CAPITOLUL 7 INSTRUMENTAŢIA PROCESULUI

Introducere 133 Analizori fizico-chimici 149

Instrumentaţie (aparatura de măsură şi 134 Electrozi selectivi de ioni 149
control) Oxigen dizolvat 149
Senzori 134 Sistemul activ 150
Elemente de control final 135 Sistemul pasiv 150
Instrumentaţia tabloului de comandă 135 pH 150
Microprocesoare şi computere 135 Amoniu 151
Sisteme de control 135 Potenţialul de oxidare-reducere 151
Indicaţii de aplicare a senzorilor de control 136 Clorul rezidual 151
Instalare 136 Nitraţi şi nitriţi 152
Mediu 136 Concentraţia solidelor 152
Amplasare 136 Nefelometre 152
Domeniul de măsură 137 Turbidimetre 153
Precizie şi repetabilitate 137 Solidmetre ultrasonice 153
Măsurarea debitului 137 Nuclear – densimetre 154
Măsurarea debitului în canale deschise 138 Senzori ai păturii de nămol 154
Măsurarea debitului în conducte închise 138 Tehnici de transmitere a semnalelor 155
Debitmetre cu înălţimea diferenţială 138 Transmiterea semnalelor analoge 155
Debitmetre mecanice 139 Transmiterea semnalelor digitale 155
Debitmetre magnetice 139 Reţele de transmitere a semnalelor 155
Debitmetre ultrasonice 140 Telemetrie 155
Debitmetrele masice 141 Concepte de control 156
Măsurarea presiunii 141 Controlul manual 156
Manometre mecanice 142 Controlul cu feedback 156
Transmiţători de presiune pneumatici 143 Controlul cu feedforward 157
Transmiţători de presiune electronici 143 Controlul combinat 157
Transmiţători de presiune diferenţiali 143 Controlul avansat 157
Măsurarea nivelului 143 Controlere automate 158
Mecanisme plutitoare şi ultrasonice 143 Controlul pornit-oprit 158
Măsurarea nivelului prin presiunea la bază 144 Controlul proporţional 158
Sisteme cu tuburi cu bule Acţiunea de resetare a controlului 159
Sisteme cu bulbi şi diafragme 145 Controlul în trei moduri 159
Metode electrice 145 Instrumentaţia de protecţie a personalului 160
Măsurarea temperaturii 145 Echipamentul portabil 160
Bulb termic 146 Echipamentul staţionar 161
Termocuple 146 Deficienţa de oxigen 161
Detectori de temperatură prin rezistenţă 147 Gaze explozive 161
Termistori 147 Hidrogenul sulfurat 161
Instalarea senzorilor de temperatură 147 Facilităţi de protecţie şi securitate a 161
Măsurarea greutăţii 147 personalului
Balanţe zecimale 148 Sistemul de detectare a focului 161
Celule încărcate hidraulic 148 Sistemul de securitate cu card de acces 162
Tensiometrele 148 Detectarea intruşilor 162
Măsurarea vitezei 148 Sisteme de televiziune în circuit închis 162
Tacometre generatoare 148 Sisteme de comunicaţie 162
Generatoare de frecvenţă noncontact 148 Întreţinerea instrumentelor 163
Senzori de proximitate 149 Înregistrări 163
Senzori de proximitate magnetici 149 Întreţinere 163
Senzori de proximitate capacitivi 149 Instruirea personalului 164
Senzori de proximitate optici 149 Contracte de întreţinere 164
149 Scrisoare către cititor 164

INTRODUCERE
Cu fiecare reînoire a permisului de evacuare a staţiei de epurare, exploatării i se cere să îndeplinească

133
cerinţe suplimentare şi mai drastice pentru calitatea efluentului staţiei. Ca un rezultat, acum operarea staţiei
controlează un număr în creştere de procese mai complicate. Adesea, nivelele echipei de deservire a staţiei
nu cresc corespunzător cu numărul şi complexitatea crescută a proceselor. Totuşi, dacă procesele trebuie să
funcţioneze eficient şi să îndeplinească valorile specifice ale standardelor, sunt esenţiale monitorizarea şi
controlul corecte.
Tradiţional, în laborator sunt realizate multe tipuri de analize (ca clor rezidual, oxigen dizolvat, pH,
turbiditate şi concentraţii de nutrienţi) pe probe simple sau compozite. Totuşi, azi, instrumentaţia (aparatura
de măsură şi control) permite monitorizarea continuă, online, a acestor parametri. Monitorizarea şi controlul
în timp real a resurselor costisitoare poate aduce de regulă economii semnificative în consumurile de energie
şi chimicale (chiar manoperă), fără a sacrifica calitatea efluentului.

INSTRUMENTAŢIE (APARATURA DE MĂSURĂ ŞI CONTROL)

Instrumentaţia în staţiile de epurare a apelor uzate include o gamă largă de echipamente pneumatice,
hidraulice, mecanice, şi electrice sau electronice, variind de la simple manometre, debitmetre sau panouri de
control cu indicatoare până la sisteme sofisticate de control pe întreaga staţie cu multiple computere,
monitoare şi imprimante. Instrumentaţia poate face următoarele:
Furniza o fereastră în timp real a operaţiilor procesului prin punctarea condiţiilor tranzitorii şi
permiterea corelării operaţiilor interprocese,
Imbunătăţi întreţinerea facilităţilor şi disponibilitatea echipamentului,
Duce la bun sfârşit oprirea automată pentru a reduce avarierea echipamentelor rezultând din defecţiuni
mecanice, prin documentarea şi cuantificarea stării funcţionării,
Simplifica implementarea programelor de întreţinere preventivă, şi
Facilita sistemele de management a informaţiilor.
Multe măsurători din proces pot să nu fie suficient de importante pentru a justifica economic
instrumentele online. Parametrii individuali ce trebuie măsuraţi online vor varia de la staţie la staţie şi chiar
în aceeaşi staţie. Justificarea instrumentelor sau a sistemelor de control include identificarea şi cuantificarea
beneficiilor şi obligaţiilor, atât tangibile cât intangibile. Beneficiile tangibile includ economii directe de
fonduri prin scăderea consumului de resurse sau a nivelului echipei, şi evitarea violărilor permisului de
evacuare şi amenzile ulterioare. Deşi uneori considerat un beneficiu intangibil, instrumentaţia poate
îmbunătăţi semnificativ protecţia personalului de pericolele ce se găsesc în staţiile de epurare şi sistemele de
colectare. Costul instrumentaţiei de siguranţă corespunzătoare păleşte comparat cu pierderea unei vieţi sau a
unui membru/organ al unui muncitor sau a unui proces.
Beneficiile intangibile sunt acelea pentru care un nivel de cost este dificil de cuantificat. Ele includ
responsabilitatea performanţei detaliate a procesului, reducerea aglomerării sarcinilor operatorului, şi liniştea
mintală. Fiecare echipă de conducere a staţiei, şi cel mai adesea administraţiile diriguitoare, determină
importanţa beneficiilor intangibile.
Beneficiile sunt echilibrate de responsabilităţi. Responsabilităţile asociate cu instrumentaţia şi sistemele
de control includ cheltuielile semnificative de capital şi cerinţele de întreţinere aferente. Instrumentele şi
sistemele de control sofisticate cer noi calificări echipei şi pot cere schimbări semnificative în structura
organizaţională a staţiei. Instrumentaţia şi sistemele de control slab concepute şi aplicate pot costa mai mult
decât cele mai ideale beneficii proiectate. Prea multă instrumentaţie sau automatizare poate fi la fel de rea
(sau chiar mai rea) decât lipsa totală a acesteia.
SENZORI. Un senzor este un element care măsoară o variabilă din proces (ca debitul, etc.) şi converteşte
informaţia asupra variabilei într-o formă pe care o poate folosi operatorul. Conversia poate avea ca rezultat
un semnal ce permite transmisia economică a semnalului măsurat la alt element departe de senzor. Aici
termenul transmiţător este mai corespunzător folosit. Deşi termenii senzor, instrument, transductor,
convertor, şi transmţător au semnificaţii diverse şi adesea suprapuse, terminologia corectă depinde de
funcţia, instalarea sau sistemul unui articol specific.
Senzorii care sunt în contact fizic direct cu fluxurile ce curg în procesul de epurare sau echipamentul
procesului sunt elemente de intrare. Ei nu controlează echipamentul; ei preiau bazele de intrare pentru
control. Senzorii ce funcţionează corect fac posibilă monitorizarea şi controlul procesului. Senzorii, ochii şi
urechile sistemului, sunt cele mai importante elemente ale sistemelor de instrumentaţie. Dacă sunt instalaţi şi
întreţinuţi conştiincios, senzorii aduc beneficii operaţiunilor din staţie.
Senzorii monitorizează trei categorii de parametri: de stare, fizici şi analitici. Senzorii tipici de stare

134
includ starea vanelor şi stăvilarelor (deschise sau închise), starea de funcţionare a echipamentelor (on sau
off), şi poziţia comutatoarelor de la distanţă (automat sau manual). Senzorii de stare sunt deasemenea folosiţi
să genereze alarme pentru a atenţiona operatorii asupra deranjării procesului sau stărilor periculoase. Ei pot
interbloca echipamentele pentru a le închide automat, astfel evitând sau limitând distrugerea echipamentului
esenţial sau costisitor.
Parametrii fizici includ debitul, nivelul, presiunea, poziţia, temperatura, viteza, şi vibraţiile. Obişnuit
cei mai semnificativi factori în controlul procesului şi echipamentului, parametrii fizici sunt folosiţi pentru
monitorizarea performanţei echipamentului, stabilirea cerinţelor de tratare, generarea datelor istorice, şi, când
sunt combinaţi cu datele analitice, calcularea eficienţelor proceselor.
Parametrii analitici includ pH-ul, clorul rezidual, turbiditatea (suspensiile solide), densitatea nămolului,
amoniul, oxigenul dizolvat, oxizii de azot şi hidrocarburile. Aceşti parametri sunt folosiţi ca intrare pentru
funcţiile de control automat sau rapoartele de monitorizare pentru organele de reglementare. Obişnuit,
senzorii analitici sunt mai scumpi şi complicaţi decât aceia asociaţi cu parametrii de stare sau fizici. Din
cauză că laboratorul testează de rutină mulţi din aceşti parametri pe probe simple sau compozie, laboratorul
staţiei este strâns implicat în asigurarea că aceste măsurători online sunt corect menţinute şi calibrate.
ELEMENTE DE CONTROL FINAL. Elementul final de control este un mecanism sau echipament
electric, electronic, pneumatic, sau hidraulic, ajustat să obţină o măsurătoare a unei variabile dorite a
procesului. Un senzor furnizează intrarea pentru control; elementul final de control este obişnuit o vană,
stavilă sau pompă. Incluse cu fiecare element final de control sunt elemente secundare de conversie care
acceptă transmisiile semnalului de control şi le convertesc într-o acţiune mecanică sau fizică. Converterele
include mecanisme de acţionare a vanelor, poziţioneri, şi o varietate de echipamente cu viteză variabilă, de
control a pompelor (ca solenoizi magnetici, trolii motorizate şi convertizoare de frecvenţă). Dacă sunt corect
aplicate, instalate şi conştiincios întreţinute, elementele de control final şi echipamentele lor, ce sprijină
controlul şi conversia, produc un control de succes al procesului.
INSTRUMENTAŢIA TABLOULUI DE COMANDĂ. Instrumentaţia panoului de control include o
gamă largă de elemente ce furnizează operatorilor informaţii de proces şi puncte de control. Exemple ale
instrumentaţiei panoului de control sunt aparate de măsură, indicatoare, sesizori de alarmare, lămpi
indicatoare de stare, înregistratoare, controlere, butoane de declanşare şi comutatoare de selecţie. Senzorii,
elementele finale de control şi instrumentaţia panoului de control permit operatorilor să inspecteze şi
controleze un proces dintr-o locaţie convenabilă. Articolele montate într-un panou de control pe care
operatorii nu le vede direct sunt relee electromecanice, condiţionatori de transmitere a semnalelor şi
converterele, şi sursele de energie.
MICROPROCESOARE ŞI COMPUTERE. Microprocesoarele şi computerele sunt acum folosite
obişnuit în multe aplicaţii, incluzând instrumente individuale şi sisteme de control în întregime digitale.
Adăpostite în spaţii mici, microprocesoarele pot realiza funcţiuni foarte complexe la viteze ridicate, cu
consumuri reduse de energie. De exemplu, înaintea microprocesoarelor, calculele cerute pentru convertirea
nivelului măsurat într-un deversor la un semnal de debit cereau un circuit electric ce consuma mult din
spaţiul destinat debitmetrului. Microprocesoarele de azi ocupă puţin spaţiu, sunt mai de încredere, şi permit
să fi schimbate şi reprogramate uşor calculele, astfel permiţând flexibilitate în folosire.
Aplicaţiile industriale ale controlerelor logice programabile (PLC) au înlocuit bancurile mari de relee
electromecanice de control care au fost folosite pentru controlul cerut al echipamentelor (Figura 7.1). PLC-
urile, adaptate la mediul industrial, permit personalului staţiei să schimbe uşor logica folosită pentru
controlul echipamentelor.
Probabil că cel mai semnificativ exemplu al utilităţii microprocesorului este folosirea computerelor
personale (PC). Aceste microprocesoare sunt sisteme de computere ieftine, singulare, care ajută un operator
sau manager al staţiei să introducă, stocheze, regăsească şi manipuleze cantităţi enorme de date ale staţiei,
rapid şi uşor. Înaintea PC-urilor, chiar şi simple calcule şi înregistrări consumau sute de ore de manoperă
anual. Acum, PC-urile realizează aceste activităţi rapid şi precis. În plus, pachetele de software disponibile
fac computere puternice abordabile chiar pentru cele mai mici facilităţi.
SISTEME DE CONTROL. Din cauza naturii şi varietăţii facilităţilor de epurare a apelor uzate, procesele
sunt obişnuit răspândite pe o suprafaţă mare. Instrumentaţia şi automatizarea poate centraliza raportarea
datelor şi comenzile de control. Centralizarea salvează timpul operatorilor, fiindcă ei nu mai au nevoie să
meargă la piesa de echipament pentru a efectua monitorizarea sau controlul de rutină. Totuşi, centralizarea
nu înlătură necesitatea pentru operatori ca să inspecteze periodic o piesă de echipament. Nici un sistem de
control nu înlocuieşte această funcţiune.

135
 Sistemele de control constau din componente individuale electrice, electronice, şi pneumatice,
conectate într-o ierarhie în reţea. Componentele redundante a echipamentului de control pot fi o garanţie care
să asigure că căderea unui component singular de control nu va avea ca rezultat o cădere critică a procesului,
distrugerii echipamentelor sau riscuri pentru personal. Nu contează cât de scump sau sofisticat este sistemul
de control, întotdeauna trebuie să existe o rezervă pentru controlul local manual al echipamentului.

Figura 7.1 Sistemul de control distribuit bazat pe controlere logice programabile

INDICAŢII DE APLICARE A SENZORILOR DE CONTROL

INSTALARE. Operatorii vor urma recomandările producătorilor când instalează un instrument şi trebuie
să discute orice abatere sau problemă cu producătorul. Dacă instrumentul este instalat incorect, pot rezulta
defecţiuni ireparabile sau funcţionarea greşită. Instalarea neatentă va submina chiar cel mai grijuliu ales şi
aplicat echipament. Instalarea de succes încorporează cunoştiinţele şi experienţa operatorului despre lichidele
şi gazele ce vor fi măsurate şi controlate. De exemplu, toţi operatorii staţiei de epurare a apelor uzate sunt
familiarizaţi cu tendinţa apelor uzate şi solidelor de a înfunda orificiile mici. Operatorii trebuie să ia în
considerare aceasta, şi alte calităţi ale apelor uzate şi solidelor, când instalează instrumente. Pentru
instalaţiile inline, trebuie prevăzut un mijloc de ocolire sau un mosor (segment de conductă cu flanşe la
capete, ce poate înlocui un instrument montat inline, în caz de nevoie pentru a susţine curgerea continuă)
astfel ca elementul de măsurare să poată fi îndepărtat din serviciu pentru înlocuire, întreţinere sau calibrare,
ce trebuie executate în altă parte.
MEDIU. Operatorii trebuie să reducă la minim sau să elimine praful, umezeala, temperaturile extreme şi
gazele corozive. Deşi prezenţa unor nivele scăzute de gaze corozive (ca hidrogenul sulfurat) poate să nu fie
detectabilă sau să nu fie considerată periculoasă pentru personal, expunerea continuă şi directă a părţilor
electronice la nivele foarte mici de gaze corozive eventual va duce la echipament defectat sau nefuncţional.
Pentru a preveni imixtiunea umezelii şi gazelor, operatorii trebuie să etanşeze conductele electrice şi
capacele instrumentaţiei. Serii de instrumente multiple pot fi protejate în cutii de protecţie comune prin
producerea unei uşoare suprapresiuni în cutie, folosind aer curat, uscat şi comprimat, cu un punct de rouă
mai mic de 4,4°C.
AMPLASARE. Plasarea instrumentului într-o locaţie corectă dintr-un proces este una din cele mai dificile
probleme în aplicarea instrumentelor în staţia de epurare a apelor uzate. Cu unele instrumente (debitmetre,
etc.), datele testelor au documentat ştiinţific amplasarea necorespunzătoare. Cu alte instrumente (pH-metre
sau oximetre), cea mai bună locaţie se bazează pe experienţa în aplicaţii similare sau pe metoda încercărilor
şi erorilor. Cu articolele ultrasonice, trebuie avută grijă la instalarea lor, ca efectul peretelui lateral şi al
înfundării conductelor să nu se interfereze în măsurătorile instrumentelor. Adesea, un instrument a fost
considerat defect sau de neîncredere când, de fapt, el a fost doar amplasat incorect. Înainte de abandonarea
unui instrument, managerul trebuie să confirme că localizarea senzorului este corectă şi, unde e posibil, că au

136
fost încercate alternative. Obişnuit, producătorii vor furniza indicaţii, asistenţă şi sugestii considerabile
pentru amplasarea senzorilor.
DOMENIUL DE MĂSURĂ. Domeniul aşteptat de măsură al unui instrument se bazează pe cerinţele
actuale, mai curând decât pe cele viitoare. Alegerea domeniului se bazează pe variaţia instrumentului
(măsurătoarea maximă aşteptată împărţită la măsurătoarea minimă aşteptată). Când sunt folosite valorile
extreme pentru determinarea domeniului instrumentului, măsurătoarea maximă aşteptată este mare, ducând
la un domeniu extrem de mare. Supradimensionarea unui articol va duce la insensibilitatea şi imprecizia
instrumentului, fiindcă măsurătorile rezultate folosesc doar capătul mai jos al capacităţii instrumentului.
PRECIZIE ŞI REPETABILITATE. Acurateţea exprimă cât de aproape un instrument este de
adevărata valoare a variabilei ce trebuie măsurate. Eroarea instrumentului este diferenţa dintre citirea
instrumenului şi valoarea adevărată. Fiindcă acurateţea (precizia) este specifică în multe moduri, operatorul
trebuie să verifice criteriile acurateţii în fiecare caz specific. Cea mai obişnuită specificare a acurateţii
instrumentului este un procentaj din, fie anvergura instrumentului, fie din citirea reală (Figura 7.2). De
exemplu, dacă un debitmetru electromagnetic are o anvergură de la 0 la 5451 m3/zi şi o precizie specificată
de 1% din anvergură, citirea va fi aşteptată a fi mai mare sau mai mică cu 55 m3/zi din debitul real. Dacă
acelaşi instrument este specificat ca un procentaj din citirea reală, variaţia aşteptată de la debitul adevărat se
va schimba, depinzând de citirea reală. La 545 m3/zi, eroarea de citire va fi de aşteptat să fie în 5 m3/zi. La
4910 m3/zi, eroarea aştepată va fi în jur de 49 m3/zi.
Repeatabilitatea este apropierea dintre un număr de măsurători de ieşire consecutive pentru aceeaşi
valoare de intrare în condiţii identice de operare şi abordarea din aceeaşi direcţie, pentru trecerea în revistă a
întregului domeniu. Dacă un instrument este repetabil şi operatorii cunosc erorile inerente, acest tip de intrare
pentru control este adesea folositor.
Alte caracteristici importante ale instrumentelor ce sunt examinate pentru a învăţa dacă instrumentul
îndeplineşte necesităţile aplicaţiei includ histeresis, sensibilitatea, linearitatea, banda moartă, tendinţa şi
timpul de răspuns.

Figura 7.2 Precizia: linia solidă reprezintă valorile adevărate; citirile sunt în interiorul bandei marginite de
liniile întrerupte

MĂSURAREA DEBITULUI
Debitul este unul din cei mai importanţi parametri ai apei uzate ce trebuie măsuraţi. Multele tipuri de
articole de măsurare a debitului au trei criterii de bază care determină performanţa lor: suprafaţa, viteza şi
caracteristicele articolului. Două tipuri de bază ale măsurătorii debitului sunt canalele deschise şi conductele
închise. Pentru performanţa bună a articolului de măsurare, ambele tipuri cer condiţii de apropiere libere de
piedici şi schimbări abrupte ale mărimii şi direcţiei. Obstrucţiile şi schimbările abrupte produc distorsiuni ale
profilului vitezei, ce duc la imprecizii în măsurarea debitului.

137
MĂSURAREA DEBITULUI ÎN CANALE DESCHISE. Un deversor sau un canal de măsură
măsoară lichidul scurs în canale deschise sau conducte umplute parţial sub presiunea atmsoferică (Figurile
7.3 şi 7.4). Acest dispozitiv sileşte curgerea să ia numite caracteristice (formă sau mărime), depinzând de
articolul folosit. Schimbările debitului produc o schimbare măsurabilă a nivelului lichidului în apropierea
articolului. Acest nivel este legat de debit printr-o formulă matematică corespunzătoare. Dispozitivul specific
determină locaţia şi precizia măsurătorilor nivelului şi este extrem de important pentru performanţa preciziei.

Figura 7.3 Canal Parshall

Figura 7.4 Deversor tipic ce generează o înălţime

MĂSURAREA DEBITULUI ÎN CONDUCTE ÎNCHISE. Când conductele funcţionează pline, în
măsurarea debitului din conducte închise, aria transversală poate fi determinată precis. Totuşi, măsurarea
vitezei este mai dificilă, datorită frecării cu peretele conductei, vâscozităţii fluidului şi altor factori ce
afectează viteza curgerii. Există cinci clase de debitmetre pentru conducte închise folosite obişnuit în
epurarea apelor uzate : cu înălţime diferenţială, mecanice, magnetice, ultrasonice şi masice.
Debitmetre cu înălţimea diferenţială. Debitmetre cu înălţimea diferenţială includ platouri cu găuri, tuburi

138
Venturi (Figura 7.5), duze, tuburi Pitot, şi rotametre cu aria variabilă. Când sunt alese şi aplicate corect,
acestea măsoară lichide curate (apă potabilă şi apă filtrată) şi gaze relativ curate (gaz de digestor puţin umed
şi aer comprimat).
Debitmetrele cu înălţimea diferenţială folosesc strangulări în conducte care produc o cădere de presiune
temporară şi măsurabilă dincolo de ele. Această cădere de presiune este legată matematic de principiile
conservării masei şi energiei la viteza şi debitul fluidului ce este măsurat. Domeniul de măsură este obişnuit
limitat de raportul de 4:1 dintre debitul maxim şi cel minim. Pentru funcţionarea corectă, debitmetrele cu
înălţimea diferenţială pretind tronsoane de conductă rectilinii atât în amonte cât şi în aval de strangulare.
Întreţinerea de rutină include curăţirea acestor tronsoane prin suflarea lor şi îndepărtarea oricărei umezelii
acumulate în aplicaţiile pe gaze.

Figura 7.5 Debitmetru Venturi tipic cu purjarea lichidului (Skrentner, 1989).

Debitmetre mecanice. Debitmetrul cu turbină, cel mai obişnuit debitmetru mecanic, funcţionează pe
principiul că lichidul ce împinge un rotor (turbină) cauzează rotaţia la o viteză proporţională cu debitul
(Figura 7.6). Turbina este legată mecanic de un indicator şi adesea de un totalizator sau transmiţător.
Funcţionarea corectă pretinde puţine solide în suspensie şi gunoaie.

Figura 7.6 Debitmetru cu elice

Debitmetre magnetice. Debitmetrele magnetice sunt folosite în mod extins în aplicaţii variind de la efluentul
filtrat la nămolurile îngroşate sau digerate (Figura 7.7). Ele funcţionează prin inducţia electromagnetică, în
care tensiunea indusă generată de un conducător ce traversează un câmp electric este proporţională liniar cu
viteza conductorului. Pe măsură ce lichidul (conducătorul) se deplasează prin debitmetru (generând un câmp

139
magnetic), tensiunea produsă este măsurată şi convertită într-o viteză şi, astfel, într-un debit. Debitmetrele
magnetice cer o conductă plină pentru funcţionarea corectă. În aplicaţii unde este probabilă lipirea grăsimilor
de electrozi, poate fi cerut un echipament suplimentar pentru degresarea electrozilor. Debitmetrele magnetice
nu produc strangulări şi sunt fabricate cu căptuşeli antiabrazive şi anticorozive, din care cauză ele sunt
folosite frecvent în măsurarea solidelor. Dezavantajul lor major este preţul lor relativ ridicat.

Figura 7.7 Debitmetru magnetic

Debitmetre ultrasonice. Debitmetrele ultrasonice se bazează pe măsurarea timpului de trecere al undelor sau
scăderea frecvenţei cauzată de un fluid ce curge. Un instrument ce măsoară timpul de trecere al undelor se
numeşte debitmetru ultrasonic cu contrapropagare (Figurile 7.8 şi 7.9). Undele ultrasonice de frecvenţă şi
durata cunoscută sunt trimise transversal pe conductă sub unghiuri cunoscute. Undele sunt sesizate fie direct
de un receptor opus sau indirect ca unde reflectate. Schimbările în timpul de traversare sau frecvenţa undelor,
cauzate de curgerea lichidului, sunt proporţionale liniar cu viteza lichidului. Această viteză este convertită în
debit şi redată pe un display prin conversie electronică. Prezenţa sau absenţa bulelor de aer şi densitatea
solidelor din fluid afectează debitmetrele. Operatorii trebuie să urmeze specificaţiile producătorului şi să
urmărească grijuliu debitmetrele în aplicaţii.

Figura 7.8 Debitmetru ultrasonic timp de trecere

140
Figura 7.9 Debitmetru ultrasonic cu reflectare
Debitmetrele masice. Debitmetrele masice măsoară masa materialului furnizat într-o unitate de timp. Ele
folosesc densitatea fluidului sau a gazului scurs, şi fie efectul Coriolis sau fie dispersia termică pentru a
converti măsurătoarea în debitul masic. În debitmetrele Coriolis, pot fi folosite tuburi, fie drepte, fie curbate.
Pe măsură ce fluidul curge prin tub, forţele Coriolis tranziţionale şi rotaţionale cauzează simultant deformaţia
unghiulară sau deplasarea tuburilor. Amplitudinea deformaţiei este măsurată; ea depinde direct de viteza şi
densitatea masei în mişcare (masa de curgere). Alt debitmetru măsoară o oscilaţie în loc de o viteză la un
unghi constant. Două tuburi paralele sunt oscilate în antifază, mult asemănător cu un diapazon. Când un fluid
curge prin tuburi, este generată o schimbare de fază. Pe măsură ce curgerea fluidului variază, senzori
electrodinamici la intrare şi ieşire măsoară schimbarea de fază, care este direct proporţională cu debitul
masic.
Debitmetrele cu dispersia termică folosesc transferul de căldură pentru determinarea masei de material
deplasate în unitatea de timp. Ele măsoară ridicarea temperaturii unui fluid după ce a fost adăugată o
cantitate cunoscută de căldură. Din caracteristicele termodinamice ale mediului ce curge, pot fi determinate
debitul volumetric şi masic.
Aceste debitmetre se pot înfunda şi nu trebuie folosite pentru fluide cu orice solide în suspensie
apreciabile. Ele au fost folosite pentru măsurarea debitelor de polimeri, aer şi gazului de digestor.

MĂSURAREA PRESIUNII
Presiunea este un parametru folosit extins în staţiile de epurare a apelor uzate. Măsurătorile presiunii sunt
folosite direct pentru următoarele:
Monitorizarea celor mai multe tipuri de echipamente de pompare,
Reglarea presiunii în diferite procese sub presiune, şi
Menţinerea presiunilor corecte în sistemele de ungere şi etanşare.
Unele tipuri de articole pentru măsurarea domeniului întreg de presiuni includ articole complet mecanice cu
indicatoare locale (manometre cu tub Bourdon şi spirale, elicoidale şi tip foale) (Figura 7.10).
Transmiţătoarele pneumatice şi electronice de presiune măsoară presiunea şi transmit măsurătoarea la o
locaţie îndepărtată. Transmiţătoarele de presiune diferenţială sunt deasemenea folosite mult pentru aplicaţii
de măsurare a nivelului şi debitului. Când sunt alese şi aplicate corect, toate aceste articole s-au dovedit de
încredere.

141
Figura 7.10 Elemente de presiune mecanice
MANOMETRE MECANICE. Manometrele mecanice lucrează pe principiul deplasării fizice cauzată de
schimbările în presiune (Figura 7.11). O legătură la un indicator sau pointer pe o scară arată operatorilor
valoarea presiunii măsurate. O gamă largă de domenii de presiune este disponibilă pentru manometrele
mecanice. Pentru funcţionarea corectă, racordul la proces pentru instalarea manometrului este făcut astfel ca
racordul să nu se înfunde cu solide sau gunoaie. Operatorii trebuie să izoleze manometrele de presiunile
ridicate pulsatorii care vor produce vibrarea legăturilor mecanice delicate ale instrumentului. Pentru precizia
acceptabilă, manometrele trebuie alese ca să funcţioneze la mijlocul domeniului specificat de măsurare. Dacă
precizia ridicată este critică, manometrele ce nu sunt în folosinţă activă trebuie îndepărtate.

Figura 7.11 Elemente de presiune diferenţială mecanice

142
TRANSMIŢĂTORI DE PRESIUNE PNEUMATICI. Transmiţătorii pneumatici de presiune,
folosind un sistem de transmisie a aerului comprimat, permit transmiterea presiunii sesizate la o locaţie
îndepărtată. Aceşti transmiţători folosesc principiul echilibrării presiunilor pe o diafragmă metalică folosind
fluidul procesat pe partea “udă” şi aerul furnizat instrumentului (reglat printr-un sistem de duză/diafragmă)
pe partea “uscată”. Orice tendinţă a diafragmei de a se deplasa din cauza schimbărilor în presiunea din proces
va cauza o restrângere a sistemului de insuflare prin duză, ce va creşte presiunea aerului pentru a ţine
sistemul în echilibru. Operatorii vor aplica aceste articole cu grijă, mult asemănător cu manometrele
mecanice, pentru a le proteja contra înfundării şi vibrării excesive. Ei necesită a fi calibraţi periodic pentru a
menţine relaţia stabilită dintre presiunea în proces şi schimbarea indusă în instrumentul de alimentare a
presiunii.
TRANSMIŢĂTORI DE PRESIUNE ELECTRONICI. Un component electronic ataşat la un articol
mecanic de măsurare a presiunii (obişnuit o diafragmă) generează un semnal electric proporţional cu
presiunea aplicată. O schimbare în articol schimbă proprietatea electrică a unui component electronic
(capacitor sau element tensionat). Aceste dispozitive au devenit larg folosite pentru transmiterea presiunii la
distanţă cu displayuri electronice şi sisteme de control. Ele necesită a fi calibrate periodic pentru a menţine
relaţia dintre presiunea reală în proces şi magnitudinea semnalului electronic de transmis.
TRANSMIŢĂTORI DE PRESIUNE DIFERENŢIALĂ. Transmiţătorii de presiune diferenţială
folosesc unul din dispozitivele de măsurare a presiunii discutate mai înainte, împreună cu o carcasă şi
fitinguri speciale. Carcasa sau fitingurile furnizează două legături de presiune care echilibrează presiunea.
Transmiţătorii de presiune diferenţială sunt folosiţi pentru măsurarea nivelului în recipienţi sub presiune şi cu
articole de măsurare a debitului pentru înălţimea diferenţială în conducte sub presiune.

MĂSURAREA NIVELULUI
Măsurarea nivelului este folosită în principal pentru controlul pompelor pentru menţinerea nivelului în
bazinele de aspiraţie, rezervoare şi camerele desnisipatoarelor. Măsurarea nivelului este folosită deasemenea
împreună cu alte articole (ca praguri sau deversoare) pentru măsurarea debitului pe canale deschise. Cele trei
metode principale de determinarea nivelului sunt măsurarea fizică a nivelului lichidului deasupra, măsurarea
înălţimii presiunii deasupra şi metode electrice.
MECANISME PLUTITOARE ŞI ULTRASONICE. Un plutitor sau un articol ultrasonic măsoară un
nivel a lichidului deasupra unui nivel de referinţă. Plutitorii, unul din cele mai vechi şi mai simple măsurători
ale nivelului, sunt folosiţi extins în bazine de aspiraţie sau cămine de nămol care cer o indicaţie discretă a
nivelelor ridicate sau scăzute. Ei sunt deasemenea folosiţi pentru indicarea locală a nivelului în bazine şi
canale deschise. Problema principală de întreţinere a unui sistem cu plutitor este acumularea de solide,
gunoaie sau gheaţă pe plutitor sau în puţul de liniştire, când este folosit (Figurile 7.12 şi 7.13).

Figura 7.12 Indicator de nivel cu flotor cu contragreutate

143
Figura 7.13 Comutatoare flotor
Articolele de măsurare ultrasonică a nivelului, instalate deasupra suprafeţei lichidului, măsoară nivelul
prin generarea unui puls de unde ultrasonore ce este reflectat de suprafaţa lichidului. Instrumentul detectează
ecoul, calculează timpul de străbatere a ecoului şi îl converteşte într-o măsurătoare a nivelului (Figura 7.14).
Schimbările în temperatura aerului, spumele de suprafaţă şi ceaţa pot afecta negativ măsurătorile ultrasonice
a nivelului. Operatorii trebuie să ferească componentele electronice sensibile de umezeală şi gaze corozive.

Figura 7.14 Instalarea senzorului acustic de nivel

MĂSURAREA NIVELULUI PRIN PRESIUNEA LA BAZĂ. Tuburi cu degajare de bule şi bulbi cu
diafragmă măsoară presiunea de înălţime de la suprafaţa lichidului şi sunt folosite adesea în aplicaţii cu
canale deschise sau rezervoare nepresurizate (Figura 7.15).

144
Figura 7.15 Schema unui sistem de nivel cu bule
Sisteme cu tuburi cu bule. Sistemul cu tuburi cu bule folosesc un debit mic, reglat de aer, care emite
constant bule în lichid. Fiindcă debitul de aer este mic, sistemul produce o contrapresiune egală cu înălţimea
statică a lichidului. Un manometru convenţional sau transmiţător măsoară această contrapresiune ca
înălţimea unei coloane echivalentă de apă. Sunt necesare corecţii când greutatea specifică a lichidului diferă
semnificativ de cea a apei. Fiindcă aerul borboroseşte constant din tub, sistemul este obişnuit autocurăţabil.
Pot fi prevăzute vane pentru izolarea articolului de măsurare a presiunii în perioada furnizării unui debit mai
ridicat de aer prin tub, pentru purjarea preventivă de întreţinere, dacă se produc depuneri de murdărie pe
pereţii acestuia. Puţurile de liniştire sunt folosite adesea pentru protejarea tubului de bule împotriva
turbulenţei şi distrugerii. Pentru a proteja instrumentele pneumatice şi regulatoarele, operatorii trebuie să
cureţe alimentarea cu aer de umezeala excesivă şi uleiuri.
Sisteme cu bulbi şi diafragme. Sistemul cu bulb şi diafragmă operează pe principiul că aerul etanşat între
latura uscată a diafragmei (în tubul capilar) şi receptor se comprimă sau expandează cu deplasarea
diafragmei. O schimbare în înălţimea statică a lichidului de măsurat deplasează diafragma, astfel că
presiunea în aerul capturat este aceeaşi ca presiunea de înălţime. Schimbările temperaturii din cauza luminii
solare sau căldurii construcţiei, în particular dealungul tubului capilar, pot cauza erori de măsurare ca un
rezultat al dilatării aerului capturat. Pentru a reduce efectul temperaturii, tuburile capilare pot fi umplute cu
un fluid neafectat de temperaturile de operare; totuşi, aceasta adesea afectează timpii de răspuns ai
măsurătorii.
METODE ELECTRICE. Metodele electrice de măsurare a nivelului constau în principal din senzori de
conductivitate şi capacitate (Figura 7.16). Senzorii de conductivitate sunt mecanisme distincte folosite mult
mai des decât plutitorii (pornirea şi oprirea pompelor, şi alarmare).

145
Figura 7.16 Instalarea unei sonde capacitative tipice (Skrentner, 1989)
Senzorii de conductivitate folosesc lichidul să completeze un circuit dintre doi electrozi sau dintre două
secţiuni ai unui senzor. Articolele trebuie folosite în lichide complet curate din cauză că acumularea pe
senzor poate fie completa circuitul sau acţiona ca un izolator.
Un capacitor constă din două talere conducătoare de electricitate separate cu un material neconducător.
În aplicaţiile de epurare a apelor uzate, un senzor de capacitate acţionează ca un taler conductiv, şi aerul ca
un material neconducător. Lichidul acţionează ca alt taler conductiv. Pe măsură ce nivelul lichidului se
schimbă, capacitatea sistemului se schimbă proporţional. Instrumentul măsoară această capacitate şi afişează
nivelul. Se produc probleme dacă pe senzor se acumulează solide, dar mulţi producători au conceput
instrumentaţia pentru a compensa problema.

MĂSURAREA TEMPERATURII
Chiar dacă cele mai multe procese majore de epurare a apelor uzate nu sunt controlate la temperatură,
totuși sunt cerute multe măsurători ale temperaturii. Aplicaţii evidente pentru măsurarea temperaturii sunt
digestoarele anaerobe, evaporatoarele de clor, incineratoarele şi protecţiile echipamentelor. Mai puţin
evidente sunt controalele temperaturii pentru analizatori şi debitmetre. Articolele de măsurare a temperaturii
includ termometre cu lichid, termometre bimetalice, presiunea la bulbi de expansiune a lichidelor sau
gazelor, termistorii, detectorii de temperatură rezistivi/RTD), detectorii în infraroşu şi benzi fereastră cu
cristale. RTD este obişnuit folosit la temperaturi mai scăzute, de domeniul mediului ambiant, în timp ce
termocuplele furnizează o încredere mai bună în domenii mai ridicate. Deasemenea senzorii de temperatură
umpluţi cu gaz sau lichid, şi termistorii, sunt frecvent folosiţi pentru protecţia echipamentului şi sisteme de
răcire. Pentru serviciul continuu de precizie, operatorii trebuie să calibreze periodic instrumentele folosind un
mecanism de măsurare a temperaturii standard cu precizie ridicată.
BULB TERMIC. Cel mai obişnuit bulb termic folosit este cel umplut cu gaz şi caree funcţionează pe
principiul fizic că presiunea absolută a unui gaz închis este proporţională cu temperatura absolută (Figura
7.17). Instalat într-o teacă termică pentru protecţie şi uşurinţa inspectării şi calibrării, bulbul termic este
disponibil în mai multe domenii de temperatură şi precizii. Ei sunt obişnuit folosiţi pentru controlul local şi
doar indicare.

146
Figura 7.17 Sistem cu bulb termic
TERMOCUPLE. Termocuplele funcţionează pe principiul că într-un circuit făcut din două metale diferite
apare un curent unde două joncţiuni dintre metale sunt la temperaturi diferite (Figura 7.18). Combinaţiile
variate de metale folosite sunt tabelate în cele mai multe manuale inginereşti, şi alegerea metalelor se
bazează pe temperatura maximă de măsurat. Termocuplele măsoară temperaturi ridicate de până la 980°C cu
o precizie de 1% pe întreaga scară.

Figura 7.18 Circuit tipic cu termocuplu

DETECTORI DE TEMPERATURĂ PRIN REZISTENŢĂ. Un detector de temperatură rezistiv are
un element sensibil la temperatură în care rezistenţa electrică creşte repetabil şi predictibil cu creşterea
temperaturii. Elementul sensibil este obişnuit făcut din sârme de diametru mic din platină, nichel sau cupru,
rulate pe o bobină specială sau altfel de suport, într-o configuraţie virtual liberă de tensiune. Detectorul este
obişnuit ales pentru precizie şi stabilitate ridicată. O aplicaţie obişnuită RTD este măsurarea temperaturilor
lagărelor şi carcaselor în motoarele electrice.
TERMISTORI. Un termistor (numele vine de la “rezistor sensibil termic") este un semiconductor în stare
solidă a cărui rezistenţă variază invers ca o funcţie de temperatură. Unii termistori sunt disponibili cu o
schimbare bruscă în pantă la unele temperaturi caracteristice. În unele situaţii, un termistor poate înlocui un
RTD ca un senzor de temperatură. Un avantaj al termistorului faţă de un RTD convenţional cu sârmă este că
termistorul are o mai mare schimbare a rezistenţei pentru o schimbare dată a temperaturii. Un dezavantaj este
că precizia disponibilă, deşi bună, este inferioară aceleia a unui RTD convenţional.
INSTALAREA SENZORILOR DE TEMPERATURĂ. Durata de viaţă a senzorilor de temperatură
depinde de instalarea sa. Tecile de protecţie, făcute din metal sau materiale ceramice şi încastrate în peretele
unei conducte sau ale unui bazin, feresc senzorii de temperatură de proces şi îi fac capabili de îndepărtare
fără deranjarea procesului. În aplicaţiile de epurare a apelor uzate, în particular unde sunt implicate materii
solide, operatorii nu trebuie să împiedice curgerea deplină în conductă. De preocupare particulară este
colectarea gunoaielor (sfori, plastice şi bucăţi mari) deasupra tecilor de protecţie. Obişnuit, dacă teaca
termică pătrunde mai puţin de 25% în diametrul conductei şi este într-un cot sau ramificaţie “T”, debitul va
spăla gunoaiele.

147
MĂSURAREA GREUTĂŢII
Măsurarea greutăţii, o parte importantă a exploatării, furnizează date precise despre folosirea
chimicalelor sau a concentraţiei solidelor înaintea reducerii sau dispunerii. Măsurătorile greutăţii ţine seama
de costurile de deshidratare şi transport. Mai multe metode mecanice şi electronice dovedite corespunzătoare
pentru măsurarea greutăţii sunt balanţele zecimale, celulele cu încărcare hidraulică şi tensiometrele.
BALANŢE ZECIMALE. Balanţele zecimale standard, cea mai simplă metodă mecanică, implică un
mecanism de bază pârghie cu un echilibru între două forţe (Figura 7.19). Principiul de bază este cel al
pârghiei de gradul întâi. Scările acestui tip variază de la fracţiuni de kilogram la tone şi poate avea precizia
de 0,1% din greutatea reală.

Figura 7.19 Balanţă zecimală cu greutăţi alunecătoare

CELULE ÎNCĂRCATE HIDRAULIC. Acesta este un sistem închis în care uleiul hidraulic este
încărcat de o forţă externă şi transmite presiunea corespunzătoare printr-o diafragmă la un manometru
(Figura 7.20). Pot fi folosite celule multiple încărcate, şi suma forţelor lor aplicate pe o scară convenţională.
Celulele hidraulice încărcate sunt cel mai eficace cu aplicaţii cu capacităţi ridicate şi au o precizie de 1% din
scara întreagă.

Figura 7.20 Celulă de încărcare hidraulică

TENSIOMETRELE. Un tensiometru este o metodă electronică de măsurare a greutăţii. Butonul încărcat
transferă forţa sa de încărcare la o coloană de oţel cu încărcarea preselectată de care este ataşat tensiometrul.
Tensiunea sau deflecţia coloanei de oţel alterează rezistenţa aparatului de măsură. Unităţi multiple pot fi
adunate împreună electronic şi pot produce semnale de ieşire standard via amplificatori electronici. Precizia
acestui sistem este obişnuit de 1% din scara întreagă.

MĂSURAREA VITEZEI
Măsurarea vitezei este folosită ca un semnal de raportare inversă sau indicaţie locală pentru diferite
echipamente mecanice (ca variatori de turaţie pentru pompe, suflante sau unele mixere mecanice). Metodele
de măsurare a vitezei includ conectarea mecanică directă la un arbore rotativ sau echipament, şi abordarea
noncontact care foloseşte abordări magnetice sau optice.
TACOMETRE GENERATOARE. Tacometrul generator constă dintr-un stator şi un rotor. Statorul

148
(elementul imobil) obişnuit constă din discuri de oţel laminat cu protecţii interioare de bobine reduse. Axul
este cuplat cu echipamentul a cărui viteză trebuie măsurată. Ieşirea este citită pe un indicator, sau prin
convertoare, amplificată în unul din mai multe semnale standard de ieşire. Tacometrele au o precizie de 1%
din scara întreagă.
GENERATOARE DE FRECVENŢĂ NONCONTACT. Generatoarele de frecvenţă noncontact
folosesc un echipament montat pe ax şi un pickup noncontact electronic sau optic montat aproape de
echipament. Pickupul detectează golurile dintre dinţii unui disc şi frecvenţa cu care ei trec prin dreptul
pickupului. Această frecvenţă este apoi convertită la un display dat folosind ture pe minut sau procentul
vitezei. Avantajele acestui tip de senzor de viteză include precizia şi lipsa de părţi mobile.

SENZORI DE PROXIMITATE
Senzorii de proximitate - echipamente de măsură inductive, capacitive, sau optice a vitezei, alinierii sau
poziţiei, şi indicarea fără atingerea echipamentului.
SENZORI DE PROXIMITATE MAGNETICI. Cele trei elemente de bază ale senzorilor de
proximitate sunt un oscilator sensibil, un amplificator în stare solidă şi un articol de comutare. Sensibilitatea
de apropiere este obţinută când un obiect metalic (ţinta) intră în câmpul de sensibilitate. Prezenţa sau absenţa
unei ţinte metalice este sesizată ca o schimbare în câmpul magnetic. Aceasta, în schimb, schimbă impedanţa
oscilatorului, ce furnizează un semnal de ieşire. Ieşirea activează un amplificator în stare solidă şi articolul de
comutare.
SENZORI DE PROXIMITATE CAPACITIVI. Senzorii de proximitate capacitivi, care simt diferenţa
în capacitate, pot sesiza materiale nemetalice (ca apă sau benzină). Senzorii sunt folosiţi ca senzori de nivel a
lichidului. Sesizarea este făcută direct în puţuri nemetalice, sau bazine cu pereţi nemetalici, sau altfel dintr-o
conducte acoperită nemetalic submersă în bazin.
SENZORI DE PROXIMITATE OPTICI. Senzorii optici de proximitate folosesc o rază de lumină
vizibilă sau infraroşie pentru a sesiza prezenţa sau absenţa unui component de echipament sau fluid în
proces. În aplicaţiile staţiilor de epurare a apelor uzate, sesizarea optică este folosită pentru simţirea poziţiei
unei vane sau nivel într-un container de stocare.

ANALIZORI FIZICO-CHIMICI
Analizorii fizici şi chimici măsoară proprietăţile fizice şi chimice a curenţilor procesului (ca influentul,
efluentul staţiei, nămolurile procesului, centratul, gazele procesului, şi chimicalele). Dat fiind cerinţele
crescânde ale reglementărilor în desăvârşirea eficienţelor globale ale epurării, analizoarele fizico-chimice in-
line joacă un rol permanent în creştere în operaţiunile staţiei. Unii analizori fizico-chimice sunt specifici (ei
măsoară un ion chimic), în timp ce alţii măsoară un grup de chimicale, un tip de substanţă, sau un efect:
Ioni chimici specifici – oxigen dizolvat, pH, amoniu şi potenţialul de oxido-reducere (ORP);
Grup de chimicale – clor total rezidual şi oxizii de azot (obişnuit cunoscuţi ca NOx);
Tipul de substanţă– solide în suspensie totale şi solide în suspensie; şi
Efect– cererea biochimică şi chimică de oxigen.
ELECTROZI SELECTIVI DE IONI. O varietate largă de electrozi selectori de ioni, unii din care sunt
probe de ioni specifici, sunt în mod curent pe piaţă. Aceşti electrozi au capabilităţi bune de monitorizare. Cei
mai larg folosiţi electrozi măsoară amoniu, cianură, oxigen dizolvat, cloruri, calciu, pH, floruri şi sulfuri.
De obicei, aceştia sunt precişi în laborator, dar necesită atenţie şi întreţinere periodică în aplicaţii pe teren.
Cu toate acestea, fiabilitatea multora dintre aceste instrumente s-a îmbunătăţit considerabil în ultimii ani.
Unele din cele mai remarcabile sonde folosite pentru monitorizare online sau control în industria tratării
apelor uzate sunt descrise în următoarele paragrafe.
OXIGEN DIZOLVAT. Procesele vieţii microbiene aerobe au nevoie de oxigen dizolvat. Monitorizarea
oxigenului dizolvat este o primă cerinţă în procesul de nămol activat (Figura 7.21). Pentru tratamentul optim,
trebuie să fie menţinut un anumit nivel de oxigen în bazinele de aerare, în special dacă este necesară
nitrificarea. Controlul cantităţii de aer furnizate procesului cu nămol activat poate duce la importante
economii de costuri. Temperatura, presiunea, şi solidele dizolvate, toate afectează cât de mult oxigen poate fi
dizolvat într-o soluţie. Cele mai multe sonde de oxigen dizolvat se compensează în mod automat pentru

149
temperatură şi presiune.
Metodele volumetrice (potenţiometrice) de măsurare a oxigenului depind de reducerea electrolitică a
oxigenului molecular la un electrod încărcat negativ (catod) pentru a genera un curent electric direct
proporţional cu conţinutul de oxigen. Cele două sisteme volumetrice cu electrod în utilizare populară sunt
sistemele activ şi pasiv.

Figura 7.21 Sondă de oxigen dizolvat cu membrană.

Sistemul activ. Electrozii sistemului activ măsoară concentraţia de oxigen prin reducerea oxigenului
molecular la catod. Electronii necesari pentru a reduce oxigenul molecular sunt furnizaţi de celule active care
utilizează metale diferite şi un electrolit. Capacitatea sa de a genera tensiune poate fi comparată cu
acumulatorul cu plumb şi acid dintr-un automobil.
Sistemul pasiv. Electrozii sistemului pasiv funcţionează pe acelaşi principiu ca celulele active, care este
reducerea oxigenului, la un catod polarizat. Sursa celulelor active de electroni este celula în sine, de la anod
la catod. Sursa celulelor pasive de electroni este o sursă de alimentare externă (de exemplu, o baterie).
Tensiunea se aplică pe anod şi catod, şi orice oxigen care trece prin membrana permeabilă este consumat
(redus) la catod, cauzând curgerea curentului. Magnitudinea curentului produs este proporţională cu
cantitatea de oxigen din probă şi este, prin urmare, o măsură a oxigenului prezent.
Este posibil să se măsoare oxigenul dizolvat într-o soluţie care conţine contaminanţi ionici şi organici,
deoarece elementul senzor este separat de o soluţie test printr-o membrană selectiv permeabilă. Această
capacitate de măsură a oxigenului, fără interferenţa altor materiale permite măsurarea oxigenului in situ.
Verificări de calibrare săptămânale sunt, de obicei, necesare, şi cele mai multe au nevoie de ştergeri
periodice ale membranei pentru a îndepărta acumulările de murdărie.
Producătorii şi-au dat seama de importanţa unor sonde uşor detaşabile şi acum aprovizionează
hardware excelent montabil.
pH. pH-ul este o măsură a acidităţii a unui lichid de proces. Măsurătorile continue ale pH-ului apelor uzate
influente sunt frecvent utilizate, în special în staţii unde schimbări drastice ale pH-ulului (ca rezultat a
evacuărilor industriale) provoacă probleme tratamentului.
Electrodul de sticlă, care este sensibil la activitatea ionilor de hidrogen, măsoară pH-ul unei soluţii
apoase (Figura 7.22). Electrodul produce o tensiune legată de activitatea ionilor de hidrogen şi de pH. pH-ul
este determinat prin măsurarea tensiunii faţă de un electrod de referinţă. În timp ce, în general, se presupune
că alţi ioni nu afectează grav electrodul de pH într-o soluţie apoasă, ionii de sodiu poate avea un efect.
Corecţiile de temperatură sunt, de asemenea, necesare, dar sunt, de obicei, realizate în mod automat de pH-
metru.

150
Figura 7.22 Senzor de pH tipic.
AMONIU. Amoniul este un compus chimic care suferă oxidare şi reducere la diverse forme de compuşi ai
azotului. Pentru a reduce absorbţia de oxigen într-un curs receptor, multe staţii trebuie să oxideze amoniul.
Multe staţii de tratarea apelor uzate au limite de descărcare exprimate în termeni de amoniu-azot (NH4-N).
Alternativ, suma nitraţilor şi nitriţilor (amoniu oxidat) poate fi folosită pentru a determina dacă există
suficient oxigen dizolvat într-un bazin de aerare sau cazul în care există condiţii adecvate într-un digestor
aerob. Analizoarele de amoniu utilizează abordarea cu sonde de ioni selectivi pentru a determina cantitatea
de amoniu prezentă. Operatorii trebuie să calibreze periodic analizoarele de amoniu şi să le menţină în soluţii
de concentraţie standard. Sistemele de prelevare de probe pot furniza eşantioane reprezentative şi să filtreze
probele de apă pentru a îmbunătăţi precizia.
POTENŢIALUL DE OXIDARE-REDUCERE. Potenţialul de oxidare-reducere este o măsură a
substanţelor uşor oxidizable sau reductibile într-o probă de apă uzată. Un operator poate controla mai bine
procesul ştiind dacă există o cantitate mare de substanţe reduse (de exemplu, sulfuri şi sulfiţi) care pot avea o
cerere imediată, ridicată de oxigen, şi pot avea ca rezultat o furnizarea inadecvată de oxigen pentru
microorganisme în procesul secundar. Deşi nu este specific, măsurarea ORP este instantanee (este utilizat un
electrod) şi poate fi folosită pentru a ajuta la menţinerea oxigenului dizolvat în bazinul de aerare. O altă
aplicaţie este de a evalua progresele înregistrate de procesul de digestie şi stabilizare în digestoarele
anaerobe.
CLORUL REZIDUAL. Măsurarea continuă de clor rezidual este importantă în dezinfecţia efluentului
final. În plus, unele zone din Statele Unite cer declorinarea, pentru a reduce efectele toxice ale clorului
rezidual asupra vieţii acvatice. Declorinarea necesită utilizarea de analizoare de clor rezidual pentru a dovedi
că practic nu rămâne clor. Controalele clorinării au devenit mult mai importante atunci cînd este necesară
declorinarea. Logic, cu cât e mai constant clorul rezidual după clorinare, cu atât mai uşoară este declorinarea.
Cele mai frecvent utilizate analizoare de clor sunt proiectate pentru a măsura clorul amperometric
(Figura 7.23). Analizorul are un bloc de celule cu curgere prin el, care conţine un electrod de măsură din
platină şi un electrod de referinţă din cupru. Pe măsură ce proba curge trecând de electrozi, este generat un
curent, care este proporţional cu clorul rezidual din probă. Alte unităţi utilizează metode optice, în care o
culoare este dezvoltată şi apoi analizată prin absorbţia luminii. Titrarea amperometrică manuală este larg
folosită ca un standard pentru calibrarea analizoarelor.
Există mai multe forme de clor. În mod obişnuit, de interes sunt clorul liber sau clorul total rezidual
(Capitolul 26). Sunt disponibile analizoare pentru o varietate din aceste grupe.
Aparatele de măsură a clorului rezidual necesită întreţinere şi calibrare periodică. Costurile anuale de
întreţinere şi materialele necesare pentru a menţine instrumentul pot depăşi costul său de capital. Cu toate
acestea, într-o staţie mare, stabilitatea îmbunătăţită şi costurile reduse de chimicale pot uşor depăşi costul de
capital a instrumentelor.

151
Figura 7.23 Analizor de clor rezidual total amperometric
NITRAŢI ŞI NITRIŢI. Nitratul, de obicei, este folosit pentru a monitoriza şi controla staţiile de
îndepărtare biologică a nutrienţilor (BNR). Deşi prezent în staţiile BNR, nitritul se oxidează repede în nitrat
sau se reduce la azot. Sunt disponibile sonde pentru măsurarea sa, dar el este de mai puţin interes decât
nitratul. Instrumente online pentru măsurarea nitratului sunt folosite în staţiile BNR pentru a controla ratele
de recirculare în zona anoxică şi funcţionarea intermitentă a sistemelor de aerare, precum şi pentru
monitorizarea efluentului.
Ionii nitrit şi nitrat absorb lumina UV până la 240 nm. În măsurarea online, un fascicul de lumină UV
este îndreptat prin eşantion, şi este măsurată cantitatea care trece prin detector. Cantitatea absorbită este
transformată într-o măsurătoare de nitrat. Instrumentele sunt prevăzute cu un mijloc de a compensa orice
interferenţă a turbidităţii.
Pentru că valoarea nitritului este de obicei, nesemnificativă, valoarea citită este larg acceptat ca NO3 în
scopuri de control a staţiei.
Nitratul poate fi, de asemenea, monitorizat cu ajutorul abordării ionilor specifici, dar această metodă
suferă din cauza interferenţelor şi este rareori aplicată pentru apele uzate.

CONCENTRAŢIA SOLIDELOR
În general, complexitatea solidelor din apele uzate împiedică orice încercare de a măsura un tip
particular de solide. În laborator, aceste substanţe solide includ solidele în suspensie, dizolvate şi
sedimentabile. În timp, termenul densitate a fost greşit folosit ca un echivalent al concentraţiei solidelor.
Densitatea descrie greutatea lichidului, mai degrabă decât greutatea solidelor pe unitatea de volum. Cele mai
multe nămoluri sunt mai dense decât apa pură. Cele mai importante cauze ale variaţiilor densităţii multor
nămoluri sunt temperatura, cantitatea de gaze antrenată, sau cantitatea de particule cu greutatea specifică
scăzută în apă. Un exemplu de nămoluri cu densitate scăzută cu concentraţii ridicate de solide este o ridicare
sau plutire a nămolului într-un decantor secundar. Pentru a evita confuziile, operatorii trebuie să utilizeze
termeni de solide sau concentraţia de solide, şi nu densitate.
Pentru că un analizor continuu online nu poate usca proba, toate instrumentele de măsură a
concentraţiei solidelor utilizează metode indirecte (de exemplu, optice, ultrasunete, şi nucleară). Metodele
indirecte corelează concentraţia solidelor cu un factor măsurabil. Limita legăturii neperfecte cu cantitatea de
materie în suspensie nu afectează grav capacitatea analizatoarelor de a produce un semnal repetabil de mare
valoare în procesul de control.
NEFELOMETRE. În cazul în care un fascicul de lumină este îndreptat într-un lichid care conţine
particule în suspensie, acestea împrăştie o parte din lumină. Nefelometrul ajută observatorii să măsoare
cantitatea de lumină pe care particulele o împrăştie (Figura 7.24). Cantitatea de lumină împrăştiată e în

152
legătură aproximativă cu cantitatea de particule, dimensiunea particulelor şi proprietăţile optice de suprafaţă.
Nefelometrul fotoelectric este un dispozitiv care utilizează o sursă de lumină incandescentă (lampă), care
produce lumină de lungimi de undă de la albastru la roşu. Lumina este direcţionată către un lichid şi, în cazul
în care lichidul conţine particule, o parte din lumină loveşte particulele şi se împrăştie. Prin plasarea unui
detector fotosensibil la lumină sub un unghi faţă de fasciculul de lumină, mai degrabă decât direct în faţa
acestuia, detectorul primeşte numai lumina împrăştiată de particulele în suspensie. Cele mai multe
nefelometre au un fotodetector plasat la un unghi de 90 de grade faţă de la sursa incandescentă de lumină.

Figura 7.24 Nefelometru

TURBIDIMETRE. În procesul de control, un mod de a determina concentraţia solidelor este de a lega
concentraţia de solide de turbiditatea cauzată de prezenţa materiei în suspensie. Turbiditatea este o
proprietate optică a unui eşantion de apă care determină împrăştierea şi absorbţia luminii, mai degrabă decât
transmiterea în linie dreptă prin probă (Figura 7.25). În mod tipic, un fascicul de la o sursă de lumină
standard este direcţionat printr-o fereastră de sticlă clară în fluxul de lichid pentru a fi măsurat. Un procent
din această lumină se reflectă (împrăştie înapoi) de către materia în suspensie din lichid, şi un procent este
absorbit. Un detector fotosensibil utilizează un fascicul atenuat de lumină reflectată ca o măsură a
concentraţiei de solide. Unele turbidimetre folosesc al doilea detector (de referinţă) pentru a compensa
schimbările temperaturii sau sursei de lumină.

Figura 7.25 Turbidimetru

Pentru a reduce interferenţele cauzate de acumularea de murdărie, mâzgă, sau bule în camera de
prelevare de probe, un producător a dezvoltat o metodă în care un motor cu piston cu acţiune reciprocă aspiră
şi expulzează o probă la fiecare câteva secunde, în timp ce şterge suprafaţa optică a tubului de prelevare de
probe în fiecare ciclu. Alţi producători folosesc fie suprafeţe optice speciale sau acţiunea de răzuire a
debitului procesat pentru a menţine curate suprafeţele optice. Anumiţi senzori folosesc suprafaţa de
împrăştiere pentru a ţine atât sursa de lumină cât şi detectorul departe de nămolul ce murdăreşte.
SOLIDMETRE ULTRASONICE. Principiile de funcţionare a solidmetrelor ultrasonice se bazează pe
atenuarea vibraţiilor mecanice din cauza solidelor. Instrumentele cu atenuare constau din traductoare de
transmitere şi de recepţie. În general transmiţătorul generează semnale vibraţii care călătoresc prin lichide,
unde sunt atenuate (înăbuşite) de împrăştierea cauzată de suspensie. Traductorul de recepţie preia semnalul

153
atenuat. Reducerea semnalului e legată de concentraţia de solide. Viteza sunetului prin nămol este utilizată
pentru a măsura concentraţia de solide. Această schimbare în viteză este destul de mică, dar poate fi măsurată
cu precizie extremă. Instrumentele pot necesita a fi corectate pentru a compensa efectele temperaturii şi
presiunii asupra viteza sunetului.
NUCLEAR - DENSIMETRE. Detectoarele cu radiaţii gamma (nuclear-densitate) depind de o sursă de
material radioactiv, care emite energie în domeniul razelor gama şi un detector pentru această energie (Figura
7.26). Sursa radioactivă este plasată pe o parte a unei conducte şi detectorul pe partea opusă. Ambele,
substanţele solide şi apa, acţionează ca absorbanţi de radiaţii gamma. Pentru nămoluri mai groase,
concentraţia de solide poate varia în mod proporţional cu densitatea nămolului, permiţând astfel utilizarea
unui densimetru ca un instrument de măsură a solidelor. Beneficiile instrumentului de măsură nuclear-
densitate includ următoarele:
• Sensibilitate rezonabilă,
• Lipsă de piese mobile, şi
• Întreţinere redusă, deoarece acesta nu atinge materialul.
Pe de altă parte, dificultăţile instrumentului de măsură nuclear-densitate includ următoarele:
• Citirea nu este corectă în cazul în care conducta nu este plină cu nămol sau materialul se stratifică;
• Este necesară calibrarea sau compensarea periodică în cazul în care temperatura nămolurilor se
schimbă, pentru că temperatura afectează densitatea;
• Antrenarea de aer face metoda inutilă pentru multe aplicaţii;
• Densitatea unsorilor şi uleiurilor diferă de cea a nămolurilor; şi
• Este necesară licenţa Comisiei Americane de Reglementare Nucleară (Washington, DC) pentru a
folosi, calibra, şi dispune de materiale radioactive.

Figura 7.26 Analizator nuclear de solide (Skrentner, 1989).

SENZORI AI PĂTURII DE NĂMOL. Multe tehnici de măsurare a concentraţiei solidelor sunt utilizate
pentru a detecta pătura de nămol. Instrumentele pot fi fixate la o anumită adâncime pentru a indica prezenţa
sau absenţa unei pături de nămol. Instrumentele pot fi de asemenea mobile, permiţând localizarea interfeţei
reale pătură nămol-apă uzată. Detectarea automată a schimbărilor nivelului păturii este utilizată pentru a
creşte stabilitatea controlului procesului.

154
TEHNICI DE TRANSMITERE A SEMNALELOR
Pentru utilizarea maximă şi eficientă, semnalele generate de diverşi senzori şi instrumente sunt
transmise de la senzor la un receptor dintr-o altă locaţie. Adesea, ieşirea senzorului este transmisă la un
panou de control sau sistem informatic, care permite operatorilor să inspecteze simultan multe variabile de
proces.
Cele trei componente ale unui sistem de transmitere a semnalului sunt emiţătorul, receptorul, şi mediul
de transmitere (legătura între emiţător şi receptor). Transmiţătorul converteşte un semnal mecanic sau
electric de la senzor într-o formă pe care mediul de transmitere o poate folosi. Mediul de transmitere preia
semnalul şi îl transferă la receptor. Receptorul îl transformă ulterior într-o formă pe care o poate utiliza
sistemul de recepţie.
TRANSMITEREA SEMNALELOR ANALOGE. Sistemele analogice de transmisie continuă şi în
mod proporţional a semnalului convertesc ieşirea continuă a unui senzor într-o altă formă. De exemplu, un
sistem analogic pneumatic de transmisie transformă ieşirea senzorului de la o deplasare mecanică la o
presiune proporţională, de obicei, de 20 la 100 kPa. Caracteristica cheie a sistemelor analogice este că
transmiterea semnalului este continuă şi proporţională cu ieşirea senzorului.
Sistemele analogice de transmisie pre-electronice includ sisteme pneumatice (cu aer comprimat) şi
hidraulice (lichid comprimat). În fiecare caz, deplasarea mecanică a unui senzor este convertită şi transmisă
de către sistem fără utilizarea de energie electrică. Aceste sisteme sunt utilizate pentru a fi sisteme de
transmisie cal de povară în staţiile de tratare a apelor uzate menajere şi industriale. Avantajele lor includ
siguranţa intrinsecă (fără stropirea potenţială în zonele periculoase) şi uşurinţa de înţelegere de către
personalul de întreţinere mecanică. Cu toate acestea, în aceste sisteme timpul de răspuns este lent, în special
în cazul în care este implicată transmisia la distanţă.
Sistemele de transmisie electronice analogice utilizează tensiune relativ scăzută şi curenţi electrice. Ele
oferă răspunsuri instantanee şi caracteristicile de cost scăzut a electricităţii. Sistemele de transmisie
electronice standard utilizează semnale 4-20 mA-CC sau 1 la 5 V-CC. Ca şi cu sistemele hidraulice şi
pneumatice, ele oferă un semnal continuu proporţional cu ieşirea senzorului. Cablurile de semnal electronic
trebuie să fie protejate de tensiuni ridicate şi alte zgomote electronice întâlnite într-un mediu industrial. În
timp ce acestea sunt mai sensibile şi mai puţin costisitoare de instalat, sistemele electronice necesită
calificările unui tehnician electronist pentru întreţinerea corespunzătoare.
TRANSMITEREA SEMNALELOR DIGITALE. Ca şi calculatoarele, transmiţătorii de semnal
digital utilizează sistemul de numere binare, care exprimă toate numerele zecimale ca o combinaţie de zero şi
unu. Electric, aceasta se manifestă prin fie prezenţa sau absenţa unei tensiuni electrice. Pentru a transmite un
semnal analogic prin intermediul unui sistem digital, este utilizat un convertor analog-digital. Acest aparat
acceptă semnalul analog al senzorului şi îl converteşte electronic, într-o serie de zero şi unu. Receptorul
poate utiliza un convertor digital-analog dacă semnalul digital în cazul în care nu este folosit direct.
Avantajele unui sistem de transmisie a semnalului digital este că mari cantităţi de date pot fi ieftin şi
precis transmise la viteze ridicate. Sistemele de transmisie digitale utilizează, fie o tehnică de transmisie
electronică fie, pentru conversia în continuare, tehnici optice implicând fibre optice în loc de fire.
REŢELE DE TRANSMITERE A SEMNALELOR. Mulţi senzori şi semnale de control pot fi
combinate pentru a forma o reţeaua de transmisie electronică sau prin fibră optică. Diverse componente
electronice şi calculatoare legate în reţea consolidează cantităţile mari de date ale staţiei pentru a fi folosite la
diferite locaţii din această facilitate. Reţelele pot reduce drastic numărul total de fire necesare pentru a
transmite date de la senzorii de câmp la o staţie operator. Cele mai multe reţele variază în funcţie de tipul de
mediu şi de componentele de reţea necesare. Odată cu apariţia senzorilor digitali, acum este posibil să se
conecteze o serie de instrumente de teren sau elemente de control final în reţele (reţele de câmp).
TELEMETRIE. Ambele tehnici de transmitere a semnalelor analogice şi digitale leagă facilităţi la distanţă
(de exemplu, staţii de ridicare a nivelului apei), cu un punct central de monitorizare (Figura 7.27). Aceste
sisteme specializate, adesea numite sisteme de telemetrie, utilizează radioul, telefonul, microundele, sau
razele lasere ca medii de comunicare pentru a transmite informaţii pe distanţe lungi sau în terenuri dificile.
Când sunt combinate cu calculatoare, sistemele de telemetrie consolidează uşor monitorizarea şi controlul a
multor facilităţi la distanţă. Pentru că sistemele de telemetrie sunt pur electronice, ele au nevoie de abilităţile
unui tehnician electronist pentru întreţinerea preventivă adecvată.

155
Figura 7.27 Sistem de transmitere a semnalului analog electronic tipic

CONCEPTE DE CONTROL
Controlul variaţiei unui proces nu este cerut în cazul în care procesele au fost întotdeauna într-o stare
stabilă (de exemplu, exploatate fără schimbări). Cu toate acestea, condiţiile procesului într-o staţie de epurare
sunt mereu în schimbare bazat pe debit şi tăria apelor uzate tratate. Aceste modificări crează abateri de la
ajustările ideale ale procesului sau punctele stabilite, rezultând ineficienţe în proces, incluzând supra-şi sub-
tratarea apelor uzate şi a solidelor îndepărtate. Controlul unei variabile a procesului (de exemplu, debit sau
nivel) se realizează prin închiderea sau deschiderea vanelor sau schimbarea vitezei unei pompei, numită
variabilă de manipulat.
CONTROLUL MANUAL. Un operator efectuează controlul manual. De exemplu, dacă un operator
observă un nivel ce creşte într-un bazin de aspiraţie şi creşte uşor viteza unei pompe pentru a se potrivi cu
debitul din bazin, va fi menţinut noul nivel. Pentru a aduce înapoi nivelul la punctul său original, operatorul
va trebui să crească viteza pompei mai mult, pentru a reduce nivelul suficient, şi apoi să reducă viteza din
nou, pentru a se potrivi cu debitul de intrare. Cu experienţă, operatorul poate ghici viteza necesară pentru a
menţine nivelul în bazinul de aspiraţie la un nivel acceptabil, dar cum se schimbă debitul, nivelul din nou se
va abate de la nivelul optim. Acest tip de control este, de asemenea, numit control în buclă deschisă, pentru
că nu există nici o conexiune directă între valoarea dorită a variabilei procesului (setpoint), valoarea
instantanee a variabilei procesului, precum şi acţiunea variabilei controlate, cu excepţia cazului în care
operatorul staţiei observă şi modifică constant variabila de manipulat.
CONTROLUL CU FEEDBACK (ALIMENTARE ÎNAPOI). În exemplul de mai sus, în cazul în
care operatorul monitorizează continuu nivelul, operatorul este furnizorul de feedback-ul (feed=a alimenta;
back=înapoi). Totuşi, acest mod de lucru nu este o utilizare eficientă a resurselor. Controlul prin feedback
este cel mai simplu mod de a automatiza controlul unui proces. Un controler cu feedback (Figura 7.28)
primeşte ieşirea unui senzor fie ca variabilă de proces sau ca rezultat dorit şi le compară cu o valoare
prestabilită introdusă de un operator. Controlerul calculează automat diferenţa (eroarea) şi determină o
acţiune adecvată de control pentru variabila de intrare. Din cauză că controlerul cu feedback este mereu la
datorie, nivelul în bazinul de aspiraţie poate fi menţinut mai aproape de optimul cerut (valoarea stabilită de
operator).
Controlul prin feedback ia în calcul toate erorile posibile existente, tulburările procesului, precum şi
intrările în proces. Erorile individuale şi tulburările nu necesită să fie precis cuantificate, pentru că
mecanismul de feedback oferă controlerului un efect cumulativ.
Un dezavantaj al controlului prin feedback-ul este intervalul de timp între o reglare a procesului şi
dovada acelei ajustări asupra procesului. Intervalul de timp, de obicei, nu este o problemă atunci când se
controlează debitul sau nivelul în bazine relativ mici. Cu toate acestea, în cazul în care intervalul de timp este
de 30 de minute sau mai mult, controlul prin feedback, singur, ar putea fi inadecvat.

156
Figura 7.28 Controlul feedback
CONTROLUL CU FEEDFORWARD(ALIMENTARE ÎNAINTE). Controlul prin feedforward
(feed=a alimenta; forward=înainte) foloseşte informaţii cu privire la intrările într-un proces pentru a preveni
erorile de proces (Figura 7.29). Un exemplu bun de feedforward este controlul raportului. Într-un sistem de
clorinare, rata aplicării clorului se bazează pe cantitatea de debit al staţiei care intră în instalaţia de clorinare.
Un sistem de control automat a raportului permite operatorului să stabilească o o valoare prestabilită a
raportului dozei de clor la debitul staţiei. Apoi, pe măsură ce debitul staţiei creşte sau scade, rata de aplicare
a clorului se adaptează automat şi în mod proporţional.

Figura 7.29. Controlul feedforward

CONTROLUL COMBINAT. Combinarea controalelor feedback şi feedforward furnizează finalul în
controlul automat pentru anumite procese. Ca şi în exemplul clorinării, operatorul stabileşte un raport al
dozei de de clor care urmează să fie aplicat pe măsură ce influentul staţiei se modifică. Controlerul
feedforward fidel dozează clorul în conformitate cu această cerinţă. Cu toate acestea, obiectivul final al
procesului este de a menţine un nivel de clor rezidual. Solidele în suspensie, pH-ul, precum şi alte
caracteristici ale procesului care nu a fost detectate de către echipamentele de control feedforward vor
produce variaţii considerabile ale clorului rezidual, în ciuda constantei adaptări furnizate de raportul cerere-
clor.
Într-o buclă complexă de control pentru clorinare, controlul prin feedback ajusteazã valoarea
prestabilită din raportul buclei de control prin feedforward. Un analizor de clor rezidual continuu
monitorizează clorul rezidual în efluentul clorinării. Având în vedere că variabila procesului deviază de la
valoarea prestabilită dorită, o nouă valoare prestabilită este trimisă la controlerul raportului, care reajustează
în consecinţă raportul clor la influentul staţiei.
CONTROLUL AVANSAT. Calculatoarele, microprocesoarele, precum şi alte dispozitive programabile
permit aplicarea conceptelor controlului unic la un proces specific sau grup de procese (de exemplu,
conceptul de control secvenţial sau specificaţii logice, care compară condiţiile procesului cu condiţiile
preprogramate, permiţând ieşirile specifice la echipamentul procesului). Rezultatele sistemului de control
imită precis acţiunile unui operator ca răspuns la modificările procesului. Controalele pure feedback sau
feedforward pot fi doar parţial adecvate pentru controlul situaţiei întâlnite. Controlul avansat este de obicei

157
cel mai bine aplicat în cazul în care sunt utilizate unităţi de tratare multiple, paralele, sau în cazul în care
schimbarea condiţiilor procesului nu poate fi anticipată de către schimbarea intrării sau ieşirii unui proces.
Programele avansate de control iau în considerare zeci de senzori ai procesului, în timp ce manipulează
piese selectate de echipament pentru a atinge controlul dorit al procesului. Calcule matematice avansate,
modele, sau matrice de stare sunt folosite pentru a menţine valorile prestabilite corecte sau corectate
corespunzător pentru condiţiile extreme ale procesului. In afara de ajustarea pompelor cu viteză variabilă sau
a vanelor de reglare, echipamentul poate fi pornit sau oprit. Aceste programe sunt adesea generate prin
tehnici încercare-şi-eroare, până este găsită cea mai bună potrivire. Conceptele de control feedback şi
feedforward sunt adesea folosite ca porţiuni ale logicii globale de control.

CONTROLERE AUTOMATE
Controlerele automate sunt dispozitive preambalate, care nu numai că acceptă semnale de intrare de la
senzori şi operatorii, ci şi semnale de control calculate de ieşire la un element de control final, pentru a
menţine o valoare prestabilită introdusă de un operator sau calculată altfel. Controlerii utilizaţi în ziua de
astăzi sunt în primul rând electronici, în principiu, deşi încă sunt utilizate cu succes controlerele pneumatice
şi mecanice, în funcţie de aplicaţie. Următoarele moduri de control sunt disponibile şi se aplică pe baza
cerinţelor de control.
CONTROLUL PORNIT-OPRIT. Controlul on-off (diferenţial) este cel mai larg utilizat control
automat în domeniul aplicaţiilor de control industrial şi domestic. Controlul on-off este folosit când nu este
cerut controlul extrem de strict la un punct stabilit specificat (Figura 7.30). Variabila procesului este
controlată bazat pe o anumită bandă de valori, mai degrabă decât pe doar o valoare. Prin natura sa, controlul
on-off este discontinuu.

Figura 7.30 Controlul pornit-oprit

Un exemplu comun domestic de control on-off este un termostat. Un exemplu comun în tratarea apelor
reziduale de control on-off este acela utilizat într-o staţie de ridicare cu o singură pompă. Două plutitoare
(senzori) indică nivelele ridicat şi scăzut în bazinul de aspiraţie. Când plutitorul superior este ridicat, el
porneşte pompa, care funcţionează până ce plutitorul inferior este acţionat, respectiv închide pompa. Astfel,
nivelul lichidului în bazinul de aspiraţie este menţinut între nivelurile plutitoarelor (domeniul acceptabil de
funcţionare).
CONTROLUL PROPORŢIONAL. Controlul proporţional este adesea utilizat când este necesar
controlul continuu şi nu este acceptabilă o bandă largă de operare pentru variabila procesului. Controlul
proporţional se bazează pe o relaţie matematică liniară, în care ieşirea controlerului este egală cu eroarea
între valoarea prestabilită şi valoarea reală a variabilei procesului înmulţită cu un factor constant reglabil
cunoscut sub numele de câştig (Figura 7.31). Pe măsură ce eroarea creşte, creşte proporţional şi ieşirea
controlerului pentru compensare. Cu cât este mai mare câştigul, cu atât mai mult creşte ieşirea, pentru fiecare
schimbare unitară a erorii.
Controlul proporţional are un dezavantaj major. La starea de echilibru, controlerul arată o ieşire între
valoarea prestabilită dorită finală şi aceea obţinută cu controlerul. Adesea, această compensare este
considerat nesemnificativă astfel că controlul proporţional este mai mult decît adecvat.

158
Figura 7.31 Răspunsul modului de control proporţional: exemplu de control a presiunii
ACŢIUNEA DE RESETARE A CONTROLULUI. În cazurile în care compensarea inerentă a
controlului proporţional este inacceptabilă, poate fi necesară acţiunea de resetare a controlului. Acţiunea de
resetare a controlului utilizează o integrare matematică a semnalului de eroare care permite ieşirii
controlerului să se schimbe la o rată potrivită cu schimbarea semnalului de eroare în timp. Această acţiune, în
combinaţie cu controlul proporţional, corectează pentru condiţia compensată inerentă cu controlul
proporţional singur. Acest tip de controler este adesea menţionat ca având o acţiune proporţională-integrală
(Figura 7.32). Dezavantajul acestui controler este aceea că este în mod inerent mai puţin stabil decât
controlerul doar proporţional şi poate fi dificil de reglat în timpul aplicării iniţiale.

Figura 7.32 Răspunsul modului de control proporţional plus integral: exemplu de control a presiunii
CONTROLUL ÎN TREI MODURI. Un controler în trei-moduri (cunoscut ca un controller
proporţional-derivativ-integral) este cel mai sofisticat controler standard disponibil pentru buclele de control
feedback (Figura 7.33).
Acest controler utilizează caracteristicile controlerului proporţional-integral şi adaugă o treia acţiune
(control derivativ) pentru un control chiar mai sensibil. Acţiunea derivativă prevede un mecanism pentru
adăugarea acţiunii conducătoare la bucla de control, compensînd pentru intervalele de timp în bucla de
control. El nu poate fi utilizat singur pentru că ar rezulta o eroare mare continuă, neschimbată, în lipsa
răspunsului controlerului. Aplicaţiile controlerului derivativ sunt rare în aplicaţiile de control în tratarea
apelor uzate. Acest tip de controler este pomenit aici deoarece controlerele pot să fie găsite de mai multe ori
instalate cu toate cele trei moduri disponibile pentru utilizare. Operatorii trebuie să fie conştienţi de faptul că
nu sunt necesare toate cele trei moduri pentru controlul adecvat.

159
Figura 7.33 Răspunsul modului de control proporţional plus integral plus derivativ: exemplu de control a
presiunii

INSTRUMENTAŢIA DE PROTECŢIE A PERSONALULUI

Instrumentaţia specializată pentru detecţia gazelor este o componentă esenţială a unui program modern
de protecţie a personalului, Sistemele de instrumentaţie probează condiţiile atmosferice ambientale în
clădirile unei staţii sau cămin de vizitare şi furnizează prevenirea timpurie a condiţiilor periculoase. Aceste
sisteme pot deasemenea activa automat echipamentul de ventilaţie şi alte sisteme de alarmare. Condiţiile
atmosferice periculoase, obişnuit găsite în facilităţile de colectare şi epurare a apelor uzate, includ deficienţa
în oxigen; gaze explozive; şi gaze toxice (ca hidrogenul sulfurat, clorul, dioxidul de sulf şi monoxidul de
carbon). Safety and Health in Wastewater Systems (Water Environment Federation, 1994) furnizează mai
multe informaţii asupra programelor de protecţie a personalului.
Sistemele de instrumente de protecţie a personalului sunt împachetate în aplicaţii atât portabile cât şi
staţionare. Aplicaţiile portabile includ intrarea în spaţii limitate (cămine de vizitare, bazine ale staţiilor de
pompare, digestoare, etc.) pentru inspecţie şi întreţinere. Aplicaţiile staţionare include structuri ale
echipamentelor sub nivelul terenului (ca staţii de ridicare a nivelului sau galerii de conducte) sau orice zonă
închisă unde pot apărea gaze din apa uzată sau nămoluri pe o cale de rutină (ca o cameră a grătarului, cameră
de desnisipare sau zone de dehidratare). Managerii oricăror operaţii de epurare sau colectare a apelor uzate,
nu contează cât de mici, trebuie să ia în considerare procurarea unui inventar minim de instrumentaţie a
condiţiilor periculoase, fiindcă acest echipament este rezonabil preţuit şi de încredere.
ECHIPAMENTUL PORTABIL. Sistemele portabile de alarmare, alimentate cu baterii, care detectează
gaze multiple sunt echipamentul esenţial pentru orice personal ce intră într-un spaţiu limitat, chiar dacă
acesta a fost pretestat ca sigur. Purtat de personal, unităţile vor emite un semnal la nivele prestabilite de gaze.
Organizaţiile de sănătate şi securitate, şi reglementările naţionale, stabilesc limitele de alarmare. Aspectele
esenţiale ale echipamentului potabil de analizare multigaz includ următoarele:
Alarme vizibile şi audibile pentru fiecare gaz conform cu limitele de expunere în timp real, limitele de
expunere pe termen scurt de 15 minute, şi limitele medii ponderate pe o durată de 8 ore;
Un display pentru concentraţia numerică reală a fiecărui gaz;
O durată operaţională a bateriei de cel puţin 10 ore, cu o alarmă audibilă a încărcării scăzute a bateriei;
Certificarea ca sigur intrinsec în medii periculoase;
Abilitatea de a funcţiona dealungul unui domeniu de temperaturi, de la sub îngheţ la aproximativ
49°C;
Accessoriile pentru calibrarea şi probarea la distanţă; şi
Documentaţia ce descrie clar operarea, tehnicile de calibrare şi instrumentul, şi furnizează o listă a
gazelor ce se pot interfera cu un senzor particular.

160
 Operatorii trebuie să folosească un sistem portabil de măsurare a gazului ce îndeplineşte procedurile de
securitate stabilite în staţie.
Operatorii trebuie să păstreze înregistrări scrise ale calibrării de rutină, înlocuirea senzorului, şi tuturor
incidentelor de alarmare. Viaţa senzorului variază depinzând de mediul în care este păstrat şi folosit.
Operatorii trebuie să înlocuiască de rutină senzorul, bazat pe programul recomandat al fabricii sau pe istoria
defectării senzorului, oricare este mai frecventă.
ECHIPAMENTUL STAŢIONAR. Sistemele stationare include senzori de gaz şi articole electronice
montate într-o locaţie dată. Zonele de stocare şi alimentare a chimicalelor, staţiile de pompare, camerele de
compresiune a gazului de digestor şi alte zone folosesc adesea sisteme staţionare conectate la sistemele de
alarmare a staţiei, ce declanşează funcţionarea echipamentului de ventilaţie. Fiindcă instalarea senzorilor este
permanentă, plasarea corectă este esenţială pentru a permite probarea precisă a atmosferei într-o zonă. Pentru
gaze mai grele decât aerul, senzorii nu trebuie să fie mai sus de 0,30 m de pardoseală. Se pot colecta pachete
de gaze toxice aproape de pardoseală, chiar pe o pardoseală care este deasupra terenului natural. Dacă
echipamentul auxiliar (o pompă de luare a probelor) este folosită cu sistemul, defectarea lui trebuie tratată ca
o condiţie periculoasă.
Fiindcă cele mai multe zone unde sunt folosite sistemele staţionare sunt adesea umectate cu concentraţii
variate de gaze corozive, operatorii trebuie să protejeze componentele electronice şi de furnizare a energiei
prin dispunerea lor într-un mediu curat sau cu o carcasare potrivită. Multe riscuri de gaze toxice se pot
produce în timpul defectării alimentării cu energie electrică, astfel că echipa staţiei trebuie să ia în
considerare prevederea unei surse de energie electrice neîntreruptibile (ca o baterie sau UPS) pentru un
sistem staţionar. Aspectele esenţiale ale unui sistem staţionar şi unui sistem portabil sunt aceleaşi. Ca şi cu
echipamentul portabil de detecţie a gazelor, sunt cerute înregistrări minuţioase ale calibrărilor, reparaţiilor şi
condiţiilor de alarmare.
DEFICIENŢA DE OXIGEN. Un senzor al deficienţei oxigenului măsoară şi arată procentajul de oxigen
din aerul analizat. Este important a analiza spaţiul de aer probat la nivele diferite pe înălţime, fiindcă aerul va
forma straturi cu concentraţii diferite. Faptul că oxigenul este prezent la nivele sigure nu înseamnă necesar că
zona nu este potenţial periculoasă, fiindcă pot fi prezente alte gaze toxice.
GAZE EXPLOZIVE. Gazele explozive sunt combinaţii periculoase de oxigen şi hidrocarburi gazoase (ca
metanul, etanul şi gazolina şi vaporii de solvenţi de vopsele). Testele pentru aceste gaze trebuie efectuate cu
o grijă extremă, evitând producerea de scântei care pot aprinde un amestec exploziv de gaze.
HIDROGENUL SULFURAT. Hidrogenul sulfurat gazos, obişnuit găsit în sistemele de epurare şi
colectare a apelor uzate, este rău mirositor (miroase ca ouăle clocite la concentraţii mai scăzute).
Concentraţiile ridicate de gaz anihilează rapid simţul mirosului şi pot deruta operatorul, ce crede că situaţia e
sigură. Pe lângă faptul că e toxic şi posibil fatal pentru personal, hidrogenul sulfurat este coroziv şi
inflamabil.

FACILITĂŢI DE PROTECŢIE ŞI SECURITATE A PERSONALULUI

Sisteme de instrumentaţie pe întreaga staţie sunt adesea furnizate pentru a proteja personalul, structurile
şi echipamentul staţiei. Aceste sisteme pot include detecţia focului, cardul de acces, sistemul pager, şi
televiziunea cu circuit închis. Sistemul de detecţie a focului este folosit pentru a preveni personalul despre un
foc, în scopurile evacuării, atenţionării grupului sau formaţiei de pompieri locală, şi pentru a localiza
incendiul. Sistemul cu card de acces este folosit pentru a permite accesul în incintă, a limita accesul în zonele
staţiei, pentru ţinerea evidenţei personalului şi pentru a răspunde la o urgenţă de securitate. Televiziunea în
circuit închis poate fi folosită pentru a monitoriza zonele publice din jurul staţiei şi a ajuta protejarea contra
accesului neautorizat în staţie. Un sistem de pager este folosit pentru a alerta personalul în timpul unei
urgenţe, a asigura comunicaţia între personalul pe amplasamentul staţiei, şi a ajuta la localizarea personalului
prin anunţarea şi răspunsul.
SISTEMUL DE DETECTARE A FOCULUI. Standardele pentru sistemul de detecţie a focului se
stabilesc de organele de reglementare în domeniu şi adesea sunt ridicate de normele locale sau judeţene prin
definirea cerinţelor minime pentru sistemele de alarmare şi de stingere a incendiilor. Sistemele de stingere a
incendiilor obişnuite includ sprinclere sau stropitori cu apă, generatoare de spumă, stingătoare cu praf şi
dioxid de carbon, produse chimice uscate şi sisteme de prevenire cu sprinclere. Un sistem de detecţie a
focului supervizează şi monitorizează aceste sisteme, şi monitorizează pentru foc sau fum prin detectoare
fotoelectrice, de ionizare sau temperatură. În zonele cu sprinklere, sistemul va monitoriza staţiile pornite
161
manual.
Sistemul de detecţie a focului, cu mecanisme de indicare vizuală şi auditivă, furnizează atenţionarea
timpurie a ocupanţilor clădirii astfel ca să fie realizată evacuarea sigură şi în ordine. Tablourile locale de
incendiu anunţă localizarea detectorului astfel ca responsabilii cu stingerea focului pot rezolva rapid
problema. Tabloul poate fi deasemenea interconectat cu sistemele de încălzire, ventilaţie şi condiţionare a
aerului pentru a ajuta la evacuarea fumului, lifturile pentru a limita accesul şi reîntoarcerea la etajul corect,
sistemele de intercomunicare pentru a da personalului instrucţiuni de evacuare, sisteme TV cu circuit închis
pentru a monitoriza zona afectată, şi sistemul de telefonie pentru a contacta formaţia locală de stingerea
incendiului pentru acţionarea corespunzătoare.
La sisteme digitale mari, tablourile locale sunt conectate via magistrale şi monitorizate prin monitoare.
Fiecare mecanism poate fi monitorizat asupra stării curente, şi limitele de alarmare pot fi modificate pentru
diferite condiţii la locurile de muncă (reducerea alarmelor false). Înregistrările funcţionării şi istoriei datelor
sunt păstrate în baza de date a sistemului.
Sistemele de detecţie a focului trebuie testate trimestrial pentru a asigura că articolele de monitorizare
sunt curăţite şi calibrate corect, şi că sistemul se comportă cum trebuie.
SISTEMUL DE SECURITATE CU CARD DE ACCES. Sistemele cu acces cu card sunt folosite
pentru limitarea accesului într-o zonă şi poate fi furnizate ca echipamente de sine stătătoare, legate electric la
o uşă cu zăvor magnetic (sau motor de uşă) pentru a permite intrarea, şi un detector cu raze infraroşii (sau
mecanism sensibil la presiune) pentru a permite ieşirea. Cu cititoare de carduri şi scanere mai sofisticate,
aceste mecanisme pot fi conectate la un sistem computerizat, ce poate fi programat pentru a permite accesul
în staţie sau a restricţiona accesul în anumite zone din staţie. Accesul individual poate fi programat şi limitat
la un anumit timp al zilei, sau zi a săptămânii. Programele pot fi modificate pentru a acoperi lucrul în
schimburi şi mai mult. Informaţiile stocate în sistem pot fi folosite pentru identificarea accesului personalului
şi timpul menţinut şi înregistra prezenţa.
DETECTAREA INTRUŞILOR. Ca şi sistemul de acces cu card, detectoarele de intruşi sunt folosite
pentru monitorizarea zonelor fără personal ale staţiei. Depinzând de zona de protejat, pot fi montate
detectoare de depăşire de limite, benzi conductoare, şi detectoare magnetice de intruzie pot fi montate pe uşi,
ferăstruici şi ferestre, cu detectoare pasive de mişcare cu infraroşii instalate pentru a acoperi zonele
specificate. Staţiile de pompare îndepărtate adesea folosesc acest hardware pentru a notifica operatorii staţiei
prin transmiterea la distanţă prin radio, telefon sau satelit, că staţia a fost accesată. Pentru a furniza detectarea
în perimetrul staţiei, pot fi folosite sisteme cu fire întinse pe împrejmuirea de securitate şi sisteme cu
microunde bistatice şi monostatice. Ultimile mecanisme cer o schiţă suprapusă pentru a preveni petele oarbe.
SISTEME DE TELEVIZIUNE ÎN CIRCUIT ÎNCHIS. Un sistem de televiziune în circuit închis
foloseşte o cameră şi un display pentru a monitoriza o zonă. Aceste articole sunt legate prin circuite sau
reţele la un control local sau birou de securitate, pentru a furniza intrarea vizuală a operatorului la condiţiile
existente pe teren. Camerele pot fi furnizate cu parasolare; lentile pentru operarea pe lumină slabă; capacităţi
de rotire, înclinare şi zoom pentru a observa o zonă mai largă sau a asigura o vedere mai îndeaproape;
încălzitoare pentru aplicaţii de iarnă; şi ştergătoare pentru a combate ploaia sau zăpada. Pot fi implementate
controale cu sistemul de card de acces sau articole de detecţie a intruşilor pentru focalizare pe o anumită
zonă, dacă este încercat accesul neautorizat sau accesul este permis după orele normale de muncă. Camerele
pot fi racordate la un înregistrator video astfel că este păstrată o înregistrare a activităţii anterioare. Aceste
aceleaşi funcţii pot fi interconectate cu sistemul de alarmare de incendiu pentru a furniza o înregistrare video
a evenimentului.
SISTEME DE COMUNICAŢIE. Funcţionarea pager suportă două tipuri de comunicaţii; pager, care
permite ca anunţările să fie făcute; şi liniile partajate, care permit comunicaţii “telefonice” dintre persoane
conectate la aceeaşi linie de partajare. Un sistem pager poate folosi staţii integrate pager, furnizând ambele
tipuri de comunicaţie vocală într-o singură carcasă, şi folosind o legătură separată pentru conectarea staţiilor
integrate pager împreună. Un sistem pager poate deasemenea fi un sistem pager independent folosind
amplificatoare, trasee de linii şi difuzoare, pentru a asigura anunţarea, şi telefoane separate pentru a asigura
comunicaţia persoană la persoană. O soluţie hibridă folosind ambele tipuri de sisteme poate deasemenea fi
folosită pentru furnizarea turturor acestor funcţiuni. Beneficiul unui sistem pager integrat este comunicaţia
simplă şi eficientă atât în zonele tehnologice, cât şi administrative ale staţiei.
Fiecare staţie pager, incluzând carcasa, microfonul şi amplificatorul microfonului, poate fi furnizată cu
monitorizarea internă şi capacitatea diagnosticului. Aceste funcţii pot fi monitorizate central pentru scopuri
de folosire şi întreţinere. Această capacitate s-a dovedit folositoare când personalul a folosit sistemul într-o

162
manieră neautorizată.

ÎNTREŢINEREA INSTRUMENTELOR
ÎNREGISTRĂRI. Nu există un înlocuitor al unui bun program de ţinere a înregistrărilor. O înregistrare a
performanţei instrumentului şi reparaţiilor permite personalului de exploatare sau întreţinere să evalueze
corect eficacitatea instrumentului şi să determine dacă instrumentul îndeplineşte obiectivele folosirii sale,
pentru a justifica procurarea şi instalarea sa. Ca un minim, trebuie să fie întreţinute următoarele informaţii de
bază pentru fiecare instrument în staţia de epurare a apelor uzate:
Numărul de identificare al echipamentului în staţie,
Producătorul,
Numărul modelului şi seriei,
Tipul,
Datele punerii în funcţiune şi scoaterii din serviciu,
Motivele îndepărtării,
Locaţia unde e instalat,
Datele şi procedurile de calibrare,
Orele cerute pentru realizarea întreţinerii,
Costul pieselor de schimb folosite, şi
Referinţele din manualul de exploatare şi întreţinere, şi locaţia lor.
ÎNTREŢINERE. Cerinţele de întreţinere preventivă sunt cel mai bine îndeplinite prin combinarea
recomandărilor producătorului echipamentului şi cunoştinţelor dobândite în timp de personalul de exploatare
şi întreţinere. Obişnuit, întreţinerea preventivă pentru aparatele de măsură şi control este împărţită în patru
arii: verificările raţionalităţii, curăţirea, inspecţia detaliată şi calibrarea.
O verificare a raţionalităţii este actul observării indicaţiei unui instrument în raport cu schimbările
procesului şi în compararea cu alte instrumente legate de acelaşi proces. De exemplu, operarea acceptabilă a
unui debitmetru poate fi verificată prin răspunsul său la schimbările gradate ale curgerii în principalul flux al
staţiei, pe măsură ce principala staţie de pompare suportă cicluri de pornire şi oprire. Citirea aceluiaşi
debitmetru poate fi comparată cu cumularea citirilor unor debitmetre multiple, paralele, din aval. Pentru un
senzor de oxigen dizolvat, poate fi folosit un al doilea oximetru portabil pentru a face o comparaţie rapidă.
Verificările raţionalităţii nu sunt o înlocuire a inspecţiei detaliate şi calibrării. Tehnicienii de întreţinere a
instrumentelor pot face verificări ale raţionalităţii, dar acestea sunt atributele personalului de exploatare.
Curăţirea implică orice de la ştergerea capacului înregistratorului la îndepărtarea probelor de pH sau
oxigen dizolvat, pentru îndepărtarea precipitatelor şi depozitelor de solide.
Inspecţiile detaliate pot fi o parte a activităţii de curăţire sau pot fi programate pe o bază calendaristică.
Pentru a preveni defectarea instrumentelor, ele trebuie inspectate de un tehnician instruit. Pentru a menţine o
consistenţă şi asigurare că instrumentul nu va fi defectat, pot fi necesar de urmat proceduri specifice de
curăţire. Mediul specific în care este instalat instrumentul determină frecvenţa şi metodele de curăţire.
Calibrarea -procesul de fixare, verificare sau corectare a gradării unui instrument- este compararea
performanţelor instrumentului contra unui standard acceptat urmat prin ajustarea pentru atingerea
standardului. Calibrarea excesivă poate indica că instrumentul este defect. Dacă instrumentul pare să
funcţioneze prost, operatorii trebuie întâi să determine dacă acesta nu prezintă stări trecătoare ale procesului
sau alte condiţii nelegate de instrument. Ajustarea de calibrare nu trebuie făcută întâmplător pentru a forţa
instrumentul să indice ce este perceput a fi corect, bazat pe performanţa procesului, fiindcă aceasta ar anula
scopul aparatelor de măsură de a fi o unealtă de încredere pentru verificarea performanţei procesului.
Operatorii trebuie să înlocuiască piesele când este confirmat că mecanismul este defect sau când este cerut
prin procedurile de întreţinere preventivă. Staţia trebuie să stocheze piese de schimb adecvate, fiindcă timpii
de livrare pot varia la până câteva luni, depinzând de mecanism. Anumite piese sunt cel mai bine înlocuite de
producător, în timp ce altele pot fi înlocuite uşor de aproape orişicine poate urma o procedură scrisă.
Componentele electronice trebuie să fie mânuite cu grijă, fiindcă ele sunt subiectul unor defectări serioase de
la electricitatea statică şi chiar câmpurile magnetice slabe. Personalul ce înlocuieşte piesele necesită instruire
corectă pentru activitatea specifică.

163
INSTRUIREA PERSONALULUI. Indiferent de mărimea staţiei sau echipei de exploatare, fiecare staţie
îşi dezvoltă programul său specific de instruire cu privire la aparatura de măsură şi control. Ca un minim,
operatorii trebuie instruiţi asupra principiilor de operare a intrumentelor, ce permit detecţia defectării lor.
Personalul de întreţinere trebuie să fie instruit în folosirea echipamentului specializat cerut de întreţinerea
instrumentelor. Instruirea poate include cursuri scurte, seminarii, sau clase formale conduse de producătorii
instrumentelor sau consultanţi. Ea poate include folosirea de cursuri video oferite de organizaţiile
profesionale sau producători. Indiferent de sursa instruirii, formatul poate include lecturi şi, mai important,
activităţi practice. Oriunde e posibil, activităţile practice în staţie trebuie să folosească instrumentele reale ce
trebuie întreţinute. Trebuie folosite documentaţii scrise şi tehnici audio-vizuale pentru înregistrarea instruirii.
În buget trebuie incluse alocaţii anuale pentru instruirea personalului. Fiindcă progresele în domeniul
instrumentelor şi sistemelor de control se produc mai rapid decât în alte zone ale întreţinerii staţiei (ca
reparaţia echipamentelor mecanice ale proceselor) personalul de reparare a instrumentelor necesită instruiri
mai frecvente pentru a ţine pasul cu industria.
CONTRACTE DE ÎNTREŢINERE. O alternativă eficientă, la dispunerea de un tehnician sau echipe
de întreţinere cu program normal, este de a contracta întreţinerea cu un furnizor de instrumente sau sisteme
de control sau cu o firmă terţă calificată de întreţinere. Aceasta alternativă este în particular interesantă
pentru staţii mai mici de epurare. Staţiile mai mari trebuie să evalueze cu grijă beneficiile relative ale acestei
variante. Un contract cu o firmă reputată de întreţinere obişnuit asigură accesul la un tehnician calificat şi la
echipament de testare specializat. Sunt disponibile diferite pachete de servicii, variind de la service-ul
complet (piese, apeluri de service de rutină, şi reparaţii de urgenţă) la simple vizite trimestriale în timpul
orelor normale de lucru, folosind piese furnizate de staţia de epurare.
Costul anual al întreţinerii poate fi de până la 10% din costul echipamentului sau mai mult, depinzând
de situaţie. Un aspect negativ al contractului de întreţinere este relativa nefamiliarizare a tehnicianului din
exterior cu echipamentul staţiei, comparat cu familiarizarea angajaţilor. În plus, firma de service poate să nu
conştientizeze importanţa relativă a unui articol faţă de a altuia. Astfel, managerii staţiei trebuie să furnizeze
direcţii şi să aranjeze priorităţile pentru personalul de service. Pentru a asigura că munca realizată
îndeplineşte termenii contractului, personalul de service trebuie să fie monitorizat (urmărit în activitatea sa).
Unele staţii de epurare a apelor uzate au creat funcţii hibride operator-tehnician de instrumente pentru a
permite familiarizarea necesară cu echipamentele fără crearea unei funcţii dedicate, cu program normal.
Această abordare produce beneficii suplimentare fiindcă cunoştiinţele de exploatare permit angajatului să
înţeleagă pe deplin funcţia procesului şi importanţa unui anumit instrument.

Scrisoare către cititor

Această lucrare este traducerea unui capitol din Manualul de Practică No.11 Exploatarea Stațiilor de
Tratare a Apelor Uzate Municipale Ediția 6-a 2007 a Federației Mediului Apă SUA (WEF-Water
Environment Federation MANUAL OF PRACTICE No.11 Operation of Municipal Wastewater Treatment
Plants Sixth Edition 2007).
Țin să subliniez că acest capitol face parte dintr-o lucrare cu 34 de capitole și îndemn cititorul să caute
și descarce și celelalte capitole, pentru a înțelege mai bine acest domeniu împortant al exploatării și
întreținerii stațiilor de epurare a apelor uzate, fie menajere fie industriale.
Adresa acestor capitole se găsește pe site-ul academia.edu și au titlurile Exploatarea stațiilor de
tratare a apelor uzate municipal Cap.1…Cap.33 și …Glosar

164