CAPITOLUL VI

CONCEPEREA PUNŢILOR DENTARE

Diversitatea mare de forme ale edentaţiei parţiale nu permite aplicarea unei scheme
tip de tratament în toate cazurile.
Din acest motiv tratamentul prin punţi este guvernat de câteva principii:
-principiul biofuncţional
-principiul biomecanic
-principiul profilactic

PRINCIPIUL BIOFUNCŢIONAL
Principiul biofuncţional vizează refacerea masticaţiei, fizionomiei, fonaţiei şi
homeostaziei ADM, dar în acelaşi timp trebuie avut în vedere actul operator prin care se
prepară dinţii stâlpi, astfel încât îndepărtarea ţesuturilor dentare să fie suficientă şi fără
sacrificii inutile de ţesuturi.

a) Restaurarea masticaţiei
O reabilitare protetică ideală presupune înlocuirea tuturor dinţilor absenţi de la
nivelul unei arcade dentare, dar acest lucru este discutabil şi trebuie să ţină cont de tulburările
masticatorii pe care pacientul le invocă. Mai multe studii longitudinale şi transversale(Kayser
şi Van der Hoven, 1981; Battistuzzi, 1982), au arătat că înlocuirea molarilor în edentaţia
terminală molară nu este absolut necesară, prezenţa premolarilor putând asigura o funcţie
masticatorie suficientă. Totuşi pacientul este cel care decide înlocuirea molarilor în funcţie de
nevoile masticatorii.
Pentru refacerea funcţiei masticatorii restaurarea protetică trebuie să aibă o suprafaţă
ocluzală egală cu cea a dinţilor înlocuiţi. Foarte importantă este realizarea unui relief ocluzal
care să asigure zdrobirea şi triturarea alimentelor şi de asemenea în cazul punţilor frontale,
marginile incizale trebuie să asigure incizia alimentelor. Rapoartele ocluzale cu antagoniştii,
cât mai numeroase, trebuie să asigure transmiterea presiunilor ocluzale în axul lung al
dinţilor. Pentru conservarea raportelor ocluzale stabile în timp, suprafaţa ocluzală se va
realiza din materiale care au aproximativ aceeaşi duritate cu ţesuturile dentare. În cazul în
care suprafaţa ocluzală sau faţa palatinală a punţii se realizează din răşini acrilice sau
diacrilice acestea se vor abraza în timp, determinând migrarea dinţilor antagonişti.

b) Restaurarea fizionomiei
Noua orientare în stomatologie a impus revizuirea normelor biologice şi mecanice sub
impactul cerinţelor estetice tot mai imperioase ale pacienţilor. Consideraţiile estetice nu
trebuie însă urmate în detrimentul sănătăţii orale pe termen lung şi cu compromiterea
celorlalte funcţii ale ADM. Refacerea fizionomiei constituie motivul cel mai frecvent pentru
care pacienţii se prezintă pentru tratament stomatologic. Oricât de corectă ar fi o restaurare
protetică din punct de vedere al masticaţiei şi fonaţiei dacă nu ţine seama de integrarea în
fizionomia şi personalitatea pacientului poate fi considerată un eşec.
În momentul prezentării pacientului la tratament, se va face o evaluare a fizionomiei
pacientului legată de arcadele dentare. Se vor evidenţia acele aspecte ale arcadelor dentare
care influenţează nefavorabil fizionomia pacientului, iar la sfârşitul tratamentului în nici un
caz aspectul dento-facial nu va fi mai alterat decât la începerea tratamentului stomatologic.
Prin însăşi topografia sa, segmentul dentar anterior este în întregime expus vederii
directe, elementele odonto-parodontale de la acest nivel prezentând o implicaţie estetică

59
particulară şi necesitând în vederea unei restaurări reuşite pe lângă o profundă înţelegere a
principiilor estetice şi o riguroasă aplicare a acestora. Importanţa estetică a dinţilor frontali
trebuie înţeleasă în corelaţiile pe care aceştia le stabilesc cu celelalte elemente locale cum ar
fi: linia mediană, dinţii vecini, linia festonului gingival, linia planului de ocluzie etc, dar şi cu
unele caracteristici generale, respectiv: sex,vârstă şi personalitatea pacientului.Trebuie avută
în vedere estetica arcadelor în ansamblu dar şi a unităţilor dento-parodontale.
Estetica arcadelor dentare
Forma- se poate vorbi de o formă armonioasă a arcadei dento-alveolare maxilare
atunci când aceasta este parabolă, în timp ce forma echilibrată a arcadei dento-alveolare
mandibulare este de semielipsă. Abaterile de la aceste forme sunt considerate dezechilibre din
punct de vedere estetic.
Proporţii şi dimensiuni - pentru evaluarea proporţiilor şi dimensiunilor arcadelor
dento-alveolare este necesară calcularea unor indici: indicii Pont, indicele de arcadă, etc. S-a
calculat că pentru o arcadă armonioasă din punct de vedere estetic lungimea optimă a arcadei
(măsurată pe linia mediană între Pr (prosthion) şi faţa mezială a celui mai distal molar de 6
ani) ar trebui să fie de aproximativ 60mm, lăţimea arcadei în zona premolară (masurată între
mijlocul şanţului intercuspidian la PM1 maxilari şi punctele de contact interpremolare la PM1
mandibulari) ar trebui să fie de aproximativ. 40 mm, iar lăţimea arcadei la nivelul zonei
molare (măsurată între fosetele centrale ale M1 maxilari şi vârfurile cuspizilor centro-
vestibulari în cazul M1 mandibulari) ar trebui să fie de aproximativ 50 mm.
Înşiruirea dentară armonioasă - pentru ca o arcadă dento-alveolară să fie
echilibrată din acest punct de vedere forma şi dimensiunea arcadei dentare trebuie să
urmărească forma şi dimensiunea arcadei alveolare armonioase.
Continuitatea arcadei dento-alveolare - presupune existenţa punctelor de contact
interdentar precum şi a tuturor unităţilor odonto-parodontale astfel încât arcada să ofere
senzaţia de unitate cu efect estetic optim.
Ordonarea dinţilor pe arcadă - pentru obţinerea echilibrului estetic la nivelul
arcadelor dento-alveolare, este necesar ca dinţii să fie ordonaţi într-un anume fel: incisivul
central, incisivul lateral, caninul, premolarul 1, premolarul 2, molarul 1, molarul 2, molarul 3.
Orice modificare a acestei ordonări impuse de natură este percepută de către ochiul uman ca
dezechilibru la nivelul compoziţiei dentare.
Dispunerea dinţilor la nivelul arcadei - axul de implantare a unităţilor odonto-
parodontale nu este perpendicular pe arcadele alveolare ci prezintă o anumită înclinare,
specifică fiecărui dinte, atât în sens transversal cât şiîn sens sagital.

60
 Fig.41Axele de implantare ale dinţilor(Cristina Cotea)

Simetria- este un canon fundamental în vederea obţinerii echilibrului estetic la

nivelul arcadelor dento-alveolare şi se referă la modul de dispunere a dinţilor, într-o
succesiune regulată dreapta- stânga, astfel încât ambele părţi să fie absolut identice (cele două
părţi sunt imagini înoglindă).

Fig 42.Simetria arcadelor dentare(Cristina Cotea)

Perspectiva are în vedere reprezentarea obiectelor tridimensionale pe o suprafaţă

plană, ţinând cont de efectele de alungire precum şi de poziţia lor în raport cu ochiul
privitorului.

61
 Fig.43 Perspectiva arcadelor dentare(Cristina Cotea)

Spaţiul lateral negativ este reprezentat de zona delimitată între feţele vestibulare ale
dinţilor şi mucoasa jugală, care apare întunecată în timpul exercitării funcţiei fonetice sau a
zâmbetului şi creează posibilitatea apariţiei jocului de lumini şi umbre la nivelul arcadelor
dentare, deci a contrastelor, facilitând astfel percepţia vizuală a dinţilor din zona posterioară.
Estetica unităţilor dento-parodontale
Parodonţiul marginal – atunci când parodonţiul este sănătos, linia festonului
gingival rămâne nemodificată, împiedicând apariţia spaţiilor negre interdentare şi modificarea
coroanei clinice în raport cu cea anatomică.
Datele clinice şi studiile de model demonstrează că cel mai apical punct considerat la
nivelul marginii cervicale, numit zenit gingival, este plasat, în raport cu axa dentară, uşor spre
distal pentru incisivii centrali şi pentru canini şi în continuarea acestei linii pentru incisivii
laterali.
Localizarea marginilor gingivale, simetrică pentru incisivii centrali superiori,
simetrică şi uşor mai coborâtă pentru incisivii laterali si simetrică dar mai înaltă la nivel canin
in clasa I-a Angle, creează o anumită sinuozitate percepută în mod plăcut. Linia festonului
gingival de-a lungul tuturor dinţilor frontali descrie de asemenea o curbură cu traseu
accentuat spre canini.
Evaluarea estetică a dinţilor presupune analizarea lor din punctul de vedere al
conturului, contrastului, formei, proporţiilor şi dimensiunilor, culorii, apariţiei jocului de
umbre şi lumini precum şi din punctul de vedere al redării iluziei naturalului.
Contururile dentare la bărbaţi vor fi mai aspre, în timp ce la femei,de obicei
contururile dentare sunt mai rotunjite, acesta fiind un aspect care trebuie avut în vedere atunci
când se reface echilibrul estetic al unui dinte.
Contrastul dintre dinte şi gingie face posibilă percepţia vizuală a acestor două
componente care se pun în valoare reciproc. Culoarea gingiei influenţează şi culoarea sub
care este perceput dintele. O gingie mai roşie va face ca dinţii să pară mai albi decât sunt ei în
realitate. Acesta este un aspect care trebuie avut în vedere atunci când se alege culoare
dinţilor în cazul restaurării echilibrului estetic dentar.
Forma unui dinte este reprezentată de configuraţia sub care este el perceput de către
ochiul privitorului. Forma dinţilor are legătură cu vârsta, sexul şi personalitatea pacientului.
Primii care au definit acest principiu şi natura acestei legături au fost Frush si Fisher care au
elaborat principiul SPA – sex, personalitate,vârstă.

62
 Fig.44 Principiul SPA(Cristina Cotea)

Analiza de profil a formelor dentare permite stabilirea profilului de emergenţă al
dinţilor, (definit ca unghiul dintre tangenta la suprafaţa radiculară şi tangenta la suprafaţa
coronară a dintelui) care trebuie refăcut în momentul reconstituirilor dentare.
Într-un surâs armonios, linia imaginară care uneşte punctele de contact interdentar în
regiunea frontală maxilară, are traiect ascendent de la incizal spre cervical şi de la incisivul
central la canin, fiind în acelaşi timp paralelă cu curbura marginilor incizale şi cea a buzei
inferioare. Existenţa ambrazurilor incizale şi în general accentuarea convexităţii curburii
incizale prin marginile centralilor superiori, conferă ansamblului un plus de tinereţe. Un efect
contrar se poate obţine prin atenuarea sau transformarea curburii incizale într-o linie dreaptă
cu ştergerea ambrazurilor incizale, care se instalează pe măsura uzurii în timp a substanţei
dure dentare.
Proporţiile dentare - Goldestein, în lucrarea sa „Principii în estetica dentară” a
sintetizat documentaţia existentă în literatură cu privire la aplicabilitatea proporţiei de a aur la
nivel dentar. Astfel, „incisivul central inferior, cel mai mic dinte de la nivelul cavităţii orale,
poate fi folosit ca reper. Se observă astfel, spre exemplu, că raportul dintre diametrul
incisivului central superior şi diametrul incisivului central inferior este egal cu 1,618….
S-a observat de asemenea că lăţimea incisivului central superior este de aproximativ 8,9 mm
iar lăţimea incisivului lateral este de aproximativ 6,4 mm ceea ce face ca incisivul central
superior să fie de 1,375 ori mai lat decât cel lateral sau că incisivul lateral este de 0,727 ori
mai lat decât cel central. Dar în vedere directă curbura arcadei dentare face ca incisivul lateral
să pară mai îngust. Ca urmare, nu este expusă vederii directe decât o parte din lăţimea
acestuia. Raportul acesta se stabileşte între lăţimea incisivului central superior şi lăţimea
expusă vederii de către incisivul lateral superior şi respectă proporţia de aur. De asemenea
între lăţimea grupului incisivilor mandibulari şi lăţimea grupului frontal maxilar (de la canin
la canin) se stabileşte proporţia de aur. Şi la nivelul zonei laterale a arcadei s-a demonstrat
existenţa proporţiei de aur precum şi a şirului lui Fibonacci. Distanţa dintre cei doi canini
maxilari raportată la distanţa dintre cei doi molari secunzi maxilari este egală cu proporţia de
aur. Prezenţa acestor rapoarte de aur se înregistrează la persoanele cu zâmbete armonioase,
cu feţe perfect echilibrate din punct de vedere estetic”.

63
 Fig.45 Proporţiile la nivelul grupului frontal superior

Textura dentară. La pacientul tânăr dinţii prezintă o microgeografie bine conturată.

Alternanţa de convexităţi şi concavităţi la nivelul structurii dentare influenţează reflexia
luminii la acest nivel, influenţează percepţia culorii, este generatoare de lumini şi umbre, deci
conferă vitalitate aspectului dinţilor. S-a demonstrat că pentru un efect estetic optim, unirea
centrelor dinţilor din grupul frontal maxilar, linia generată de unirea zeniturilor gingivale de
la acest nivel, linia surâsului şi linia bipupilară trebuie să fie relativ paralele.
Unghiul de tranziţie face trecerea de la suprafaţa vestibulară a dintelui la suprafeţele
sale proximale (unghiul mezio-vestibular şi unghiul distovestibular). În cazul dinţilor tineri
aceste unghiuri sunt rotunjite şi totuşi nete, fapt care permite generarea umbrelor şi apariţia
contrastelor la nivelul arcadelor dentare tinere,conferindu-le varietate şi vitalitate în acelaşi
timp. De aceea refacerea lor trebuie să fie unul dintre dezideratele tratamentului de refacere a
echilibrului estetic.
Culoarea. După Goldstein, „pentru ochiul neavizat toţi dinţii sunt albi. Pentru
medicul stomatolog, care trebuie să stabilească culoarea dinţilor artificiali în deplină
concordanţă cu cea a dinţilor naturali, utilizând materiale restaurative dintr-o gamă foarte
largă şi subtilă de culori, reprezintă o adevărată provocare perceptuală. Ştiinţa asortării
culorilor este o adevărată artă şi presupune cunoştinţe solide de fizică, psihologie şi
matematică şi poate chiar filozofie. Din punct de vedere clinic alegerea culorilor presupune
mai mult decât selectarea unei mostre de culoare dintr-o cheie de culori, presupune
înţelegerea rolului naturii tridimensionale a culorii. Astfel cele trei dimensiuni ale culorii
sunt: culoarea sau tenta (hue), saturaţia sau intensitatea nuanţei (value) şi luminozitatea
culorii sau raportul alb / negru (chroma). Dacă dintele se împarte în trei segmente egale atât
în sens orizontal cât şi în sens vertical, rezultă 9 cadrane. Fiecărui cadran trebuie să i se
asocieze o culoare din cheia de culori pentru a se obţine restaurări optime din punct de vedere
estetic.

64
 Fig.46. Aceeaşi punte realizată fiecare de alt tehnician.
Simţul artistic al fiecăruia îşi lasă amprenta în forma şi culoarea dinţilor(Viennot)

Goldstein, în 1998, a descris parametrii pentru un zâmbet frumos în conceptul de

estetică dentară. Estetica este un aspect major al stomatologiei contemporane, intens
promovată de către producători, publicaţii şi cursuri de formare continuă în facultăţile de
medicină dentară şi asociaţiile profesionale. Eforturile de cercetare cel mai des se referă la
controlul culorii, proprietăţile fizice ale materialelor şi a procedurilor de prelucrare.
Cu ajutorul punţilor dentare convenţionale metalo-ceramice sau integral ceramice se
obţin rezultate estetice foarte bune. Rezultate aproape la fel de bune se pot obţine şi cu
ajutorul punţilor demontabile.Cu astfel de restaurări protetice se pot reface şi defectele de os
alveolar de la nivelul spaţiului edentat.

Fig.47 Gingie falsă la nivelul corpului de punte

65
 Pentru refecerea fizionomiei este necesar ca puntea să aibă o morfologie şi culoare
corespunzătoare vârstei pacientului, tipului constituţional şi caracterului său, în concordanţă
cu dinţii de pe arcadă. Refacerea fizionomiei implică şi realizarea simetrică a curburilor
vestibulară şi incizală, curbei lui Spee şi a lui Manson.
Uneori apare problema reîmpărţirii spaţiului edentat care poate fi mai mare în cazul în
care pacientul a prezentat treme ori diastemă, micşorat în cazul incongruenţei dento-
alveolare cu înghesuire sau a migrărilor orizontale ale dinţilor vecini spaţiului edentat. Aceste
situaţii cer reîmpărţirea spaţiului edentat astfel încât fizionomia să nu fie afectată. De un
deosebit efect fizionomic sunt: redarea unor malpoziţii dentare, individualizarea dinţilor.

Fig. 48 Incongruenţă dento alveolară cu înghesuire la nivelul incisuvului lateral şi caninului superior dreapta.

Fig 49 Reîmpăţirea spaţiului asigură refacerea aspectului fizionomic

Fig.50 Gingie falsă realizată la nivelul elementului de agregare mezial

66
 c) Restaurarea fonaţiei
Tulburările de fonaţie care apar în momentul instalării edentaţiei sunt rapid
compensate de pacienţi. Tulburări legate de fonaţie apar mai frecvent în momentul aplicării
punţilor frontale.
Pentru adaptarea fonetică la noua situaţie este necesară respectarea câteva condiţii în
realizarea punţilor:
-Dinţii artificiali trebuie să aibă o lungime care să asigure articularea corectă a
fonemelor;
-Grosimea vestibulo-orală a corpului de punte trebuie să menajeze spaţiul funcţional
pentru buze, obraji şi limbă;
-Poziţionarea corectă în sens vestibulo-oral a corpului de punte în morfologia normală
a arcadelor, aptă să asigure un loc optim de articulare pentru limbă.
Refacerea funcţiilor ADM, cu repunerea în poziţie fiziologică a componentelor ATM,
a muşchilor masticatori, a relaţiilor ocluzale, a limbii, crează condiţiile optime pentru a
asigura în timp homeostazia şi autoîntreţinerea ADM.

67
 PRINCIPIUL BIOMECANIC
Se referă la aplicarea legilor mecanicii la sistemele biologice. Vizează asigurarea
rezistenţei structurii protetice, stabilităţii şi echilibrului.

I.REZISTENŢA PUNŢILOR DENTARE

Rezistenţa punţilor dentare vizează asigurarea duratei în timp a funcţionalităţii
părţilor componente ale punţilor, inclusiv ale suportului dento-parodontal.
Forţele produse prin contracţia muşchilor masticatori care se exercită asupra dinţilor
se numesc forţe funcţionale ocluzale sau forţe ocluzale. Ele au o valoare relativ constantă
în decursul vieţii în condiţiile unei dentiţii naturale.
Valoarea acestor forţe este mai redusă la pacienţii purtători de proteze totale sau
parţiale cu sprijin muco-osos. Forţele funcţionale sunt destinate realizării funcţiilor naturale,
normale ale ADM: masticaţie, deglutiţie, fonaţie.
Forţele parafuncţionale de aceeaşi origine, se produc în acelaşi mod. Ele contribuie
la realizarea altor funcţii nefiziologice: scrâşnitul dinţilor, încleştarea dinţilor, secţionarea
unghiilor, menţinerea pipei între dinţi.
O altă categorie de forţe dezvoltate la nivelul arcadelor dentare, sunt forţele
reacţionale sau de rezistenţă. Ele se opun acţiunii forţelor ocluzale şi au rolul de a menţine
dinţii în poziţia lor fiziologică pe arcade. Acestea au o activitate constantă care devine
evidentă când sunt eliberate de acţiunea forţelor funcţionale. Interacţiunea echilibrată dintre
forţele funcţionale şi cele de rezistenţă asigură echilibrul funcţional al dinţilor. Acest
echilibru se modifică atunci când forţele cu acţiune contrară iau ascendenţă unele asupra
altora.Efectele lor pot fi:
- Modificarea poziţiei dinţilor, privaţi de acţiunea echilibrată a dinţilor vecini sau
antagonişti;
- Denivelarea planului de ocluzie, modificarea curbelor de ocluzie ale arcadelor cărora
le lipsesc dinţii antagonişti.
Tratamentele protetice vizează refacerea acestui echilibru care este modificat în cazul
edentaţiilor parţiale.
O forţă se caracterizează la modul general prin durata de acţiune, direcţia şi
intensitatea. Acţiunea în exces a forţelor funcţionale sau parafuncţionale asupra punţilor
dentare determină dezvoltarea unor tensiuni interne în elementele punţii, care pot genera:
-forţe generatoare de tracţiune;
-forţegeneratoare de presiune;
-forţe generatoare de forfecare.
Faţă de acţiunea acestor forţe la nivelul punţilor se dezvoltă următoarele mişcări:

1.Mişcarea de basculare (de balans) – apare în cazul punţilor în extensie sau în cazul
punţilor sprijinite pe 2 dinţi cu valoare funcţională inegală. Este cazul punţilor cu un dinte
stâlp în zona frontală şi un dinte stâlp în zona laterală. Un contact prematur sau o interfenţă
ocluzală la nivelul unuia din stâlpi va determina bascularea punţii la nivelul celuilalt dinte
stâlp.Când puntea are un stâlp intermediar în jurul lui poate apare o mişcare de basculare
dublă. Poate duce această mişcare la decimentarea elementelor de agregare sau la mobilizarea
dinţilor stâlpi.

68
 Fig. 51Mişcarea de basculare la o punte cu un stâlp intermediar. Utilizarea unui sistem articulat la nivelul
intermediarului va elimina această mişcare(M Vignon).

După Tylman,suprafaţa ocluzală a dintelui stâlp intermediar ar trebui realizată din

metal şi cu o morfologie cât mai atenuată, pentru a evita unele interferenţe ocluzale în
mişcările funcţionale.

Fig .52Tylman recomandă realizarea la nivelul elementului de agregare intermediar a unei morfologii atenuate

2.Mişcarea de răsturnare - apare când feţele ocluzale ale elementelor de agregare sau
ale corpului de punte sunt netede fără cuspizi sau fosete şi se datorează forţelor tangenţiale
din mişcările funcţionale sau parafuncţionale ale mandibulei. Această mişcare are tendinţa de
a răsturna punţile vestibular sau oral.
O situaţie specială apare în cazul punţilor frontale ce înlocuiesc cei 4 incisivi
superiori. Direcţia de implantare a grupul incisiv superior supune aceşti dinţi la forţe postero-
anterioare dirijate vestibular şi în sus. Aceste forţe se dezvoltă în mişcările mandibulare, dar
şi în poziţia de intercuspidare maximă. Lipsa sprijinului în zonele laterale ale arcadei va
determina vestibularizarea acestor dinţi. Un alt aspect căruia i se datorează mişcarea de
răsturnare a punţilor din zona frontală, ţine de forma curbă a corpului de punte în scopul
refacerii fizionomie. Curbura corpului de punte îl scoate în afara liniei de sprijin, echilibrul
acestor punţi fiind precar.

Fig.53 Corpul de punte din zona frontală este răsturnat spre vestibular(Roucoules)

69
 Fig.54 Extinderea sprijinului pe premolarii primi
pentru a contracara tendinţa de răsturnare a corpului de punte(Shillingburg).

Pentru a contracara tendinţa de răsturnare a punţilor spre vestibular se recomandă

extinderea sprijinului pe premolarii primi, creând astfel un poligon de sprijin.
Dificultăţi mari legate de mişcarea de răsturnare apar şi în zonele de curbură ale
arcadelor dentare. Orientarea forţelor ocluzale în direcţie centripetă la mandibulă şi centrifugă
la maxilar, impune o ramforsare a sprijinului pentru ca distanţa dintre punctele de aplicare a
forţelor şi axa ce uneşte dinţii stâlpi este mai mare la acest nivel. Condiţiile sunt mai
favorabile la mandibulă, unde forţele sunt dirijate spre interiorul curburii pe elementul
intermediar, foarte aproape de axa ce uneşte elementele de agregare.

Fig.55 Mişcarea de răsturnare în zonele de curbură ale arcadelor dentare(M Vignon)

Conceperea punţilor curbe de mare întindere este donimată de teoriile lui Roy,
Housset, Beliard şi alti autori. Aceste teorii stau la baza conceperii punţilor ce funcţionează
ca sisteme de contenţie. Pe plan mecanic, efectul de contenţie se obţine atunci când trei dinţi
stâlpi sunt situaţi în planuri diferite. După Beliard, creşterea numărului de dinţi stâlpi care nu
sunt situaţi în acelaşi plan, ameliorează condiţiile de echilibru şi limitează numărul axelor de
rotaţie.Deşi din punct de vedere mecanic suplimentarea numărului de dinţi stâlpi poate
permite realizarea unor punţi întinse realizate în scop protetic sau de contenţie dar, această
atitudine este contrară principiilor biologice actuale. Experienţa clinică a dovedit că punţile
cu sprijin poligonal au rezistat mult pe arcadă, având un număr redus de dinţi stâlpi, printre
care obligatoriu cei doi canini, cu valoare funcţională bună.
3.Mişcarea de torsiune – mişcare complexă a cărei rezultantă tinde să scoată dintele
din alveolă. Este o combinaţie între mişcarea de basculare şi de răsturnare, datorată unor forţe
concurente verticale şi laterale. Se exercită cu predilecţie în zona caninilor şi premolarilor.
4.Mişcarea de flexiune – se produce în cazul corpurilor de punte întise, cu grosime
redusă. Este direct proporţională cu cubul lungimii şi invers proporţională cu cubul grosimii.
Rigiditatea corpului de punte este implicată în această mişcare şi rezultă din produsul dintre
modulul de elasticitate Young al aliajului dentar şi forma pe secţiune a corpului de punte.

70
Fig.56. Deformarea corpului de punte sub acţiunea forţelor ocluzale este direct proporţională cu cubul lungimii
şi invers proporţională cu grosimea(Bratu D)

Pentru a obţine un corp de punte rigid utilizând o cantitate minimă de aliaj, corpul de
punte pe secţiune în zona laterală va fi realizat în „T” sau ovalar. Pentru zona anterioară a
arcadei, trebuie ţinut cont de morfologia dinţilor din această zonă şi de forţele care se
dezvoltă la acest nivel. Pentru rigiditate poate fi privilegiată lăţimea scheletului metalic în
detrimentul înălţimii. În această zonă poate fi prezentă şi o mişcare de torsiune în jurul unui
ax care trece prin dinţii stâlpi.
Mişcarea de flexiune la nivelul corpului de punte, poate determina fractura acestuia;
dar şi apariţia unei deformări permanente cu traumatizarea mucoasei crestei edentare şi
modificarea rapoartelor de ocluzie.

Fig. 57Fractura corpului de punte(S. Viennot)

La nivelul dinţilor stâlpi mişcarea de flexiune poate determina decimentarea

elementelor de agregare şi are de asemenea un efect traumatic asupra pereţilor alveolari,dinţii
fiind solicitaţi prin basculare M–D, solicitare faţă de care pereţii alveolari au rezistenţă
redusă.
Pentru a diminua efectele mişcării de flexiune asupra dinţilor stâlpi se recomandă să
existe egalitate de suport între cele două extremităţi ale corpului de punte(valoarea
funcţională a dinţilor stâlpi şi capacitatea retentivă a elementelor de agregare). Uneori pentru
asigura un suport mai consistent al punţii se adaugă dinţi stâlpi secundari.Aceştia trebuie să
aibă o valoare funcţională apropiată de a dinţilor stâlpi principali, astfel că putem utiliza un
canin pentru a ramforsa un premolar, dar nu putem utiliza un incisiv lateral pentru a ramforsa
un canin.

71
Fig.58 Mişcarea de flexiune la nivelul unei punţii. Se observă tendinţa de tracţiune la nivelul stâlpilor auxiliari.
(Shillingburg)

1.REZISTENŢA DINŢILOR STÂLPI

Dinţii aleşi ca stâlpi de punte trebuie să corespundă criteriilor clinice şi biomecanice
prin care li se apreciază valoarea funcţională. Aceasta este apreciată în funcţie de mai mulţi
factori:

a.Capacitatea de suport.
Are valoare orientativă şi se apreciază pe baza legii lui Irvin Ante (1930) şi pe baza
calculului coeficienţilor de rezistenţă parodontală.
Legea lui Ante- Irvin Ante apreciază că suprafaţa parodontală a dinţilor care trebuie
înlocuiţi trebuie să fie mai mică sau cel mult egală cu cea a dinţilor stâlpi, în condiţiile unui
parodonţiu sănătos. Această constatare poartă numele de “Legea lui Irvin Ante”.
Calculul coeficienţilor de rezistenţă parodontală:
Ordinea valorică decrescătoare a rezistenţei dinţilor stâlpi de punte a fost stabilită de
către Roberto astfel:
Maxilar: M1 C M2 P1 P2 Ic Il
Mandibular: M1 C M2 P2 P1 Il Ic
Leriche a stabilit următoarele valori de rezistenţă parodontală:
IC IL C P1 P2 M1 M2 M3
MAXILAR 2 1 5 4 4 6 6 2–5
MANDIBULĂ 0,5 0,5 5 4 4 6 6 2–5
Tabel 59 Valoarea coeficienţilor de rezistenţă parodontală (după Leriche).
Cu ajutorul acestor valori se face un raport între suma indicilor valorici ai dinţilor de
suport (DS) şi suma indicilor valorici ai dinţilor înlocuiţi (DI).
DS
R= ≥1
D1
b.Statusul coroanelor dentare.
Forma, volumul şi înălţimea coroanelor dentare ale dinţilor stâlpi conferă nu numai
rezistenţă suportului punţii ci şi valoarea retenţiei pentru elementele de agregare. Dinţii stâlpi
cu coroane voluminoase, înalte şi suprafeţe laterale relativ paralele sunt cei mai potriviţi ca
stâlpi de punte. De o mare importanţă în obţinerea retenţiei este respectarea regulilor de
preparare a dinţilor stâlpi. Trebuie păstrată o înălţime cât mai mare a bonturilor şi asigurat
paralelism între ele (cu o convergenţă de maxim 6-10°). Pentru a creşte retenţia se pot utiliza
mijloace suplimentare de retenţie (cepuri dentinare, puţuri, caneluri, şanţuri).
Distrucţiile coronare de până la 30% din volumul coroanei dintelui pot fi reconstituite
cu păstrarea vitalităţii pulpare. Cele peste 30% impun sacrificarea vitalităţii pulpare şi
folosirea canalelor radiculare pentru:
-reconstituiri corono-radiculare;

72
 -coroane de substituţie în vederea măririi rezistenţei şi agregării punţii.
În cazul cariilor superficiale localizate pe dinţii stâlpi, înainte se prepară bontul, apoi
se rezolvă procesul carios, deoarece în unele situaţii prin prepararea bontului se îndepărtează
toată dentina alterată.
Procesele carioase existente în regiunea cervicală, obligatoriu se obturează cu
materiale definitive: amalgam, raşini diacrilice compozite – Rebilde. Procesele carioase ce
evoluează subgingival mai mult de 2mm contraindică folosirea dinţilor respectivi ca stâlpi de
punte.

c.Morfologia radiculară
Are importanţă mare în evaluarea capacităţii funcţionale a unui dinte, dar trebuie
corelată cu starea de sănătate şi extinderea ţesuturilor parodontale.
-Rădăcinile care au diametrul vestibulo-oral mai mare decât cel mezio-distal sunt
preferate celor rotunde pe secţiune transversală;
-Dinţii cu rădăcini multiple au valoare funcţională mai mare decât monoradicularii
deoarece transmiterea presiunilor ocluzale se face pe o suprafaţă osoasă mai mare;
-Rădăcinile divergente oferă un suport parodontal mai bun decât rădăcinile
convergente sau conice;
-Monoradicularii cu rădăcini curbate în treimea apicală au valoare funcţională mai
mare decât monoradicularii cu rădăcini netede şi dreapte.

Fig. 60 Pe secţiune rădăcinile cu diametrul VO mai Fig. 61 Rădăcinile divergente oferă o bază de
mare au valoare funcţională mai mare decât cele implantare mai mare(Bratu)
rotunde(Bratu)

d.Raportul coroană-rădăcină.
Este semnificativ pentru aprecierea capacităţii funcţionale a dinţilor stâlpi din punct
de vedere biomecanic. El rezultă din valoarea lungimii coroanei clinice de la nivelul crestei
alveolare până la suprafaţa ocluzală comparată cu porţiunea implantată în osul alveolar.
Raportul coroană/rădăcină clinică la adult este ideal de 1/2,dar frecvent în practică
este de aproximativ 1/1,5. El se modifică în funcţie de vârstă, migrări patologice şi fenomenul
de erupţie continuă din uzurile patologice şi de asemenea trebuie corelat cu situaţia clinică a
antagoniştilor:
- dinţii naturali cu parodonţiu sănătos dezvoltă 65 kgf;
- dinţii artificiali ai protezelor mobile 11.8 kg f;
- dinţii artificiali ai punţilor 24.7 kg f.
Raportul coroană/rădăcină minim admis este 1/1 (numai pentru stâlpul intermediar).

e.Statusul endodontic
În acest moment, depulparea proprotetică a dinţilor stâlpi "pentru confortul
pacienţilor" fără justificare patologică este considerată nu doar un prejudiciu adus la
integritatea dintelui, ci chiar un malpraxis.
Este unanim admis că realizarea unei punţi pe dinţi naturali, trebuie să se orienteze
către conservarea vitalităţii pulpare, deoarece toţi dinţii depulpaţi prezintă o scădere a

73
rezistenţei biomecanice, nu doar datorită pierderii de substanţă din timpul deschiderii camerei
pulpare, dar şi modificărilor mecanice şi biologice consecutive pierderii vitalităţii dinţilor.
Obiectivele ce trebuie respectate pentru a preveni afectarea pulpară impun realizarea
coroanelor parţiale pe dinţii stâlpi şi limitarea agresiunii asupra pulpei dentare în timpul
etapelor pre-, pro- şi postprotetice. Aceasta presupune evitarea şlefuirilor intempestive şi
respectarea tehnicilor de preparare(instrumentar, viteză de rotaţie, răcire cu apă) pentru a
preîntâmpina apariţia factorilor iatrogeni.
Vitalitatea dinţilor stâlpi de punte asigură un prognostic sigur pentru rezistenţa punţii.
Nu toate formele de edentaţie se pot trata prin punţi dentare aplicate pe dinţi vitali.
Dinţii trataţi endodontic corect au un prognostic favorabil. Un dinte tratat endodontic care a
avut reacţie periapicală acută şi care după refacerea corectă a tratamentului endodontic
rămâne clinic liniştit 4 – 5 luni poate fi folosit ca dinte stâlp cu prudenţă.
Nu pot fi folosiţi ca stâlpi de punte:
a)dinţii cu coafaj direct sau indirect - se realizează extirparea vitală;
b)dinţii cu parodontite apicale cronice ce nu pot fi trataţi clasic sau prin metode
chirugicale. În cazul în care se poate aplica o terapie endodontică asociată cu o metodă
chirurgicală, dintele poate fi folosit ca stâlp de punte după o perioadă de latenţă de cel puţin
30 de zile;
c)dinţii cu amputaţii vitale;
d)dinţii la care s-a realizat extirpare devitală.
În cazul dinţilor devitali se pot folosi ca elemente de agregare coroane de acoperire
totale sau coroane de substituţie.

f.Statusul parodontal
Evaluarea stării de sănătate a ţesuturilor parodontale constituie o etapă importantă în
conceperea planului de tratament.
Mobilitatea patologică poate fi determinată de:
-procese de distrucţie desmo-osoasă prin extinderea inflamaţiilor gingivale la suportul
osos şi ligamentar;
-bruxism, contacte premature şi interferenţe ocluzale;
-boli metabolice;
-mobilitate dentară de cauză protetică.
Dinţii cu mobilitate patologică traumatică trebuie evaluaţi numai după înlăturarea
factorilor traumatogeni (contact prematur, interferenţă ocluzală, proteze care suprasolicită
dinţii stâlpi), iar cei cu mobilitate patologică de origine inflamatorie după înlăturarea stărilor
inflamatorii.
Aprecierea mobilităţii: gr.I mobilitate V-O
gr. II mobilitate M-D
gr. III mobilitate axială.
Dinţii cu mobilitate de gradul I se pot folosi cu prudenţă ca stâlpi auxiliari sau stâlpi
intermediari;
Dinţii cu mobilitate de gradul Ispre II se pot imobiliza prin sisteme conjuncte(punţi de
contenţie) sau adjuncte.
Scopul imobilizării în cazul dinţilor stâlpi de punte cu mobilitate peste pragul
fiziologic este nu numai de a folosi aceşti dinţi ca suport, ci şi de a le diminua mobilitatea,
concomitent cu menţinerea stabilităţii lor în limite fiziologice.
Solidarizarea a 2 dinţi cu mobilitate diferită nu este indicată deoarece mobilitatea
primului va determina suprasolicitarea celui de-al doilea, care va ceda prin creşterea
mobilităţii sale.

74
g.Poziţia de implantare a dinţilor stâlpi
Paralelismul dinţilor stâlpi influenţează inserţia punţii, retenţia şi modalitatea de
realizare a ei. Paralelismul vizează diferitele elemente ale aceleiaşi preparaţii şi apoi
preparaţiile de pe toţi dinţii stâlpi în ansamblu pentru a permite inserţia punţii. Axele de
inserţie ale diferitelor elemente de agregare determină o axă comună – axa de inserţie a punţii
dentare.
Problemele de paralelism sunt cu atât mai dificile cu cât creşte numarul dinţilor stâlpi
şi cu cât elementele de agregare sunt mai pretenţioase. In cazurile clinice complicate este
necesară studierea axei de inserţie cu ajutorul paralelografului pe modelul de studiu.
După Forna, axul de inserţie ideal al unei punţi dentare trebuie să coincidă cu direcţia
verticală a forţelor de masticaţie, cu axul lung al dinţilor stâlpi, să necesite preparări minime
ale dinţilor stâlpi şi să asigure de asemenea retenţia punţii pe dinţii stâlpi.
Modificările paralelismului dinţilor stâlpi se produc mai frecvent la mandibulă în
urma extracţiei molarului 1 şi / sau a molarului 2. Premolarii se înclină distal spre spaţiul
edentat iar molarii spre mezial.
Modalităţi de rezolvare a lipsei de paralelism determinate de migrarea dinţilor stâlpi.
Uneori rezolvarea paralelismului preparaţiilor intră în contradicţie cu principiul
biologic, deoarece presupune îndepărtarea unei cantităţi mari de ţesuturi dentare şi chiar
sacrificarea organului pulpar. Îndepărtarea excesivă a ţesuturilor dentare, fără a efectua în
prealabil o extirpare vitală poate genera după aplicarea punţii o hipersensibilitate termică, un
proces inflamator pulpar sau chiar necroză pulpară.
Brunnel şi Lakermance recomandă evitarea sacrificării organului pulpar şi mutilăriile
prin şlefuire exagerată a dinţilor.
Ei descriu traiectul de inserţie al unei punţi, printr-o mişcare complexă în trei planuri
dentare de referinţă: mezio-distal, vestibulo-lingual şi transversal. Mişcările care se pot
efectua pentru inserţia punţii sunt mişcări de rotaţie şi de translaţie.
Morin F. citat de Courbeyrotte ilustrează modalitatea de introducere a unei punţi
dentare în zona laterală mandibulară prin efectuarea unor mişcări de translaţie şi de rotaţie:
- Inserţia punţii se efectuează introducând prima dată elementul de agregare distal pe
molar, apoi printr-o mişcare de rotaţie este angajat elementul de agregare mezial pe premolar.

Fig .62 Modelul de lucru. Se observă Fig.63Se introduce elementul de agregare

lipsa de paralelism a bonturilordistal(F Morin)
- Se introduce în totalitate elementul de agregare distal, apoi cel mezial.

75
Fig .64 Se angajează şi elementul de Fig. 65Scheletul este introdus pe model(F Morin)
agregare mezial(F Morin)

- Puntea finală inserată pe model.

Fig. 66 Puntea finală pe model. (F Morin)

Următoarele elemente pot favoriza mişcările complexe de inserţie a punţilor pe dinţii stâlpi:
- profilul preparaţiilor va fi prevăzut cu suprafeţe de ghidaj care vor favoriza inserţia
punţii;
- mobilitatea fiziologică a dinţilor stâlpi2/10mm;
- distanţa dintre dinţii stâlpi; cu cât distanţa dintre aceştia este mai mare cu atât
unghiul pe care îl formează cele două axe de inserţie este mai mare;
- elasticitatea dispozitivelor coronoradiculare;
- poziţionarea dintelui stâlp distal în raport cu planul de ocluzie. Divergenţa poate fi
mai accentuată când stâlpul distal este situat sub planul de ocluzie.
Există limite în inserţia punţilor. O angulaţie foarte accentuată a stâlpului distal
asociată cu o distanţă mică între dinţii stâlpi poate crea dificultăţi la inserţia punţii din cauza
dintele adiacent stâlpului terminal mandibular (M3).

Fig.67 Faţa mezială a molarului 3 mandibular împiedică inserţia

punţii(Shillingburg)

Soluţia pentru această situaţie este realizarea pe dintele stâlp distal a unei coroane
parţiale ce lasă neacoperită faţa distală dinspre molarul 3.
Din respect pentru vitalitatea organului dentar o altă modalitate de realizare a
paralelismului dinţilor stâlpi o constituie tratamnetul ortodontic.

76
Fig.68 Tratament ortodontic preprotetic pentru realizarea paralelismului dinţilor stâlpi (Shillingburg)

Alte modalităţi de rezolvare a lipsei de paralelism a dinţilor stâlpi sunt:

- aplicarea unei coroane ecuatoriale pe dintele cu volumul mai mare;
- pe dintele mai voluminos se poate realiza o capă peste care se aplică o coroană
ecuatorială solidară cu puntea (coroane telescopate);
- punţi demontabile, punţi fixe-mobile;
- elemente de agregare- sistemul incrustaţie în incrustaţie;
- se aleg ca elemente de agregare coroane cu grosime dirijată.
O situaţie particulară apare la maxilar când se foloseşte ca dinte stâlp distal molarul 2.
Pentru a preveni distogresiunea molarului 3, acesta se include în punte. Altfel se poate pierde
punctul de contact dintre elementul de agregare distal şi molarul 3, se instalează retracţia
gingivală şi apare o carie greu de sesizat, pe faţa distală a molarului 2.
Lipsa de paralelism este cel mai greu de rezolvat în edentaţiile laterale întinse
complicate cu vestibularizarea grupului frontal superior datorită poziţiei protruzive a
mandibulei şi afectării parodontale la nivelul grupului frontal superior.
Tratamentul protetic vizează nu numai închiderea breşelor edentate ci şi refacerea
punctelor de contact la nivelul grupului frontal. Atunci când nu se poate institui un tratament
ortodontic se va realiza o punte totală sau din două bucăţi despărţite pe linia mediană, iar
lipsa de paralelism şi reducerea curburii vestibulare se vor rezolva fie prin şlefuirea
accentuată a feţelor vestibulare ale grupului frontal, fie prin realizarea unor dispozitive
corono-radiculare angulate.
În cazul unui plan de ocluzie plat sau cu inversarea curbei lui Spee, deşi se poate
obţine paralelismul dinţilor stâlpi, forţele ocluzale nu vor fi transmise în axul lung al dinţilor.
Se impune în cadrul tratamentului preprotetic realizarea unui plan de ocluzie corect şi
a unor relaţii intermaxilare funcţionale.
Toţi aceşti factori care dau valoarea funcţională a dinţilor stâlpi trebuie corelaţi cu
întinderea breşei edentate, localizarea acesteia pe arcadă, ocluzia dentară şi de asemenea cu
vârsta pacientului.

2.REZISTENŢA ELEMENTELOR DE AGREGARE

Elementele de agregare sunt componente ale punţiilor dentare prin care acestea se
fixează pe dinţii de suport pentru a asigura sprijinul şi a menţine(retenţiona) corpul de punte
în poziţia fixată.
Calităţile retentive ale elementelor de agregare sunt influenţate de factori generali şi
speciali.
Factorii generali care infuenţează retenţia elementelor de agregare:
1. Lungimea spaţiului edentat;
2. Felul punţii;
3. Ocluzia;

77
 4. Dinţii înlocuiţi;
5. Starea parodonţiului.

Factorii speciali care influenţează retenţia elementelor de agregare.

1.Morfologia coroanei dintelui de suport. În funcţie de morfologia coronară valoarea
retentivă a dinţilor de suport este:
Maxilar M1 M2 PM1 PM2 C Ic IL
Mandibulă M1 M2 PM2 PM1 C IL Ic
2.Mărimea suprafeţei de contact a elementelor de agregare cu pereţii
preparaţiei(interfaţă). Cu cât această suprafaţă este mai mare cu atât retentivitatea este mai
bună. Coroanele înalte cu pereţi axiali paraleli asigură o bună retenţie a elementelor de
agregare.
3.Paralelismul pereţilor axiali ai preparaţiei în raport cu calea de inserţie. Se
realizează în cadrul tehnicilor de preparare a bonturilor.
4.Rigiditatea pereţilor elementelor de agregare. Flexibilitatea elementelor de agregare
şi în special a celor conexate cu corpul de punte produce frecvent decimentări. Punţile reduse
cu pereţi rigizi (metalo-ceramice) se decimentează rar, iar cele din acrilat se decimentează
frecvent datorită elasticităţii pereţilor. Acest fenomen apare şi în cazul punţilor care la o
extremitate au coroană de acoperire totală, iar la cealaltă extremitate un inlay sau o coroană
parţială (onlay) –se decimentează onlay – urile sau inlay – urile. Preparaţiile fără limită
exactă (în muchie de cuţit) impun confecţionarea unor pereţi cu margini subţiri ale
elementelor de agregare, care conferă elasticitate elementelor de agregare. Decimentarea
acestor elemente de agregare se produce frecvent şi se observă greu.
5.Calităţile cimentului de fixare.Rezistenţa mecanică a cimenturilor de fixare
influenţează direct gradul de retenţie a elementelor de agregare. Rezistenţa cimenturilor de
fixare se bazează pe calităţile lor mecanice: rezistenţa mare la presiune şi tracţiune în strat
subţire. Cu cât stratul de ciment este mai subţire la nivelul interfeţei cu atât este mai bună
retenţia elementelor de agregare. In prezent se folosesc pe scară largă cimenturile adezive.
6.Materialele din care se confecţionează elementele de agregare. Acestea trebuie să
fie suficient de rigide pentru a rezista acţiunii forţelor ocluzale. Din punct de vedere al
rezistenţei la flexiune, aliajele cele mai bune sunt cele nobile, seminobile sau materialele
folosite în asociere: metalo - ceramice, metalo - acrilice, metalo - compozite.
7.Rugozitatea suprafeţei dentare şi a suprafeţei interne a elementelor de agregare nu
influenţează în mod semnificativ retenţia elementelor de agregare pe dinţii stâlpi, prin urmare
se recomandă finisarea bonturilor cu freze din carbură de tungsten cu striaţii transversale sau
cu freze diamantate cu granulaţie mică. Se recomandă de asemenea rotunjirea marginilor ce
rezultă între suprafaţa ocluzală şi feţele axiale ale bonturilor, deoarece la acest nivel stressul
este maximm şi poate determina decimentarea elementelor de agregare.

Elementele de agregare.
Prognosticul punţilor depinde şi de alegerea celor mai potrivite elemente de agregare.
I.Coroanele de înveliş
Sunt proteze unidentare ce acoperă în totalitate suprafeţele preparate ale unui bont
natural sau artificial(bontul unui dispozitiv corono-radicular sau implant).In funcţie de
materialul din care sunt realizate se pot clasifica:
- metalice;
- nemetalice: ceramice, compozite, polimerice;
- mixte.

78
 a.Coroana metalică de înveliş
Coroana de înveliş metalicăeste indicată în cadrul tratamentului prin punţi în breşele
edentate laterale pe dintele stâlp distal, în următoarele situaţii:
- dinţi cu obturaţii mari, voluminoase;
- dinţi devitali;
- când se doreşte obţinerea unei retenţii foarte bune;
- dinţii înclinaţi care necesită şlefuiri importante;
- pentru refacerea punctelor de contact interdentare mai mici de 2 mm(dacă
spaţiul interdentar este mai mare de 2 mm se aplică 2 coroane alăturate);
- dinţi abrazaţi;
- indice de carie crescut.
Contraindicaţiile coroanei de înveliş ca element de agregare al punţilor ţin de starea
parodonţiului, volumul coronar redus şi de pirderi mari de substanţă dentară.
Avantajele sunt:
- retenţie foarte bună;
- preparare convenţională.
Dezavantajele sunt:
- sacrificiul mare de substanţă dentară;
- îndepărtarea dificilă de pe dinţii stâlpi;
- există posibilitatea de transmitere a variaţiilor de temperatură de la nivelul
cavităţii orale.
Coroana metalică de înveliş turnată are două variante: coroana metalică turnată cu
grosime totală şi coroana metalică cu grosime dirijată.
- Coroana metalică turnată cu grosime totală aplicată pe dinţii laterali are cea mai
mare putere retentivă datorită suprafeţei mari de contact a acesteia cu bontul dentar. Ea se
recomandă pentru punţile laterale cu 2- 3 intermediari, când este necesară o retenţie sigură.
Preparaţia trebuie să asigure un spaţiu de aprox. 1,5 mm ocluzal, 1-1,5mm pentru pereţii
laterali ai coroanei, iar în zona de legătură cu corpul punţii se asigură o grosime mai mare
pentru a-i spori rezistenţa. Pot avea mijloace suplimentare de retentie – şanturi, cepuri, pivoţi.

Fig.69 Coroană de înveliş metalică –element de agregare

Variantele acestei coroane sunt:
-coroana cu cep indicată pe molarii inferiori şi superiori în vederea măriri retenţiei;
-coroana metalică ramforsată pe faţa mezială, indicată pe molari mandibulari în
edentaţiile laterale întinse;
-coroana cu pivot intrapulpar sau intraradicular, indicată pe dinţii cu abraziune
accentuată, dar aceşti pivoţi pot produce fractura dinţilor stâlpi deoarece forţele orizontale
dezvoltate în bruxism sunt foarte mari.
-coroana ecatorială indicată pe molari mandibulari voluminoşi.
-Coroana metalică turnată cu grosime dirijată are o agregare mai slabă deoarece
contactul cu bontul se realizează numai în zona cervicală şi ocluzală.

79
 -Coroana din două bucăţi : inel şi capac se realizează din aliaje nobile, şi are valoare
istorică.
-Coroana ştanţată: din aliaje inoxidabile wiplă şi din aliaje nobile. Sporadic se mai
foloseşte şi azi.
b. Coroana de înveliş nemetalică.
Prima variantă a fost realizată din ceramică arsă pe folie de platină.
Coroana Jacket din ceramică.
Punţile integral ceramice sunt rar folosite datorită rezistenţei scăzute la flexiune,
sacrificilui mare de ţesuturi pe care îl impune realizarea unei preparaţii cu prag drept, preţului
ridicat şi nivelului de specializare pe care îl necesită echipa medic-tehnician. Se folosesc în
caz de exigenţe fizionomice crescute pentru breşe unidentare din regiunea frontală.
Punţile integral - ceramice realizate prin metoda CAD-CAM prefigurează viitorul în
stomatologie.Cimentarea se face adeziv.

Fig. 70Punte integral ceramică, cu elemente de agregare coroane Jacket ceramice pe 23 şi 25.(Viennot)
Coroana Jacket din acrilat.
Deficienţelecoroanei Jacket din acrilatsunt evidente:
-iritaţii ale parodonţiului marginal prin agresiune chimică şi mecanică;
-modificări de culoare;
-coeficient de dilatare termică mare ce face ca adaptarea marginală să fie
aproximativă;
-se abrazează uşor şi din acest motiv nu păstreză rapoartele ocluzale stabile în timp;
-se fractureză şi se descimentează frecvent.
În prezent punţile din acrilat se folosesc doar cu caracter provizoriu şi la tineri pentru
o perioadă mai scurtă de timp, până se poate realiza o preparaţie cu prag.
Cimentare se face cu cimenturi tradiţionale.
Coroana Jacket din răşini compozite.
Estetică bună, preparare convenţională, preţ de cost mai mic decât la ceramică,
tehnologie relativ simplă, duritatea nu este exagerată. Se folosesc pentru breşele frontale
reduse ami mult cu caracter provizoriu.
În prezent au apărut compozite cu calităţi superioare care utilizează o tehnică dublă
sau triplă de polimerizare: foto-, termo- şi baropolimerizare.Cimentarea se face adeziv.
Coroane Jacket din polisticle
Materiale compozite au fost îmbunătăţite pentru a se obţine un material care să nu
aibă duritatea şi rigiditatea ceramicii. Se folosesc polisticlele pentru: coroane, proteze parţiale
fixe integral polimerice, restaurări mixte placate integral.Cele mai importante sunt Artglass şi
Bellglass.Cimentarea se face adeziv.

80
 Coroana Jacket din ceromeri
Polimeri speciali cu un procent crescut de umplutură anorganică care combină
calităţile ceramici cu cele ale răşinilor diacrilice compozite.Sistemul Targis/Vectris
reprezintă o variantă la punţile convenţionale.În toate cazurile, cimentarea este recomandat să
se facă adeziv.
c.Coroana mixtă de acoperire
Are valoare retentivă şi rigiditate mare, decimentările fiind rare. Este elementul de
agregare cel mai des utilizat în tratamentul edentaţiei parţiale prin punţi.Prezintă un schelet
metalic ce asigură rezistenţa şi o componentă fizionomică.Sunt indicate ca elemente de
agregare de obicei la nivelul dinţilor frontali şi premolari dar şi la nivelul molarilor. Necesită
o tehnică specială de şlefuire pentru a asigura spaţiu pentru metal şi materialul fizionomic.
Cele metalo-acrilice nu pot fi decât semifizionomice, din cauza rezistenţei mecanice
reduse. Prognosticul funcţional al coroanelor mixte metalo-acrilice este de 4- 5 ani datorită
uzurii acrilatului.

Fig.71 Punte metalo-acrilică. Se remarcă uzura acrilatului(Viennot)

Coroanele mixte metalo-ceramice au avantaje mecanice şi estetice faţă de

precedentele. Estetica este realizată prin menţinerea culorii, a translucidităţii şi a formei
zonelor acoperite. Asocierea aliajului metalic cu porţelanul prin ardere oferă o rezistenţă
superioară.
Indicaţiile coroanelor mixte metalo-ceramice:
- refacerea morfologiei dinţilor din zona frontală sau laterală, afectată în urma unor
procese carioase, traumatisme, uzură dentară;
- corectarea unor anomalii dentare de formă, volum şi culoare;
- ca element proprotetic în cadrul reabilitărilor compozite, pe aceste coroane
urmând să se realizeze preparaţii speciale pentru sistemele de menţinere, sprijin şi
stabilizare a protezelor scheletate;
- ca element de agregare în cadrul punţilor de contenţie, pe dinţii cu mobilitate;
- în trtamentul complex de echilibrare ocluzală;
- ca element de agregare pentru punţile dentare.

81
 Fig.72 Punte metalo-ceramică. Elementul de agregare mezial este semifizionomic, iar cel distal este
metalic(Viennot)
.

Coroanele mixte metalo-compozite în prezent au aceleaşi recomandări ca cele mixte

metalo-acrilice. Nu sunt recomandate pentru refacerea stopurilor ocluzale, iar în zona
cervicală nu trebuie să vină în contact cu mucoasa bucală.
II. Coroana de substituţie
Nu se aplică pe dinţii cu rădăcini scurte, recurbate sau care nu se pot dezobtura,
pentru că nu se poate asigura lungimea pivotului. Rigiditatea pivotului radicular se obţine
prin lungime, grosime şi calitatea materialului. Structura metalică se realizează din aliaje cu
rezistenţă mare. Asigură o bună retenţie şi fizionomie, iar ca accidente pot apare
decimentarea şi fractura rădăcinii.

Fig.73 Punte ce are elemente de agregare coroane de substituţie şi de acoperire(Viennot)

Există două variante ale coroanei de substituţie:

-Coroana Richmond compusă din pivot radicular, plăcuţă, inel şi dispozitiv
coronar sub formă de casetă şi faţetă.Se realizează din aliaje nobile şi are caracter
istoric.

82
 - Coroana de substituţie din dublă piesă protetică:
- dispozitiv corono-radicular turnat;
- coroană de înveliş.
Indicaţiile coroanei de substituţie ca element de agregare sunt:
- pierderi mari de ţesuturi dure dentare prin carie sau traumatism la nivelul
dinţilor stîlpi;
- dinţi stîlpi în malpoziţii primare sau secundare în urma migrării dinţilor,
pentru rezolvarea lipsei de paralelism;
- modificări de formă şi de volum a dinţilor stîlpi;
- dinţi cu uzură dentară în vederea măririi retenţiei punţi;
- atunci când se doreşte obţinerea unei foarte bune retenţii a punţi pe câmpul
protetic, cum este cazul breşelor edentate întinse;
Contraindicaţiile coroanei de substituţie ţin de imposibilitatea preparării lăcaşului
pentru dispozitivul radicular.
III. Coroana parţială (onlay)
Este o microproteză realizată din aliaje metalice, mase ceramice sau polisticle ce
acoperă două sau mai multe feţe ale dinţilor (1/2, 3/4, 4/5, 7/8).
Se folosesc ca elemente de agregare, de obicei meziale în edentaţii parţiale reduse.
Cel mai frecvent sunt indicate pe canin, incisivul central superior şi premolarul unu superior.
Ca mijloace de retenţie pentru coroana parţíală se folosesc şanţurile (pe feţele
proximale şi ocluzală sau incizală) şi puţurile parapulpare realizate pe feţele orale ale dinţilor.

Fig.74Punte cu elemente de agregare coroane parţiale pe 15 şi 17. (Viennot)

Avantajele coroanei parţiale:

-aspect fizionomic deosebit prin păstrarea intactă a feţei vestibulare a dinţilor;
-sacrificiu redus de substanţă dură dentară;
-posibilitatea verificării vitalităţii pulpare;
-inserţia şi adaptarea pe bont se fac cu uşurinţă;
-terminaţia gingivală a preparaţiei este situată supragingival şi de asemenea contactul
microprotezei în zona cervicală cu dintele se face pe o suprafaţă redusă asigurând o bună
igienizare şi prevenind iritaţiile parodontale.
Dezavantajele coroanei parţiale:
Nu se poate utiliza ca element de agregare:
- în edentaţiile întinse;
- indice de carie crescut;
- igienă bucală necorespunzătoare;
- la tineri;
- ocluzie traumatizantă;
- volum coronar redus.
Retentivitatea este de 3 ori mai redusă decât a coroanelor de acoperire totală

83
 IV. Pinledge-ul -este o variantă a coroanei parţiale indicate la dinţii cu grosime V-O
mare şi înălţime suficient de mare pentru prepararea taloanelor lăcaşurilor şi aplicarea
pivoturilor parapulpare.

Fig. 75Punte cu element de agregare mezial pe 13 un pinledge, iar pe 15 coroană metalo-ceramică(Viennot)

V. Inlay-ul. Este indicat ca elemente de agregare în edentaţii parţiale reduse atât

frontale cât şi laterale.
Retentivitatea cea mai bună o oferă coroana metalică turnată cu grosime totală,
urmează coroana de substituţie, coroana de înveliş mixtă, coroana Jacket din ceramică,
acrilică etc.
Rezistenţa elementelor de agregare depinde de aliajul din care sunt confecţionate, de
materialul folosit pentru placare, în cazul sistemelor integral ceramice sau integral compozite
de calităţile materialului respectiv, de asemenea de forţele declanşate în timpul masticaţiei
sau în timpul parafuncţiilor, topografia şi întinderea edentaţiei şi de felul microprotezei.
În ceea ce priveşte paralelismul, toate elementele de agregare sunt extrem de
pretenţioase, mai puţin coroana stanţată şi coroana cu grosime dirijată.
Alegerea elementelor de agregare este infuenţată de următorii factori:
- Valoarea retentivităţii dinţilor stâlpi – unul din factorii cei mai importanţi în alegerea
elementelor de agregare, alături de:
- Morfologia coroanelor pe care se aplică elementele de agregare;
- Rezistenţa bonturilor – distrucţiile de până la 30 – 35% se refac prin obturaţii, cele
peste 35% cu inlay, obturaţie armată , reconstituiri corono-radiculare;
- Vitalitatea dinţilor stâlpi, predispoziţia la carie;
- Starea paradonţiului – în cazul inflamaţiilor cronice se instituie un tratament pentru
stabilizarea paradonţiului. Marginea elementelor de agregare se poate situa:
supragingival, juxtagingival, subgingival. In cazul afecţiunilor de colagen se ia
măsura utilizării unor dinţi stâlpi suplimentari;
- Întinderea breşei edentate;
- Valoarea forţelor ocluzale;
- Topografia edentatiei;
- Vârsta;
- Starea generală;
- Profesia.

84
 3.REZISTENŢA CORPULUI DE PUNTE
Corpul de punte - reprezintă componenta punţii care înlocuieşte dinţii extraşi.Corpul
de punte poate fi legat de elementele de agregare în mod fix: turnare, sudură de apoziţie,
supraturnare, lipire cu lot sau în mod labil (articulare).
În funcţie de materialul din care sunt realizate, pot fi:
-dintr-un singur material – metalice
– ceramice
– polimerice(acrilice şi composite)
-din două materiale (mixte) – metalo-polimerice
– metalo-ceramice
- din mai multe materiale - în cadrul punţilor din mai multe bucăţi, apare un al treilea
material de lipire – lot.
După tehnologie:
-turnare
-frezare - computerizată
- prin copiere
-polimerizare
-ardere
-turnare şi ardere
-turnare şi polimerizare
-electroeroziune.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească corpului de punte:
- Să asigure refacerea funcţiilor masticatorie, fizionomică şi fonetică. Pentru
refacerea fizionomiei intermediarul trebuie să dea impresia că dintele este
erupt din gingie şisă respecte aliniamentul coletelor şirului dentar. În acelaşi
timp trebuie ţinut cont de linia surâsului; coletul intermediarilor va fi situat
deasupra ecestei linii.
- Să asigure profilaxia ţesuturilor parodontale, să nu traumatizeze mucoasa
crestei edentate şi papilele interdentare;
- Spaţiile interdentare corespunzătoare papilelor interdentare trebuie să fie largi
pentru a permite igienizarea (scobitori, periuţe) atât în zona laterală cât şi
frontală. In zona frontală se vor corela cu cerinţele estetice;
- Contactul corpului de punte cu creasta edentată trebuie să fie metalic sau
ceramic, foarte bine lustruit;
- Să aibă stabilitate oferită de rigiditate;
- Să nu permită migrarea dinţilor şi apariţia disfuncţiilor ocluzale;
- Intermediarii ar trebui să fie convecşi în toate sensurile şi să nu permită
acumularea alimentelor între obraji şi punte;
- Trasmiterea forţelor ocluzale să se facă în axul lung al dinţilor;
- Feţele linguale nu este obligatoriu să fie estetice. Ele reproduc morfologia
dinţilor înlocuiţi fără a fi retentive. Feţele linguale ale frontalilor superiori şi
inferiori, şi marginile incizale ale acestora, trebuie să reproducă morfologia
dinţilor;
- In zona laterală înălţimea cuspizilor, angulaţia şi morfologia lor, va fi
corespunzătoare cu tipul funcţional ocluzal. Se poate reduce până la 20%
suprafaţa ocluzală pe seama cuspizilor de ghidaj în cazul edentaţiilor laterale

85
 mandibulare, când antagoniştii sunt dinţi prinşi într-o proteză mobilă a căror
suprafaţă ocluzală este de asemenea redusă.
- Lungimea corpului de punte nu poate fi mai mare de 3 unităţi (dinţi
intermediari) pentru o breşă edentată.

Excepţie:
- regiunea frontală mandibulară – 4 incisivi
- regiunea frontală maxilară – 4 incisivi
- regiunea laterală mandibulară cu arcade antagoniste sub formă de proteze totale.
Examenul preprotetic al ocluziei este obligatoriu pentru a asigura refacea unui plan
de ocluzie corect. O atenţie deosebită trebuie acordată cazurilor în care corpul de punte
înlocuieşte molarul unu, deoarece acesta are un rol primordial în masticaţie. De asemenea
este importantă şi refacerea cheii lui Angle la acest nivel.
Suprafaţa ocluzală a corpului de punte trebuie modelată morfologic, corespunzător
suprafeţelor ocluzale antagoniste şi integrată în mişcările funcţionale mandibulare. Reducerea
suprafeţei ocluzale cu rolul de a reduce intensitate forţelor ocluzale este admisă, dar nu
obligatorie.
Pentru alegerea corpului de punte se iau în consideraţie:
• lungimea, lăţimea şi înălţimea spaţiului edentat;
• forma crestei edentate;
• starea ţesuturilor moi care acoperă creasta edentată;
• pretenţiile estetice.

Clasificarea corpurilor de punte în funcţie de raportul cu creasta edentată

Contactul corpului de punte cu creasta edentată trebuie să fie cât mai redus cu putinţă
fără presiuni excesive.
Un contact punctiform va facilita curăţarea de către pacient. Sunt contraindicate
corpurile de punte intramucoase, care asigură o estetică deosebită, dar la nivelul lor
autocurăţarea este imposibilă şi facilitează retenţia bacteriană provocând inflamaţii gingivale.
Suprafaţa mucozală a corpului de punte trebuie să fie de asemenea cât mai regulată.
Zonele favorabile retenţiei plăcii bacteriene sunt situate la joncţiunea dintre materialul
fizionomic şi scheletul metalic, care trebuie să fie situate la distanţă de creasta edentată în
zone accesibile pentru curăţare.
Pentru zona anterioară a arcadelor, estetica este primordială, lăsând pe un plan
secundar asigurarea posibilităţilor de autocurăţare.
De asemenea, modelarea ambrazurilor gingivale trebuie realizată cu mult
discernământ pentru a evita apariţia "spaţiilor negre inestetice" sau pătrunderea aerului pe sub
corpul de punte, care sunt dezagreabile pentru pacient.
a. Corpul de punte în şa. Seamănă foarte mult cu dinţii naturali. Din punct de vedere
igieno-profilactic este cel mai nefavorabil, deoarece la nivelul concavităţii se acumulează
placă dentară şi resturi alimentare ce nu pot fi îndepărtate, producând reacţii inflamatorii.Nu
este recomandat, totuşi, acest corp de punte se foloseşte la maxilar în zona frontală din
considerente estetice, fonetice şi de confort.

Fig. 76 Corp de punte cu contact în şa la mandibulă

86
 b. Corpul de punte în semişa. Are dimensiuni mai reduse decât cel în şa.Acoperă
versantul vestibular al crestei până la coama sa. Realizează un compromis între restaurarea
fizionomiei, fonaţiei şi posibilităţile de întreţinere a igienei. Suprafaţa orală trebuie să fie
convexă, pentru a nu favoriza retenţia alimentelor. Zonele de contact cu creasta vor fi din
metal foarte bine lustruit sau ceramică glazurată.Se foloseşte la maxilar şi mandibulă în zona
laterală când creasta este lată sau când spaţiul gingivo-ocluzal este redus.

Fig. 77 Corp de punte cu contact în semişa

c. Corpul de punte cu raport tangent linear. Contactul cu mucoasa se face pe

versantul vestibular al crestei edentate sub forma lineară, la nivelul coletului intermediarului.
Feţele vestibulare realizează o imagine cât mai individualizată a intermediarilor, iar cele orale
vor fi înclinate în unghi de 40 – 50 de grade fiind orientate V-O de sus în jos. Acest corp de
punte se recomandă în zonele de sprijin maxilare când crestele au lăţime redusă şi dinţii au
coroane cu înălţime normală sau mai mare.

Fig. 78 Corp de punte cu raport tangent linear

La mandibulă se foloseşte corpul de punte cu contact linear pe mijlocul crestei, iar

suprafata ocluzală se poate îngusta vestibulo-lingual pe seama cuspizilor de ghidaj (linguali).
În sens cervico-ocluzal suprafaţa linguală se modelează uşor convex, netedă, fără şanţuri şi
fără individualizarea intermediarilor.In cazul corpurilor de punte metalo-polimerice şi
metalo-compozite se realizează sub formă de casete şi faţete, iar suprafaţa ocluzală va fi
metalică şi de asemenea se realizează colerete cervicale metalice pentru a evita contactul
materialului fizionomic cu mucoasa. Nişele dintre elementele de agregare şi corpul de punte
corespunzătoare papilei interdentare vor fi cât mai deschise.
d.Corpul de punte cu contact punctiform. Fiecare intermediar realizează câte un
contact punctiform cu creasta edentată pe mijlocul crestei. Se mai numesc şi corpuri de punte
conice. Intre convexităţile orale şi vestibulare se creează zone de retenţie alimentară destul de
greu accesibile. Indicaţiile sunt reduse – creste înguste şi puţin vizibile la mandibulă în cazul
materialelor metalo-acrilice, metalo-ceramice. Este indicat pentru zona frontală , premolară şi
molară mandibulară.

87
 Fig. 79 Corp de punte cu contact
punctiform
e.Corpul de punte suspendat. Din dorinţa de a realiza corpuri de punte cât mai
igienice a fost conceput un corp de punte situat la distanţă de creasta edentată.
Condiţiile pentru utilizarea acestui corp de punte: breşa edentată trebuie să aibă
dimensiunea M-D de cel puţin 10 mm şi cea C-O de cel puţin 6 mm pentru a asigura un
spaţiu între corpul de punte şi creastă de 3 mm şi o grosime a corpului de punte de cel puţin
3 mm în vederea asigurării rezistenţei. Suprafeţele intermediarilor suspendaţi sunt convexe în
ambele sensuri V-L şi M-D.Indicaţia majoră este în zona de sprijin mandibulară.

Fig. 80 Corp de punte suspendat forma clasică şi forma modificată în arcadă

A fost sugerat şi un design al intermediarilor sub formă de arcadă în sens M-D, care
oferă acces pentru igienizare, rezistenţă mărită la joncţiunea cu elementele de agregare şi este
diminuată încovoierea corpului de punte sub acţiunea forţelor masticatorii. Se poate placa cu
ceramică, efectele fizionomice fiind bune. In ultimul timp corpul de punte suspendat a pierdut
din teren datorită disconfortului, efectului fizionomic nul. În unele situaţii se produce o
hiperplazie a mucoasei care umple spaţiul de sub corpul punţii.
f.Corpul de punte ovoidal (intramucos). Este utilizat frecvent în zonele unde
estetica este principalul obiectiv. Porţiunea corpului de punte care face contact cu ţesuturile
moi este rotunjită fiind inclavată într-o concavitate a crestei. Pentru realizarea acestei
concavităţi imediat după extracţie se aplică o punte provizorie al cărei corp de punte pătrunde
în porţiunea incipientă a alveolelor, dirijând cicatrizarea. Ulterior se aplică puntea definitivă.
Leibowith a propus realizarea unor rădăcini reduse din ceramică. Este containdicat.

Fig. 81 Corp de punte ovoidal

Principiul biomecanic vizează rezistenţa la rupere, îndoire sau abraziune.

Pentru asigurarea rezistenţei se are în vedere materialul folosit şi forma pe secţiune a
corpului de punte.

88
Clasificarea corpurilor de punte în funcţie de materialul din care sunt realizate.
a. Corpul de punte metalic poate avea raportul cu creasta edentată: suspendat,
punctiform şi linear.Se recomandă în zonele laterale mandibulare unde estetica nu este
importantă, pentru restaurările molare (stâlpul mezial este premolarul2). Corpul de punte cu
contact linear este indicat când spaţiul protetic are înălţimea mai mică de 5 mm şi lungimea
mezio-distală ( M-D) < 10 mm.
b. Corpul de punte integral polimeric – din cauza rezistenţei mecanice scăzute
(rupere, abraziune, flexiune) şi a fenomenului de îmbătrânire se recomandă doar cu caracter
provizoriu.
c. Corpul de punte integral compozit – mai rezistent decât cel polimerice dar nu
suficient, se abrazează şi deci nu păstrează stopurile ocluzale. Işi modifică culoarea în timp.
S-au introdus polisticlele şi ceromeri pentru ameliorarea acestor defecte (au umplutura
anorganică în procentaj mai mare). Se recomandă pentru corpuri de punte frontale de mică
amplitudine (edentaţii reduse).
d.Corpul de punte integral ceramic –cromatică foarte bună, menţine stopurile
ocluzale, toleranţă tisulară bună (poate veni în contact cu mucoasa gingivală) dar, rezistenţa
lui este scăzută. Se pot realiza corpuri de punte de mică amplitudine, în zona frontală.
e. Corpul de punte micst – punţile mixte reprezintă la ora actuală cea mai utilizată
soluţie terapeutică în clinica protezelor fixe. Intermediarii micşti presupun realizarea unui
schelet metalic care se plachează cu un material fizionomic: polimeri, compozit sau ceramică.
Dintre materialele folosite la placare s-a detaşat ceramica, atât ca rezistentă cât şi
cromatică. Corpurile de punte micste, metalo-polimerice şi metalo-compozite total
fizionomice nu s-au impus în zonele de sprijin. Scheletele metalice ale intermediarilor micşti
metalo-polimerici şi metalo-compozite trebuie astfel concepute încât să retenţioneze
materialul de placaj, stopurile ocluzale fiind metalice.
Interfaţa metal-polimer nu trebuie să ia contact cu mucoasa. In cazul corpurilor de
punte metalo-ceramice factorii care concură la realizarea scheletului metalic influenţează
longevitatea restaurării. Fisurile şi fracturile ce apar în materialul de placare au drept cauză
deformarile elastice excesive ale scheletului metalic. Scheletul metalic se poate asemăna cu o
bară (L, l, h).

Fig.82Deformarea corpului de punte sub acţiunea forţelor ocluzale

este direct proporţională cu cubul lungimii şi invers proporţională cu grosimea(Bratu)

În funcţie de rigiditatea corpului de punte, bara se va deforma. Deasupra se exercită

presiune, iar dedesubt tractiune. Ceramica este mai rezistentă la presiune decât la tracţiune,
deci se va fisura pe faţa inferioară. Din acest motiv stratul de ceramică de pe faţa inferioară
trebuie să aibă 2 mm grosime. Atunci când lungimea scade la jumatate, elasticitatea se reduce
de opt ori.
Recomandările sunt:
- scheletul metalic se plachează pe toate feţele dacă există spaţiu cervico-ocluzal
suficient;
- dacă spaţiul este mai mic înălţimea se compensează prin lăţime sau rămânând faţă
mucozală neplacată;

89
 - dacă spaţiul este redus se plachează o singură faţă: vestibulară la maxilar şi ocluzală
la mandibulă.
- când spaţiul nu permite realizarea dimensiunilor optime pentru scheletul metalic,
acesta nu va fi placat, în nici un caz nu se recomandă reducerea grosimii scheletului metalic
pentru a obţine spaţiul pentru ceramică.
- stratul de ceramică trebuie să aibă aceeaşi grosime pe toate fetele. Dacă nu se poate,
grosimile mai mari trebuie realizate doar în zonele de presiune.

Clasificatea corpurilor de punte după forma pe secţiune.

a. Corpul de punte metalic masiv.
Poate avea raport cu creasta edentată astfel:
- suspendat
- punctiform
- tangent vestibular
- linear pe mijlocul crestei
b. Corpul de punte cu casete şi faţete. În cazul corpurilor de punte metalo-acrilice,
faţetele pot fi realizate în laborator sau prefabricate.
-Corpul de punte cu casete şi faţete realizate în laborator. Caseta propriu-zisă are
pereţi metalici spre ocluzal, oral şi proximal. Una din laturi reprezintă faţa mucozală, iar alta
faţa palatinală. In interiorul casetelor este depus acrilatul. Pentru a asigura retenţia acestuia,
casetele vor fi prevăzute cu bare, perle sau anse, iar pentru a nu transpare metalul se aplică
lacuri speciale. Acrilatul are rezistenţă mecanică redusă şi este instabil coloristic.Acest corp
de punte se foloseşte la maxilar şi la mandibulă, iar raportul cu creasta este în semişa sau
tangent vestibular pentru zonele laterale ale arcadelor, sau în şa şi semişa pentru regiunea
frontală a arcadelor.
-Corpul de punte metalo-acrilic cu faţete prefabricate este de domeniul trecutului.
-Corpul de punte metalo-ceramic cu faţete prefabricate este de domeniul trecutului.
c. Corpul de punte metalo–ceramic. Aliajele din care se realizează scheletul metalic
trebuie să aibă acelaşi coeficient de dilatare termic cu cel al maselor ceramice. Punctul de
topire al aliajelor din care se realizează scheletul metalic trebuie să fie mai mare cu 200-
300°C decât temperatura de ardere a maselor ceramice. Scheletul metalic poate fi placat în
totalitate cu masă ceramică sau numai parţial. In general la nivelul zonelor placate cu
ceramică, scheletul metalic va fi cu 2 mm mai mic. Oral acesta va prezenta un guler (prag)
care are rolul de a susţine ceramica în special la nivelul cuspizilor de sprijin maxilari. Se va
evita modelarea scheletului metalic cu unghiuri sau muchii ascuţite.

Fig.83 Schelet metalic pentru punte metalo-ceramică

90
 Fig.84 Punte metalo-ceramică

Raportul corpului de punte cu creasta edentată va fi în semişa sau tangent linear. Din
motive de rezistenţă se poate realiza şi un raport cu creasta în şa atunci când dimensiunea
ocluzo- cervicală este redusă.

Fig.85 Placarea cu ceramică a feţei mucozale nu se Fig.86Prin placarea cu ceramică a feţei vestibulare
justifică deoarece scade rezistenţa corpului de punte. rezistenţa corpului de punte nu este diminuată.

Fig.87Înălţimea C-O redusă determină realizarea Fig.88Joncţiunea scheletului metalic cu placajul

unuiraport cu creasta edentată în semişa ceramic nu trebuie să vină în contact cu mucoasa
gingivală

d.Corpul de punte cu semicasete şi faţete din acrilat . Se scurtează din casete în

treimea incizală. Se foloseşte în regiunea frontală în caz de ocluzie deschisă, ocluzie inversă,
overjet mare. Efectul fizionomic este mai bun dar, rezistenţa este diminuată.
e. Corpul de punte cu cupe şi semicupe cu acrilat. Este asemănător cu o casetă
deschisă ocluzal. Cupa are 3 pereţi: vestibulari, mucozali şi orali, iar semicupa doi: mucozali
şi orali. In interiorul cupelor se află pivoţi cilindrici metalici care asigură retenţia acrilatului,
iar la nivel ocluzal apar sub forma unor insule ce ar trebui să menţină rapoartele de ocluzie.
Se foloseau în regiunea mandibulară la nivelul premolarilor. Sunt contraindicate.
f. Corpul de punte sub formă de bară metalică lineară acoperită cu material
fizionomic. Bara metalică poate fi în formă de T, Y sau ovalară. Retenţiile barei pot fi sub
formă de anse, solzi ori crestături acoperite cu ceramică sau acrilat.
g. Corpul de punte sub formă de bară metalică şi bonturi artificiale cu coroane
fizionomice. Componenta fizionomică poate fi din- ceramică, compozit sau polimer.
Avantajul ultimelor este că se pot schimba în cazul deteriorarii componentei fizionomice.
Acestă punte a revenit în actualitate o data cu sistemele integral-ceramice realizate prin
frezare CAD – CAM. Indicaţia este în regiunea frontală. Raportul cu creasta al barei este în
semişa sau şa.

91
 h. Corpul de punte pentru dinţi tubulari . Sunt prefabricaţi, se aleg aceştia şi în
funcţie de ei se confecţionează scheletul. Are raport în semişa sau şa cu creasta, se utilizează
în regiunile laterale mandibulare şi maxilare în mod exceptional.
i. Corpul de punte Inzoma şi Probond – pentru punţile metalo-ceramice. Se
confecţionează din machete prefabricate lansate de firmele Ivoclar (Inzoma) şi Renfert
(Probond).

Fig.89 Principiul lui Shore(Bratu) Fig.90 Intermediari Inzoma(Bratu)

Intermediarii Inzoma au fost concepuţi pe baza principiului lui Shore: ceramica atinge
cote maxime ale rezistenţei sale atunci când este aplicată pe o suprafaţă concavă a scheletului
metalic. Scheletul metalic are în treimea ocluzală o proeminentă în formă de guleraş. Sunt
rezistente mecanic, legatura aliaj-ceramică este puternică şi se realizează o economie de aliaj
până la 40 %.
Intermediarii Probond – scheletul elementelor de agregare şi al corpului de punte
constă dintr-o plasă metalică. Macheta acestui schelet se confecţionează dintr-o plasă elastică
de ceară şi polimer. Avantajele acestor intermediari sunt reprezentate de economia de aliaj şi
legătura puternică dintre aliaj şi ceramică.

Fig.91 Intermediari Probond(Bratu)

j.Intermediari din titan prefabricaţi – utilizaţi în cazul punţilor din mai multe
bucăţi.

92