Botanica - referat semestrul 1, anul I, specializarea Horticultura, ianuarie 2020

USAMV Bucuresti
Facultatea de Horticultura
Forma de invatamant - ID

Frunza - inima plantelor

Profesor: Conf. Dr. Savulescu Elena

Student: Cune Claudiu Constantin

Materia: Botanica

Anul I, semestrul 1, Horticultura

1
Botanica - referat semestrul 1, anul I, specializarea Horticultura, ianuarie 2020

Cuprins:

1. Frunza – Definitie, descriere, alcatuire........................................ 3

2. Clasificarea frunzelor..................................................................4
3. Dispozitia frunzelor pe tulpina...................................................5
4. Structura interna a frunzelor.....................................................5
5. Functiile frunzei...........................................................................5
 Fotosinteza................................................................................5
 Transpiratia...............................................................................6
 Respiratia..................................................................................6

2
Botanica - referat semestrul 1, anul I, specializarea Horticultura, ianuarie 2020

Frunza este organul aerian al plantei, aflat pe tulpină. Ea are rol important în desfăşurarea
funcţiilor de fotosinteză, respiraţie şi transpiraţie.
Frunza are următoarele părţi componente: limb, peţiol şi teacă. Limbul este partea cea mai
lată a funzei, străbătută de o reţea de vase care formează nervurile. Limbul se leagă de tulpină, la
cele mai multe plante, prin peţiol (codiţă) şi teacă (partea lăţită a peţiolului). Uneori peţiolul poate
lipsi. În acest caz, limbul se leagă de tuplină prin teacă, înfăşurând o parte a tulpinii (ex. la grâu,
porumb). În alte cazuri, pot lipsi şi teaca şi peţionlul, iar limbul se leagă direct de tulpină (frunzele
de mazăre, de opaiţă, de floarea-cucului etc.). Lumina este foarte importantă pentru plante, iar
frunza este organul adaptat pentru captarea luminii.
Frunza, prin structura ei, este un „laborator viu” în care lumina soarelui este captată în
grăuncioarele de clorofilă din celulele ei, pentru a fi utilzată în prepararea hranei (substanţele
organice) prin procesul de fotosinteză

Privit la microscop, limbul frunzei este format din două foiţe protectoare (epiderma
superioară şi epiderma inferioară), între care se găseşte miezul frunzei cu celule pline de
cloroplaste. Pe faţa şi, mai ales, pe dosul frunzei se găsesc stomatele. O stomată este formată din
două celule de forma boabelor de fasole, aşezate faţă în faţă, astfel că între ele rămâne un orificiu
prin care se face schimbul de gaze între frunze şi exterior.

Limbul frunzei se orientează în aşa fel încât să primească o cantitate de lumină cât mai mare.
Frunzele au forme, mărimi şi nervuri diferite în funcţie de tipul de plantă şi de condiţiile de mediu.
Ele se prind în mod diferit de tulpină.

3
Botanica - referat semestrul 1, anul I, specializarea Horticultura, ianuarie 2020

Forma plată a acestui organ vegetativ este o caracteristică a spermatofitelor și reprezintă o

adaptare și o perfecționare pentru ca țesutul asimilator propriu-zis să se organizeze pe o suprafață cât
mai mare.
Frunza se deosebește net de celelalte două organe vegetative normale (rădăcina și tulpina) nu
numai prin formă, ci și prin simetria bilaterală, creștere definită (limitată), durată scurtă de viață,
structură dorsiventrală. Frunzele au dimensiuni mult mai reduse decât celelalte două organe
vegetative ale majorității plantelor, dar, prin numărul lor foarte mare, însumează o suprafață uriașă,
pentru a-și putea Îndeplini rolurile principale.

După apariție, frunzele se maturizează în câteva zile și ating dimensiunile specifice unor
frunze mature: toate țesuturile meristematice suferă diferențiere celulară, trec în țesuturi definitive și
creșterea încetează. Astfel se explică una dintre proprietățile frunzei, aceea de a prezenta o creștere
limitată. Singura excepție este reprezentată de frunza de Welwitschia mirabilis, care crește continuu,
pe toată durata de viață a plantei.

În dezvoltarea filogenetică cele dintâi expansiuni ale talului, asemănătoare frunzelor (filoide)
au apărut la algele brune, dar acestea nu sunt omologe frunzelor plantelor superioare. Frunzele mici
ale mușchilor reprezintă cea mai simplă frunză din punct de vedere morfologic și structural. Acestea
au un țesut liberian primitiv, nu au vase lemnoase și deci nu sunt omologe frunzelor plantelor
superioare. Frunza propriu-zisă apare la ferigi, iar la spermatofite ea are cea mai evoluată organizare.

Forma lamei frunzei este determinată de raportul dintre lungime și lățime și de ce parte a
lamei reprezintă cea mai mare lățime a acesteia. Există o formă rotundă, ovală și alungită; larg
ovoid, ovoid și lanceolat; invers largi ovoide, obovate și lanceolate invers. Liniar. În plus față de
aceste zece forme de bază, există câteva tipuri de frunze non-standard care nu se încadrează în
clasificarea de mai sus a lamelor de frunze în raport de lungime și lățime. Printre plantele lemnoase,
acestea sunt frunzele solzoase (thuja vestică), asemănătoare acului (molid, pin, ienupăr), în formă de
inimă (lină), rombice (arborele verucos) și triunghiulare (coajă de noapte-îndulcită amar, coacăze).
În funcție de forma de sus a plăcii, foaia poate fi: contondentă (1), ascuțită (2), ascuțită (3),
îndreptată (4), notă (5).
Baza plăcii de frunze este în formă de pană (6), rotunjită (7), în formă de inimă (8), în formă
de săgeată (9), în formă de suliță (10), inegală (11), tăiată (trunchiată) (12) și îngustată (13).
După forma marginii plăcii, se disting frunze: margine întreagă (1); serat atunci când ambele
părți ale dinților sunt egale (2); cernut când una dintre laturile dinților este mai lungă decât cealaltă
(3); Gorodkovye - cu dinți rotunjiți (4); crestat (5); ondulat (6). Dacă dinții au dimensiuni diferite, ei
disting între frunzele bicondente (7) și frunzele bicamerale (8).

Clasificarea frunzelor:

După formă: ovală (păr), ac (molid), liniară sau panglică (grâu), lance (salcie), inimă (tei),
săgeată (săgeata apei), fistulară (ceapă).
Marginea limbului: întreagă (liliac), dinţată sau zimţată (tei), lobată (stejar), sinuată (fag,
lobodă).
Alcătuirea limbului:
Frunze simple – ex. măr

Frunze compuse din foliole

– palmat compuse (castan)

4
Botanica - referat semestrul 1, anul I, specializarea Horticultura, ianuarie 2020

- penat compus imparipenat compuse (salcâm)

paripenat compuse (nuc)

Dispoziţia frunzelor pe tulpină:

alterne opuse verticilate în rozetă

Structura internă a frunzei

Epiderma: superioară şi inferioară este formată dintr-un strat de celule strâns unite, între
care pot apărea stomate;
stomata este alcătuită din 2 celule în formă de boabe de fasole puse faţă în faţă, lasă o deschidere

Ţesutul fundamental:
- celule aşezate perpendicular pe epiderma superioară; conţin cloroplaste;
- urmează celule cu spaţii cu aer;
Ţesutul conducător
– fascicule libero-lemnoase care formează nervurile.

Funcţiile frunzei

Fotosinteza este procesul de transformare a apei cu sărurile minerale şi a dioxidului de

carbon în substanţe organice sub acţiunea luminii solare, captată în cloroplaste, eliberându-se
oxigen. Schimbul de gaze (pătrunderea dioxidului de carbon în frunză şi eliminarea oxigenului din
frunze în atmosferă) are loc prin stomate.

Acestea se închid şi se deschid în funcţie de nevoile plantelor

şi de condiţiile de mediu. Pereţii celulelor care formează
stomate sunt mai groşi la interior şi mai subţiri la exterior.
Grosimea pereţilor stomatelor poate fi observată la microscop.
Prin transpiraţie, în plantă se produce o forţă de sucţiune care
ajută la absorbţia unor noi cantităţi de apă cu săruri minerale
din sol.

Intensitatea fotosintezei depinde de: cantitatea de apă şi săruri minerale din sol, lumină,
temperatură etc. Apa şi sărurile minerale sunt necesare ca materie primă în procesul de fotosinteză.
Procesul de fotosinteză se intensifică odată cu creşterea cantităţii de apă; când apa este în exces,
5
Botanica - referat semestrul 1, anul I, specializarea Horticultura, ianuarie 2020

fotosinteza se opreşte. Sărurile minerale din sol provin din descompunerea resturilor vegetale şi
animale şi din azotul atmosferic care ajunge în sol prin apele de ploaie şi zăpezi. Fotosinteza începe
la lumină slabă şi creşte ca intensitate odată cu creşterea intensităţii luminii. Dacă lumina este foarte
intensă, fotosinteza începe să scadă. Fotosinteza începe la o temperatură de 00 C, creşte în
intensitate până când temperatura atinge 20-250C, după care încetineşte treptat şi la 45-520C, se
opreşte. Plantele cu frunze verzi şi iarna (conifere, grâu) desfăşoară procesul de fotosinteză şi la
temperaturi sub 00C.
Primele substanţe organice care se formează în urma fotosintezei sunt glucoza şi amidonul.
Din acestea rezultă majoritatea substanţelor existente în plantă: zaharuri, uleiuri, proteine, substanţe
de creştere, substanţe aromate, răşini etc. Aceste substanţe împreună cu apa (sevă elaborată) circulă,
prin vasele liberiene, spre celelalte organe ale plantei, unde se consumă sau sunt depozitate.
Plantele, ca toate celelalte vieţuitoare de pe Pământ, au nevoie de oxigen. Ele utilizează
oxigenul pentru arderea substanţelor organice şi producerea energiei necesare creşterii, formării
fructelor, vindecării rănilor etc. O parte de energie se eliberează sub formă de căldură.

Respiratia - Procesul de captare a oxigenului din aer necesar întreţinerii vieţii plantelor şi de
eliminare a dioxidului de carbon se numeşte respiraţie.
Plantele respiră prin toate organele, dar mai ales prin frunze, procesul având loc atât ziua cât
şi noaptea. Între fotosinteză şi respiraţie există o strânsă legătură, ele fiind procese inverse. Prin
fotosinteză, energia solară şi dioxidul de carbon sunt utilizate pentru obţinerea substanţelor organice,
planta eliminând oxigen. Prin respiraţie, planta elimină dioxid de carbon iar substanţele organice şi
oxigenul sunt utilizate pentru obţinerea energiei. În respiraţie, ca şi în fotosinteză, schimbul de gaze
are loc prin stomate şi este influneţat de condiţiile de mediu (lumină, temperatură, umiditate,
cantitate de oxigen şi de dioxid de carbon etc.).
În fotosinteză, planta utilizează numai o mică parte din energia solară captată. Restul se
transformă în căldură. Acest fapt determină ridicarea temperaturii frunzelor, din care cauză planta
pierde apă sub formă de vapori.

Transpiraţia este procesul de eliminare a apei din corpul plantelor, sub formă de vapori.
Transpiraţia are loc la nivelul frunzelor tot prin stomate, care se închid şi se deschid în raport cu
factorii de mediu şi cu unele nevoi interne ale plantei. Transpiraţia plantelor are un rol important
pentru viaţa de pe Pământ, fiind o verigă importantă a circulaţiei apei în natură.
Uneori frunza îşi schimbă fun-cţiile prezentate mai sus cu altele, fapt care atrage după sine şi
schim-barea formei şi a structurii ei. Frunzele transformate în spini (la drăcilă), în cârcei (la
mazăre),în urne de prins insecte (la unele plante carnivore ), în organe florale etc. sunt frunze
metamorfozate.

După durata de viaţă se deosebesc: frunze caduce, frunze care nu trăiesc decât o singură
perioadă de vegetaţie; ele apar primăvara şi cad toamna (ex. frunzele de fag, carpen, mesteacăn etc.);
frunze marcescente, care nu cad toamna şi care, deşi se usucă, rămân pe ramuri şi peste iarnă (ex.
frunzele de stejar) şi frunze persistente, frunze care nu cad la sfârşitul perioadei de vegetaţie, ci
rămân vii mai mulţi ani (ex. frunzele de conifere).

Bibliografie:
1 Botanica – Morfologia plantelor (Elena Savulescu- USAMV Bucuresti 2009)
2 ro.scribd.com
3 ro.wikipedia.com