Radiografia stresului în viața elevului de ciclu gimnazial

Cea mai stresantă perioadă din viața mea de elev, cumulată cu cea de copil/nepot, a fost
la începutul clasei a VII-a. Crescută de bunici (părinții mamei) până atunci, cu părinți pe care îi
vedeam doar în weekend și în vacanțe, cu colegi pe care îi aveam din clasa I, am fost obligată de
tata, care a considerat că e momentul să-și asume răspunderea creșterii propriilor copii, să mă
mut cu părinții. Nici la momentul respectiv, nici acum ca adult nu am putut să explic decizia lui
decât printr-o doză de egoism. Locuiam tot în București, frecventam una din cele mai bune școli,
eram într-o zonă liniștită a orașului, avea cine să aibă grijă de noi (am și un frate care a fost pus
în aceeași situație), aveam mâncare caldă când veneam de la școală, ajutor cu temele, bunicii
erau încă destul de în putere să se ocupe de noi, așa că decizia de a ne duce la o școală mai
proastă, într-o zonă mai agitată, fără sprijin în rezolvarea temelor și cu mâncare caldă doar la
cină, plus un stres constant cauzat de un părinte sever căruia nu-i puteai intra în grații, a fost o
decizie de neînțeles.
În consecință, atât în viața personală, cât și în cea de elev, au apărut multipli factori
stresori activi, atât externi interpersonali situaționali (situația conflictuală permanentă cu tata,
situația conflictuală cu colegii care considerau că sunt ”o tocilară cu nasul pe sus de la o școală
de fițe care a venit să-i facă pe ei de râs”), de substimulare (profesori mai slab pregătiți, colegi
mult mai slab pregătiți), cât și intraindividuali, cauzați de rezistența la schimbare și de dorul
constant de bunicii care m-au crescut și de viața fără griji pe care am avut-o.
În faza de alarmă am învățat să lupt. Știind că nu trebuie să scad față de performanțele pe
care le aveam la vechea școală și totodată trebuie să le șterg colegilor impresia de tocilară, pentru
a mă putea integra, mi-am făcut o strategie de luptă, care acum mi se pare totuși și cea mai
ușoară. Fiind pretențiile foarte scăzute la școală, am început să îmi fac temele și să învăț numai
în pauze, nearătând totuși că nu depun nici un efort pentru a mă menține la un anumit nivel. Am
rămas tot premiantă (II, III), la fel ca și până atunci, dar mi-am câștigat locul într-o clasă în care
altfel aș fi avut parte de violențe verbale și poate chiar și fizice (mai ales din partea fetelor). Și
acasă am luptat să mă integrez. De la momentul în care nu eram responsabilă decât de lucrurile
mele, am ajuns într-o lună responsabilă cu curățenia întregii case. Și cu o mare parte din
cumpărături. Astfel am reușit să mă feresc de majoritatea conflictelor.
Deși am scăpat de problema de adaptare la noul colectiv, totuși substimularea a rămas un
factor stresor pregnant, care a intrat în faza de rezistență. Și dublat de stresul continuu de acasă,
m-a făcut să ajung în faza de epuizare și să cedez. Am început să învăț doar strictul necesar,
niciodată suplimentar, și să îmi construiesc un fel de a fi mult mai mult bazat pe un efort minim
și o libertate maximă. Nu mi-am permis niciodată să fiu mediocră, dar nici nu am avut aspirația
de a excela în ceva.
 Mult timp am considerat că felul în care am acționat este o schemă autorestructurantă de
coping, deoarece pentru a mă adapta noii situații, m-am schimbat. Și m-am identificat cu
persoana în care m-am schimbat. Mi-am setat alte priorități, alt mod de a vedea viața și alte
așteptări de la propria persoană. Și am devenit ceea ce mi-am structurat să devin. Am intrat la un
liceu mediocru, am urmat o facultate pe care nu mi-am dorit-o (tata și-a dorit management, eu
psihologie) și am ajuns un angajat bun, capabil să rezolve absolut orice sarcină, dar incapabil să
își dorească o avansare. Nu mă pot plânge, fiindcă m-am axat mai mult pe a doua parte a fiecărei
zile. Pe relațiile interpersonale și pe activitățile din afara job-ului. Am cunoscut mai multe
persoane și am trăit viața poate mai mult decât dacă foloseam altă schemă de coping, m-am
implicat în multe activități extra și m-am axat mult pe voluntariat și pe ajutorarea prietenilor și
cunoscuților.
Acum, după ce tata nu mai este, ieșind din sfera lui de influență, am observat faptul că pe
lângă schema autorestructurantă, am folosit și o schemă emoțional-pasivă. Am fugit de ceea ce
simțeam și voiam, pentru a nu mă angaja în situații conflictuale. Am acceptat voința lui și
deciziile pe care le-a luat pentru mine și m-am convins să mă adaptez și să-mi adaptez viața și
personalitatea la noua stare de fapt. Dovadă faptul că acum urmez două masterate în științele
educației, care se apropie mult mai mult de ceea ce-mi doream eu.
Uitându-mă în urmă și analizând oportunitățile ratate și timpul care ar fi putut să fie
altfel, îmi dau seama că ar fi trebuit să apelez la o schemă de coping de suport social, la o
autoritate supremă tatălui meu (părinții lui, că mama se complăcea și ea în situație) și astfel să
rămân pe drumul pe care mi l-am dorit și să nu renunț la potențialul meu pentru a mă adapta unei
societăți impuse.