O scrisoare pierduta (Recenzie)

„O scrisoare pierduta” este o comedie de moravuri sociale si

politice,scrisa de dramaturgul roman Ion Luca Caragiale,in anul 1884,publicata
in revista „Covorbiri literare” in 1885.
Pe cei prezenti la reprezentatiile din 1884, „O scrisoare pierduta” i-a
impresionat prin actiunea ei vie si prin forta extraordinara a satirei
politice.Chiar detractorii lui Caragiale nu i-au putut refuza cunoasterea
meritelor indiscutabile si in acest sens a fost nevoit sa scrie in 1903,in „Causeris
litteraires”,Pompiliu Eliade,pentru care „Scrisoarea pierduta” era „cea mai buna
bucata literara care s-a scris vreodata in limba romana” , capodopera de
necontestat a repertoriului nostru dramaturgic,o piesa clasica,in masura sa
consacre nu numai un autor,ci si o intreaga literatura.
Aceasta comedie mi-a placut deoarece Caragiale a reusit sa dea viata
unui personaj care a trecut de mult in legenda,cum a reusit sa il umanizeze si
sa-l faca sa para actual ca si cum ar vorbi pentru noi,cei din secolul XXI.
Nu este o carte care intra atat de mult in intimitatea intelectuala a lui
Caragiale cat in cea personala.Este bine documentata si are aerul ca a fost
scrisa de insasi dramaturgul roman.Pica,cateodata,in capcana de a folosi
anumite cuvinte „prea vechi”,dar in rest este o lectura care poate fi data gata
intr-o singura zi.Este una din cartile usoare,care te face sa investesti si care te
face sa crezi ca il cunoasti mai bine pe Caragiale.
Multe dintre fapte sunt inspirate din evenimente care chiar s-au
petrecut,dar scrisoarea pe care acesta o scrie prietenului sau este pur
imaginara(sau poate nu este).
Evenimentele unt relatate cu limpezime si se pastreaza un soi de
melancolie in toate relatarile.Caragiale ne povesteste despre tineretea lui
incarcata de griji si nevoi,de toate escapadele pe care le-a facut prin targurile
Iesilor,al Bucurestilor si al Ploiestilor.
Pentru unele persoane este posibil sa para ciudat limba in care se exprima
Caragiale,dar te obisnuiesti repede cu „vechimea” exprimarii si ajungi sa prinzi
drag de ea pana la finalul cartii.
 Acest lucru mi s-a intamplat si mie.Am prins drag de Caragiale,care isi
spunea ofurile unui prieten vechi si care m-a facut complice la viata lui plina de
evenimente.
Aceasta piesa de teatru mi s-a parut amuzanta datorita numelor
caraghioase ale personajelor si modul in care reactionau in diferite situatii.