Pagina principală / Cursuri / 2019 - 2020 / Licenta / Etica-AT,Sem2(6489ay)

Etica în afaceri (aplicată în finanțe), Tip-

AT, Sem-2, ID (2019-2020)

17 februarie - 23 februarie

Fisa disciplinei

Forum ştiri

Implicații etice ale conceptului de business. Etica afacerilor ca etică aplicată

1. Privire sinoptică. Aşa cum arată şi numele lui, miza acestui curs o reprezintă etica

afacerilor şi nu etica în general. Cu toate acestea, tocmai pentru că etica în afaceri este o

etică aplicată la domeniul particular al afacerilor, înainte de-a aborda aspectele ei

caracteristice, este necesar un demers preliminar de o factură teoretică mai generală.

Înainte de a vorbi despre relaţiile multiple şi complexe ce-i leagă pe proprietari,

manageri, angajaţi, consumatori etc., sunt necesare câteva lămuriri terminologice

preliminare, tocmai pentru că la nivelul gândirii comune există o înţelegere defectuoasă a

conceptelor de etică şi morală. Ca atare, ele trebuie bine definite şi distinse, întrucât nu

sunt atât de sinonime pe cât par la primă vedere. Pe parcurs, în contextele potrivite, vor

mai fi explicate şi alte concepte fundamentale ale eticii (acţiune, datorie, obligaţie,

responsabilitate, libertate, dreptate, principii morale etc.), ele fiind absolut necesare

pentru analiza etică a comportamentului moral.

Apoi, pentru că nu există doar norme morale, ci şi norme religioase, sociale sau juridice,

trebuie analizat şi conceptul de normă morală prin comparaţie cu celelalte tipuri de

norme. Iar pentru că normele au menirea de a transpune în practică anumite valori

morale, trebuie clarificat şi conceptul de valoare morală prin raportarea lui la valoarea în

genere şi la celelalte tipuri de valori. De asemenea, întrucât analiza comportamentului

moral din viaţa cotidiană şi din cea de afaceri trebuie făcută din perspectivă teoretică,

devine imperios necesară o prezentare, oricât de sumară, a celor mai importante teorii

etice. Vom vedea cu acest prilej că problematica morală a suscitat de-a lungul timpului

aprinse dezbateri între filosofi, fiecare dintre ei încercând să fundamenteze necesitatea şi

utilitatea comportamnetului moral. De-a lungul timpului, s-au conturat în această privinţă
două mari orientări: una care se concentrează pe regulile acţiunii morale, şi alta care

consideră că important este caracterul individului uman care săvârşeşte acea acţiune.

Prima orientare îşi propune să identifice criteriile acţiunii corecte, iar cea de-a doua îşi

doreşte să identifice virtuţile pe care trebuie să le posede un om pentru a dobândi un

caracter moral. Ultima orientare a fost dominantă în antichitate şi Evul Mediu, iar cealaltă

este dominantă din epoca modernă încoace. Ca teorii specifice, mai pe larg vor fi

prezentate etica virtuţii, utilitarismul şi deontologismul kantian, iar mai pe scurt şi alte

teorii cu relevanţă, chiar dacă nu una la fel de mare ca a celor trei teorii enumerate.

În urma clarificării acestor chestiuni introductive, se va trece la prezentarea şi analiza în

detaliu a problemelor specifice eticii în afaceri. Se va vorbi, deci, despre necesitatea

adoptării unei conduite de afaceri care să combine armonios atitudinea de competiţie cu

aceea de cooperare; dar şi depre teoriile morale care s-au conturat chiar în cadrul

literaturii specifice eticii în afaceri. Dintre acestea, mai pe larg vor fi aboradate teorii

precum cea a interesului raţional sau luminat, teoria responsabilităţii sociale corporatiste

şi teoria stakeholderilor, iar cu titlu mai mult informativ vor fi expuse sumar şi altele: teoria

drepturilor, teoria dreptăţii distributive, etica feministă sau a grijii etc. În contextul discuţiei

despre stakeholderi sau despre „părţile interesate”, o atenţie mai mare va fi acordată

variatelor relaţii dintre angajaţi şi angajatori, respectiv, dintre firme şi consumatori. În

sfârşit, prelegerile finale vor fi dedicate eticii care se poate manifesta în relaţiile

economice internaţionale.

2. Definiţia eticii. Etica afacerilor ca etică aplicată. O posibilă definiţie a eticii ar fi

aceea care spune că etica este acea disciplină filosofică ce studiază problemele

teoretice şi practice ale comportamentului uman sau ale vieţii morale, ale vieţii ce se

desfăşoară în conformitate cu respectarea unor norme de bună purtare, prin care

individul primeşte acceptarea sa în societate. Altfel spus, etica are ca obiect normele,

principiile şi valorile morale, văzute în esenţa lor, dar şi în aplicarea lor în

comportamentul uman. Mai concret, etica îşi propune să clarifice distincţii precum: binerău,

drept-nedrept, virtute-viciu etc.

După cum vedem, etica şi morala nu sunt termeni sinonimi, deoarece, în timp ce primul

denumeşte teoria, cel de-al doilea este numele obiectului analizat de respectiva teorie,
adică, aplicarea în practică a normelor, principiilor şi valorilor morale. Termenul de etică

provine de la cuvântul elin ethos, care însemna „morav, obicei, caracter, conduită”, iar

termenul de morală provine din latinescul mos (pl. mores), care are exact aceleaşi

sensuri etimologice. Însă, chiar dacă cei doi termeni aveau acelaşi conţinut semantic în

cele două limbi antice din care provin, în limba română, s-a format uzanţa de a fi folosit

termenul de provenienţă greacă pentru a denumi disciplina filosofică, iar pe cel de

provenienţă latină pentru a denumi aplicarea practică a acesteia. Acest fapt s-a produs în

funcţie de o tradiţie a filosofiei universale, care face ca numele disciplinelor acesteia să

fie exprimate prin neologisme greceşti, filosofia fiind ea însăşi o „invenţie” a spiritului

grec, iar numele celor mai vechi discipline filosofice (cosmologie, ontologie, metafizică şi

chiar etică, de exemplu) au fost date de filosofii greci înşişi. Totuşi, deşi cele două

substantive nu sunt sinonime, regula nu se aplică şi pentru adjectivele derivate din ele,

astfel încât putem spune foarte bine teorii etice sau teorii morale, respectiv,

comportament etic sau comportament moral etc. De altfel, un termen sinonim adesea

întâlnit pentru etică este acela de filosofie morală.

În raport cu etica în general, etica în afaceri este o etică aplicată. Etica aplicată are ca

obiect comportamentul moral dezirabil din cadrul unor activităţi profesionale specifice sau

din anumite acţiuni sociale la care suntem cu toţii parte. Ca atare, vom avea o etică

medicală, una juridică, alta jurnalistică sau o etică a afacerilor etc., dar şi o etică a

mediului sau o bioetică etc. Totuşi, pentru acurateţe terminologică, trebuie adăugat că,

spre deosebire de etica medicală, de etica jurnalistică sau de cea juridică, de exemplu,

etica afacerilor nu este, la propriu, o etică profesională, atâta vreme cât afacerile nu sunt

o profesie, ci o ocupaţie. Ea poate fi însă numită şi deontologie, având în vedere faptul

că acest termen denumeşte normele şi obligaţiile specifice ale unei profesii sau ocupaţii.

Înrudit cu termenii de datorie şi obligaţie termenul de deontologie, provine din cuvântul

grecesc deon (la genitiv, deontos), care avea sensul de „ceea ce trebuie făcut”, „ceea ce

este potrivit/necesar/oportun a fi făcut într-un context dat”. Ca formă particulară a eticii

aplicate, etica afacerilor (mai larg, etica activităţilor economice) este acea ramură a eticii

care are ca obiect comportamentul moral al indivizilor, grupurilor sau instituţiilor

economice în cadrul relaţiile specifice de afaceri sau în cadrul relaţiilor economice în

general. Altfel spus, etica în afaceri are ca obiect acţiunile din cadrul relaţiilor de afaceri

în toate formele lor de manifestare, cum ar fi relaţiile dintre proprietari şi manageri, cele

dintre angajaţi şi angajatori ş.a.m.d.

Etica în afaceri a apărut în ultimele două-trei decenii ale sec. XX, mai întâi în SUA şi în

statele dezvoltate din Europa apuseană, pentru ca în statele foste comuniste din centrul

şi estul Europei ea să se răspândească abia după anul 2000. Această apariţie a eticii în

afaceri în zona noastră se datorează deopotrivă unui factor economic – apariţia

companiilor multinaţionale – şi unuia social: interesul arătat pentru un comportament

moral în lumea afacerilor este direct legat de gradul de dezvoltare a unui stat, corupţia

economică şi politică fiind un indiciu de subdezvoltare. Deşi apărută atât de recent, etica

afacerilor a cunoscut o vertiginoasă consacrare academică, ştiinţifică şi socială,

ajungându-se la o largă acceptare a ei inclusiv în mediul economic, astfel încât astăzi

există numeroase firme care se mândresc cu statutul lor de „firmă etică” sau de firmă ce

promovează un „management responsabil social”. În mediul de afaceri actual se

consideră că etica în afaceri este un instrument necesar şi eficient pentru buna

gestionare a oricărei întreprinderi economice.

Desigur, această receptare pozitivă a eticii afacerilor nu a fost dintotdeauna aşa, iar în

prezent nu este neapărat o receptare generalizată. Dimpotrivă, la nivelul gândirii comune

există percepţia că etica în afaceri este ceva cel puţin improbabil, dat fiind faptul că ea

pare a fi o contradicţie în termeni. Această percepţie se explică prin faptul că omul

comun are tendinţa de a conota etica cu un sens eminamente idealist, ca un

comportament total altruist, iar de cealaltă parte, afacerile sunt conotate materialist, ca

reprezentând un comportament fără scrupule, de un egoism feroce, mânat de o

nestăpânită rapacitate, de o foame insaţiabilă de înavuţire cu orice preţ. Şi percepţia

sacralizantă asupra eticii, şi cea demonizantă cu privire la afaceri sunt ieşite din aceeaşi

matcă: ignoranţa. Mai întâi, etica – o foarte utilă disciplină umanistă – nu se studiază

decât la „şcoala vieţii”, prin „dădăceala” părinţilor şi a profesorilor sau prin lecturile

noastre nesistematice. Apoi, cu privire la afaceri, mulţi îşi fac oarecum într-un mod

interesat o imagine falsă, menită să le justifice sărăcia. Cei mai mulţi oameni se complac

în a se imagina pe ei înşişi ca fiind „săraci dar cinstiţi”, în timp ce, după ei, aceia care sau
îmbogăţit nu pot fi atât de avuţi decât pentru că au călcat pe cadavre, îmbogăţindu-se

pe spinarea celor „săraci şi cinstiţi”.

Această imagine demonică asupra lumii afacerilor este apoi „rostogolită”, tot în mod

interesat, de către presă, care ştie că faptul de a relata despre grosul afacerilor

desfăşurate în mod onest nu „vinde”, pe când orice ştire, articol sau reportaj despre

evaziuni fiscale, licitaţii trucate, privatizări suspecte, falimente scandaloase, bănci

devalizate, produse trucate, dezastre ecologice ş.a.m.d. pot face „deliciul” publicului larg.

Nimeni nu stă să se gândească la faptul că ceea ce relatează presa nu este regula, ci

excepţia. Presa se face prin specularea anormalului în general: dacă spui că un câine a

muşcat un om, asta nu este o ştire; dar dacă spui că un om a muşcat un câine, rating-ul

este asigurat. Din acest motiv, în mintea omului comun se depune ideea falsă că

anomaliile lumii afacerilor constituie normalitatea ei. De remarcat este şi faptul că ideea

aceasta după care etica (înălţătoare, admirabilă) şi afacerile (sordide, execrabile) sunt

incompatibile este prezentă şi la unii oameni de afaceri.

Ceea ce ignoră atât omul comun, consumatorul generic, cât şi omul de afaceri, este un

lucru pe cât de banal, pe atât de esenţial: amândoi au nevoie unul de celălalt.

Consumatorul are nevoie de produsele şi serviciile pe care i le pune la dispoziţie omul de

afaceri, iar acesta din urmă are nevoie de consumator ca să i le cumpere. Or, în atari

condiţii, este clar că ei trebuie să se poarte unul cu celălalt măcar cu minime

menajamente. Ba, încă, omul de afaceri mai mult decât consumatorul. Exact aici este şi

cheia problemei: dacă omul de afaceri pune pe piaţă produse şi servicii neconforme cu

nevoile consumatorului sau necorespunzătoare calitativ cu aşteptările acestuia, ar mai

putea omul de afaceri să vândă? Asta înseamnă că el trebuie să se asigure încă din start

că produsele şi serviciile oferite de el se încadrează în limitele calitative considerate

îndeobşte ca rezonabile.

Or, morala cotidiană şi cea manifestată în cadrul relaţiilor de afaceri nu reprezintă nimic

altceva decât comportamentul socotit ca aceptabil chiar din perspectiva bunului simţ,

acel comportment care îţi cere să ai de obicei o comportare politicoasă („Dă bună ziua!”),

să arăţi respect („Salută- pe cei pe care îi cunoşti!”) sau să răsplăteşti o faptă bună („Zi

mulţumesc!”) etc. În registrul afacerilor, moralitatea presupune să mi se dea marfa

potrivită calitativ cu preţul care mi se cere. Aşadar, moralitatea este prezentă peste tot,

nu doar în situaţiile banale cotidiene, ci implicit în relaţiile de afaceri. Iar etica în afaceri

ca disciplină filosofico-economică nu face nimic altceva decât să analizeze

comportamentul presupus de relaţiile de afaceri şi să ofere norme de comportament

adecvat pentru cazurile mai subtile, acolo unde este mai greu de identificat calea cea

dreaptă. Ea face aceste lucruri în baza unor teorii etice generale, care vor fi trecute în

revistă mai târziu.

Până atunci însă, putem aborda problema posibilităţii, necesităţii şi utilităţii eticii în

afaceri ca disciplină şi din perspectiva gândirii raţionale, care transcende nivelul

superficial al gândirii comune,. Plecând de la faptul că afacerile le apar multora ca fiind

un domeniu în care singurul lucru care contează este profitul, se pot naşte, fireşte,

întrebări cu privire la posibilitatea existenţei unei etici în afaceri sau cu privire la utilitatea

studierii acesteia de către cei ce se pregătesc pentru a deveni economişti. Eticii în

general şi eticii în afaceri li se aduc de regulă trei obiecţii. Analizate mai îndeaproape, ele

ni se arată a fi incorecte şi pot fi respinse, după cum urmează.

Prima obiecţie, adusă eticii în general, este aceea care spune că normele morale sunt

subiective. Însă, din faptul că normele morale sunt exprimate de către un individ

particular nu decurge cu necesitate faptul că acestea sunt în mod automat subiective,

deoarece normele pot fi şi chiar sunt acceptate inter-subiectiv şi deci trans-subiectiv de

către mai mulţi indivizi care aderă la acele norme în baza unei argumentări raţionale.

Potrivit celei de-a doua obiecţii, adresată tot eticii în general, degeaba studiezi etica dacă

nu o şi aplici. Într-adevăr, simpla studiere a eticii nu ne determină să şi aplicăm normele

morale, adesea, noi punând înaintea lor interesul nostru personal sau anumite

automatisme ale noastre. Studierea eticii ne poate ajuta însă la conştientizarea

necesităţii adoptării unui comportament moral şi la cunoaşterea unor principii generale

ale acestuia. În particular, situaţia studierii disciplinei Etică în afaceri este similară cu cea

a studierii disciplinei Administrarea afacerilor; la fel cum aceasta din urmă nu mă învaţă

cum să vreau să îmi fac propria afacere, ci numai cum să o administrez dacă vreau să

deschid una, tot la fel, disciplina Etică în afaceri mă poate învăţa cum să mă comport

moral numai dacă vreau să mă comport astfel. În plus faţă de o disciplină precum
Administrarea afacerilor, Etica în afaceri îmi va spune şi de ce este util să mă comport

moral.

Ultima obiecţie vizează chiar etica în afaceri, căci ea spune că în afaceri nu-i loc pentru

morală. Numai că, şi în relaţiile de afaceri, la fel ca în cele interpersonale în genere,

oricine îşi pierde credibilitatea dacă minte, dacă nu este onest, sau nu-şi respectă

promisiunile. Nimeni nu ar continua relaţiile de afaceri cu cineva care încalcă cu

regularitate normele morale. Aşadar, şi în afaceri, la fel ca la război, cel puţin un

minimum de morală trebuie să existe.

Pe lângă argumentele defensive aduse împotriva obiecţiilorlor prezentate de cei ce se

arată sceptici cu privire la rostul şi utilitatea eticii în afaceri, mai pot fi aduse în favoarea

ei şi două argumente pozitive. Cel mai important dintre ele este acela care spune că

subiecţii economici ce adoptă un comportament moral în afaceri îşi multiplică şansele de

a avea o afacere durabilă. Iar potrivit celui de-al doilea, respectarea generală a normelor

morale specifice eticii în afaceri este benefică întregii societăţi şi mai ales

consumatorului, care e beneficiarul şi judecătorul suprem în această privinţă. Iată, deci,

tot atâtea motive pentru utilitatea studierii eticii în afaceri.

3. Concepte fundamentale ale eticii. Pentru a înţelege problematica specifică a eticii,

este necesar să cunoaştem principalele ei concepte fundamentale. Primul dintre ele este

cel de acţiune morală. O acţiune umană poate fi conotată moral numai dacă ea îi

afectează, pozitiv sau negativ, pe ceilalţi. Ca atare, din punct de vedere moral, acţiunile

noastre pot fi clasificate în: obligatorii (de ex., ca fiinţă morală, omul trebuie să spună

întotdeauna adevărul); interzise (este interzis să minţi, dacă vrei să îţi prezervi

onorabilitatea); permise (neparticiparea la vot este permisă); neutre (faptul că eu aleg să

îmi petrec timpul liber citind, ascultând muzică sau uitându-mă la un film nu e relevant

moral); şi supererogatorii (nu poţi cere cuiva să-şi rişte propria viaţă pentru a o salva pe a

altuia). Drept urmare, enunţurile normative ale eticii vor fi formulate în consecinţă: trebuie

(sau e obligatoriu), este interzis (sau să nu...), este permis.

24 februarie - 1 martie

Un alt concept fundamental al eticii este cel de responsabilitate. Acesta trebuie bine

distins de alte două concepte cu care poate fi confundat, cele de datorie şi obligaţie.
Dintre acestea, conceptul de obligaţie reprezintă genul, iar datoria şi responsabilitatea

sunt speciile sale. Responsabilitatea diferă de datorie prin faptul că prima presupune o

asumare anterioară, pe când cealaltă nu. Sunt considerate responsabilităţi toate acele

obligaţii ce decurg din asumarea unei funcţii sau a unui statut. De ex., părinţii sunt

responsabili pentru copiii lor prin faptul că şi-au asumat asta dându-le naştere; sau, un

angajat are anumite responsabilităţi faţă de angajator prin faptul că a semnat un contract

la angajare etc. De cealaltă parte, datoriile sunt obligaţii ce decurg din esenţa umană

însăşi, care nu este rezultatul unei asumări prelabile, ci este ceva dat. De pildă, toţi

oamenii au datoria să fie oneşti, să spună adevărul etc.

Din cele spuse, decurge că responsabilitatea presupune că cineva poate fi tras la

răspundere pentru faptele sale. Însă, responsabilitatea morală şi cea legală nu sunt

întotdeauna identice. De aceea sunt necesare precizări suplimentare care să le distingă.

O persoană poate fi considerată responsabilă moral de faptele sale dacă se întrunesc

trei condiţii: a contribuit la producerea unui prejudiciu, a cunoscut dinainte consecinţele

posibile şi a acţionat în mod deliberat. Fiindcă primele două dintre aceste condiţii au o

importanţă aparte pentru etica afacerilor, ele merită o analiză mai atentă. Conform primei

condiţii, cineva este responsabil de un prejudiciu dacă l-a comis, sau dacă nu l-a

împiedicat deşi putea să o facă. De ex., un angajat este responsabil dacă a făcut o

greşeală care poate prejudicia firma sau consumatorii, dar şi atunci când vede pe un alt

coleg că face o astfel de greşeală şi nu semnalează asta. Fireşte, în primul caz

responsabilitatea este mai mare decât în celălalt. Conform celei de-a doua condiţii,

cineva este responsabil de producerea unui anume prejudiciu dacă ştie sau avea

obligaţia să ştie că el se va produce. De ex., un angajator care pune în pericol viaţa sau

sănătatea angajaţilor prin expunerea acestora la noxe nu are scuza că nu ştia de

existenţa acestor noxe atâta vreme cât avea obligaţia de a comanda studii care să

clarifice acest lucru.

Aceste două condiţii sunt condiţiile minimale în funcţie de care cineva poate fi declarat

responsabil într-o măsură mai mică sau mai mare de un prejudiciu. Gradul de

responsabilitate poate fi şi el stabilit în funcţie de anumite condiţii specifice: rolul unei

persoane într-o organizaţie: cu cât funcţia sau rolul ei este mai mare, cu atât e mai mare
şi responsabilitatea; cuantumul contribuţiei efective la prejuduciu: un comerciant care

face reclamă excesivă unui produs de slabă calitate, deşi ştie acest lucru, este

responsabil, dar nu în aceeaşi măsură ca producătorul; şi gradul de libertate: un angajat

al unei bănci este şi el responsabil dacă nu îşi informează clienţii despre comisioanele

ascunse, chiar dacă face acest lucru sub presiunea ţintelor impuse de superiorii săi.

Norme și valori morale. Moralitate și legalitate în afaceri

1. Structura normelor morale. Unul dintre cele mai importante concepte ale eticii

este acela de normă. Dacă ni se cere să dăm exemple de norme morale, putem face

acest lucru relativ uşor. Toţi ştim îndemnuri de tipul: „Să nu minţi!”, „Să nu furi!”,

„Respectă-ţi promisiunile!” etc. Dar când vine vorba să definim conceptul de normă

morală, situaţia devine mai dificilă, mai ales că, de pildă, norma „Să nu furi!” este şi una

dintre cele Zece Porunci, dar şi o normă juridică. Aşadar, ce sunt normele morale şi prin

ce se deosebesc de celalalte tipuri de norme? Pentru a răspunde la această întrebare,

trebuie să vedem mai întâi ce sunt normele în general, pentru ca apoi să putem

diferenţia între tipurile de norme. Prin normă de acţiune în general se înţelege acel set de

reguli care spun cum trebuie să acţionezi în anumite împrejurări. Mai detaliat, o normă

este un model de comportament adoptat conştient, enunţat în mod supra-individual şi

explicit la nivelul conştiinţei colective. Stereotipiile sau obiceiurile individuale nu sunt,

deci, acţiuni ce se desfăşoară sub imperiul unei norme, ci acţiuni mecanice, individuale şi

mimetice. Un alt aspect important al normelor este cel avut în vedere de legătura lor cu

ideea de libertate. Ca atare, nu există norme valide care să ceară lucruri imposibile

(„Zboară!”), sau automatisme („Respiră!”). Dimpotrivă, normele se referă la acţiuni pe

care subiectul le poate face pentru că stă în puterea lui şi pe care trebuie să le facă în

virtutea socialităţii sale. Aspectul acesta al libertăţii este esenţial, întrucât, fără libertate,

este inutilă formularea oricărei norme. Aşadar, normele prescriu un comportament pe

care subiectul îl poate urma, dar pe care îl poate şi încălca, în funcţie de libera sa

alegere. Dacă însă subiectul alege să încalce norma cerută de existenţa sa în societate,

el trebuie să îşi asume responsabilitatea şi consecinţele ce decurg din acea încălcare.

O înţelegere mai aprofundată a normelor se poate obţine prin relevarea structurii lor.

Primul element constitutiv al normelor e dat de faptul că ele sunt formule lingvistice care
au un conţinut şi o formă.

· Conţinutul e dat de ceea ce norma cere efectiv. Norma „Să nu ucizi!” cere ca viaţa să

fie respectată ca sacră şi itangibilă; norma „Să nu furi!” cere să fie respectată

proprietatea etc.

· Forma normei arată forţa ei de coerciţie şi sfera sa de aplicare. Astfel, unele norme sunt

categorice, ele solicitând imperativ un comportament ce trebuie aplicat universal (Norma

„Să nu minţi!” spune, implicit: „niciodată, pe nimeni, în nicio împrejurare”). Dar există şi

norme ipotetice, valabile numai în anumite ciscumstanţe sau cu anumite condiţii („Dacă

vrei să fii sănătos, nu face excese.”). Tot în funţie de forma normelor, se distinge între

obligaţii („Spune mereu adevărul!”), interdicţii („Să nu furi!”) şi permisiuni („Poţi să nu

votezi.”).

Pe lângă componenta lingvistică, normele au şi componente ce se relevă din analiza lor

ca relaţii sociale.

· În cazul normelor putem identifica o autoritate emitentă, adică acea instanţă care le

emite. Ea poate fi cunoscută (Palament, Guvern etc.), sau anonimă (societatea în

ansamblu). Autoritatea emitentă poate fi, deci, o persoană, o instituţie, comunitatea din

care faci parte sau umanitatea în întregul ei.

· O normă are întotdeuna un subiect sau un agent (individ, grup, instituţie), cel care

trebuie să o aplice. Subiectul normei poate fi explicit („Vizitatorii bolnavilor trebuie să

poarte halate albe în timpul vizitei.”), sau implicit („Fumatul interzis!”).

· Condiţiile de aplicare al unei norme se referă la clasa de situaţii în care subiectul

trebuie să o respecte. Acestea sunt uneori formulate ca atare („Nu conduceţi

autovehicole dacă sunteţi în stare de ebrietate!”), iar alteori sunt subînţelese („Puneţi-vă

centura de siguranţă!”).

· În general, normele sunt legate şi de aplicarea unor sancţiuni, care pot fi: premiale,

atunci când normele sunt respectate (laude, mulţumiri, recompense etc.), sau punitive,

când ele sunt încălcate (blam, dispreţ, amenzi, privare de libertate etc.).

2. Specificul normelor morale. În baza analizei componentelor normelor, se pot face

distincţii precise între normele morale şi celelalte norme. Cele mai importante tipuri de

norme care prescriu acţiuni permise, obligatorii sau interzise sunt cele morale, juridice,
sociale şi religioase. Unele norme individuale pot face parte din mai multe categorii, sau

chiar din toate patru, aşa cum e cazul cu normele „Să nu minţi!”, „Să nu furi!”, „Să nu

ucizi!” etc. Asta nu înseamnă însă că cele patru categorii se suprapun complet, ci doar

că ele se intersectează. Dintre cele şase componente mai sus enumerate, mai ales două

– autoritatea emitentă şi tipurile de sancţiuni – ne pot ajuta să distingem clar între tipurile

de norme identificate.

În ceea ce priveşte normele sociale (tradiţii, obiceiuri), autoritatea emitentă e societatea

însăşi, iar ca sancţiune apare marginalizarea. În plus, normele sociale nu sunt perfect

raţionalizabile şi nici nu sunt acceptate raţional, în funcţie de argumente. Ele sunt

acceptate de cele mai multe ori doar pentru că „aşa se face”. Nu se poate argumenta, de

pildă, de ce salutul prin strângerea reciprocă a mâinilor ar fi mai bun decât plecăciunea

orientală. Asta se întâmplă fiindcă obiceiurile şi tradiţiile sunt acceptate prin mimetism şi

ele ţin de relativismul cultural, fără a se putea decide dacă unele sunt superioare altora.

De cealaltă parte, normele morale sunt acceptate în mod liber şi pot fi argumentate

raţional. De ex., poţi alege să te conformezi normei care cere să nu minţi şi poţi

argumenta raţional acest comportament arătând că, dacă toţi oamenii ar minţi ori de câte

ori le convine, atunci nimeni n-ar mai avea încredere în nimeni, iar societatea ar intra în

disoluţie. De asemenea, dacă tradiţiile şi obiceiurile sunt dependente de o cultură dată,

normele morale sunt potenţial universalizabile. De altfel, unele sunt chiar universale, aşa

cum e cazul cu interzicerea crimei, furtului, minciunii, iar altele considerăm că ar fi

dezirabil să se aplice universal, aşa cum e cazul cu interzicerea discriminării de gen, de

rasă sau religie, fiindcă e imoral să consideri că toate femeile, toţi membrii unei religii sau

ai unei rase sunt inferiori.

Normele religioase pot oferi temei pentru un comportament moral, dar asta nu înseamnă

că ele sunt unicul temei pentru asta, atâta vreme cât există şi atei cu un comportament

moral impecabil, dar şi credincioşi cu o moralitate dezastruoasă. Există mai multe norme

morale care se regăsesc în lista de porunci a unor religii (mai ales cele despre minciună,

furt, omucidere etc.), dar există şi valorizări morale diferite ale aceluiaşi lucru în religii

diferite sau în confesiuni diferite ale aceleiaşi religii. De pildă, faptul de a împrumuta bani

cu dobândă e considerat imoral de creştinism şi islam, dar acceptabil de iudaism; ideea

de muncă în vederea sporirii profitului este dezaprobată de ortodocşi şi catolici, dar e

preţuită de protestanţi etc. Atunci, cum putem deosebi ferm între normele morale şi cele

religioase? Mai întâi, în cazul poruncilor divine, autoritatea emitentă este exterioară, este

fiinţa divină atotputernică, pe când în cel al normelor morale este internă, conştiinţa

morală a omului. Omul raţional respectă norme pe care şi le dă el însuşi nu pentru că îi e

frică de pedeapsa divină, ci pentru că ştie că numai aşa societatea umană poate dăinui.

În al doilea rând, subiecţii normei religioase sunt doar credincioşii unei religii, pe când

subiectul normei morale este omul, umanitatea în întregul ei. Interdicţia de a mânca porc

o au doar musulmanii sau iudaicii, dar pe cea de a fura o au toţi oamenii. În sfârşit,

sancţiunile pentru încălcarea poruncilor religioase sunt exterioare (pedeapsa divină sau

mântuirea, după caz), pe când încălcarea normelor morale atrage şi o pedeapsă

exterioară (oprobriul public), dar şi una interioară (remuşcările).

Şi în cazul normelor juridice autoritatea emitentă este tot una exterioară (Parlament,

Guvern etc.), pe când în al celor morale autoritatea emitentă este esenţa umană,

raţionalitatea ce rezidă în fiecare om. Subiect al normelor juridice sunt numai indivizii

dintr-o anume jurisdicţie (numai cei ce locuiesc în UK, de ex., trebuie să circule pe partea

stângă), pe când subiectul normelor morale este umanitatea întreagă (toţi avem datoria

de a fura). Sancţiunile pentru încălcarea normelor juridice sunt doar punitive, nu şi

premiale. Nu se dau premii pentru respectarea legii, dar oricine poate fi pedepsit pentru

încălcarea ei. În plan moral însă, în afară de pedepsele date pentru încălcarea lor (blam,

dispreţ etc.), se dau şi „premii” (laude, respect, admiraţie, recunoştinţă etc.). În plus, în

cazul încălcării normelor morale, nu există doar pedepse externe (oprobriul public), ci şi

unele autoadministrate în temeiul conştiinţei morale umane: ruşine, remuşcare, regret. În

cazul încălcării normelor juridice, regretul şi căinţa nu ajută la nimic, dar în plan moral,

avem tendinţa de a a-i acorda iertare celui care se căieşte pentru greşeala sa. Cea mai

importantă diferenţă este marcată de forma celor două tipuri de norme. Normele juridice

cu privire la un anume fapt pot fi formulate fie numai ca interdicţii, fie numai ca obligaţii,

dar cele morale pot fi exprimate în ambele forme. De ex., legea spune că e interzis să

furi, sau că este obligatoriu să circuli cu vehiculele pe o anume parte, pe când norma

morală poate fi formulată şi ca interdicţie şi ca obligaţie. Poţi spune şi „Să nu minţi!” dar
şi „E obligatoiu să spui mereu adevărul.” Sau, ea îţi cere nu doar să nu furi ce este al

altuia, ci şi să dăruieşti din avutul tău pentru a-i ajuta pe cei mai săraci decât tine; îţi cere

nu doar să nu ucizi, ci şi să salvezi pe cineva de la moarte în măsura acest lucru îţi este

posibil. Altfel spus, în timp ce normele juridice caută să asigure un minim de socialitate a

omului, fără de care societatea ar deveni bellum omnium contra omnes, cele morale pot

să instituie un maxim de socialitate, iubirea de semeni, care face umanitatea să

progreseze.

Cea mai importantă comparaţie este cea dintre normele morale şi cele juridice. De

aceea, ea trebuie aprofundată. Faptul că normele morale sunt întotdeauna mai generale

decât cele juridice şi ar trebui să fie supraordonate acestora poate fi demonstrat în mai

multe feluri:

· Sistemul juridic este întotdeauna imperfect. El trebuie mereu modernizat, în funcţie de

noile tipuri de infracţiuni ce apar. De ex., toate sistemele juridice au conceput pedepse

pentru furtul înţeles ca deposedare fizică a cuiva de anumite bunuri. Din acest motiv,

până când au fost formulate legi speciale, furtul electronic nu a putut fi pedepsit, chiar

dacă e la fel de imoral precum cel „clasic”. La fel e şi în cazul poluării, al corupţiei etc.

Din acest motiv, ar trebui aplicat spiritul legii, care vine din moralitate, nu litera ei, care e

pur juridică.

· Există practici de afaceri ce nu pot fi reglementate strict prin lege, aşa cum e cazul cu

publicitatea înşelătoare, unde nu pot fi prevăzute de legiuitor toate modalităţile de

manipulare la care specialiştii în advertising ar putea recurge. Or, norma morală ăţi cere

să nu mimţi niciodată.

· Normele juridice se referă la practici ce aduc prejudicii cuantificabile, pe când

prejuduciile morale nu sunt mereu demonstrabile. De ex., minciuna este imorală în orice

context, dar ea devine ilegală numai în cadrul unui proces, caz în care avem de-a face

cu un sperjur. De asemenea, sancţionarea juridică a încălcării unui contract e posibilă

numai dacă acel contract este scris. Când contractul e doar verbal, sancţionarea nu

poate fi decât una morală.

· Normele morale cer mai mult decât cele juridice. De ex., normele juridice cer ca părinţii

să-şi protejeze copii, dar nu şi ca aceştia din urmă să fie recunoscători. La fel, normele
juridice nu cer nici să-ţi ajuţi prietenul la nevoie, ori ca angajatul să divulge acele practici

ilegale ale angajatorului care pot leza consumatorul etc.

· Unele legi pot fi nedrepte şi, atunci, este moral să li te opui, să te delimitezi de ele. De

ex., poţi admonesta moral un regim totalitar nefăcând comerţ cu cu el, supunându-l unui

boicot.

Aşadar, domeniul eticii nu este doar distinct/diferit de cel juridic, ci îl chiar transcende,

fiindu-i superior. Cu privire la statutul normelor morale s-au conturat trei poziţii teoretice:

· Relativismul moral, care afirmă că normele morale nu sunt universale, ci sunt valabile

doar în funcţie de contextul temporal şi cultural în care sunt formulate. Această concepţie

se întemeiază pe relativismul cultural, o concepţie antropologică potrivit căreia fiecare

cultură are propriul ei set de norme şi valori, ce nu trebuie judecate ca

inferioare/superioare.

· De cealaltă parte, universalismul moral susţine că normele morale au aplicabilitate

universală, indiferent de tradiţiile culturale diferite. Sub multiple aspecte, morala

presupune o anumită relativitate culturală, unele comportamente putând fi considerate

morale într-o anumită cultură şi imorale în alta. Totuşi, anumite imperative morale,

precum interzicerea minciunii şi a furtului sau obligaţia respectării cuvântului au

valabilitate universală. Mai ales drepturile fundamentale ale omului sunt considerate ca

având valabilitate universală.

· Cea de-a treia concepţie, subiectivismul moral, este înrudită cu prima, fiind o versiune

extremă a acesteia. Ea afirmă că normele morale au valoare doar pentru cel care le

susţine, aşa cum se întâmplă şi în cazul judecăţilor estetice sau de gust. Or, judecăţile de

gust nu pot fi demonstrate pe deplin raţional, pe când cele morale, da.

3. Valorile morale. Ne putem întreba, care este temeiul în funcţie de care putem şti că

normele noastre morale sunt bune? Faptul că, prin raţionalitatea sa esenţială şi prin

voinţa lui liberă, individul uman îşi prescrie singur normele morale prin autolegiferare

pare mai uşor de înţeles. Însă ideea că o normă morală autolegiferată tinde să devină

universală poate naşte un scurt-circuit mental. Cum devine posibil acest transfer de

autoritate de la individ la umanitatea ca întreg? Răspunsul la această întrebare stă în

faptul că în fiecare dintre noi sălăşluieşte conştiinţa morală, acea instanţă care ne spune
fiecăruia în parte că este bine şi frumos să trăieşti moral, că faptul de a nu minţi, de a nu

fura etc. reprezintă virtuţi care nasc respectul şi admiraţia faţă cei ce le înfăptuiesc.

Binele, frumosul, adevărul, virtutea sunt valori pe care toţi oamenii le-au preţuit, le

preţuiesc şi este estimabil că le vor preţui mereu. Dar ce este valoarea? Ce anume face

ca anumite lucruri să fie apreciate în mod cvasi-unanim? Un prim răspuns poate fi acela

că valoarea este ceva demn de preţuire şi respect. Dar cine face actul de preţuire şi de

ce unele lucruri merită preţuite iar altele nu? La aceste întrebări, filosofia a oferit mai

multe tipuri de răspunsuri, fiecare cu plusurile şi minusurile lor.

Primul este subiectivismul. Fiind cel mai facil, el e mai des întâlnit în gândirea comună.

Potrivit acestei concepţii, obiectul nu are valoare în sine, ci el capătă valoare prin faptul

că e apreciat de un subiect. Pe scurt, ceva este frumos sau bun pentru că îmi place mie.

Acest punct de vedere poate fi respins printr-un simplu recurs la realitate: există lucruri

care sunt preţuite de mai mulţi indivizi sau chiar de toţi. În plus, nu tot ceea ce preferă un

individ este şi preţuit de acesta cu adevărat. Laşul preferă să fugă din faţa pericolului, dar

se ruşinează de această meteahnă a sa, preţuind, deci, şi el curajul într-ascuns. Sau,

leneşul nu crede nicidecum că lenea sa este o virtute demnă să stârnească admiraţia şi

respectul. Deci, nu bunul plac este cel prin care noi decidem că ceva este un bun

purtător de valoare, ci judecata noastră raţională. Dar pe ce se bazează judecata noastră

atunci când decide ce are valoare şi ce nu?

Ca răspuns la această întrebare a luat naştere obiectivismul, care afirmă că, departe de

a depinde de subiect, valoarea e ceva care ţine de obiectul însuşi. Subiectul preţuieşte

obiectul pentru că acesta este prin sine purtător al unei valori obiective. Ca atare,

perceperea valorii unui obiect este un act de cunoaştere. Numai cine „ştie”, poate

percepe această valoare; cei necunoascători, nu. Faptul că a spus că valoarea are o

anume obiectivitate este un merit al obiectivismului. Într-adevăr, în obiect există ceva

care îl determină pe subiect să-i declare valoarea. Pe de altă parte, însă, în lipsa

subiectului, niciun lucru nu ar putea fi purtător de valoare, căci nu există valoare a unui

obiect fără un subiect. Tocmai de aceea, deşi obiectivismul valorilor e perfect valabil

pentru valorile utilitare, el nu e o teorie axiologică valabilă pentru toate tipurile de valori.

Între valorile utilitare şi celelalte tipuri de valori există o deosebire notabilă: valorile
economice se distribuie împărţindu-se, celelalte se pot distribui indiviz. Dacă dau 10 lei

din 100, nu mai am 100, dar de frumuseţea unei bucăţi muzicale, de adevărul unei teorii

sau de prietenia cuiva se pot bucura mai mulţi în mod integral.

Ca urmare, a fost propusă o nouă teorie de ontologie a valorilor, relativismul. Această

concepţie axiologică susţine că valoarea nu rezidă în mod integral în obiect, deşi există

în acesta temeiuri pentru existenţa valorii. Dar valoarea nu rezidă nici în subiect în mod

integral; în orice caz, nu în cel individual. Pentru relativişti, valoarea este ceva ce rezidă

în subiectul colectiv aflat în relaţie cu obiectul. Aşadar, valoarea este ceva inter-subiectiv

şi, deci, trans-subiectiv, ceva ce ţine de subiectul universal: Omul. Această teorie are trei

variante. Varianta naturalistă spune că omul deţine în mod natural, din naştere, anumite

facultăţi care îl fac apt să perceapă valoarea ce rezidă în mod obiectiv în lucruri. El poate

percepe şi preţui adevărul, frumuseţea, dreptatea etc. pentru că este abilitat de către

natură sau de către Dumnezeu să facă asta. Varianta transcendentalistă (Kant,

neokantienii) vorbeşte oarecum similar de anumite facultăţi pure, a priori, de a percepe

valoarea obiectivă şi chiar de a o crea. Iar cea idealist-obiectivă (Platon, Toma d’Aquino,

Hegel, Husserl, Heideger,) merge şi mai departe, afirmând că acele facultăţi naturale sau

apriorice există în noi pentru că sunt sădite aici de Creator.

2 martie - 8 martie

Valorile morale se referă la efectele pe care le au actele noastre, la faptul că ceea ce

facem fiecare poate să scadă coeziunea socială dacă alegem să facem rău, sau să o

crească dacă alegem să facem bine. De altfel, Binele este valoarea morală supremă,

împlinirea umană, la care putem ajunge prin faptele noastre folositoare nouă şi celorlalţi.

Opusul lui, răul, e rezultatul faptelor noastre negative, acelea care împiedică împlinirea

umanităţii din noi şi din ceilalţi. Pentru ca Binele să poată fi realizat, este nevoie ca

acţiunile noastre să ducă la realizarea valorilor morale prealabile: cinste, corectitudine,

adevăr, dreptate, generozitate, solidaritate etc. Dacă toate acţiunile noastre ar fi

subordonate acestor valori morale, atunci, progresul moral al umanităţii ar fi asigurat. De

exemplu, cercetarea ştiinţifică poate face şi rău şi bine, aşa cum se poate vedea mai ales

prin intermediul experienţei istorice a secolului XX. Dacă folosirea rezultatelor

descoperirilor ştiinţifice s-ar fi utilizat numai în scopuri benefice, atunci Hiroshima şi

Nagasaki nu ar mai fi numele a două oraşe japoneze distruse de bombe nucleare.

Dincolo de acest exemplu, preţuirea valorilor morale în toate domeniile de acţiune

socială – economică, politică, juridică etc. – ar conduce la o lume mai bună şi mai

dreaptă.

Teoriile etice fundamentale și implicațiile lor în afaceri. Eticile religioase. Utilitarismul

1. Introducere. Normele morale sunt norme pe care individul şi le dă în mod liber în

virtutea raţionalităţi sale. Autolegiferarea normelor morale ridică însă o problemă etică

foarte importantă şi foarte dificilă. Când eşti în situaţii obişnuite, ştii ce normă trebuie să

aplici. Dar nu de puţine ori te afli în situaţii atipice, în care nu întrevezi norma potrivită,

trebuind să alegi între respectarea a două norme. Astfel de situaţii se numesc dileme

morale sau conflicte etice. De exemplu, un prieten îţi cere cu împrumut o sumă de bani

sub motiv că are nevoie de ei pentru a face o operaţie foarte scumpă. Tu îi promiţi că faci

tot ce poţi ca să îl ajuţi. Pe parcurs, afli însă că, de fapt, el vrea să joace o sumă mare la

pariuri, sperând să se îmbogăţească. Ce faci în această situaţie: îi dai banii, pentru a-ţi

respecta promisiunea, sau nu îi dai, ca să nu-i faci rău în mod conştient?

Pentru a preveni perplexitatea ce poate apărea în atari situaţii, eticile filosofice au ajuns

la concluzia că trebuie formulate nişte supra-norme cu o aplicabilitate universală. Aceste

supra-norme sunt principiile morale, fiecare teorie morală propunând câte un principiu

anume. În raport cu normele morale – care obligă la anumite acţiuni precise (Spune

întotdeauna adevărul!) sau le interzic pe altele (Să nu furi!) – principiile morale sunt reguli

morale cu o generalitate mai mare. Un astfel de principiu care te poate ajuta să decizi

cum să acţionezi moral într-o situaţie de conflict între norme a fost propus de morala

comună aflată sub influenţa religiei. Aşa este cazul cu aşa-numita Regulă de aur, care

afirmă în mod implicit egalitatea dintre oameni şi necesitatea ca fiecare să asigure

respectul reciproc. Acest principiu moral este prezent sub forme asemănătoare în mai

multe religii, varianta cea mai cunoscută nouă fiind cea creştină, în care l-a formulat

Iisus: Poartă-te cu ceilalţi aşa cum ai dori să se poarte şi ei cu tine! În folclorul românesc

acest principiu moral apare sub forma bine-cunoscutului proverb: Ce ţie nu-ţi place, altuia

nu-i face, care se mai numeşte şi regula de argint, din cauza subiectivismului extrem pe

care îl implică. Pentru a putea funcţiona ca principiu moral, Regula de aur trebuie să
primească însă anumite nuanţări. Ea presupune să ne comportăm în aşa fel încât

comportamentul nostru să ne pară dezirabil şi atunci când am fi în postura celuilalt, ea

trebuind să fie aplicabilă indiferent dacă pierdem sau câştigăm într-o anumită situaţie.

Deşi este un bun argument pentru justificarea acţiunilor morale, regula de aur nu este

infailibilă. Ea este bună de amintit atunci când vrei să-i spui cuiva să dea dovadă de

coerenţă şi consistenţă în aprecierile sale morale şi în comportamentul său cotidian. De

exemplu, cuiva care crede că e corect să fie preferat de un prieten la angajarea în firma

acestuia, chiar dacă nu are o pregătire potrivită, îi poţi spune că, dacă, pe acelaşi criteriu,

este preferat un alt prieten al patronului, atunci nu are de ce să se supere că nu este

preferat chiar el. Un neajuns al regulii de aur este dat însă de faptul că, din cauza

formulării ei personale, ea poate fi interpretată subiectiv, ceea ce o face să nu poată

avea o valabilitate universală. Ideea de dezirabilitate pe care o implică este un alt

neajuns al ei. De exemplu, dacă mie nu îmi place să fiu pedepsit, asta nu înseamnă că

aplicarea unor pedepse, atunci când ele se impun, nu e corectă. Din aceste

considerente, rezultă, deci, că regula de aur nu este un ghid infailibil al acţiunii morale,

chiar dacă este foarte importantă în dobândirea unei conduite morale.

Din toate aceste motive, a fost necesară conturarea unor teorii etice generale, care să

formulze nişte criterii aplicabile în cazul tuturor acţiunilor morale. Nuanţările aduse de

teoriile morale filosofice corectează lipsa de rigoare a moralei populare, rigoare necesară

pentru rezolvarea unor situaţii de conflict etic. Teoriile morale oferite de filosofie sunt

născute dintr-o meditaţie mai aprofundată şi mai riguroasă, ele folosind argumente

raţionale. Aceste sisteme de etică sunt nişte teorii normative ce oferă un cadru de

analiză raţională a comportamentului uman în genere şi a celui de afaceri, în speţă.

Dintre teoriile filosofice generale, cele mai importante sunt etica virtuţii, utilitarismul şi

deontologismul, care sunt considerate teorii etice standard, întrucât ele sunt punctul

fundamental de plecare în orice discuţie pe teme de moralitate, inclusiv în domeniul

afacerilor. Etica virtuţii se caracterizează prin faptul că ea nu propune norme pentru

comportamentul moral, ci valori care trebuie împlinite în acest comportament – virtuţile.

Celealte două se caracterizează prin faptul că sunt, amândouă, teorii ale acţiunii corecte,

ale acţiunii ce se desfăşoară prin respectarea unor norme, reguli sau principii raţionale.
Cele două teorii ale corectitudinii diferă în funcţie de argumentele invocate. Prima

doctrină pune accent pe consecinţele sau efectele acţiunii morale, iar cealaltă pe

normele sau cauzele care trebuie să o ghideze. De exemplu, în cazul în care o firmă îşi

dezinformează prin omisiune clienţii, nedevoalând toate caracteristicile unui produs,

utilitariştii ar denunţa această acţiune ca imorală argumentând că are consecinţe nefaste

asupra consumatorilor, iar deontologiştii ar argumenta cu încălcarea normei onestităţii

dezirabile. Dacă utilitarismul ni se prezintă sub două forme majore – utilitarismul acţiunii

şi cel al regulei – deontologismul s-a manifestat sub mai multe forme: teoria drepturilor,

teoria dreptăţii sociale, teoria datoriilor prima facie şi kantianismul. La aceste etici

filosofice mai pot fi adăugate şi două etici religioase – etica creştină şi cea confucianistă

– astfel încât să avem tabloul complet ale teoriilor morale care au influenţat etica

afacerilor ca disciplină.

2. Eticile religioase.

a. Morala creştină a fost susţinută nu doar de către reprezentanţii Bisericii, ci ea a fost

practicată timp de secole de către foarte mulţi oameni, inclusiv oameni de afaceri. Ea a

fost susţinută şi fundamentată teoretic mai ales de către filosofi şi teologi creştini

medievali şi moderni, precum Toma d’Aquino, Thomas Jefferson etc. În esenţa ei, etica

creştină spune că întregul comportament moral al omului trebuie să se întemeieze pe

cele Zece Porunci prescrise de Dumnezeu, care îl învaţă pe om să îşi iubească

aproapele ca pe sine însuşi şi să îl trateze cu acelaşi respect cu care ar dori să fie el

însuşi tratat. Această etică a fost sintetizată cel mai bine de către Iisus din Nazaret în

formularea sa din Evanghelii, devenită apoi celebră ca Regulă de aur a moralei creştine,

regulă pe care am amintit-o mai înainte. Problema majoră a moralei creştine, la fel ca a

oricărei morale religioase, stă în faptul că religiozitatea individului nu condiţionează strict

comportamentul lui moral. Asta se poate vedea din faptul că există numeroase persoane

credincioase care au un comportament moral reprobabil, după cum există destui atei

care au un comportament moral ireproşabil. În al doilea rând, etica creştină nu poate

oferi un temei solid pentru etica afacerilor – mai ales pentru etica afacerilor internaţionale

– deoarece relaţiile de afaceri au loc şi cu credincioşi ai altor religii, care pot avea

anumite standarde diferite de cele creştine. În sfârşit, etica creştină este mai potrivită în
relaţiile care au loc doar între indivizi şi nu între instituţii ori grupuri. Ea a fost perfect

valabilă în economia tradiţională, premodernă, acea economie care era întemeiată

preponderent pe agricultură. De asemenea, ea a fost potrivită şi în vechile relaţii

comerciale de tip negustoresc, în cadrul cărora inter-relaţionarea comercială era una cu

caracter individual, între oameni care se cunoaşteau. Or, economia contemporană are

componente noi, neîntâlnite anterior (relaţii economice impersonale, ideea de bunăstare

agregată, ideea de distribuţie a dreptăţii etc.), pentru care morala creştină nu oferă

temeiuri de analiză.

b. Confucianismul – în forma sa contemporană, postconfucianismul – este principala

teorie-suport pentru etica afacerilor aşa cum este ea înţeleasă în Extremul Orient, în

China mai ales, dar şi în ţările aflate sub influenţa milenară a prestigiului culturii chineze:

Japonia, ţările din Indochina etc. Morala postconfucianistă derivă din confucianismul

clasic, din învăţătura formulată de filosoful chinez antic Kong Fu Zi, cunoscut nouă mai

mult prin numele său latinizat, Confucius. Morala confucianistă este o teorie a virtuţii,

deoarece Confucius spunea că esenţa umană se poate realiza în mod deplin numai prin

promovarea a două imperative fundamentale – armonia şi echitatea socială – şi prin

cultivarea a cinci virtuţi morale cardinale: omenia, înţelepciunea, curajul, fidelitatea,

loialitatea. De altfel, putem spune că societatea chineză însăşi, precum şi cea extremorientală

în general, sunt societăţi ale virtuţii, în care buna educaţie şi bunele deprinderi

ale individului generează legile/riturile bune ale societăţii, făcând-o să fie coezivă. Cu

toate că este perfect funcţională pentru extrem-orientali, etica confucianistă nu se

potriveşte tuturor culturilor pentru a putea fi universalizată.

Aşadar, temeiul pentru o morală care să poată fi universalizată trebuie căutat nu în

doctrinele morale de extracţie religioasă, care prezintă şi dezavantajul de a fi respinse

din start de practicanţii celorlalte religii, ci în eticile filosofice, care sunt construite pe baze

pur raţionale, baze mult mai solide decât sentimentul religios.

3. Utilitarismul este teoria morală iniţiată de Jeremy Bentham şi dezvoltată de J. St.

Mill. Potrivit acestor filosofi, pentru ca o acţiune umană să fie declarată morală nu intenţia

individului este ceea ce contează, ci ea devine morală strict în funcţie de consecinţele

sau efectele ei, adică, de beneficiile sau satisfacţiile pe care ea le produce unui număr
cât mai mare de indivizi. Consecinţele sunt considerate ca fiind bune dacă sunt utile,

dacă duc la realizarea fericirii; şi sunt văzute ca fiind rele dacă sunt nocive şi duc la

nefericire. Deci, utilitatea unei acţiuni poate să fie pozitivă, atunci când aduce beneficii, şi

negativă, atunci când aduce prejudicii sau pierderi. Moral este socotit a fi ceea ce

sporeşte fericirea oamenilor şi le scade suferinţa, adică ceea ce duce la o utilitate

agregată mare. Pentru a înlătura nemeritate acuze de individualism sau subiectivism la

adresa utilitarismului, trebuie să facem încă dintru început precizarea că, atunci când

vorbeşte de maximizarea utilităţii, utilitarismul ia în calcul toate persoanele afectate de o

acţiune dată, nu doar pe agentul ei. Totuşi, utilitarismul nu este o teorie infailibilă. Iar

acest lucru se poate vedea foarte bine din trecerea în revistă a principalelor obiecţii ce iau

fost aduse de-a lungul timpului.

Prima obiecţie arată că există acţiuni în cazul cărora nu este posibil să anticipăm întru

totul rezultatele lor. De exemplu, un angajat care ştie că un coleg de-al său încalcă în

mod repetat normele de calitate ale produsului într-un mod care ar putea afecta

consumatorii nu este ajutat prea mult de criteriul utilităţii în a lua decizia de a-l pârâ

şefului pe colegul său, pentru că nu poate anticipa nici cât de grav ar fi pedepsit acesta şi

nici cât de mult au de suferit consumatorii de pe urma greşelilor sale.

Apoi, utilitarismului i s-a reproşat că criteriul utilităţii nu poate fi aplicat universal fiindcă

utilitatea nu este întotdeauna cuantificabilă. De pildă, cum ar putea un manager să

aleagă în funcţie de criteriul utilităţii între achiziţionarea unui echipament care să scadă

riscul de producere a unor accidente de muncă ale angajaţilor şi achiziţionarea unui filtru

care să diminueze poluarea mediului în care aceştia trăiesc, atâta vreme cât nu poate

estima cât de benefice ar fi consecinţele fiecăreia dintre cele două variante de acţiune?

În al treilea rând, criteriul utilităţii ignoră drepturile persoanelor implicate într-o anumită

acţiune, tratând indistinct acţiunile care se desfăşoară cu respectarea drepturilor la un loc

cu acelea ce constau în încălcarea lor. De exemplu, dacă un om sărac fură pentru a trăi

o mică sumă de bani de la un bogat pentru care acea sumă reprezintă un biet mărunţiş

respectă criteriul celei mai mari utilităţi, dar încalcă, totodată, unul dintre drepturile

fundamentale ale omului, dreptul la proprietate. Or, a accepta încălcarea unui drept este

ceva periculos, mai ales pentru că ea poate atrage după sine încălcarea ulterioară a altor
drepturi.

În sfârşit, contrar aparenţelor, utilitarismul impune agenţilor morali exigenţe morale mult

prea înalte, transformând în mod paradoxal acţiunile supererogatorii în acţiuni obligatorii.

De exemplu, potrivit utilitarismului, pentru a fi moral, un om bogat ar trebui să-şi doneze

cea mai mare parte din avere celor săraci pentru a maximiza utilitatea ei. Or, acest lucru

nu poate fi cerut nimănui, câtă vreme, dacă ni l-ar cere cineva nouă, este foarte posibil

să nu prea ne fie pe plac.

Ca urmare a tuturor acestor obiecţii, utilitarismul iniţial, numit şi utilitarism al acţiunii, a

fost corectat, luând chipul utilitarismului regulii, potrivit căruia criteriul maximizării utilităţii

trebuie să se aplice consecinţelor regulilor de acţiune şi nu consecinţelor acţiunilor

însele, luate separat. Utilitarismul regulii – un utilitarism apropiat vizibil de deontologism –

spune că alegerea modului corect de acţiune trebuie să se întemeieze pe aproximarea

consaecinţelor regulilor de urmat şi nu pe cele ale acţiunilor individuale. Reluând

exemplul de mai sus, în cazul săracului ce fură de la bogat pentru a trăi, corectitudinea

morală va fi hotărâtă nu de utilitatea imediată a acţiunii respective, ci de utilitatea regulii

ei, care poate fi aplicată pe termen lung. Or, e clar că a respecta o regulă care spune că

este permis să furi atunci când banii îţi sunt ţie mai utili decât celui ce îi deţine de drept

poate să ducă la anomie socială, la dezintegrarea societăţii, pe când a respecta regula

care spune că furtul este interzis în orice situaţie păstrează ordinea socială. Totuşi, deşi

utilitarismul acceptă faptul că normele morale raţionale sunt necesare pentru a decide

asupra moralităţii unei acţiuni date, el consideră normele/regulile ca fiind relative şi nu

absolute, aşa cum le vede deontologismul.

Din toate considerentele expuse mai înainte se poate desprinde concluzia că deşi

utilitarismul nu este o teorie morală infailibilă, el poate reprezenta un bun temei pentru o

judecată morală în etica afacerilor. El ne prezintă ca puncte tari ale sale: faptul că

încurajează economia de piaţă, maximizarea profitului pe termen lung, creşterea

productivităţii, realizarea unei bunăstări tot mai mari pentru tot mai mulţi, încurajează

actele de caritate (chiar dacă sunt animate doar de intenţia pragmatică a „lustruirii

imaginii”), propune evaluarea acţiunilor economice în termenii raportului cost-beneficiu.

Ca puncte slabe ale acestei teorii putem aminti faptul că utilitarismul: tolerează acţiunile
imorale în măsura în care acestea aduc beneficii; dezavantajează minoritatea, căreia îi

cere să accepte să se sacrifice în favoarea majorităţii; nu poate prevedea toate

consecinţele unei acţiuni; nu poate cuantifica exact raportul beneficii-daune; ţine cont

doar de bunăstarea generală, neglijând interesele individuale; permite apariţia nedreptăţii

sociale etc.

4. Deontologismul.

a. Concepte fundamentale. Acţiunile morale pot fi judecate, indiscutabil, din

perspectiva efectelor lor. Dar ele pot fi judecate şi din perspectiva cauzelor ce duc la

realizarea acelor acţiuni. Ca atare, perspectiva bazată pe norme morale sau pe datorii

general umane care trebuie împlinite nu a întârziat să apară. Conceptul de datorie este

unul central în doctrinele etice deontologiste. Potrivit acestora, nu consecinţele acţiunilor

sunt cele care determină calitatea acţiunilor de a fi morale sau imorale, ci datoriile sau

regulile morale. Adică, o acţiune este morală dacă şi numai dacă este conformă cu

normele morale, indiferent de faptul că ea poate duce la consecinţe negative fie pentru

agent, fie pentru altcineva. De exemplu, potrivit concepţiilor deontologiste, dezvăluirea

adevărului este corectă indiferent de cine ar avea de suferit ca urmare a acestui fapt.

Potrivit acestei orientări, normele morale corelează datoriile agenţilor acţiunii cu

drepturile celor care o suportă. De pildă, o companie producătoare de bunuri de consum

are datoria de a-şi informa consumatorii cu privire la calităţile reale ale produselor sale,

iar aceştia au dreptul de a fi informaţi. Având în vedere importanţa lor pentru teoriile

deontologiste, cele două concepte trebuie lămurite pe rând, începând cu cel de drept.

O definiţie posibilă a drepturilor ar fi aceea care afirmă că drepturile sunt exigenţe

justificate ale unei persoane faţă de alte persoane – fizice sau juridice – ca acestea din

urmă să facă sau să nu facă ceva în raport cu cea dintâi. Ca tare, drepturile pot fi

pozitive sau negative. Altfel spus, drepturile mele pozitive implică datoria altei persoane

de a se implica activ în realizarea sau respectarea acestora. Iar drepturile mele negative

9 martie - 15 martie

implică datoria altei persoane (de regulă, statul) de a nu împiedica în niciun fel

exercitarea lor. Din prima categorie fac parte drepturi precum dreptul la protecţie socială,

la învăţământ gratuit, la un nivel de trai decent etc., iar din a doua: dreptul la viaţă,
dreptul la proprietate şi dreptul la libertatea de exprimare, asociere şi acţiune paşnică.

Drepturile negative sunt considerate ca fiind mai fundamentale şi mai legitime decât cele

pozitive, deoarece respectarea sau asigurarea celor pozitive poate însemna afectarea

drepturilor negative ale anumitor persoane. De exemplu, nu e legitim să institui taxe

exagerat de mari pentru cei mai avuţi numai pentru a mări bugetul la săntate la nivelul

unei ţări. Drepturile în genere sunt văzute ca un soi de „atuuri” pe care o persoană poate

să le „joace” în raport cu alte persoane, fie că este vorba despre interesul personal, fie că

este vorba despre alte drepturi. Cu alte cuvinte, dreptul unei persoane prevalează în faţa

intereselor altei persoane, iar un drept mai important prevalează în faţa unui drept

inferior. De exemplu, oamenii în genere au libertatea de a-şi promova interesele, dar nu

şi în măsura în care ar putea leza prin acesta drepturile altora. Apoi, dreptul la liberă

exprimare nu înseamnă că pot spune orice despre oricine, încălcând dreptul prevalent al

altor persoane la propria imagine, la demnitate şi viaţă privată.

În general, se consideră că există două izvoare de drept: legislaţia emisă de stat prin

intermediul Parlamentului şi prin cel al Guvernului şi contractele convenite între părţi.

Primele sunt izvoare de drept juridice sau legale, iar celelalte, izvoare de drept

contractuale. Cele dintâi se întemeiază pe drepturile naturale, care sunt, de fapt nişte

principii morale, care prevalează în raport cu legile, principiile morale fiind universale, pe

când legile sunt valabile doar în jurisdicţia pentru care au fost emise. În sfârşit, conceptul

de drept are două sensuri: unul slab (permisiunea cuiva de a face ceva ce nu este

interzis de lege) şi altul tare (libertăţile fundamentale protejate de lege pe care le-am

amintit mai înainte). Acestea din urmă sunt stipulate în Declaraţia Universală a

Drepturilor Omului.

Teoriile etice fundamentale și implicațiile lor în afaceri. Teorii deontologiste

a. Teoria drepturilor individuale este o teorie deontologistă complementară cu teoria

datoriei a lui Kant, întrucât drepturile şi datoriile/obligaţiile constituie faţa şi reversul

aceluiaşi întreg. Punctul ei de plecare este reprezentat de valori umane precum:

libertatea persoanei, dreptul individului la viaţă şi la proprietate privată. Între cei care au

susţinut primii aceste idei se numără filosoful englez John Locke şi juristul olandez Hugo

Grotius. Aceste drepturi sunt considerate de ei şi de ceilalţi susţinători ai teoriei dreptului

natural ca fiind drepturi naturale şi inalienabile ale omului, drepturi ce-i revin acestuia prin

naştere. Susţinătorii teoriei drepturilor individuale afirmă că orice acţiune care duce la

încălcarea acestor drepturi este o acţiune imorală şi ilegitimă, morale şi legitime fiind

doar acţiunile ce aduc sporirea libertăţilor individuale. Politicianul şi gânditorul american

Thomas Jefferson a adăugat că drepturilor naturale ale individului le corespund, prin

derivaţie, şi anumite obligaţii. Adică, dreptului meu la viaţă, la proprietate privată, la

libertate şi fericire îi corespunde obligaţia celorlaţi de a mi le respecta, dar şi obligaţia

mea de a respecta aceste drepturi pe care şi ceilalţi le au în egală măsură. Teoreticianul

contemporan Robert Nozick consideră că, între drepturile naturale ale omului,

fundamental este dreptul la libertate, care derivă din dreptul său la proprietate privată.

După Nozick, corecte din punct de vedere moral sunt numai acţiunile ce se desfăşoară

conform cu libera alegere a individului. Puncte tari ale acestei teorii pentru etica

afacerilor sunt: ideea de libertate individuală sprijină piaţa liberă şi schimburile libere;

asigură drepturile salariatului (libertatea de exprimare, dreptul la viaţă privată şi la

siguranţă în muncă, la asigurări de sănătate etc.); clarifică ierarhizarea drepturilor:

viaţă→proprietate→libertate. Ca punct slab, putem aminti faptul că această teorie poate

încuraja individualismul şi egoismul în dauna societăţii, de care individul depinde în bună

măsură.

b. Tot o abordare deontologistă este şi teoria dreptăţii sociale. Conceptul de dreptate

are trei sensuri principale: dreptatea distributivă, care înseamnă a găsi un echilibru între

cerinţe şi beneficii (de pildă, este drept în acest sens să dai salarii egale la sarcini sau

răspunderi egale şi salarii diferite la sarcini sau răspunderi diferite); dreptatea

procedurală, care presupune aplicarea aceloraşi criterii pentru toţi cei aflaţi în aceeaşi

situaţie (de pildă, în cazul desfăşurării unui interviu de angajare, criteriile trebuie să fie

aceleaşi pentru toţi cei înscrişi la interviu, fără favorizări în raport cu unii dintre ei); şi

dreptatea retributivă, care presupune ca sancţiunile să fie pentru toţi pe măsura

abaterilor săvârşite („După faptă, şi răsplata.”). Teoria dreptăţii sociale provine din

considerentele cu privire la ideea de dreptate făcute de Aristotel şi dezvoltate ulterior de

teologia şi filosofia creştină, de iluminism şi teoriile socialiste. Potrivit acestor teorii, o

societate trebuie să fie caracterizată în primul rând de dreptate. Aceată concepţie spune
că, aşa cum prima virtute a unei teorii este adevărul, tot la fel, prima virtute a instituţiilor

trebuie să fie dreptatea. Iar dacă o teorie este respinsă atunci când se dovedeşte falsă,

şi instituţiile trebuie respinse atunci când se dovedesc nedrepte. Ea mai spune că

dreptatea ţine mai cu seamă de distribuirea echitabilă a drepturilor şi obligaţiilor, a

avantajelor şi îndatoririlor la nivelul întregii societăţi. O acţiune este considerată de ea ca

fiind dreaptă sau corectă, dacă acţiunea respectivă aduce un spor de armonie socială.

Or, întrucât în societate există şi cooperare (indivizii pot obţine mai multe beneficii

împreună decât separat), dar şi conflict (fiecare are tendinţa de a-şi urmări propriul

interes), este nevoie de criterii de distribuire a dreptăţii care să fie aplicate în funcţie de

împrejurarea potrivită. Astfel de criterii ale dreptăţii care trebuie aplicate în funcţie de felul

în care cere un context dat sunt: egalitatea, nevoile, efortul, contribuţia adusă,

competenţa şi meritul. Cel mai important teoretician contemporan al teoriei dreptăţii

sociale este filosoful american John Rawls, care susţine ideea de dreptate distributivă. El

spune că aceasta derivă din contractul social care se stabileşte între companii, pe de-o

parte, şi comunităţile locale, state şi societate, pe de altă parte. Astfel, diferenţele dintre

beneficii trebuie să fie oarecum corectate, astfel încât cei ce primesc de la societate mai

mult (chiar dacă prin priceperea lor) trebuie să dea înapoi ceva societăţii din surplusul lor,

care să compenseze dezavantajul celor mai puţin avantajaţi dintre membrii societăţii

(„inegalitate condiţionată”). Pentru etica afacerilor, această teorie oferă ca punct tare

faptul că protejează interesele celor slabi. Iar ca punct slab: faptul că încurajează

comoditatea angajaţilor, făcându-i să nu-şi asume riscul, inovaţia, creşterea productivităţii

etc.

c. O variantă a deontologismului este şi teoria datoriilor prima facie a lui David Ross,

care spune că există şapte tipuri fundamentale de datorii pe care omul ar trebui să le

respecte în orice împrejurări:

i) Datoria onestităţii, care poate lua, de pildă, chipul necesităţii de a-ţi respecta mereu

promisiunile şi pe al aceleia de a spune întotdeauna adevărul. De exemplu, în cazul

afacerilor, datoria de respectare a promisiunilor este prezentă mai ales sub forma

necesităţii de a respecta contractele nescrise, care nu este sancţionabilă juridic, aşa cum

este cea a contractelor srise.

ii) Datoria de a face reparaţie morală cuiva căruia i-ai adus daune, chiar şi atunci când

acţiunea ta a fost corectă. De exemplu, deşi reducerile de personal făcute cu miza de a

salva o firmă de la faliment nu este o soluţie incorectă, acea firmă are datoria morală de

a da salarii compensatorii pentru a repara prejudiciul adus celor concediaţi.

iii) Datoria de a fi recunoscător presupune faptul de a asigura recipriocitatea binelui

primit. De pildă, atunci când iese la pensie un angajat care a manifestat pentru multă

vreme o înaltă loialitate faţă de o firmă anume, acea firmă îşi poate exprima recunoştinţa

pentru serviciile aduse de respectivul pensionabil prin oferirea unui premiu în bunuri sau

bani.

iv) Datoria de a acţiona imparţial, adică, de a aplica dreptatea în mod distributiv,

procedural sau retributiv, în funcţeie de cum cere un context dat.

v) Datoria de a face bine, adică aceea de a contribui pe cât îţi este în puteri la binele

celorlalţi sau de a-i ajuta la greu atunci când se iveşte prilejul. Această datorie ţine de

sfera acţiunilor morale supererogatorii.

vi) Datoria de a nu face rău sau datoria de a nu leza pe nimeni. Aici poate intra foarte

bine ca exemplu datoria unei firme de a nu afecta negativ mediul înconjurător prin

operaţiunile pe care le execută, sau aceea de a nu leza sănătatea consumatorului prin

produsele pe care le pune pe piaţă.

vii) Datoria de autoperfecţionare este o datorie pe care fiecare individ uman o are faţă

de sine însuşi. De exemplu, atunci când îţi alegi locul de muncă, nu trebuie să te

gândeşti numai la banii pe care i-ai putea câştiga, ci trebuie să ai în vedere şi

dezvoltarea ta personală.

Clasificarea oferită de Ross nu este una cu valoare absolută, existând datorii care pot fi

încadrate în două categorii, sau altele care nu pot fi încadrate nicăieri. Ea are însă

utilitatea de a fi sistematizat datoriile. Dincolo de asta, două aspecte au o înaltă relevanţă

din perspectiva deontologistă a lui David Ross în evaluarea acţiunilor umane. Primul

aspect are legătură cu faptul că limitele unei datorii ţin de context. De pildă, dacă în

cadrul unui CV nu este dezvăluită o informaţie nesolicitată explicit, dar care se poate

dovedi relevantă pentru angajator, aceasta nu este o minciună. Al doilea aspect este

legat de conflictul dintre datorii. Un exemplu foarte bun este cel al unei persoane care în
drum spre o întâlnire descoperă un om rănit. Aceasta trebuie să aleagă între a nu ajunge

la întâlnire pentru a-l ajuta pe cel rănit şi a ajunge la întâlnire dar neajutându-l pe cel

rănit. Fiecare dintre cele două variante de acţiune înseamnă încălcarea unei datorii:

datoria de a-ţi respecta promisiunile şi cea de a-i ajuta pe cei aflaţi în nevoie. Aşadar, în

această situaţie, cele două datorii intră în conflict, una dintre ele urmând să fie în mod

necesar încălcată. În acest caz, alegerea este destul de simplă, cei mai mulţi fiind de

acord că a ajuta un om rănit este mai important decât a ajunge la timp la o întâlnire. În

alte cazuri, conflictul poate fi mai serios, iar alegerea mai puţin simplă. Acesta şi este

motivul pentru care datoriile identificate de David Ross se numesc „datorii prima facie”:

oricare dintre ele trebuie respectată la primă vedere, dar, dacă una intră în conflict cu o

alta, trebuie să decizi contextual care dintre ele prevalează. Datoria prevalentă devine

datorie actuală şi trebuie respectată mai întâi. Cu exemplul de mai înainte, întâi îl salvezi

pe cel aflat într-o situaţie limită şi apoi mergi la întâlnire, cerându-ţi, în plus, scuze pentru

întârziere.

d. Deontologismul kantian este o teorie contrară utilitarismului. El susţine că temei

pentru judecata morală nu pot fi consecinţele tocmai pentru că ele sunt incerte în

momentul deciziei care duce la o anumită acţiune. Moralitatea unei acţiuni nu depinde

nici de intenţia pură şi simplă cu care acea acţiune este săvârşită, cu excepţia cazului în

care intenţia respectivă este chiar aceea de a săvârşi o acţiune eminamente morală. O

intenţie interesată nu este morală. Potrivit lui Kant, ceea ce contează în măsură maximă

în cazul acţiunii morale este reprezentat de datoriile morale ale fiecărui individ în raport

cu ceilalţi. Aceste datorii sunt exprimate în maxime sau norme morale, iar respectarea

sau încălcarea acestora este singura care poate decide caracterul moral sau imoral al

unei acţiuni date. Deontologismul kantian consideră că normele morale sunt absolute,

respectarea lor fiind obligatorie în orice condiţii. Imm. Kant le numeşte imperative

categorice şi le opune imperativelor ipotetice, care trebuie respectate doar în mod

condiţionat, în anumite împrejurări clar formulate. Primele sunt normative, ultimele sunt

descriptive. Imperativele categorice trebuie respectate în mod universal, indiferent de

consecinţele lor asupra agentului acţiunii sau a celui ce o suportă. Din punctul de vedere

al lui Kant, nu consecinţele acţiunilor au importanţă, ci conformarea intenţionată la

normele morale. După el, numai acţiunile care se desfăşoară cu intenţia explicită de a

respecta normele morale au valoare morală, pe când cele care se conformează doar

dintr-un interes personal normelor nu au valoare morală. De exemplu, un comerciant

care este corect numai din dorinţa de a-şi fideliza clienţii nu acţionează moral, ci doar din

interes mercantil, pentru profit.

Pentru a lămuri problema intenţionalităţii morale, Kant face două distincţii foarte

importante. Prima distincţie se referă la deosebirea între acte săvârşite din înclinaţie

(pentru satisfacerea intereselor proprii, cu orice preţ) şi acte săvârşite din datorie (din

dorinţa de a acţiona corect, cu orice preţ). Cea de-a doua distincţie este aceea între

acţiunile săvârşite efectiv din datorie şi acelea săvârşite doar conform datoriei. Acţiunile

săvârşite conform datoriei sunt acelea pe care le săvârşeşti din dorinţa de a te conforma

exterior normelor morale, pe când cele săvârşite cu adevărat din datorie sunt acelea pe

care vrei să le săvârşeşti în modul cel mai corect, cu orice preţ, pereat mundus. Un

exemplu foarte bun, care să integreze toate cele trei posibilităţi este următorul: să zicem

că aflăm pe stradă un portofel cu mulţi bani. Dacă decidem să îl păstrăm pentru că

oricum nu ştim cui aparţine, atunci acţionăm din înclinaţie, în mod egoist şi imoral. Dacă

ne hotărâm să îl înapoiem proprietarului numai pentru că aşa considerăm noi că ar zice

lumea că aşa-i frumos, atunci acţionăm conform datoriei. Însă dacă ne hotărâm să îl

înapoiem pentru că ştim că asta este singura soluţie corectă în mod absolut (faţă de

proprietar, faţă de propria conştiinţă şi faţă de orice instanţă morală), atunci acţionăm

moral în mod deplin.

Potrivit lui Kant, toate imperativele categorice particulare se întemeiază pe un imperativ

categoric fundamental pe care el îl exprimă în trei variante, dintre care două sunt cele

mai importante: principiul universalizabilităţii şi cel al respectului.

Imperativul categoric fundamental formulat ca principiu al universalizabilităţii spune că

omul trebuie să acţioneze numai în funcţie de acele norme morale pe care ar dori să le

respecte toţi ceilalţi. De exemplu, dacă eu acţionez după regula care cere să nu mint,

acţionez după o normă universalizabilă, fiindcă este dezirabil ca toţi oamenii să o

respecte, fiind în interesul tuturor. O acţiune este corectă moral dacă are loc după o

astfel de regulă şi este incorectă dacă are loc fie după o regulă ce nu poate fi aplicată
universal, fie după una care poate fi aplicată universal, dar acest lucru nu ar fi deloc

convenabil pentru nimeni. Rezultă deci, că normele trebuie să respecte două criterii sine

qua non: cel al consistenţei şi cel al reversibilităţii. Criteriul consistenţei spune că o

acţiune este corectă moral numai dacă regula după care ea se desfăşoară poate fi

urmată de către toţi. O regulă care spune: Încalcă-ţi promisiunile ori de câte ori acest

lucru îţi convine nu trece de acest criteriu. Oricine s-ar conduce după această regulă nu

şi-ar dori ca ea să fie respectată în mod universal, deoarece, astfel, ar pierde avantajul

pe care-l dobândeşte trişând. De pildă, în cadrul unui concurs, dacă toţi concurenţii ar

încerca să fure startul, nimeni nu ar mai reuşi să fure startul. Potrivit criteriului

reversibilităţii, o acţiune este corectă dacă regula după care se desfăşoară poate fi

aplicată şi atunci când ea nu te avantajează. Astfel, regula Oamenii nu trebuie să se

ajute între ei satisface criteriul consistenţei, pentru că ea poate fi generalizată imaginar

(ne putem imagina o lume în care oamenii nu se ajută între ei), însă nimeni nu şi-ar dori

ca ea să fie realmente generalizată, deoarece oricine ştie că poate ajunge oricând într-o

situaţie în care să aivă nevoie de ajutorul celorlalţi.

Cele două condiţii sunt teste succesive în vederea stabilirii dacă o normă este

universalizabilă. Primul test arată dacă norma poate fi aplicată tuturor, iar al doilea dacă

este şi dezirabil ca ea să fie aplicată. De exemplu, publicitatea mincinoasă nu ar trece

nici primul test, pentru că ne putem reprezenta faptul că dacă toate acţiunile de

advertising ar fi mincinoase, atunci nimeni nu ar mai avea încredere în publicitate şi ea

nu ar mai avea niciun rost. Iar discriminarea, chiar dacă îl trece pe primul, nu îl poate

trece pe al doilea, fiindcă, dacă este convenabil să fii cel care discriminează, nu este

deloc convenabil să fii discriminat. Principiul universalizabilităţii, dimpreună cu cele două

condiţii adiacente depăşesc subiectivismul regulii de aur, care am văzut că duce la

anumite dificultăţi precum aceea legată de faptul că nu ne lămureşte dacă este corect să

nu pedepsim pe cei ce greşesc faţă de societate numai pentru că nici nouă nu ne place

să fim pedepsiţi.

Conform principiului respectului – cea de-a doua formă a imperativului categoric

fundamental kantian – omul trebuie să îi trateze pe toţi ceilalţi întotdeauna şi ca scop şi

niciodată doar ca mijloc. Adică, este imoral să îi socotim pe ceilaţi ca simple instrumente
în vederea scopurilor noastre proprii. De exemplu, dezinformarea şi manipularea sunt

acţiuni care fac din public/audienţă nişte simpli pioni pe o tablă de şah, nişte simple

instrumente pe un eşichier politic. Astfel de lucruri sunt inacceptabile, pentru că ele revin

la a-i îngrădi cuiva libertatea de gândire, silindu-l să gândească în mod condiţionat de

interpretarea livrată de manipulator şi nu în funcţie de realitatea pe care o presă corectă

este datoare să o livreze publicului său.

16 martie - 22 martie

Ca puncte tari ale deontologismului kantian poate fi enumerat faptul că el a inspirat în

etica afacerilor teoria responsabilităţii sociale corporatiste, ideea că drepturile omului

trebuie să fie mereu respectate şi aceea că dreptatea socială este o datorie morală care

trebuie să fie înfăptuită, atât la nivel micro- şi macro-economic, în cadrul unui stat, cât şi

la nivelul afacerilor internaţionale. De asemenea, deontologismul kantian a inspirat şi

ideea că nu doar indivizii umani, ci şi firmele, instituţiile, organizaţiile pot fi agenţi ai

acţiunii morale şi că, deci, şi lor le revin în egală măsură drepturi şi datorii. De

asemenea, ea elimină riscurile implicate de utilitarism, interzicând orice acţiune imorală,

indiferent de context, şi combătând nedreptatea socială prin cultivarea principiului

respectului faţă de toate persoanele umane (în afaceri, stakeholderii). Ca puncte slabe

ale acestei teorii, putem aminti: faptul că este greu de aplicat, fiind prea exigentă şi foarte

rigidă; şi că ea poate împiedica dezvoltarea economică.

Ca o concluzie generală, se poate spune că deontologismul kantian e o teorie mai bună

ca temei pentru judecata morală decât ca ghid eficient de aplicat pentru acţiunea morală.

De altfel, ea chiar este mai tentantă pentru judecata morală tocmai pentru că avem

tendinţa de a folosi criterii mai dure atunci când îi judecăm pe alţii decât când ne

judecăm pe noi înşine.

Teoriile etice fundamentale și implicațiile lor în afaceri. Etica virtuţii

a. Evaluare comparativă a utilitarismului şi deontologismului. Pentru a înţelege

mai bine utilitarismul şi deontologismul prezentate până acum separat, este util să fie

înfăţişate diferenţele dintre ele, apoi să fie analizat un exemplu de acţiune din

perspectiva fiecăreia dintre ele şi, în sfârşit, să fie analizate câteva situaţii de conflict etic.

În ceea ce priveşte deosebirile dintre utilitarism şi deontologism, mai ales trei sunt
importante:

i) Prima diferenţă e dată de modul în care fiecare teorie se raportatează la

consecinţele acţiunii. În timp ce utilitarismul consideră că numai consecinţele sunt

importante, deontologismul consideră că, dimpotrivă, consecinţele sunt irelevante din

punctul de vedere al corectitudinii morale al unei acţiuni.

ii) Cea de-a doua diferenţă se referă la rolul normelor morale. Utilitarismul acţiunii

consideră că fiecare acţiune morală trebuie judecată prin raport la consecinţele ei, pe

când deontologismul afirmă că normele morale trebuie respectate cu orice preţ,

încălcarea unei norme fiind admisă dacă şi numai dacă ea ajunge într-o situaţie dată în

conflict cu o alta mai importantă. Chiar dacă susţinătorii utilitarismului regulii recomandă

şi ei urmarea normelor, nu le consideră absolute, ei văzând în normele morale doar un

ghid de acţiune ce oferă predictibilitate acţiunilor noastre. Mai mult, utilitariştii consideră

că normele sunt relative cultural, pe când deontologiştii nu.

iii) A treia diferenţă are în vedere modul de raportare la anumite relaţii speciale între

agentul acţiunii morale şi cel care o suportă. Utilitariştii nu acceptă aşa ceva, în timp ce

susţinătorii teoriei datoriilor prima facie consideră că, de pildă, nu trebuie să arătăm

recunoştinţă tuturor oamenilor în egală măsură, ci doar celor ce ne-au făcut bine.

Dincolo de astfel de diferenţe, utilitarismul şi deontologismul sunt teorii morale

complementare. Ambele sunt teorii generale despre acţiunea morală şi oferă un temei

solid pentru argumentarea morală; doar argumetele lor diferă, una argumentând cu

consecinţele, cealaltă cu regulile. De cele mai multe ori, concluzia la care se ajunge

pornind de la ele este aceeaşi. De exemplu, a nu informa corect consumatorii despre

caracterul unui produs este imoral şi pentru că le aduce acestora daune, dar şi pentru că

se încalcă acea datorie a fidelităţii care cere ca ei să fie informaţi corect.

Recursul la oricare dintre aceste două teorii este util mai ales în situaţiile de dilemă

morală sau de conflict etic. Conflictul etic se poate naşte fie între norme morale diferite,

fie între teorii morale diferite. De exemplu, atunci când un prieten îţi este bolnav şi

şansele lui de recuperare sunt foarte mici, ce faci, îi spui franc în ce situaţie se află,

respectând norma ce-ţi cere să spui în orice împrejurări adevărul, sau adopţi o

perspectivă utilitaristă după care faci un bine mai mare încurajându-l? Sau, dacă un
prieten care ţi-a împrumutat o armă a înnebunit între timp, ce faci, îi dai înapoi arma,

pentru a respecta norma care cere să dai înapoi ce ai împrumutat de la cineva, sau nu io

dai, ca să nu facă rău cuiva cu ea? În aceste cazuri, situaţia se poate rezolva simplu

prin recurs la principilu utilităţii, ceea ce nu anulează valabilitatea integrală a teoriilor

deontologiste

În cazul marii majorităţi a conflictelor etice sau a dilemelor morale chestiunea poate fi

tranşată relativ uşor, dar există şi cazuri mai greu de lămurit. De pildă, trebuie ştiut că în

cazul conflictelor între datorii, prioritate au datoriile mai generale în raport cu cele

speciale: datoria de a nu face rău nimănui e mai importantă decât cea de a-ţi ajuta

prietenul în cazul în care a-ţi ajuta prietenul poate să însemne a face rău cuiva. În multe

cazuri, faptul de a nu spune adevărul poate aduce beneficii şi agentului şi celui ce

suportă acţiunea, fără ca alte persoane să fie lezate în vreun fel, aşa ca în cazul de mai

înainte cu prietenul bolnav. Dar este însă în toate cazurile la fel? Fie cazul unui manager

care are de ocupat un post în firma pe care o conduce şi care are un prieten pe care l-ar

putea angaja fără concurs pe acel post întrucât ştie că acesta e competent, economisind

astfel banii şi timpul pe care le-ar consuma cu concursul. Se pun, însă, o seamă de

probleme: este acel prieten chiar cea mai potrivită soluţie? Nu ar putea fi angajat cineva

şi mai competent? Nu se naşte un precedent ce poate deveni periculos? Etc. De această

dată, problema se tranşează simplu din punct de vedere deontologist: în orice context

trebuie respectate regulile. Asta nu înseamnă că teoria utilitaristă este greşită în bloc,

existând şi cazuri în care o problemă să nu poată fi rezolvată pe temeiul analizei

regulilor, ci invocând utilitatea, ca în cazurile de mai sus cu prietenul bolnav şi cu cel care

a înnebunit. Din această comparaţie putem extrage foarte bine concluzia că cele două

teorii morale supreme sunt, aşa cum am mai spus, complementare.

b. Etica virtuţii este o teorie de etică filosofică ce-şi are originea în etica lui Aristotel,

după care atingerea scopului ultim al vieţii umane, fericirea, nu este posibilă decât ca

urmare a unui comportament demn şi drept, care să reprezinte realizarea permanentă a

virtuţilor umane şi care, astfel, să ducă la formarea omului de caracter. Etica aristotelică

nu ţine cont nici de intenţiile acţiunii, nici de consecinţele ei şi nici de eventuale norme

care ar prescrie modul de desfăşurare al acesteia. Ea vorbeşte despre valori morale –

virtuţile – a căror împlinire în comportamentul uman este posibilă pentru agent dacă

acesta respectă „reţeta” care prescrie că în orice acţiune morală trebuie urmată calea de

mijloc sau aurea mediocritas. Această „reţetă” presupune ca în diferite contexte de

acţiune individul să găsească cu înţelepciune calea mediană care ocoleşte cele două

extreme ce reprezintă viciile corespunzătoare unei virtuţi date. De exemplu, curajul este

virtutea pe care războinicul o realizează dacă ştie să găsească acea cale care îl face atât

să îşi înfrângă frica, cea care l-ar putea duce la laşitate, cât şi ignorarea iraţională a

pericolului, care l-ar putea duce la excesul contrar, periculoasa temeritate. Curajul este,

aşadar, temperarea raţională a fricii şi asumarea ei. Sau, cumpătarea este calea mijlocie

dintre excesul pe care îl reprezintă zgârcenia şi cel reprezentat de risipă. Toate virtuţile

sunt, potrivit lui Aristotel, valori mijloc pentru împlinirea valorii umane supreme care este

fericirea şi care nu se rezumă doar la plăcere, avuţie, faimă, putere, ci presupune

împlinirea tuturor virtuţilor morale. În afară de aceasta, Aristotel consideră că mai este

necesară întrunirea a încă două condiţii foarte importante. Prima dintre ele este prietenia,

care duce la preţuirea în comun a virtuţilor şi, respectiv, la admiraţia reciprocă între cei

care reuşesc să le împlinească. A doua condiţie este dată de existenţa unor modele de

virtute, care pot fi căutate fie în mitologie (Ulise, Achile etc.), fie în istorie (Pericle etc.),

care oferă exemple elocvente de împlinire individuală a virtuţilor. Tot restul vine de la

sine, ca simplu exerciţiu al realizării virtuţilor, care vor deveni în timp un simplu habitus, o

obişnuinţă ce nu presupune efort. Practicarea habituală a tuturor virtuţilor duce la

realizarea unei persoane bune, a unui caracter bun sau a unui om superior (aristos), căci

virtuţile au tendinţa de a acţiona sinergic, armonios.

În epoca modernă, etica virtuţii afost susţinută de filosofi precum David Hume sau Adam

Smith, cunoscuţi ca teoreticieni ai sentimentului moral. În opinia lor, chiar dacă natura

umană este dominată de interesul personal, prietenia, compasiunea şi virtuţile pot fi

realizate de către individul uman deoarece ele sunt plăcute şi utile. Teoria eticii virtuţii a

fost preluată şi de către unii dintre teoreticienii eticii afacerilor. Potrivit acestora, chiar

dacă realizarea utilităţilor şi valorilor materiale este ceva important în activitatea

economică, valoarea ultimă a omului, inclusiv a celui de afaceri, trebuie să fie respectul

reciproc, valorile materiale fiind simple mijloace pentru acesta. Virtutea supremă a omului
de afaceri este să facă profit, iar pentru asta el trebuie să aibă calităţile necesare

(competenţă, putere de decizie rapidă, tact, flexibilitate etc.), dar el nu este doar om de

afaceri, ci el trebuie să fie om întreg, adică, un om demn de respect. Asta înseamnă că

nu trebuie să subordoneze absolut totul goanei după profit. În activitatea sa de afaceri, el

poate manifesta prietenia prin faptul că înţelege să facă negocieri şi afaceri oneste; el

poate manifesta altruism, contribuind la bunăstarea generală prin crearea de noi locuri

de muncă, prin generarea de creştere economică şi de inovaţii tehnologice, prin

manifestarea unei responsabilităţi sociale etc. În lumea actuală globalizată, în condiţii de

multiculturalism şi relativism cultural, aplicare unei etici a virtuţii de tip aristotelic în

domeniul afacerilor este mai dificilă. Acest tip de etică presupune preţuirea în comun a

unor valori general acceptate, ceea ce este mai greu de realizat într-un mediu mondial

lipsit de omogenitate valorică.

Din acest motiv, spre sfârşitul secolului XX, se considera că etica virtuţii, ca teorie morală

născută în antichitate şi dezvoltată de medievali şi moderni, este depăşită, că, în

condiţiile statului de drept, ale domniei legii, nu mai are sens să ne întrebăm care sunt

trăsăturile de caracter ale unei persoane bune, ci care sunt normele ce trebuie

respectate. Totuşi, ulterior, întrucât criticile la aderesa acestei opinii nu au întârziat să

apară, chiar în etica afacerilor s-au conturat două orientări: unii autori au căutat să

identifice normele şi principiile de acţiune ce trebuie aplicate în relaţiile de afaceri, iar alţii

au spus că trebuie identificate acele virtuţi morale care fac ca o persoană să fie bună, de

caracter.

Susţinătorii acestei din urmă poziţii au arătat că teoria care spune că etica afacerilor

trebuie să arate normele şi principiile pe care practicienii afacerilor trebuie să le aplice

are mai multe puncte slabe. Primul dintre ele este legat de faptul că normele au tendinţa

de a se transforma în sfaturi de urmat, care, de cele mai multe ori, sunt ambigue, astfel

încât se poate ajunge la situaţii în care normele şi principiile propuse de teorii etice rivale

(principiul utilităţii şi imperativul categoric kantian, de pildă) să intre în conflict. A doua

slăbiciune este dată de faptul că aplicarea normelor şi principiilor ar ajunge să se facă în

mod mecanic. Or, este important şi ce fel de persoană vreau să fiu, nu doar ce trebuie să

fac. În sfârşit, ideea că aplicarea unor norme derivate fie din ideea de datorie
(deontologism), fie din cea de utilitate generală ca scop ultim al acţiunii mele (utilitarism),

implică ideea că diferitele contexte ale acţiunii noastre sociale ar fi foarte clare. Însă

realitatea socială, diferitele contexte ale acţiunii noastre economice şi sociale pot fi

neclare, astfel încât aplicarea principiului să nu fie uşoară şi să se ivească situaţii de

conflict moral, în care să nu ştiu care este norma/principiul cel mai potrivit în context. Or,

etica virtuţii ne spune că o persoană bună, un om de carater, ştie în mod intuitiv ce

trebuie să facă în orice situaţie, astfel încât să-şi păstreze onorabilitatea. Asta înseamnă

că nu este nici util şi nici posibil ca etica virtuţii să fie exclusă din calculul moral, ori din

analiaza morală. Ca urmare, pe lângă corectitudinea în raport cu principiile şi normele,

trebuie să se ţină cont şi de virtutea celui angajat într-o acţiune ce poate fi judecată din

punct de vedere moral. Reprezentanţii teoriei virtuţii spun că putem înţelege mai bine

esenţa moralităţii numai dacă analizăm acţiunile morale ale oamenilor din ambele

perspective, şi din cea a corectitudinii, şi din cea a virtuţii. Aşa, ar rezulta o teorie morală

completă, care ar armoniza cele două teorii opuse. Căci, pentru a răpunde la întrebarea

cum pot să găsesc fericirea, trebuie să ştiu nu doar ce este corect să fac în diverse

situaţii, ci şi cum trebuie să fiu ca persoană morală. Complementaritatea acestor două

tipuri de teorii poate fi demonstrată şi prin analiza modului de comportament economic

propus de M. Friedman, după care singura responsabilitate socială a afacerilor este să-şi

sporească profitul. Această concepţie se ghidează numai după teoria care îţi spune ce

este corect să faci în funcţie de rolul pe care îl joci ca manager al unei firme. Însă tu eşti,

totodată, şi om, pur şi simplu. Iar ca om trebuie să te poţi privi în oglindă dimineaţa.

Teoriei virtuţii i s-a adus critica după care, în epoci diferite, sunt preţuite virtuţi diferite şi,

deci, acestea sunt relative şi cu slabă relevanţă. În întâmpinarea acestei critici, apărătorii

teoriei virtuţii spun că se poate identifica un tablou general al celor mai importante virtuţi

morale care sunt preţuite de toţi oamenii din toate timpurile şi din toate culturile şi care,

deci, sunt mereu dezirabile. Astfel de virtuţi universale sunt: compasiunea, politeţea,

spiritul de cooperare, cinstea, generozitatea, sinceritatea, loialitatea, dreptatea,

cumpătarea, chibzuinţa, toleranţa etc., toate fiind dezirabile pentru oricine. Într-adevăr, în

diferitele situaţii de viaţă, omul de oricând şi de oriunde trebuie să dea dovadă, de pildă,

de curaj, pentru că viaţa, inclusiv cea de afaceri, presupune înfruntarea riscurilor; de

generozitate, pentru că fiecare poate ajunge vreodată într-o situaţie în care să aibă

nevoie de ajutorul celoralţi; de sinceritate şi cinste, deoarece, dacă toţi am minţi şi am

înşela, nimeni n-ar mai avea încredere în nimeni etc. Toate aceste observaţii sunt

valabile şi în afaceri, deoarece bogăţia depinde nu doar de hărnicie, curaj, competenţă,

chbzuinţă şi altele asemenea, ci depinde şi de cinste, sinceritate, spirit de cooperare,

dreptate, loialitate etc.

Teoriile corectitudinii (utilitarism, deontologism) privilegiază mai ales sfera publică, în

dauna celei private şi transformă relaţiile interumane în relaţii impersonale, între indivizi

concentraţi doar pe a face în mod corect ceea ce au de făcut. În acest context, etica

virtuţii aduce următoarele avantaje:

i) Acţiunea morală realizată în conformitate cu intenţia împlinirii virtuţii – generozitatea,

de exemplu – este mai umană, mai caldă decât aceea care se face numai în

conformitate cu norma care îţi spune că trebuie să îi ajuţi pe cei aflaţi în nevoie. Astfel,

de exemplu, dacă cineva te ajută într-o problemă şi apoi afli că a declarat că a făcut-o

numai din spirit de corectitudine, pentru că oamenii trebuie să se ajute între ei la nevoie,

vei fi dezamăgit. Or, asta înseamnă că noi toţi ştim că un act făcut din sentiment moral,

din generozitate, este un act moral într-un sens mai deplin şi mai înalt decât cel făcut

doar din corectitudine.

ii) Apoi, teoriile corectitudinii exagerează rostul imparţialităţii. De pildă, J. St. Mill spune

că agentul moral trebuie să acţioneze întotdeauna în mod imparţial, asemeni unui

spectator dezinteresat, astfel încât acţiunile sale să facă bine şi lui şi celorlalţi în egală

măsură, iar Kant spune să acţionezi întotdeauna în aşa fel încât norma acţiunii tale să

poată deveni universală, adică imparţial. Şi totuşi, există tipuri de relaţii interumane

(dragoste, prietenie, caritate) în care aplicarea imparţialităţii ar fi nu doar nedreaptă, ci

de-a dreptul absurdă. De pildă, o mamă care nu iubeşte toţi copiii din lume la fel de mult

ca pe ai săi nu poate fi acuzată că ar fi pe nedrept părtinitoare. Sau, un tată care lasă

prin tesatament o parte mai mare din averea sa unui copil minor al său sau unuia care

are anumite dizabilităţi decât le lasă celorlalţi nu procedează nedrept, chiar dacă este

părtinitor. La fel, dacă o firmă alege să sponsorizeze o grădiniţă dintr-un cartier sărac în

dauna uneia dintr-un cartier bogat este părtinitoare, dar nu este şi nedreaptă etc.
Etica virtuţii are, desigur, şi dezavantaje:

i) Are tendinţa de a minimiza rolul normei. Or, de exemplu, pentru a realiza virtutea

sincerităţii, eu trebuie să mă comport în funcţie de norma care îmi cere să nu mint;

ii) Etica virtuţii nu poate explica de ce sunt necesare virtuţile, lucru pe care teoria

corectitudinii îl poate face. De exemplu, în cazul sincerităţii, teoria virtuţii ne spune că e

frumos ca omul să spună adevărul pentru că numai astfel va fi respectat de ceilaţi. Teoria

corectitudinii ne poate da însă o justificare raţională în acest sens. Utilitarismul ne va

spune că sinceritatea e utilă pentru că relaţiile umane întemiate pe această virtute vor

conduce către o bunăstare pentru un număr mai mare de oameni; teoria contractului

social ne va spune că sinceritatea e bună, deoarece, datorită ei, oamenii pot trăi

împreună armonios, ştiind că se pot baza unii pe alţii;

iii) Etica virtuţii nu este eficientă în rezolvarea situaţiilor de dilemă morală. De pildă, întro

situaţie în care ar trebui să alegi între a fi sincer dar nu amabil şi a fi amabil dar nu

sincer, nu poţi spune care virtute este prevalentă: sinceritatea sau amabilitatea. Reluând

exemplul cu pritenul care suferă de o boală incurabilă pe care l-am mai folosit anterior,

dilema s-ar putea tranşa doar dacă apelăm la cele două teorii morale postconvenţionaliste,

utilitarismul şi deontologismul kantian. Din punct de vedere utilitarist,

23 martie - 29 martie

am putea decide să preferăm a fi amabili şi nu sinceri într-o atare situaţie, întrucât

sinceritatea noastră nu ar face decât să-i sporească suferinţa prietenului nostru.

Deontologismul kantian ne va conduce la aceeaşi concluzie. Pentru că, deşi respectarea

tuturor normelor morale este imperativă, trebuind, să spui mereu adevărul şi să fii mereu

ambil, în situaţia dată, întrucât norma morală supremă îţi cere să îl tratezi pe fiecare om

ca scop şi pentru că scopul oricărui om este fericirea, ar fi mai bine să fii amabil,

ascunzându-i prietenului tău un adevăr care nu i-ar face decât rău, umbrindu-i şi mai

mult puţinul ce i-a mai rămas de trăit.

Ca o concluzie generală, putem spune că fiecare dintre aceste teorii morale poate

constitui, mai mult sau mai puţin, un temei pentru un comportament moral cotidian sau

pentru o atitudine etică în afaceri. Ele nu sunt între ele în conflict, dar nici nu pot fi reduse
la o teorie unică, deplin consistentă din punct de vedere raţional. De asemenea, deşi

niciuna nu poate fi considerată singură ca fiind bună în mod absolut pentru rezolvarea

dilemelor morale din viaţa de zi cu zi sau din afaceri, toate împreună pot oferi un temei

bun pentru o astfel de analiză. Totuşi, trebuie să recunoaştem că ele nu stau pe picior de

totală egalitate. Utilitarismul şi deontologismul kantian ni se arată ca fiind teorii morale

superioare. În situaţiile de dilemă morală, trebuie să recurgem la ele, mai ales la ultima,

care o poate justifica şi pe penultima, însă nu şi invers. De exemplu, utilitarismul nu

poate spune de ce utilitatea – ca valoare utilitaristă supremă – este relevantă în formarea

caracterului uman. La această întrebare poate răspunde doar kantianismul, care ne

poate arăta că a încerca să faci un bine cât mai mare pentru cât mai mulţi este util pentru

că în acest fel îţi arăţi respectul pentru umanitatea din semenii tăi, tratându-i ca scopuri şi

nu doar ca simple mijloace. Totuşi, respectarea pură şi simplă a normelor cerută de

rigorismul kantian poate fi „încălzită” de cultivarea permanentă a intenţiei de a ne edifica

un caracter bun prin practicarea cotidiană a virtuţilor morale.

Competenţă şi consistenţă etică

1. Competenţa morală. Evoluţia conştiinţei morale. Din discuţia cu privire la

normele şi valorile morale, vedem că a acţiona moral înseamnă a te conforma unor

norme sau reguli de comportament. Am văzut şi că normele morale sunt caracterizate de

câteva trăsături specifice. Ele sunt autonome, fiind elaborate de conştiinţa mea morală;

sunt universalizabile, întrucât sunt valabile nu doar pentru mine, ci pentru orice posesor

de conştiinţă morală; şi sunt imperative categorice, fiindcă ele trebuie aplicate indiferent

de împrejurări sau interese personale. Aşadar, normele morale sunt rezultatul unei

autolegiferări care poate căpăta valoare universală. Această posibilitate este dată de

faptul că normele morale pot fi deduse în mod raţional din valorile morale pe care le

preţuim cu toţii – virtuţile. De ex., norma care îţi cere să nu minţi este aplicabilă universal

pentru că toţi oamenii preţuiesc valoarea onestităţii. Din acest motiv, ştiu că nu doar eu,

ci orice om raţional trebuie să respecte această normă.

Şi, totuşi, există oameni care mint. Cum e posibil acest lucru, de vreme ce kantiana voce

a raţiunii pure practice răsună în mintea fiecărui individ raţional? Un răspuns la îndemână

ar fi că, de multe ori, una gândim şi alta facem. Toţi ştim că e mai bine şi mai util să nu
minţi, să nu furi etc., dar unii dintre noi cedează, din slăbiciune, propriilor înclinaţii, sau

imită „modele” din jur: „Dacă toţi mint, fură etc. ...”. Din păcate, cu morala lucrurile stau la

fel ca şi cu logica: morala te învaţă cum să acţionezi bine şi de ce este bine să acţionezi

bine, dar nu te poate sili să faci aşa. Logica ne spune care sunt regulile gândirii corecte,

dar nu poate forţa pe nimeni să gândească corect, dacă refuză să deprindă rigorile logicii

şi ale gândirii corecte. Din fericire, şi gândirea logică, şi cea morală rezidă în mod natural

în fiecare dintre noi şi pot fi deprinse prin învăţare şi exerciţiu. Toţi suntem fiinţe potenţial

morale, diferenţele dintre noi apărând mai mult în funcţie de gradul de exersare, de

efortul depus pentru învăţare.

La o primă vedere, s-ar părea că fiecare individ are modul său propriu de comportament,

că fiecare are valorile sale, în funcţie de care se ghidează. Dincolo de diferenţele

individuale, se pot face însă şi anumite tipologizări în ceea ce priveşte comportamentul

moral al îndividului. Pentru a da un exemplu, se poate spune să există indivizi înclinaţi

spre altruism şi indivizi înclinaţi spre egoism, că unii acţionează numai în funcţie de

interesul propriu, iar alţii se gândesc şi la modul în care acţiunile lor îi pot afecta pe

ceilalţi. Trecând peste astfel de tipologizări sumare, unii cercetători s-au gândit să

studieze dacă nu cumva există anumite etape specifice ale devenirii morale a tuturor

indivizilor umani. Socrate, mai întâi, iar apoi Platon şi Aristotel considerau că virtutea

poate fi învăţată, că este o „ştiinţă”. Această idee a fost confirmată mai nou de psihologi

contemporani, care au observat în baza unor studii ştiinţifice, că, aşa cum există stadii

ale evoluţiei noastre fizice sau intelectuale, tot la fel există stadii ale dezvoltării noastre

morale, ale competenţei noastre etice. Ei au remarcat că individul uman nu are o

manifestare morală deplină încă dintru început, ci fiecare deprinde comportamentul

moral pe măsură ce înaintează pe calea vieţii. Plecând de la astfel de consideraţii,

psihologul elveţian Jean Piaget a constatat că anumite condiţii de ordin psiho-genetic fac

posibilă trecerea omului de la morala heteronomă a copilăriei la cea autonomă a

adultului. Pe urmele lui Piaget, psihologul american Lawrence Kohlberg a reuşit să

identifice etapele progresive pe care conştiinţa morală a omului le parcurge de-a lungul

vieţii. Concepţia lui Kohlberg este relevantă şi din punctul de vedere al eticii afacerilor,

deoarece ea ne ajută să înţelegem ce înseamnă pentru om drept-nedrept, egaliateinegalitate,

schimb corect, bine, reciprocitate etc. De asemenea, cercetarea lui Kohlberg

ne poate ajuta să înţelegem conflictele morale din etica afacerilor, care este stadiul în

care ele apar, dar şi în ce stadiu pot fi ele rezolvate.

Kohlberg distinge şase trepte ale evoluţiei conştiinţei morale, împărţite în trei stadii a câte

două etape fiecare. Să le vedem pe rând.

a) Stadiul preconvenţional este cel al copilăriei, dar şi unii adulți mai puţin evoluaţi pot fi

blocaţi în acest nivel de gândire. Cei care raționează la acest nivel judecă moralitatea

unei acțiuni în funcție de consecințele ei directe. Nivelul pre-convențional este

egocentric. Copilul cu moralitate pre-convențională nu a internalizat încă convențiile

sociale cu privire la ceea ce e bine sau rău, ci se concentrează în mare măsură pe

consecințele externe pe care le pot avea acțiunile sale.

· Prima etapă, cea a supunerii şi pedepsei, este etapa în care copilul observă că trebuie

să se raporteze la voinţa celor din jurul său, care îi încurajează anumite dorinţe şi i le

cenzurează pe altele. Astfel, el învaţă să distingă între corect şi greşit în funcţie de

reacţia celor din jur, care îl premiază prin laude atunci când procedează corect (este

cuminte) şi îl ceartă sau pedepsesc atunci când face ceva incorect (sparge ceva, de ex.).

Ca urmare, copilul se va supune regulilor pentru a evita pedeapsa, aceasta fiind singura

lui motivaţie pentru a face ceea ce este corect. Interesele sau sentimentele celor din jur

nu au importanţă pentru el decât în măsura în care îl afectează în mod direct. Acum,

copilul nu se percepe pe sine ca o individuialitate, ci doar ca pe o parte a lumii în care

trebuie să se integreze într-un mod cât mai convenabil pentru el.

· Cea de-a doua etapă este etapa interesului personal şi a schimbului, etapă în care

copilul se percepe pe sine ca pe o entitate individuală diferită de restul lumii şi de

celelalte persoane. Acum, el funcţionează exclusiv în baza interesului personal, dar

înţelege că, la fel ca el, şi celelalte persoane au interesele lor, care trebuie respectate

pentru a asigura reciprocitatea. De pildă, el înţelege că este în interesul său să accepte

să se joace în linişte atunci când mama sa trebuie să se odihnească, întrucât mai mult ca

sigur că mama îl va răsplăti cu ceva bun. Sau, dacă vrea o jucărie a unui alt copil,

înţelege că trebuie să dea ceva în schimb într-un mod cât de cât echitabil. În acest

context, indivizii umani încep să se diferenţieze în funcţie de ce anume are pentru fiecare
valoare: obietele, în a căror posesie îşi doresc să intre, sau persoanele, prin intermediul

cărora pot dobândi acele obiecte. Aşadar, în această etapă, copilul învaţă că fiecare om

are propriile interese, că este firesc ca fiecare să şi le urmărească pe ale sale, că ceilalţi

ne pot fi utili în atingerea scopurilor noastre, dar că pentru asta este corect să asiguri

reciprocitatea. Do ut des! Este disctonul după care se conduce cel aflat în această etapă.

b) Stadiul convenţional este acela în care individul, adolescent sau adult, nu se mai

ghidează după propriile dorinţe şi nici după reacţia celorlalţi, ci el înţelege că trebuie să

se poarte conform cu normele sociale, aşa cum le deduce din comportamentul celorlalţi,

fără a le pune în vreun fel la îndoială. Drept urmare, el se poartă cu ceilaţi exact aşa cum

ar dori să se poarte şi aceştia cu el. Deşi aderarea la reguli nu mai este condiţionată nici

de dorinţa de a evita pedeapsa şi nici de aceea de a-l ajuta la împlinirea unui interes

personal, aderarea la reguli și convenții este una necritică. (Cf. fratele fiului risipitor).

· Prima etapă a acestui stadiu este etapa aşteptărilor reciproce şi a conformităţii, în care

individul înţelege că nu doar obiectele în a căror posesie încearcă să intre şi nici doar

plăcerea pe care acest lucru i-o provoacă au importanţă, ci importante sunt şi

sentimentele de plăcere sau neplăcere pe care acţiunile sale le pot provoca celorlalţi

indivizi umani în genere, nu doar celor din imediatul său. În această etapă, el înţelege că

drept şi nedrept se disting în funcţie de felul în care se raportează la regulile de conduită

a căror existenţă o observă prin acţiunea lor în societate. Dacă respectă aceste reguli,

ceilalţi îl consideră ca fiind bun/drept şi demn de a avea încrederea lor. În plus, dacă el

va răspunde aşteptărilor celorlalţi, şi ei vor răspunde aşteptărilor sale. Cum va acţiona în

calitate de frate, soră, prieten, coleg etc., aşa i se va răspunde, primind fie încredere şi

respect, fie dispreţ şi respingere. Fiindcă moralitatea individului aflat în această etapă se

bazează pe sentiment şi nu pe raţiune, el nu este prea atent la coerenţa sau consistenţa

regulilor după care se ghidează. El ştie doar că, în contexte diferite, trebuie să facă ceea

ce se aşteaptă ceilalţi de la el. Acum, interesele grupului prevalează în faţa celor

personale, individul fiind capabil să se pună în locul celulalt, pentru a înţelege ce anume

se aşteaptă de la el să facă.

· Cea de-a doua etapă este etapa conştiinţei morale şi a menţinerii sistemului social.

Acum, individul înţelege că regulile morale trebuie respectate nu doar pentru a fi acceptat
de către ceilalţi, ci pentru că, fără reguli, societatea însăşi nu ar putea să existe. Ca

atare, individul înţelege că – de vreme ce societatea trebuie să primeze în faţa individului

– el are o datorie faţă de societate, prima dintre ele fiind chiar aceea de a se conforma

regulilor acesteia, aşa cum te conformezi literei legii fără a comenta. Interesele personale

nu dispar, dar ele sunt acum supuse interesului de grup şi respectării cutumelor sociale:

nu faci ceea ce nu se face pentru că nu-i frumos. Conformarea conştientă la cutume şi

uzanţe este cea care aduce pentru individ recunoaşterea sa ca membru al grupului

social căruia îi aparţine. Cei mai mulți membri activi ai societății sunt blocaţi în această

etapă, în care moralitatea este încă predominant dictată de o forță exterioară.

c) Stadiul postconvenţional este cel în cadrul căruia individul uman matur ajunge la un

nivel superior de înţelegere a moralităţii, acela în care el pricepe că distincţia între drept

şi nedrept nu se face doar în funcţie de criterii externe, ci o poate face el însuşi în funcţie

de capacitatea propriei sale conştiinţe morale de a identifica regulile de acţiune cu

valabilitate universală, regulile pe care ar trebui să le respecte orice om în măsura în

care este om deplin.

· Prima etapă a acestui stadiu este etapa drepturilor primare, a contractului social şi a

utilităţii sociale. În această etapă individul poate depăşi simplul conformism moral în

numele unei etici mai înalte şi al unor valori depre care ştie că ar trebui să fie preţuite de

toată lumea. În această etapă, individul înţelege că există drepturi şi valori fundamentale,

precum viaţa şi libertatea, pentru a căror prezervare este necesară acceptarea

contractului social ca o condiţie necesară în acest scop. El mai ştie acum că aceste

drepturi nu i-au fost date de nicio putere lumească şi, de aceea, nu datorează nimic

nimănui pentru ele şi nici nu îi pot fi luate de nimeni, ci, dimpotrivă, toţi ceilalţi au obligaţia

morală să i le respecte, aşa cum şi el o are în raport cu drepturile similare ale celorlalţi.

De asemenea, acum înţelege că toate celelalte norme morale trebuie respectate în

măsura în care astfel se ajunge la asigurarea şi protejarea drepturilor şi libertăţilor

fundamentale. Şi, tocmai pentru că societatea are o foarte mare importanţă în acest

sens, individul uman ajuns pe această treaptă a evoluţiei conştiinţei morale poate

înţelege că acţiunile sale din cadrul societăţii trebuie – cu raţională necesitate – să se

supună principiului realizării unui bine cât mai mare pentru cât mai mulţi. Sunt puţini cei
care pot ajunge la acest nivel.

· Ultima dintre cele şase trepte ale evoluţiei conştiinţei morale este etapa principiilor etice

universale ce emană din conştiinţa morală a omului universal şi care transcend toate

celelalte obligaţii ce sunt impuse de cutume sau legi. Moral şi drept este acum acela care

acţionează conform cu principiile morale fundamentale, iar individul le urmează mânat de

nimic altceva decât faptul că este o fiinţă raţională şi, deci, morală. Fundamentul ultim

pentru orice acţiune inter-umană este acum respectul pe care fiecare om trebuie să-l

arate faţă de umanitatea din el însuşi şi pentru cea din semenii săi. Persoanele care

operează în mod constant la acest nivel sunt rarisime.

2. Consistenţă morală şi dileme etice. Din teoria dezvoltării conştiinţei morale rezultă

că moralitatea ca autolegiferare universală şi obiectivă nu este prezentă în mod universal

pentru că indivizii umani se află pe trepte diferite de competenţă etică. Legat de această

problemă a competenţei morale mai apare una, cea a consistenţei morale. Pentru că,

deşi majoritatea oamenilor înţeleg raţional ce este bine şi ce este rău şi de ce este

important să faci binele, nu toţi aceştia şi fac binele în practică. Putem să gândim bine

dar să ne comportăm rău, lăsându-ne copleşiţi de instincte, sentimente, emoţii, dorinţe şi

reflexe. Asta înseamnă că pentru comportamentul moral nu e suficientă doar raţiunea

morală care ne spune ce este bine şi ce este rău, ci este nevoie şi de voinţa morală, care

poate fi educată prin exerciţiu. Din acest motiv, trebuie să abordăm problema

consistenţei gândirii noastre morale. În logică, consistenţa se defineşte ca lipsă a

contradicţiilor. În etică, lucrurile stau la fel. Şi aici putem defini consistenţa morală ca

lipsă a contradicţiei atât la nivelul valorilor morale pe care le apreciez, cât şi la cel al

normelor morale după care înţeleg să îmi ghidez comportamentul. În morală poate

apărea însă o sursă suplimentară de contradicţie: aceea între valori şi norme morale, pe

de-o parte, şi comportamentul meu, pe de altă parte, întrucât eu pot să gândesc una şi

să fac alta.

Pentru contradicţia ce poate apărea între normele morale un exemplu foarte bun poate fi

acela presupus de situaţia în care angajatorul îmi poate cere să fac ceva ce eu ştiu că lear

putea face rău consumatorilor. Or, eu sunt dator, pe de-o parte, să fiu loial

angajatorului meu, iar pe de altă parte, sunt dator să nu fac rău nimănui. Ambele lucruri
sunt cerute de norme morale care, în situaţia dată, par a fi în contradicţie. Cum a trebui

să acţionez ca să fiu consistent moral, atâta vreme cât nu le pot face pe amândouă

odată? Soluţia va fi să analizez cele două norme morale şi să văd care prevalează. Or,

întrucât angajatorul meu îmi cere să săvârşesc ceva imoral, să fac rău unui semen, asta

mă exonerează, în acest caz, de respectarea normei care îmi cere să fiu loial

angajatorului meu, şi, drept urmare, voi da curs normei care cere să nu fac rău în mod

deliberat nimănui. În plus, contradicţia mai poate să apară şi între normele mele, pe de-o

parte, şi comportamentul meu efectiv, pe de alta. Aşa este cazul cu cineva care declară

că fiecare om este liber să locuiască oriunde doreşte, dar se opune ca o familie de romi

să cumpere o casă lângă el.

Pentru a rezolva problema consistenţei morale în acţiunile mele imediate, o soluţie la

îndemână ar fi să aplic Regula de aur, care îmi spune să mă port cu ceilalţi aşa cum aş

dori să se poarte şi ei cu mine, adică, să le arăt respectul şi consideraţia de care mi-aş

dori şi eu să mă bucur din partea lor. Dar este suficientă această cerinţă a consistenţei

etice, atâta vreme cât există mai multe sisteme morale coerente înlăuntrul lor, iar

relativismul moral spune că fiecare sistem etic este valabil în sine? Relativismul moral nu

trebuie să se confunde cu relativismul cultural. Acesta din urmă vorbeşte despre

toleranţa ce trebuie arătată tradiţiilor şi obiceiurilor diferitelor popoare şi culturi. Însă

comportamentul moral este altceva decât tradiţiile şi obiceiurile. Fiind constituit pe norme

universalizabile, acesta presupune, în toate culturile din toate timpurile, respectul

reciproc dintre semeni şi dorinţa, la fel de reciprocă, de a-şi face bine unii altora. Este

acceptabil faptul că membrii unui trib îşi pilesc dinţii, îşi tatuează faţa ori corpul etc., dar

nu sunt deloc acceptabile moral uciderea prin lapidare a femeii adultere, tăierea mânii

drepte a hoţului prins şi, cu atât mai puţin, crimele nazismului şi comunismului. Pe de altă

parte, deşi doctrina relativismului etic este de respins în conţinutul ei, trebuie să

30 martie - 5 aprilie

subliniem meritul relativismului generic ca atitudine raţională, acea atitudine care ne

îndeamnă să ne judecăm inclusiv propriile noastre valori morale şi propriile valori în

general. Valorile nu trebuie preţuite numai pentru că ne spun alţii, sau pentru că aşa leam

apucat noi din moşi-strămoşi, ci ele trebuie preţuite numai şi numai pentru că aşa ne
spune raţiunea – cea proprie şi, mai ales, cea comună – că este bine să facem.

Pe lângă clarificarea ideii de consistenţă morală, o altă consideraţie care poate fi făcută

plecând de la teoria lui Kohlberg despre dezvoltarea stadială a conştiinţei morale este

cea legată de temeiul pentru rezolvarea dilemelor morale. Între dezvoltarea psihologică,

cea cognitivă şi cea morală a individului uman există un paralelism evident. Însă, numai

până la un punct, fiindcă nu orice persoană dezvoltată complet din punct de vedere

psihologic şi cognitiv se va comporta în funcţie de treapta cea mai înaltă a dezvoltării

morale. Cei mai mulţi oameni pot să ajungă la o vârstă foarte înaintată fără să fi depăşit

etapa a patra a conştiinţei morale, aceea a conformării impersonale la sistemul social

pentru menţinerea acestuia. Asta înseamnă că pentru a rezolva anumite dileme morale,

trebuie să ne raportăm la treptele cele mai înalte ale dezvoltării conştiinţei morale. Mai

precis, la ultimele două, cea a drepturilor fundamentale şi cea principiilor universale.

După cum putem vedea din prelegerile anterioare, treptele conştiinţei morale au

corespondent în teorii morale pe care le putem întâlni în religie şi filosofie. Întrucât

treapta a cincea corespunde concepţiei utilitariste şi cea de-a şasea celei deontologiste,

rezultă că această din urmă concepţie morală este mai înaltă şi ea trebuie să reprezinte

temeiul pentru rezolvarea conflictelor etice produse de utilitarism.

Această schemă de raţionare poate fi aplicată inclusiv în etica acţiunilor cu substrat

economic. Acest lucru se poate vedea din analiza aşa-numitei dileme a lui Heinz. Potrivit

scenariului ipotetic al acestei dileme morale, soţia lui Heinz este bolnavă de cancer, iar

medicamentul potrivit pentru salvarea ei se găseşte numai într-o singură farmacie.

Farmacistul de aici cere însă o sumă de 10 ori mai mare decât valoare reală a

medicamentului. Mai precis, el cere 2000 de dolari pentru o singură doză, iar Heinz nu

are decât 1000 de dolari. Neputând să-l convingă pe farmacist să îi dea acea doză la un

preţ de doar cinci ori mai mare, Heinz revine în noaptea următoare, sparge farmacia şi ia

medicamentul necesar pentru soţia sa, lăsând însă şi banii necesari. Dacă judecăm din

perspectiva ultimelor două trepte ale dezvoltării conştiinţei morale şi din cea a teoriilor

morale corespondente, putem susţine că Heinz a procedat corect din punct de vedere

moral, întrucât viaţa este o valoare mai mare decât proprietatea.

În sfârşit, lucru foarte important, teoria lui Kohlberg ne arată că punctul arhimedic al
dezvoltării conştiinţei morale a omului îl reprezintă respectul faţă de sine: săvârşeşti fapte

morale tocmai pentru a nu-ţi pierde respectul faţă de tine însuţi, sau, cum spune o veche

expresie chineză, pentru a nu-ţi „pierde faţa”.

Competiție și cooperare în afaceri. Teorii ale eticii în afaceri I

Dacă ne raportăm la relaţiile posibile dintre afaceri şi etică, acestea pot fi evaluate fie ca

fiind incompatibile (afacerile ar fi ceva total diferit de etică), fie ca fiind compatibile

(afacerile sunt mai importante decât etica, dar ele nu trebuie să o ignore pe aceasta

total), fie afirmând întâietatea eticii în raport cu afacerile (afacerile trebuie să ţină cont în

primul rând de normele morale şi abia apoi de profit). Dacă luăm în calcul aceste trei

perspective diferite, putem observa că în etica afacerilor s-au conturat patru tipuri de

teorii specifice, în cadrul cărora se poate vedea o creştere graduală a ideii de moralitate:

teoria incompatibilităţii dintre etică şi afaceri, teoria bazată pe ideea de piaţă liberă, teoria

stakeholderilor şi teoria responsabilităţii sociale corporatiste.

I. Teoria incompatibilităţii dintre afaceri şi etică (Business is business and shouldn’t be

mixed with ethics.). Această teorie neagă orice legătură între etică şi afaceri,

considerând că nu este loc de morală în cadrul afacerilor. Afacerile au doar o

responsabilitate economică, iar legile juridice trebuie respectate doar în interesul

afacerilor. Potrivit lui Albert Carr, principalul susţinător al acestei teorii, etica îşi are locul

doar în viaţa particulară a indivizilor, afacerile având propriile lor reguli. Afacerile sunt un

joc de strategie ce presupune competiţie şi nu întrajutorare, ceea ce face ca sintagma

etică în afaceri să fie o contradicţie în termeni. Singura „etică” în afaceri este cea dată de

respectarea regulilor jocului presupus de relaţiile de afaceri, dar aceste reguli nu au nicio

legătură cu moralitatea activă în viaţa cotidiană. Adică, spune Carr, dacă morala se

întemeiază pe Regula de aur, pe acel principiu moral care spune să te porţi cu ceilalţi

aşa cum ai vrea să se poarte ei cu tine, afacerile se conduc, dimpotrivă, după principiile

jocului de pocker, în cadrul căruia este valabilă regula Fă celorlalţi ceea ce nu ai dori să

îţi facă ei ţie; și fă-le asta chiar înainte ca ei să-ţi poată face acest lucru ţie! Singurele alte

reguli pe care trebuie să le respecte afacerile sunt legile juridice, stabilite de stat pentru

prevenirea fraudelor, iar dacă proprietarii de afaceri au grijă să nu supere angajaţii,

consumatorii, competitorii etc., ei fac asta nu dintr-un sentiment moral, ci din pură
strategie, pentru a-şi apăra afacerile.

Teoria lui Carr a avut de întâmpinat, fireşte, critici extrem de dure. Între acestea, cea mai

importantă este cea care îi reproșează faptul că el concepe moralitatea într-un sens

foarte îngust, ca totalitate a unor deprinderi valabile doar în viaţa privată a individului.

Într-adevăr, el recomandă ca, atunci când între moralitatea cotidiană şi afaceri apare un

conflict, trebuie să primeze afacerile. O altă critică ce i-a fost adusă lui Carr este aceea

care spune că el nu argumentează de ce e necesar ca afacerile şi morala să fie

separate. Mai nou, poziţia lui Carr este aspru criticată nu doar de eticieni, ci inclusiv de

către oamenii de afaceri, care au înţeles că un comportamnet economic întemeiat numai

pe respectarea legilor este unul perdant pe termen lung. Ca urmare, plecând de la

teoriile etice standard, în literatura de etică a afacerilor s-au conturat anumite teorii

specifice care merită a fi trecute în revistă. Dintre teoriile morale născute chiar pe terenul

eticii afacerilor, cele mai cunoscute sunt teoria interesului luminat sau a egoismului

raţional, teoria clasică a afacerilor, cea a stakeholderilor şi cea a responsabilităţii sociale

corporatiste. Toate teoriile din literatura eticii în afaceri au analizat problematica eticii

afacerilor din perspectiva ideii de piaţă liberă care ar fi guvernată de o „mână invizibilă”.

Una dintre aceste teorii susţine că trebuie lăsată o libertate deplină acestei „mâini

invizibile”, pe când celealte se raportează critic această idee.

II. Perspectiva bazată pe ideea de piaţă liberă pleacă mai ales de la ideile exprimate în

secolul al XVIII-lea de către Adam Smith, David Hume şi Bernard Mandeville, respectiv,

în secolul XX de Milton Friedman şi Robert Nozick. Această teorie poate fi rezumată în

două teze fundamentale ale ei: i) teza interesului luminat, după care oamenii sunt fiinţe

ce îşi urmează în mod natural interesul propriu, iar acesta, cel puţin într-o anumită

măsură, produce avantaje generale pentru societate; şi ii) teza intervenţiei limitate a

statului, potrivit căreia statul nu trebuie să intervină în economie decât ca simplu arbitru,

atunci când sunt încălcate regulile de către unii „jucători” din piaţă.

Prima teză a fost susţinută mai ales de A. Smith în Avuţia naţiunilor şi de B. Mandeville

în Fabula albinelor. Vicii private şi beneficii publice. Primul afirma că măcelarul, brutarul

şi berarul ne vor furniza, pe cât posibil, mereu produse de calitate pentru masa noastră

nu atât din cauza simpatiei pe care ne-o poartă, cât pentru că este în interesul lor să ne
ofere produse de calitate dacă vor să ne păstreze în calitate de clienţi. Celălalt afirma că

dorinţa de înavuţire a proprietarilor de afaceri şi tentaţia pentru lux a consumatorilor, deşi

sunt „vicii private”, joacă un rol pozitiv la nivel public, generând beneficii sub forma

dezvoltării economice. Iar cei trei reprezentanţi amintiți ai libertarianismului contemporan

spun că, în aceste condiţii, statul nu trebuie să se amestece în treburile economice ale

societăţii pe care o guvernează decât într-un mod minimal. Mai exact, după, ei, funcţiile

legitime ale guvernării sunt de trei feluri: i) protejarea societăţii de atacurile externe, ceea

ce justifică esistenţa armatei; ii) protejarea cetăţenilor prin legi şi prin instituţii menite să

apere şi aplice legile (justiţia şi poliţia); şi iii) tratarea unor nedorite disfuncționalități ale

pieţei (asimetria informaţională, combaterea practicilor anticoncurenţiale etc.).

Din sânul acestor viziuni specifice liberalismului clasic din sec. al XVIII-lea şi

libertarianismului din sec. XX, s-au desprins, în cadrul discuţiilor specifice din literatura

de etică a afacerilor, alte trei teorii care au adus fiecare nuanţări specifice. toate aceste

teorii afirmă că Good ethics is good business too.

1. Prima dintre ele este teoria interesului luminat. Nu doar în afaceri, ci chiar şi în viaţa

de zi cu zi, oamenii îşi urmează propriul interes, iar asta nu este deloc blamabil din punct

de vedere moral. Uneori însă, pe acest temei se poate recurge la practici incorecte

(minciună, înşelătorie etc.), care se pot dovedi „utile” pe termen scurt, dar care sunt

perdante pe termen lung. Or, tocmai asta spune în esenţa ei teoria interesului luminat.

Conform acestei teorii, nu este deloc blamabil ca omul de afaceri să îşi urmeze propriul

interes, numai că el trebuie să se gândească bine care este interesul său: să dea un

„tun”, sau să facă afaceri pe termen lung?

În acest context, ne putem pune întrebarea: de ce şi cum aduce beneficii conduita etică

în afaceri? Dacă săvârşesc acţiuni ilegale, firmele pot să se aleagă cu pedepse

usturătoare, putând ajunge chiar la feliment. Însă faptele care nu sunt ilegale dar sunt

imorale nu pot fi pedepsite în acelaşi mod. Atunci, de ce ar trebui ca proprietarul unei

afaceri să adopte un comportament moral? Teoria interesului luminat propune mai multe

argumente în acest sens. Ea spune că relaţiile corecte ale unei firme cu partenerii,

angajaţii şi consumatorii săi sunt de natură să o avantajeze pe aceasta. Partenerii vor

câştiga încredere în respectiva firmă şi vor dori o relaţie îndelungată cu ea. Angajaţii
trataţi corect vor avea o motivaţie înaltă şi vor dezvolta fidelitate şi spirit de sacrificiu faţă

de firma angajatoare pentru a-şi face datoria faţă de ea. Consumatorii preferă și ei să

cumpere produsele oferite de producătorii şi distribuitorii despre care ştiu că au o

conduită morală bună. Invers, partenerii înşelaţi se vor reorienta, angajaţii siliţi să suporte

acţiuni imorale sau să participe la ele involuntar fie vor dori să plece la concurenţă, fie

vor lucra demotivaţi, iar consumatorii dezamăgiţi vor schimba furnizorul.

Însă nu doar în relaţia cu părţile interesate principale este benefic comportamentul etic, ci

inclusiv în relaţia cu competitorii de pe aceeași piaţă. Comportamentul neconcurenţial,

agresiv, faţă de competitori va atrage din partea acestora dorinţa de răzbunare, ceea ce

ar putea duce la distrugerea firmei. Aşadar, un comportament moral în afaceri duce la o

situaţie în care toate părțile implicate (firma, angajaţii, consumatorii, partenerii,

competitorii etc.) câştigă, iar un comportament imoral duce la pierderi pentru toată

lumea. Rezultă, așadar, că în timp ce primul comportament este unul de tipul win-win,

celălalt este unul de tipul lose-lose.

Deşi poate părea paradoxal la prima vedere, cooperarea dintre competitori poate aduce

avantaje, atunci când nu constă în practici imorale (anticoncurenţiale, de monopol etc.).

De exemplu, atunci când doi sau mai mulţi competitori mici cooperează pentru a

combate monopolul unui/unor competitor(i) mari. Competiţia este şi ea bună, însă numai

cu condiţia să fie în folosul consumatorilor. Un bun exemplu aici este cooperarea dintre

companiile aeriene, care, atunci când îşi ocupă toate locurile, îndrumă clienţii către

celelalte. Asta duce la reduceri de costuri, la legături mai bune pentru pasageri etc. În

concluzie, pe termen lung, este mai profitabil să fii corect.

Dacă ne întrebăm în ce măsură poate teoria interesului luminat să întemeieze un

comportament etic în afaceri, putem spune că poţi lucra ziua dacă dormi bine noaptea; şi

invers. Tot mai mulţi lideri de afaceri gândesc aşa. Dar este întotdeauna eficient să te

comporţi moral? Căci nu este 100% sigur că ceilalţi (parteneri, angajaţi, consumatori,

competitori etc.) se vor vor prinde în jocul tău. Şi nici nu poţi determina cu maximă

certitudine care vor fi pierderile dacă nu stopezi o practică imorală pe care o săvârşeşti.

Dacă pentru tine, în context, este mai profitabil să procedezi incorect? Mai rămâne

valabilă în astfel de situaţii teoria interesului luminat? Plus că, din perspectiva teoriei
kantiene, dacă nu faci binele din datorie, ci doar din interes, asta nu te încununează cu

laurii moralităţii. Judecând după statisticile oferite de diverse studii de profil, în general,

practicile etice sunt mai profitabile pe termen lung decât cele neetice, deoarece mizeria

iese, mai devreme sau mai târziu, la iveală. Aşadar, deşi urmărirea raţională a propriului

interes nu se conotează în mod automat cu moralitatea, acţionarea în funcţie de teoria

interesului luminat e un prim pas foarte lăudabil spre un comportament moral în afaceri.

2. Abordarea libertariană a eticii în afaceri. Libertarianismul este o concepţie politică şi

morală care consideră că valoarea umană supremă este libertatea. Potrivit acestei

concepţii, libertatea înseamnă ca o persoană să poată trăi în acord cu propriile sale

alegeri, cu singura condiţie ca acestea să nu îi oprească pe ceilalţi să trăiască în acord

cu alegerile lor. Libertarienii disting strict între domeniul legalităţii şi cel al moralităţii. În

funcţie de principiul non-agresiunii, ei declară că orice act săvârşit fără

violenţă/agresiune este legal. Totuşi, putem spune că, din punct de vedere moral, acest

principiu nu este perfect operant, deoarece, deşi prostituţia ori vânzarea de droguri nu se

realizează neapărat prin agresiuni, ci prin acceptare liber-consimţită şi, deşi legale,

aceste practici nu sunt totodată şi morale. În plus, limitarea libertăţii individuale se poate

produce şi prin recurs la constrângeri mai subtile, aşa cum sunt manipularea,

dezinformarea, faptul de a profita de o poziţie dominantă într-un context dat sau de un

dezechilibru informaţional care te avantajează etc.

Libertarienii mai spun că dreptul la proprietate și cel la libertate sunt drepturi suverane.

Potrivit lor, nimeni nu are dreptul de a-i impune unui proprietar modul în care acesta să

dispună de proprietatea sa. De pildă, proprietarii au dreptul de a face angajările, de a fixa

preţurile, condiţiile de muncă şi nivelul de calitate al produselor lor după cum vor, chiar

dacă acestea pot fi uneori imorale. Pe de altă parte, însă, aceiaşi proprietari vor trebui şi

să îşi asume responsabilitatea de a plăti pentru erorile lor morale în toate aceste privinţe.

Teoria libertariană poate fi întâlnită în trei variante.

a. Cea mai cunoscută variantă este cea exprimată de către Milton Friedman, ea mai

fiind numită şi teoria clasică a afacerilor. Această teorie spune că abordarea etică a

afacerilor trebuie să fie una minimalistă, deoarece singura responsabilitate a afacerilor

aceea de a face profit, mărind valoarea acţiunilor deţinute de proprietari, deoarece

afacerile sunt un contract între management şi proprietari. Friedman spune că inclusiv

atunci când se recurge la acte de caritate, ele nu au o miză morală, ci una pur

pragmatică, de construire a unei imagini pozitive a firmei în vederea sporirii profitului.

Întrucâtva asemănător cu A. Carr, Friedman spune şi el că celelalte îndatoriri ale

managerilor sunt reprezentate doar de respectarea regulilor jocului: respectarea legilor, a

competiţiei libere şi deschise, evitarea fraudei şi a înşelăciunii etc., dar şi aceste

îndatoriri sunt subordonate tot datoriei morale supreme – protejarea afacerii pe termen

lung pentru a face profit. După Friedman, managerii sunt agenţii plătiţi ai celor ce i-au

angajat sau delagaţii mandataţi de aceştia cu misiunea unică de a le crește profitul. De

aceea, dacă ei şi-ar permite să folosească banii proprietarilor pentru a face, de pildă,

acte de caritate în numele firmei, ar comite un act imoral, în contradicţie cu scopul pentru

care au fost delegaţi. Ei au obligaţii morale şi legale (prin contract) numai faţă de aceştia.

Milton Friedman a expus această teorie ca reacţie la teoria, nou apărută atunci, a

stakeholderilor, în celebrul său articol Responsabilitatea socială a afacerilor este de a-şi

creşte profitul. În acest articol publicat în septembrie 1970 în New York Times, el susţine

că managerii au obligaţii morale numai și numai faţă de proprietari. El aduce în acest

sens două argumente. În primul rând, el spune că managerii au respectiva obligaţie

pentru simplul fapt că sunt angajaţii proprietarilor. Iar în al doilea rând, el afirmă că

eventuale acte de filantropie nu intră în sfera afacerilor ci în cea a instituţiilor statului,

acestea fiind cele ce sunt chemate pentru rezolvarea problemelor sociale. Din aceste

motive, Friedman şi susţinătorii teoriei acţionarilor spun că teoria stakeholderilor nu este

justificată.

Pentru o înţelegere corectă a teoriei acţionarilor şi pentru a elimina impresia incorectă de

cinism ce pare a se degaja din aceasta, trebuie făcute unele precizări. Mai întâi, trebuie

spus că M. Friedman şi alţi susţinători ai acestei teorii nu neagă faptul că ar fi benefic

pentru o firmă să facă anumite acte de caritate şi, cu atât mai puţin, nu opreşte pe nimeni

de la a săvârşi atari fapte. Ei spun doar, la fel ca adepţii perspectivei strategice a teoriei

stakeholderilor, despre care vom vorbi mai târziu, că astfel de acte nu au decât un rol pur

instrumental, de îmbunătăţire a imaginii firmei. Iar faptul de a le da o conotaţie morală

este un semn de ipocrizie. Apoi, Friedman spune că managerii trebuie să respecte nu

doar legile, ci şi „tradiţiile morale” ale comunităţilor în care acţionează; ceea ce înseamnă

că el nu îndeamnă la urmărirea profitului cu orice preţ. Deci, deşi managerii au obligaţii

morale în mod prioritar faţă de proprietari, asta nu înseamnă că ei nu trebuie să îşi

asume absolut nicio obligaţie morală faţă de celelalte părţi interesate ale unei anumite

afaceri.

b. Abordarea procedurală asupra dreptăţii se concentrează asupra rezultatelor

incorecte pe care le poate produce mecanismul pieţei libere. Libertarienii spun că

mecanismele pieţei libere creează condiţiile necesare pentru creşterea respectării

drepturilor şi a utilităţii mai ales atunci când se respectă principiul dreptăţii procedurale.

De exemplu, în privinţa distribuirii bogăţiei în societate, ei spun că, chiar dacă unora le

pare imoral ca anumite categorii socio-profesionale să câştige foarte mult în legătură cu

importanţa socială a muncii lor, acest lucru este corect dacă averea este obţinută corect

din punct de vedere legal. Dar, spun criticii libertarianismului, faptul că un fotbalist câştigă

enorm în comparaţie cu alţi sportivi care îşi sacrifică la fel de mult tinereţea în

antrenamente dure şi sunt la fel de expuşi accidentelor debilizante pe termen lung, este

incorect din punct de vedere moral. Asta, pentru a nu mai vorbi de medici şi profesori,

care se pregătesc îndelung pentru a practica nişte profesii de o mult mai mare utilitate

socială.

Susţinând teoria dreptăţii procedurale, după care nu rezultatele unui proces, ci procesul

însuşi trebuie să facă obiectul judecăţii morale, libertarianul Robet Nozick spune că

rezultatul este corect dacă procesul de producere a lui se desfăşoară corect. De pildă,

dacă un fotbalist, un baschetbalist etc. devine bogat pentru că foarte mulţi oameni

plătesc pentru a vedea meciurile lui, este dreptul lui să fie bogat, fiindcă lucrurile s-au

desfăşurat în funcţie de legile cererii şi ofertei, iar drepturile salariale ale unui angajat,

aşa cum sunt şi fotbaliştii, între alţii, sunt determinate de contribuţia acestuia la profitul

angajatorului.

De asemenea, libertarienii spun că acceptarea pieţei libere se dovedeşte a fi cea mai

bună soluţie inclusiv în cazul discriminării de orice fel, deoarece proprietarii unei afaceri

sunt primii care au interesul de a nu discrimina. De pildă, dacă proprietarul unei firme

refuză să angajeze femei pe un post pe care acestea ar fi mai bune decât bărbaţii, el va
fi primul care va avea de suferit atâta vreme cât un bărbat angajat va aduce mai puţin

profit lucrând pe respectivul post; cu atât mai mult cu cât, într-o societate care le

discriminează, femeile ar accepta un salariu mai mic. Ei spun că legile pieţei libere sunt

mai puternice împotriva discriminării chiar decât legile juridice. Această afirmaţie poate fi

ilustrată cu cazul jucătorului afro-american de baseball din anii ’40-’50 Jackie Robinson.

În condiţiile de discriminare şi segregare acerbă din prima jumătate a sec. XX, jucătorii

de culoare din SUA nu puteau juca în prima ligă americană de baseball (MBL). În 1947,

managerul echipei Brooklyn Dodgers a hotărât să-l aducă pe Jackie Robinson la echipă,

fapt ce a fost întâmpinat cu ostilitate de către public şi mai ales de către coechipieri.

Managerul i-a convins pe toţi că Jackie Robinson trebuie evaluat în funcţie de profitul pe

care îl poate aduce clubului şi celorlalte părţi interesate şi nu după aspecte

nesemnificative, precum culoarea pielii. În curând, şi celelalte echipe au procedat la fel,

aducând jucători de culoare talentaţi din liga specială ce le era strict rezervată până

atunci.

Aşadar, potrivit libertarienilor, nu atât măsurile guvernamentale trebuie să rezolve astfel

de probleme, ci trebuie lăsată piaţa să o facă la momentul potrivit. La fel stau lucrurile,

după ei, şi în privinţa altor chestiuni ce pot fi judecate din punct de vedere moral, precum

calitatea şi siguranţa produselor pentru consumatori. Şi în acest caz, legile cererii şi

ofertei vor fi mult mai eficiente decât oficiile guvernamentale create pentru protecţia

consumatorului. Asupra acestei chestiuni se va reveni mai târziu, atunci când se va

discuta din perspectivă etică despre relaţia dintre firme şi consumatori.

6 aprilie - 12 aprilie

Competiție și cooperare în afaceri. Teorii ale eticii în afaceri II

a. Deşi libertarianismul nu este o teorie morală generală şi nici măcar una de etică a

afacerilor, ci este o teorie moral-politică, el ne oferă, totuşi, un bun temei pentru a judeca

anumite chestiuni de etică a afacerilor. O teorie importantă desprinsă din analizele moralpolitice

libertariene este cea a consimţământului informat. Potrivit libertarianismului, dacă

o afacere este încheiată în mod voluntar, informat, cu discernământ şi fără ca terţii să fie

afectaţi negativ, atunci, respectiva afacere este şi legală şi morală. Acest punct de

vedere poate fi susţinut atât din perspectiva teoriei drepturilor, cât şi din cea a
utilitarismului. Căci, procedând aşa, nu este încălcat niciun drept, iar acţiunea este utilă

deopotrivă părţilor direct implicate precum şi terţilor. Pentru ca o tranzacţie să fie corectă

din punct de vedere moral, ea trebuie să respecte patru condiţii: i) ambele părţi să

accepte în mod voluntar condiţiile şi termenii tranzacţiei; ii) ambele părţi să fie informate

corect şi complet despre datele tranzacţiei; iii) ambele să aibă discernământul necesar

pentru a încheia acea tranzacţie; şi iv) terţii să nu fie afectaţi negativ. Să le analizăm pe

rând.

i) Caracterul voluntar. O tranzacţie făcută sub ameninţarea armei, de pildă, este nulă

şi din punct de vedere legal şi din punct de vedere moral. Criticii libertarianismului spun

însă că nu doar ameninţarea fizică poate anula caracterul voluntar al unei tranzacţii, ci şi

publicitatea mincinoasă, manipularea sau dezinformarea pot face ca alegerea unei

persoane să nu fie pe deplin liberă. Libertarienii răspund însă că cel puţin publicitatea nu

are acest efect, întrucât oricine ştie că informaţiile publicitare nu trebuie luate ad litteram.

Altă critică spune că în condiţii de negociere între o parte puternică şi una vulnerabilă

(firmă-angajat, firmă-consumator etc.), partea aflată pe poziţii de putere va avea tendinţa

de a folosi acea putere, iar partea slabă nu va alege complet liber.

ii) Caracterul informat. Este imoral ca una dintre părţi să ascundă informaţii care ar

putea fi relevante pentru cealaltă. De exemplu, de această asimetrie informaţională ar

putea profita un producător pentru a pune pe piaţă un produs care are un defect ascuns,

un defect ce nu poate fi văzut în momentul tranzacţiei şi nici nu poate fi aflat din alte

surse. Aşa a fost, de exemplu, cazul cu producătorul de autoturisme Volkswagen şi

maşinile sale cu noxe peste limite, noxe ce nu puteau fi detectate din cauza unui artificiu

nedetectabil realizat din fabricaţie..

iii) Dicernământul. Persoanele lipsite de discernământ (alienaţii şi minorii, de pildă) nu

pot fi parte în tranzacţii acceptabile legal şi moral fiindcă acestora le lipseşte

discernământul. În ceea ce priveşte însă dreptul minorilor la muncă, libertarienii afirmă că

acest drept ar trebui acceptat. Ceea ce, între anumite limite, este corect, aşa cum vom

vedea atunci când vom aborda din perspectiva moralităţii problema drepturilor

angajaţilor.

iv) Evitarea externalităţilor negative. Chiar în cazul în care primele trei condiţii sunt
întrunite, o tranzacţie poate fi considerată ilegală şi imorală din punctul de vedere al

libertarienilor dacă ea produce externalităţi negative, precum poluarea, de exemplu.

În baza celor patru condiţii formulate de libertarieni în vederea efectuării de tranzacţii

corecte din punct de vedere legal şi moral, pot fi analizate diverse situaţii particulare din

domeniul afacerilor. De exemplu, deşi la nivel declarativ toate firmele pretind că sunt

interesate să pună pe piaţă produse de bună calitate, nu de puţine ori găsim produse

slabe calitativ. Este acest lucru neetic în sine? Dacă produsele de slabă calitate sunt

puse pe piaţă la un preţ corect, mai mic decât al celor care le sunt superioare din punct

de vedere calitativ, şi dacă există consumatori care doresc să le achiziţioneze, fie pentru

că nu au bani pentru produse mai bune, fie pentru că nu vor să îi cheltuaiscă pe ceva ce

ei cred că nu are relevanţă (prezumata calitate superioară), atunci nu este imoral. Dacă

însă o firmă pune în vânzare produse slabe calitativ cu un preţ mare şi, deci, cu pretenţia

că acestea ar fi de bună calitate, atunci, este incorect, cu atât mai mult cu cât aceste

produse slabe calitativ pot pune în pericol siguranţa şi sănătatea consumatorului.

Un alt exemplu îl reprezintă problema salarizării. Din punct de vedere libertarian, dacă

negocierea salariului se face cu negocierea condiţiilor specifice consimţământului liber şi

informat, atunci, oricare ar fi salariul de angajare, acesta este corect, de vreme ce este

agreat de ambele părţi şi semnat ca atare. Criticii libertarianismului spun că nu este aşa,

deoarece angajatorul poate folosi cu uşurinţă poziţia sa de putere şi îl pune pe candidatul

la angajare într-o situaţie asemănătoare cu a unei persoane care, fiind atacată de un hoţ,

i se pune cuţitul la gât şi i se „propune” alternativa: „banii sau viaţa!”, o alternativă care,

vedem bine, are doar o singură decizie posibilă. Libertarienii răspund că aceasta este o

situaţie „naturală” pe piaţa muncii: cel mai puternic îşi impune voinţa. În plus, spun ei, în

anumite condiţii de piaţă, situaţia se poate contura şi invers, ea putând fi favorabilă și

angajatului în timpul negocierii, așa cum este, de exemplu, atunci când pe piaţă este

cerere mare de forţă de muncă iar oferta este foarte slabă; sau atunci când sindicatele

muncitorilor sunt foarte puternice şi pot impune salarii minime sau grile de salarizare

realizate în funcţie de anumite criterii precum vechimea, calificarea şi altele ca acestea,

care sunt considerate de ei ca relevante.

I. Teoria stakeholderilor (Good ethics is good business too!). După cum se vede din
toate cele spuse mai înainte, libertarienii au susţinut acea teorie care spune că managerii

unei afaceri au obligaţii morale indiscutabile doar în raport cu proprietarii/acţionarii,

datoria lor fiind aceea de a maximiza profitul acestora. Acestei teorii a shareholder-ilor, a

acţionarilor, i s-a opus o nouă teorie, ce a stakeholder-ilor sau a părților interesate, care

afirmă că magerii unei firme au obligaţii morale nu doar faţă de proprietari, ci şi faţă de

toate celelalte părţi interesate: angajaţi, consumatori etc., căci profitul ei depinde de

absolut toţi aceştia. Deci, această teorie consideră că afacerile au nu doar o

responsabilitate economică şi juridică, ci trebuie să îşi asume şi o inevitabilă

responsabilitate morală. Termenul de stakeholder a fost intodus de către Ed. Freeman, în

lucrarea sa Strategic Management. A Stakeholder Aproach, în care el defineşte acest

termen ca reprezentând persoane şi grupuri care au un interes particular în legătură cu

deciziile şi acţiunile unei firme.

Teoria stakeholderilor susţine un punct de vedere deontologist cu privire la relaţiile dintre

afaceri şi societate. Ea spune că afacerile sunt datoare cu un comportament moral în

raport cu societatea nu din raţiuni pur pragmatice, de imagine, în vederea maximizării

profitului, ci pentru că au o datorie morală faţă de societate în general şi faţă de

stakeholderi în special. Iar între părţile interesate ea nu enumeră numai

proprietarii/acţionarii, ci pe toţi cei ce sunt sau pot fi influenţaţi într-un fel sau altul de

activitatea unei anumite afaceri. Mai pe larg, afacerile au, într-adevăr, ca primă datorie

morală pe aceea de a face profit, dar pentru ele, deopotrivă, o datorie morală este şi

aceea de a pune pe piaţă produse de calitate pentru consumatori, de a oferi angajaţilor

condiţii de muncă decente, de a proteja mediul înconjurător, de a sponsoriza sportul,

arta, cultura în general etc.

La fel ca libertarienii, susţinătorii teoriei stakeholderilor spun și ei că managerii au

obligaţia morală şi legală de a acţiona în interesul proprietarilor în vederea măririi

profitului acestora, fiincă între ei există o relaţie de tip fiduciar, adică, o relaţie bazată pe

încrederea proprietarilor în managerii cărora le-au încredinţat banii lor pentru a-i spori;

fără a avea posibilitatea de a-i urmări pas cu pas în această privinţă. Din acest motiv,

prima lor obligaţie morală este cea pe care o au faţă de proprietari. Susţinătorii teoriei

stakeholderilor adaugă însă că managerii au însă obligaţii morale şi faţă de celelalte părţi
interesate, care pot fi afectate de deciziile lor: angajaţi, consumatori, parteneri şi

comunitate.

Aşadar, relaţiile dintre stakeholderi şi companii pot fi analizate din două perspective:

strategică şi multifiduciară. Din perspectivă strategică, interesele tuturor stakeholderilor

trebuie luate în calcul numai pentru că felul în care sunt afectate interesele lor poate

afecta la rândul său creşterea sau descreşterea companiei; fără conotaţii morale. Din

perspectiva multifiduciară, interesele tuturor stakeholderilor trebuie tratate ca scop în

sine, indiferent de problema profitului. Evident, doar a doua perspectivă are deplină

relevanţă din punct de vedere etic, dacă ne gândim la ideea kantiană de intenţie morală.

În funcţie de clasificarea părţilor interesate în două categorii: interne (proprietari,

management, angajaţi) şi externe (consumatori, furnizori, distribuitori, creditori,

competitori, comunitatea locală, stat, ONG-uri, uniuni sindicale etc.), în cadrul acestei

teorii s-au conturat două variante. Una este teoria firmei închise, care spune că

responsabilitatea socială a firmei trebuie să se concentreze doar pe problemele părţilor

interesate interne, iar cealaltă este teoria firmei deschise, după care managementul

firmei trebuie să manifeste o responsabilitate socială extinsă inclusiv în raport cu

problemele părţilor interesate externe. Aceasta din urmă este cea mai influentă azi.

Unul dintre principalii autori care ilustrează această teorie, Amitai Etzioni, propune şi

distincţia între părţile interesate primare (acţionari, angajaţi, consumatori, furnizori,

distribuitori, creditori, competitori) şi părţile interesate secundare (comunitatea locală,

statul, publicul, mass media, grupurile de interese etc.). Ca atare, rezultă alte două

variante ale teoriei stakeholderilor: teoria stakeholderilor în variantă restrânsă şi teoria

stakeholderilor în variantă extinsă. Amitai Etzioni afirmă că toate afacerile trebuie să

manifeste o responsabilitate socială, însă nu în aceeaşi măsură pentru ambele tipuri de

părţi interesate, ci într-o măsură mai mare pentru primul tip decât pentru cel de-al doilea.

El recunoaşte faptul că proprietarii sunt îndatoraţi moral faţă de societatea în cadrul

căreia îşi desfăşoară activitatea şi trebuie să ofere ceva în schimb, mai ales părţilor

interesate primare, dar în raport cu părţile interesate secundare trebuie să primeze

atitudinea pragmatică şi nu cea deontologică.

Pe linia deschisă de M. Friedman şi de discipolii săi imediaţi, o critică înverşunată la

adresa teoriei stakeholderilor vine dinspre autoarea britanică Elaine Sternberg, care

susţine o teorie a reprezentării (Agency Theory), după care managerii unei afaceri sunt

îndatoraţi moralmente numai faţă de acţionari, întrucât ei sunt angajaţii sau agenţii

acestora. Ea respinge teoria stakeholderilor în numele teoriei interesului luminat,

considerând că teoria părţilor interesate este inconsistentă, întrucât, la rigoare, în opinia

ei, managerii unei afaceri trebuie să ţină cont mai ales de interesele proprietarilor, iar

dacă iau în calcul şi interesele celorlalţi stakeholderi, o fac numai în interesul profitului şi

nu pentru că ar avea anumite obligaţii morale faţă de toţi aceştia. Ca alte puncte slabe

ale teoriei stakeholderilor, ea mai aminteşte şi faptul că această teorie nu precizează

măsura în care o firmă ar trebui să îşi sacrifice profiturile pentru a răspunde tuturor

categoriilor de părţi interesate, precum şi faptul că ea nu ne oferă un criteriu de

ierarhizare a intereselor acestor stakeholderi.

II. Teoria responsabilităţii sociale corporatiste.

1. Privire generală. Teoriei „clasice” a afacerilor a lui M. Friedman i se opune astăzi cu

cea mai mare tărie teoria responsabilităţii sociale corporatiste, care este o teorie contrară

cu privire afaceri, o teorie după care afacerile au indiscutabile obligaţii morale faţă de

societate, între care cea fundamentală este aceea de a contribui la sporirea bunăstării

economice generale a societăţii. Principalii susţinători ai acestei teorii sunt Paul

Anderson şi Archie B. Caroll. Dacă teoria clasică a afacerilor propunea un model pur

economic pentru afaceri, de dreapta, întemeiat pe producţie, interes individual,

exploatarea resurselor şi ignorarea problemelor sociale, teoria responsabilităţii sociale

corporatiste consideră că afacerile trebuie să se fundamenteze pe interesele generale

ale societăţii, pe conservarea resurselor, pe calitatea vieţii etc. De aceea, această teorie

este una social-economică, de stânga. Ea spune că responsabilitatea socială a unei

firme nu trebuie să fie ceva impus din exterior, ci ceva asumat din interior, asemeni

autolegiferării morale despre care vorbea Kant.

Dintre toate teoriile de etică în afaceri, se poate spune că teoria responsabilităţii sociale

corporatiste este singura care practică un maximalism moral de tip kantian; mai ales în

forma ei deontologistă declarată. Dacă celelalte teorii recunoşteau, în măsuri şi moduri

diferite, obligaţiile morale ale afacerilor doar în legătură cu părţile interesate

interne/primare sau externe/secundare, aceasta din urmă afirmă că afacerile au datorie

morală faţă de întreaga societate, datorii ce se nasc din însuşi faptul că orice afacere se

poate desfăşura numai în cadrul unei societăţi şi nu în afara acesteia. Această teorie

spune şi ea că prima datorie socială a afacerilor este aceea de a face profit, dar şi că

dreptul oricărei afaceri de a face profit nu este unul nelimitat, ci profitul trebuie obţinut

numai prin respectarea deplină a normelor morale. Conducându-se după disctonul Ethics

first!, ea consideră că afacerile trebuie să îşi asume nu doar o responsabilitate

economică, juridică, şi morală, ci chiar şi unele responsabilităţi voluntare sau

discreţionare.

13 aprilie - 19 aprilie

Responsabilitatea socială a unei afaceri se poate manifesta fie în formă minimală (prin

simpla respectare a datoriei morale de a nu face rău nimănui), fie în formă maximală

(afacerile trebuie să îşi asume nu doar datoria de a nu face rău, ci şi pe aceea activă de

a încerca să contribuie la realizarea unei societăţi mai bune prin acte de caritate). Apoi,

în funcţie de motivele ce stau la temeiul asumării responsabilităţii sociale de către firme,

această teorie poate lua fie forma responsabilităţii sociale pragmatice (acţiune morală în

vederea îmbunătăţirii imaginii, pentru a consolida profitul pe termen lung), fie pe cea a

responsabilităţii sociale deontologice (acţiune morală liber consimţită, de dragul

moralităţii însăşi). Aşa cum ne putem aştepta, abordarea cel mai des utilizată de către

firmele ce îmbrăţişează această teorie este cea pragmatică, ele recurgând la

sponsorizări şi acte caritabile ca la un eficient instrument de marketing şi publicitate.

Plecând de la disticţia kantiană dintre acţiunile săvârşite din interes şi cele făcute din

datorie, deontologiştii spun că deşi este utilă şi pentru firmă şi pentru societate, această

abordare nu este una pur morală.

Competiție și cooperare în afaceri. Teorii ale eticii în afaceri III

1. Fiind utilizată cu înţelesuri variate, sintagma responsabilitate socială corporatistă

necesită unele clarificări suplimentare din perspectiva eticii în general şi din cea a eticii în

afaceri în special. Cel mai cunoscut model de analiză a responsabilităţii sociale a firmelor

este cel pe care l-a oferit eticianul american Archie B. Caroll. Acest model, numit

piramida responsabilităţilor sociale, distinge patru tipuri de responsabilităţi sociale

organizate în ordinea importanţei pe care acestea o au pentru firmă:

i) Cele mai importante responsabilităţi ale firmelor sunt cele economice,

responsabilităţi care constau în necesitatea de a face profit, de a-şi plăti angajaţii şi

furnizorii etc.

ii) Firmele au însă şi anumite responsabilităţi legale, cum ar fi: să-şi plătească taxele şi

impozitele, să respecte drepturile angajaţilor şi ale consumatorilor, precum şi normele de

protecţie a mediului înconjurător etc.

iii) Urmează apoi responsabilităţile morale, unde pot intra foarte bine cele şapte categorii

de datorii morale prima facie identificate de W. D. Ross. De exemplu, firmele au datoria

morală de a informa corect consumatorii, de a asigura protecţia angajaţilor şi a

consumatorilor, de a nu afecta negativ mediul, de a repara răul făcut tuturor acestora

atunci când acesta a fost săvârşit etc.

iv) Cele din urmă sunt responsabilităţile asumate în mod volutar sau benevole, numite,

de regulă, cu un termen mai puţin clar, discreţionare, în sensul că ele sunt la dispoziţia/

discreţia firmelor ca atare. Respectarea acestor responsabilităţi este binevenită, dar nu

poate fi cerută ca atare de către societate. Nefiind obligatorii din punct de vedere etic,

aceste responsabilităţi sunt echivalentul acţiunilor supererogatorii din etica generală. Ca

exemple de responsabilităţi sociale pe care tot mai multe firme şi le asumă, putem da:

ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă pentru angajaţi (asistenţă de săntate

gratuită, elaborarea unor programe de educaţie şi specializare, condiţii nediscriminatorii

pentru angajare, promovare şi concediere etc.), acţiuni de voluntariat pentru protejarea

mediului sau pentru ajutorarea sinistraţilor, sponsorizarea unor activităţi de educaţie,

cultură, sport, acţiuni filantropice etc.

Ordinea în care sunt enumerate aceste tipuri de responsabilităţi este, totodată, şi ordinea

de prioritate a lor, cele voluntare fiind doar dezirabile, dar, în măsura în care ele sunt

respectate, devin demne de apreciere şi respect. Aşadar, responsabilităţile voluntare nu

sunt cerute de norme morale şi, ca atare, nu se confundă cu responsabilităţile morale.

Felul în care se poate vedea cum putem distinge între ele poate fi relevat prin intermediul

unui exemplu. Fie dată o firmă care se confruntă cu probleme de natură a-i putea aduce

falimentul. Din punct de vedere economic, responsabilitatea acelei firme este să rămână
profitabilă pe termen lung. Ca urmare, o soluţie ar fi să disponibilizeze o parte dintre

angajaţi sau să îi trimită în concedii fără plată, iar alta ar fi să reducă salariile tuturor

angajaţilor pentru a nu recurge la disponibilizări. Din punct de vedere legal, dacă alege

să facă disponibilizări, obligaţia firmei ar fi să le dea din timp un preaviz celor avuţi în

vedere în acest scop şi să le ofere plăţi compensatorii etc. Cerinţe etice ar fi: să realizeze

concedierile în mod imparţial şi transparent, să le comunice tuturor lucrătorilor care este

situaţia financiară a firmei etc. Din punctul de vedere al responsabilităţii voluntare, firma

poate acorda compensaţii băneşti mai mari decât cele cerute de lege, sau poate ajuta

comunitatea locală oferind cursuri de recalificare şi reconversie în cazul în care ea este

singurul sau cel mai mare angajator local etc.

După cum se poate vedea din cele de mai sus, conceptul de responsabilitate socială nu

se reduce la ideea de practică morală corectă a unei firme care îşi respectă toate

datoriile morale pe care le are în raport cu stakeholderii, deoarece respectarea acestor

datorii este deja cerută de normele morale şi de către societatea în cadrul căreia acea

firmă îşi desfăşoară activitatea. Responsabilitatea socială se referă doar la acele acţiuni

ale firmei care nu îi pot fi cerute acesteia de către nicio persoană şi de nicio normă

morală sau legală; se referă, deci, la acele acţiuni de tip supererogatoriu a căror

săvârşire stârneşte respectul şi admiraţia.

2. Un aspect important al acestei teorii îl reprezintă iniţiativele de responsabilitate

socială ale firmelor, cele care arată cum pot contribui firmele la binele societăţii. Una

dintre definiţiile responsabilităţii sociale a afacerilor spune că o afacere este responsabilă

social dacă acţionează în aşa fel încât să minimizeze impactul ei negativ asupra

societăţii şi să-l maximizezez pe cel pozitiv. Dacă acţiunile de primul tip ţin însă de

responsabilităţile pur etice, rogatorii, abia cele din al doilea tip ţin de responsabilităţile

benevole/voluntare, supererogatorii. O anumită obligativitate (supra)morală de a atenua

impactul lor negativ asupra societăţii prin acţiuni de tip RSC sau filantropic li se poate

cere însă în mod drept doar acelor firme care au o activitate cu potenţial poluator, sau

cele care produc tutun, băuturi alcoolice, fast food şi alte produse cu potenţial sau real

impact negativ major asupra consumatorului sau asupra comunităţii locale sau a

societăţii în întregul ei.

Ca modalităţi de micşorare a impactului negativ pe care firmele care desfăşoară activităţi

în domenii „sensibile”, precum cele mai înainte pomenite, pot fi:

i) De pildă, companiile care produc băuturi alcoolice pot efectua campanii de

conştientizare cu privire la riscurile pe care le implică consumul exagerat de alcool pentru

toţi consumatorii şi, mai ales, pentru categoriile foarte vulnerabile, precum copiii, femeile

însărcinate, cei care suferă de anumite boli grave, sau conducătorii auto aflaţi la volan

etc.

ii) Date fiind riscurile pentru sănătate aduse de băuturile carbogazoase dulci consumate

în exces, firmele ce pun pe piaţă astfel de produse pot sponsoriza campanii de

conştientizare şi informare a publicului în acest sens. Astfel, ele pot arăta că, între

anumite limite, produsele lor pot fi consumate fără riscuri pentru sănătate, dar că

depăşirea acestor limite este periculoasă. Sau, ele pot informa în legătură cu dieta

sănătoasă sau în legătură cu importanţa mişcării, prin intermediul unor campanii de tipul

Exercise is medicine – Mişcarea-i de leac!

Pentru creşterea impactului pozitiv, firmele pot recurge la acţiuni filantropice, pe care le

pot desfăşura chiar în legătură cu arealul lor de activitate specifică. Astfel, o firmă cu

potenţial poluator poate sponsoriza acţiuni menite să combată poluarea. Alta, care

utilizează o forţă de muncă de înaltă calificare, cum sunt firmele din IT, poate să

sponsorizeze programe educaţionale speciale. Hipermarketurile pot dona produsele

perisabile al căror termen de valabilitate se apropie de expirare, sau pot facilita

colectarea deşeurilor. De pildă, Coca Cola a înfiinţat o organizaţie nonprofit

independentă, care distribuie produse vitale (apă, hrană, medicamente etc.) în localităţi

izolate şi foarte greu accesibile.

Acţiunile de acest tip pot lua forme dintre cele mai variate, însă următoarele şase tipuri

sunt cel mai des întâlnite:

i) Promovarea unei cauze: firmele pot sponsoriza campanii de interes social, aşa cum

a făcut Avon când a sponsorizat o campanie pentru efectuarea de analize medicale care

să ducă la depistarea cancerului de col uterin.

ii) Marketingul legat de o cauză: firmele pot organiza campanii care să îi implice şi pe

consumatori prin anunţul că donează o parte din veniturile obţinute prin vânzarea
anumitor produse, aşa cum a făcut VelPitar cu campania Donează o felie de pâine.

iii) Marketingul social: când firmele organizează campanii pentru schimbarea unui

comportament social, aşa cum a făcut Pampers în campania Back to sleep, pentru a-i

determina pe părinţi să se obişnuiască să îşi culce copiii pe spate.

iv) Acţiuni filantropice în caz de dezastre naturale.

v) Acţiuni de voluntariat desfăşurate de angajaţii firmei cu diferite ocazii, aşa cum a

făcut Petrom prin campania Ţara lui Andrei.

vi) Practici de afaceri responsabile social de tip permanent, cum ar fi decizia unei bănci

ca o parte din hârtia folosită de ea să provină din hârtie reciclată.

Având în vedere impactul pozitiv pe care acţiunile de tip RSC îl au asupra opiniei publice,

se poate pune întrebarea dacă nu cumva aceste acţiuni sunt un simplu exerciţiu de

imagine din partea firmelor care le practică. Publicul consideră că acţiunile de tip RSC

sunt, în bună măsură, simple exerciţii de imagine sau acte pur formale, executate doar

pentru că „aşa se face acum”. În multe cazuri, lucrurile chiar aşa stau. Pentru ca acţiunile

de tip RSC să fie veritabile dovezi de comportament moral, ele trebuie să îndeplinească

câteva criterii:

i) Pentru ca acţiunile de tip RSC ale unei firme să nu fie simplă ipocrizie, este necesar

ca acea firmă să dea dovadă de comportament etic în toate activităţile desfăşurate de ea

în mod curent. De pildă, o companie petrolieră trebuie să respecte constant standardele

de mediu existente, astfel încât, dacă contribuie la realizarea unui parc orăşenesc să nu

pară că face doar un exerciţiu de imagine.

ii) Acţiunile de RSC ale unei firme trebuie să fie strâns legate de domeniul ei de

activitate şi impactul lor să fie unul semnificativ, ca în exemplul imediat anterior.

iii) De asemenea, tot în cazul firmelor intens poluatoare, se poate cere ca ele să ia

permanent măsuri pentru diminuarea impactului lor negativ asupra mediului şi pentru

compensarea acestui impact.

iv) Să nu facă motiv de campanii publicitare de autocelebrare din acţiunile lor de RSC,

lăudându-se, de pildă, cu sponsorizarea unor competiţii sportive etc.

Cu timpul, tot mai multe firme dezvoltă o atitudine de tip responsabil social, astfel încât,

dacă înainte acţiunile de tip RSC erau considerate ca acţiuni dezirabile, astăzi ele au
devenit pentru multe firme nişte acţiuni sine qua non, fără de care maximizarea şanselor

de înaltă fiabilitate ale unei firme nu mai sunt posibile. Azi se consideră că numai firmele

care manifestă responsabilitate socială au viitor.

3. Evaluare generală a teoriilor de etica afacerilor. Într-un exerciţiu de evaluare a

tuturor acestor teorii de etica afacerilor putem face câteva observaţii cu caracter mai

general. Astfel, putem spune, de pildă, că din punct de vedere micro-economic cele mai

corecte sunt teoria interesului luminat şi cele libertariene, întrucât aceste teorii liberale

acceptă fără înconjor faptul că interesul primordial al unei afaceri este să facă profit. Întradevăr,

nu trebuie uitat că, pentru o analiză echilibrată a relaţiilor de afaceri, este corect

să ne raportăm în primul rând la aspectele economice presupuse de acestea, nu doar la

cele morale. Din punct de vedere macro-economic, apoi, au dreptate teoriile de tip

social-democrat (cea a stakeholderilor şi cea a responsabilităţii sociale corporatiste),

întrucât ele afirmă, pe bună dreptate, că proprietarii unei afaceri nu ar face profit dacă nu

ar exista consumatorii, publicul, societatea cu nevoile lor de consum şi, deci, că de

interesele lor trebuie să se ţină cont. Pe de altă parte însă, trebuie observat că, dincolo

de diferenţele retorice şi de ierarhizare a intereselor, cele două tipuri de teorii nu sunt

diametral opuse, ci complementare, deoarece, cu diferenţe de accent, ambele susţin că

între etică şi afaceri există compatibilitate, că nu se pot face afaceri în mod total neetic,

cu ignorarea deplină a vreuneia dintre părţile interesate, că o afacere etică este o

afacere proastă, pe când una condusă după principii morale are mai mari şanse să

prospere. Practic, doar teoria incompatibilistă a lui Alan Carr respinge categoric ideea că

în afaceri trebuie să existe un anumit comportament etic.

De asemenea, observaţia cu privire la corespondenţa dintre teoriile etice standard şi

treptele evoluţiei conştiinţei morale umane poate fi repetată şi în cazul celei dintre teoriile

de etica afacerilor şi respectiva evoluţie a moralităţii umane. De altfel, George Starcher

chiar a comparat teoria lui Lawrence Kohlberg cu concepţiile şi teoriile existente în etica

afacerilor şi a arătat că acestea pot fi puse în corespondenţă cu cele şase niveluri

descoperite de Kohlberg.

i) Astfel, primului nivel al dezvoltării morale umane îi corespunde cea mai barbară

dintre concepţiile despre afaceri, aceea potrivit căreia dreptatea îi aparţine celui mai tare.
Devizele acestei concepţii despre comportamentul adecvat în afaceri sunt la fel de

rudimentare precum „concepţia” însăşi pe care o ilustrează: „În afaceri se aplică legea

junglei” sau „În afaceri, singura lege este legea celui mai tare”, iar practicile de afaceri

posibile sunt cele din registrul stilului mafiot: intimidări, ameninţări, taxe de protecţie etc.

Pe scurt, aici avem de-a face cu lipsa oricărei conştiinţe morale.

ii) Cel de-al doilea nivel al evoluţiei conştiinţei morale corespunde acelei concepţii

comune despre afaceri, potrivit căreia, dacă vrei să ai succes în afaceri, totul este permis

atâta vreme cât reuşeşti să nu fii prins. La acest nivel, sunt considerate normale practici

precum comercializarea drogurilor şi a materialelor pornografice, mituirea, furtul de la

parteneri, evaziunea fiscală, nerespectarea contractelor etc. Faptul că alte persoane ar

putea fi afectate negativ nu are aici importanţă. Devize valabile la acest nivel sunt: „Hoţul

neprins, negustor cinstit” sau „Nu mă întreba de primul milion, că restul îl pot justifica

până la ultima centimă”. Aici se încadrează teoria incompatibilistă susţinută de Albert

Carr.

iii) Cel de-al treilea nivel exprimă o concepţie întâlnită chiar în mediul de afaceri, după

care maximizarea profiturilor pe termen scurt este o atitudine rezonabilă. Aici, practicile

morale nu sunt chiar cu desăvârşire ignorate în relaţiile de afaceri, însă se consideră că

economicul trebuie să prevaleze clar în faţa eticului dacă vrei să ai succes în afaceri, iar

ocaziile favorabile nu trebuie ratate din inutile scrupule morale. Deviza este dată de

formula celebră a lui Milton Friedman: „Singura responsabilitate morală a afcerilor este

maximizarea profitului”.

iv) Pe nivelul patru se caută maximizarea profitului pe termen lung. Deşi accentul rămâne

şi acum pe economic, pe necesitatea de a mări profitul acţionarilor, acum se acordă mai

multă atenţie unei conduite responsabile social din partea firmei, ţinându-se cont şi de

interesele celorlaţi parteneri. La acest nivel vom întâlni practici etice precum refuzul de a

colabora cu firme care practică mituirea, munca prost plătită, angajarea minorilor etc. În

plus, firmele îşi elaborează coduri etice proprii pe care îşi propun să le respecte,

încurajându-şi angajaţii să fie vigilenţi faţă de practicile imorale care şi-ar putea face loc

în vreun fel în cadrul firmei. Teoria interesului luminat ilustrează foarte bine această

treaptă, alături de teoriile libertariene despre consimţământul informat şi despre

dreptatea procedurală.

v) Al cincilea nivel corespunde teoriei de coloratură utilitaristă a stakeholderilor. Aici,

firmele declară public că, pe lângă misiunea lor economică, îşi asumă şi o misiune

socială, afirmând deschis că nu doar interesele proprietarilor acestora au importanţă, ci

şi cele ale tuturor părţilor interesate. Practicile încurajate acum sunt: grija pentru

siguranţa şi calitatea produselor şi serviciilor oferite, grija pentru satisfacţia

consumatorilor, pentru sănătatea angajaţilor şi pentru dezvoltarea lor profesională etc.

20 aprilie - 26 aprilie

vi) În sfârşit, nivelul al şaselea este nivelul firmei responsabile social, sau nivelul atitudinii

morale supreme, deontologismul kantian, care pune respectarea normei mai presus de

orice circumstanţe şi, mai ales, mai presus de interesul personal. Drept urmare, această

teorie a eticii în afaceri afirmă că economicul şi eticul nu numai că nu sunt în opoziţie, ci

economicul, cu interesele şi înclinaţiile sale, este subordonat societăţii, fără de care el nu

ar fi posibil. O afacere nu se reduce doar la interesele proprietarilor şi nici măcar la cele

ale părţilor (mai mult sau mai puţin) interesate, ci îi poate afecta, oricât de indirect, pe toţi

oamenii. Acum, valorile care contează sunt cele universale: egalitatea, libertatea şi, mai

ales, respectul pentru viaţa şi demnitatea fiecărei fiinţe umane. Practicile încurajate la

acest nivel sunt: grija pentru eradicarea inegalităţilor dintre oameni (mai ales a celor

economice), ajutarea celor care trebuie să înfrunte o soartă mai grea (angajarea

persoanelor cu dizabilităţi, de exemplu), sănătatea comunităţii etc.

Din toate aceste considerente rezultă că încercarea de a rezolva anumite conflicte

morale din cadrul relaţiilor de afaceri trebuie să ţină seama de nivelurile cinci şi şase,

care corespund – în ceea ce priveşte teoriile etice generale – teoriei utilitariste şi,

respectiv, celei deontologiste, acestea oferind criteriile ultime pentru a aduce un conţinut

moral ridicat în viaţa fiecăruia dintre noi şi în lumea afacerilor.

Angajaţi şi angajatori

În Declaraţia Universală a Drepturilor Omului sunt specificate cele mai importante

drepturi pe care le au oamenii în calitatea lor de angajaţi: dreptul la muncă, dreptul la

salariu corect, dreptul la concediu anual plătit, dreptul de a adera la sindicate, dreptul la

grevă etc. Cele mai multe drepturi nu au o încărcătură morală evidentă, ele fiind mai mult
de interes juridic. Unele însă pot fi analizate şi din punct de vedere moral. Aşa sunt:

dreptul la nediscriminare la locul de muncă, dreptul la salariu corect şi dreptul la

securitate în muncă. Alături de aceste drepturi prevăzute în Declaraţie, un alt drept ce

poate fi discutat din perspectiva eticii în afaceri este dreptul la viaţă privată al angajatului.

1. Discriminarea la locul de muncă. Pe lângă perspectiva juridică, discriminarea la

locul de muncă poate fi analizată şi din perspectivă morală. Legislaţia nu prevede

sancţiuni decât pentru un număr mic de posibilităţi de discriminare (de pildă, anunţuri

discriminatorii de angajare), iar multe altele nu sunt prevăzute cu sancţiuni juridice. Ca

urmare, unii angajatori recurg la modalităţi de discriminare precum: cerinţa de aspect

fizic plăcut pentru chelneriţe şi însoţitoare de zbor, refuzul de a angaja persoane de

peste 45 de ani etc. Avem de-a face cu discriminarea numai atunci când sunt specificate

criterii irelevante pentru un anume post, când se ţine cont de apartenenţa la o categorie

(de exemplu, când angajatorul specifică faptul că nu angajează femei, bătrâni, negri,

imigranţi etc.). Deci, nu orice condiţionare este discriminatorie. De pildă, atunci când se

refuză angajarea unor piloţi ce au o vârstă peste cea admisă pentru pilotarea avionului,

nu putem vorbi despre discriminare. Această condiţionare are sens, întrucât se ştie că

abilităţile de pilotare scad după o anumită vârstă iar viaţa pasagerilor trebuie să fie

asigurată. Cerinţele pentru un post scos la concurs pentru angajare sunt corecte numai

dacă sunt bona fide, aşa cum este în cazul de mai sus sau în cel în care se specifică

cerinţa de studii superioare dacă ele sunt necesare pentru acel post etc.

Indezirabilitatea discriminării poate fi demonstrată din perspectiva mai multor teorii etice.

Din punct de vedere utilitarist se poate spune că, prin discriminarea unor categorii,

societatea pierde prin subutilizarea resurselor umane. Din punctul de vedere al teoriei

dreptăţii sociale, putem spune că sunt trataţi în mod nedrept cu o măsură unică toţi

membrii unei categorii sociale, deşi ei diferă din alte puncte de vedere. Din punct de

vedere kantian, discriminarea nu e universalizabilă, deoarece, deşi există societăţi în

care se practică discriminarea – deci norma care ar spune că discriminarea este corectă

trece testul consistenţei – ea nu-l trece pe cel al reversibilităţii, fiindcă nimeni nu şi-ar dori

să fie discriminat.

a. Principalele forme de discriminare. În funcţie de formulare, discriminarea poate fi

directă, când sunt excluse în mod explicit anumite categorii, sau indirectă, atunci când

sunt formulate cerinţe care nu au legătură directă cu exercitarea atribuţiilor specifice unui

anume post. De exemplu, dacă ai cere ca pentru un post de manipulant într-un depozit

să fie cunoscută perfect limba locală, ai discrimina indirect imigranţii. Dacă ne raportăm

la categoriile de persoane, poate exista discriminare de: gen, rasă, etnie, religie, vârstă.

i) Discriminarea de gen. Chiar dacă, în ultima vreme, în ţările dezvoltate tot mai multe

femei au un loc de muncă, inclusiv aici se poate vedea tendiţa de a păstra o anumită

diferenţă de salarizare. Uneori, această diferenţă este justificată şi nonimputabilă moral,

deoarece nu multe femei acceptă funcţii de conducere sau anumite munci mai grele,

care oferă un salariu mai mare. Însă, atunci când, în condiţii egale, lucrând pe acelaşi tip

de post, există diferenţe de salarizare între bărbaţi şi femei, este imoral.

ii) Discriminarea etnică şi rasială este şi ea foarte des întâlnită în întreaga lume, chiar

dacă statele cu tradiţie democratică luptă împotriva ei. Bazându-se pe vechi prejudecăţi,

ea continuă să dăinuiască. Aşa este cazul şi în societatea românească, unde există o

veche percepţie negativă în legătură cu romii. Schimbarea acestei stări de fapt nu va

putea veni decât după o prealabilă schimbare de mentalitate.

iii) Discriminarea religioasă este mai particulară în raport cu celelalte forme de

discriminare din cel puţin două motive. Întâi, pentru că, dacă genul, etnia şi rasa îţi sunt

date, religia este o chestiune de opţiune personală şi poate fi oricând schimbată. Apoi,

diferenţele religioase sunt, îndeobşte, mai puţin vizibile. În cazul discriminării religioase

problema discriminării se pune în funcţie de aspecte precum: permiterea sau

nepermiterea afişării simbolurilor religioase specifice (crucea, hijab-ul etc.), respectarea

sau nerespectarea numitor practici rituale (rugăciunea de vineri pentru musulmani,

respectarea Sabatului pentru iudaici etc.). Problema care se pune este aceea de a găsi

modalităţi de acomodare între aceste aspecte simbolico-ritualice şi obiectivele

economice ale firmei.

b. Există şi alte forme, mai complexe de discriminare. În acest sens, pot fi identificate

trei tipuri de comportament discriminatoriu al angajatorilor:

i) Preferinţele personale ale angajatorului, cum este aceea exprimată de Gigi Becali

când a afirmat ca nu va angaja niciodată un jucător musulman la FCSB.

ii) Discriminarea statistică, care este bazată pe prejudecăţile legate de anumite categorii

sociale, fără a testa abilităţile şi capacităţile individuale ale unui anume candidat. De

exemplu, mulţi angajatori refuză înscrierea la concursul de angajare a femeilor pentru un

post de comis-voiajor sau pentru orice post care presupune deplasări de câteva zile,

plecând de la prejudecata că acestea nu ar face faţă cu succes unui astfel de post fie

pentru că ar fi „mai slabe de înger”, fie pentru că ele nu au cum să stea mai departe de

familie, mai ales dacă au copii. Dacă respectivele candidate nu sunt intervievate

individual ca să vezi dacă această prejudecată se verifică sau nu, avem de-a face cu un

tratament discriminatoriu. La fel este şi atunci când, pentru un post în construcţii, refuzi

angajarea unei femei pe considerentul că este o muncă grea, căreia o femeie nu i-ar

face faţă. Dacă la angajarea pe acest post s-ar formula cerinţe precum necesitatea

rezistenţei la stres sau la efort fizic prelungit, ar fi corect, doarece, oricine ar putea trece

testul – femeie sau bărbat – ar putea fi angajat. Pe de altă parte, e adevărat că astfel de

teste sunt greu de realizat. Aşa cum greu de realizat sunt şi testele care ar demonstra că

persoanele de peste 45 de ani nu sunt angajabile pentru că nu ar mai fi adaptabile la

nou. Or, în cazul celor care au lucrat în acelaşi domeniu şi înainte, această problemă nu

se pune. Iar acest detaliu nu poate fi aflat dacă spui din start că excluzi din calcul

persoanele care au mai mult de 45 de ani.

iii) Preferinţele clienţilor sunt invocate şi ele ca temei pentru discriminare, mai ales în

cazul posturilor ce presupun interacţiunea directă dintre angajat şi clienţi: vânzătoare,

chelneriţe, însoţitoare de zbor etc. Or, deşi aspectul fizic plăcut poate influenţa în mod

pozitiv consumatorii şi poate aduce beneficii financiare şi de imagine pentru firmă,

angajarea pe un astfel de post trebuie să ţină seama mai ales de abilităţile profesionale

necesare. Cerinţa aspectului fizic plăcut nu este una bona fide pentru că el nu e necesar

pentru exercitarea atribuţiilor prevăzute pentru un astfel de post. Cazul cel mai frecvent

întâlnit în această speţă este cel al însoţitoarelor de zbor, pentru a căror angajare sunt

specificate criterii precum: max. 35 de ani, max. 59 Kg. şi min. 1,65 m. Astăzi, companiile

din SUA şi Europa nu mai specifică astfel de cerinţe. Bona fide, se pot formula cerinţe

precum: aspect fizic îngrijit, conduită decentă, caracter plăcut etc. Pentru ca practicile

discriminatorii să poată fi excluse dintr-un domeniu precum acela al transporturilor

aeriene, cel mai eficient ar fi să se formuleze un cod etic agreat de cât mai multe

companii, astfel încât să se creeze condiţii egale pentru toate. În plus, trebuie făcut apel

şi la responsabilitatea morală a clienţilor, cărora, pe lângă drepturi, le revin şi obligaţii sau

datorii, una dintre ele fiind aceea de a evalua pe angajatul unei firme din puctul de

vedere al calităţilor profesionale, nu după criterii precum aspectul fizic, apartenenţa la un

gen, o etnie, o rasă etc.

c. În afară de politicile de evitare a discriminării, multe companii din ţările dezvoltate

recurg mai nou la politici ce constau în oferirea de oportunităţi suplimentare pentru

persoanele ce fac parte din categorii speciale. Acestea sunt numite acţiuni afirmative sau

de discriminare pozitivă. Acest din urmă termen este, mai nou, evitat pentru implicaţiile

lui neplăcute. Acţiuni afirmative pot fi: creşterea numărului de candidaţi din rândul

categoriilor defavorizate, acordarea de priorităţi la angajare sau promovare pentru ele şi

creşterea numărului de persoane de acest fel în funcţii de decizie. Primul dintre aceste

tipuri de măsuri nu naşte probleme, întrucât presupune oferirea de şanse agale pentru

toată lumea, dar celelalte două sunt ele însele discriminatorii şi, deci, ineficiente. De

pildă, prin faptul că sunt promovate mai multe femei în funcţii de decizie numai pentru că

sunt femei şi nu pentru competenţa lor personală, sunt defavorizaţi bărbaţii în general,

mai ales cei care au competenţe superioare femeilor ce vor fi preferate pentru ocuparea

unui post doar pentru că sunt femei.

2. Dreptul la un salariu corect. În această privinţă, au fost formulate două modalităţi

de rezolvare a problemei. Prima este abordarea procedurală, susţinută de libertarieni,

după care un salariu este corect dacă a fost obţinut printr-o negociere corectă,

transparentă, cu informarea corectă asupra faptelor relevante şi dacă a fost liber

consimţit. Unii dintre libertarieni admit că pentru aceasta este nevoie să existe sindicate

puternice, care să vegheze la respectarea regulilor procesului de negociere.

Cealaltă abordare, cea bazată pe rezultat apreciază că nu procedeul de stabilire a

salariului este relevant din punct de vedere etic, ci salariul însuşi, a cărui corectitudine

poarte fi stabilită, prin comparaţie cu alte salarii, similare sau diferite. Drept criterii de

comparare, ea propune: nivelul național al salariilor, cel din domeniul de activitate, natura

muncii, responsabilităţile presupuse de acel post etc. Iar ca puncte de reper ea propune:
i) salariile oferite pentru posturi similare în companii diferite; şi ii) salariile oferite pentru

posturi diferite din aceeaşi companie. Aceste criterii sunt propuse pentru că cineva poate

considera că salariul său este nedrept fie prin comparaţie cu cineva care face aceleaşi

lucruri în altă firmă, fie prin comparaţie cu alţi angajaţi din aceeaşi firmă. Le vom analiza

pe rând.

i) Raportarea la salariile angajaţilor pe posturi similare în companii diferite. Faptul că o

firmă oferă salarii mai mici decât altele din acelaşi sector nu e cu necesitate imoral dacă

ea are un nivel de profitabilitate mai mic sau dacă practică o strategie de dezvoltare pe

termen lung, oferind produsele sale la un preţ mai mic decât competitorii ei. În plus, în

condiţii de piaţă liberă, angajaţii nemulţumiţi pot pleca acolo unde li se oferă salarii mai

mari.

ii) Raportatarea la salariile angajaţilor ce ocupă posturi diferite în aceeaşi firmă. Auzim

adesea angajaţi ce se plâng că au salarii mai mici decât colegii lor de pe alte posturi. În

această privinţă, libertarienii spun că salariul trebuie decis de contribuţia fiecărui angajat

la profitul obţinut de firmă. În unele cazuri este însă greu de stabilit cuantumul acetei

contribuţii. De pildă, cum poţi stabili cine contribuie mai mult la vânzarea unor bunuri: cei

care le produc la un nivel calitativ care să le facă apreciate de consumatori, sau cei din

departamentul de vânzări, care le fac o prezentare avantajoasă? Apoi, cum poţi

determina în mod obiectiv gradul de contribuţie la profit al unui manager în comparaţie cu

lucrătorul ce realizează produse de bună calitate? Nici gradul de risc nu e uşor de

stabilit, deoarece nici periculozitatea muncii unui miner, nici măsura în care munca sa îi

afectează sănătatea nu pot fi determinate obiectiv. În plus, între cineva care iubeşte

riscul şi cineva care şi-l asumă pentru că nu are alte alternative, cum faci diferenţa?

Aşadar, compararea angajaţilor care ocupă posturi diferite este greu de realizat în mod

obiectiv. Atunci, înseamnă că trebuie să ne limităm la compararea salariilor oferite pentru

angajaţi similari. În această privinţă, s-a formulat principiul: la muncă egală, salarii egale.

Analiza se poate face în funcţie de două criterii: calităţile angajatului (nivel de calificare,

productivitate etc.), datele de profitabilitate ale firmei şi gradul de dezvoltare al economiei

naţionale. În prima privinţă, ideea de merit poate oferi un criteriu corect de departajare,

fiindcă se poate spune că doi angajaţi pe aceeaşi funcţie, cu acelaşi nivel de calificare,
cu aceeaşi productivitate etc. merită salarii egale, iar în cazul în care productivitatea sau

calificarea diferă, cel mai harnic sau mai calificat merită mai mult.

Dacă ne raportăm la datele firmei şi ale economiei naţionale în care ea îşi desfăşoară

activitatea, lucrurile sunt mai complicate în ceea ce priveşte aplicarea principiului la

muncă egală, salarii egale, deoarece companiile care lucrează în acelaşi sector din

aceeaşi economie naţională, sau multinaţionalele ce-şi desfăşoară activitatea în

economii naţionale diferite nu pot oferi peste tot aceleaşi salarii pentru aceeaşi muncă,

ele depinzând de mai mulţi factori şi deci nu li se pot face imputări morale. Companiile

din acelaşi sector şi din aceeaşi economie naţională pot avea niveluri diferite de

profitabilitate, iar subsidiarele multinaţionalelor care lucrează în economii naţionale

diferite trebuie să asculte de legile naturale ale pieţei locale. Imorale sunt, aşadar, doar

criteriile discriminatorii, nerelevante din punct de vedere economic sau profesional, şi nu

cele legate de legile cererii şi ofertei.

3. Dreptul la siguranţă în muncă. Ţările dezvoltate consideră acest drept ca fiind unul

foarte important şi au o legislaţie bine pusă la punct. Această problemă poate fi însă

pusă în discuţie şi din punct de vedere moral, deoarece nu toate aspectele posibile pot fi

tranşate din punct de vedere legal. De pildă, care e gradul de periculozitate dat de

expunerea la anumite substanţe periculoase sau la folosirea unor tehnologii noi,

netestate suficient? Apoi, există meserii care sunt periculoase prin natura lor, precum

cele de poliţist, militar, cascador, miner etc. Drept urmare, a cere un nivel absolut de

securitate în muncă este absurd, fiindcă a aştepta să se constate măsura pericolului

implicat de substanţele periculoase sau de tehnologiile netestate ar însemna să împiedici

dezvoltarea sau să reduci profitabilitatea.

În aceste condiţii, se pune întrebarea: care sunt aspectele relevante din punct de vedere

etic cu privire la dreptul angajatului la condiţii de siguranţă şi sănătate în munca sa? Trei

sunt aceste aspecte: dreptul la un nivel rezonabil de siguranţă, dreptul la a fi corect

informat în legătură cu riscurile presupuse şi dreptul de a refuza să te expui la riscurile în

legătură cu care nu ai fost informat de la început. Să le vedem în detaliu pe fiecare.

i) Statele şi firmele au obligaţia morală şi legală de a asigura acel nivel optim şi

rezonabil de siguranţă în muncă ce poate fi oferit în funcţie de dezvoltarea tehnologică

existentă la nivel mondial şi de dezvoltarea economică a respectivelor state şi firme.

Adică, ele au obligaţia să prevină în baza principiului precauţiei rezonabile producerea

unor accidente şi catastrofe nenaturale care ar putea duce la pierderi mari de vieţi

omeneşti şi la mutilări irecuperabile.

ii) Apoi, angajaţii au dreptul să fie informaţi despre riscurile cunoscute presupuse de

postul vizat, astfel încât să poată consimţi în mod conştient la ocuparea lui. În

consecinţă, angajatorii au obligaţia de a corecta acea asimetrie informaţională care îi

avantajează în raport o angajaţii lor, dezvăluindu-le toate informaţiile relevante, astfel

încât ei să poată alege liber şi în deplină cunoştinţă de cauză dacă acceptă sau nu să

lucreze pe postul respectiv.

iii) Dreptul angajatului de a refuza sarcinile riscante care nu sunt formulate expres în

contractul său de muncă, aşa cum poate fi cazul unui ziarist care, la un moment dat,

neprevăzut, ar putea fi trimis ca reporter pe front. Există însă meserii periculoase prin

natura lor, caz în care acceptarea însăşi a acelor meserii presupune acceptarea oricărui

risc implicat de ele şi, deci, nu mai este posibilă refuzarea unor misiuni, aşa cum este

cazul cu poliţiştii, pompierii sau militarii. În astfel de cazuri, angajatorul are, totuşi,

obligaţia de a reduce cât mai mult posibil riscurile fireşti presupuse de respectivele

ocupaţii.

4. Dreptul la viaţă privată. Dreptul la viaţă privată al individului uman în general este

formulabil prin faptul că acesta trebuie să se bucure de inviolabilitatea fizică (să i se

respecte intimitatea), psihică (să nu fie silit să-şi exprime emoţiile, sentimentele,

gândurile dacă nu doreşte asta), socială (să se comporte în societate cum crede de

cuviinţă) şi informaţională (să nu fie silit să dezvăluie anumite informaţii, precum cele

medicale, de exemplu, dacă nu doreşte asta). Chestiunile cel mai intens dezbătute în

literatura eticii în afaceri sunt: monitorizarea activităţii angajatului la locul de muncă şi

controlul antidrog.

Monitorizarea angajatului la locul de muncă este justificată de argumente precum acela

că firma are dreptul de a monitoriza performanţa productivă a angajatului şi de a verifica

în ce scopuri foloseşte el dotările tehnice ale firmei (telefoane, calculatoare, copiatoare

etc.). Dar, monitorizarea la locul de muncă este justificată moral numai cu condiţia ca
angajatul să fie anunţat în prealabil că poate face obiectul unei atari monitorozări şi cu

condiţia ca ea să fie făcută numai în legătură cu obiectivele economice ale firmei.

În ceea ce priveşte, însă, viaţa angajatului în afara locului de muncă (viaţa sa amoroasă,

obiceiul de a fuma sau de a participa la petreceri prelungite până târziu în noapte etc.),

firmele nu au dreptul de a-i intezice să facă astfel de lucruri. Chiar şi în cazul în care

anumite acţiuni ale angajaţilor în afara locului de muncă pot afecta negativ imaginea

firmei, trebuie ţinut cont de faptul că avem de-a face cu un conflict de natură etică între

dreptul firmei la o imagine publică pozitivă şi la bună reputaţie şi dreptul angajatului la

viaţă privată. Trebuie, deci, găsit un echilibru între aceste drepturi atunci când se iau

măsuri pentru tranşarea situaţiei.

Controlele antidrog pot afecta viaţa privată a angajaţilor. Deci, se pune problema măsurii

în care sunt acestea justificate moral. Din punct de vedere juridic, există diferenţe între

legislaţiile diferitelor state. În SUA, legea spune că astfel de controale pot fi făcute de

către firmele însele asupra angajaţilor din toate domeniile de activitate, cu condiţia să fie

respectate procedurile potrivite. În Franţa, însă, aceste controale nu pot fi făcute direct

de către firme, ci doar de către instituţii ale statului special abilitate şi numai în acele

domeii în care se consideră că este relevant,. Firmele se consideră a fi justificate moral

să facă astfel de controale sub motiv că ingerarea de substanţe halucinogene de către

angajaţi poate afecta performanţele lor şi ale companiei. Însă dreptul lor de a monitoriza

performanţele angajaţilor nu este corect să se extindă asupra identificării cauzelor

acestor performanţe. În condiţiile în care o firmă nu este mulţumită de performanţele unui

angajat, are dreptul şi moral şi legal de a-l concedia, fără să trebuiască să ştie care sunt

cauzele slabelor performanţe ale acelui angajat. Totuşi, în cazul ocupaţiilor care pot

afecta alte persoane, cu care angajaţii interacţionează, aşa cum este cazul cu piloţii,

chirurgii etc., astfel de controale sunt justificate moral; dar numai în baza unei suspiciuni

rezonabile.

27 aprilie - 3 mai

Firme şi consumatori

În ultimele câteva zeci de ani, legislaţia multor ţări a adoptat legi speciale pentru protecţia

consumatorului. Acestea se referă la aspecte precum: dreptul consumatorului de a

beneficia de produse şi servicii sigure, dreptul de a-i fi livrate toate informaţiile ce-l pot

interesa în vederea cumpărării, dreptul de a sesiza instituţiile abilitate în cazul în care

normele de protecţie a consumatorului sunt încălcate şi dreptul de beneficia de produse

şi servicii diverse în condiţii de concurenţă între mai mulţi producători. Primele două

dintre aceste drepturi sunt cel mai discutate în literatura eticii în afaceri, alături de

problema preţului corect.

1. Problema preţului corect. În general, se consideră că preţul corect este cel stabilit

prin luarea în calcul a costurilor de producţie, transport şi vânzare, plus o rată de profit

corectă. Dacă costurile de producţie, transport şi vânzare pot fi determinate obiectiv, cota

de profit adusă de calităţile produsului este mai greu de detarminat obiectiv. De pildă,

cum stabileşti preţul de piaţă al unui telefon care are o baterie rezistentă prin raport cu

unul care are o cameră foto foarte bună, în condiţiile în care unii consumatori preferă să

îi ţină bateria mult, iar alţii să poată face poze de mare calitate.

Alţi factori determinaţi de legea cererii şi ofertei, care pot influenţa preţul sunt: calitatea

produsului, prestigiul brandului, găsirea unei nişe de piaţă profitabile etc. aşadar, un preţ

este corect în condiţiile în care el este agreat de consumatorul bine informat. Atunci,

când este incorect un preţ din punct de vedere etic? Un preţ devine incorect etic în

situaţia în care nu există o piaţă concurenţială într-un anume sector de producţie, iar cei

care deţin monopolul ţin un preţ ridicat în mod nejustificat de factori obiectivi. Preţul este

neetic şi atunci când consumatorul nu este corect informat despre caracteristicile reale

ale produsului.

Dacă preţul în genere al produselor nu suscită prea multe discuţii, nu la fel stau lucrurile

şi cu preţul unor produse esenţiale pentru sănătatea şi viaţa oamenilor (apă, hrană,

medicamente etc.) sau cu preţul tuturor produselor în situaţii de dezastre naturale. Toate

aceste aspecte implică mai multe discuţii. De pildă, preţul medicamentelor menite să

vindece anumite boli mortale precum SIDA sau cancerul au preţuri mari nu doar din

cauza costurilor uriaşe de cercetare, ci şi prin faptul că pe această piaţă există

numeroase comportamente anticoncurenţiale şi de monopol, ceea ce duce la stabilirea

unor preţuri prohibitive. La fel, în cazul dezastrelor naturale, este imorală creşterea

preţurilor peste nivelul de echilibru determinat de condiţiile speciale ale cererii şi ofertei.
Având în vedere că cererea creşte, iar oferta poate fi îngreunată de condiţiile speciale, e

firesc şi justificabil moral să existe o uşoară creştere a preţurilor. Este imoral, însă, să

faci preţuri absolut speculative. În atari situaţii, unele firme se comportă responsabil din

punct de vedere social menţinând preţurile la nivel normal, fie prin negocieri cu furnizorii,

fie prin asumarea unui profit mai mic, care poate fi ulterior recuperat ca urmare a faptului

că publicul îşi poate arăta simpatia cumpărând de la furnizorii cu comportament etic.

2. Deşi siguranţa produselor este o problemă la care mulţi consumatori sunt atenţi,

nu toţi o iau în calcul, unii preferând orice altă trăsătură a produsului dorit (aspect plăcut,

fiabilitate etc.). Ca atare, cu privire la această chestiune nu au fost gândite standarde

foarte clare. În plus, nu există o cerinţă etică expresă ca producătorii să ofere produse la

un nivel maxim de siguraţă, ci doar obligaţia acestora de a informa consumatorii în

legătură cu riscurile implicate de utilizarea respectivelor produse. Totuşi, mai ales în

cazul unor produse care pot afecta negativ nu doar utilizatorii, ci şi pe alte persoane, aşa

cum este cazul cu automobilele, se poate pune problema unui standard rezonabil şi în

general satisfăcător de siguranţă. În astfel de cazuri nu este suficientă simpla informare,

ci producătorul însuşi trebuie să se asigure că poate oferi un nivel optim de siguranţă în

utilizarea produsului comercializat.

Asigurarea unui nivel rezonabil de siguranţă în utilizarea tuturor produselor derivă din

datoria morală generală de a nu face rău nimănui în mod intenţionat. În atari condiţii,

există trei tipuri de situaţii pe care producătorii trebuie să le aibă în vedere: situaţiile în

care un produs poate deveni periculos chiar dacă este utilizat corect (cum e cazul unui

automobil căruia i-au slăbit frânele), situaţiile în care un produs poate fi utilizat incorect

din neglijenţă (un aparat electric pe care pui mâna udă) şi situaţiile în care un produs

este utilizat incorect în mod intenţionat (când e folosit cuţitul pentru a răni pe cineva).

Responsabilitatea morală şi legală a producătorului este aceea de a preveni mai ales

situaţiile de primul tip. În privinţa situaţiilor de al doilea tip, exigenţa morală sau legală

este aceea de a informa consumatorul în legătură cu pericolele ce pot apărea ca urmare

a utilizării neconforme din neatenţie.

Aşadar, obligaţia de a oferi produse sigure nu înseamnă a oferi produse care nu

presupun absolut niciun pericol şi nici măcar de a oferi produse de siguranţă maximă.
Altfel, ar însemna fie să condamni firmele la a numai produce nimic, fie să ajungă la

preţuri uriaşe. Atunci, care sunt cerinţele rezonabile în acest sens? Cele mai importante

astfel de cerinţe sunt:

i) Respectarea legislaţiei privind siguranţa produselor. Producătorii trebuie să ofere

produse de o siguranţă rezonabilă şi să informeze în legătură cu riscurile presupuse de

ele. Doar produsele ce conţin elemente sau substanţe periculoase sunt interzise,

considerându-se că este mai ieftină această soluţie decât o campanie costisitoare de

informare.

ii) Asigurarea unui nivel de siguranţă optim şi atunci când legea nu cere expres.

Această cerinţă este formulată mai ales pentru produsele care nu au fost îndelung

testate sau pentru anumite aspecte neprevăzute în legi. În astfel de cazuri, din

perspectiva teoriei interesului luminat, producătorul are obligaţia morală de a retrage de

pe piaţă produsele ce pot dăuna consumatorilor. Dacă produsele au ajuns deja în

posesia consumatorului, corect moral este ca producătorul să le recheme la sursă.

Această măsură este eficientă şi pentru păstrarea unei bune reputaţii, dar şi pentru

evitarea acţiunilor în instanţă. Chiar dacă pe moment pot exista costuri mari pentru firmă,

pe termen lung aceasta este soluţia cea mai bună.

iii) Oferirea unor avertismente clare legat de folosirea incorectă a produselor. Această

cerinţă poate fi satisfăcută prin informaţiile de pe etichetă şi din instrucţiunile de utilizare.

iv) Creşterea continuă a gradului de siguranţă a produselor. Această cerinţă se referă la

anticiparea posibilelor pericole ce se pot naşte atât din utilizarea incorectă, cât şi din cea

corectă. Adică, producătorul trebuie să se gândească la acele pericole care e rezonabil

să apară şi să ia măsuri de preîntâmpinare a lor. Pentru produsele care au ajuns deja la

consumator, producătorul trebuie să emită avertismente clare, iar pentru cele care vor

urma pe viitor să ajungă la acesta să ia măsuri noi pentru creşterea siguranţei. De

exemplu, dacă un insecticid este foarte periculos în caz de utilizare neconformă, firma ar

trebui să îi schimbe compoziţia chimică, în măsura în care nu e afectată eficienţa

produsului pentru scopul în care el a fost fabricat.

3. Producătorii au şi datoria de a informa consumatorii. Informarea trebuie să

conţină în primul rând lucruri care îl pot interesa în mod direct pe consumator, cum ar fi,
de pildă, specificarea pe produsele alimentare dacă sunt organice ori de post, dat fiind

faptul că mulţi consumatori sunt interesaţi de astfel de aspecte. Apoi, trebuie să existe

informaţii cu privire la gradul de siguranţă al produselor, precum şi despre ţara de

provenienţă. Nu i se poate cere însă producătorului să informeze în mod complet cu

privire la produsele puse de el pe piaţă; şi asta din mai multe motive. O dată, pentru că

nici producătorul nu deţine absolut toate informaţiile în legătură cu toate efectele

negative ale produselor. Apoi, pentru că unele informaţii sunt secrete comerciale, pe care

nu îi putem cere producătorului să le dezvăluie, deoarece, în acest fel, ar ajuta

concurenţa împotriva interesului său. În sfârşit, nu i se poate cere producătorului nici să

informeze în mod complet cu privire la produsele puse de el pe piaţă pentru că ar fi inutil

de costisitor. Atunci, ce i se poate cere în mod rezonabil acestuia pentru informarea

corectă a consumatorului? În literatura de etică în afaceri întâlnim câteva datorii specifice

în acest sens:

i) Datoria de a respecta legislaţia existentă în materie. Majoritatea ţărilor dezvoltate au

o legislaţie clară în ceea ce priveşte obligaţia furnizorilor de a oferi informaţii relevante cu

privire la caracteristicile produsului fie pe etichetă, fie prin contracte fie pe site-ul propriu.

Însă, din cauza costurilor, nu toate informaţiile relevante pot fi oferite. De aceea, legislaţia

prevede, după caz, care sunt informaţiile ce trebuie făcute publice în mod obligatoriu. În

acest sens, se ţine cont de aspecte precum costurile informării sau numărul de

consumatori care ar putea beneficia de ea. De exemplu, nu e obligatoriu să specifici pe o

marfă că este kosher sau halal în cazul în care ea este vândută într-o ţară cu populaţie

evreiască ori musulmană foarte mică. Important este şi gradul de importanţă al unei

informaţii pentru consumatori, fie aceştia şi mai puţini, aşa cum este cazul cu persoanele

alergice la diverse ingrediente, pentru care este esenţial să ştie dacă produsul

achiziţionat conţine substanţe alergene de care ar trebui să se ferească. În sfârşit,

importantă este şi posibilitatea consumatorilor de a se informa ei înşişi în legătură cu un

produs. De pildă, despre efectul unor ingrediente asupra sănătăţii lor ei ştiu cel mai bine

unde să caute informaţiile care îi interesează într-un mod mai particular.

ii) Chiar dacă nu sunt obligaţi de lege, producătorii au datoria să furnizeze și alte

informaţii care s-ar putea dovedi relevante pe viitor. În acest scop, ei pot face platforme
publice, pe care consumatorii pot adresa întrebări în legătură cu ceea ce îi interesează.

iii) Datoria de a informa cumpărătorii în legătură cu riscurile presupuse de utilizarea

incorectă a produselor. Producătorul are datoria morală de a preveni consumatorul nu

doar în legătură cu utilizarea intenţionată din proiectare, ci şi în legătură cu utilizări

anticipabil incorecte, în funcţie de experienţa trecută. De pildă, ar trebui să fie formulate

atenţionări precum aceea că şurubelniţa nu trebuie să fie folosită pe post de pârghie,

deoarece rezistenţa materialului din care este confecţionată nu permite acest lucru.

iv) Datoria de a efectua anumite studii cu privire la efectele produselor. Această datorie

se impune mai ales în cazul produselor noi, încă netestate suficient, aşa cum sunt

alimentele preparate din organisme modificate genetic, de exemplu.

4. Anumite probleme etice pot să apară şi în domeniul publicităţii şi marketingului. În

marketing se recurge adesea la practici înşelătoare care nu sunt interzise ca atare în

lege. Asta nu le face însă corecte din punct de vedere moral. De pildă, se poate recurge

la practici înşelătoare precum: false reduceri (care vin după o recentă majorare

nejustificată a preţului), mascarea preţului real prin ascunderea unor comisioane pe care

consumatorii vor trebui să le achite ulterior, ambalarea înşelătoare a produselor (punerea

unei fotografii cu un măr pe ambalajul unui suc care nu conţine măr) etc.

Publicitatea prezintă şi ea un mare interes din perspectivă etică. Există analişti care

consideră că publicitatea în întregul ei e înşelătoare. Ei spun că ea generează false

nevoi şi preferinţe şi că are o componentă persuasivă excesivă. Or, a refuza publicitatea

în întregul ei înseamnă, într-o anumită măsură, a încălca dreptul la liberă informare,

deoarece reclamele au, pe lângă componenta persuasivă, şi una informativă, iar limita

dintre ele este greu de trasat în mod obiectiv. În plus, ar fi absurd să îi obligi pe

producătorii de bunuri să facă o listă a defectelor produselor lor. Consumatorul poate

decide cel mai bine ce cumpără şi ce nu. Iar aceasta el o poate face cel mai bine în urma

experienţei cu produsul, experienţă care nu ar fi posibilă dacă nu ar şti de existenţa lui,

existenţă pe care tocmai publicitatea i-o relevă.

Împotriva opiniei de mai sus s-a spus că publicitatea nu-i îngrădeşte consumatorului

libertatea. Rostul publicităţii este acela de a publicita, de a aduce la cunoştinţa publicului

existenţa unor produse pe care acesta nu le-a achiziţionat anterior, iar după ce
consumatorul testează un produs, el poate alege dacă acesta îi satisface sau nu

exigenţele şi dacă îl va mai cumpăra sau nu. Prin intermediul publicităţii, consumatorul

este informat despre oferta existentă şi i se acordă o mai mare libertate de alegere; iar

ofertantul se poate manifesta activ în raport cu concurenţa. Dacă nu încearcă să

manipuleze consumatorii sau să înlăture neloial concurenţa, ea este o activitate corectă.

Deci, nu publicitatea în întregul ei este problema, ci anumite practici imorale din cadrul

acesteia. Aşadar, problema reală este: de ce aspecte trebuie să ţinem seama în

evaluarea din punct de vedere etic a publicității? Mai ales trei elemente sunt relevante în

acest sens. Mai întâi, reclama trebuie să nu dezinformeze explicit (de pildă, este imoral

să fie invocate studii inexistente pentru a garanta un produs). Apoi, ea trebuie să nu

ascundă informaţii relevante (este imoral să spui că un produs are anumite calităţi,

insinuând că toate celelalte produse similare de pe piaţă nu le-ar avea deşi le au şi ele).

În sfârşit, reclama nu trebuie să inducă în eroare cu privire la calitatea produselor pe care

le publicitează. Exagerarea calităţii unui produs este neetică („mai mare”, „mai alb, mai

strălucitor” etc.). Nu este însă neetică o exagerare foarte evidentă la nivelul bunului simţ

şi care este exprimată metaforic, cum e cazul cu acea reclamă la o marcă de spray în

cadrul căruia bărbatul care foloseşte spray-ul respectiv dobândeşte un succes subit şi

devastator în rândul reprezentantelor sexului frumos. Alături de cerinţele de mai sus, o

reclamă trebuie să fie decentă (să nu lezeze bunele moravuri), originală (imitaţia nu e

admisă) şi nediscriminatorie (să nu denigreze grupuri sociale sau mărcile concurente).

5. Am văzut că drepturile consumatorilor implică anumite obligaţii morale şi legale din

partea producătorilor. La drepturile despe care a fost vorba până acum, mai putem

adăuga dreptul consumatorilor de a returna produsele pe care nu doresc să le mai

păstreze, dreptul de-a face sesizări şi reclamaţii, dreptul de a acţiona în instanţă

producătorii şi distribuitorii etc. Însă asta nu înseamnă câtuşi de puţin că lor nu le revin şi

inevitabile datorii. De pildă, consumatorii au obligaţia de a se informa suplimentar în

legătură cu efectele produselor. Producătorul are obligaţia de a informa despre conţinutul

de grăsimi al unor produse, dar în legătură cu efectul acestora asupra sănătăţii sale este

obligaţia consumatorului să se informeze din alte surse independente (platforme publice,

site-urile unor ONG-uri etc.). De asemenea, consumatorii au obligaţia morală de a

sancţiona prin comportamentul lor, de a boicota producătorii care încalcă frecvent

legislaţia cu privire la protecţia mediului, care încalcă flagrant drepturile omului,

exploatarea minorilor etc. În acest fel, ei pot influenţa pozitiv comportamentul

producătorilor respectivi şi al tuturor producătorilor în general, care vor deveni sensibili la

mesajul transmis de consumatori.

6. Loialitate şi avertizare etică. Angajații pot fi elementul de legătură dintre firme și

ceilalți stakeholderi. Pe lângă drepturi, ei au şi datorii morale față de toţi aceştia. În raport

cu angajatorul, principala lor datorie morală este aceea de a respecta termenii

contractului de angajare. Dar ei au şi datoria morală suplimentară de a manifesta

loialitate faţă de angajator şi onestitate faţă de consumator. O definiţie posibilă a datoriei

angajatului faţă de angajator ar putea fi aceea că ea reprezintă datoria angajaţilor de a

acţiona în beneficiul firmei chiar dincolo de termenii stabiliţi în contract. Adică, de a nu

afecta imaginea ei, de a păstra confidenţialitatea informaţiilor care ar putea să o

vulnerabilizeze în raport cu competitorii, de a nu sprijini în niciun fel firmele competitoare

şi de a avertiza în interiorul firmei în legătură cu aspecte ce-ar putea să o afecteze în

mod negativ în raport cu terţii. Unii autori, precum Ronald Duska, afirmă că loialitatea

este o virtute morală specifică relaţiilor de familie şi de prietenie, nu acelora dintre firmă

şi angajat, însă, chiar dacă cele două tipuri de relaţii sunt diferite, asta nu înseamnă că

între angajat şi angajator nu pot exista relaţii de loialitate reciprocă, dacă avem în vedere

că angajatul are datoria morală de a nu prejudicia firma şi pe aceea de a răspunde

pozitiv în măsura în care şi el a fost bine tratat de către firmă.

Dar dacă firma acţionează ilegal sau imoral, periclitând sănătatea şi integritatea

consumatorilor sau afectând mediul înconjurător etc., datoria fidelităţii angajatului faţă de

firmă cade, el având datoria morală de a lua poziţie prin avertizări repetate despre

neregulile pe care le observă. Acţiunea celui ce săvârşeşte astfel de avertizări se

numeşte avertizare de integritate, avertizare etică sau arbitraj moral, expresii care

reprezintă traducerile posibile ale termenului wistleblowing din literatura anglofonă de

etică în afaceri.

Având în vedere faptul că avertizarea etică intră, prima facie, în conflict cu datoria de a fi

loial firmei prin nedivulgarea de informaţii ce pot prejudicia imaginea acesteia, se pune
întrebarea cum trebuie să acţioneze angajatul pentru a proceda moral? În acest scop,

ele trebuie să ţină cont de două aspecte. Întâi, faptul dezvăluit trebuie să fie unul ilegal

sau imoral, care poate prejudicia consumatorii, pe ceilalţi angajaţi, mediul şi, pe cale de

consecinţă, inclusiv imaginea firmei. Apoi, pentru a acţiona pe deplin moral, avertizorul

trebuie să semnaleze neregulile mai întâi în interior şi abia apoi să se adreseze

4 mai - 10 mai

autorităţilor şi mass media. Iar asta numai dacă nu a putut determina rezolvarea în

interior a problemei. El va putea acţiona direct în afare firmei numai dacă pericolul este

iminent şi dacă avertizarea internă ar putea conduce la tentativa de distrugere a unor

probe relevante. În plus, şi intenţia este importantă. Dacă avertizarea este făcută cu

scopul de a înlătura un pericol pentru cineva şi nu cu acela de a face rău sau cu intenţia

de răzbunare, atunci, este un act moral. Altfel, nu.

Aspecte etice fundamentale în domeniul afacerilor economice internaţionale

1. Lămuriri preliminare. Etica afacerilor economice internaţionale studiază diferenţele

culturale ce au impact asupra mentalităţii economice din diferite ţări, globalizarea

economică, dificultăţile specifice pe care le întâmpină activitatea firmelor multinaţionale

în culturi diferite etc. Cele mai discutate subiecte din acest domeniu sunt cele cu privire

la încălcarea drepturilor omului, la corupţia din ţările subdezvoltate, problemele legate de

forţa de muncă, practicile de marketing şi protecţia consumatorilor, efectele asupra

mediului natural. Alte teme sunt: folosirea resurselor naturale, dezvoltarea echitabilă a

tuturor ţărilor, moralitatea şi echitatea sistemului economic internaţional etc. Înainte însă

de a discuta cele mai importante dintre aceste probleme, trebuie trecute în revistă două

chestiuni preliminare: cea cu privire la factorii relevanţi pentru etica în afacerile

economice internaţionale şi cea a relativismului etic.

a) Factorii specifici ai eticii în afacerile internaţionale. Relaţiile firmei cu stakeholderii săi

sunt influenţate în cazul afacerilor economice internaţionale de anumiţi factori specifici a

căror cunoaştere este utilă. Iată câteva exemple de acest fel:

i) Ţările în curs de dezvoltare au o legislaţie primitivă, dar asta nu ar trebui să fie o

invitaţie pentru firmele multinaţionale ca ele să adopte un comportament imoral. Faptul

că un obicei rău este larg răspândit într-o cultură dată nu înseamnă că nu există norme
morale care să îl contracareze, ci doar că aceste norme sunt încălcate de obicei aici.

Lipsa unor legi clare, care să instituie un climat economic corect, trebuie să fie chiar un

imbold în plus pentru firmele multinaţionale în ceea ce priveşte adoptarea de către ele a

unui comportament moral, deoarece, moralitatea unei persoane fizice sau juridice este

cu atât mai înaltă cu cât săvârşeşte binele nu forţat de legi, ci la îndemnul propriei

conştiinţe morale. Totuşi, la nivelul unor organizaţii economice internaţionale, precum

OCDE, au fost semnate tratate internaţionale prin care statele se obligă să adopte pe

teritoriul lor o legislaţie care să combată fenomene indezirabile precum corupţia,

încălcarea drepturilor omului sau exploatarea copiilor. În plus, firmele multinaţionale –

atât individual, cât şi la nivelul sectorului lor de activitate – au adoptat coduri etice în

acelaşi scop. Deşi unii analişti sunt sceptici faţă de aceste coduri etice, s-a putut observa

că, dacă un competitor major dintr-un anumit sector adoptă o atitudine etică şi dacă

grupurile de stakeholderi exercită şi ele o anumită presiune în acest sens, sancţionând

derapajele morale ale competitorilor neetici, s-a putut determina apariţia tendinţei de

generalizare a unui comportament etic.

ii) Multe dintre ţările în care activează firme multinaţionale occidentale sunt slab

dezvoltate. Acest fapt face ca, în privinţa salarizării, a protecţiei mediului, sau a

siguranţei produselor să fie adoptate standarde diferite de cele din ţările dezvoltate. În

ţările slab dezvoltate, salariul minim este mai mic, produsele sunt mai puţin sigure, iar

nivelul de poluare considerat ca admisibil este mai mare. Acceptarea acestui dublu

standard nu e însă imorală, dacă analizăm situaţia din perspectiva utilitaristă de tip costbeneficii,

deoarece o regulă care ar cere ca peste tot să fie respectate cele mai înalte

standarde posibile ar duce ori la costuri nesustenabile ori chiar la îngheţarea activităţii.

De aceea, respectarea unor standarde minime sustenabile din punct de vedere

economic este tot ceea ce se poate cere din punct de vedere moral, respectarea lor fiind

însă obligatorie.

iii) Multe dintre ţările în care multinaţionalele îşi desfăşoară activitatea au medii culturale

diferite de cele din cultura lor mamă. De aceea, se pune problema: dată fiind diferenţa de

norme şi de valori morale dintre cultura-mamă şi culturile de adopţie în care aceste firme

îşi desfăşoară activitatea, ce norme şi valori morale trebuie să prevaleze: cele de acasă
(unele fiind considerate ca universale), sau cele locale? Pentru aceasta, trebuie lămurită

în prealabil problema relativismului etic.

b) Relativism etic şi relativism cultural. Nu doar reprezentanţii simţului comun, ci şi unii

autori din domeniul eticii în afacerile economice internaţinale au tendinţa de a susţine că

nu există norme şi valori morale universale şi că ar trebui să se ţină cont de faptul că

fiecare cultură are normele şi valorile sale morale care trebuie respectate. Împotriva

acestei poziţii se pot aduce cel puţin trei argumente relevante:

i) Este adevărat că în fiecare cultură există anumite valori şi norme morale locale

diferite de cele din alte culturi. Însă, pe de altă parte, există şi valori şi norme morale

acceptate în mod universal, aşa cum sunt cele din Declaraţia Universală a Drepturilor

Omului: dreptul la viaţă, la liberă exprimare, la un tratament nediscriminatoriu etc.

Desigur, acestea pot primi uneori accepţiuni întrucâtva diferite de la o cultură la alta. Aşa

este cazul cu exemplul pe care ni-l oferă antropologia culturală, care vorbeşte despre un

trib care are obiceiul ca, atunci când părinţii ajung să dea primele semne de senescenţă,

copiii trebuie să îi ucidă cu acordul lor explicit. Fireşte, acest caz poate părea de-a

dreptul abominabil din perspectiva noastră de exponenţi ai culturii occidentale. Şi, totuşi,

având în vedere că membrii acestui trib au credinţa că omul va trăi etern în cealaltă lume

în forma pe care o avea în momentul trecerii sale dincolo, se poate considera că felul în

care procedează membrii respectivului trib ilustrează acea normă morală care ne cere să

avem grijă de părinţii noştri în aşa fel încât să-i facem pe cât de fericiţi putem. Aşadar,

membrii acelui trib ne arată doar o manieră diferită de preţuire a unei unice valori

universale: dreptul la fericire.

ii) Un alt motiv ce ne arată că relativismul etic e inacceptabil este acela că această

concepţie morală este în sine inconsistentă. De pildă, fenomene sociale înfiorătoare,

precum lapidarea femeilor adultere în societatea musulmană sau sacrificiul sati din

societatea tradiţională indiană sunt socotite ca inacceptabile nu doar de către societatea

occidentală, ci ele sunt considerate ca atare inclusiv de către mulţi indivizi din acele

culturi.

iii) În sfârşit, dacă relativismul etic ar fi adevărat, atunci progresul moral n-ar mai fi

posibil, fiecare societate rămânând permanent pe o treaptă de moralitate dată. Or,

progresul moral este real, deoarece noi, ca exponenţi ai culturii occidentale, nu mai

acceptăm azi ca morale anumite acte pe care strămoşii noştri le considerau cu totul

normale: sclavia, arderea pe rug, execuţiile publice cu schingiuiri îngrozitoare, luptele de

gladiatori care se încheiau adesea cu moartea unora dintre ei etc.

Din toate aceste considerente, putem spune că, în ciuda relativismului cultural sau a

acceptării diversităţii culturale, un relativism moral radical nu poate fi susţinut, anumite

norme şi valori morale fiind universale, chiar dacă altele au o valabilitate doar locală. Dar

cum distingem între aceste două categorii de norme şi valori şi ce valori şi norme locale

trebuie să acceptăm dacă activăm într-o cultură diferită de a noastră? În lipsa unor valori

şi norme morale unice, pentru a aproxima modul în care va acţiona un partener de

afaceri străin, ar trebui să cunoaştem cultura şi valorile pe care le împărtăşeşte, întrucât

acestea exercită o influenţă considerabilă asu pra comporta men tului său.

c) Cultura şi etica în afaceri. Dintre ştiinţele ce s-au ocupat cun explicarea culturii

(filosofia culturii,

antroplogia culturală, sociologia culturii etc.) etica în afaceri a adoptat sensul specific

antropologiei culturale al conceptului de cultură, înţelegând cultura ca pe un sistem care

se învaţă învaţă şi se transmite prin semne, fiind un fenomen atât social cât şi

individual atât social cât şi individual, cu o structură complexă şi dinamică, ce are o forţă

modelatoare (enculturare prin educaţie şi socializare),

este deschisă contactelor cu alte culturi (aculturaţie) şi e relativă în raport cu ele.

Demersul tipic antropologiei în ceea ce priveşte înţelegerea culturii a fost sintetizat într-o

manieră insolită de către cercetătorul olandez Geert Hofstede în conceptul de

„programare mentală” (softweare of the mind), care arată că prin cultură se înţelege nu

atât un cuantum de cunoştinţe deţinute în mod conştient de către individ, cât mai ales un

„sistem de operare” ce poate accesa oricând aceste cunoştinţe. Individul „este

programat” prin învăţarea/preluarea unor obiceiuri, comportamente, valori etc. din mediul

exterior. Acest softweare nu presupune, desigur, că totul e predeterminat, ci doar că,

între anumite limite, individul va acţiona şi gândi în modul în care a fost învăţat.

Programarea începe din familie, pentru a continua în şcoală, în grupul de prieteni, la

locul de muncă etc. Ca atare, programările mentale individuale vor varia în funcţie de toţi
aceşti factori. Aşadar, cultura este programarea colectivă a gândirii unor indivizi, care,

astfel, se constituie în grupuri ce se disting de altele. Ea reprezintă ceea ce e dobândit,

prin opoziţie cu ceea ce e înăscut, în cazul individului şi în cel al grupurilor.

După Hofstede, diferenţele culturale se manifestă prin intermediul unor elemente ce sunt

prezente în mod diferit în toate culturile: simboluri, eroi, ritualuri şi valori, unite între ele

de practicile specifice fiecărei culturi. Simbolurile sunt semne, cuvinte, gesturi, imagini ce

conferă identitate unui popor (vălul islamic, fustanela scoţiană etc.). Reprezentând partea

de suprafaţă a unei culturi, ele sunt fluctuante. Eroii sunt personaje reale sau imaginare

care sunt considerate reprezentative pentru o cultură şi care devin modele de

comportament. Ritualurile sunt acele activităţi colective care nu au o importanţă tehnică

pentru realizarea unui anume scop, dar care sunt socotite esenţiale din punct de vedere

social. Aşa sunt: modul de a saluta, de a arăta respectul, ceremoniile de botez/căsătorie/

înmormântare etc. În timp ce simbolurile, ritualurile şi eroii sunt vizibile pentru un

observator extern prin intermediul practicilor, valorile sunt detectabile şi inteligibile doar

după o îndelungată familiarizare cu o cultură dată. Ele constituie nucleul şi, totodată,

fundamentul celorlalte trei. Valorile sunt deprinse până pe la vârsta de 10-12 ani, dar

impun norme de comportament ce vor fi respectate toată viaţa.

Pentru a explica diferenţele dintre culturi, Hofstede introduce câteva repere denumite de

el „dimensiuni ale culturii”. Acestea reprezintă un set de trăsături ce sunt prezente, sub

întruchipări variate, în toate culturile naţionale. Ele implică grade (mic→mare,

slab→puternic etc.) care pot fi măsurate şi care oferă un model pe temeiul căruia pot fi

descrise comparativ culturile şi comportamentul social, politic sau economic care este

tipic în cadrul acestora.

i) Distanţa faţă de putere este dimensiunea culturală ce indică felul în care

subordonaţii percep distanţa faţă de şefii lor, faţă de puterea în genere. În ţările în care

indicele distanţei faţă de putere (PDI) este mic, relaţiile şefi-subordonaţi sunt văzute ca

egale. Aici există o dependenţă mică a subordonaţilor faţă de lideri, subordonații fiind

consultaţi în ceea ce priveşte deciziile importante. Inegalitatea este acceptată numai ca

inegalitate de rol, temporară, neesenţială. Dimpotrivă, în ţările cu PDI mare, relaţiile între

şefi şi subordonaţi vor fi văzute ca inegale, dependenţa subordonaţilor faţă de lideri este
mare, fiind preferaţi liderii autocraţi sau cei paternalişti. La nivel politic, diferenţele se

manifestă prin faptul că în societăţile ce tolerează inegalitatea vor fi acceptate diferenţe

mari între cetăţeni, privilegierea fiind acceptată, iar în societăţile egalitariste diferenţierile

sociale vor fi mici şi privilegiile repudiate. În ţările cu PDI mare relaţiile între cetăţean şi

stat se produc de regulă într-un cadru monopartinic şi autoritar, iar puterea este

considerată ca fiind „natural” legitimă. În ţările cu PDI mic, dimpotrivă, relaţia statcetăţean

e guvernată de un sistem politic pluripartinic şi democratic, iar puterea este

considerată legitimă numai dacă respectă regulile jocului, atât pentru accederea la

putere, cât şi pentru conservarea ei. În primul caz, vom întâlni recursul la vilenţă şi pentru

păstrarea puterii (intervenţiile jandarmeriei), şi pentru înlăturarea ei (revoluţiile), pe când

în cel de-al doilea, vor domni nonviolenţa şi schimbările „de catifea”, graduale. În ţările

germanice distanţa faţă de putere este mică, pe când în cele latine, asiatice sau africane

este mare. România ocupă din acest punct de vedere locul 7, cu 90 de puncte, ceea ce

înseamnă o distanţă mare faţă de putere.

ii) Individualism-colectivism este dimensiunea ce surprinde relaţiile dintre indivizi,

atitudinile pe care ei le au unii faţă de alţii şi faţă de societate. Modul de raportare a

individului la grup (mai ales la familie) determină împărţirea culturilor naţionale în două

mari categorii: culturi colectiviste, în care individul se legitimează prin calitatea sa de

membru al grupului; şi culturi individualiste, în care individul se legitimează prin calităţile

sale individuale. În culturile colectiviste, valorile principale sunt armonia şi ruşinea, valori

prin excelenţă colective, iar în cele individualiste, valoarea socială principală este

vinovăţia. În societăţile individualiste se consideră că educaţia are scopul ca individul să

ajungă în situaţia de a se descurca singur în viaţă, pe când în cele colectiviste educaţia

este văzută ca o modalitate de a face ca individul să devină folositor grupului. În privinţa

locului de muncă, în culturile colectiviste sunt privilegiaţi angajaţii din familie, în cele

individualiste – performanţa. În urma unor măsurători sociologice efectuate în mai multe

ţări, Hofstede stabileşte indicele de individualism (IDV) al fiecărei culturi în parte. Ca

regulă generală, culturile occidentale sunt individualiste, iar cele orientale sunt

colectiviste. Romania are un IDV mic – 30 p, definindu-se ca o cultură colectivistă.

iii) Masculinitate-femininitate. O cultură este „masculină” dacă valorile promovate în

cadrul ei sunt valori de tip masculin, „dure”. Așa sunt: dorinţa de

câştig/avansare/recunoaştere, spiritul de competiţie, puterea, ambiţia, banii, succesul

personal, progresul, inegalitatea între sexe. Valorile apreciate în cea mai mare măsură în

culturile feminine sunt cele feminine, „sensibile”, ca de exemplu: siguranţa locului de

muncă, nivelul de trai ridicat, relaţionarea pozitivă cu şefii, generozitatea, prietenia,

solidaritatea, egalitatea (inclusiv între sexe) etc. Japonia, Germania, Austria sunt ţări

masculine, țărilele latine şi cele nordice sunt „feminine”, iar cele anglo-saxone sunt

moderate. Măsurătorile lui Hofstede stabilesc indici „de masculinitate” (MAS) specifici

fiecărei culturi. Astfel, cu cât MAS este mai mare, cu atât acea cultură este mai

„masculină”, un indice MAS mai mic fiind specific culturilor „feminine”. Cea mai

„masculină” cultură este Slovacia, cu un MAS de 110 p, iar cea mai „feminină” este

Suedia, cu 5 p. România prezintă un punctaj mediu – 42 p, ea ocupând locurile 51-53,

alături de Spania şi Peru.

iv) Evitarea incertitudinii reprezintă toleranţa variabilă pe care o au exponenţii diverselor

culturi faţă de imprevizibil. Imprevizibilul produce în general o anume anxietate. Aşadar,

cu cât avem o toleranţă mai mare în raport cu el, cu atât vom avea un indice mai mic de

evitare a incertitudinii (UAI) şi invers. Culturile care caută să evite incertitudinea văd

neprevăzutul ca pe o ameninţare potenţială, încercând să-l reducă cât mai mult prin tot

felul de măsuri. Aceste culturi au caracteristici precum: evitarea riscului, planificarea

riguroasă a activităţilor, respectarea strictă a regulilor şi ceremoniilor tradiţionale,

stabilitatea socială etc. Cele ce acceptă incertitudinea se caracterizează prin: acceptarea

riscului şi nesiguranţei, acceptarea noului şi a schimbărilor „din mers”, reguli laxe,

iniţiativă personală, toleranţă, realtivism etc. În general, ţările cu tendinţă de a evita în

mare măsură incertitudinea sunt ţările catolice şi cele ortodoxe, pe când cele protestante,

budiste şi hinduse au tendinţa de a o accepta. România ocupă locul 14, cu 90 de p. De

menţionat că aşa cum anxietatea nu se confundă cu frica, incertitudinea nu trebuie

confundată cu riscul. A-ţi asuma incertitudinea nu înseamnă asumarea iraţională a

riscului, ci o atitudine mai relaxată faţă de el.

v) Parametrul orientare în viaţă pe termen lung/scurt descrie orizontul de timp avut în

vedere pentru acţiunile indivizilor. Culturile orientate pe termen lung sunt caracterizate de
orientarea spre viitor, planificarea riguroasă a activităţilor, concentrare pe o singură

activitate, propensiune spre investiţii şi economisire, perseverenţă, cumpătare,

organizarea şi conservarea relaţiilor prin statut, respectarea traditiilor, reciprocitate etc.

Astfel de culturi sunt China, Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, Hong Kong, India etc.

Dimpotrivă, societăţile cu orientare pe termen scurt au o gandire normativă, valorizează

cinstea personală, au o orientare fermă spre trecut şi prezent şi o preţuire mică a

viitorului. Aici, schimbările se petrec mai rapid, iar angajamentele nu sunt o piedică în

calea schimbării. Culturile orientate pe termen scurt sunt concentrate pe obţinerea rapidă

a rezultatelor, pe efectuarea mai multor activităţi simultan pe căutarea siguranţei

personale şi a stabilităţii etc. Astefel de culturi orientate sunt: SUA, Marea Britanie, ţările

islamice, cele africane etc. Există şi culturi orientate pe termen mediu: ţările nordice,

Olanda, Franţa, Germania etc. În ceea ce priveşte punctajele, China este ţara cu

orientarea în viaţă pe termenul cel mai lung, ea având un OTL de 118 p. La celălalt capăt

stă Pakistanul, în al cărui caz până şi expresia „orientare pe termen scurt” este

improprie, de vreme ce punctajul său OTL este de 0 p., ceea ce înseamnă că acţiunile

zilnice ale individului se desfăşoară în lipsa oricărei perspective de viitor. România e o

cultură cu orientare pe termen mediu spre scurt – 42 p.

Cunoașterea acestor dimensiuni culturale relevate de economistul și sociologul olandez

Geert Hofstede este utilă celor ce activează în domeniul afacerilor economice

internaționale, deoarece faptul de a ști care sunt dimensiunile culturale în funcție de care

acționează partenerul tău, te poate ajuta să îl înțelegi mai bine și să găsești punți de

comunicare care să te conducă mai ușor și mai rapid la găsirea unei soluții de

compromis, reciproc avantajoasă. Blocarea irațională, tribalistă, în propriile tale valori și

în propriile tale scheme mentale nu este de folos nimănui. Nici măcar ție.

2. Principii etice ale companiilor multinaţionale. Pentru un acord legat de valorile şi

principiile morale ce trebuie respectate de agenţii economici internaţionali, au discutat

mai multe grupuri de lucru. În dialog cu Organizaţia Internaţională a Muncii (ILO),

Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD) etc., mai multe firme

multinaţionale au adoptat coduri etice pentru activităţile lor. Niciunul nu are încă o

recunoaştere generală, dar dacă ar fi respectate, ele ar contribui la realizarea unui cadru
pozitiv pentru comportamentul etic. Principiile lor fundamentale sunt: respectul pentru

viaţă, încrederea în partenerul de afaceri, respectarea contractelor şi a înţelegerilor

încheiate. Fără oricare dintre ele, tranzacţiile comerciale devin instabile şi problematice.

Experienţa de până acum a firmelor transnaţionale arată că aceste principii şi codurile

clădite pe ele pot contribui decisiv la instituirea unui climat moral în ţările unde activează.

Cele mai importante datorii morale pe care companiile multinaţionale trebuie să şi le

asume în acest scop sunt:

· Multinaţionalele trebuie să lupte pentru îmbunătăţirea legilor şi instituţiilor din ţările

gazdă. Chiar dacă există actori economici transnaâionali care profită de slăbiciunile

legislaţiei sau instituţiilor din ţările nedezvoltate, firmele occidentale trebuie să-şi asume

nu doar datoria morală de a nu profita de pe urma acestor slăbiciuni, ci chiar pe aceea

de a contribui, alături de organismele internaţionale şi de ONG-uri, la îmbunătăţirea

legislaţiei şi a activităţii instituţiilor locale.

· Firmele transnaţionale trebuie să respecte drepturile angajaţilor şi să îi determine şi pe

partenerii locali să facă acest lucru. E necesar nu doar ca ele să respecte drepturile

sindicale (siguranţă în muncă, repaus zilnic şi săptămânal, concediu plătit etc.), ci chiar

să refuze să facă afaceri cu furnizori şi subcontractori care nu respectă aceste drepturi.

· Multinaţionalele trebuie să plătească în mod corect taxele şi impozitele către ţara

gazdă. Unele multinaţionale încearcă să scadă suma cuvenită pentru plata impozitelor

prin recursul la tranzacţii comerciale intra-grup, ceea ce reduce considerabil acea sumă

dacă ţinem cont de faptul că 60% din comerţul internaţional se realizează între entităţi

din acelaşi grup.

· Firmele multinaţionale trebuie să respecte legile și valorile culturale ale ţării gazdă dacă

acestea nu încalcă normele şi valorile morale universale. Această datorie le revine

pentru a se abţine de la practicarea unui „imperialism cultural” care se degajă oricum din

11 mai - 17 mai

campaniile publicitare şi din practicile cotidiene ale acestor companii.

· Transnaţionalele trebuie să folosească resursele ţării gazdă în aşa fel încât să nu

afecteze dezvoltarea ei pe termen lung. Unele companii dornice de profit imediat pot

acţiona imoral prin exploatarea necontrolată a resurselor ţării gazdă sau prin provocarea
unor dezastre de mediu. Însă majoritatea companiilor multinaţionale aleg să acţioneze în

mod etic, astfel încât să contribuie inclusiv la dezvoltarea ţărilor în care îşi desfăşoară

activitatea.

Se înțelege, simpla formulare a acestor principii şi datorii morale nu a rezolvat toate

problemele. Multe probleme îşi aşteaptă încă soluţia. Este important însă că cele mai

presante au fost deja identificate de firmele transnaţionale, ceea ce nu e puţin. Este de

sperat că, odată pornită, etica în afacerile internaţionale va continua cu rezultate pozitive

pentru tot mai multe categorii de grupuri active în economia globală.

Probleme etice specifice afacerilor economice internaţionale

Fiindcă moravurile din afacerile economice inter naţionale sunt foarte variate, problema

principală cu care se confruntă firmele multinaţionale este alegerea uneia dintre aceste

două strategii alternative: fie respectă un set minim de norme şi valori universale,

indiferent de diferenţele culturale, fie se adaptează la normele şi valorile locale. Oricare

dintre aceste alternative prezintă şi dezavantaje. Din punct de vedere economic, niciuna

dintre cele două alternative nu e uşor de acceptat, fiindcă, dacă vrei să te adaptezi la

normele şi valorile locale, te poţi confrunta cu protestele şi boicotul stakeholderilor de

acasă sau din ţările care consideră ca fiind necesară adoptarea unui set de valori şi

norme universale. Iar dacă alegi să adopţi şi respecţi un set minim de norme şi valori

universale, vei putea să înregistrezi pierderi economice în culturile cu valori şi norme

locale foarte diferite. Din punct de vedere etic, s-a convenit că firmele multinaţionale

trebuie să respecte peste tot un set minim de norme şi valori morale universale, iar în

măsura în care normele şi valorile locale nu intră în conflict cu ele, să le respecte şi pe

acelea. Două cazuri sunt edificatoare în acest sens:

· Intrând pe piaţa britanică, firma franceză de fashion retail French Connection şi-a bazat

strategia de marketing şi publicitate pe acronimul rezultat din numele French Connection

UK, FCUK, acronim ce speculează evidente conotaţii indecente. În baza acestui

acronim, campania de promovare a firmei în Marea Britanie a avut un mare succes. Nu

la fel a fost întâmpinată campania publicitară similară a acestei firme atunci când ea a

vrut să-și faciliteze pătrunderea pe piaţa americană. Aici, conotaţiile scandalosului

acronim s-a lovit de puritanismul specific societăţii americane, dominată de cultele

neoprotestante ce nu agreează vulgaritatea. Nici măcar în oraşele mai libertine – New

York, Los Angeles, San Francisco – campania publicitară nu s-a bucurat de succes.

Inclusiv şoferii locali de taxi au refuzat să imprime pe maşinile lor buclucaşa siglă. Din

aceste motive, firma a renunţat la respectiva campanie, adaptându-se la normele şi

valorile locale.

· Dacă anteriorul exemplu ne arată o adaptare facilă la normele şi valorile locale, nu la fel

s-au întâmplat lucrurile şi în cazul restaurantelor de tip fast food din Arabia Saudită. Aici,

normele religioase, morale şi legale impun ca toate restaurantele să aibă intrări şi

încăperi diferite pentru bărbaţi, femei şi familii, ştiut fiind faptul că femeile musulmane nu

pot sta alături de bărbaţi străini decât dacă sunt însoţite de soţ, tată sau fiu. Ca urmare,

firme ca Starbucks sau McDonald’s au ales o poziţie relativistă, acceptând întru totul

aceste cutume locale, chiar dacă ele contrazic mentalitatea occidentală. Organizaţiile

care luptă pentru apărarea drepturilor femeilor au criticat această atitudine, spunând că

drepturile femeilor sunt drepturi care trebuie respectate în mod universal, la fel ca şi

acelea ale bărbaţilor.

Care este opinia corectă în legătură cu acest din urmă caz? Pentru a răspunde la

această întrebare e nevoie să fie pusă în discuţie mai pe larg problema drepturilor omului

în contextul afacerilor economice internaţionale, urmând ca apoi să fie abordate şi

celelalte probleme specifice eticii în afacerile economice internaţionale.

1. Firmele multinaţionale şi drepturile omului. Aceste firme înfruntă reale dificultăţi

în ţările în care drepturile omului sunt încălcate. Etica în afacerile internaţionale nu este o

simplă extrapolare la nivel internaţional a eticii comerciale a unei anumite culturi.

Multinaţionalele trebuie să ţină seama de cultura ţării gazdă, dar trebuie şi să protejeze

drepturile fundamentale ale omului. Ele şi-au configurat coduri etice prin care îşi declară

hotărârea de a nu contribui în niciun fel la încălcarea acestor drepturi.

În raport cu problema respectării drepturilor omului în contextul afacerilor internaţionale,

firmele pot comite acte imorale încălcând ele însele drepturile omului sau fiind complice

la încălcările făcute de guvernele locale. În primul fel a procedat firma Shell în Nigeria,

unde această firmă a contribuit direct la asasinarea scriitorului nigerian Saro-Wiva, unul
dintre liderii cei mai vocali ai protestelor locale îndreptate împotriva activităţilor acestei

firme în Nigeria. La rândul ei, complicitatea poate lua şi ea trei chipuri, putând fi explicită,

implicită, sau doar oportunistă. Firmele care oferă bunuri şi servicii ce pot fi folosite de

guvernele locale pentru a limita libertatea de informare şi exprimare (de pildă, furnizarea

componentelor de softweare care permit cenzura), sau pentru a reprima protestele sau

revoltele (furnizarea de arme pentru guvernele represive) sunt explicit complice la

încălcarea drepturilor omului. În mod implicit contribuie firmele la încălcarea drepturilor

omului de către guvernele locale dacă închid ochii la astfel de încălcări, fără a profita în

mod direct. În sfârşit, ele acţionează oportunist în situaţia în care, deşi nu încalcă direct

drepturile omului, se folosesc de infrastructura creată prin încălcarea acestor drepturi,

aşa cum e cazul cu construcţiile realizate de statele totalitare prin utilizarea muncii

silnice.

Respectarea legilor locale este o obligație a firmelor transnaționale, dar simpla

respectare a legilor locale nu satisface exigenţele morale. Pentru a rezolva problema din

perspectiva acestor exigenţe, o situaţie dată trebuie analizată din perspectiva teoriilor

etice standard, a utilitarismului şi deontologismului mai ales. De exemplu, în timpul

regimului de apartheid din Africa de Sud, companiile occidentale, pentru a respecta legile

locale, erau nevoite să acorde drepturi salariale diferite angajaţilor albi faţă de cei de

culoare şi să angajeze în funcţii de conducere numai albi. În acestă situaţie, teoretic,

firmele aveau trei posibilităţi de acţiune: fie să continue activitatea cu respectarea deplină

a legislaţiei locale (soluţie agreată de firme); fie să continue activitatea încălcând

legislaţia locală şi protestând contra ei (soluţie agreată de ONG-uri); fie să se retragă

imediat de pe piaţa sud-africană (soluția maximalistă).

Din perspectiva utilitarismului acţiunii, soluţia recomandată ar fi fost prima, însă o singură

companie nu poate rezolva problema drepturilor omului cu acţiunile sale împotriva unui

stat pe al cărui teritoriu ea îşi desfăşoară activitatea, iar populaţia de culoare ar fi fost cel

mai afectată prin pierderea locurilor de muncă. Din perspectiva utilitarismului regulii,

recomandabilă era soluţia acţiunii concertate, în baza unei înţelegeri prealabile, a tuturor

firmelor occidentale cu activitate în Africa de Sud pentru combaterea discriminării, plus

ameninţarea cu retragerea în bloc de piaţa sud-africană şi chiar retragerea efectivă in

extremis. Argumentul era că inclusiv retragerea ar fi fost benefică, deoarece, sub

presiune, guvernul sud-african ar fi fost nevoit să modifice legislaţia făcând-o mai

prietenoasă cu populaţia discriminată. Din perspectiva datoriilor prima facie, refuzul de a

respecta o legislaţie care încalcă drepturile omului este singura soluţie corectă din punct

de vedere etic, fiindcă, în acest fel, firmele n-ar mai fi fost complice la fapte imorale în

nici un fel.

Interesant este că lucrurile s-au petrecut în realitate exact aşa cum ar fi recomandat

teoria. Astfel, dacă firmele au acţionat iniţial în temeiul utilitarismului acţiunii, pe parcurs,

sub presiunea protestelor din ţările-mamă, ele au adoptat utilitarismul regulii, criticând

legislaţia sud-africană ce încălca drepturile omului, iar în final au hotărât – deontologist –

să nu mai respecte deloc acea legislaţie, ameninţând cu plecarea. Unele firme (General

Motors, General Electric, Xerox, IBM, Coca-Cola, Exxon şi Procter&Gamble) chiar au

început să plece la sfârșitul anilor ’80, determinând abolirea sistemului de apartheid în

1994. Ca urmare, în SUA azi se discută tot mai mult despre necesitatea de a aplica

aceeaşi strategie şi în Arabia Saudită împotriva discriminărilor la adresa femeilor.

Dar este, oare, aplicabilă respectiva strategie și în acst din urmă caz? Pentru a

determina dacă strategia de mai sus este aplicabilă în toate cazurile, trebuie avute în

vedere două elemente ce determină dacă anumite practici locale pot fi socotite ca tradiţii

compatibile sau nu cu drepturilor omului. În primul rând, trebuie să se ţină seama de

gradul de acceptare al acelor practici în cadrul societăţii locale. Or, dacă în Africa de Sud

regimul de apartheid era puternic contestat de către majoritatea populaţiei, în Arabia

Saudită şi în toate ţările musulmane discriminarea femeilor trece drept o practică

normală în ochii marii majorităţi a populaţiei, inclusiv în cei ai femeilor, acea practică fiind

justificată religios. În al doilea rând, firmele trebuie să ţină sema de măsura în care acele

practici sociale încalcă sau nu drepturile omului. Or, deşi în Arabia Saudită tradiţiile

locale încalcă drepturile omului prin discriminarea femeilor pe criterii de gen,

restaurantele de tip fast food care activează în această ţară nu sunt responsabile în mod

direct de această încălcare, iar schimbarea unor tradiţii îndelung înrădăcinate şi larg

acceptate nu e la fel de uşoară ca în cazul celor ce sunt mai noi şi mai larg contestate,

aşa cum era în cazul regimului de apartheid. Aşadar, situaţia din Arabia Saudită nu e
comparabilă cu cea din Africa de Sud. Oricum ar sta lucrurile, însă, felul în care s-au

desfăşurat faptele din Africa de Sud arată că firmele multinaţionale au o mare putere în a

impune respectarea drepturilor omului şi o conduită morală acceptabilă universal. Numai

că este nevoie de timp pentru ca mentalităţile să poată fi schimbate.

2. Firmele multinaţionale şi corupţia. Corupţia este o abatere de la normele morale

sau legale săvârşită de o persoană aflată într-o poziţie de putere, în scopul obţinerii de

câştiguri personale. Actele de corupţie cele mai frecvente sunt: mita, delapidarea,

utilizarea în scop personal a resurselor publice etc. Principalul coordonator al luptei

mondiale împotriva corupţiei este OCDE. În acest scop, ea a înfiinţat Transparency

International, organizaţie menită să denunţe cazurile de corupţie la nivel mondial şi să

lupte pentru aprobarea de legi împotriva ei. TI publică anual un indice al corupţiei din

fiecare ţară cu un punctaj între 0 (foarte corupt) şi 10 (foarte curat). România are valori

anuale sub 3,5 p, în condiţiile în care cele mai bogate ţări ale lumii (Suedia, Finlanda,

Danemarca, Canada etc.) au mereu peste 9 p. Ţările cu ~2 p (Azerbaijan, Kenya,

Madagascar, Nigeria, Bangladesh) sunt cele mai sărace.

Corupţia împiedică dezvoltarea unei ţări în multe feluri: reduce creşterea economică,

descurajează investitorii străini şi risipeşte împrumuturile şi ajutoarele în proiecte inutile.

Studiile efectuate de Banca Mondială arată că o corupţie generalizată poate diminua

creşterea economică a unei țări cu ~1% faţă de-a altora cu o economie similară din alte

puncte de vedere. În plus, corupția este indezirabilă și pentru că, în condiţiile actuale de

globalizare, corupţia dintr-o anumită ţară afectează economia mondială. Corupţia poate

afecta inclusiv ţări dezvoltate, precum SUA, Japonia, Germania, Italia etc. De exemplu,

în perioada „de glorie” a Mafiei, corupţia a crescut cu peste 15% (~200 mld. $) datoria

publică a Italiei. Campania anticorupţie Mani pulite din anii ’90, a dus la o scădere a

costurilor publice cu 40%. Cea mai mai mare parte din costurile corupţiei o plătesc însă

ţările sărace, acolo unde medicii, profesorii, poliţiştii şi alţi oameni ai legii pretind plăţi

ilegale pentru a comite fărădelegi. Corupţia scade dramatic şi nivelul calităţii bunurilor şi

serviciilor publice, amplificând efectele dezastrelor naturale şi ducând la pierderea multor

vieţi omeneşti, aşa cum au arătat inundaţiile şi cutremurele devastatoare din anumite ţări

sărace, unde autorităţile au încălcat standardele de siguranţă în construcţii. Companiile

multinaţionale au învățat şi ele că nu poţi fi doar agent al corupţiei, ci ajungi, inevitabil, şi

victimă a ei.

Principala formă de manifestare a corupţiei este mita. Fiind o practică curentă în toate

ţările lumii, mita şi-a câştigat peste tot un nume special: na leva (Rusia), baksheesh

(Orientul Mijlociu), Schmiergeld (Germania), bustarella (Italia), grease (SUA), bribery

(Marea Britanie), mită sau bacşiş (România). Studiile efectuate de banca Mondială spun

că, anual, mita înghite sume în jurul a 80 mld. $ la nivel mondial, echivalentul sumei care

ar ajunge pentru eradicarea globală a sărăciei. Mita are efectele cele mai devastatoare

asupra ţărilor sărace. Ea creează un mediu de afaceri nesigur, care determină firmele

multinaţionale să se gândească dacă nu cumva concurenţa este dispusă la plata unor

„cheltuieli suplimentare” pentru a câştiga ilicit contracte. În plus, ea duce la pierderi atât

pentru consumatori, cât şi pentru producători. Iar la nivel general produce un nivel de trai

scăzut şi un retard economic greu de recuperat.

Atât în literatura de etică a afacerilor, cât şi la nivelul simţului comun se distinge între

mita propriu-zisă, care presupune plata pentru obţinerea a ceva ilegal, şi bacşiş, care

presupune stimularea finaciară a unui factor de decizie pentru urgentarea realizării a

ceva legal. Din această perspectivă, unii spun că mita pentru câştigarea unei licitaţii ar fi

ceva ilegal, pe când oferirea unui bacşiş unei autorităţi pentru urgentarea deschiderii

unui magazin ar fi legală. Ei susţin că în al doilea caz avem de-a face chiar cu ceva

benefic, deoarece acel magazin va însemna locuri de muncă, noi produse pentru

consumatori, taxe colectate de stat etc. Totuşi, nici această practică nu e acceptabilă din

punct de vedere moral, fiincă şi ea duce la consecinţe indezirabile. De pildă, prezenţa

bacşişului ar putea determina autorităţile să accepte deschiderea acelui magazin chiar

dacă el nu respectă toate normele specifice prevăzute de legislaţia statului. Apoi, mediul

concurenţial este afectat şi în acest caz, deoarece nu toate firmele îşi permit să recurgă

la practica ilicită a bacşişului. Nu în ultimul rând, acceptarea bacşişului poate duce la un

cerc vicios al corupţiei, fiincă autorităţile ar putea complica indefinit procedurile

birocratice de autorizare/achiziţie pentru a stimula şi mai mult reflexul firmelor de a da

bacşiş. Excepţie se poate face doar în cazul cadourilor de mulţumire sau de arătare a

respectului, obişnuite în unele culturi extrem-orientale.

Susţinătorii relativismului etic argumentează că de vreme ce în ţările slab dezvoltate

darea de mită e o uzanţă larg răspândită pentru autorizarea unei afaceri, a unui produs

etc., ar fi justificat moral ca ea să fie acceptată. Totuşi, se poate spune că darea de mită

are efecte nefaste la toate nivelurile, indiferent de gradul de dezvoltare economică a unei

ţări. La nivel economic are ca efect alocarea incorectă a resurselor publice. Astfel, în

cazul unui proces de achiziţii publice, câştigătoare nu va fi firma care oferă cel mai bun

raport calitate-preţ, ci aceea care acceptă să dea mită, ceea ce va duce la un preţ mai

mare, firma mituitoare dorind să îşi recupereze „investiţia”. De asemenea, din

cauza corupţiei, investiţiile vor fi nerentabile, iar mediul economic va tinde să devină

neconcurenţial. La nivel individual, se va ajunge la preţuri mai mari sau chiar

inaccesibile. Iar la nivel social-politic se va ajunge la slăbirea instituţiilor publice şi la o tot

mai mare neîncredere în ele. Așadar, corupţia e un fenomen inacceptabil din orice punct

de vedere: economic, politic, social, moral.

3. Probleme etice legate de forţa de muncă. Iată, în continuare, câteva dintre cele

mai sensibile probleme de acest tip cu care se confruntă multinaţionalele:

a) Munca salariată a copiilor. Dintre problemele de personal ale firmelor multinaţionale,

angajarea minorilor este aspectul cel mai des criticat. De când s-a aflat că unele

multinaţionale americane angajează copii din ţările subdezvoltate sau în curs de

dezvoltare aceasta este tema majoră a asociaţiilor consumatorilor din SUA. Majoritatea

ţărilor au legi ce interzic această practică, dar legea nu e mereu respectată. Organizaţia

Mondială a Muncii a adoptat în 1973 o Convenţie privind vârsta minimă de angajare.

Potrivit acesteia, pentru muncile grele, vârsta minimă de angajare este 18 ani, pentru

cele medii 15 (14, în ţările sărace) şi 13 (12, în ţările sărace) pentru cele uşoare. Cu

toate acestea, în realitate, această Convenţie nu este respectă; mai ales în ţările sărace.

În ceea ce priveşte firmele multinaţionale, acestea, chiar dacă nu practică ele însele

angajarea ilicită a minorilor, acceptă să facă afaceri cu producători din ţările sărace care

au această practică mai ales pentru munca în agricultură. Or, întrucât de aici vin multe

dintre materiile prime necesare, acest lucru este greu de controlat şi de evitat.

Problema angajării minorilor poate fi discutată din perspectiva teoriei drepturilor

fundamentale şi din cea utilitaristă. Din perspectiva teoriei drepturilor fundamentale,

părerile sunt împărţite, unii spunând că, prin acceptarea angajării minorilor, acestora li se

încalcă dreptul la educaţie şi la dezvoltare normală. Alţii, chiar ONG-uri, precum

Asociaţia copiilor şi adolescenţilor angajaţi din Bolivia, spun că a nu accepta ca minorii

să se angajeze dacă ei vor asta în mod expres, este o încălcare a dreptului persoanei de

a decide conştient ce doreşte să facă cu viaţa sa. Din perspectivă utilitaristă se ajunge la

aceeaşi concluzie. Unii spun că acceptându-se angajarea minorilor, aceştia sunt

împiedicaţi de la o dezvoltare intelectuală şi fizică normale prin privarea de educaţie,

ceea ce îi aruncă şi îi menţine în braţele sărăciei. Or, în ţările în care angajarea copiilor

este frecventă, nu există şcoli pentru aceşti copii, iar veniturile suplimentare pe care ei le

câştigă ajută la subzistenţa familiei din care fac parte. Din acest motiv, alţii, dimpotrivă,

spun că, în ţările sărace, alegerea copiilor nu se face între muncă şi educaţie, ci între o

muncă cinstită şi faptul de a o lua pe calea infracţionalităţii pentru a supravieţui. Ca

urmare, faptul de a munci este răul cel mai mic pentru ei. Majoritatea consumatorilor din

Occident nu au acceptat acest argument determinând multinaţionalele ce-şi desfăşoară

activitatea în ţările sărace să se întrebe ce ar trebui să facă.

Având în vedere toate aceste aspecte, chiar şi cei care se împotrivesc angajării copiilor

admit că în ţările sărace acest lucru este greu de evitat. Ca atare, ei consideră că

angajarea copiilor este acceptabilă în acestă situaţie, însă numai dacă se acceptă o

vârstă minimă considerată ca rezonabilă. Anume vârsta pe care Convenţia mai sus

amintită o specifică în funcţie de tipul de muncă. Argumentul invocat este acela că este

mai bine să existe o legislaţie care să accepte angajarea minorilor, deoarece, astfel, se

pot organiza sindicate ale minorilor, care să apere drepturile acestei categorii speciale de

salariaţi. Firmele multinaţionale se angajează să respecte această legislaţie şi, totodată,

să lupte pentru crearea condiţiilor necesare pentru ca acest tip de muncă să nu mai fie

necesar şi să fie abolit.

b) Salarizarea angajaţilor care lucrează pentru multinaţionale în ţări subdezvoltate este

mult sub cea a angajaţilor din ţările dezvoltate. Pe lângă reproşul că îi exploatează pe

muncitorii de aici, aceste firme sunt criticate şi pentru că, prin mutarea producţiei în ţările

sărace, sunt dezavantajaţi muncitorii de acasă, unde creşte şomajul. Ele sunt acuzate

că, urmărind maximizarea profitului, îşi încalcă obligaţiile morale faţă de societate,
aducând prejudicii mai ales salariaţilor din ţările de origine. Reproşului după care

multinaţionalele îi exploatează pe muncitorii din ţările sărace i se poate răspunde că,

pentru aceştia, alegerea este între a fi mai prost plătiţi decât cei din lumea bogată şi a nu

fi plătiţi de loc, căci investitorii străini vin în ţările sărace tocmai pentru costurile scăzute

ale forţei de muncă de aici. În plus, salariile oferite de multinaţionale sunt oricum mult

mai mari decât media din acele ţări. De cealaltă parte, salariaţii din ţările dezvoltate

trebuie să accepte legile pieţei. Salariile lor mari nu sunt un privi legiu care să facă uitate

eficienţa şi rentabilitatea. Dacă locurile lor de muncă şi nivelul foarte ridicat al salariilor ar

fi menţinute cu orice preţ, alte firme ar profita, realizând în ţările sărace produse şi

servicii mai ieftine, ceea ce i-ar ruina pe cei ce n-ar accepta „exploatarea” ţărilor sărace.

Or, asta ar duce la falimente, şomaj, fonduri pentru asistenţă socială mai mici, investiţii

mai puţine etc. Pe scurt, o politică pur „socială“ a multinaţionalelor ar aduce consecinţe

rele pentru toţi.

c) Măsurile pentru siguranța salariaţilor repreyintă o altă problemă importantă ce

preocupă firmele internaţionale. În ţările subdez voltate, legislaţia muncii e foarte slabă,

standardele de protecţie a muncii fiind mult sub cele din ţările dezvoltate. De aceea,

multinaţionalele iau măsuri de protecţie mai puţin riguroase în filialele lor din ţările sărace

decât cele respectate acasă sub presiunea legislaţiei şi a opiniei publi ce. Ca urmare, se

produc numeroase accidente, soldate cu victime şi mutilări grave. Deşi nu resping ideea

de a fi mai exigente în pri vinţa măsurilor suplimentare de protecţie a muncii, firmele

invocă argumentul că astfel costurile ar creşte considerabil. Aşadar, muncitorii din ţările

sărace trebuie să accepte şi riscuri pentru salarii, cealaltă alternativă, dureroasă pentru

ei, fiind: fără riscuri, dar și fără salarii. Asta înseamnă că raţională este numai acceptarea

unui compromis între exigenţa economică şi cea morală.

a) Discriminarea femeilor este o problemă de care se fac vinovate tradiţiile şi credinţele

religioase locale şi nu multinaţionalele. Însă opinia publică din ţările lor de origine impută

multinaţionalelor faptul că ele nu se implică mai activ în eliminarea discriminării femeilor

în ţările în care ea este o practică greu de combătut. Alte critici se referă la faptul că, în

unele ţări sărace în care religia nu împiedică participarea femeilor la viaţa economică, ca

în America Latină, de pildă, discriminarea de gen capătă un alt chip, fiind angajate cu
precădere tocmai femeile, însă pentru că salariile lor sunt mult mai mici decât cele pe

care le cer bărbaţii.

b) Managementul filialelor din alte ţări pune şi el unele probleme etice firmelor multi -

naţionale. În genere, marile firme acordă un credit scăzut managerilor locali, punând la

conducerea filialelor manageri aduşi de acasă. Însă, de cele mai multe ori, aceştia nu

cunosc suficient de bine tradiţiile şi problemele locale şi nu sunt destul de flexibili faţă de

doleanţele şi dificultăţile partene rilor şi angajaţilor din ţările unde sunt implantaţi. Acesta

este motivul principal pentru care, în ultimii ani, corporaţiile multinaţionale au adop tat o

politică de aclimatizare managerială, promovând din ce în ce mai mult lideri locali. Este

drept, sunt preferați cei formaţi profesional în Occident.

4. Problema etică a calităţii şi siguranţei produselor. Puterea de cumpărare în ţările

în curs de dezvoltare fiind mai slabă, iar legislaţia de protecţie a consumatorului

imprecisă, firmele multinaţionale oferă aici produse şi servicii de o calitate inferioară.

Deşi siguranţa consumatorilor nu e mereu pusă în pericol, bunurile oferite aici ar fi

socotite inacceptabile pentru consumatorul din ţările bogate. Argumentul folosit pentru a

justifica această situaţie este că, în acest fel, consumatorii din ţările sărace măcar îşi pot

procura mărfurile (haine, încălţăminte, electrocasnice, automobile etc.) pe care şi le pot

permite. Există însă şi bunuri şi servicii ce pot pune în pericol sănătatea consumatorilor

din ţările sărace. Aşa este, de pildă, cazul cu medicamentele retrase din cauza unor

efecte secundare de pe pieţele din ţările bogate, dar care se vând în continuare în ţările

sărace. Nici în aceste situaţii argumentele pro nu lipsesc: guvernele de aici sunt cele

care solicită adesea medicamentele respective, deoarece sunt rela tiv ieftine şi, oricum,

fac mai mult bine decât rău.

O altă problemă intens discutată este comercializarea de produse contrafăcute de firme

din Asia de S-E, Orientul Mijlociu şi America de Sud. Ca urmare, au fost introduse şi

întărite legi privind proprietatea intelectuală. În plus, în multe ţări s-au constituit asociaţii

ce au ca scop promovarea drepturilor consumatorului şi dezbaterea cu privire la

probleme cu mare impact social cum sunt produsele nocive pentru cumpărători (tutun,

alcool, fast food etc.), firmele sau instituţiile implicate fiind presate să îşi asume

responsablităţi majore.
18 mai - 24 mai

5. Probleme etice privind protecţia mediului. Problemele ecologice reprezintă o

temă de discuţii aprinse pentru etica afacerilor economice internaţionale, daunele aduse

mediului dintr-o ţară putând afecta clima, cali tatea apei şi a aerului pe arii extinse. Iar

mul ti naţionalele sunt direct incriminate. Cauze ale distrugerilor eco lo gice pot fi: legislaţia

permisivă, costurile ridicate ale tehnologiilor nepoluante, gradul scăzut de conştientizare

a perico lelor de către populaţie etc. Cazul care a adus conştientizarea problematicii

ecologice în etica afacerilor inter naţionale a fost dezastrul de la Bhopal, India. În 1984,

cca 2000 de persoane au murit aici atunci când un gaz toxic utilizat la fabricarea unui

pesticid s-a răspândit în atmosferă la o uzină a firmei americane Union Carbide. După

accident, reprezentanţii firmei au negat ferm orice responsabilitate legată de producerea

tragediei, prezentând ca argumente faptul că firma americană nu putea controla eficient

uzina, deoarece inclusiv personalul din conducerea uzinei locale era compus din indieni;

şi că sistemele automate de securitate au fost înlocuite cu unele manuale. Totuşi,

preşedintele firmei a admis faptul că UC e răspunzătoare moral şi a propus ca firma să

plătească victimelor compensaţii financiare. Cazul Bhopal nu e singular. Eşuarea

petrolierului Valdez al companiei Exxon sau explozia centralei nucleare de la Cernobîl

sunt doar cele mai cunoscute dintre eveni mentele foarte grave de poluare a mediului. Ca

urmare, fiindcă opinia publică internaţională manifestă o atitudine foarte ostilă faţă de

com paniile cu reputaţie proastă în protecţia mediului, firmele transnaţionale au acceptat

obligaţia de a lua măsuri de protecţie suplimentare inclusiv în ţările unde legislaţia locală

nu impune stan darde ridicate.

Lista subiectelor pentru examenul scris la Etică în afaceri

1. Specificul normelor morale

2. Valorile morale

3. Utilitarismul

4. Teoria datoriilor prima facie

5. Deontologismul kantian

6. Teoria interesului luminat

7. Teoria consimţământului informat

8. Teoria stakeholderilor

9. Aspectele generale ale teoriei RSC. Piramida responsabilităţilor

10. Discriminarea la locul de muncă

11. Aspecte etice ale problemei salarizării şi siguranţei în muncă

12. Problema siguranţei produselor şi datoria de a informa consumatorii