere (bronzuri).
Aliajele staniului: aliaje antifricţiune (coeficient mic de frecare): cuzineţi; aliaje de lipit;
aliaje uşor fuzibile; aliaje pentru învelişuri de cabluri; aliaje tipografice.
Aliaje pe bază de Nichel:
Proprietăţi:
- culoare alb cenuşie;
- densitate d= 8,96 g/cm2;
- temperatura de topire 1455°C;
- rezistent la coroziunea atmosferică;
- rezistent la acţiunea substanţelor chimice cu excepţia celor care conţin sulf.
Utilizări: nichelarea pe cale galvanică (pentru protecţia anticorozivă); la fabricarea aliajelor
speciale; fabricarea bujiilor de la motoare cu ardere; la fabricarea tuburilor electrice.
Aliajele nichelului: aliaje folosite pentru rezistenţe electrice; aliaje cu permeabilitate
magnetică mare folosite în telefonie; aliaje cu coeficient de dilatare mic, folosite pentru arcurile de la
aparatele de precizie.
Aliaje pe bază de Crom:
Proprietăţi:
- culoare alb stralucitoare;
- temperatura de topire 1920°C;
- plasticitate mică;
- rezistenţă la coroziune atmosferică;
- rezistenţă la acţiunea substanţelor chimice.
Utilizări: cromarea decorativă (prin galvanizare cu curent electric).
Aliajele cromului: aliaje folosite pentru rezistenţe electrice; aliaje cu permeabilitate
magnetică mare folosite în telefonie; aliaje cu coeficient de dilatare mic, folosite pentru arcurile de la
aparatele de precizie.

Aliaje dure:
Aliaje dure sunt materiale metalice care se obţin printr-un procedeu numit metalurgia
pulberilor. În componenţa acestora intră de obicei metale cu punct de topire ridicat: W, Ti.
Etape de obţinere a aliajelor dure:
a) măcinarea materialelor metalice pentru obţinerea pulberilor; pulberile sunt particule cu forme
colţuroase sau sferice;
b) omogenizarea pulberilor prin amestecare;
c) presarea pulberilor pentru a fi mai compacte prin:
- comprimare în matriţe (plăcute);
- laminarea pulberilor, prin trecerea lor printre doi cilindri netezi care se rotesc în sens invers
faţă de celălalt (benzi sau vergele);
d) sinterizarea pulberilor: materialul obţinut se încălzeşte în cuptoare speciale la temperatură
ridicată dar sub temperatura de topire, în mediu protector pentru a nu se oxida.
Produse obţinute:
- piese cu grad de porozitate de 10…20 % care au proprietăţi de autogresare (ungere):
bucşe pt lagăre şi cuzineţi;
- piese cu grad de porozitate de 30 ….40 % (filtre pentru praf);
- plăcuţe pentru scule aşchietoare;
- contacte electrice;
- magneţi (electrotehnică, radiofonie).
Aliaje antifricţiune Sn-Sb
Aceste materiale sunt cunoscute sub formă de babbituri după numele celui care le-a
descoperit in anul 1836 – Isaac Babbit. Aliajele care se folosesc în domeniul tehnic conţin Sb între 5
şi 18%. Dacă depăşesc aceste limite aliajul se durifică. Dacă procentulde stibiu este mai mic de 5%
nu mai apare faza SnSb.
Faze şi constituenţi: Masa moale a aliajului este dată de soluţia solidă α pe bază de staniu,
care are o duritate de aproximativ 5 HB. Constituentul dur este dat de soluţia solidă pe baza
constituentului intermetalic SnSb care are o duritate de 30 HB. Cristalizează prima şi se ridică prin
licuaţie deasupra aliajului.
Impurităţi: Pb- conţinutul este limitat la 0,25%, deoarece reduce refractaritatea şi
proprietăţile de aderenţă pe suport şi măreşte tendinţa de segregare. Bi, Zn – formează eutectice cu
staniu. Fe – modifică structura prin apariţia fazelor fragile. Cd- finisează structura jucând un rol de
centru de germinare eterogen. Mg, P – sunt folosiţi la dezoxidare şi nu sunt dăunatori.

Domeniul de utilizare: pentru confecţionarea cuzineţilor la lagărele maşinilor unelte,

motoarelor de avioane, turbinelor de locomotivă, pompelor , laminoarelor, compresoarelor,
motoarelor electrice, Sunt folosite aceste aliaje pentru presiuni medii şi turaţii mari.
Aliaje: Aliajul Sn-Sb-Cu - adaosurile de Cu în aliajele Sn-Sb contribuie la îmbunătăţirea
proprietăţilor antifricţiune prin formarea de faze noi intermetalice cum ar fi: Cu3Sn; Cu8Sn5; Cu2Sb.
Faza CuSn cristalizează prima şi formează dendrida pe a cărei ramură se depun cristalele
componentului SnSb, împiedicând licuaţia. Când conţinutul de Sb este mai mic de 5% nu mai apare
faza SnSb, duritatea fiind dată de Cu3Sn.
Aliaje Sn-Sb-Pb aliate cu Cu - în aceste aliaje Pb se introduce pentru a înlocui Sn reducând
preţul de cost. Totuşi aceste aliaje trebuie să aibă obligatoriu un conţinut de cupru de 5% pentru a
putea forma faza CuSn. Se 1% conduce la apariţia compuşilor PbSe care determină finisarea
structurii; Ag 1% finisează structura; Te finisează structura; Zn este considerat impuritate şi elimină
complect efectele modificării cu Se. Toţi aceşti constituenţi reprezintă centri de germinare pentru
constituenţii duri ai aliajului.
Superaliaje:
Un superaliaj reprezintă un aliaj pe bază de metale din grupa VIII A, dezvoltat pentru
funcţionarea la temperaturi înalte, în condiţiile unor tensiuni mecanice ridicate şi a unei înalte
stabilităţi sperficiale. Termenul de superaliaj a fost utilizat imediat după cel de-al doilea Război
Mondial, pentru a descrie un grup de aliaje utilizate la turbocompresoare şi motoare de tip turbină,
cărora li se impunea o performanţă ridicată la temperaturi înalte.
Aceste materiale constau din aliaje pe bază de Fe, Ni, Co şi Cr, cu diverse cantităţi de W, V,
Ta, Nb, Ti, Al, la care se pot adăuga mici cantităţi de B, Zr şi Hf care măresc rezistenţa la fluaj şi
ductilitatea prin finisarea granulaţiei.
În superaliaje, carbonul este prezent în cantităţi relativ mici: sub 0,03 % la superaliajele pe
bază de Ni şi Fe şi puţin mai mari la superaliajele pe bază de cobalt care se durifică prin formarea de
carburi. Cele mai importante proprietăţi ale superaliajelor sunt: rezistenţa la expunere îndelungată la
temperaturi mai mari de 6500C şi rezistenţa la coroziune şi eroziune la cald.
Principalele clase de superaliaje sunt:
1. Superaliaje pe bază de Fe care conţin Cr şi Ni;
2. Superaliaje complexe de tip Fe-Ni-Cr-Co;
3. Superaliaje pe bază de Co, durificate prin carburi;
4. Superaliaje pe bază de Ni durificate prin călire punere în soluţie;
5. Superaliaje pe bază de Ni durificate prin precipitare sau dispersie.

TM - 1 2 3 4 6 7

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

TM - 1 2 3 4 6 7

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Tehnologia Materialelor

CURS_1_STRUCTURA CRISTALINĂ A METALELOR

Ştiinta Materialelor se referă la următoarele noţiuni:

Noţiuni de curs Page 1

Fig. 1. Stări de agregare

După modul de distribuire a particulei elementare constitutive materialele se împart în 3

Materialele cristaline se caracterizează printr-o distribuţie ordonată şi periodică a

Noţiuni de curs Page 2

1.2. STRUCTURA METALELOR. REŢELE CRISTALINE CARACTERISTICE

Structura microscopică este structura observată cu ajutorul microscopului la puteri de

Structura fină descrie modul de distribuire a particulelor constitutive elementare. De

Noţiuni de curs Page 3

Compoziţia chimică reprezintă totalitatea elementelor chimice care intră în alcătuirea

Componentele de bază reprezintă elemente chimice care se găsesc în proporţie majoritară

Componentele de aliere sunt elemente chimice adăugate în mod intenţionat într-un

Componentele întâmplătoare se mai numesc şi impurităţi, sunt elemente chimice care

În timpul prelucrărilor metalurgice şi în special în timpul prelucrărilor ce presupune

Structura cristalină a materialelor

Noţiuni de curs Page 4

Substanţele cristaline există sub formă de cristale propriu-zise sau de agregate

Majoritatea materialelor solidifică sub formă cristalină. Un solid cristalin prezintă un

Noţiuni de curs Page 5

O reţea cristalină este caracterizată prin celula sa elementară care reprezintă un

Tabelul 1. Sistemele şi reţelele cristaline

Noţiuni de curs Page 6

Corpurile solide care se găsesc în natură se divizează în corpuri cristaline, amorfe şi

b) Reţeaua cubică cu feţe centrate - CFC - (fig. 3, b) dispune de particule elementare în

c) Reţeaua hexagonală compactă - HC are atomi dispuşi în strate hexagonale, astfel

Noţiuni de curs Page 7

Fig. 3. Reţelele cristaline caracteristice la metale: a) cubică cu volum centrat (CVC); b)

Structura reţelelor cristaline a metalelor se deosebeşte de structura altor corpuri cristaline,

Noţiuni de curs Page 8

Fig. 4. Reţeaua metalică.

Noţiuni de curs Page 9

Grafitul este bun conducător de căldură şi curent electric, în timp ce diamantul nu

1.3. SOLIDIFICAREA METALELOR PURE

Procesul de solidificare, denumit şi cristalizare primară constă în esenţă, în ordonarea

Noţiuni de curs Page 10

Fig. 5. Curba de răcire a unui metal pur.

Procesul de cristalizare al metalelor are loc în următoarele etape (fig. 6):

Fig. 6. Etapele solidificării unui metal pur:

Noţiuni de curs Page 11

a) Apariţia centrelor de cristalizare. Când metalul lichid atinge temperatura de

b) Formarea dendritelor. Procesul de cristalizare se continuă din centrele de cristalizare

c) Formarea grăunţilor cristalini. În spaţiile libere dintre axele primare, secundare şi

1.4. TRANSFORMĂRI ALOTROPICE ALE METALELOR

Noţiuni de curs Page 12

Noţiuni de curs Page 13

Stările alotropice ale fierului pur sunt următoarele:

Fig. 7. Curbele de răcire şi încălzire ale fierului pur.

Noţiuni de curs Page 14

Fe  - stabil în intervalul 1391 - 1538oC, cristalizează în reţeaua CVC; este paramagnetic.

Noţiuni de curs Page 15

CURS_2_DEFECTE STRUCTURALE ALE MATERIALELOR

„Cristalele sunt ca oamenii, defectele lor tind să le facă interesante” - Coliumphreys

Noţiuni de curs Page 1

Figura 1. Soluţie solidă Cu-Ni

Figura 2. Atom de carbon interstial în Fe - α

Noţiuni de curs Page 2

Figura 3. Compuşi definiţi: a) Formă globulară; b) Formă aciculară

Figura 4. Amestecuri mecanice: a) Amestec lamelar; b) Amestec globular

Noţiuni de curs Page 3

1.2. DEFECTELE ATOMICE