Morfologia dintilor si a arcadelor dentare Mihaela – Păpușa Vasiliu/George Costin

Cursul 3
Caracteristici morfologice ale dintilor umani: morfologia
coronara, morfologia radiculara, morfologia la nivel de colet si de
spatiu pulpar

Fiecare dinte este format din coroana dentară, separată prin coletul dentar de una sau
mai multe rădăcini.
Coroană dentară Rădăcini dentare

Colet dentar

Fig. 1

Conţin un spaţiu intern corono-radicular, format din camera pulpară şi canalele

radiculare în care se adăposteşte pulpa dentară.

Canal radicular

Cameră pulpară

Fig. 2

1
Morfologia dintilor si a arcadelor dentare Mihaela – Păpușa Vasiliu/George Costin

Coroana dentară - anatomic, reprezintă porţiunea din dinte acoperită cu smalţ.

Clinic, coroana dentară, este porţiunea vizibilă în cavitatea orală, în funcţie de nivelul inserţiei
epiteliale. Ideal este ca dimensiunea coroanei anatomice să fie identică cu cea a coroanei
clinice. Nivelul inserţiei epiteliului gingival şi uzura dentară modifică acest raport de
egalitate, coroana clinică devenind mai mare sau mică decât coroana anatomică. În realizarea
individualizată a substituenţilor coroanei dentare se are în vedere forma, dimensiunea,
culoarea, poziţia dintelui în cauză astfel încât să se obţină o disimulare perfectă a artificiului
protetic în arcada dentară.

Coroană
Coroană dentară
dentară clinică
anatomică

Rădăcina
dentară

Fig. 3

Pentru aprecierea dimensională a coroanei dentare se au în vedere diametrele dintelui

şi anume: vertical, cervico-ocluzal care în fond exprima înălţimea coroanei; orizontale mezio-
distale, coronare şi cervicale şi care exprimă lăţimea dintelui la aceste nivele; orizontale,
vestibulo-orale, coronare-cervicale care ne orientează asupra grosimii coroanei.
Forma dintelui rezultă din interpretarea asociată a diametrelor coronare cu
dimensiunea şi poziţionarea reliefurilor de pe feţele dentare.
Culoarea şi poziţia depind de caracteristicile morfologice individualizate cât şi de
starea de sănătate a sistemului stomatognat. Indicii clinico-biologici de interpretare a acestor
doi parametrii se însuşesc la disciplinele clinice.
Coroanele dentare prezintă mai multe suprafeţe:
- comune la toţi dinţii sunt feţele verticale, denumite după orientare (mezial, distal,
vestibular şi orale - palatinal sau lingual);

2
Morfologia dintilor si a arcadelor dentare Mihaela – Păpușa Vasiliu/George Costin

M M D
D

Vestibular Oral

Fig. 4

- diferite sunt feţele orizontale care: la grupele premolari, molari, sunt suprafeţe -
denumite suprafeţe ocluzale, la grupul frontal (incisivo-canin) aceste feţe sunt reduse la
dimensiunea unei margini şi de aceea se numesc margini incizale.

Ocluzal Incizal
Fig. 5
Suprafeţele cu orientare verticală sunt în general convexe, cu două excepţii unde apar
concavităţi: pe feţele orale ale incisivilor şi caninilor, în două treimi incizale şi pe feţele
proximale ale unor laterali, în zona de protecţie a papilelor gingivale.
Când unim convexităţile maxime ale suprafeţelor verticale ale unui dinte extras,
obţinem ecuatorul anatomic (Fig. 6 a).
Deoarece dinţii au o înclinare prin implantarea lor în osul alveolar, convexitatea
maximă capătă o poziţie relativă faţă de reperele anatomice şi se obţine un nou contur,
denumit "ecuator de implantare" (Fig. 6 b).

Fig. 6

3
Morfologia dintilor si a arcadelor dentare Mihaela – Păpușa Vasiliu/George Costin

Dacă dintele este în malpoziţie, se determină “ecuatorul de malpoziţie”. Clinic,

denumim ecuator protetic Fig. 6 c) poziţia căpătată de maxima convexitate datorită
modificărilor prin înclinarea de implantare sau de malpoziţie a dintelui (ecuator de
malpoziţie).
În condiţiile în care nu întâlnim nici o modificare a axului normal de implantare
(malpoziţie), ecuatorul protetic coincide cu cel de implantare. Ecuatorul dentar împarte
coroana dentară în două zone suprapuse: supraecuatorială şi subecuatorială (Fig. 7).

Fig. 7
Trecerea de la o suprafaţă verticală la alta se face prin "linii de tranziţie". Deoarece
separarea nu este liniară, ci sub forma unor unghiuri diedre mai mult sau mai puţin exprimate,
vom denumi locul de unire a două suprafeţe verticale "unghi de linie" (Fig. 8).

Fig. 8
Acesta se defineşte în funcţie de suprafeţele pe care le uneşte (de exemplu, unghiul de
linie vestibulo-mezial). Locul de unire a două suprafeţe verticale cu una orizontală realizează
un punct. Deoarece acesta este mai mult sau mai puţin exprimat, realizându-se din intersecţia
a trei unghiuri diedre, îl vom defini ca "unghi de punct" (Fig. 9).

4
Morfologia dintilor si a arcadelor dentare Mihaela – Păpușa Vasiliu/George Costin

Fig.9
Unghiul de punct se denumeşte după suprafeţele pe care le uneşte, de exemplu, unghi
de punct mezio-vestibulo-ocluzal. Aceste definiri (ecuator protetic, unghi de linie, unghi de
punct) au semnificaţii deosebite în limbajul clinic.
Suprafeţele cu orientare orizontală, ocluzală, sunt:
- margini incizale ale dinţilor frontali, înguste (1/6 din diametrul maxim vestibulo-
oral) şi care au întotdeauna traiect mezio-distal. Dacă se împarte diametrul maxim vestibulo-
oral coronar în şase părţi egale, marginea incizală se plasează în a doua şesime dinspre
vestibular (Fig. 10).

Fig. 10
- suprafeţe ocluzale ale dinţilor laterali (premolari şi molari) reprezintă extremitatea lor
liberă.
Privită în sens ocluzal, toată suprafaţa dentară vizibilă şi care este delimitată de ecuatorul
anatomic se defineşte ca "arie ocluzală totală". O linie care uneşte vârful cuspizilor cu
muchiile crestelor marginale prin crestele cuspidiene sagitale delimitează un perimetru central
numit şi "arie ocluzală internă"' sau "faţa ocluzală propriu-zisă" (Fig. 11).

5
Morfologia dintilor si a arcadelor dentare Mihaela – Păpușa Vasiliu/George Costin

Fig. 11
Între aria ocluzală internă şi suprafaţa ocluzală totală se desfăşoară "aria ocluzală
externă".
Aria ocluzală, alias suprafaţa ocluzală internă, are 60% din diametrul vestibulo-oral
maxim (Fig. 12) şi 85% din diametrul mezio-distal maxim (Fig. 13).

Fig. 12 Fig. 13

Pentru iniţiere se propune regula celor şapte şeptimi (Fig. 14). Se împarte dintele în
sensul diametrului vestibulo-oral în şapte părţi egale, şi anume:
- pe o şeptime se desfăşoară versantul vestibular al cuspidului V;
- pe două şeptimi – versantul ocluzal al cuspidului vestibular;
- pe două şeptimi – versantul ocluzal al cuspidului palatinal;
- pe două şeptimi – versantul oral al cuspidului palatinal.

6
Morfologia dintilor si a arcadelor dentare Mihaela – Păpușa Vasiliu/George Costin

În concluzie, faţa ocluzală ocupă patru şeptimi din suprafaţa ocluzală totală, rămânând
trei şeptimi pentru faţa ocluzală externă. Diferenţa de gabarit a cuspizilor vestibulari şi orali
deplasează spre vestibular cu o şeptime faţa ocluzală.

Fig. 14