PORUMB ANCA

POPOVICI MUȚ ANA MARIA ȚENȚ ADRIANA

ÎNDRUMAR

de lucrări practice de Morfologie dentară

pentru studenții de Tehnică Dentară

Editura Universității din Oradea

2021

ISBN 978-606-10-2127-7

1
 CUPRINS

Introducere…………………………………………………………………………………3

Noțiuni topografice și terminologie. Sisteme de notare a dinților (Porumb Anca)..............5

- Generalităţi (Porumb Anca)...................................................................................5

- Puncte. Linii. Planuri de orientare (Porumb Anca)................................................6

- Sisteme de notare a dinţilor (Porumb Anca)..........................................................8

Incisivul central maxilar (Popovici Muț Ana Maria)..........................................................17

Incisivul lateral maxilar (Popovici Muț Ana Maria)...........................................................20

Incisivul central mandibular (Popovici Muț Ana Maria).....................................................23

Caninul maxilar ( Popovici Muț Ana Maria).......................................................................27

Premolarul unu maxilar ( Țenț Adriana)............................................................................ 31

Molarul unu maxilar (Țenț Adriana)....................................................................................35

Molarul unu mandibular (Țenț Adriana)..............................................................................40

ANEXA 1.............................................................................................................................45

ANEXA 2.............................................................................................................................46

ANEXA 3.............................................................................................................................47

ANEXA 4.............................................................................................................................48

ANEXA 5.............................................................................................................................49

Bibliografie...........................................................................................................................50

2
 Introducere în studiul morfologiei dentare

Aparatul dento-maxilar (ADM) sau aparatul masticator sau sistemul stomatognat (SS)
reprezintă, cu mare probabilitate, cel mai bun exemplu al unei arii a corpului uman, care
fundamentează principiul de bază al structurilor funcţionale, enunţat de Wilhelm Roux:
„Organismele tind să obţină cu minim de material disponibil, un maximum de efect funcţional,
într-un spaţiu cât mai limitat”. Este într-adevăr uimitor, cum structurile anatomice care compun
aparatul dento-maxilar, cantonate într-un volum de câteva zeci de centimetri cubi, sunt capabile să
exercite funcţii biologice şi psihosociale specifice şi complexe. Aceasta, datorită unei evoluţii
adaptative îndelungate, filogeneza reflectându-se la fiecare pas în structurile şi funcţiile aparatului
dento-maxilar.

Diferenţierea patologicului de normal este cu atât mai provocatoare, datorită variantelor

morfologice cu care se confruntă medicul stomatolog şi chirurgii oro-maxilo-faciali. Stomatologia
de performanţă nu se poate practica decât integrând ADM în contextul general al organismului.

Noţiunea de sistem stomatognat trebuie înţeleasă atât în sens biologic, cât şi cibernetic.
Acţiunea coordonatoare a sistemului nervos central se realizează pe baza impulsurilor provenite
de la diferitele tipuri de receptori din muşchi, tendoane, articulaţii, mucoasă bucală, desmodonţiu
etc. Pe lângă funcţiile biologice şi psiho-sociale, simţul ocluzal, stereognoza, proiecţia, percepţia
reprezintă alte particularităţi funcţionale ale sistemului stomatognat, iar circuitele de reglare sunt
integrate ierarhic cu celelalte din cadrul organismului.

Însuşirea corectă a particularităţilor morfologice şi funcţionale ale SS contribuie la

definirea unei gândiri medicale încă din primul an al studiului medicinei dentare, întrucât, la fel ca
în sport, un atlet de performanţă se formează încă din perioada junioratului. Viitorul medic trebuie
să privească SS şi ca pe un ecran pe care se proiectează întreaga activitate normală sau patologică
a organismului uman. Eventualele disfuncţii apărute pot fi urmărite şi interpretate, putându-se
modula astfel tratamentul, adaptat fiecărui pacient.

Prin conţinutul său bine structurat, prezenta monografie îşi va atinge cu siguranţă scopul
propus, acela de a contribui la formarea viitorului tehnician dentar. Capitolele componente includ
într-o manieră didactică şi sintetică noţiunile de bază, care se constituie într-un fundament al
clădirii elementelor clinice, specific profesiei noastre. Arta şi ştiinţa medicinei dentare se răsfrâng
asupra unui teritoriu restrâns, dar unic şi stăpânit cu adevărat doar de cunoscători.

Prof. univ. dr. Mihai Romînu

Disciplina de Propedeutică și Materiale Dentare
UMF „Victor Babeș” Timișoara

3
Referenți:

Prof. univ. dr. Mihai Romînu

Prof. univ. dr. Szekely Melinda

4
 Capitolul 1

NOŢIUNI TOPOGRAFICE ŞI TERMINOLOGIE. SISTEME DE NOTARE A DINŢILOR

1 . Generalităţi

Studiul ADM şi a componentelor sale necesită însuşirea unei terminologii specifice care
include o serie de puncte, linii, planuri şi unghiuri (1). Astfel devine posibilă utilizarea de către
specialişti a unui limbaj comun, precum şi efectuarea de către aceştia a unor măsurători şi calcule
care pot ajuta la stabilirea unui diagnostic (2). Astăzi, studiul ADM nu se mai poate concepe fără
efectuarea unor măsurători antropometrice, care se pot face pe viu, pe cranii, pe modele de gips,
pe fotografii, pe radiografii.

Privind din norma frontală un adult, putem împărţi figura în 3 etaje:

- superior (frontal): între Trichion (Tr) şi Ophryon (Oph),

- mijlociu (nazal): între Ophryon şi Subnazale,

- inferior (bucal): între Subnazale şi Gnation (Gn).

Prin trasarea unei linii imaginare verticale printre incisivii centrali superiori şi inferiori se
obţine linia mediană a figurii, care o împarte în 2 părţi relativ egale şi simetrice. Termenul de
simetrie presupune posibilitatea de comparaţie şi corespondenţa exactă a 2 segmente asemănătoare
dispuse invers. Pentru a aprecia simetria facială, examinatorul se plasează în faţa pacientului
(Figura 1).

5
 Figura 1. Simetria stânga-dreapta faţă de linia mediană (după 3)

2. Puncte. Linii. Planuri de orientare

În studiul morfologiei ADM este necesară cunoaşterea unor:

2a. puncte antropometrice. Ele pot fi cutanate sau osoase. Ele sunt dispuse median sau lateral.

2b. prin unirea anumitor puncte, se formează linii: orizontale, oblice sau verticale. Cele mai
importante sunt:

orizontală: linia bipupilară = uneşte centrele pupilelor când subiectul priveşte la infinit,

verticală: linia mediană = este o linie imaginară verticală care trece prin centrul figurii şi
printre incisivii centrali superiori şi inferiori, împărţind arcadele în câte 2 hemiarcade, dreapta şi
stânga.

2c. planuri importante:

Se utilizează 3 planuri de referinţă ( Figura 2). Acestea sunt:

c1. planul medio-sagital = este un plan vertical median, antero-posterior, care la maxilar
trece prin mijlocul palatului dur, şi anume: primul punct se situează la intersecţia celei de-a doua

6
perechi de rugi palatine cu rafeul median, iar al doilea se afla în zona de trecere dintre palatul dur
şi palatul moale, corespunzător spinei nazale posterioare. Faţă de acest plan, un element anatomic
poate fi situat median sau lateral;

c2. planul transversal = este perpendicular pe primul, trece prin vârful cuspizilor vestibulari
ai molarilor primi şi premolarilor 2. Faţă de el, un element poate fi situat superior sau inferior;

c3. planul vertical = este perpendicular pe celelalte 2, trece prin fețele distale ale
tuberozităţilor maxilare sau ale ultimilor molari. Faţă de acest plan, un element anatomic poate fi
situat anterior sau posterior.

Figura 2. Cele 3 planuri de referinţă (după 3):

1 = planul medio-sagital, 2 = planul transversal, 3 = planul vertical

În afară de acestea, alte planuri importante sunt:

c4. planul de la Frankfurt: Po-Or se formează prin unirea punctelor antropometrice Porion
(Po) şi Orbitale (Or). Această linie are o importanţă deosebită în ortodonţie;

c5. planul lui Camper: uneşte spina nazală anterioară cu orificiul meatului auditiv extern.
Este utilizat pentru stabilirea planului de orientare ocluzală în terapia edentaţiei totale şi parţiale;

7
 c6. planul de ocluzie: este un plan imaginar, care trece prin zonele de cotact ocluzal ale
dinţilor antagonişti când cele 2 arcade se afla în PIM; Acest plan este curb în ambele sensuri,
corespunzător celor 2 curbe de ocluzie: curba sagitală a lui Spee şi curba transversală a lui Wilson;

c7. planul bazal mandibular: conţine punctele Gnation (Gn) şi Gonion (Go). Se utilizează
frecvent în ortodonţie.

3. Sisteme de notare a dinţilor:

DENTAŢIA = formula dentară actuală, constatată în momentul examinării pacientului.

Dentaţia poate fi:

- Temporară: între 6 luni – 6 ani;

- Mixtă: între 6 ani – 12 ani;
- definitivă (permanentă): după 12 ani.

DENTIŢIA = procesul evolutiv de formare şi erupţie a dinţilor. Se mai numeşte „vârsta dentară”.

Dentiţia poate fi:

- concordantă cu vârsta cronologică;

- precoce;
- întârziată.

Modalităţi de notare a dinţilor:

Existenţa la om a unui număr de 20 de dinţi, în dentaţia temporară, şi de 32, în cea

permanentă, aliniaţi pe două arcade, superioară şi inferioară, a impus elaborarea unor sisteme de
notare a dinţilor. Scopul acestor sisteme este precizarea exactă a dentaţiei arcadei superioare sau
inferioare, a hemiarcadei drepte sau stângi şi a poziţiei dintelui de la linia mediană.

8
 Sistemele de notare a dinţilor se impun în vederea facilitării comunicării, verbale sau scrise,
între specialişti şi pentru a se permite o exprimare uniformă în comunicări, manuale, lucrări
ştiinţifice etc.

Aproape toate sistemele elaborate până în prezent au la bază următoarele 2 planuri de

referință:

- o linie orizontală, care separă cele două arcade (superioară de cea inferioară);

- o linie verticală (linia mediană) care delimitează hemiarcadele stângi de cele drepte.

Rezultă, asadar, patru hemiarcade: drept superior, drept inferior, stâng superior şi stâng
inferior.

Observația 1: schema sub forma unei cruci reprezintă imaginea subiectului plasat în faţa
examinatorului. Dinţii din dreapta schemei corespund părţii stângi a examinatorului şi invers.

Observația 2: când se folosesc termeni de stânga sau dreapta, se iau în considerare stânga şi
dreapta pacientului.

HEMIARCADA DREAPTĂ SUPERIOARĂ HEMIARCADA STÂNGĂ SUPERIOARĂ

HEMIARCADA DREAPTĂ INFERIOARĂ HEMIARCADA STÂNGĂ INFERIOARĂ

*Nota: Capitolul 1 a fost preluat din cartea: Tig Ioan Andrei, Porumb Anca: Morfologia
functionala a aparatului dento-maxilar, Editura Universitatii din Oradea, 2018, pg. 7-17.

9
 Sisteme de adnotare a dinţilor (după 4, 5, 6, 7):

- anatomică,
- Zsigmondy,
- Dane şi Haderup,
- școala franceză,
- şcoala americană,
- FDI.

NOMENCLATURA ANATOMICĂ

Nomenclatura anatomică atribuie un nume fiecărui dinte la care se adaugă termenul

temporar sau permanent, maxilar sau mandibular, superior sau inferior, stâng sau drept, pentru a
indica dentaţia, arcada şi hemiarcada căreia îi aparţine dintele respectiv.

Ex. incisivul central permanent inferior stâng.

Caninul temporar superior drept.

În dentaţia permanentă, molarul unu se mai numeşte molar de 6 ani, molarul doi, molar de
12 ani, iar molarul trei, molar de minte.

METODA ZSIGMONDY (1861) SAU SISTEMUL ŞCOLII ANGLOSAXONE AL LUI

PALMER (1891)

Se mai numeşte „sistem unghiular”.

Notarea se face utilizând unghiuri drepte rezultate din intersectarea a două drepte, una
orizontală, care reprezintă contactul arcadei inferioare cu cea superioară şi una verticală, care
reprezintă linia mediană şi separă cele două hemiarcade.

Dinţii permanenţi se notează cu cifre arabe, iar temporarii cu cifre romane, minuscule,
majuscule, combinaţie de cifre cu litere, în funcţie de varianta folosită.

10
 Pentru fiecare hemiarcadă se porneşte de la linia mediană spre distal, atribuind fiecărui
dinte o cifră care să corespundă cu poziţia pe care o ocupă.

8 7 6 5 4 3 2 1 1 2 3 4 5 6 7 8

8 7 6 5 4 3 2 1 1 2 3 4 5 6 7 8

V IV III II I I II III IV V

V IV III II I I II III IV V

sau:

8 7 6 5 4 3 2 1 1 2 3 4 5 6 7 8

8 7 6 5 4 3 2 1 1 2 3 4 5 6 7 8

V IV III II I I II III IV V

V IV III II I I II III IV V

SISTEMUL ARITMETIC (DANE 1887, HADERUP 1891)

Este mai cunoscut în Norvegia, Danemarca, Suedia, Finlanda, şi Islanda.

Pentru desemnarea arcadei superioare se foloseşte semnul „+” iar pentru arcada inferioară
semnul „-“.

11
 Poziţia semnului, în dreapta sau în stânga cifrei care corespunde numărului dintelui de pe
hemiarcadă, indică linia mediană.

Pentru dinţii temporari se folosesc cifre romane.

8+ 7+ 6+ 5+ 4+ 3+ 2+ 1+ +1 +2 +3 +4 +5 +6 +7 +8

8- 7- 6- 5- 4- 3- 2- 1- -1 -2 -3 -4 -5 -6 -7 -8

V+ IV+ III+ II+ I+ +I +II +III +IV +V

V- IV- III- II- I- -I -II - III -IV -V

SISTEMUL ŞCOLII FRANCEZE

Derivă din sistemul aritmetic, însă foloseşte litere pentru desemnarea fiecărei hemiarcade.

Hemiarcada superioară dreaptă se notează cu „D”, cea stângă cu „S”, hemiarcada inferioară
dreaptă se notează cu „d”, iar cea stângă cu „s”.

Notarea se face astfel: întâi litera hemiarcadei respective, apoi poziţia dintelui în şirul
dentar al hemiarcadei.

D8 D7 D6 D5 D4 D3 D2 D1 S1 S2 S3 S4 S5 S6 S7 S8

d8 d7 d6 d5 d4 d3 d2 d1 s1 s2 s3 s4 s 5 s 6 s7 s8

12
 DV DIV DIII DII DI SI SII SII SIII SIV SV

dV dIV d III dII dI sI s II sII sIII s IV sV

SISTEMUL ŞCOLII AMERICANE

Acest sistem utilizează pentru desemnarea dinţilor permanenţi doar cifre arabe, iar pentru
dinţii temporari litere.

Notarea începe cu molarul trei al hemiarcadei drepte superioare şi se continuă în sens orar
până la molarul trei al hemiarcadei drepte inferioare, respectiv cu molarul doi temporar al
hemiarcadei drepte superioare şi terminând cu molarul doi temporar al hemiarcadei drepte
inferioare.

Dezavantajul acestei nomenclaturi este dat de numărul mare de cifre şi litere ce trebuie
memorate pentru a permite indicarea precisă a dintelui.

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16

32 31 30 29 28 27 26 25 24 23 22 21 20 19 18 17

A B C D E F G H I J

T S R Q P O N M L K

13
SISTEMUL FEDERAŢIEI DENTARE INTERNAŢIONALE (FDI)

a. Pentru dentaţia definitivă, care are 32 de dinţi: cele 4 hemiarcade se numerotează de la 1

la 4, începând cu cea dreaptă maxilară, apoi cea stângă maxilară, cea mandibulară stângă
şi cea mandibulară dreaptă (Figura 3a). Numerotarea dinţilor începe din hemiarcada
dreaptă maxilară a pacientului, cu incisivul central şi se face cu 2 cifre, între care e un
punct. Punctul se scrie, dar nu se citește. Prima cifră indică hemiarcada, a doua dintele. Ex:
1.1 = incisiv central superior drept;
b. Pentru dentaţia temporară, care are 20 de dinţi: numerotarea hemiarcadelor se face, continuând
numerotarea celor permanente, de la 5 la 8, în aceeaşi ordine (Figura 3b). Numerotarea dinţilor se
face la fel ca la dentaţia permanentă, de la incisiv spre distal, cu deosebirea că vom avea doar 5
dinţi pe hemiarcadă. Ex: 7.3 = canin temporar inferior stâng.

1 5

4 8

Figura 3a și 3b. Numerotarea dinţilor în dentaţia permanentă (a) şi în dentaţia temporară (b)
(după 3)

1.8 1.7 1.6 1.5 1.4 1.3 1.2 1.1 2.1 2.2 2.3 2.4 2.5 2.6 2.7 2.8

4.8 4.7 4.6 4.5 4.3 4.2 4.1 4.1 3.1 3.2 3.3 3.4 3.5 3.6 3.7 3.8

5.5 5.4 5.3 5.2 5.1 6.1 6.2 6.3 6.4 6.5

8.5 8.4 8.3 8.2 8.1 7.1 7.2 7.3 7.4 7.5

14
Simboluri utilizate (după 7):

Dinţii în erupţie se simbolizează prin cuprinderea lor într-o paranteză. De exemplu: (1.1)
= 1.1 în erupţie.

Diastema, care este spaţiul care poate să existe între incisivii centrali, temporari sau
permanenţi, superiori sau inferiori, se simbolizează cu o linie orizontală cu două săgeţi „”.
Popular se mai numeşte „strungăreaţă”.

Acelaşi simbol, „”, se foloseşte şi la notarea tremelor, care sunt spaţiile care pot să existe
între ceilalţi dinţii, temporari sau definitivi, superiori sau inferiori.

Un rest radicular al unui dinte temporar sau permanent se notează cu un radical, sub radical
situându-se dintele respectiv. De exemplu: 3.6 = rest radicular 3.6.

Absenţa unui dinte de pe arcadă, în urma unui extracţii dentare, se notează cu „X”.

Nomenclatura feţelor dentare (după 7):

În anatomie, când se abordează morfologia unui organ, aceasta se face în raport cu cele trei
planuri de referinţă şi prin descrierea mai multor feţe:

- suprafaţa dinţilor orientată spre linia mediană se numeşte SUPRAFAŢA

MEZIALĂ;
- suprafaţa dinţilor cea mai îndepărtată de linia mediană se numeşte SUPRAFAŢA
DISTALĂ.
Cele două suprafeţe, mezială şi distală, se mai numesc şi suprafeţe PROXIMALE sau
APROXIMALE. Ele realizează contactul între doi dinţi vecini, ce excepţia feţei distale a molarului
trei.

- feţele dinţilor orientate spre vestibulul bucal poartă numele de SUPRAFEŢE

VESTIBULARE.

15
 Termenul de „vestibular” este sinonim cu „labial” pentru dinţii frontali şi „jugal” pentru
dinţii laterali.

- SUPRAFEŢELE ORALE sunt opuse celor vestibulare, fiind orientate spre

cavitatea orală propriu-zisă.
Pentru a desemna această faţă, se mai foloseşte termenul de „PALATINAL” în cazul
dinţilor superiori şi de „LINGUAL” în cazul dinţilor inferiori:

- suprafaţa pe care se triturează, orientată spre dinţii arcadei opuse, poartă numele
de SUPRAFAȚA OCLUZALĂ.
- în cazul coroanelor dinţilor frontali, această faţă are formă de muchie şi se
numeşte MARGINE INCIZALĂ. Cu timpul, datorită procesului de uzură, ea se
poate transforma în suprafaţa incizală.

1. *Nota: Sistemele de notare a dintilor au fost preluate din CD-ROM ul: Romanul IM,
Porumb A. Medicina Dentară Preventivă. Îndrumar de lucrări practice. Editura
Universitatii din Oradea; 2010, pg. 2-11.

16
 INCISIVUL CENTRAL MAXILAR

Carte de identitate (după 1, 2, 8, 9):

- Începutul calcifierii: la 3-4 luni după naștere;

- Eruptia: 7 ani;

- Definitivarea rădăcinii: la 10 ani;

- Sistem de notare FDI: 1.1; 2.1;

- Numărul de rădăcini: 1;

- Numărul de coarne pulpare: 3;

- Numărul de lobi: 2, unul vestibular cu 3 lobuli și unul palatinal (care dă naștere

cingulumului);

- Numărul de canale radiculare: 1.

17
 Morfologia coronară: (după 1, 2, 8, 9)

Are o formă de lopată (sau lopățică) cu 4 feţe laterale (V, Orală, M şi D) şi o margine
incizală.

Faţa vestibulară (F.V.): are o înălţime de 10 mm, o lăţime maximă la marginea incizală
de 9 mm şi la nivelul coletului de 6,4 mm.

Margini:

- colet – semicerc cu concavitatea spre incizal.

- incizală – rectilinie, uşor oblic ascendentă spre distal.

- proximale – uşor curbe şi convergente spre colet, cea distală mai scurtă şi mai
convergentă, determinând ca unghiul mezio-incizal să fie drept (adică de 90 grade), iar cel disto-
incizal obtuz, mai rotunjit și mai apropiat de colet.

Relief: Plan-convex de la incizal spre colet, cu convexitatea maximă în 1/3 cervicală în

sens cervico-incizal şi în treimea medie în sens M-D. Prezintă două şanţuri în ½ incizală ce
delimitează 3 lobuli, din care distalul este cel mai mare şi centralul cel mai mic.

Faţa palatinală (F.P.): contur asemănător cu F.V., dar cu dimensiuni mai reduse.

Relieful este concav-convex, astfel: concav în cele 2/3 incizale şi convex în 1/3 coletală,
unde este prezent cingulum-ul. F.P. este delimitată de 2 creste marginale de smalţ (M şi D) ce se
unesc în 1/3 coletală cu cingulum-ul, la baza căruia există în mod frecvent o fosetă numită
„foramen caecum”.

Feţele proximale :

Faţa mezială (F.M.): formă triunghiulară cu vârful spre incizal şi cu baza la colet, în formă
de „V” cu deschidere spre rădăcină şi vârf uşor rotunjit. Relieful este convex în sens V-O şi
cervico-incizal, convexitatea maximă fiind în 1/3 incizală, unde se stabileşte punctul de contact.

Faţa distală (F.D.): asemănătoare cu F.M., dar de dimensiuni mai reduse.

Rădăcina:

Formă cilindro-conică cu lungimea de 12-13 mm. În secţiune, la nivelul coletului are o

formă triunghiulară cu baza spre V. Vârful este uşor curbat spre distal.

Implantare: În plan sagital – înclinat spre palatinal astfel încât marginea incizală este într-
un plan mai anterior ca linia coletului cu 5-60, iar în plan frontal – înclinat spre distal cu 2-30.

18
19
 INCISIVUL LATERAL MAXILAR

Carte de identitate (după 1, 2, 8, 9):

- Începutul calcifierii: în primul an;

- Erupția: 8 ani;

- Definitivarea rădăcinii: la 10 ani și jumătate;

- Sistem de notare FDI: 1.2; 2.2;

- Numărul de rădăcini: 1;

- Numărul de coarne pulpare: 3;

- Numărul de lobi: 2, unul vestibular cu 3 lobuli și unul palatinal;

- Numărul de canale radiculare: 1.

20
 Morfologia coronară (după 1, 2, 8, 9):

Are o formă asemănătoare cu a IC, dar de dimensiuni mai reduse, cu 4 feţe laterale (V,
Orală, M şi D) şi o margine incizală.

Faţa vestibulară (F.V.): are o formă mai alungită, existând o diferenţă mai notabilă între
înălţime şi lăţime ca la IC.

Margini:

- colet – semicerc cu concavitatea spre incizal.

- incizală – dreaptă cu traiect mai oblic ascendent spre D ca la IC.

- proximale – uşor curbe şi convergente spre colet, cea distală mai scurtă şi mai
convergentă, determinând ca unghiul mezio-incizal să fie ascuţit, iar cel disto-incizal mai rotunjit
ca la IC.

Relief: plan-convex de la incizal spre colet, cu convexitatea maximă în 1/3 cervicală în

sens cervico-incizal şi în treimea medie în sens M-D. Prezintă două şanţuri în ½ incizală ce
delimitează 3 lobuli, din care distalul este cel mai mare şi centralul cel mai mic.

Faţa palatinală (F.P.): contur asemănător cu F.V., dar cu dimensiuni mai reduse.

Relieful este concav-convex, astfel: concav în cele 2/3 incizale şi convex în 1/3 coletală,
prezentând elementele de morfologie ale F.P. de la I.C.

Feţele proximale:

Formă triunghiulară cu baza la colet, relief convex mai accentuat la nivelul FD şi cu linia
coletului cu convexitatea spre incizal.

Rădăcina:

Mai subţire ca la I.C. şi de dimensiuni mai mici. În secţiune, la nivelul coletului, are o
formă mai rotunjită ca la I.C., iar la apex vârful este uşor curbat spre distal.

Implantare:

În plan sagital – înclinat spre palatinal 10-120, iar în plan vertical – marginea incizală este
cu 0,5 mm mai sus decât la I.C.

21
22
 INCISIVUL CENTRAL MANDIBULAR

Carte de identitate (după 1, 2, 8, 9):

- Începutul calcifierii: la 3 luni după naștere;

- Erupția: 6 ani;

- Definitivarea rădăcinii: la 9 ani;

- Sistem de notare FDI: 3.1; 4.1;

- Numărul de rădăcini: 1;

- Numărul de coarne pulpare: 3;

- Numărul de lobi: 2, unul vestibular cu 3 lobuli și unul lingual;

- Numărul de canale radiculare: 1.

23
 Incisivul central inferior este primul dinte mandibular, ocupând prima poziție lângă linia
mediană. Este cel mai mic dinte, de pe ambele arcade permanente și prezintă aspectul
morfologic cel mai simetric. Spre deosebire de ceilalți dinți din arcada mandibulară, incisivul
central inferior realizează contact cu un singur antagonist: incisivul central maxilar.

Morfologia coronară (după 1, 2, 8, 9):

Are o formă de daltă, aplatizată în sens V-O în cele 2/3 incizale şi M-D în 1/3 coletală, cu
4 feţe laterale (V, Linguală, M şi D) şi o margine incizală.

Faţa vestibulară (F.V.): formă dreptunghiulară dată de diferenţa mare între înălţime(8-9
mm) şi lăţime (doar 5 mm).

Margini:

- proximale – egale ca dimensiuni şi paralele între ele în 2/3 incizale, devin uşor
convergente în 1/3 coletală.

- colet – mică, cu concavitatea spre incizal.

- incizală – dreaptă, orizontală și formează cu marginile proximale 2 unghiuri drepte, adică

de 90 de grade fiecare, egale, care conferă simetrie coroanei. Marginea incizală prezintă două
şanţuri în ½ incizală și are ondulațiile caracteristice etapei de morfologie primară, datorită celor 3
lobuli vestibulari egali, care se șterg repede datorită implicării incisivilor mandibulari în ghidajul
anterior, transformându-se în linie, apoi în suprafața incizală.

Relief: - plan în treimea incizală și mijlocie

- ușor convex în treimea incizală.

Faţa linguală (F.L.): contur asemănător cu F.V., dar cu dimensiuni mai reduse. Ea
păstrează același aspect alungit și simetric.

Relieful este concav-convex, dar mai atenuat, astfel: concav în cele 2/3 incizale şi convex
în 1/3 coletală, unde este prezent cingulum-ul.

Elementele morfologice caracteristice grupului incisiv (cingulum, creste de smalț) sunt

foarte șterse, abia vizibile. Datorită trecerii line de la porțiunea concavă la cea convexă, nu există
foramen caecum, deci nu există discontinuități în stratul de smalț. Trepanarea la locul de elecție se
face în centrul feței linguale.

Feţele proximale: au dimensiuni aproape egale, sunt paralele în treimea incizală și au

aspect triunghiular, cu baza la colet și vârful orientat incizal. Are 3 margini:

-cervicală: are forma de V, cu vârful orientat incizal (deci concavitatea spre apex);

24
 -vestibulară – este plană în cele 2 treimi incizale și convexă în treimea cervicală

-linguală – este plan-concavă în cele 2 treimi incizale și convexă în treimea cervicală.

Rădăcina: Mult aplatizată M-D cu 4 feţe ce devin incerte spre apical. Feţele M şi D sunt
cele mai mari şi prezintă câte un şanţ vertical. Apexul rădăcinii este curbat spre distal.

Implantare: Aproape vertical, cu 1-20 spre lingual şi distal.

25
26
 CANINUL MAXILAR

Carte de identitate (după 1, 2, 8, 9):

- Începutul calcifierii: la 4-5 luni după naștere;

- Erupția: 12 ani;

- Definitivarea rădăcinii: la 13-15 ani;

- Sistem de notare FDI: 1.3; 2.3;

- Numărul de rădăcini: 1;

- Numărul de coarne pulpare: 3;

- Numărul de lobi: 2, unul vestibular cu 3 lobuli și unul palatinal (care dă naștere

cingulumului);

- Numărul de canale radiculare: 1.

27
 Caninul maxilar este cel mai voluminos dinte frontal, situat la zona de întâlnire dintre
grupul dinţilor frontali şi grupul dinţilor laterali.

Morfologia coronară (după 1, 2, 8, 9):

Are o formă piramidală „în vârf de lance”, cu 4 feţe laterale (V, P, M şi D) şi o margine
incizală în formă de „V”, peniță sau colț.

Faţa vestibulară (F.V.): asemănătoare cu un pentagon.

Margini:

- colet – semicerc cu concavitatea spre incizal.

- incizală – formă de „V” cu laturile inegale, cea M mai scurtă ca cea D, determinând ca
unghiul disto-incizal să fie mai mare ca cel mezio-incizal şi situat mai spre colet.

- proximale – convergente spre colet, cea distală mai scurtă, mai convexă şi mai
convergentă.

Relief: dublu convex de la incizal spre colet şi M-D, cu convexitatea maximă în 1/3
cervicală în sens cervico-incizal şi în treimea mezială în sens M-D. Prezintă două şanţuri curbe în
½ incizală ce delimitează 3 lobuli, din care centralul este cel mai mare şi mezialul cel mai mic.

Corespunzător vârfului cuspidului, prezintă pe FV o muchie axială ce dă feţei o dublă

orientare: M şi D.

Faţa palatinală (F.P.) :

Contur asemănător cu F.V., dar cu dimensiuni mai reduse.

Relieful se aseamănă cu cel al F.P. la I.C., dar are elementele morfologice mai pronunţate
(cingulum şi creste marginale de smalţ). Prezintă însă o creastă de smalţ medie ce porneşte din
cingulum şi se termină la nivelul vârfului V-ului incizal.

Feţele proximale:

Faţa mezială (F.M.): formă triunghiulară cu vârful spre incizal şi cu baza în formă de „V”
cu deschidere spre rădăcină şi vârf uşor rotunjit la colet. Relieful este convex în sens V-O şi
cervico-incizal şi prezintă o uşoară depresiune în 1/3 cervicală.

Faţa distală (F.D.): asemănătoare cu F.M., dar de dimensiuni mai reduse şi cu relieful mai
accentuat.

28
 Rădăcina:

Cea mai voluminoasă, de formă cilindro-conică cu lungimea de 17 mm. În secţiune la

nivelul coletului are o formă triunghiulară cu baza spre V. Vârful este uşor curbat spre distal.

Implantare:

În plan sagital – înclinat spre palatinal astfel încât marginea incizală este într-un plan mai
anterior ca linia coletului cu 2-30, iar în plan frontal – înclinat spre distal cu 2-30.

29
30
 PREMOLARUL UNU MAXILAR

Carte de identitate (după 1, 2, 8, 9):

- Începutul calcifierii: la 1,5 ani după naștere;

- Erupția: 9 ani;

- Definitivarea rădăcinii: la 12-13 ani;

- Sistem de notare FDI: 1.4; 2.4;

- Numărul de rădăcini: 2, (în 70% din cazuri), una vestibulară și una palatinală;

1, (în 20% din cazuri);

3, (în 10% din cazuri), extrem de rar;

- Numărul de coarne pulpare: 2, unul vestibular și unul palatinal;

- Numărul de lobi: 2, unul vestibular cu 3 lobuli și unul palatinal;

- Numărul de canale radiculare: 2 (în cele mai multe cazuri).

31
 Morfologia coronară (după 1, 2, 8, 9):

Are o formă paralelipipedică cu 5 fețe: 4 feţe laterale (V, Orală, M şi D) şi o faţă ocluzală.

Faţa vestibulară (F.V.): are contur asemănător cu F.V. a caninului, cu dimensiuni mai
reduse şi cu „V”-ul incizal mai deschis şi mai rotunjit.

Margini: - proximale – uşor convergente spre colet;

- colet – semicerc cu concavitatea spre ocluzal;

- ocluzală – „V” cu braţ distal mai lung, mai deschis şi mai rotunjit ca la canin.

Relief: Dublu convex cu convexitatea maximă mezial în 1/3 cervicală. Prezintă două
şanţuri uşor curbe şi divergente spre colet în ½ ocluzală, şanţuri ce delimitează 3 lobuli, din care
centralul este cel mai mare şi mezialul cel mai mic.

Faţa palatinală (F.P.): contur asemănător cu F.V., dar mai rotunjit şi cu dimensiuni mai
reduse. Marginea ocluzală este mai rotunjită ca la F.V. Relieful este dublu convex cu convexitatea
maximă în treimea cervicală, la unirea 1/3 mijlocii cu cea mezială. Este o faţă perfect netedă.

Feţele proximale: dintele fiind aplatizat M-D, aceste feţe au suprafaţa mai mare. Ele au
orientarea uşor convergentă spre palatinal.

- Faţa mezială (F.M.): formă trapezoidală cu baza mare la colet şi baza mică la nivel ocluzal,
în formă de V larg deschis. Marginea vestibulară este curbă cu convexitatea maximă în 1/3
coletală, iar marginea palatinală este curbă cu convexitatea maximă în 1/3 cervicală, mai
scurtă decât cea vestibulară. Relieful F.M. este complex, fiind convex în 1/3 ocluzală, mai
accentuat înspre F.V., unde are punctul de contact cu vecinul, aplatizându-se apoi spre
colet, unde prezintă o uşoară depresiune.
- Faţa distală (F.D.): asemănătoare cu F.M., dar de dimensiuni mai reduse în sens vertical şi
cu relieful mai convex.

Faţa ocluzală (F.O.): asemănătoare cu un dreptunghi, are 4 margini:

- Vestibulară – de formă convexă cu două depresiuni ce corespund şanţurilor de pe F.V;

- Palatinală – semicerc, mai mică decât cea V;
- Proximale (M şi D) – uşor curbe, aproape drepte şi convergente în sens palatinal.
Relieful Feței ocluzale: – 2 cuspizi, 2 fosete, 1 şanţ intercuspidian, 2 creste marginale
de smalţ.

32
 Cuspidul V este mai voluminos ca cel P. Creasta ocluzală a cuspidului V este mai aproape
de marginea vestibulară. Crestele esenţiale (axiale) sunt cu o extremitate la nivelul vârfului
cuspidului şi cu cealaltă în şanţul intercuspidian, ele separând cuspidul în 2 versanţi: unul mezial
şi unul distal, cel mezial fiind mai mic.

Şanţul intercuspidian este o linie dreaptă cu orientare M-D, situată mai aproape de
marginea palatinală (cuspidul P mai mic decât cel V).

Fosetele M şi D situate la extremităţile şanţului intercuspidian sunt delimitate spre M şi D

de crestele marginale de smalţ. Foseta M este mai mare ca cea D.

Rădăcina:

70% dintre cazuri prezintă 2 rădăcini: una V mai lungă şi mai groasă; şi una P mai
subţire, ambele aplatizate M-D, separaţia făcându-se în zona coletului.

Alte situaţii:

- Rădăcină unică ce se bifurcă în zona apicală (rădăcină bifidă) – prezintă 2 canale radiculare;
- O singură rădăcină (rar);
- 3 rădăcini (2 vestibulare + una palatinală) – foarte rar.

Implantare:

În plan sagital – înclinat V-O, iar în plan frontal – înclinat spre distal. Datorită implantării,
vârfurile cuspizilor sunt în acelaşi plan, chiar dacă cel V este mai mare.

33
34
 MOLARUL UNU MAXILAR

Carte de identitate (după 1, 2, 8, 9):

- Începutul calcifierii: în jurul nașterii ( L7-L9);

- Erupția: 6 ani;

- Definitivarea rădăcinii: la 10 ani;

- Sistem de notare FDI: 1.6; 2.6;

- Numărul de rădăcini: 3;

- Numărul de coarne pulpare: 4 (2 vestibulare și 2 palatinale);

- Numărul de lobi: 4-5;

- Numărul de canale radiculare: 3, 4 sau mai multe.

35
Observații:

1. Molarul unu superior erupe la 6 ani, după M1 inferior, realizând cu acesta un raport de
ocluzie important numit cheia lui Angle: cuspidul MV al M1 superior oclude în primul şanţ
intercuspidian al M1 inf, situat între cuspizii MV şi CV ai M1 inferior.

2. Suprafața ocluzală prezintă 4 sau 5 cuspizi: 4 ating planul de ocluzie: 2 V și 2P, fiind
cuspizi funcționali și se mai întâlnește un al 5-lea cuspid, M-P, denumit tuberculul lui Carabelli,
cuspid suplimentar, nefuncțional și care nu atinge planul de ocluzie.

3. Cel mai frecvent M1 superior prezintă 3 rădăcini: P, MV și DV, care inițial au traseu
comun, apoi au traseu divergent spre apex, oferind o bază largă de implantare în osul alveolar.

4. Este cel mai mare dinte al arcadei maxilare.

Morfologia coronară (după 1, 2, 8, 9):

Are o formă cuboidală cu 5 fețe: 4 feţe laterale (V, Orală, M şi D) şi o faţă ocluzală.

Faţa vestibulară (F.V.): are contur trapezoidal cu baza mare ocluzal.

Margini:

- proximale – uşor convexe şi foarte puţin convergente spre colet, cea D mai scurtă, mai
convexă şi mai convergentă;
- colet – linie aproape orizontală care, corespunzător zonei interadiculare, are o denivelare
mai accentuată;
- ocluzală – linie frântă asemănătoare cu un W, cele două V-uri reprezentând relieful
cuspizilor MV şi DV, cel mezial fiind mai mare.

Relief: Dublu convex cu convexitatea maximă mezial în 1/3 cervicală. Cei doi lobi
vestibulari sunt separaţi printr-un şanţ ce se continuă pe F.O. şi se termină într-o fosetă vestibulară
situată la ½ înălţimii feţei. Acest şanţ este mai aproape de marginea distală a F.V., de unde rezultă
că cuspidul MV este mai mare.

Faţa palatinală (F.P.): contur asemănător cu F.V., dar dimensiunea cervico-ocluzală este
mai mare ca la F.V.

36
 Margini:

- proximale – convergente spre colet;

- colet – linie uşor curbă cu convexitatea spre apex;
- ocluzală – linie frântă asemănătoare cu un W, cele două V-uri reprezentând relieful
cuspizilor MP şi DP, cel mezial fiind mult mai mare.
Relief: Dublu convex cu convexitatea maximă în 1/3 mijlocie. Prezintă un şanţ ce se
continuă de pe F.O. şi se termină treptat. Acest şanţ este mai aproape de marginea distală a F.P.

50-60% din cazuri prezintă o proeminenţă pe cuspidul MP – tuberculul lui Carabelli –

cuspid supranumerar.

Feţele proximale:

- Faţa mezială (F.M.): cea mai lată dintre feţele laterale, prezintă un relief plan în sens
vertical şi convex în sens V-P, cu convexitatea maximă mai aproape de marginea ocluzală.
- Faţa distală (F.D.): asemănătoare cu FM, dar de dimensiuni mai reduse şi cu relieful convex
în ambele sensuri.

Faţa ocluzală (F.O.): contur de paralelogram cu diagonala mare între cuspizii MV şi DP,
unghiurile MP şi DV sunt obtuze, iar cele MV şi DP sunt ascuţite.

Margini:

- Vestibulară – de formă convexă, bilobată, lobul M mai mare ca cel D, separaţi printr-un
şanţ;
- Palatinală – bilobată, dar lobul M este de 2 ori mai mare ca cel D. Marginea P este mai
mare ca cea V, iar cea V, faţă de cea P, converge spre distal;
- Mezială – cea mai mare, formează unghiuri ascuţit cu marginea V şi obtuz cu cea P. Este
reprezentată de creasta marginală de smalţ.
- Distală – creasta marginală distală de smalţ, mai scurtă şi mai convexă ca cea M.

Relieful FO – 5 cuspizi, 3 fosete, 3 şanţuri intercuspidiene, creste de smalţ.

Cuspizii – 5, care în ordine descrescătoare sunt: MP, MV, DV, DP și tuberculul lui
Carabelli.

Cuspidul MP este unit cu cel DV printr-o creastă oblică de smalţ, ce rezultă din unirea
crestelor esenţiale ale celor doi cuspizi. Această creastă este angulată, cu deschiderea spre M.

Şanţurile – în număr de 3: MCentral, Centro-V, şi D-P.

37
- MC – separă cuspizii MV şi MP şi se termină în foseta centrală. Este o linie dreaptă cu orientare
M-D, situată mai aproape de marginea vestibulară (cuspidul V mai mic decât cel P).
- C-V – între cuspizii MV şi DV şi se continuă pe FV.
- D-P – începe în foseta D, separă cuspizii DP de cel DV şi se continuă pe FP.
Fosetele –în număr de 3: o fosetă centrală și 2 fosete marginale: M şi D, delimitate spre
M şi D de crestele marginale de smalţ.

Crestele de smalţ – mărginesc fosetele principale.

Rădăcina:

- Pluriradicular, are cea mai voluminoasă rădăcină și cea mai puternică implantare de pe
arcada maxilară: cu 3 rădăcini: 2 V și 1 P. Rădăcinile vestibulare – MV şi DV, aplatizate
V-P, curbe şi diverg în 1/3 coletală, dar devin convergente în 1/3 apicală. Rădăcina P este
aplatizată V-P şi are o orientare divergentă faţă de cele 2 rădăcini vestibulare.

Camera pulpară:

Reproduce ca formă coroana, prezentând 4 coarne pulpare corespunzătoare celor 4 cuspizi.

Se continuă, în peste 90% din cazuri cu 4 canale radiculare: 1 palatinal cilindroconic uşor abordabil
şi 3 vestibulare, unul pentru rădăcina DV și 2 pentru cea MV, mai greu accesibile.

Implantare: Înclinat în dublu sens:

- Privit dinspre M este înclinat V-O astfel încât marginea ocluzală a FV este mai spre V ca
şi coletul;
- Privit dinspre V, axul coroanei este uşor înclinat spre M.
Aceasta face ca FO să fie orientată în jos, înafară şi înapoi.

38
39
 MOLARUL UNU MANDIBULAR

Carte de identitate (după 1, 2, 8, 9):

- Începutul calcifierii: în jurul nașterii (L7-L9);

- Erupția: 6 ani;

- Definitivarea rădăcinii: la 10 ani;

- Sistem de notare FDI: 3.6; 4.6;

- Numărul de rădăcini: 2;

- Numărul de coarne pulpare: 5 (3 vestibulare și 2 linguale);

- Numărul de lobi: 5;

- Numărul de canale radiculare: 2-4, cel mai frecvent 3.

40
 Morfologia coronară (după 1, 2, 8, 9):

M1 inferior este cel mai voluminos dinte al arcadei mandibulare. Are o formă de
paralelipiped dreptunghiular cu 5 fețe: 4 feţe laterale (V, Linguală, M şi D) şi o faţă ocluzală.

Faţa vestibulară (F.V.): are contur trapezoidal cu baza mare ocluzal.

Margini:

- Proximale – divergente spre ocluzal, cea M oblică, cu o porţiune ocluzală convexă şi cea
cervicală dreaptă, iar cea D mai scurtă şi mai convexă;
- Colet – ondulată, cu două mici convexităţi orientate coronar;
- Ocluzală – cea mai mare, linie frântă cu aspectul a trei V-uri ce corespund cuspizilor
vestibulari, în ordinea descrescătoare a mărimii de la M spre D.
Relief: Dublu convex cu convexitatea maximă în 1/3 cervicală. Prezintă 2 şanţuri ce
delimitează 3 lobi. Şanţul mezial, ce se continuă de pe F.O., se termină într-o fosetă vestibulară
situată la ½ înălţimii feţei. Şanţul distal se continuă de pe F.O., este mai scurt şi mai puţin profund,
terminându-se treptat.

Faţa linguală (F.L.): contur asemănător cu F.V., dar de dimensiuni mai reduse.

Margini:

- Proximale – asemănătoare cu cele de la F.V., dar mai convexe.

- Colet – asemănătoare cu cea de pe F.V., dar mai mică.
- Ocluzală – linie frântă asemănătoare cu un W, cele două V-uri reprezentând relieful
cuspizilor ML şi DL, cel mezial fiind mult mai mare.

Relief: Convex în sens cervico-ocluzal cu convexitatea maximă la ½ feţei. Prezintă un şanţ

în 1/3 ocluzală ce se continuă de pe F.O. şi se termină treptat.

Feţele proximale :

Faţa mezială (F.M.):

Margini:

- Ocluzală – V larg deschis corespunzător cuspizilor V şi L;

- Cervicală – curbă cu convexitatea ocluzal;
- V – convexă în 1/3 cervicală şi plană şi înclinată spre L în 2/3 ocluzale;
- L – convexă şi înclinată.

41
 Relief: 1/3 ocluzală convex cu convexitate maximă; 1/3 medie mai puţin convex; 1/3
cervicală plană; la colet o uşoară depresiune.

Faţa distală (F.D.): contur identic cu F.M., dar de dimensiuni mai reduse şi cu convexitate
mai accentuată.

Faţa ocluzală (F.O.): contur trapezoidal cu baza mare vestibular.

Margini:

- Vestibulară – reprezentată de crestele sagitale ale cuspizilor vestibulari, întrerupte de cele două
şanţuri;
- Linguală – mai redusă ca dimensiuni, dată de crestele sagitale ale cuspizilor linguali, întrerupte
de şanţul intercuspidian;
- M şi D – curbe şi convergente spre L, cea D mai scurtă şi mai convexă ca cea M.
Relieful FO – 5 cuspizi, 5 fosete (2 principale şi 3 secundare), 4 şanţuri
intercuspidiene, creste de smalţ.

Cuspizii – în număr de 5, sunt 3 V şi 2 L, în ordinea descrescătoare a mărimii : ML,

DL, MV, CV, DV.

Şanţurile

- MD – separă cuspizii V de cei L, întinzându-se de la foseta M la cea D. Are aspectul unei

linii în zig-zag.
- Centro-L – începe pe F.O. în foseta secundară centrală, la intersecţia cu şanţul M-D şi se
continuă pe F.L., separând cuspizii M-L şi DL.
- Centro-Vestibulo-mezial – începe în foseta secundară situată în 1/3 mezială a FO şi se
continuă pe F.V., separând cuspizii MV de cel CV.
- Centro-Vestibulo-distal – extremitatea ocluzală în foseta secundară distală, se continuă
cu şanţul distal de pe F.V. şi separă cuspizii CV de DV.

Fosetele: în număr de 5, sunt 2 fosete principale și 3 fosete secundare.

- 2 fosete principale, M şi D, delimitate spre M şi D de crestele marginale de smalţ, de

forma triunghiulară, localizate la baza crestelor marginale de smalț, cea M mai mare ca și cea D;

- o fosetă centrală, largă și profundă, de formă circulară, este situată la intersecția șanțului
principal M-D cu șanțul L;

- 2 fosete secundare, la intersecţia şanţului M-D cu șanțurile M-V și, respectiv, D-V.

Crestele de smalţ.

42
 Rădăcina:

- 2 rădăcini, M şi D, aplatizate M-D, înclinate spre D şi curbate cu concavitatea spre D.

Rădăcina M este mai voluminoasă și are 2 canale radiculare (1 V și 1 L). Rădăcina D este
mai redusă în volum și are 1 singur canal radicular. Ambele rădăcini au pe fețele lor
proximale câte un șanț longitudinal. Ele se formează dintr-un trunchi radicular comun,
separarea rădăcinilor făcându-se în imediata vecinătate a coletului.

Camera pulpară:

Voluminoasă, reproduce ca formă coroana, prezentând 5 coarne pulpare corespunzătoare

celor 5 cuspizi. Se continuă cu 3 canale radiculare: 2 în rădăcina mezială şi unul în cea distală.

Implantare:

Înclinat în dublu sens, spre L cu coletul mai vestibularizat decât marginea ocluzală a F.V.,
şi spre M.

* Nota: Descrierea morfologiei dintilor a fost preluata din cartea Țig I.A. Morfologia funcţională
a aparatului dentomaxilar, Oradea, Editura Universităţii din Oradea, 2009, pg. 40-93.

43
44
ANEXA 1 - INCISIVUL CENTRAL SUPERIOR – desen modelaj
(după 10):
Înălţime 10 mm, M, D 10 mm, V, P 10 mm

45
ANEXA 2 - CANINUL SUPERIOR – desen modelaj
(după 10):
Înălţime 12 mm, M, D 10 mm, V, P 10 mm

46
ANEXA 3 - PREMOLARUL 1 SUPERIOR – desen modelaj
(după 10):
Înălţime 10 mm, M, D 10 mm, V, P 8 mm

47
ANEXA 4 - MOLARUL 1 SUPERIOR – DESEN MODELAJ
(după 10):
Înălţime 8 mm, M, D 11 mm, V, P 10 mm

48
ANEXA 5 - MOLARUL 1 INFERIOR – desen modelaj
(după 10):
Înălţime 8 mm, M, D 10 mm, V, L 12 mm

2. *Nota: Anexele 1-5 au fost preluate din: Popovici Muț AM. Morfologia dinților. Îndrumar
practic pentru studenții de la medicină dentară și tehnică dentară. Oradea: Editura
Universității din Oradea; 2015. pp. 15-34.

49
 BIBLIOGRAFIE

1.Dudea D, Borzea D. Morfologia dinţilor şi a arcadelor dentare. Cluj-Napoca: Casa Cărții de

Știință; 2000. pp. 11-48.
2.Romînu M, Ţuculescu SU, Lakatos S, Negruţiu M, Sinescu C, Leretter M. Morfologia
funcţională clinică a aparatului dento-maxilar. Timișoara: Litografia UMF Timişoara; 2001. pp.
67-275.
3.Cocârlă E. Stomatologie pediatrică. Cluj-Napoca: Editura Medicală Universitară Iuliu
Haţieganu; 2000. pp. 40-64.

4.Dumitriu DV. Morfologie dentară. Curs. Bucureşti, 2003. pp. 7-68.

5.Davidean C, Grivu ON. Dinții umani. Timișoara: Editura Waldpress; 2006. pp. 61-116
6.Grivu ON, Curtuzan V, Mancas C, Freimann P. Morfologia şi embriogeneza dinţilor umani.
Timișoara: Editura Waldpress; 2007. pp. 120-129.
7.Romanul IM, Porumb A. Medicina Dentară Preventivă. Îndrumar de lucrări practice: Editura
Universitatii din Oradea; 2010, pg. 2-11.

8.Țig IA. Morfologia funcţională a aparatului dentomaxilar. Oradea: Editura Universităţii din
Oradea, 2009, pp 21-25, 40-93.

9.Ţig IA, Porumb A. Morfologia funcţională a aparatului dentomaxilar. Oradea: Editura

Universităţii din Oradea; 2017. pp. 7-17, 76, 85.

10.Popovici Muț AM. Morfologia dinților. Îndrumar practic pentru studenții de la medicină
dentară și tehnică dentară. Oradea: Editura Universității din Oradea; 2015. pp. 15-34.

50