© 2010

NANOTEHNOLOGIE IN ELECTRONICA

Prezentare generala:
Nanotehnologia este acea ramură a ştiinţei care permite crearea de materiale, de dispozitive
şi de sisteme la scară nanometrică (1-100 nm), prin manipularea materiei la această scară,
precum şi prin exploatarea noilor proprietăţi ce rezultă la scară nanometrică, având un puternic
impact asupra numeroaselor aplicaţii in electronica.
În cele ce urmează va fi prezentată o descriere de ansamblu al conceptului de
nanotehnologie, pe baza unor exemple menite să ajute la înţelegerea conceptului legat de
fabricarea, caracteristicile, aplicaţiile şi comercializarea produselor din aceasta categorie.
Conceptul de nanotehnologie se caracterizează prin faptul că toate procesele care se
studiază şi se produc, au ca unitate de referinţă nanometrul, ce reprezintă a miliarda parte dintr-
un metru (3 - 4 atomi).
Pornind de la definirea acestei dimensiuni, se poate uşor deduce că nanotehnologia
reprezintă practic un procedeu de asamblare la nivel molecular.
Noua tehnologie are menirea de a transforma produsele de fiecare zi şi modul în care
acestea sunt fabricate prin manipularea atomilor, astfel încât materialele să poată fi micşorate şi
îmbunătăţite în acelaşi timp.
Deşi produsele actuale bazate pe nanotehnologie sunt modeste - precum ţesături rezistente
la pete şi ambalaje pentru alimente proaspete, care au intrat deja pe piaţă, unii oameni de ştiinţă
estimează că nanotehnologia va juca un rol deosebit de important în viitor.
Datorită unor îmbunătăţiri a microscoapelor, oamenii de ştiinţă pot acum plasa pentru
prima dată atomi singulari acolo unde doresc. Aplicaţiile potenţiale sunt numeroase: computere
microscopice, nanoparticule pentru tratarea cancerului, motoare nepoluante, etc.
Utilizând binecunoscutele proprietăţi chimice ale atomilor şi moleculelor (care vizează
modul de “lipire” a acestora), nanotehnologia propune construirea de dispozitive moleculare
inovatoare, cu caracteristici extraordinare. Secretul constă în a manipula atomii individual şi de
a-i plasa exact acolo unde este nevoie, astfel încât să producă structura dorită.
Nanotehnologia se poate defini şi ca fiind abilitatea de a transforma materia ordonând cu
precizie atom după atom şi moleculă după moleculă, pentru ca în final să se producă
nanostructuri din care să se poată forma nanoproduse, adică dispozitive şi maşini.
La nivel mondial, cele două domenii care ar putea câştiga potenţial de pe urma
nanotehnologiei, sunt electronica şi biotehnologia.
© 2010

Proprietatile nanomaterialelor:
Mediu condensat este starea lichidă şi cristalină a substantei. Sistemele moleculare
complicate pot fi transformate în stare condensată ca o trecere din starea gazoasa în stare
condensată.
În stare cristalină se întilnesc toate corpurile solide. Cu studierea diferitor structuri
cristaline se ocupă cristalografia. Fără ideile de bază formate în cristalografie, nu se poate întelege
ce reprezinta un corp solid. Meritele cristalografiei au fost atât de convingatoare, că în mare
măsură au influenţat dezvoltarea de mai departe a ideilor noastre despre fizica corpului solid. Aşa
că simetria translativă a cristalelor a determinat celulă elementară a cristalului. Fiecarui tip de
cristal îi corespunde o singura celulă elementară. Unirea celulelor elementare formează structura
cristalină. Fiecare structură cristalină are proprietăţile sale geometrice. Pentru descrierea
diferitelor direcţii în cristal se introduc indici de direcţie. Toate acestea împreună permit să
descriem corect structura cristalină.
Corpurile cristaline au proprietăţi de simetrie. Se numesc simetrice acele corpuri, care sînt
formate din parţi identice. Elementele simetriei sunt suprafaţa de simetrie şi axa de simetrie. La
axele de simetrie se adaugă şirul simetrei. Toate cristalele sunt simetrice, şi aceasta înseamnă, că
în fiecare cristal se pot defini suprafaţa de simetrie şi axa de simetrie de diferite ordine.
Dupa simetria formei exterioare cristalele se împart în 32 de clase, unite în şapte sisteme:
cubică, hexagonală, tetragonală, trigonală, rombică. Fiecare sistem se caracterizeaza printr-un
ansamblu determinat de elemente ale simetriei. În cristalele sistemului cubic sunt prezente trei axe
de ordinul patru; în sistemul hexagonal – axe de ordinul şase; în cel trigonal – axe de ordinul trei;
în sistemul rombic sunt prezente trei axe perpendiculare una pe alta de ordinul doi; în cristalele
sistem monopana se conţine numai o singură axa de ordinul doi şi în sfîrşit în sistemul tripană
lipsesc total suprafeţele de simetrie şi axele de simetrie.
Multe material constructive, ca metalele, au structuri cristaline simple. Dintre cele mai
răspîndite este structura hexagonală compactă (SHC.) şi structura cubică cu feţe centrate (SCFC).
Numărul de atomi în celula elementară a SHC este 5, iar în SCFC este 4. Structura cubică centrată
intern (SCCI) se întâlneşte mai rar, iar structura cubică simplă (SCS) are un singur element.
Numărul de atomi în celula elementară a acestor structuri este doi sau unu.
În structura cubică simplă atomii sunt distribuiţi numai în colţurile cubului, şi se ating
reciproc de-a lungul laturilor cubului.
Structura centrată intern se întâlneşte la toate metalele alcaline şi alte metale, iar unele au
o structura centrată intern numai într-o gamă de temperaturi. celula elementară în SCCI reprezintă
un cub cu atomii în fiecare colţ şi în centru. Aşa cum numărul de atomi în SCI este de numai doi
şi aceasta structura nu are ambalare compactă. Totalitatea atomilor în SCI sunt aranjaţi în lungul
diagonalei cubului. Fiecare atom în această structură este înconjurat de 8 atomi.
Structura cubică cu feţe centrate este destul de densa. Celula elementară conţine patru
atomi, care ocupă toate colţurile cubului şi centru fiecărei feţe. Această structură are simetrie, care
permite rotirea la 900 a fiecărei laturi a cubului. Fiecare atom din acesta structura este înconjurat
de 12 vecini. Atomii se ating unul cu altul în lungul feţei pe diagonala.
Structura hexagonală compactă în cristale se întîlneste destul de des. Aceasta structura se
formeaza prin asezarea suprafetelor compacte în consecutivitate (şir) simplă: doua suprafeţe
© 2010

compacte se ating uşor una cu alta, aşa ca, fiecare atom a unei suprafeţe cade între trei atomi a
suprafeţei vecine. Fiecare atom in asa structura este inconjurat de 12 vecini apropiati.
Piramida tetragonală. Această structură are 6 atomi, iar în stratul doi de coordonare se află
8 atomi, care sunt ecranaţi de 6 vecini apropiaţi. În natură se găsesc structuri şi mai compacte, ca
de exemplu diamantul.
În colţurile cubului de bază, având structura cu feţe centrate, sunt adaugaţi atomi, care
împart cubul de bază în 8 părţi egale. De aceea o parte din atomi se aseaza în vârfuri şi centrele
feţelor unui cub, iar alta – în vârfuri şi centrele feţei altui cub. Prima sfera de coordonate a reţelei
diamantului conţine 4 atomi, distanţa dintre ei este de . A doua sfera de coordonate se află la
distanţa şi conţine 4 atomi. A treia sfera de coordonate conţine de asemenea 4 atomi, care sunt
asezaţi la distanţa , şi în sfârşit sfera patru de coordonate se află la distanţa de şi are 4 atomi. În
calculele energetice ale straturilor cristaline esta necesar să se analizeze cristalul din diferite
directii în spatiu. În legatură cu aceasta în cristalografie se studiaza câteva metode descriere a
proprităţilor substanţei.
Proprietăţile mecanice ale nanomaterialelor:
Mecanica solidului rigid deformabil, se studiază în momentul actual la nivel micro, mezo şi
macro. Mult timp, deformarea solidului rigid se studia prin metoda determinarii cantitative a
proprietăţilor de deformare la nivel micro, cu trecerea la nivel macro, prin introducerea
caracteristicilor integrale ale comportării solidului rigid în condiţiile diferitor influenţe mecanice,
trecând pragul interfazal spre formarea nanoparticulelor sub forma de clustere cu compozitia lor
interioară şi influenţa intercluster. Acest gol l-a umplut mezomecanica.
Rezultatele obţinute la acest nivel de studiere a proprietăţilor solidelor rigide, a permis
cunoaşterea dinamicii solidului rigid deformabil şi în special a proprietăţilor plastice ale
diferitelor materiale compozite.
Însă în mezomecanica nu studiază mecanica formării particulelor relativ mari la nivel
micro şi interacţiunea lor la nivel mezo.
În continuare se studiază această problemă din perspectiva modelului parţial
cuantomecanic al deformării solidului rigid, aplicabil la proprietăţile mecanice ale materialelor.
Solicitările mecanice asupra solidului rigid sunt: compresiunea, răsucirea, încovoierea.
Proprietăţile electrice, magnetice şi altele vor fi studiate aparte.
Construcţia de maşini din secolul XXI pune mari probleme şi noi cerinţe în faţa diferitelor
materialelor. Materialele trebuie să lucreze în condiţii deosebite: să reziste la temperaturi joase şi
înalte, stări de tensiune prelungite, să aibă rigiditate înaltă şi oboseală joasă. Cu toate acestea,
caracteristicile masice trebuie să fie minime. Pentru a asigura astfel de proprietăţi, este necesar să
se formuleze clar modelul fizic a reacţionii solidului rigid la diferite solicitări mecanice având în
vedere ultimele descoperiri în acest domeniu.

În momentul actual s-au propus următoarele modele de teorii asupra solidului rigid:
1. Teoria inelară a lui Frenkel;
© 2010

2. Modelul volumului liber;

3. Teoria sibotaxis;
4. Modelul cvasichimic;
5. Modelul clusterial.
În toate aceste modele, s-a revăzut interacţiunea binară cu aplicarea potenţialului Lenard-
Jones şi modelului cuantomecanic monoparticular. La prima vedere se părea că folosirea
pseudopotentialului evident în modelul monoparticular în locul potenţialului Lenard-Jones este
de perspectivă. Însă, toate modelele studiate sunt semiempirice. Fiecare model explică
mulţumitor doar unele proprietăţi ale solidului rigid, iar calculele teoretice pentru un model sau
altul au condus la diferenţe faţă datele experimentale cu cel puţin un ordin de mărime. Materialul
experimental foarte bogat obţinut în domeniul mecanicii corpului rigid, a permis aprofundarea
mecanicii diferitelor materiale constructiv pentru diferite solicitări mecanice.
De exemplu: obţinerea diagramei tensiune-deformaţie (σ -ε) la întindere a permis
determinarea precisă în domeniul deformaţiilor rigide şi plastice, de a determina pentru tip de
materiale limita rigidităţii şi limita de curgere.
Limitele deformaţiilor elastice depind de temperatură. Cu creşterea temperaturii
deformaţiei elastice scade spre zero.
În conditii dinamice ale încărcării apare deformarea neuniformă. Deformarea intirzie, adică
creşterea deformaţiei începe nu imediat ci peste un timp oarecare dupa începutul încărcării.
Pentru un rind de materiale compozite, astfel de aliaj este Cu- 12%Al-4,5%Mn si nichelat
de Ti, are loc efectul retinerii formei. Astfel de materiale la comprimare-intindere în conditii
izotermice de încărcare au proprietatea de histerezis.
Deformarea plastică a corpului solid policristalin este însoţită de o reformare structurală
când se petrece transformarea din policristalin în monocristalin. Această proprietate a corpului
solid a fost observată în etapa de început a folosirii razelor Roentgen pentru analiza corpului
solid.
În articolul său Panin V.E evidenţiază foarte clar mezomecanica, ca bază pentru studierea
proprietăţilor mecanice ale corpului solid. Prima curbă "încărcare-deformare" poate fi definită
prin trei etape ale curbei deformării şi anume:
I. Câmpul liniar, descris de legea lui Hook;
II. Dependenţa neliniara reversibila, care de asemenea poate fi descrisă de Legea lui Hook,
însa folosind modelul lui Young;
III. Câmpul de trecere de la dependenta reversibila la ireversibila.
Primele două nivele ale dezvoltării deformării pot fi înţelese destul de convingător. Al
treilea nivel este determinat ca un mezonivel. La mezonivelul-1 se formează structuri disipative
în structura iniţială a modelului şi la mezonivelul 2 apar distribuiri stochastatice mezopolos şi are
loc fragmentarea modelului. Trebuie să presupunem ca mezonivelul-1 iîncepe să se formeze pe o
porţiune nelineară reversibilă dependenţei tensiune-deformare, şi mezonivelul 2 în zona de
curgere a modelului. La macronivel apare formarea "gâtului" modelului cu pierderea globală a
rezistenţei lui ca un întreg. Toate acestea apar ca macrolinii localizate. La dilatarea modelului
© 2010

apare formarea "gâtului" exact la mijloc. Caracterul reacţiunii se transmite cu o anumită viteză
prin corpul solid de la fiecare zonă a solicitării modelului şi aceste reacţiuni se întâlnesc cu
exactitate la mijlocul modelului, se amplifică unul pe altul şi ca rezultat în aceste locuri apare o
distrugere puternică.
Ce genuri de interacţiuni determină viteza distribuirii reactiunii în corpul solid poate fi
înteles doar la micronivele. Toate materialele constructive conţin un număr mare de defecte de
diferite provenienţe şi diferite mărimi. Distributia acestor defecte pe volumul corpului este ceva
aleator. Aleatoare pot fi şi acţiunile exterioare. Acest fapt a condus la descrierea problemei
distrugerii folosind metoda statistică. Datele experimentale la diferite încercări de modele din
acelaşi material confirmă natura statistica a distrugerii.
Scurta analiza efectuată a proprietăţilor mecanice iniţiale ale corpurilor solide ne permit să
punem problema foarte precis: trebuie să obţinem explicarea fizico-matematică a tuturor
proprietăţilor la micronivel. O astfel de explicare este necesară pentru modelarea la calculator a
proprietăţilor fizico-mecanice prin metoda analizei rezultate la micro-, mezo- si macronivele.
Modelul monomolecular cuantomecanic nu a permis efectuarea acestei analize pe deplin. De
aceea astfel de probleme se pot rezolva la un nivel nou prin aplicarea modelului bimolecular
cuantomecanic.
Nanotehnologia de obţinere a metaloceramicii:
Materialele metaloceramice se folosesc în diferite domenii: construcţii de aeronave,
motoare, în medicină şi alte domenii. O mare importanţă are ceramica pe baza de Ti. Tipic
reprezentativ pentru ceramică, reprezintă topirea pe bază de ( Ti -2%), aluminiu titan (Ti - %
Al) şi deasemenea topirea triplă de forma (Ti- % C şi % Al).
Tehnologia de obţinere a astfel de substanţe metaloceramice la nanonivele este grea şi
complicată. Este condiţionată de faptul că tehnologia de obţinere nu are în baza sa un model
fizico-chimic de formare a materialelor metaloceramice la nanonivele. La fabricarea acestor
materiale nu se obţin rezultate bine determinate. Această tehnologie este extrem de costisitoare
şi ca atare limiteză utilizarea acestor materiale pe o scară mai largă.
Pentru obtinerea aliajelor triple de titan e necesar de a aplica metalurgia granulară.
Proporţia optimă a greutăţii compoziţiei este Ti-0,35%, C-6,44% şi Al. Temperatura încălzirii
compoziţiei amestecului trebuie să fie mai mare decât temperatura de topire a aluminiului, dar să
nu întreacă temperatura de topire a Ti, adica trebuie sa fie o medie între aceste două temperaturi
şi anume 1300-1400 K. La presiunea 200 MP are loc un şoc triplu de temperatură, cu încalzire la
1100 K. S-a dovedit experimental că scăderea temperaturii trebuie să dureze pâna la 1 oră în aer
atmosferic. Cu acest procedeu de încălzire şi răcire straturile superioare vor fi saturate cu atomi
de oxigen şi azot, şi care trebuie să umple golurile intercluster de domensiuni mici din titan,
odată cu formarea catalitică a moleculelor TiO şi TiN. Aceasta va duce la o evidentă îmbunătăţire
a proprietăţilor mecanice ale acestui material metaloceramic. Astfel că straturile superioare vor
umple toate golurile fisurale şi sferice de mici dimensiuni.
Sisteme de procesare la nivel nanometric:
În ultima vreme a devenit tot mai necesară fabricarea de produse inteligente precise cu o
acurateţe extrem de înaltă şi realizare fină de ordinul nanometrilor. În mod clar, pentru a produce
astfel de produse de înaltă precizie trebuie utilizate sisteme de prelucrare/procesare în domeniul
subnanometric sau de tip atom cu atom. Unitatea de prelucrare/procesare corespunde dimensiunii
© 2010

unei ”porţiuni” din cip în procesele de mascare, unui ”pas” din procesele de deformare şi unui
”cluster” molecular în procesele de consolidare.
Atunci când sunt utilizate unităţi de prelucrare de dimensiuni ”atomice”, apare o problemă
serioasă: rezistenţa al forfecare sau tensiunea de rupere ̣(N mm-2) sau energia specifică la
forfecare (J cm-3) devine extrem de mare.
Cu cât grosimea probei devine mai mică, rezistenţa la forfecare la frontul de atac al sculei
de aşchiere sau al granulei abrazive devine extrem de mare, apropiindu-se de tensiunea de
forfecare teoretică τth din materialele fără defecte sau de tăria legăturii din oţel-carbon:
τth=G/2π=1,3·104 Nmm-2 (1)
, unde G = 8,2 ·104 N mm-2 este modulul de rigiditate al oţel-carbonului.
Motivul pentru care rezistenţa la forfecare devine aşa de mare la frontul de aşchiere pentru
nivelul atomic, este acela că există numai defecte punctuale care pot iniţia ruperea structurii la
nivelul legăturilor atomice. Totuşi, după cum se prezintă schematic în figura 6.2, în metalele
ductile, ruperea prin alunecare pentru unităţi de prelucrare/procesare între 0,1 şi 10 μm provine
din dislocaţiile relativ uşor de deplasat din granula cristalină metalică, în care intervalul mediu de
reapariţie a unei dislocaţii mobile este de circa 1 μm, iar în granula cristalină a unei ceramici
fragile, ruperea apare datorită microfisurilor care sunt, de asemenea, distribuite pe un interval
mediu de circa 1 μm.
Pentru unităţi de procesare mai mari de 10 μm, ruperea metalelor ductile datorată deplasării
prin forfecare începe într-un punct slab la limita de granulă sau într-o cavitate, iar în ceramicile
fragile ruperea apare în principal din fisurile din jurul interfeţelor granulare. Din acest motiv,
prelucrarea cu maşini-unelte obişnuite ce utilizează muchii ascuţite sau abrazivi fixaţi pe sculele
de şlefuire (rectificare) nu poate produce “aşchii” de dimensiuni atomice, întrucât muchiile de
tăiere se uzează rapid datorită înaltei rezistenţe la forfecare. Însă, sculele şi abrazivii pe bază de
diamant pot fi utilizate pentru aşchiere şi rectificare fină datorită rezistenţei lor mari la uzură.
Mai mult, lepuirea şi lustruirea, care folosesc abrazivi liberi, pot fi utilizate pentru procesarea
“atom cu atom” a materialelor.
Prelucrarea nanotehnologica:
Nanoprelucrarea este realizată prin nanoaşchiere, nanoşlefuire şi honuire, nanolepuire şi
lustruire, etc.
Unitatea de procesare în aceste metode este de câţiva zeci de nanometri, astfel că o
comportare la indentare şi zgâriere în domeniul clusterilor atomici constă, în principal, în
alunecare prin forfecare datorită ruperii elastice, care are la bază defectele punctuale din
domeniul fără dislocaţii şi fără microfisuri.
Nanoaşchierea este principala metodă de prelucrare bazată pe forfecare utilizând cuţite
diamantate cu un singur vârf pentru materialele moi şi ductile, în timp ce nanoşlefuirea şi
honuirea sunt utilizate la prelucrarea ductilă fără fisurare a materialelor dure şi fragile, prin
folosirea discurilor şi granulelor de diamant. Nanolepuirea şi lustruirea sunt utilizate pentru
prelucrarea materialelor dure şi fragile cu pulberi abrazive.
Nanoaşchierea implică o mărime de prelucrare de câţiva zeci de nanometri, dar tensiunea
de tăiere care acţionează la extremitatea sculei este foarte mare, comparabilă cu forţele de
legătură atomice. Drept rezultat, singurele scule disponibile se limitează la diamant, iar
© 2010

prelucrarea este limitată la materialele moi şi ductile. Nanoaşchierea produce o suprafaţă foarte
fină de tip oglindă, iar stratul degenerat rezultat este extrem de subţire. De curând, s-au încercat
simulări computerizate ale aşchierii la scară atomică.
Nanoşlefuirea şi honuirea creează o alunecare prin forfecare cu o adâncitură de tăiere de
câţiva zeci de nanometri şi sunt cele mai des folosite la obţinerea suprafeţelor lipsite de fisuri pe
materiale dure şi fragile, cum ar fi sticla şi ceramicile. Nu este nevoie de spus că tensiunea de
lucru care acţionează la muchia tăietoare a abrazivilor este extrem de ridicată. În consecinţă, pot
fi utilizaţi numai abrazivi de diamant cu granule foarte fine prelucrare cu abrazivi staţionari în
domeniul de procesare la nivel de clusteri atomici.
Spre deosebire de prelucrarea cu abrazivi staţonari, lepuirea fină şi lustruirea tip oglindă
în domeniul clusterilor de atomi fac apel la abrazivi regenerabili (mobili) foarte fini, dar
mecanismele celor două metode sunt destul de diferite. Lustruirea tip oglindă se realizează prin
polizare cu abrazivi fini teşiţi, dar rezistenţi termic, cum ar fi: Fe2 O3, Cr2O3, CeO2 sau MgO. În
această metodă, abrazivii înglobaţi în suprafaţa plăcii de lustruire au o deplasare în raport de
suprafaţa piesei de prelucrat, netezind suprafaţa acesteia, prin forfecarea generală, de defectele
punctuale. Lepuirea fină, pe de altă parte, utilizează plăci semidure pentru a realiza îndepărtarea
materialului cu alungiri fine şi dure, deşi mai de grabă fragile cu muchii ascuţite, cum ar fi
diamantul, BN-cubic, SiC, SiO2 sau B4C.
Lepuirea fină şi lustruirea tip oglindă pentru materialele dure şi fragile cum ar fi sticla,
ceramicile, aliajele superdure etc:
a) lustruirea tip oglindă a sticlei (abrazivi: SnO2 Fe2O3, MgO, Ce2O3, rezistenţi termic);
b) lepuirea fină a sticlei (abrazivi:diamant, SiC, B4C, c-BN) dur şi ascuţit;
c) fisurarea la întindere pentru aşchierea fragilă;
d) alunecarea prin forfecare pentru aşchierea ductilă;
e) prelucrarea fină ultrasonică;
f) sablare normală.
Fisurarea datorită ruperilor foarte fine de la suprafaţă este iniţială de defectele punctuale la
extremitatea cavităţilor în formă de pană imprimată de muchiile ascuţite ale abrazivilor duri care
se rostogolesc între placa de leptuire şi suprafaţa piesei de prelucrat
Tensiunea de rupere la extremitatea ascuţită a amprentei este mărită de efectul de pană şi de
factorul de concentrare a tensiunii pentru a depaşi limita de rupere elastică la întindere . Când
limita de rupere elastică la întindere este mai mică de două ori decât limita de rupere elastică de
forfecare , materialul este considerat fragil. Cu alte cuvinte, avem în materiale de sablare cu
abrazivi duri foarte fini şi reprezintă în principiu acelaşi tip de proces ca lepuirea avansată.
Componente nanotehnologice în electronica:
Primul ingredient necesar pentru a construi circuite la scară moleculară este sârma. Astfel
de sârme trebuie să fie foarte subţiri, lungi, rezistente mecanic şi să aibă o conductanţă electrică
bună. Din fericire chimiştii au descoperit o serie de molecule care au exact proprietăţile necesare.
© 2010

Fig. 1
Fig.1 prezintă un fragment din cea mai celebră dintre moleculele descoperite, şi anume
nanotubul de carbon. Nanotubul de carbon este caracterizat prin faptul că fiecare atom de carbon
este legat covalent cu vecinii săi. Pentru descoperirea acestor molecule, Richard Smalez de la
Universitatea Rice din S.U.A. a primit premiul Nobel pentru chimie în anul 1996. Astfel de
molecule au un diametru de 5nm şi pot avea lungimi de ordinul milimetrilor. Se caracterizează
prin excelente proprietăţi electrice şi mecanice, în pofida dimensiunilor minuscule.

Nanotuburile microscopice de carbon,

care sunt de o sută de mii de ori mai subţiri
decât firul de păr uman, pot transmite energia
electrică mai rapid şi pe distanţe mai mari cu
pierdere minimă de energie, conform unui
recent studiu Honda.
Studiul, publicat în revista Scicence, a
fost realizat de Institutul de Cercetări Honda
SUA, Inc., împreună cu Universitatea Purdue şi
cu Universitatea din Louisville.
Rezultatele au condus la determinarea
unor noi posibilităţi de miniaturizare şi
eficientizare a energiei, inclusiv computere mult
mai performante şi compacte, electrozi pentru supercondensatori, cabluri electrice, baterii, celule
solare, celule de combustibil, muşchi artificiali, materiale compozite pentru automobile şi
avioane, materiale de înmagazinare a energiei şi electronice pentru vehicule hibrid.
Nanotuburile microscopice de carbon sunt dezvoltate pe suprafaţa nanoparticulelor
metalice, luând forma cilindrică a unui fagure rotund cu atomi de carbon la capete. Atunci când
aceste mici nanotuburi manifestă conductivitate metalică, au o putere extraordinară în
comparaţie cu oţelul, proprietăţi electrice mult mai mari decât cuprul, sunt la fel de eficiente în
transmiterea căldurii precum diamantul şi sunt la fel de uşoare precum vata.
Eforturile depuse în studiile anterioare pentru controlul structurii nanotuburilor de carbon
cu conductivitate metalică prin metodologia convenţională au avut ca rezultat o rată de succes de
aproximativ 25 – 50%. Honda, care a lucrat în domeniul sintezei nanotuburilor de carbon
aproape un deceniu, a atins o rată de succes de 91% în ceea ce priveşte conductivitatea metalică.
© 2010

“Acesta este primul raport care arată că putem verifica, într-un mod cât se poate de
sistematic, dacă nanotuburile de carbon dobândesc caracter metalic sau nu. Alt studiu este în
derulare cu scopul de a prelua întregul control asupra dezvoltării configuraţiilor nanotuburilor
pentru a sprijini aplicarea lor pe scară mondială”, a spus Dr. Avetik Harutyunyan, cercetător
principal în cadrul Institutului de Cercetări Honda SUA, şi conducător al proiectului.
“Rezultatele noastre arată că structura nanotubului ce determină conductivitatea acestuia
depinde nu numai de dimensiunile nanocatalizatorului metalic utilizat pentru a nuclea tubul aşa
cum s-a crezut iniţial, ci se bazează, la fel de mult, şi pe forma acestuia şi pe structura
cristalografică, iar noi am determinat cum să o controlăm”, a spus Dr. Harutyunyan, a cărui
echipă de cercetători de la Honda îi cuprinde pe Dr. Gugang Chen şi pe Dr. Elena Pigos.
Cercetătorii de la Purdue, conduşi de Profesor Eric Stach, au folosit un microscop pe
transmisie electronică pentru a observa formarea nanotuburilor, demonstrând că modificările din
mediul gazos pot varia forma nanoparticulelor metalice catalizatoare de la foarte ascuţită până la
complet rotundă. Cercetătorii de la Louisville, conduşi de Profesor Gamini Sumanasekera, au
realizat nanotuburi în cantităţi mai mari şi au făcut măsurători atente pentru a observa dacă
acestea dobândesc caracter metalic sau nu.
Eforturile de dezvoltare şi studiile inovatoare ale Honda din ultimul deceniu au avut ca
rezultat diverse inovaţii precum robotica umanoidă, dispozitive de asistare a mersului, HondaJet,
tehnologia pe bază de hidrogen, creşterea productivităţii culturilor de orez şi mici celule solare
de film, alături de proiectarea şi dezvoltarea de automobile, motociclete şi echipamente electrice.
Faptul că putem construi sârme izolate şi legate prin comutatoare nu este suficient pentru
a construi circuite complexe. Trebuie să fim capabili să construim în mod eficient (în paralel)
multe astfel de sârme cuplate cu comutatoare.
Din fericire, chimiştii au descoperit un fenomen care ne oferă soluţia într-un mod
aproape miraculos. Acest fenomen se numeşte auto-asamblare (self-assembly). Una din formele
sale se manifestă astfel: se realizează o soluţie cu un anumit tip de molecule.
În soluţie se înmoaie un suport după care soluţia se încălzeşte, se extrage suportul şi în
mod spontan, fără a avea vreun control dinafară, moleculele din soluţie se aşează într-o structură
aproape regulată.
În acest mod se pot construi simultan zeci sau sute de sârme paralele, aflate la distanţe
foarte mici una de alta.

Reprezentarea structurii unui nanocircuit şi a unui nanobloc:

Astfel de circuite pot fi fabricate printr-o mixtură de tehnologii: fiecare nanobloc este
fabricat folosind nanotehnologii. Lăcaşurile pentru grupuri şi sârmele lungi sunt fabricate prin
tehnologia CMOS, fiecare nanobloc este apoi inserat într-un astfel de locaş. Au fost puse la punct
metode prin care se pot configura nanoblocurile.
După fabricaţie, circuitele vor fi cuplate într-un calculator care va testa grupurile, pentru a
găsi unul perfect funcţional. Urmează apoi configurarea acestui grup de către calculator cu
© 2010

ajutorul unui program de autotestare, prin care restul circuitului este testat pentru a găsi alte
defecte.
Nanoblocurile defecte vor fi înregistrate într-o listă de defecte ataşată circuitului. Atunci
când circuitul este utilizat, compilatorul care generează configuraţia va folosi această listă de
defecte pentru a genera un circuit care foloseşte numai părţile funcţionale.
Nanocalculatoarele:
În această secţiune ne-am propus să schiţăm modalitatea de îmbinare a nanotehnologiei şi
a hardware-ului reconfigurabil în scopul construirii maşinilor de calcul.
Având în vedere cercetările în domeniu, arhitectura unui sistem de calcul bazat pe
nanotehnologii constă intr-un nanocircuit ce are la bază o grilă bidimensională de grupuri
(clusters), legate prin “sârme” configurabile de lungimi diferite, fiecare grup constând dintr-o
grilă de nanoblocuri.
Structura aceasta este foarte asemănătoare cu cea a circuitelor reconfigurabile disponibile
comercial numite FPGA (Field Programmable Gate Array), pentru care există deja multă
experienţă în proiectarea sculelor şi tehnologiilor de compilare, plasare şi rutare.