Universitatea Politehnica București

Influența mediului biologic asupra

biomaterialelor

Curs 5

Prof. Dr. Ing. Habil Iulian ANTONIAC

Coroziunea
 Coroziunea este unul din procesele majore ce se desfăşoară atunci când un
material metalic este în contact intim, prin implantare, cu cel puţin un ţesut
al organismului uman, având drept rezultat continua degradare a acestora cu
formarea unor diverşi produşi de reacţie. De asemenea, prin coroziune se
formează ioni metalici ce pot avea efecte locale sau sistemice nocive.

 Mediul fiziologic normal al organismului uman este un mediu apos, ce

conţine apă, oxigen dizolvat, săruri, proteine, carbohidraţi, lipide.
Materialul metalic implantat este, în mod continuu, în contact cu diverse
lichide biologice, cum ar fi: sângele, fluidul extracelular şi fluidul sinovial.

 Fluidul extracelular, care este cel mai adesea în contact cu implanturile,

conţine cantităţi mari de ioni, cum ar fi: Na, Cl‚ HCO3, OH, având un pH în
jurul valorii de 7,4 ( 7,2÷7,4), menţinut la o temperatură constantă de 37 0C.
Drept rezultat, mediul fiziologic este foarte agresiv şi, în consecinţă,
rezistenţa la coroziune a materialelor metalice implantate este un important
aspect al biocompatibilităţii acestora.
Coroziunea
 Două aspecte controlează corozivitatea acestui mediu:
○ - solutia salină este un electrolit excelent, facilitând mecanismele
electrochimice ale coroziunii,
○ - există multe specii moleculare şi celulare în ţesuturi care au
capacitalea de a cataliza anumite reacţii chimice sau de a distruge
anumiti componenţi identificaţi ca străini organismului.

 Valoarea normală pentru pH se modifică imediat după operaţia

chirurgicală de implantare şi este variabila în timpul perioadei de
vindecare.

 În momentul implantării, valoarea pH se modifică spre valori acide de

circa 5,2 în zonele afectate ale ţesutusrilor şi revine la normal în câteva
zile. De asemenea, valoarea pH depinde şi de existenţa sau nu a infecţiilor.
 Coroziunea
 Deoarece mediul fiziologic este unul apos, procesul de coroziune este de tip electrolitic,
agresivitatea acestuia fiind modificată de prezenţa diferiţilor ioni, în special cei de clor,
precum şi de prezenţa diverselor specii moleculare şi celulare, cum ar fi: proteinele,
fagocitele, osteoblastele.

 Moleculele biologice pot schimba echilibrul reacţiei de coroziune prin consumarea unuia
dintre produşii reacţiilor anodice sau catodice.
 Proteinele au adesea rol de purtător de electroni şi pot astfel influenţa potenţialul de
electrod, iar bacteriile pot schimba pH mediului local prin generarea de produşi metabolici
acizi.

 Există dovezi suficiente pentru a susţine premisa ca prezenţa proteinelor influenţează gradul
de coroziune al unora dintre metale.

 A fost demonstrat faptul că proteinele interacţionează cu suprafaţa metalului iar cantitatea

absorbită este diferită la fiecare metal. În acelaşi mod, s-a observat că proteinele aderă la
proteine şi că sunt dislocate de la locul respectiv sub forma unui complex proteină-metal
care se raspândeşte în restul corpului.

 În concluzie, se poate spune că proteinele influenţează reacţia de coroziune care apare când
se implantează un metal, dar nu poate explica acest mecanism.
Coroziunea
 Modul în care se propagă coroziunea are o importanţă deosebită
pentru caracterizarea unui metal sau aliaj.

 Distribuţia zonelor de atac este tot atât de importantă ca şi viteza de

coroziune în stabilirea rezistenţei la coroziune a metalelor şi aliajelor.

 După aspectul distrugerii, se pot clasifica diferitele tipuri de

coroziune în cel puţin două mari grupe:
coroziune uniformă;
coroziune localizată.

 Această clasificare nu exclude însă posibilitatea ca un anumit proces

de coroziune să aibă la început un aspect uniform şi apoi localizat.
Coroziunea
 Coroziunea generală este uşor controlabilă prin determinarea pierderilor în
greutate şi are loc deoarece metalul se află în stare activă,

 Coroziunea generală depinde de compoziţia chimică a biomaterialelor

metalice, de natura şi concentraţia mediului şi de temperatura corpului uman.
Coroziunea generală poate fi uniformă sau aproape uniformă când întreaga
suprafaţă metalică se corodează cu aceeaşi viteză sau cu viteze apropiate.

 Coroziunea localizată este prezentă în cazurile în care anumite zone de pe

suprafaţa biomaterialului metalic se corodează cu viteze mai mari decât alte
zone, datorită existenţei unor neomogenităţi prezente în material sau în mediu.
Acest tip de coroziune se bazează pe frecvenţa şi distribuţia zonelor anodice.
Atacul localizat presupune în general existenţa unei celule de coroziune
formată dintr-o zonă catodică întinsă şi o zonă anodică mult mai mică şi,
efectul va fi cu atât mai pronunţat, cu cât diferenţa dintre cele două arii va fi
mai mare.
Coroziunea localizată
 A. La biomaterialele metalice, dar în special la oţelurile inoxidabile, formele de
coroziunea localizată în absenţa tensiunilor mecanice sunt coroziunea intercristalină, coroziunea
în puncte (denumită şi pitting) şi coroziune în crevasă.

 Coroziunea intercristalină reprezintă tipul de coroziune preferenţială şi progresivă a limitelor de

grăunţi cristalini, provocând o dezagregare a aliajelor metalice. În cazul coroziunii intercristaline
nu este semnificativă pierderea de masă, ci modificarea caracteristicilor mecanice. Este frecvent
întâlnit în oţelurile inoxidabile austenitice (Cr-Ni, Cr-Mn, Cr-Mn-Ni). Biomaterialele metalice a
căror rezistenţă bună la coroziune se datorează prezenţei unui film subţire pasiv sau unui film
protector pe suprafaţă pot fi susceptibile la atacul de tip pitting, atunci când filmul se rupe local şi
nu se mai reface.

 Pitting-ul poate fi definit ca un caz limită de coroziune localizată, în care o zonă mică este atacată
în timp ce suprafaţa metalică rămâne neafectată. Coroziunea de tip pitting prezintă două stadii,
unul de iniţiere şi unul de propagare. În timpul iniţierii pitting-ului, filmul pasiv se rupe şi nu se
mai reface. În timpul propagării pitting-ului, locurile mici active formate în timpul stadiului de
iniţiere se propagă foarte rapid.

 Coroziunea în crevasă este un proces de coroziune intens localizat (variind de la mici puncte de
atac până la coroziunea întregii suprafeţe) şi se poate forma, în principal, la: îmbinări metalice
(plăci, îmbinări prin filet); contactul dintre un metal cu un nemetal de tipul plasticului, cauciucului,
sticlei; produşi de coroziune pe suprafaţa metalului.
Coroziunea localizată
 Formele de coroziune localizată, în prezenţa tensiunilor mecanice, sunt: coroziunea la
oboseală, eroziune — coroziune, coroziunea fisurantă.

 Coroziunea sub tensiune apare atunci când mediul de lucru are acţiune specifică,
existând o anumită sensibilitate a oţelului când acesta este supus solicitărilor mecanice de
tracţiune. Tensiunile de tracţiune provocate de forţe exterioare sau de natura reziduală în
urma prelucrării termomecanice sunt cele mai periculoase în acest caz.

 Mecanismul coroziunii sub tensiune cuprinde două stadii principale. Primul stadiu
constă în apariţia adânciturilor de coroziune localizată ca o consecinţă a ruperii filmului
protector al metalului în anumite puncte, precum şi în dezvoltarea fisurilor, ca o
consecinţă a acţiunii simultane a coroziunii şi a tensiunii ciclice. Stadiul al doilea,
considerat drept stadiu al “oboselii”, constă în propagarea fisurii care este determinată de
concentrarea tensiunii ciclice şi de proprietăţile mecanice ale metalelor. Fisura are o
direcţie normală pe planul de aplicare a tensiunii ciclice.

 În urma unor solicitări periodice ciclice, se instalează fenomenul de oboseală.

Microscopic, acest fenomen constă în deplasarea cristalelor după anumite plane de
alunecare, cu modificări plastice importante.
 Coroziunea localizată
 Influenţa vitezei de deplasare a soluţiei sau a materialului metalic asupra formării şi cineticii
reacţiei de eroziune-coroziune este complexă. O viteză destul de mare poate avea ca rezultat o
altă formă de atac care ia naştere prin acţiunea conjugată a celor două mecanisme de coroziune şi
de eroziune.

 Termenul de eroziune–coroziune include toate acele forme de atac accelerat, în care filmele
protectoare şi chiar suprafaţa metalică însăşi, sunt îndepărtate sub acţiunea fluidului în mişcare
(gaz sau lichid) cu viteză mare.
 Efectul procesului de eroziune – coroziune este deci o îndepărtare constantă a filmului protector
de pe suprafaţa materialului metalic, având ca rezultat un atac localizat pe suprafaţa de pe care
filmul a fost îndepărtat.

 Biomaterialele metalice supuse acţiunii simultane a unor tensiuni de întindere provocat de forţe
exterioare sau unor tensiuni rezultate în urma prelucrărilor mecanotermice în mediu coroziv
specific pot prezenta o coroziune fisurantă sub tensiune.

 Susceptibilitatea la coroziune sub tensiune este determinată nu doar de tensiune şi mediu, ci şi de

structura materialului metalic. Fenomenul complex al coroziunii fisurante sub tensiune are loc
după un mecanism în care acţionează trei factori esenţiali: electrochimic, mecanic şi de absorbţie.
Deteriorarea bioceramicelor
 În industria medicală aceste biomateriale sunt esenţiale nu doar pentru
realizarea implantelor sau protezelor, ci şi pentru lentile, instrumente de
diagnosticare, substanţe chimice, termometre, rame de formare de culturi de
ţesuturi şi fibre optice pentru endoscopii.

 Biomaterialele ceramice sunt de asemenea folosite în mare măsură în

stomatologie ca materiale de recondiţionare, la realizarea coroanelor de
porţelan aurit sau a ionomerilor cementaţi de fibră de sticlă.

 Viteza de degradare a ceramicelor în interiorul corpului poate varia

considerabil comparativ cu cea a metalelor putând fi foarte rezistente la
coroziune sau foarte solubile.

 Ca o regulă generală, trebuie să ne aşteptăm să vedem o rezistenţă foarte

mare la coroziune în cazul ceramicelor şi sticlelor
 Deteriorarea bioceramicelor
 În general, vitezele de dizolvare ale acestor ceramice in vivo pot fi prezise din
comportamentul în soluţie simplă apoasă. Oricum, vor fi unele diferenţe în detaliile din corp,
mai ales cu variaţiile vitezei de degradare văzute la diferite amplasamente de implanturi. Este
posibil, ca activitatea celulară, iniţiată de fagocitostate sau de eliberarea radicalilor, să fie
responsabilă de aceste variaţii.

 Între extremele stabilităţii şi degradării intenţionate a unui grup mic de materiale în care poate
fi o activitate limitată. Aceasta s-a observat la sticlele ceramice şi la sticle, pe bază de Ca, Si,
Na, P şi O, în care se produce o disociere selectivă pe suprafaţă implicând eliberarea de Ca şi
P, dar în care reacţia încetează deoarece stratul SiO2 rămâne la suprafaţă. Aceasta este
deosebit de interesanta, din cauza abilităţii acestor suprafeţe de a se lega de os.

 Pe baza acestui comportament, bioceramicele se clasifică în:

 Inerte sau aproape inerte;
 Ceramice resorbabile;
 Ceramice ale suprafeţei controlate reactiv.

 Mecanismul ataşării ţesuturilor este raportat direct la tipul de răspuns al ţesutului la interfaţa
implant – ţesut. Acestea au 4 tipuri de răspunsuri ale ţesutului şi 4 scopuri diferite la ataşarea
protezelor la sistemul scheletic.
 Degradarea biopolimerilor
 Degradarea biopolimerilor este distrugerea chimică a materialelor polimerice prin acţiunea
organismelor vii care conduc la schimbări ale proprietăţilor fizice.

 Descris de unii autori ca biodegradarea polimerilor, acesta este un concept vast, ce se

întinde de la descompunerea pierderilor mediului împlicând microorganisme la deteriorarea
biomaterialelor din implanturile medicale.

 Există mai multe moduri în care mediul biologic înconjurător sporeşte rata ruperii mecanice
a polimerilor, cum ar fi:
 uzura;
 inflamarea;
 efectele mecanice asupra compatibilităţii sângelui şi calcifierii.

 În general, frecarea este redusă, dar uzura poate fi sporită datorită uzurii prin alunecare.
Alte mecanisme care conduc la creşterea uzurii in vivo sunt: presiunea de crăpare,
imperfecţiunile structurale şi dilatarea polimerilor. Deci, un important criteriu de selecţie a
materialelor pentru implanturi medicale este cantitatea, mărimea, forma şi compoziţia
uzurii prin sfărâmare care poate şi realizată in vivo.
 Degradarea biopolimerilor
 Componentele polimerice ale dispozitivelor implantabile sunt în general garantate pe durata
propusă de viaţă. Se impune însă o selecţie atentă şi o testare preclinică intensă a acestora.
Nici un polimer nu este total impenetrabil pentru complexul de procese chimice şi solicitări
mecanice propriu corpului omenesc.

 În general, materialele polimerice se degradează deoarece constituienţii corpului atacă

biomaterialul direct, prin intermediul altor componente ale dispozitivului sau prin
intervenţia unor factori externi. Trebuie menţionat că pe durata de timp dintre sinteză şi
utilizarea sa în corp, asupra unui polimer se aplică numeroase procese.

 Mecanismele ce conduc la degradarea proprietăţilor polimerilor pot fi fizice sau chimice şi

ele pot apare în diferitele stadii ale existenţei polimerului.

 Astfel, unele procese de degradare pot implica interacţia a două sau mai multe mecanisme
individuale, ba mai mult, un tratament al materialului înainte de implantare îl poate
predispune la un comportament final stabil sau instabil.
Degradarea biopolimerilor
Mecanismele fizice care conduc la degradarea proprietăţilor polimerilor sunt:
 Absorpţia  Creşterea  Înmuierea

 Extracţia  Cristalizarea  Ruperea la oboseală

 Mineralizarea  Decristalizarea  Ruperea la lovire

 Fisurarea sub tensiune

Mecanismele chimice care conduc la degradarea proprietăţilor polimerilor sunt:

 Termoliză  Vizibil  Depolimerizare  Ruperea radicalilor

 Hidroliză  Raze X  Raze gama  Oxidare chimică

 Alcoliză  Radioliză  Ultraviolet  Oxidare termică

 Aminoliză  Fotoliză  Solvoliză  Bombardare cu fascicul de electroni

Degradarea biopolimerilor
 Un exemplu semnificativ al degradării biomaterialului, datorită prelucrării
preimplantului, îl constituie sterilizarea prin iradiere cu unde  a polietilenei
de înaltă densitate, utilizată pentru execuţia componentelor endoprotezelor.

 Procesul generează radicali liberi în interiorul materialului care reacţionează

cu oxigenul formand produşi de oxidare.

 După ce un dispozitiv a fost implantat, apar fenomenele de adsorpţie şi

absorpţie. Suprafeţele polimerice, în contact cu lichidele din corp, adsorb
imediat componentele proteinice, şi volumul începe să adsoarbă
componentele solubile cum ar fi apa, proteinele şi lipidele. Elementele
celulare se ataşază suprafeţelor şi iniţiază procese chimice.
Biodegradarea hidrolitică
 Hidroliza este ruperea grupurilor moleculare susceptibile prin reacţia cu apa. Pot fi
catalize, baze, săruri sau enzime. Este un proces cu un singur pas în viteza ruperii
lanţurilor direct proporţional cu iniţierea reacţiei.

 Este o categorie de hidrolizare a biomaterialelor foarte utilizată, grupurile

funcţionale constând în carbonili ce se regăsesc în elementele heterolanţurilor (O,
N, S). Exemplele includ esterii, amidele şi carburile. Si alţi polimeri conţin grupari
cum ar fi eter, acetal, nitril, fosfat sau metilenă activă ce hidrolizează în condiţii
precise.

 Viteza de hidroliză tinde să crească cu o proporţie mare de grupuri hidrolizabile în

lanţul principal sau lateral, alte grupari polare, care implică cristalinitate scăzută,
densitate scăzută sau neglijabilă.

 Structurile poroase hidrolizabile îşi pierd repede proprietăţile speciale datorită

suprafeţei lor mari. În timp ce greutatea moleculelor polimerilor lineari e posibil să
nu aibă un mare efect asupra vitezei de deteriorare, pierderile proprietăţilor fizice
pot fi întârziate pentru un număr dat de reacţii de rupere în lanţ cu polimerii cu
molecule mari. Pierderea proprietăţilor cauzată de clivajul lanţurilor este mai
pronunţată la polimerii cu forţe de atracţie intermoleculare, slabe.
 Biodegradarea hidrolitică
Procese hidrolitice induse de corpul uman
 Corpul este un mediu cu reacţii foarte bine controlate. Prin intermediul homeostazei, mediul
normal al multor implanturi este menţinut la izoterm (37 C), neutru (pH 7,4), aseptic, şi
protejat apoi la fotografiere. După standardele in vitro, aceste condiţii par a fi blânde.
Interacţiunile complexe ale componenţilor umorali şi celulari ai fluidelor din corp implică
activatori, receptori, inhibatori, produce răspunsuri agresive la oricare corpuri străine prin
intermediul proceselor de adeziune, reacţie chimică şi transport particular.

 Câteva scenarii ce conduc la hidroliza în gazdă, trebuiesc luate în consideraţie. Mai întâi,
esenţial este ca apa neutră să poată hidroliza cu singuranţă polimerii, cu o viteză
semnificativă. Oricum, acest simplu mecanism nu este semnificativ în compoziţiile
polimerilor selectate pentru o biostabilitate in vivo, pe termen lung.

 Apoi, hidroliza ionilor catalizaţi oferă un scenariu plăcut în fluidele corpului. Fluidele
extracelulare conţin ioni cum ar fi: H+, OH-, Na+, Cl-, HCO , PO , K+Mg2+, Ca2+ şi SO .

 S-a arătat că unii ioni (PO ) sunt efectiv catalizaţi hidrolitic, sporind, de exemplu, vitezele de
reacţie ale poliesterilor cu câteva grade de mărire. Cataliza ionilor poate fi un efect de
suprafaţă sau un efect combinat suprafaţă – volum, depinzând de hidrofilicitatea polimerului.
Biodegradarea hidrolitică
Procese hidrolitice induse de corpul uman
 Schimbările localizate de pH în vecinătatea dispozitivelor implantate, care apar
de obicei pe durata inflamaţiilor şi infecţiilor acute, pot produce o creştere a
vitezei catalitice a hidrolizei.

 Componenţii organici, cum ar fi lipoproteinele, circulând în sânge sau în fluidul

extracelular, pare să fie capabili să transporte ionii catalitici inorganici în
volumul polimerului de mecanisme puţin definite.

 Enzimele furnizează în general o funcţie catalitică clasică, alertând viteza de

reacţie (prin transferul de încărcare sau ioni) fără a fi consumată, prin
modificarea energiei de activare dar nu şi a echilibrului termodinamic.

 Aparent enzimele pot interacţiona cu segmentele structurale ale polimerilor

acoperite cu ser, iniţiază acţiunea ei catalitică in vivo. Enzimele cu efect
demonstrat în viteza de hidroliză pot fi selective în prezenţa câtorva grupuri
funcţionale hidrolizabile.
Biodegradarea hidrolitică
Procese hidrolitice induse de corpul uman

 De exemplu, polieter-uretan-ureea şi poliester-uretan-ureea, supuse enzimelor

hidrolitice au fost observate pentru viteza şi locul hidrolizei. Catalizele
enzimatice au fost monitorizate în mod evident pentru grupările esterice, în
timp ce ureea, uretanul, şi grupurile eterice nu au prezentat hidrolize
semnificative.

 Majoritatea enzimelor exercită în mod predominant efecte de suprafaţă

(superficiale) din cauza mărimii moleculare mari, care împiedică absorbţia,
chiar şi hidrogenurile, care sunt capabile de absorpţia proteinelor.

 Oricum, când suprafaţa de degradare devine aspră şi fragmentată, acţiunea

enzimatică poate fi sporită ca rezultat al creşterii ariei de suprafaţă dacă
substraturile rămân accesibile la celulele fagocite care conţin enzime active.
Dispozitivele implantate care au o mişcare relativă, continuă cu ţesutul
 Biodegradarea hidrolitică
Polimeri susceptibili la biodegradare hidrolitică
 În continuare vor fi abordate unele aspecte cu privire la reacţia in vivo a unor polimeri
cunoscuţi ca susceptibili la hidroliză.

Poliesterii
 Teraftalatul polietilenic (PET) rămâne o alegere primară în operaţiile cardiovasculare pentru
protezele vasculare de diametru mare, pansamente articulare, inele pentru valve, etc. Este
un polimer cu o mare flexibilitate datorită cristalinităţii mari şi a orientării reţelei de atomi.
 Studii sistematice a implanturilor PET (teraftalat polietilenic) arată o viteză de degradare
redusă. Pentru bandajele de ţesut implantate subcutanat, absorpţia, în timp, de către corp se
face în 30  7 ani, cu 50% deteriorare a fibrei în 10  2 ani, după cum a fost proiectată.
 În cazul implantelor efectuate pe câini ce prezentau infecţii, unde pH-ul era de 4,8 ,
degradarea s-a intensificat exponenţial, cu pierderea completă a proprietăţilor în doar câteva
luni.
 Studiile asupra implantelor umane au arătat grefe de o evidenţă semnificativă. În plus,
consecinţele patologice evidente ale infecţiei şi riscul mărit al degradării polimerului este o
cauză a preocupărilor.
 Poliesterii alifatici sunt de cele mai multe ori utilizaţi ca polimeri biodegradabili, inducând
o scădere semnificativă a volumului molecular cu 80…90% a vâscozităţii relative în doar
120 săptămâni de la implant.
 Biodegradarea hidrolitică
Uretanele din poliester
 Implantele din poliuretan sunt folosite încă din 1950. Utilizarea lor în chirurgia plastică
reconstructivă sau ortopedică a prezentat, iniţial, rezultate pozitive. Inflamaţia acută era
mică, ţesutul în creştere fiind ajutat de capsulele fibroase subţiri. Oricum, în câteva luni,
ele au fost degradate şi fragmentate, producând efecte cronice.

 Cauza iniţială a degradării este considerată ca fiind segmentele fine poliadipate care induc
hidroliza. Prin comparaţie, uretanele din poliester sunt foarte rezistente la hidroliză, în
ciuda faptului că sunt mai susceptibile la oxidare. Este bine ştiut că implanturile mamale
din uretan poliesteric acoperite cu spumă siliconică au rezistat ca produse comerciale până
în prezent, în ciuda tendinţei lor cunoscute de degradare.

 Aparent tipul de capsule fibroase formate pe dispozitive ce conţin spumă degradabilă sunt
favorizate de unii clinicieni în ciuda implanturilor acoperite cu silicon. La dispozitivele
mari, instabile pe ţesuturile în creştere, efectele fricţiunii la alunecare pot duce la creşterea
grosimii capsulei şi a concentraţiei împreună cu o inflamaţie cronică extensivă.
Biodegradarea hidrolitică
Poliamidele

 Nylon-ul 6 şi 6,6 conţin un grup de amide hidrolizabile, la fel ca şi proteinele.

Aceşti polimeri sintetici pot absorbi 9…11% apă, în greutate, la saturaţie. Este
previzibil, apoi se degradează datorită suprafeţei catalizate de ioni şi hidroliza
volumului. În plus, hidroliza se datorează catalizei enzimatice conducând la
eroziunea suprafeţei. Cantitativ, Nylon 6,6 pierde 25% din forţa de tensiune
după 89 de zile, şi 83% după 726 de zile la implanturile pe câini.

 Degradarea poliarilamidelor destinate pentru uz ortopedic a relevat o reacţie a

corpului faţă de implant, apariţia coroziunii pitting fiind observată, după 4
săptămâni, după 12 săptămâni devenind mai pronunţată. Acest rezultat nu a fost
prevăzut deoarece poliarilamidele sunt foarte rezistente la solvenţi şi căldură.

 Poliamidele cu segmente lungi de lanţ din hidrocarbon alifatic sunt mult mai
stabile hidrolitic decât lanţurile mai scurte de Nylon şi corespunzător gradului
mai scăzut in vivo.
 Biodegradarea hidrolitică
Polialchil-ciano-acrilatele

 Această clasă de polimeri, utilizată ca adezivi pentru ţesut, este remarcabilă,

fiind un caz rar în care legăturile carbon – carbon sunt desfăcute de hidroliză.
Aceasta se petrece deoarece metilena (-CH2-) în polimer este activată inductiv
de electronii gruparilor vecine.

 Formarea polimerului adeziv din monomeri este mai întâi catalizată, cu apa
adsorbită pentru ca aderenţa să fie suficientă pentru a iniţia reacţia.

 Aşadar, apa asociată cu ţesutul poate induce hidroliza reversibilă Knoevenager.

 Multe condiţii de bază şi procese enzimatice sunt mult mai eficiente. În mediul
embrionar (o sursă bogată în varietate de enzime), metilcianoacrilul a fost
extensiv degradat în doar 4 – 6 luni.
 Biodegradarea oxidativă
 Se cunosc multe despre structurile şi produşii de reacţie ai polimerilor susceptibili la
biodegradare oxidativă, confirmarea paşilor reacţiei individuale nu au fost încă demonstraţi
analitic. Deducţiile mecanice sunt posibile din cunoaşterea proceselor fiziologice de oxidare şi
oxidarea polimerului in vitro.

 Procesele de oxidare ale polimerului pot consta într-o reacţie homolitică în lanţ sau un
mecanism heterolitic. Specii precum carbonilii, hidroxilii şi produşii rezultaţi din ruperea
lanţului sunt detectabili.

 Exceptând natura grupurilor funcţionale susceptibile, principiile rezistenţei situate în sectorul

structurilor polimerilor hidrolizabili sunt adevărate pentru prezicerea rezistenţei relative a
oxidării polimerilor. Părţile favorabile pentru atacul oxidativ iniţial, consistent cu o platformă
homolitică sau heterolitică, sunt acelea care permit abstracţia unui atom sau ion şi să asigure
stabilizarea rezonanţei radicalului sau ionului rezultat. Peroxizii, carbonilii şi alţi radicali
intermediari sunt stabilizaţi prin rezonanţă similară de dezlocalizarea electronilor din
elementele C, O, H sau N.

 Două categorii generale de biodegradare oxidativă, bazate pe sursa iniţializatoare a

procesului, sunt oxidarea directă dintre gazdă şi dispozitiv sau mediul exterior ­– oxidare
mediată.
Biodegradarea oxidativă
Tipuri de biodegradare oxidativă

 a) Oxidarea directă de către gazdă. În aceste circumstanţe, efectele speciilor

moleculare generate de către gazdă sau procesul oxidativ direct potenţiat pe polimer.
 Pe baza unei evidenţe analitice solide, unii specialişti presupun că astfel de molecule
reactive sunt derivate din celule activate răspunzând leziunilor şi proprietăţilor
corpurilor străine la implant. Aceste celule, care iau naştere în os şi populează sistemul
circulator şi ţesuturile conective, se manifestă în două feluri: neutrofile şi monocite. Mai
târziu se diferenţiază în celule macrofage şi celule mari din corpuri străine – fenotipuri.

 Este nevoie de multe cercetări pentru a elucida evoluţia evenimentelor ce conduc la

oxidarea fagocitică a biomaterialelor. Cu siguranţă, analiza proceselor importante cum
ar fi prezenţa corpurilor străine derivate biologic (bacterii şi paraziţi) prezintă impotanţă
faţă de implanturile cu biomateriale.

 Biomaterialele sensibile chimic pot fi afectate dacă se află în imediata apropiere a zonei
de interacţiune implant – ţesut. Produsele lor de fuziune pot supravieţui de la câteva luni
până la câţiva ani pe suprafaţa implantului. Celulele macrofage rămân în capsulele
colagenoase pentru perioade îndelungate.
 Biodegradarea oxidativă
b) Oxidare mediată de mediu.

Oxidarea provocată de ionii metalici.

 Un astfel de proces de degradare oxidativă s-a raportat clinic în cazul uretanului
polimeric folosit la regulatoarele cardiace, care necesită condiţii foarte speciale de
execuţie. Condiţiile şi morfologia de rupere sunt diferite de cele de la ruperea sub
tensiune, chiar dacă produşii oxidării sunt similari. Biodegradarea dispozitivelor
implantate prin fisurare sub tensiune apare întotdeauna la polimeri, pe suprafaţa expusă
celulelor, rezultand fisuri caracteristice orientate perpendicular pe vectorul tensiune.
Oxidarea provocată de ionii metalici ia locul suprafeţelor din imediata vecinătate a
componenţilor metalici corodaţi şi a produselor lor de coroziune. Pereţii fisurii şi fisurile
microscopice orientate aleatoric sunt indicii care evidenţiază o fisură fragilă. Produşii de
degradare care pot fi găsiţi mai adânc în structură decât fisura datorată tensiunii, sunt şi
ei indicii ai fisurii fragile.

 Acest fenomen, numit “oxidare indusă de ioni metalici”, a fost confirmata prin studii in
vitro, în care uretanii poliesterici au îmbătrânit în soluţie de ioni metalici la potenţiale de
oxidare diferite. La un potenţial de oxidare de aproape + 0,77 , degradarea chimică a
fost severă. Sub potenţialul de oxidare, schimbările în polimer prezinta caracteristicile
unei simple plasticizări. Această tehnică arată şi faptul că oxidarea indusă de ionii
metalici a fost proporţională cu conţinutul de eter al poliuretanului.
 Biodegradarea oxidativă
 Efectul diferitelor metale asupra oxidării, in vitro şi in vivo, au fost de asemenea studiate.
Ambele tehnici constau în corodarea metalelor şi degradarea suprafeţelor tuburilor de
lumen, în condiţii speciale, în doar 30 de zile. In vivo, interacţiunea fluidelor corpului cu
cobaltul şi aliajele sale, în particular, rezultă din fisura oxidantă a polimerului. Procesul
oxidării induse de ionii metalici implică coroziunea elementelor metalice şi ionilor lor
precum şi ulterior oxidarea polimerului.

 În dispozitivele de operare, ionii metalici se pot forma prin solvabilitate, coroziune

galvanică, sau oxidare chimică sau biochimică. În schimb, aceşti ioni metalici dezvoltă
potenţiale de oxidare care pot fi mult mărite de fluidele corpului la peste jumătate din
potenţialele standard ale celulelor.

 Oxidarea indusă de ionii metalici trebuie să fie o posibilitate într-un dispozitiv implantat,
câteva apropieri sunt disponibile pentru a controla această problemă . Ele nu sunt aplicabile
universal şi trebuiesc incluse doar dacă funcţionalitatea şi biocompatibilitatea sunt reţinute.
Potenţialetehnici de utilizare includ folosirea metalelor rezistente la coroziune, “înlăturând” ionii
corozivi din polimerul susceptibil, izolând metalele şi polimerul de soliţiile electrolitice, încorporând
antioxidanţii apropiaţi, şi utilizând polimerii rezistenţi la oxidare dacă sunt disponibili.
Biodegradarea oxidativă
Degradare oxidativă indusă de mediul exterior.

 În anumite circumstanţele corpul poate transmite radiaţii electromagnetice care pot

afecta integritatea polimerilor implantaţi.

 De exemplu, corneea şi umoarea vitroasă a ochiului la fel ca şi stratul superficial al

feţei permit trecerea radiaţiei ultraviolete. Absorpţia radiaţei ultraviolete produce
excitarea electronilor care poate duce la degradarea foto-oxidativă. Acest proces a
fost sugerat pentru ruperea componenţilor polipropilenei în lentilele intraoculare.

 La endoprotezele şi exoprotezele maxilofaciale, elastomerii pot suferi schimbări

nedorite ale culorii şi ale proprietăţilor fizice ca o consecinţă a expunerii la radiaţia
solară naturală. Antioxidanţii şi absorbanţii de ultraviolete asigură o protecţie limitată
pentru aceste materiale.
Testarea proprietăților biologice

 a) Dacă se pregatesc extracte din dispozitive, se convine ca solvenţii şi

condiţiile de extracţie utilizate să fie corespunzătoare naturii şi utilizării
produsului finit;

 b) pregatirea martorilor pozitivi şi negativi atunci când sunt necesari.

 Dat fiind că nici un rezultat nu poate asigura contrarul unui potenţial de

risc biologic, se convine ca, în investigaţiile biologice efectuate, să fie
observate cu atenţie, reacţiile adverse neaşteptate sau incidente, constatate
la pacientul uman, în timpul utilizării clinice a dispozitivului.
Metode de testare a caracteristicilor de biocompatibilitate

 Procedeele experimentale recomandate, având ca scop evaluarea

biocompatibilităţii unui material, ţin cont de tendinţa lui degradare, de
interacţiunea lui cu mediul înconjurator în condiţiile reale de expunere care
duc la deteriorarea celor două componente.

 Din păcate, măsurătorile experimentale sunt limitate pentru că, deşi există
metode puternice pentru examinări in vitro, realizarea condiţiilor modelului
de experimentare in vitro, astfel încât să fie cât mai aproape de condiţiile in
vivo reale este foarte greu şi uneori chiar imposibil datorită compoziţiei
extrem de complexe a mediului real. Substanţele prezente în concentraţii
foarte mici joacă un rol important în comportarea degradării biomaterialului
metalic. Acest lucru se aplică următoarelor specii :
 speciilor care formează complecşi puternici cu ionii metalici;
 speciilor care influenţează proprietăţile redox ale sistemului;
 speciilor care modifică comportarea la frecare şi uzură.
Metode de testare a caracteristicilor de biocompatibilitate

 Analizarea tendinţei de degradare a biomaterialelor metalice ar trebui să conţină

următoarele etape de examinare, care sunt caracterizate de o scădere a cantităţii
de materiale utilizate:
 analizarea coroziunii in vitro şi a uzurii într-un mediu anorganic;
 analizarea coroziunii in vitro şi a uzurii într-un mediu mixt organic-anorganic;
 analizarea folosind culturi de celule şi de organe;
 analizarea in vivo bazată pe implantare în organisme animale.

 În timpul ultimilor ani multe activităţi au avut ca scop combinarea avantajelor

metodelor de măsurare electrochimică în timp real, concomitent cu observaţiile
biologice celulare (Schade şi Liefeith, 1995). Prin urmare, Liefeith (1994) şi
Hildebrand (1995) au dezvoltat un sistem de măsurare cu ajutorul cărora testele
de coroziune in vitro pot fi efectuate în electroliţi biologici. O extensie a acestui
sistem ca un bioreactor oferă informaţii despre adeziunea celulelor folosind
microscopie fluorescentă. Cu ajutorul spectroscopiei fluorescente induse de
laser, este posibil să se evalueze condiţiile fiziologice ale organismelor testate.
Laborator biologie celulară
 TESTAREA BIOLOGICĂ A
BIOMATERIALELOR

(A). Teste de evaluare iniţială

1. Citotoxicitate
 Prin utilizarea tehnicilor de cultură celulară, aceste teste determină liza (moartea) celulară,
inhibiţia creşterii celulare şi alte efecte asupra celulelor provocate de dispozitivele,
materialele şi/sau extractele lor.

2. Sensibilizare
 Aceste teste evalueaza pe un model corespunzător, probabilitatea sensibilizării la contactul
cu materialele, dispozitivele şi/sau extractele lor. Aceste teste sunt adecvate, căci o expunere
sau un contact chiar şi în cantităţi minime de substanţă potenţial extractibilă, poate să
conducă la reacţii de sensibilizare sau alergie.

3. Potenţial iritant
 Aceste teste evaluează potenţialul iritant al dispozitivelor, materialelor şi/sau extractele lor,
utilizând zone corespunzătoare sau ţesuturi de implantare ca pielea, ochiul şi mucoasele, pe
un model adecvat.
 Testul (testele) realizat(e) trebuie să adapteze zona de aplicare (piele, ochi, mucoasă) şi
durata expunerii cu scopul de a determină efectele iritante ale dispozitivelor, materialelor şi
substanţelor potenţial extractibile.
 TESTAREA BIOLOGICĂ A
BIOMATERIALELOR

(A). Teste de evaluare iniţială

4. Reactivitate intracutanată
 Aceste teste evaluează reacţia locală a ţesutului la extracte cu dispozitiv. Ele sunt
aplicabile atunci când determinarea potenţialului iritant prin testări cutanate sau pe
mucoase sunt neadecvate (de exemplu, pentru dispozitivele cu acces la circuitul
sanguin). De asemenea, aceste teste pot fi utile atunci când substanţele extractibile sunt
hidrofobe.

5. Toxicitate sistemică (acută)

 Aceste teste evaluează pe un model animal potenţialele efecte dăunătoare datorate
expunerii unice sau multiple, într-un timp mai mic de 24 h, a dispozitivelor,
materialelor şi/sau al extractelor lor. Ele sunt adecvate atunci când contactul antrenează
o absorbţie posibilă de substanţă extractibila toxică şi produsele de degradare. Testele
de pirogeniticitate sunt incluse pentru a detecta pirogeniticitatea extractelor,
dispozitivelor sau materialelor. O singură testare nu poate diferenţia pirogeniticitatea
indusă de către material, datorită contaminării cu endotoxine.
 TESTAREA BIOLOGICĂ A
BIOMATERIALELOR

(A). Teste de evaluare iniţială

6. Toxicitate subcronică (subacută)

 Aceste teste determină efectele unei expuneri simple sau multiple a dispozitivelor,
materialelor şi/sau extractelor lor pe o perioadă de timp de cel puţin 24 h, la cel mult
10% din durata de viaţă a animalului de experienţă (de exemplu, până la 90 zile).

7. Genotoxicitate
 Aceste teste utilizează culturi de celule de mamifere sau nemamifere, sau altfel de
tehnici pentru a deternima mutaţiile genetice, modificări ale numărului şi structurii
cromozomiale precum şi alte efecte toxice asupra ADN-ului sau genelor, provocate de
către dispozitivele, materialelor şi/sau extractele lor.
 TESTAREA BIOLOGICĂ A
BIOMATERIALELOR

(A). Teste de evaluare iniţială

8. Implantare
 Aceste teste evaluează efectele patologice locale asupra ţesuturilor vii, atât la nivel
macroscopic cât şi microscopic, ale unui eşantion de material sau produs finit plasat
sau implantat într-o zonă de implantare sau un ţesut corespunzător pentru aplicaţia
prevazută. Se convine ca aceste teste să fie adaptate zonei şi duratei de implantare.
Pentru un material, aceste teste sunt echivalente celor de toxicitate subacută, dacă se
studiază şi efectele sistemice.

9. Hemocompatibilitate
 Aceste teste evaluează, pe un model sau sistem corespunzător, efectele dispozitivelor
sau materialelor în contact cu sângele, asupra sângelui sau componentelor sanguine.
Testele specifice de hemocompatibilitate pot fi, de asemenea, imaginate pentru a
simula geometria, condiţiile de contact şi dinamica fluidelor, în dispozitivul sau
materialul supus aplicaţiilor clinice. Testele de hemoliză determină gradul de liză a
globulelor roşii şi eliberarea hemoglobinei provocată de către dispozitiv, materiale
şi/sau extractele lor in vitro.
 TESTAREA BIOLOGICĂ A
BIOMATERIALELOR

(B). Teste de evaluare complementară

1. TOXICITATE CRONICĂ
 Aceste teste determină efectele unei sau mai multor expuneri ale dispozitivelor,
materialelor şi/sau extractelor lor pe durata unei perioade de cel puţin 10% din durata de
viaţă a animalului de experienţă (de exemplu, peste 90 de zile pentru şobolan). Se
convine ca aceste teste să fie adaptate zonei de aplicare şi duratei de expunere.
 TESTAREA BIOLOGICĂ A
BIOMATERIALELOR

(B). Teste de evaluare complementară

2. CARCINOGENITATE
 Aceste teste determină potenţialul onconogen al dispozitivelor, materialelor şi/sau
extractele lor, în urma unei sau mai multor expuneri sau contacte pe o perioadă de timp
acoperind toată viaţa animalului supus testării. Aceste teste pot fi concepute în scopul
examinării toxicităţii cronice şi caracterului oncogen în cursul unui experiment. Testele
de carginogenitate nu sunt în general efectuate decât dacă există rezultate care converg şi
care provin din alte surse. Se convine ca aceste teste să fie adaptate zonei de aplicare şi
duratei de expunere.
 TESTAREA BIOLOGICĂ A
BIOMATERIALELOR

(B). Teste de evaluare complementară

3.TOXICITATEA ASUPRA REPRODUCERII ŞI DEZVOLTĂRII (CREŞTERII)

 Aceste teste evaluează efectele potenţiale ale dispozitivelor, materialelor şi/sau
extractele lor asupra funcţiei de reproducere, dezvoltării embrionare (teratogenitate) şi
dezvoltarea prenatală şi postnatală precoce. Testele de toxicitate sau testele biologice
asupra reproducerii şi creşterii nu sunt în general efectuate decât în cazul unde
dispozitivul are o posibilitate de impact asupra capacităţii de reproducere a
subiectului. Trebuie să se ţină seama de locul de aplicare a dispozitivului.
 TESTAREA BIOLOGICĂ A
BIOMATERIALELOR

(B). Teste de evaluare complementară

4. BIODEGRADARE
 Atunci când există posibilitatea de degradare şi/sau resorbţie, aceste teste pot
pune în evidenţă procesele de absorbţie, distribuţie, biotransformare şi
eliminare a substanţelor extractibile şi produsele de degradare a dispozitivelor,
materialelor şi/sau extractelor lor.
 TESTAREA BIOLOGICĂ A
BIOMATERIALELOR

Medii de testare utilizate pentru simularea mediului uman

 Medii anorganice
Cercetările folosind medii de testare pur anorganice reprezintă cele mai simple teste şi ajută cel puţin la
înţelegerea comportamentului degradării a biomaterialelor metalice. Totuşi, poate fi făcută o evaluare
preliminară cu privire la rezistenţa la coroziune pitting, urmată de o selecţie a materialelor.
 Mediile anorganice uzuale sunt următoarele:
 soluţie izotonică de NaCl: 9 g l -1 NaCl;
 soluţie fiziologică Ringer, pH 6,7 (Roche, 1993):
○ 8,00 g l-1 NaCl
○ 0,20 g l-1 CaCl2
○ 0,20 g l-1 KCl
○ 1,00 g l-1 NaHCO3
 soluţia fiziologică Ringer este adesea folosită în versiunea acidă (pH mai mic de 2,5 prin adăugarea de HCl) pentru a
simula scăderea pH-ului cauzată de procesele inflamatorii.
 soluţie salină echilibrată Hanks, pH 7,4 (Hanks şi Wallace, 1949):
○ 0,185 g l-1 CaCl2
○ 0,40 g l-1 KCl
○ 0,06 g l-1 KH2PO4
○ 0,10 g l-1 MgCl26H2O
○ 0,10 g l-1 MgSO47H2O
○ 8,00 g l-1 NaCl
○ 0,35 g l-1 NaHCO3
○ 0,48 g l-1 Na2HPO4
○ 1,00 g l-1 D-glucoza
 o soluţie similară cu concetraţii reduse de ioni Ca şi HPO a fost propusă de asemenea de Hanawa şi Ota (1991).

 
 TESTAREA BIOLOGICĂ A
BIOMATERIALELOR

Medii anorganice-organice
○ Salivă artificială (Elagli, 1993);
○ Ser bovin (Browne şi Gregson, 1994; Good, 1996);
○ Mediul Eagle modificat (MEM) (Lacy, 1996);
○ Mediul Eagle modificat de Dulbecco (DMEM) (Lacy, 1996).

Linii de celule şi culturi de organe

 Cercetările pe linii de celule şi culturi de organe sunt situate la graniţa dintre testele de degradare şi
cele de biocompatibilitate. Experimentele de acest tip reprezintă o legătura importantă între analizele
clasice in vitro şi cele in vivo. S-a ajuns la concluzia că analizele pe culturi de organe sunt mai
relevante decât analizele pe linii de celule.

 Relevanţa rezultatelor acestor tipuri de teste este puternic influenţată de tipul liniilor de celule folosite.
Liniile permanente au avantajul comparării rezultatelor din diferite laboratoare fără nici o dificultate .

 Culturile de celule primare au avantajul proprietăţilor mult mai aproapiate de cele ale biosistemului
complet. De aceea, rezultatele sunt şi mai elocvente. Recent, a fost observată o deschidere mai mare
spre folosirea culturilor de celule primare. Tabelul 3.3 arată o imagine sumară a acestor studii recente.
Totuşi, aceste cercetări arată câteva dezavantaje, cum ar fi acela că potenţialul redox al biosistemului
complet nu este acelaşi cu cel din culturi.

 Evaluările experimentelor pe linii celulare pot fi făcute în moduri diferite. În timp ce în anumite cazuri
sunt analizate doar forma şi adeziunea celulelor, în alte cazuri se studiază şi comportamentul de
proliferare şi modificare a structurii organelor, dar şi evaluarea sintezei proteinelor.
 TESTAREA BIOLOGICĂ A
BIOMATERIALELOR

Vedere generala a liniilor de celule permanente folosite frecvent

Culturi de celule
Caracteristici
permanente

MG 63 Asemănătoare celulelor osteoblastice umane (Martin, 1995)

Balb/c 3T3 Celule fibroblaste (Wataha, 1993; Richards, 1995; Grant 1996)

MOLT 4 Asemănătoare celulelor fibroblaste umane (Berstein, 1992)

X3T3 F10 Keratinocite (Lacy, 1996)

 TESTAREA BIOLOGICĂ A
BIOMATERIALELOR
Vedere generală a liniilor de celule primare folosite
frecvent
Culturi de celule primare
Celule umane de măduvă osoasă
Celule umane derivate din os
Celule umane fibroblaste gingivale
Celule osteoblaste din partea de sus a
craniului de şobolan
Celule epiteliale gingivale de şobolan
Celule fibroblaste de şobolan
Celule de măduva osoasă de şobolan
Aplicare
Răspunsul la produşii de coroziune Co-Cr
Fixare şi adeziune
Fixarea iniţială a celulelor pe diferite materiale
Structura şi chimia suprafeţelor de titan
Topografia suprafeţei de titan
Efecte comparative ale Ninitolului, Ni şi Ti
Răspunsul la diferiţi cationi metalici
Expresia genelor pentru fenotipul celular indus de
proteine pe Ti6Al4V, hidroxiapatită şi polistiren
Caracterizarea suprafetelor implanturilor de titan
Efectele procedurii de scalare pe titan
Distrugerea celulelor cauzată de contactul direct cu
aliaje
Interacţiunea cu titanul
Potenţialul osteogenic al acoperirilor Ca/P