Biocompatibilitate

Prof. Dr. Ing. Habil Iulian ANTONIAC

Curs 4

Structura si proprietatiile de suprafata

ale biomaterialelor
 solida
Consideraţii generale
Materialele sunt constituite din părţi foarte mici, numite
elemente chimice.
Un element chimic se defineşte ca fiind cea mai mică parte de
substanţă care poate fi decelată prin metode fizice şi chimiceplasma lich
obişnuite.
Mai multe elemente chimice (de acelaşi fel sau diferite) se pot Ma
combina pentru a forma ansambluri de elemente între care seMastabilesc ter
legături chimice. ial
ter
e
Atunci când un ansamblu de elemente nu poate fi decelat
ial prin an
org gazoasa
ele
metode fizice obişnuite, el este o moleculă chimică (compus chimic)
org
ani
In functie de parametrii de stare exteriori (temperatura,
ani presiune) siceinteriori (natura si
ce
concentratia elementelor chimice componente), materialele pot exista in(su
natura in toate cele
nt
patru stari de agregare: (au
sub
ca
sta
ele
nte
me
sim
nte
ple
de
în funcție de compoziția baz
sau
co
a:
chimică de bază car
mp
use
bo
de
nul
tip
,
ul
hid
 Consideraţii generale
 Materia este constituita din atomii cuprinsi in sistemul periodic al elementelor. Solidele se deosebesc
de celelalte stări ale materiei (lichida si gazoasa) prin faptul ca atomii constituenţi se afla sub
influenta unor forte interatomice puternice.
 Structurile electronice si atomice, si aproape toate proprietatiile fizice, depind de natura si rezistenta
legăturilor interatomice.
 Sunt cunoscute mai multe tipuri de legături interatomice.
a) Legatura ionica - In legătura ionica, atomi donori de electroni (metalici) transfera unul sau mai mulţi electroni către
un atom acceptor de electroni (nemetalic). Cei doi atomi devin astfel cation (metalul) si anion (nemetalul) care sunt
puternic atraşi prin efectul electrostatic. Aceasta atracţie a cationilor si anionilor constituie legătura ionica

b) Legatura covalenta - Elementele care se afla la limita dintre metale si nemetale, cum ar fi carbonul si siliciul, poseda
atomi cu patru electroni de valenţa si tendinţe egale de a dona si accepta electroni. Din acest motiv, ele nu formează
legături ionice puternice dar vor forma structuri electronice stabile prin punerea in comun a electronilor de valenţa.
Aceasta pereche de electroni pusa in comun constituie legătura covalenta

c) Legatura metalica - Modelul care explica aceasta legătura infatiseaza atomii aranjaţi intr-un model tridimensional
ordonat care se repeta, având electronii de valenţa in migrare, sub forma unui gaz, intre toţi atomi. Cristalul metalic
este format din miezuri ionice pozitive, atomi fara electroni de valenţa, in jurul cărora circula electronii negativi.
Aceasta legătura conduce la o structura cristalina ordonata, aranjata la nivel atomic si la o configuraţie electronica
unica

d) Legatura Van-der-Waals se realizeaza prin polarizarea interna a sarcinilor (formarea dipolilor) atomilor sau
moleculelor vecine, fiind o legatura de absorbtie slaba, electrostatica, de dipol.
 Consideraţii generale
Structura reprezinta modul de organizare interna, de alcătuire din parti
componente a unui material sau sistem material.

Tipurile principale de structuri

1. Structura nucleara, 10-13 cm
• (natura si numarul particulelor nucleare )
2. Structura electronica (a atomilor), 10-8 cm
• (numarul, numerele cuantice, distributia electronilor in straturi, substraturi si orbitali)
3.Desmostructura (structura atomico-moleculara), 10-8 cm
• (tipul legaturii chimice realizate prin interactiunea electronilor de valenta din atomii componenti)

4. Structura cristalina, 10-8 -10-5 cm

• (tipul celulei elementare cristaline )

5. Microstructura, 10-8 -10-1 cm

• (tipul si proportia constiuentilor microstructurali, observate cu ajutorul unui microscop)

6. Macrostructura > 10-2 cm

• (structura observata cu ochiul liber sau cu o lupa)
Consideraţii generale
Materiale
Compozite cu matrice Compozite cu matrice
metalice
metalica si umplutura polimerica si umplutura
ceramica metalica

Compozite
Materiale
ceramice

Compozite cu matrice
polimerica si umplutura
ceramica
 Exemplu
(corelația structură-proprietăți-utilizare)

Carbonul (C)
Structurile cristaline ale carbonului:
 (A) Diamant (sistemul cubic)
 (B) Grafit (sistemul hexagonal)

Proprietate Diamant Grafit

Duritate Cea mai ridicată Foarte scăzută
Culoare Lipsit de culoare Negru
Conductivitate electrică Scăzută Ridicată

Densitate (g/cm3) 3,51 2,25

Căldura specifică 1,44 1,98

(cal/gmatm/0C)
 Structura cristalină a materialelor
Structura cristalină şi legătura metalică reprezintă cea o caracteristică importantă
a materialelor metalice
Cea mai mică porţiune dintr-o reţea spaţială care păstrează simetria întregii reţele
este celula elementară definită prin parametrii ei, care sunt vectorii a, b şi c (muchiile
celulei elementare) şi unghiurile α (între b şi c), β (între (a şi c) şi γ (între (a şi b).
Repetarea periodică tridimensională a celulei elementare conduce la obţinerea
reţelei spaţiale respective, pe a cărei regularitate şi simetrie se bazează aproape toate
proprietăţile metalelor

Reprezentarea schematică a:
- reţelei spaţiale (a)
- celulei elementare cu parametrii
caracteristici (b)

Aranjamentul ordonat al atomilor într-un cristal real constituie structura

cristalină a acestuia; simetria structurii cristaline corespunde structurii reţelei
spaţiale, dar trebuie să se ţină seama că atomii nu ocupă poziţiile respective în
completă imobilitate, ci ei vibrează (oscilează) în jurul acestor poziţii, ceea ce
determină ca în cristalele reale să existe totdeauna numeroase imperfecţiuni.
 Structura cristalină a materialelor
Elementele principale care caracterizează reţeaua cristalină sunt:
• Parametrul reţelei - reprezintă distanţa dintre
a) centrele imaginare a doi atomi vecini pe muchia
principală a reţelei.

• Unghiurile α, β, γ - pe care le fac muchiile celulei

b) elementare între ele şi care, împreună cu
parametrul de reţea, determină sistemul de
• cristalizare
Direcţiile aldemetalului
mare respectiv.
densitate atomică sunt
considerate direcţiile în care doi sau mai mulţi
atomi sunt tangenţi între ei. Notatie: (indicii lui
Miller) <110> <111> etc. , iar familiile de direcţii :
c) [111], [110] etc.
• Direcţia cristalină, este definită prin trei indici u, v,
• w,Planele de maximă
care reprezintă densitate
cele mai atomică întregi
mici coordonate {111,
adică acele
ale unui planeceformate
vector din atomii
trece prin origineacare au cea
axelor de
mai compactă
coordonate ale aşezare
celulei (cele
şi estemai compacte
paralel plane
cu direcţia
sunt acelea
cristalină în care fiecare atom este înconjurat de
dată.
şase atomi dispuşi hexagonal). Notatia planelor
d) atomice : (111), (119), (100) etc. Familiile de
plane se notateaza : 111, 110 etc.
Structura cristalină a materialelor

• Numărul de coordonaţie, C, reprezintă numărul

de atomi care se găsesc la o distanţă minimă de un
atom dat.
• O dată cu creşterea valorii numărului de
e)
coordonaţie, creşte şi raza atomică. Astfel, la
sistemul CVC, numărul de coordonaţie C = 8
atomi; la sistemul CFC, C = 12 atomi şi la
sistemul HC, C = 12 atomi.

• Numărul de atomi A care aparţin unei celule

f) elementare este:
•
 Structura cristalină a materialelor
Sisteme de cristalizare

1. Sistemul triclinic se construieşte pornind de la reţeaua oblică, aşezând planele astfel

încât nodurile din planele succesive să nu se afle pe aceeaşi verticală. În acest fel
putem construi o singură reţea, numită triclinică simplă (a). Celula elementară este
un paralelipiped oblic cu baza un paralelogram.
 Structura cristalină a materialelor
Sisteme de cristalizare

2. Sistemul monoclinic conţine două tipuri de reţele Bravais: reţeaua monoclinică simplă (a)
şi reţeaua monoclinică cu volum centrat (b), ambelele construite pe baza reţelei plane
oblice. La prima, nodurile din planele succesive se află pe aceeaşi verticală, în timp ce la
cea de-a doua, nodurile din planul următor se află deasupra centrelor paralelogramelor din
planul precendent. Celula elementară a reţelei monoclinice este un paralelipiped drept cu
baza paralelogram. Reţeaua monoclinică cu volum centrat apare ca o reţea complexă
conţinând două noduri în celula elementară (de notat că nodurile din colţuri contribuie cu
1/8 din celula respectivă, acestea aparţinând la opt celule vecine).
 Structura cristalină a materialelor
Sisteme de cristalizare
3. Sistemul ortorombic (ortogonal sau rombic) având ca celulă un paralelipiped drept cu baza
dreptunghiulară conţine patru tipuri de reţele Bravias: ortorombică simplă (a), care se construieşte
pornind de la reţeua plană dreptunghiulară, aşezând nodurile pe aceeaşi verticală; ortorombică cu volum
centrat (b) se construieşte din reţeaua plană dreptunghiulară, nodurile din planele succesive aşezându-se
deasupra centrelor dreptunghiurilor din planul precendent; ortorombică cu baze centrate (c) se
construieşte pornind de la reţeua plan rombică, astfel ca nodurile din planele succesive să fie unele
deasupra altora; această reţea apare ca reţea complexă cu două noduri pe celula elementară (nodurile de
pe feţe contribuie la celulă cu 1/2), dar se poate construi şi o celulă primitivă; ortorombică cu feţe
centrate (d) se construieşte pornind de la reţeaua rombică, plasând nodurile în plane succesive; această
reţea apare de asemenea, complexă, cu patru noduri pe celula elementară, celula primitivă romboedrică
putând fi aleasă în mai multe feluri.
 Structura cristalină a materialelor
Sisteme de cristalizare

4. Sistemul hexagonal se construieşte pornind de la reţeua plană hexagonală prin

aşezarea nodurilor din planele succesive unele deasupra altora. Sistemul conţine o
singură reţea Bravais (hexagonală simplă) caracterizată prin parametrii de reţea
prezentaţi în figura 4.

(a=b)
 Structura cristalină a materialelor
Sisteme de cristalizare

5. Sistemul romboedric sau trigonal se construieşte pornind tot de la reţeaua plană

rombică, plasând nodurile din planele succesive deasupra romburilor din planele
precedente, astfel ca relaţiile dintre parametrii sistemului să fie cele din figura 5.
Sistemul conţine o singură reţea Bravais, trigonală simplă; generarea acestui sistem
poate fi imaginată prin deformarea unui cub după diagonala principală.
 Structura cristalină a materialelor
Sisteme de cristalizare

6. Sistemul tetragonal sau pătratic, având ca celulă o prismă dreaptă cu baza pătrat se
generează pornind de la reţeaua plană pătratică în două variante: tetragonală simplă
(a) în care nodurile din planele succesive se aşează unele deasupra altora;
tetragonală cu volum centrat (b) în care nodurile din planele succesive se aşează
deasupra centrelor pătratelor din planele precendente. Această reţea apare drept
complexă, cu două noduri pe celula elementară, însă o celulă primitivă se poate
alege sub forma unui romboedru.
 Structura cristalină a materialelor
Sisteme de cristalizare

7. Sistemul cubic se generează pornind de la reţeaua plană pătrătică. Conţine trei tipuri
de reţele Bravais: cubică simplă (a), cubică cu volum centrat (b), cubică cu feţe
centrate (c). Ultimele două reţele se construiesc la fel ca în cazul sistemului
ortorombic. Acestea apar drept complexe, cu 2 şi respectiv 4 noduri pe celula
elementară, iar celulele primitive sunt romboedre.
 Structura cristalină a materialelor
Sisteme de cristalizare
 Aceste 14 reţele sunt singurele reţele Bravais tridimensionale. Modificarea
uneia din ele, prin adăugarea de noduri pe feţe, pe muchii sau în centrul
celulei, conduce la o altă reţea Bravais din cele 14 descrise.
Structura cristalină a materialelor
Celule elementare frecvente la metale

cub cu feţe centrate

cub cu volum centrat

hexagonal compact
 Imperfectiuni chimice și de cristalinitate
in materialele metalice reale

Modurile in care se obtin metalele din

minereurile in care sunt continute, prin procedee
piro-, hidro- sau electrometalurgice, fac ca
metalele reale sa contina proportii variabile de IMPURITATI
alte elemente insotitoare, provenite din minereuri
sau din alte materiale utilizate la elaborare.

Unele dintre impuritati sunt solubile in metale solide,

astfel ca prezenta atomilor lor, de dimensiuni si cu
proprietati diferite de ale atomilor metalici de baza,
tulbura asezarea ordonata a cationilor si modifica SEGREGATIE
campurile de forte energetice din reteaua cristalina,
efectele fiind mai mari atunci cand atomii de
impuritati solubile se distribuie neomogen, in
concentratii neuniforme, in cristal.
 Imperfectiuni de cristalinitate in metalele reale
Din punctul de vedere al modului de localizare in cristal, imperfectiunile de
cristalinitate se clasifica in:
• zero dimensionale sau
1 punctuale (localizate in
nodurile retelei cristaline);

• monodimensionale sau
2 liniare (limitate la siruri sau
linii de ioni);

• bidimensionale sau plane

3 (formand suprafete sau
plane atomice);

• tridimensionale sau volumice

4 (concentrate in mici elemente
 Imperfectiuni de cristalinitate in metalele reale
1. Defecte punctuale de reţea
 Alături de componenţi de reţea substituiţi cu atomi străini se mai deosebesc formele de bază, vacante şi
atomi interstiţiali. Orice cristal conţine în reţea un număr de goluri - vacanţe - care creşte cu creşterea
temperaturii reţelei. Fracţiunea de vacanţe raportata la un cristal fara defecte, la temperatura camerei
este de cca 10-12. Energia de formare a vacanţelor în metale este proporţională întrucâtva cu entalpia de
vaporizare. Prin existenţa unui defect punctual în cristalele cu legătura ionică ia naştere o polarizare
pozitivă sau negativă locală în reţea. În multe reţele cristaline între nodurile reţelei se depozitea­ză în
special atomi străini mici, ca de exemplu H, C, N, numiţi atomi interstiţiali. Ansamblul vacanţa-atom
interstiţial corespunzător se numeşte pereche Frenkel.
 Imperfectiuni de cristalinitate in metalele reale
2. Defectele monodimensionale de reţea
 Imperfectiunile monodimensionale (liniare ) reprezinta siruri (linii) de atomi, drepte sau curbe, de
lungime limitata, care sunt “dislocate” din pozitia specifica cristalului ideal, fapt pentru care se
numesc pe scurt – dislocatii. Pentru explicarea formarii si amplasarii dislocatiilor in cristalele reale
recurgem la un model mecanic, bazat pe posibilitatea pe care o au planele cristalografice de a aluneca
unul peste altul de-a lungul unui plan de alunecare imaginar, paralel cu planele centrelor cationilor din
doua plane cristalografice vecine (planul tangent comun celor doua plane atomice.)
 3.de
Imperfectiuni Imperfectiunile plane
cristalinitate in metalele reale
3.b. Defecte
de
3.a. Sublimite 3.c. Defecte
impachetare.
si limite plane (limite)
Macle si
intrafazice interfazice
limite de
macle
 Imperfectiuni de cristalinitate in metalele reale
3.a. Sublimite si limite intrafazice
  Sublimitele, limitele de graunte si limitele de macle prezentate anterior sunt
defecte plane intrafazice, in sensul ca delimiteaza si separa intre ele microvolume
ale aceluiasi metal real solid, cu acelasi tip de retea cristalina de o parte si de alta
a defectului plan.

Modurile in care se elaboreaza

si se prelucreaza materialele
metalice face ca gradul de
perfectiune al retelei cristaline
sa cuprinda microvolume
relativ mici, care se asociaza in
agregate poli-microvolumice,
constituind cristale
submicroscopice (subgraunti)
sau microscopice (graunti sau
Modurile in care se pot produce dezorientarea blocurilor microcristale).
cristaline ideale si formarea defectului de sublimita. a)
sublimita de inclinare; b) sublimita de rotire
 Imperfectiuni de cristalinitate in metalele reale
3.b. Defecte de impachetare. Macle si limite de macle

Abaterile de la succesiunile normale ale straturilor constituie un tip de

imperfectiuni plane, denumite defecte de impachetare.
 Imperfectiuni de cristalinitate in metalele reale

3.c. Defecte plane (limite) interfazice

Trecerea de la reteaua cristalina a metalului (fazei) de baza la cea a celei de a doua

faze se face printr-o limita interfazica.

Dupa modul in care se trece de la

o faza la alta, limitele interfazice se
clasifica in:
o coerente,
o semicoerente si
o necoerente, reprezentand tot
atatea tipuri de legaturi interfazice.

In cazul limitelor (legaturilor)

coerente, retelele cristaline ale
celor doua faze au anumite plane
cristalografice cu aranjament
Legatura interfazica coerenta (a) si semi-
atomic similar, dar cu distante coerenta (b) intre doua faze (portiuni de cristal cu
internodale diferite (a1a2). retele cristaline diferite)
 Imperfectiuni de cristalinitate in metalele reale

In metalele reale apar si imperfectiuni care se extind in volume mai mici sau mai
mari.
4. Imperfectiuni tridimensionale (volumice, spatiale)

Unele dintre acestea reprezinta discontinuitati sub forma de goluri:

o acumulari submicroscopice de vacante (vacante condensate),
o sufluri,
o porozitati,
o goluri de contractie la trecerea de la starea lichida la cea solida (micro sau
macroretasuri),
o fisuri,
o crapaturi;
o altele reprezinta particule de faze straine :
o incluziuni metalice,
o nemetalice (oxizi, sulfuri, silicati, aluminati),
o alte combinatii (carburi, nitruri, carbonitruri).
 Structura cristalină a materialelor

 La dimensiuni şi mai mari, între 10 -3-102 µm (detectabile prin microscopie optică şi

electronică), există un alt tip important de organizare stucturală. Cand atomii unei
probe topite sunt încorporaţi în cristale în timpul solidificării, multe cristale mici
se formează iniţial şi apoi cresc pana când se ating unul pe altul şi tot lichidul este
consumat, moment în care proba este complet solida. Astfel, majoritatea corpurilor
solide cristaline (materialele metalice şi ceramice) sunt compuse din multe cristale
mici sau cristalite, numiţi grăunţi, care sunt strâns împachetaţi şi legaţi puternic
între ei. Aceasta este microstructura materialului care poate fi observată la măriri
la care rezoluţia este între 1 şi 100 µm. În materialele elementare pure, toate
cristalele au aceeaşi structură şi diferă unul de altul doar prin orientare. În
general, aceste cristalite sau grăunţi sunt prea mici să fie văzuţi liber, observându-
se doar cu microscopul optic.

 Majoritatea corpurilor solide sunt opace, deci nu se pot vizualiza folosind un

microscop optic cu lumină transmisă (biologic), ci un microscop metalografic cu
lumină reflectată la care lumina incidentă este reflectată de suprafaţa lustruită a
suprafeţei metalice sau ceramice. Structura de graunţi se evidenţiază prin atacul
suprafeței cu un mediu uşor coroziv care atacă preferenţial limitele de graunte şi
atunci când această suprafaţă este privită prin microscop, se pot observa
dimensiunea şi mărimea grăunţilor, adică microstructura.
Structura cristalină a materialelor
 Mărimea de grăunte este una dintre cele mai importante caracteristici care
poate fi evaluată prin această tehnică deoarece probele cu graunţi fini sunt în
general mai puternic conturate decat probele cu graunţi mai grosolani din
acelaşi material.

 O altă caracteristică importantă care poate fi identificată este coexistenţa a

doua sau mai multe faze în unele materiale solide. Grăunţii unei faze date vor
avea aceeaşi compoziţie chimică şi structură cristalină, dar graunţii celei de a
doua faze, vor diferi din aceste două puncte de vedere. Acest lucru nu se
întâmplă niciodată în probele de elemente pure, dar apare în amestecurile de
diverse elemente sau compuşi în care atomii sau moleculele pot fi dizolvate
unele în altele în stare solidă, la fel ca şi în soluţie lichidă sau gazoasă. De
exemplu, unii atomi de crom pot substitui atomii de fier în reţeaua cristalină
cu feţe centrate a fierului, dând naştere oţelurilor inoxidabile, ce reprezintă o
soluţie solidă-aliaj.

 Ca şi soluţiile lichide, soluţiile solide prezintă limite de solubilitate; când

aceasta limită este depăşită, cea de a doua fază precipită. De exemplu, dacă
sunt introduşi într-un oţel inoxidabil mai mulţi atomi de crom decât poate să
primească reţeua de fier cu feţe centrate, atunci va precipita cea de a doua
fază bogată în crom.
 Difuzia în materiale
Difuzie = modificarea
pozitiilor atomilor (ionilor)
din corpurile gazoase,solide Tratame
sau lichide. nte
termice

DIFUZIE
Asadar… difuzia poate fi definita prin mobilitatea atomilor in cadrul unui material, iar deplasarea acestora se face pe distante foarte mari in raport cu distantele
interatomice

DIFUZIA Solidifica Producere

de
rea tranzistori
materialel si baterii
or solare

! In materialele pure, atomii se deplaseaza la intamplare chiar si cand nu se aplica forte externe.
 Difuzia în materiale
Mecanismele difuziei

1.Difuzia •-apare in procesele de autodifuzie atomica si

consta in trecerea unui atom intr-un loc

vacantel vacant vecin. In nodul din care a plecat

atomul se formeaza o noua vacanta care
poate fi ocupata de atomul vecin,etc. Astfel se
Vacante
or
realizeaza o deplasare continua a vacantelor

• Cand un atom interstitial cu

dimensiuni reduse fata de
atomii retelei de baza este
2.Difuzia prezent in reteaua cristalina, se
poate deplasa prin salturi
interstitiala atomice in interstitiile retelei.
Nu sunt necesare spatii libere
ca acest mecanism sa
functioneze. Interstitial
 Difuzia în materiale
Mecanismele difuziei

• Uneori un atom din

reteaua cristalina
paraseste nodul retelei si
ocupa un spatiu
interstitial. Aceasta difuzie
prin internoduri este
3.Alte mecanisme de
Internoduri difuzie ingreunata din cauza
spatiului interstitial mic
• Atomii se mai pot misca si
prin schimb de locuri intre
atomii vecini si printr-un
mecanism inelar de schimb
Schimb de locuri.

Inelara
o
m Teoria aliajelor metalice
p
o
n Aliajele metalice sunt substante complexe
e obtinute prin amestecarea la scara
n atomica a unui metal – numit component
t de baza si aflat in proportia cea mai mare
d in aliaj – cu unul sau mai multe metale
e sau nemetale, numite componente de
b adaos sau de aliere.
a ALIAJE
z METALI
aC Topire, CE Exista 2
solidificare tipuri de
o
m aliaje:
p
o
n
e
nt
e
d Aliaje cu o Aliaje cu
e singura faze
a
d faza multiple
a
os
 Teoria aliajelor metalice • daca
au
Totalitatea aliajelor alcatuite daca
• acelea
din aceiasi componenti sisunt
formeaza un sistem de aliaje. forma
caract
te din
eristic
Omo
gene
i mai
Sisteme Etero multe
fizico-
gene parti
chimi
de aliaje omog
ce in
ene
toata
fizic si
masa
chimi
lor.
! c.
O parte a unui sistem eterogen din punct de vedere fizico-chimic se numeste faza.

•are aceeasi structura sau aranjament atomic peste tot.

CARACTERISTICI

•are aproximativ aceeasi compozitie si proprietati peste tot.

•exista interfata stabila intre faza si orice faza inconjuratoare.

Fazele si constituentii structurali ai aliajelor metalice

Solutie
Compus
solida
Metal pur
definit

In aliajele solide
pot sa apara 3
•se caracterizeaza prin conductibili
electrica si termica mare, plastici
tipuri de faze
distincte:

mare si proprietati
rezistenta( duritate, limita de curg
rezistenta la rupere) scazute.
-este o faza alcatuita dintr-o singura
specie de atomi, caracterizata 1. Metalul
printr-o retea cristalina specifica . pur
 Fazele si constituentii structurali ai aliajelor metalice
Din punct de vedere al distributiei atomilor,
solutiile solide pot fi:
Solutiile solide se noteaza cu literele
alfabetului grec: α, β, γ, etc. -solutii solide
Solutiile solide sunt fazele cele mai de substitutie
recvente in aliajele industriale si aceasta
datorita faptului ca in solutiile solide
predomina legatura metalica, fiind
posibila atat variatia proportiei atomilor-solutii solide
de interstitie
cat si distributia lor intamplatoare

prezinta o faza care exista pe un

erval de concentratii si in care
mii sunt dispusi intr-o retea unica
u o distributie static uniforma.
2. Solutia
solida In solutiile solide interstitiale, atomii
componentului de adaos patrund
printre atomii metalului de baza, in
golurile de dimensiuni mai mari din
reteaua cristalina.
 •Din acest motiv li se mai atribuie
denumirea de compusi definiti.
a) compusi
b)compusi Compusii intermetalici cristalizeaza in
electronici c)compusi
electrochimi retele cristaline diferite de cele ale
geometrici
ci
componentilor si adeseori foarte
complexe.

In functie de Compusii intermetalici reprezinta o

conditiile in care categorie de faze din aliaje care se formeaza
apar si de tipul
legaturilor la compozitii determinate, corespunzatoare
interatomice, unor anumite rapoarte intre elementele 3. Compusi
compusii definiti chimice componente, exprimabile printr-o
se impart in:
formula de tipul AmBn, AmBnCp . definiti
Constituentii metalografici
Un material
Examinarea la microscop a fazelor monofazic metal pur
dintr-un material prezinta aspecte este format
structurale specifice numite constituenti din una solutie solida
structurali sau metalografici.
dintre cele
trei faze: compus chimic

a)metal pur, solutie

b) Solutie solida Aspectul schematic al structurii
solida omogena,
neomogena. microscopice a unui aliaj format
compus chimic ;
din cristale de metal pur sau
Aspectul schematic al structurii microscopice a compus chimic separate direct din
materialelor minofazice: lichid si amestec mecanic.
 Legea fazelor
Sistemele de aliaje se pot gasi fie in stare de echilibru, fie intr-o stare in afara
echilibrului. Conditiile de echilibru ale unui sistem pot fi date de legea fazelor
care arata dependenta gradelor de libertate, adica a factorilor externi sau
interni (temperatura, presiune, concentratie) de numarul componentilor si de
numarul fazelor.

Exemplu: -pentru un sistem

format dintr-un singur
V =varianta component (N=1), gradul de
sistemului; libertate minim (V=0) poate fi
Legea V=N+2-P N =numarul obtinut pentru P=2.
fazelor: componentilor;
Deci pot exista simultan cel
P =numarul
fazelor. mult doua faze si aceasta
numai la o anumita
temperatura.

Legea fazelor arata deci ca un aliaj poate contine un numar de faze cel mult
egal cu numarul componentilor, afara de cazul unor conditii de temperatura
constanta si compozitie ale fazelor fixe.
 PROPRIETĂŢILE
BIOMATERIALELOR
 Structura si proprietatiile de suprafata ale
biomaterialelor
 In aplicatiile
medicale,
biomaterialele sunt
rar folosite ca
simple materiale si
sunt in mod normal
integrate in
aparatura sau
instrumente.

 Cateva aplicatii ale

materielelor
sintetice si
materielelor
naturale modificate
care sunt folosite in
medicina:
 Structura si proprietatiile de suprafata ale
biomaterialelor
S-a dovedit ca proprietatiile generale si proprietatiile de suprafaţa ale metalelor care au fost
utilizate pentru implanturi influenteaza direct, iar in unele cazuri, chiar controlează dinamica de
la interfaţa ţesuturilor din momentul plasării iniţiale pe viu pana la eliminarea finala. Se admite
ca, biocompatibilitatea este un proces in doua sensuri intre biomaterialele incorporate in
aparatura si mediul gazda de implant.

Este foarte important sa se recunoască ca materialele sintetice au caracteristici generale si de

suprafaţa specifice care depind de proprietatiile lor. Aceste caracteristici trebuie cunoscute înainte
de orice aplicaţie medicala, dar acestea trebuie de asemenea cunoscute si in raport cu schimbările
care pot avea loc in timp in organism. Orice schimbare in timp a proprietatiilor trebuie sa fie
anticipata din pornire si motivata prin alegerea biomaterialelor si/sau proiectul de aparat.

Informaţiile legate de proprietatiile de baza sunt disponibile prin intermediul standardelor

naţionale si internaţionale, din manuale si reviste de specialitate de diverse tipuri. Cu toate
acestea, aceste informaţii trebuie evaluate in cadrul contextului utilizării respectivului
biomaterial, deoarece atât aplicaţiile acestuia cat si răspunsurile ţesuturilor gazda sunt specifice
anumitor zone, de exemplu de tip cardiovascular (contact cu sângele in curgere), ortopedic
(solicitarea sub acţiunea unei sarcini/greutati operatioanle) si dentar (de percutare).
 Structura si proprietatiile de suprafata ale
biomaterialelor
Caracterizarea suprafetelor materialelor - tehnici de investigare

Doua principii generale vor ghida analiza probelor.

 In primul rând, toate metodele folosite pentru analizarea suprafeţei au de
asemenea potenţialul de a altera suprafaţa. Este esenţial ca persoana care
analizează sa fie conştienta de potenţialul de distrugere al metodei folosite.

 In al doilea rând, datorita potenţialului artefactelor/resturilor si al necesitaţii mai

multor informaţii pentru construirea unei imagini complete a suprafeţei, trebuie
sa se folosească mai mult de o metoda, ori de cate ori se poate.

Datele derivate din doua sau mai multe metode ar trebui întotdeauna sa fi
coroborate. Când datele sunt contradictorii, suspiciunile trebuie sa apara si sa
ne întrebam de ce. O a treia sau a patra metoda poate fi atunci necesara
pentru a trage concluzii corecte despre natura suprafeţei.
 Structura si proprietatiile de suprafata ale
biomaterialelor

Suprafata biomaterialelor este caracterizata de :

Tensiune superficiala
Rugozitate
Morfologia suprafetei
Biocompatibilitatea
 Structura si proprietatiile de suprafata ale
biomaterialelor
 Tensiune superficiala este o masura a energiei de coeziune prezenta la interfata
provenind din dezechilibrul de forte dintre moleculele de la interfata

 Forţele de coeziune care se manifesta intre moleculele lichidului sunt forţe de tip Van der
Waals şi scad in valoare odată cu creşterea distanţei dintre molecule.
 Distanţa de la care forţele de coeziune devin neglijabile (~10-7m) defineşte sfera de
acţiune moleculară. Ele se manifesta in zona perifierica a oricarui lichid.
 Forta care are tendinta sa micsoreze cat mai mult aria acestei suprafete periferice se
numeste forta de tensiune superficiala
 Forţele de atracţie care se manifestă intre molecule de natură diferită (solid-lichid, lichid-
gaz) se numesc forţe de adeziune.
 Forţele de adeziune şi coeziune determină fenomenele superficiale.

Exemple:
 Datorită tensiunii superficiale este posibil ca anumite insecte să stea pe suprafaţa apei sau ca
o lamă de ras să plutească la suprafaţa unui lichid, chiar dacă lama are o densitate mai mare
decât lichidul şi nu poate pluti. Tensiunea superficială cauzează apariţia picăturilor sferice de
lichid, întrucât lichidul tinde să-şi micşoreze aria.
 Se explica prin tendinta suprafetei expuse de-a se contracta cat mai mult posibil datorita
fortelor de coeziune a moleculelor de la suprafata lichidului.
 Structura si proprietatiile de suprafata ale
biomaterialelor
 Unghiul de contact poate fi masurat folosind un instrument numit goniometru
 masurarea cantitativa a udarii unui solid de catre un lichid
 unghiul format de lichid la granita celor trei faze: lichida, gazoasa si solida
 forma picaturii si marimea unghiului de contact sunt controlate de cele trei forte de interactiune a
tensiunii interfaciale a fazelor participante (gaz, lichid, solid).
 ecuatia Young se aplica pentru solide omogene, netede si rigide

Cu cat unghiul de contact este mai mare cu atat o suprafata este mai hidrofoba
 Structura si proprietatiile de suprafata ale
biomaterialelor
 Rugozitate -   sau aspritatea este o notiune care defineste neregularitatiile unei suprafete, adica
gradul ei de netezime

 Presupunând că suprafaţa este orizontală ,rugozitatea se exprimă cantitativ prin abaterile pe verticală
ale suprafeţei respective faţă de forma ei ideală (plană , cilindrică, sferică sau altă formă geometrică
 regulată)

 Dacă aceste abateri sunt relativ mari, suprafaţa este mai rugoasă , iar încaz contrar ea este mai puţin
rugoasă (mai netedă).
 Rugozitatea mare a unei suprafeţe înseamnă în general un coeficient de frecare mai ridicat, o uzură
mai rapidă şi, uneori, o coroziune mai timpurie,
 iar rugozitate mică înseamnă aspect mai plăcut

Rugozitatea este exprimata prin diverse marimi specifice:

Ra – valoarea medie a rugozitatii, ca medie aritmetica a valorilor deviatiei de la profilul mediu, pe intreaga lungime
masurata
Rt – adancimea de rugozitate, ca diferenta masurata intre cel mai inalt punct si cel mai adanc punct al suprafetei
Rz – media valorilor Rt pe o lungime data
 Structura si proprietatiile de suprafata ale
biomaterialelor
 Masurarea rugozitatii
 In trecut rugozitatea era apreciata manual, prin comparatie cu mostre etalon de rugozitate.
 Apoi s-a trecut la profilometre, care “palpeaza” supraftaa si ridica “profilul” (traseul) suprafetei
 Reprezentarea grafica la scara, se realiza pe hartie milimetrica, curba rezultata era analizata,
ulterior fiind trasat a o “linie mediana” astfel putand fi estimata valoarea rugozitatii
 Astazi se utilizeaza un rugozimetru (aparat specializat)

 Metodele de masurare a rugozitatii se clasifica in:

 Metode cu contact (palpator mecanic)
 Metode fara contact (optice, magnetice, cu radiatii etc)

Palpatorul rugozimetrului cu contact mecanic:

1. Varful parghiei
2. Palpatorul
3. Urmarirea traseului orizontal
4. Parghia executa o miscare pe verticala
5. Pe suprafata corpului a carui rugozitate se masoara
6. Ca rezultat este inregistrata o curba
 Metode de caracterizarea a suprafetelor
Metoda Principiul Adâncime Rezolutia Sensibilitatea
a analizata spatiala analitica
Unghi de contact Umectarea cu lichid a suprafeţelor 3-20Å 1mm Scăzuta sau puternic
este folosita pentru estimarea dependenta de
energiei suprafeţei structura chimica
ESCA Radiaţia X determina emisia 10-250Å 10-150m 0,1 atom%
electronica de energie
caracteristica
Spectroscopie Fasciculul de electroni focalizat 50-100Å 100Å 0,1 atom%
electronica Augerb determina emisia de electroni
Auger
SIMS Bombardarea ionica conduce la 10Å -1mc 100Å Foarte ridicata
emisia de ioni secundari din
suprafaţa
FTIR-ATR Radiaţia IR(infraroşie) este 1-5m 10m 1 mol%
adsorbita de vibraţiile moleculare
de excitare
STM Măsurarea curentului tunel/de 5Å 1Å Atomi singulari
strapungere intre vârful metalic si
suprafaţa conductiva
SEM Emisia de electroni secundari 5Å Normal 40Å Ridicata, dar nu
determinata de fasciculul de cantitativa
electroni focalizat este măsurata si
reprezentata spaţial