Dacia de La Regat La Provincie

I.
Politica romană la Dunărea de Jos de la

Augustus la Traian. Crearea provinciilor
Moesia şi Dacia
Politica din timpul Iulio-Claudienilor. Primele acţini militare al statului

roman în Peninsula Balcanică datează din anul 229 î.d.Hr. Atunci Senatul
roman a adresat un ultimatum reginei Teuta a illirilor cerându-i să oprească
actele de piraterie ale supuşilor ei. Refuzul acesteia a condus la acţiuni
militare cunoscute în istorie sub denumirea de primul război illiric şi încheiate
în anul următor cu o pace. Zece ani mai târziu, între 220-219 î.d.Hr. se va
desfăşura al doilea război illiric, pornit din aceleaşi cauze şi avându-l ca
protagonist din partea piraţilor, pe regele Demetrios din Pharos, sprijinit de
Macedonia.
În timpul celui de-al doilea război punic (218-202 î.d.Hr.) Hanibal
încheie o alianţă cu Filip al V-lea al Macedoniei, act ce va declanşa primul
război macedonian. Romanii nu vor angaja lupte directe cu macedonienii, ei
acţionând în Balcani prin întermediul etolienilor şi a celorlalţi duşmani ai
Macedoniei.
Regatul elenistic al Macedoniei era în acel moment printre cele mai
puternice şi regele său Filip nutrea ambiţii de mare cuceritor care să-l facă
demn de ilustru său înaintaş –Alexandru. El viza cucerirea Greciei, divizată
acum în ligi rivale şi împreună cu Antioh al III-lea al Siriei plănuia un război
de cucerire a Egiptului. Roma a intervenit luînd Egiptul sub protecţia sa şi
cerându-i lui Filip să restituie teritoriile luate de la acesta. La solicitările
Romei regele Macedoniei a răspuns prin cucerirea Atenei şi astfel s-a ajuns la
cel de la doilea război macedonian, 200-197 î.d.Hr. Trupele romane conduse
de T. Quinctius Flaminius, sprijinite de atenieni, de rodieni şi de cele ale
Pergamului, îi înfrâng pe macedonieni la Cynoscephalai, în 197, şi le impun o
pace grea, silindu-i să părăsească toate teritoriile străine, să îşi reducă flota la
cinci nave şi să plătească un tribut de 1000 de talanţi. În anul următor, la
Jocurile Istmice, este proclamată solemn libertatea tuturor grecilor din Europa
şi Asia. Romanii s-au retras din Grecia în 194 î.d.Hr.
Perseu, fiul şi sucesorul lui Filip pe tronul Macedoniei, din anul 179
î.d.Hr, reia o serie de iniţiative diplomatice cu Tracia, cu Bithinia, cu Siria şi
chiar cu Cartagina şi cu grecii de orientare democratică. Riposta Romei a fost
promtă, ea declanşând, în 171 î.d.Hr. cel de al III-lea război macedonian,
încheiat cu victoria trupelor romane, conduse de Paulus Aemilius, la Pydna în
6 Epoca romană în Dacia şi Dobrogea, secolele I-III d. Hr.
anul 168 î.d.Hr. Regatul macedonian este desfiinţat iar ţara este împărţită în
patru republici şi obligată la un tribut faţă de Roma. Douăzeci de ani mai
târziu, în 148, ca răspuns la o răscoală a macedonienilor instigaţi de un
necunoscut, Andriskos, ce pretindea că este fiu al lui Perseu, Roma va
transforma Macedonia în provincie, alipindu-i Thessalia şi Epirul. Aceeaşi
soartă o va avea şi Grecia după numai doi ani, în 146 î.d.Hr.
La luptele purtate de regatul elenistic al Macedoniei, împotriva Romei,
în prima jumătate a sec II î.d.Hr, se pare că au oferit ajutor şi celţii, bastarnii şi
geţii, cu toţii interesaţi să oprească expansiunea romană în Balcani.
La rândul său Roma beneficiind de moştenirea lăsată, în 133 î.d.Hr. de
Attalos al III-lea, regatul Pergamului, pune piciorul în Asia Mică şi mai ales
iau sub control întreg comerţul din Marea Egee.
Expansiunea romană spre nordul şi estul Peninsulei Balcanice a fost
încetinită de ostilitatea permanentă manifestată de bastarnii de neam germanic
şi se scordiscii aşezaţi în zona Dunării Pannonice. Ei vor organiza o serie de
expediţii de jaf în Illiria şi Macedonia, la care participă din ce în ce mai des şi
geto-dacii. O astfel de acţiune se desfăşoară prin anii 109-106 î.d.Hr, când
scordiscii şi dacii pătrunşi în teritoriile romane vor fi alungaţi de proconsulul
Macedoniei M. Minucius Rufus (Frontinus, Stratagemata, II, 4, 3).
Primele decenii ale secolului I î.d.Hr., îi aduc pe romani în vecinătatea
imediată a Daciei. Astfel, prin anul 74 proconsulul Macedoniei, C. Scribonius
Curio, urmărind cetele dacilor şi ale scordiscilor ce executau, una din
frecventele lor incursiuni de jaf în Tracia, Illiria şi Macedonia, a ajuns cu
trupele sale până în Dacia dar s-a înspăimântat de întunecimea pădurilor .
(Florus, I, 39, 6). Ştirea a fost interpretată în sensul că generalul roman a atins
cursul Dunării, undeva în zona Banatului.
Tot cam în acest timp se produc şi primele contacte cu oraşele greceşti
de pe litoralul Pontic. În timpul celui de-al treilea război cu Mithridates al VI-
lea Eupator, prin anii 72 – 71, guvernatorul provinciei Macedonia, M.
Terentius Varro Lucullus, îi înfrânge pe bessi şi pe moesi şi instituie controlul
roman asupra cetăţilor vest-pontice. Un prim tratat de alianţă (foedus) între
Roma şi colonia Callatis, se crede că a fost încheiat acum. Există însă şi alte
propuneri de datare a tratatului: anul 100 î. d. Hr. sau 29 î. d. Hr. Controlul
roman asupra Pontului Stâng a fost, acum, de scurtă durată. Abuzurile
guvernatorului Macedoniei, C. Antonius Hybrida, au determinat revolta
coloniilor pontice, care, ajutate de bastarni, vor învinge, lângă Histria, în anul
61 î.d.Hr. pe romani, obligîndu-i astfel să renunţe, pentru moment, la
stăpânirea acestei zone. (Dio Cassius, XXXVIII, 10, 3)
Prin anii 55 î.d.Hr., Burebista, profitînd de concentrarea atenţiei
romanilor spre alte direcţii, va supune, în cele mai multe cazuri prin mijloace
violente, toate coloniile vest-pontice de la Olbia la Apollonia, după care va
încerca, prin iniţiative diplomatice, purtate pe lângă Pompei, în anul 48, să
obţină de la acesta recunoaşterea stăpânirii sale asupra acestor colonii şi a
celorlalte teritorii sud-dunărene alipite statului său.
I. Politica romană la Dunărea de Jos de la Augustus la Traian 7
Întinderea şi forţa militară a statului edificat de Burebista, ca şi intenţia
sa de a se folosi de războiul civil pentru a-şi consolida stăpânirea, asupra
vastelor teritorii încorporate în statul său, l-au determinat pe Caesar, rămas
singur conducător al statului roman, după bătălia de la Pharsalus, să
pregătească un război asupra regatului dacic. (Strabo, VII, 3, 11). Dispariţia
celor doi conducători într-un răstimp destul de scurt şi evenimentele ce au
urmat atât la Roma cât şi în lumea dacică au făcut ca o intervenţie romană
împotriva dacilor să nu mai reprezinte o prioritate.
După dispariţia lui Burebista şi dezmembrarea vastei sale stăpâniri, la
început în patru, apoi pe vremea lui Augustus în cinci părţi (Strabo, VII, 3,
11), daco-geţii nu au mai fost în stare să opună statului roman, consolidat prin
victoria lui Octavian, la Actium, în anul 31, o forţă eficientă. Izvoarele antice
menţionează mai mulţi conducători locali care sfârşesc fie pe câmpul de luptă
cu romanii, fie ca aliaţi ai acestora. În aceste condiţii are loc o intensificare a
acţiunilor militare ale Romei, pe întreg frontul nord-balcanic.
În anii 29–28 î.d.Hr., proconsulul Macedoniei, M. Licinius Crassus,
conduce mai multe expediţii militare în sudul Dunării şi în Dobrogea. În
prima fază el respinge o invazie a dacilor, conduşi, probabil, de Cotiso, şi a
bastarnilor care atacaseră tribul tracic al dentheleţilor, aliaţi ai romanilor.
Probabil că, în cursul acestor lupte şi-a găsit sfârşitul conducătorul dacilor,
Cotiso. Pentru înfrângerea bastarnilor Crassus a beneficiat de ajutorul unui
dinast get din sudul Dobrogei, Rholes, care drept recompensă pentru ajutorul
său, este declarat de împărat prieten şi aliat al poporului roman (amicus et
socius populi Romani). In baza acestor raporturi, Crassus îi acordă ajutor lui
Rholes împotriva unui alt basileu get din Dobrogea, Dapyx, care este înfrânt şi
ucis, apoi generalul roman atacă cetatea Genucla unde domnea Zyraxes şi el
un basileu get din zona nord dobrogeană (Dio Cassius, LI, 23, 2 – 26, 5). Este
posibil ca teritoriul dobrogean să fi revenit în continuare lui Rholes, datorită
raporturilor sale privilegiate cu romani dar, după dispariţia acestuia, acest
teritoriu şi o zonă mai întinsă de la sud de Dunăre, probabil până la Dimum,
graniţa estică a viitoarei provincii Moesia, a fost alipit regatului tracilor odrisi,
pe care Augustus l-a recreat, ca un stat clientelar Romei.
Tot din timpul împăratului Augustus datează şi trecerea coloniilor vest-
pontice sub autoritatea Romei. Data exactă a acestui eveniment nu se poate
preciza dar la sosirea la Tomis, în toamna târzie a anului 8 d.Hr., a poetului
Ovidius, relegat, din ordinul lui Augustus, acest eveniment era de dată
recentă, după cum însuşi poetul se exprimă (haec est Ausonio sub iure
novissima terra). Anterior, şi tocmai în vederea acestui act, cinci oraşe
greceşti: Histria, Tomis, Callatis, Dionysopolis şi Odessos, au format
împreună o Comunitate (Pentapolis), al cărui rost era, în primul rând,
practicarea în comun a cultului imperial. Preşedintele ales al Pentapolei,
purtînd titlul de pontarh, era, în acelaşi timp, şi marele preot al cultului
imperial, iar la Tomis exista un templu dedicat lui Augustus încă din timpul
vieţii acestuia. Oraşele au primit din partea Romei un statut privilegiat de
civitates foederates sau civitates liberae et immunes prin care şi-au păstrat o
autonomie, aproape deplină, în ceea ce priveşte administraţia, justiţia, cultele
şi economia. Pentru supravegherea şi apărarea coloniilor şi a litoralului vest-
pontic, se presupune că romanii au creat un organism militar şi administrativ,
o praefectura orae maritimae, neatestată direct în cadrul litoralului
dobrogean, dar prezentă în alte părţi ale lumii romane.
In ceea ce priveşte partea de nord-vest a Balcanilor, după acţiunile
conduse direct de către Octavianus, din anii 35 – 33 î.d.Hr., au urmat altele
prin anii 12 – 9 conduse de generalii săi, prin care se pun bazele viitoarei
provincii Pannonia. După marea răscoală a populaţiilor din Dalmaţia şi
Pannonia din anii 6 – 9 d.Hr., conduse de Bato şi Pinnes, înăbuşită cu greu de
romani, aceştia crează provincia Pannonia , la flancul vestic al Daciei.
În primi ani ai erei creştine s-au pus bazele şi pentru provincia Moesia.
Iniţial ea cuprindea văile Moravei şi Timocului, acolo unde erau cantonate
legiunile IIII Scytica şi V Macedonica. Primul ei guvernator, legatus Augusti
pro praetore, cunoscut, a fost A. Caecina Severus, care în anul 6 d.Hr. în
invinge pe breuci, un neam din Pannonia, care împresuraseră oraşul Sirmium
apoi în alungă din Moesia pe daci şi pe sarmaţi În zona dunăreană, în
teritoriile moesilor şi tribalilor este organizată o zonă de supraveghere militară
pusă sub comanda unui praefectus civitatium Moesie et Treballie, organism ce
va fi treptat integrat în provincie, pe măsură ce legiunile vor fi mutate la
Dunăre. Începutul organizării acestei prefecturi ar putea fi legat de acţiunea
generalului Lentulus, situată între anii 6 î.d.Hr-4 d.Hr., pe cînd îndeplinea,
probabil mandatul de guvernator al provinciei Illyricum, şi care, ne
informează Florus (II, 29) a alungat la nord de Dunăre pe daci şi a aşezat
garnizoane romane pe malul drept al fluviului.
Ştirile care se referă la organizarea Moesiei ca provincie nu sunt foarte
clare. Appian, afirmă că moesii n-au fost supuşi la tribut înainte de domnia
împăratului Tiberius, informaţie interpretată în sensul că, sub aspect juridic,
provincia a fost constituită doar acum, propunându-se anul 15 d.Hr, chiar
dacă, aşa cum am văzut, documentele o atestă ca existentă, anterior acestei
date. O inscripţie, datând din perioada lui Claudius, mai menţionează încă
acea prefectură ce grupa mai multe cetăţii peregrine ale moesilor şi tribalilor,
situaţie interpretată în sensul că ea a coexistat o vreme cu provincia.
Nici istoria militară a provinciei nu este pe deplin lămurită. În primele
timpuri aici staţionau două legiuni: IIII Scythica, aşezată probabil la
Viminacium şi legio V Macedonica, stabilită la Oescus, la vărsarea Iskerului în
Dunăre, amândouă aduse din Macedonia. Din anul 46 este adusă şi legio VIII
Augusta.
Oricum, Moesia a fost de la început o provincie de rang consular, iar
graniţele sale porneau, în vest de pe cursul inferior al râului Drava, unde ea se
învecina cu Pannonia şi Dalmaţia, iar în sud ele se aflau pe râul Axios
(Vardar) şi pe crestele Balcanilor. În răsărit provincia se întindea acum doar
până la Dimum (Belene, în Bulgaria), între Oescus şi Novae, dincolo de care
se întindea autoritatea regilor traci.
Populaţia era formată, în cea mai mare parte, din traci după cum ne
informează Strabo, Pliniu cel Bătrân, Ptolemeu şi Dio Cassius. Despre
aceasta, ultimul istoric menţionat afirma: “Odinioară, mysi şi geţii locuiau tot
ţinutul ce se întinde între Haemus şi Istru. Cu timpul unele populaţii şi-au mai
schimbat numele. Mai târziu toate regiunile câte sunt tăiate de cursul inferior
al râului Sava, care se varsă în Istru mai sus de Dalmatia şi mai sus de
Macedonia şi de Tracia, separându-se de Pannonia, au căpătat numele de
Mysia. În aceste regiuni se află numeroase populaţii - şi cei odinioară
cunoscuţi sub numele de tribali, şi cei cunoscuţi în zilele noastre sub acela de
dardani”.
Revenind la spaţiul est balcanic, inclusiv Dobrogea, trecut, aşa cum am
arătat anterior în componenţa regatului tracilor odrisi, mai multe izvoare ne
relatează o serie de evenimente militare şi demografice. Astfel, în primii ani ai
secolului I d. Hr., general roman Sextus Aelius Catus conduce o expediţie
militară la nord de fluviu, foarte probabil în Muntenia, în urma căreia mută la
sud de Dunăre, în Tracia, 50.000 de geţi. Acţiunea sa urmărea să reducă
ameninţarea getică asupra noilor zone de interes pentru romani, de la sudul
fluviului, prin crearea unei zone de protecţie in stânga acestuia. Ea îi viza
deocamdată pe geţii din Muntenia, unde se poate constata arheologic o
încetare a habitatului, cu caracter permanent, ce poate fi datată începînd cu
această perioadă. Geţii din sudul Moldovei vor rămâne însă activi, ei fiind
foarte probabil autorii unor expediţii războinice ce îşi găsesc ecou în operele
lui Ovidiu. Poetul tomitan menţionează într-un poem, din anul 12, atacarea
cetăţii Aegyssus (Tulcea) soldată cu măcelărirea garnizoanei tracilor odrisi
(Ponticele, I, 8, 11 – 20). Pentru respingerea geţilor a fost nevoie de ajutorul
trupelor romane conduse de prefectul Vestalis. La scurt timp după acest atac ,
foarte probabil în anul 15, are loc un altul, îndreptat, de data aceasta împotriva
cetăţii Troesmis, care va fi cucerită şi ea de către geţi (Ponticele, IV, 9, 75 –
80). Şi de data aceasta intervenţia în forţă a generalului roman Lucius
Pomponius Flaccus, va conduce la eliberarea cetăţii, urmată apoi de alte
măsuri de întărire a apărării pe linia Dunării, care vor stopa pentru o bună
perioadă acţiunile getice în acest spaţiu. Intervenţia generalilor romani pentru
apărarea unui teritoriu ce aparţinea de fapt statului tracilor odrisi, se făcea în
baza relaţiilor de clientelat existente între Roma şi Tracia. Ea evidenţia însă
interesele mai largi şi de perspectivă ale statului roman în zonă care se vor
materializa în deceniile următoare.
Politica mai largă a Romei în zonă, ce viza o incorsetare şi o
supraveghere eficientă a geto-dacilor se evidenţiază şi din acceptarea, dacă nu
cumva chiar iniţierea, aşezării sarmaţilor iazigi în spaţiul dintre Dunăre şi
Tisa, care urmau să acţioneze ca un tampon între provincia Pannonia şi
Dacia.
Sarmaţii erau un grup de popoare iraniene, formînd împreună cu sciţii,
cu care erau înrudiţi, ramura vestică a acestora. Originari din zona uralo-
caspică, ei îşi fac apariţia în spaţiul nord-pontic în ultimele decenii ale
secolului I î.d.Hr., dislocând s-au absorbindu-i pe sciţi. Prima incursiune
sarmatică la sudul Dunării a avut loc prin anul 16 î.d.Hr. când ei au fost
respinşi de romani. Generalul roman Lentulus, menţionat mai sus, a respins şi
el un atac sarmat la Dunăre. După trecerea iazigilor la vest de Dacia, în
spaţiul de stepă dintre Dunăre şi Tisa, locul lor în est a fost luat de cea de-a
doua ramură sarmatică roxolanii.
În anul 46, împăratul Claudius, după o serie de certuri şi asasinate în
familia regală a tracilor odrisi, va desfiinţa acest stat, clientelar Romei,
organizând în locul său provincia Tracia. Cu privire la soarta teritoriilor dintre
Dunăre şi Haemus, ce aparţinuseră până acum de Tracia, s-au exprimat în
istoriografia românească două opinii: una potrivit căreia încă de acum aceste
teritorii au fost alipite provinciei Moesia care, în acest fel s-a extins până la
litoralul pontic şi o a doua care susţine organizarea acestor teritorii sub forma
unui district militar distinct numit praefectura ripae Thraciae. Această
prefectură, dintre ai cărei comandanţi ne sunt cunoscuţi, Asiaticus şi Arruntius
Flamma, care au acţionat aici între anii 50-65 d.Hr., se va menţine ca atare
până la începutul domniei lui Vespasian, când va fi integrată în provincia
Moesia. În favoarea integrării Dobrogei şi nord-estului Bulgariei în Imperiu,
doar din vremea lui Vaspasian, pledaeză, unele ştiri literare (Suetonius,
Vespasianus, VIII, 4; Iordanes, Getica, XIII, 74) şi mai ales, absenţa unor
urme romane mai consistente, de natură militară sau civilă, care să poată fi
datate anterior acestei date. Este posibil ca măsura extinderii Moesiei până la
litoralul Pontic să fi fost luată ca răspuns la atacurile sarmaţilor şi ale dacilor
la sudul fluviului, petrecute în timpul războiului civil izbucnit la Roma după
răsturnarea lui Nero, anii 68-69 d.Hr., evenimente, în cursul cărora a fost ucis
guvernatorul provinciei C. Fonteius Agrippa.
Încă înainte de extinderea Moesiei şi încorporarea Dobrogei şi a părţii de
nord-est a Bulgariei, romani au instituit un control vamal pe toată Dunărea
până la Mare şi au pus bazele unei flote fluviale.
Un rol deosebit în istoria provinciei Moesia şi în evoluţia raporturilor
dintre romani şi geto-daci l-a avut Tiberius Plautius Silvanus Aelianus,
guvernator al acesteia în intervalul 57-67 d.Hr. El strămută în Moesia peste
100.000 de transdanubieni. Termenul de transdanubieni, folosit în inscripţia
de la Tibur, în care sunt relatate faptele lui Aelianus, a fost interpretat în
sensul că cei mutaţi la sud de Dunăre erau o populaţie amestecată formată din
bastarni, sarmaţi şi geţi, locuind cu toţii, în spaţiul de la nord de Gurile
Dunării. Scopul pentru care au fost strămutaţi în Imperiu este indicat chiar de
inscripţia menţionată- ad praestanda tributa – deci pentru a fi transformaţi în
contribuabili şi foarte sigur şi pentru a servi ca militari în trupele auxiliare ale
Imperiului. Acţiunea lui Aelianus reprezintă o continuare a politicii inaugurate
de Aelius Catus, cu mai bine de o jumătate de secol înainte şi ea viza
consolidarea şi extinderea acelui spaţiu de siguranţă la nord de fluviu. O
opinie recentă consideră că marele sistem defensiv, format dintr-un val, cu
şanţ spre nord, cunoscut în literatura noastră sub numele de “Brazda lui Novac
de Nord” şi care străbate Oltenia şi Muntenia de la Hinova la Pietroasele, a
fost construit de către romani acum şi el materializa în teren zona de protecţie
a limesului dunărean. În documentul menţionat nu se precizează împrejurările
concrete în care a avut loc strămutarea, dar se pare că ea nu a survenit ca
urmare a unei înfrângeri suferite de acei transdanubieni ci a fost o măsură
paşnică prin care aceştia scăpau de presiunea şi ameninţarea altor neamuri
barbare.
În anul 62, Aelianus a stopat o încercare a sarmaţilor de a invada
provincia, după care a determinat pe regii bastarnilor, sarmaţilor şi dacilor să
facă act de închinare în faţa stindardelor romane. În timpul mandatului său, de
guvernator, grâul moesic a contribuit la aprovizionarea Romei, poate pentru
prima dată.
La sfârşitul dinastiei Iulio-Claudienilor romanii se instalaseră temeinic
pe întreg malul de sud al Dunării, iar conducătorii geto-dacilor, foarte probabil
cei din vecinătatea cu Imperiul, au stabilit deja unele legături cu romanii.
Noua politică romană la Dunărea de Jos în timpul Flaviilor. În timpul

războiului civil de la Roma (anii 68 – 69 d. Hr.) au atacat provincia Moesia şi
dacii. Relatând evenimentul, Tacitus nota: mota et Dacorum gens nunquam
fida ( Historiae, III, 46, 2). Lipsa de credinţă, la care face referire istoricul
roman, ar putea fi interpretată în sensul că între daci şi Imperiu exista, în acel
moment, un tratat de amicitia, pe care dacii l-au încălcat, de îndată ce au aflat
de evoluţia evenimentelor din capitala caesarilor.
Din relatarea aceluiaşi autor aflăm că dacii au luat cu asalt taberele de
iarnă ale trupelor auxiliare romane, făcându-se stăpâni pe ambele maluri ale
Dunării, şi tocmai se pregăteau să atace taberele legiunilor, când au fost
înfrânţi de generalul Mucianus, ce se întorcea, cu trupele sale din Orient
După victoria lui Vespasianus împotriva lui Vitellius (la Cremona, în 23
oct. 69), noul împărat are de făcut faţă unei noii invazii în Moesia, din partea
sarmaţilor, în iarna anilor 69 – 70, respinsă acum de noul guvernator Rubrius
Gallus. Măsurile de ordin administrativ, militar şi diplomatic iniţiate de Roma,
după aceste evenimente, între care extinderea provinciei Moesia până la
litoralul Pontic, vor conduce la creşterea gradului de siguranţă pe limesul
dunărean şi vor determina un avans semnificativ al vieţii romane şi în
Dobrogea.
Între măsurile menite să consolideze stăpânirea romană asupra
teritoriilor aflate la sud de Dunărea Inferioară, de importanţă deosebită a fost
aducerea a două noi legiuni – V Alaudae, cu sediul necunoscut şi I Italica, cu
sediul la Novae. Pe Dunărea moesică staţionau acum patru legiuni: VII
Claudia, V Alaudae, V Macedonica şi I Italica, iar în Dobrogea sunt aşezate
primele trupe auxiliare: cohors II Flavia Brittonum (Durostorum), cohors II
Gallorum (Altinum sau Sucidava), ala Gallorum Flaviana (Carsium), ala I
Vespasiana Dardanorum (Arubium) şi ala I Pannoniorum (Troesmis). Cursul
Dunării este încredinţat spre pază unei flote militare permanente – classis
Flavia Moesica. Aria de supraveghere a acestei unităţi navale o forma
îndeosebi cursul dobrogean al Dunării iar sediul comandamentului se afla la
Noviodunum. Cărămizi cu ştampila acestei untăţi au mai fost descoperite la
Troesmis (Igliţa), Dinogeţia (Garvăn) dar şi pe malul stâng al fluviului la
Barboşi şi Cartal-Orlovka. Flota era condusă la început de către un praefectus
din ordinul cavalerilor iar competenţa sa era mai largă, extinzându-se şi
asupra malului Dunării- ripa Danuvii. După reorganizarea militară efectuată
de Traian, când pe limesul dobrogean vor fi amplasate două legiuni,
competenţele comandantului flotei dunărene vor fi mult diminuate.
Odată cu extinderea provinciei Moesia până la litoralul Pontic au
survenit schimbări şi în statutul oraşelor pontice. Astfel Tomisul îşi pierde
statutul de civitas libera şi este silit să primească în garnizoană două cohorte:
cohors I Flavia Commagenorum şi cohors VII Gallorum.
Ca urmare a măsurilor întreprinse în timpul dinastiei Flaviilor, Moesia
va deveni un ţinut sigur iar colonizarea şi viaţa romană vor face paşi
importanţi. Oraşul Scupi (Skopje, în Macedonia), este ridicat la rangul de
colonia Flavia Scupinorum, de către împăratul Vespasianus. Şi în Dobrogea
procesul de liberă colonizare se intensifică, el cuprinzând atât oraşele greceşti
şi teritoriile lor, cât şi zona de centru şi de vest a Scythiei Minor, cum începe
să fie numită în operele autorilor antici această parte a provinciei Moesia. În
inscripţiile, puse aici de primii colonişti, gentiliciul Flavius, dobândit de la
împăraţii acestei dinastii (Vespasianus, 69 – 79; Titus, 79 – 81; Domitianus,
82 – 96), sunt foarte numeroase.
Războiul daco-roman din timpul împăratului Domitian. In iarna anului

85/86, când peste regatul dacilor intracarpatici domnea Duras, aceştia au rupt
pacea cu romanii şi au început să devasteze regiunile de la sud de fluviu,
stăpânite de multă vreme de aceştia (Iordanes, Getica. 76). Cauza acestei
izbucniri violente ar fi fost, potrivit aceluiaşi istoric got, teama dacilor ca nu
cumva împăratul, în zgârcenia sa, să curme subsidiile cu care dacii probabil se
obişnuiseră. Legiunile romane au fost înfrânte, oraşele devastate şi insuşi
guvernatorul provinciei, Caius Oppius Sabinus, a fost ucis de invadatori. La
Roma evenimentele au produs mare îngrijorare (Tacitus), determinând
deplasarea împăratului în persoană, pe frontul moesic. După ce invadatorii
daci au fost respinşi la nord de fluviu, împăratul procedează la o reorganizare
administrativă şi militară a zonei prin divizarea Moesiei, al cărei limes era
prea lung şi din această cauză greu de apărat eficient, printr-o singură
comandă. Sunt create astfel două provincii Moesia denumite Superior şi
respectiv Inferior, în raport cu poziţia lor faţă de Dunăre. Graniţa dintre cele
două Moesii a fost fixată acum pe râul Ciabrus (Tibriţa), iar mai târziu s-a
făcut o modificare ea fiind stabilită pe la vărsarea râului Almus (Lom).
Moesia Superior, era o provincie de rang consular în care staţionau două
legiuni: VII Claudia la Viminacium şi IIII Flavia , adusă acum din Dalmaţia,
în vederea războiului cu dacii, şi căreia, mai târziu, după retragerea sa din
Dacia, prin 114, i se va fixa castrul la Singidunum. Graniţa sa vestică începea
în amonte de confluenţa Savei cu Dunărea iar la vest şi sud se păstrau vechile
delimitări. Ea cuprindea astfel Dardania şi ţinuturile locuite de moesi şi
tribali.
Moesia Inferior cuprindea întreg spaţiul de la est de Ciabrus până la
litoralul pontic, cu oraşele Histria, Tomis, Callatis, Dionysopolis şi Odessos,
la care se va adăuga mai târziu şi Mesembria. Spre sud graniţa dintre ea şi
Thracia se situa aproximativ la jumătatea distanţei dintre Dunăre şi Munţii
Haemus; o modificare de la sfârşitul secolului II va trece în componenţa sa şi
oraşele Nicopolis Ad Istrum şi Marcianopolis, oraşe cu constituţie greacă,
întemeiate de Traian, la acea vreme în Thracia. Populaţia provinciei era
formată din tribali, geţi, traci sudici din triburile besilor şi lailor, colonizaţi
aici de pe vremea când teritoriul aparţinea de regatul tracilor odrisi şi desigur
populaţia greacă a oraşelor şi noii colonişti romani ce s-au aşezat, în număr
mai mare, începând cu Flavii. Provincia Moesia Inferior a fost tot de rang
consular, datorită celor trei legiuni ce staţionau aici. Organizarea temeinică a
limesului ei dunărean se va face însă numai în timpul lui Traian, după
supunerea şi încorporarea Daciei.
După reorganizarea Moesiei, Domitian pregătea un război de supunere a
dacilor, aducând în zona conflictului efective sporite, între care şi legiunea IIII
Flavia .
În regatul dac, sub presiunea evenimentelor ce se anunţau, are loc
transferul puterii regale către Decebalus, (87-106). Regele dac a încercat să
oprească războiul, trimiţând în acest scop soli la Domitian (Dio Cassius,
LXVII, 6, 5), dar oferta este respinsă. Trupele romane, cu efective
considerabile, puse sub comanda prefectului pretoriului, Cornelius Fuscus,
trec Dunărea, pe un pod de vase, ale cărui urme au fost identificate în zona
Vidin – Orlea (jud. Olt), dar în confruntarea cu dacii, ele suferă o înfrângere
catastrofală, în care îşi pierde viaţa însuşi Fuscus, iar legiunea V Alaudae îşi
pierde stindardul pe câmpul de luptă. Înfrângerea, suferită în primăvara anului
87, nu-i va demobiliza pe romani, şi în anul următor este organizată o nouă
expediţie, la care luau parte efective din armatele provinciilor Moesia
Superior şi Pannonia, puse sub comanda lui Tettius Iulianus, guvernatorul
Moesiei Superior. Trupele romane au trecut, acum, fluviul prin zona Banatului
şi au înaintat până la Tapae (Dio Cassius, LXVII, 10, 1 – 3), localitate
identificată cu Porţile de Fier ale Transilvaniei unde a avut loc confruntarea cu
oştile lui Decebal, încheiată cu victoria romanilor. Regele dac a cerut din nou
pace, dar Domiţian refuză, în speranţa că-i va putea impune condiţii mai
aspre, după ce îi va învinge şi pedepsi pe quazii şi marcomanii, de neam
germanic, pentru refuzul lor de al ajuta pe împărat în războiul cu dacii. Înfrânt
în războiul cu neamurile germanice de la Dunăre, împăratul grăbeşte
încheierea păcii cu dacii. El a înteles, probabil, că în condiţiile existente în
acel moment, un război de cucerire a Daciei era prea riscant şi de aceea
soluţia transformării lui Decebal într-un client al Romei, era maximum ce se
putea obţine.
Prin pacea încheiată în anul 89, la care Decebal a fost reprezentat de
către Diegis, posibil un frate al regelui, acesta devenea rex sociusque et
amicus populi Romani. În această calitate el se angaja să apere graniţele
romane, iar în schimbul acestor obligaţii primea din partea Romei, bani, sub
forma subsidiilor, meşteşugari pricepuţi şi tehnicieni militari. Cu această
ocazie Decebal a cedat romanilor şi unele teritorii la nord de Dunăre, ce
urmau să constituie bazele de pornire ale unor expediţii romane în
Barbaricum. Cu privire la amploarea acestor cedări nu există încă un punct de
vedere unitar în rândul istoricilor români. La mai multe fortificaţii romane din
Banat: Drobeta, Pojejena, Banatska-Palanka, primele faze de construcţie sunt
din vremea lui Domitian, astfel că cedarea acestor puncte apare ca foarte
posibilă. Mai nou însă pe baza observaţiilor din castrele de la Drajna de Sus,
în Muntenia şi din cele de la Breţcu şi Hoghiz, în sud-estul Transilvaniei, se
susţine că şi în aceste puncte trupele romane au fost instalate încă din vremea
lui Domitian, foarte probabil în virtutea aceluiaşi acord din anul 89.
Tratatul din 89 era, în condiţiile momentului când a fost încheiat,
convenabil ambelor părţi, ele neputând spera atunci, mai mult. Receptarea sa
la Roma ca unul defavorabil şi umilitor s-a datorat, pe de o parte atmosferei
ostile lui Domitian, din ultima parte a domniei sale, iar pe de alta propagandei
făcute de adepţii lui Traian, pentru reluarea războiului cu dacii.
Se pare că Decebal a înţeles fragilitatea acordului şi respectându-şi
obligaţiile ce-i reveneau, el s-a abţinut de la orice acţiune militară îndreptată
împotriva Romei, dar a sporit în chip remarcabil capacitatea de luptă şi de
rezistenţă a statului dac. Ultimul deceniu de existenţă a statului dac,
reprezintă, sub toate aspectele, apogeul dezvoltării sale.
Războaiele dacice ale lui Traian şi urmările lor. Urcarea lui Marcus Ulpius
Traianus pe tronul caesarilor, la 27 ianuarie 98, a însemnat deteriorarea
relaţiilor daco-romane şi pregătirea deschisă pentru război. Motivele acestui
conflict erau complexe. Cassius Dio le explică prin creşterea puterii şi a
îngâmfării dacilor, ceea ce în parte era şi adevărat, căci Dion Chrysostomos,
care făcuse o vizită în capitala regilor daci, prin anul 96, vorbeşte într-un
discurs al său despre pregătirile din tabăra dacică. Se adăugau raţionamentele
de ordin strategic, privind importanţa controlului asupra platoului transilvan
pentru siguranţa generală a Imperiului la Dunărea de Jos, control ce nu putea
fi asigurat doar prin raporturi clientelare şi nu în ultimul rând, calcule şi
tentaţii de ordin economic, Dacia fiind cunoscută şi recunoscută ca o ţară cu
mari resurse economice şi un important potenţial uman. În consecinţă Traian
pregăteşte războiul la lumina zilei, concentrând în Moesia Superior
importante efective legionare şi auxiliare, estimate la circa 100.000 de
luptători, definitivează drumul roman din zona Porţilor de Fier şi suspendă
plata subsidiilor către Dacia.
Războiul a început la 25 martie 101, fără ca din partea dacilor să fi avut
loc o acţiune directă de provocare.
Din mulţimea lucrărilor, ce au tratat acest eveniment de excepţională
însemnătate în viaţa Imperiului doar puţine s-au păstrat, şi acestea incomplete
şi în copii târzii, astfel că reconstituirea evenimentelor s-a făcut cu greutate şi
doar la modul general. Informaţii mai ample conţin fragmentele din Istoria
romană, a lui Cassius Dio, cărţile 67 şi 68, păstrate şi ele în copii bizantine
târzii datorate lui Xiphilinos, sec. XI şi Zonaras, din secolul următor.
Importantă, deşi controversată, este apoi ilustraţia în relief de marmură, ce
acoperă fusul Columnei lui Traian, ca şi inscripţiile descoperite în diferite
părţi ale Imperiului, ce fac referire la războaiele daco-romane.
Trupele romane au trecut Dunărea, pe un pod de vase, prin Banat şi au
înaintat, aproximativ, pe următorul traseu: Arcidava (Vărădia), Centum Putei
(Surduc), Berzobis (Berzovia), Aizis (Fârliug), Tibiscum (Jupa). El este
confirmat, în parte, de singurul fragment din Comentariile lui Traian, privind
războiul cu dacii, păstrat, într-o operă a gramaticului Priscianus din secolul
VI, unde se afirmă: inde Berzobim deinde Aizim processimus. Este posibil ca,
simultan cu trupele din Banat, să fi pătruns în Oltenia, înaintând pe Valea
Oltului, până la Buridava, şi trupele din Moesia Inferior, conduse Manius
Laberius Maximus, guvernatorul de atunci al provinciei.
Înaintarea romană s-a făcut încet, ei construind drumuri, poduri şi tabere
pentru iernat şi anunţând prin aceasta intenţia lor de a permanentiza stăpânirea
la nord de Dunăre.
Cassius Dio relatează că, după trecerea lui Traian pe pământ dacic, la
acesta a sosit o delegaţie de neamuri barbare, printre ei şi burii, ce aduceau
împăratului un mesaj, scris pe o ciupercă, prin care îl sfătuiau să facă pace şi
să se întoarcă înapoi.
Armata lui Decebal a încercat să oprească înaintarea romană tot la
Tapae. Cercetările arheologice efectuate, relativ recent, în zona Porţilor de
Fier ale Transilvaniei, au pus în evidenţă un complex sistem de fortificaţii
liniare, menite să blocheze trecerea, pe valea îngustă a Bistrei, dinspre Banat
spre Ţara Haţegului.
Bătălia de la Tapae s-a încheiat cu victoria romană, obţinută nu tocmai
uşor, după relatările aceluiaşi Cassius Dio. Romanii au ocupat Ţara Haţegului
şi foarte probabil, fiindcă timpul era înaintat se pregăteau să ierneze aici,
pentru a relua în primăvară atacul asupra capitalei.
Decebal va folosi acest răgaz pentru a declanşa, cu ajutorul aliaţilor săi,
roxolanii şi alte neamuri barbare, un atac asupra Moesiei Inferior, slab
apărată, ca urmare a plecării, în expediţia dacică, a grosului trupelor. Traian,
prin manevre rapide, a reuşit să deplaseze trupe suficiente pe frontul moesic şi
să obţină două victorii decisive la Nicopolis Ad Istrum şi Adamclisi. În aceste
condiţii războiul a fost reluat în primăvara anului 102, cu atacuri din toate
direcţiile asupra capitalei regatului dacic. Manius Laberius Maximus, cu
armata Moesiei Inferior, a pătruns prin Muntenia, sudul Moldovei şi colţul de
sud-est al Transilvaniei, lichidând orice rezistenţă dacică. Într-una din cetăţile
asediate, din Moldova sau din sudul Transilvaniei, este făcută prizonieră o
soră a lui Decebal.
Romanii înaintează anevoios, cucerind cetate după cetate “munţii întăriţi
cu ziduri”, cum se exprimă Dio Cassius, strângând tot mai mult cercul în jurul
capitalei dacice. În aceste condiţii Decebal cere pace şi Traian o acceptă, dar
dictează condiţii deosebit de grele pentru regele dac. El era obligat să restituie
romanilor armele, maşinile de război şi pe constructorii acestora, să-i predea
pe dezertorii, ce-şi găsiseră adăpost la curtea sa, să distrugă zidurile cetăţilor,
să se retragă din toate teritoriile pe care romani le ocupaseră în timpul
operaţiunilor şi să le predea acestora. Se mai angaja, regele dac, să-i
socotească prieteni sau duşmani, pe prietenii şi pe duşmanii romanilor să nu
mai primească fugari, sau să ademenească soldaţi ai Imperiului. Odată
acceptate condiţiile Traian va scrie senatului să ratifice pacea, iar el va lua
măsuri hotărâte pentru aplicarea ei. Scenele LXXV/LXXVI de pe Columnă,
redau distrugerea, de către daci, a zidurilor de la cetăţi, iar Cassius Dio ne
informează că Traian a lăsat oaste la Sarmizegetusa şi în alte părţi ale
teritoriului cucerit, după care se va întoarce la Roma, unde îşi va sărbătorii
triumful şi va primi titlulul de Dacicus. Acelaşi autor mai notează că pentru
cinstirea eroilor căzuţi în bătălia de la Tapae, Traian a pus să se ridice un altar,
pe care urmau să se aducă anual sacrificii.
Prin pacea din 102 romanii puneau stăpânire pe întinse teritorii de la
nord de fluviu, iar regatul lui Decebal se restrângea simţitor. Astfel ei ocupau
Banatul, Ţara Haţegului, Oltenia, Muntenia, colţul de sud-est al Transilvaniei
şi jumătatea de sud a Moldovei. Din informaţiile conţinute în papirusul Hunt,
un pridianum al cohortei I Hispanorum veterana, din armata Moesiei Inferior,
aflăm că la data întocmirii acestuia, foarte probabil anii 103 – 105,
detaşamente din această unitate se aflau la Piroboridava (Poiana, pe Siret sau
Barboşi) şi la Buridava (Ocniţa, jud. Vâlcea), cu specificaţia intra provinciam,
adică în provincie. Concluzia ce s-a desprins de aici este că după anul 102,
sudul Moldovei, Muntenia, partea răsăriteană a Olteniei şi colţul de sud-est al
Transilvaniei, adică acele teritorii care, în timpul războiului au fost cucerite şi
ocupate de armata Moesiei Inferior, au fost încorporate, după semnarea păcii,
în această provincie.
Referitor la statutul celorlalte teritorii anexate de romani, adică Banatul,
Ţara Haţegului şi vestul Olteniei, s-a presupus o vreme, e drept că fără dovezi
decisive, că ele ar fi fost anexate Moesiei Superior. Astăzi cei mai mulţi
cercetători consideră însă, că ele au format o structură aparte, preprovincială,
sau mai corect o provincie în organizare, al cărei conducător a fost generalul
Longinus.
Scurtul răgaz oferit de pacea din 102, a fost considerat de ambele tabere
doar ca un armistiţiu şi în consecinţă pregătirile de război au continuat. Traian
nu numai că nu şi-a dispersat trupele de la Dunăre, dar le-a sporit efectivele,
apoi a construit, cu concursul arhitectului Apolodor din Damasc, celebrul pod
de la Drobeta, o adevărată capodoperă a genisticii romane. Decebal a eludat şi
el, prevederile mult prea aspre ale păcii şi a început să-şi refacă cetăţile şi să
caute cu înfrigurare noi aliaţi, trimiţând emisari până la regele parţilor,
Pacorus II. În aceste condiţii declanşarea celui de-al doilea război daco-
roman, devenise inevitabilă. “Când i s-a anunţat că Decebal în multe privinţe
nu respectă tratatul, ci îşi pregăteşte arme, primeşte fugari, reface întăriturile,
trimite soli la vecini şi aduce pagube celor ce mai înainte nu se înţelegeau cu
el, iar iazigilor (aliaţi ai Romei) le-a smuls un ţinut, senatul decretă că Decebal
este din nou vrăjmaş, iar Traian însuşi, fără să lase conducerea altor generali
ai săi, pornii din nou război împotriva acestuia” (Dio Cassius, LXVIII, 10, 3 –
4).
Al doilea război a început în vara anului 105 (4 iunie), de pe poziţii mult
mai avantajoase pentru romani. Decebal nu a reuşit să închege noi alianţe
antiromane, mai mult, chiar dintre dacii săi unii au trecut de partea romanilor.
A încercat încă o dată să obţină pacea dar a fost refuzat. Apoi, două încercări
disperate de a opri războiul au eşuat şi ele, căci trimişii săi, să-l asasineze pe
împărat în Moesia au fost descoperiţi, iar şantajul încercat prin capturarea lui
Longinus, a fost dejucat, de însuşi generalul care, ajuns captiv, s-a otrăvit.
Traian şi-a trecut trupele pe podul de la Drobeta şi “a purtat războiul mai
mult cu chibzuinţă decât cu înfocare, biruindu-i pe daci după îndelungi şi
grele strădanii” (Dio Cassius, LXVIII, 14, 1). Când totul era pierdut,
apărătorii daci au incendiat cetatea de reşedinţă. Decebal şi cu unii dintre
ultimii luptători, reuşesc să scape din încercuirea romană, poate cu speranţa
organizării unei noi rezistenţe. Ajuns din urmă de un detaşament de cavalarie,
pentru a nu cădea viu în mâinile duşmanului, ultimul rege al dacilor îşi curmă
singur viaţa, cu pumnalul. Scena sinuciderii sale, de o măreţie tragică, este
redată pe Columnă, dar şi pe monumentul funerar, descoperit la Grammeni, al
lui Tiberius Claudius Maximus, comandantul detaşamentului de cavalerie care
l-a urmărit pe Decebal. Capul şi mâna viteazului rege al dacilor au fost duse
împăratului în tabăra de la Ranistorum (în Dacia) şi arătate soldaţilor, apoi au
fost trimise la Roma şi expuse, pentru a vedea poporul roman că cel mai mare
duşman al său a fost alungat din domnie şi din viaţă.
Operaţiunile militare au continuat până departe în nordul Daciei, pentru
anihilarea oricăror forme de rezistenţă din parte dacilor şi a aliaţilor lor.
Urmele distrugerilor pricinuite de romani în timpul acestor expediţii au fost
sesizate arheologic la cetăţile de la: Pecica, Clit, Sacalăsău (în Crişana),
Şimleul Silvaniei, Marca, Stârciu (în Sălaj), Poiana, Răcătău, Bradu, Bâtca
Doamnei (în Moldova), Jigodin (în estul Transilvaniei) şi altele. Apoi,
războiul fiind încheiat, iar Dacia supusă, romanii au scos din ţară pentru a
duce la Roma ca pradă de război, bogăţii uriaşe în aur şi argint, vite şi bărbaţi
tineri, dintre cei ce luptaseră împotriva lor, pe care îi vor transforma în sclavi
pentru a fi folosiţi la muncă şi la luptele din amphiteatre sau îi vor inrola în
trupele auxiliare. Cifrele transmise de autorii antici (Criton, Ioannes Lydus),
chiar reduse de autorii moderni, rămân impresionante: 165.000 kg de aur,
331.000 kg de argint şi 50.000 de sclavi.
Traian a mai rămas în Dacia încă un an punând bazele viitoarei
provincii.
II. Organizarea administrativ-militară a provinciilor
dacice
Organizarea administrativ-militară în vremea lui Traian. La capătul a două

războaie, care au solicitat din partea statului roman, eforturi materiale şi
umane considerabile, regatul dac era desfiinţat şi întreaga Dacie supusă.
Opera de integrare în Imperiu şi de organizare, pe baze noi, a teritoriului
dacic, a început imediat, sub directa îndrumare a împăratului cuceritor, care a
mai rămas în Dacia încă un an, dând contur noii unităţi administrative - Dacia
Augusti Provincia. La baza organizării provinciei a stat, ca în toate cazurile,
un decret-lege al împăratului, o lex provinciae, al cărei text nu se cunoaşte,
dar care trebuia să-i reglementeze forma de organizare şi conducere,
întinderea şi hotarele, trupele cu care urma să fie dotată, statutul juridic al
populaţiei supuse şi desigur obligaţiile fiscale ale noii provincii faţă de
tezaurul imperial. Prevederile acestei constituţii pot fi reconstituite prin
efectele acţiunii lor în viaţa provinciei.
În decursul timpului, în funcţie de sursele documentare aflate la
dispoziţia istoricilor, au fost formulate diferite puncte de vedere cu privire la
teritoriile care au fost încorporate în Imperiu şi la modul cum au fost ele
organizate. Referitor la teritoriile anexate, astăzi, există numeroase dovezi
pentru a susţine că după pacea din anul 102, rămâneau sub ocupaţie romană
Banatul, Ţara Haţegului, Oltenia, Muntenia, colţul de sud-est al Transilvaniei
şi o zonă din sudul Moldovei, a cărei întindere, spre nord, se crede că era
marcată de valurile Şerbeşti-Tuluceşti între Siret şi Prut şi Vadu lui Isac-
Tatarbunar între Prut şi Nistru. În sprijinul acestor afirmaţii pot fi aduse
informaţiile transmise de Cassius Dio, cele din papirusul Hunt şi mai ales
prezenţa şi amplasarea trupelor romane, la nord de Dunăre, probată prin
materialele tegulare ştampilate şi observaţiile stratigrafice din castre.
Am arătat în capitolul anterior că, încă după pacea din 102 o parte din
aceste teritorii, respectiv sudul Moldovei, Muntenia, sud-estul Transilvaniei şi
estul Olteniei, probabil până la Jiu, au fost alipite provinciei Moesia Inferior,
deoarece ele au fost cucerite de trupele acestei provincii şi au rămas şi după
102 sub paza acestora. Pentru celelalte teritorii, respectiv: vestul Olteniei,
Banatul şi Ţara Haţegului s-au formulat două opinii cu privire la modul cum
au fost ele administrate şi supravegheate în intervalul 102-106. Una mai
veche, dar îmbrăţişată recent şi de autorii ultimului Tratat de Istorie a
României, consideră că aceste teritorii au fost anexate Moesiei Superior şi o
alta potrivit căreia aceste teritorii au fost organizate ca o structură distinctă, un
organism preprovincial, al cărui comandant a fost acel Longinus, menţionat de
Cassius Dio.
O inscripţie descoperită la Corinth, în care este descrisă cariera unui
ofiţer- C. Celius Martialis- participant la războaiele cu Dacii, afirmă că la
sfârşitul celui de-al doilea război întreaga Dacie era cucerită (secunda
expeditione in qua universa Dacia devicta est). Dacia, la care face referire
textul inscripţiei, trebuie să coincidă ca hotare, cu cea pe care ne-o prezintă
Ptolemeu în (Geografia, III, 8, 1). Nu tot acest teritoriu a fost însă, încorporat
în Imperiu după anul 106. Provincia Dacia, organizată de Traian, cuprindea
Banatul, foarte probabil în întregime, adică până la Dunăre, Tisa şi Mureş,
Transilvania, până la nord de Someş (dar fără colţul ei de sud-est) şi partea de
vest a Olteniei, începând, probabil de la Jiu. Celelalte teritorii cucerite şi
anexate Moesiei Inferior, încă din 102, au rămas în componenţa acestei
provincii, pe toată durata domniei lui Traian.
Nici un autor antic nu face o descriere, chiar şi sumară, asupra întinderii
şi hotarelor Daciei romane. Doar Eutropius menţionează că lungimea
hotarelor Daciei romane era de 1 milion de paşi, adică aproximativ 1478 km.
Stabilirea hotarelor provinciei traiane şi a modificărilor ulterioare, s-a putut
însă face, cu destulă certitudine, prin urmărirea amplasării castrelor de graniţă,
admiţându-se că linia efectivă de demarcaţie faţă de Barbaricum era situată la
aproximativ 15 km în faţa acestor castre. Graniţa sudică a Daciei traiane o
forma Dunărea iar, cea vestică pornea de la confluenţa Tisei cu Dunărea, urca
pe Tisa până la vărsarea Mureşului, apoi pe cursul acestui râu până în faţa
marelui castru de la Micia (Veţel). La nord de Mureş, în Crişana, graniţa
trecea pe pantele vestice ale Munţilor Apuseni, înglobând în provincie toată
zona auriferă, apoi traversa Valea Crişului Repede, pe la vest de localitatea
Bologa, unde se afla un castru de trupă auxiliară şi urma crestele Munţilor
Meseşului până la Porolissum (Moigrad), în faţa Porţilor Meseşului, unde se
afla una din cele mai complexe linii de apărare a provinciei. De la Porolissum
graniţa se îndrepta spre răsărit, traversa Someşul şi prin faţa castrelor de la
Tihău, Căşeiu şi Ilişua, mergea până aproape de versantele vestice ale
Carpaţilor Orientali, prin localităţile Fântânele, Jad, Orheiul-Bistriţei, traversa
apoi, cursul superior al Mureşului, în amonte de castrul de la Brâncoveneşti şi
urma linia interioară a lanţului carpatic.
Aşa cum am afirmat mai sus, colţul de sud-est al Transilvaniei aparţinea
de provincia Moesia Inferior. Graniţa dintre Dacia traiană şi aceasta trecea pe
la nord de Oltul ardelean, castrele de pe acest râu, Olteni, Hoghiz, Cincşor,
Feldioara, Boiţa, aparţinând Moesiei, iar în Oltenia linia de separaţie între cele
două provincii trecea, probabil pe la castrele de la Bumbeşti şi se îndrepta spre
Dunăre pe la vest de Jiu.
I. Organizarea administrativ-militară a provinciilor dacice 21
Trebuie reţinut că Drobeta a aparţinut de provincia Dacia încă de la
începuturile acesteia. Acest lucru reiese din textul a două diplome militare
datând din anul 110, în care unităţile ce staţionau aici (cohors III Campestris,
cohors I Cretum) sunt arătate ca aparţinătoare de această provincie.
Dacia a fost organizată, la fel ca şi Moesia Inferior, ca o provincie
imperială de rang consular. Ele erau conduse de guvernatori, din ordinul
senatorial şi din rândul foştilor consuli (viri consulares) numiţi direct de
împărat, cu împuterniciri speciale. Titlu oficial al guvernatorului era legatus
Augusti pro praetore. Guvernatorii Daciei din timpul lui Traian, aparţineau
celui mai înalt rang din ierarhia guvernatorilor de provincii, situaţie impusă de
structura armatei din provincie, unde staţionau mai multe legiuni, a căror
comandă nu putea fi încredinţată decât unui consul sau fost consul. Moesia
Inferior, unde au staţionat, un timp trei, apoi două, legiuni a fost condusă, tot
timpul până la reformele lui Gallinus, de viri consulares.
Investiţi cu imperium proconsulare, guvernatorii deţineau o putere
deplină în administraţia, armata şi justiţia provincială, putând pronunţa chiar
pedeapsa capitală. Ca semn exterior al autorităţii lor, guvernatorii erau însoţiţi
de o gardă formată din cinci lictori cu fascii şi de asemenea aveau la dispoziţie
o gardă personală alcătuită din 300 de infanterişti (pedites singulares) şi un
detaşament de cavalerie (equites singulares).
Pentru administrarea finanţelor provinciale erau numiţi, tot de către
împărat, procuratori, dintre membrii ordinului ecvestru, care se aflau şi ei sub
autoritatea guvernatorului. Pentru atribuţiile administrative şi poliţieneşti,
guvernatorul avea la dispoziţie un aparat numeros, alcătuit din funcţionari
civili şi subofiţeri (beneficiarii consularis). Durata medie a unui mandat de
guvernator într-o provincie era între 3 – 5 ani.
Primul guvernator al provinciei Dacia a fost Iulius Sabinus, atestat
recent printr-o diplomă militară ce datează din 14 octombrie 109; el a condus
provincia până prin anul 109, iar despre acţiunea sa concretă în Dacia nu
există, deocamdată, alte informaţii. Succesorul său a fost Decimus Terentius
Scaurianus al cărui mandat a durat s-a derulat anii 109-112. Numele său apare
pe inscripţia de fondare al primului oraş din provincia Dacia, Colonia Ulpia
Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa -unde guvernatorul apare ca locţiitor
al împăratului ctitor- şi în două diplome militare, descoperite la Porolissum şi
datate, 17 februarie şi respectiv 2 iulie 110, indiciu sigur că la aceea dată se
afla încă în Dacia. La Apulum, unde se crede că rezida guvernatorul, s-a
descoperit un altar votiv pus de acesta pentru Iupiter şi Penates.
Originar, probabil, din Gallia Narbonensis, Decimus Terentius
Scaurianus a fost consul în anul 104, iar după încheierea mandatului de
guvernator l-a însoţit pe împărat în Orient, în războiul cu parţii. Din timpul
său datează cea de-a doua emisiune de monede consacrate Daciei. Dacă pe
primele monede, bătute în anul 107, apare legenda Dacia Capta, de data
aceasta legenda este Dacia Augusti Provincia, iar imaginea redă o femeie,
personificând Dacia, aşezată pe o stîncă, cu un spic de grâu şi un copil cu un
strugure, aluzii la bogăţiile noii provincii, de care romanii se dovedesc pe
deplin conştienţi şi mândri.
A urmat apoi mandatul, de mai lungă durată a lui Caius Avidius
Nigrinus. Acesta era un italic, a îndeplinit magistratura de consul suffectus
(suplimentar) în anul 110, a guvernat Achaia (Grecia), iar între 112 – (115?)
117, Dacia. La începutul domniei lui Hadrian, Nigrinus a fost acuzat de
complot împotriva împăratului, judecat şi lichidat.
Ultimul guvernator din perioada lui Traian a fost C. Iulius Quadratus
Bassus. Mandatul său a fost scurt, el murind în Dacia, în prima parte a anului
118, în timpul confruntărilor militare ce se declanşaseră, încă din anul
anterior, iar corpul său a fost transportat şi înmormântat tocmai în Pergam.
Toţi guvernatorii Daciei proveneau din familii plebeiene, nici unul nu a
aparţinut patricienilor. Complexitatea problemelor administrative şi
importanţa strategică a Daciei a impus numirea ca guvernatori a unora dintre
cei mai valoroşi militari şi administratori.
De numele lui Traian se leagă şi o amplă reorganizare a limes-ului
moesic şi o stimulare a vieţii romane din cele două provincii. Centru de
greutate al apărării a fost transferat pe graniţa dobrogeană unde sunt amplasate
două legiuni: XI Claudia, adusă din Germania Superior, prin 101, în vederea
războaielor cu Dacii, care va fi aşezată la Durostorum (Silistra) şi V
Macedonica, mutată, în 107, de la Oescus la Troesmis (Igliţa) ; legiunea I
Italica rămânea la Novae (Şiştov). De asemenea a fost sporit considerabil
numărul trupelor auxiliare. În anul 99 staţionau în Moesia Inferior, 6 alae şi
14 cohorte, concentrate şi ele în special pe sectorul dobrogean. După 102
unele dintre ele, împreună cu detaşamente din legiuni, vor fi mutate în zonele
de la nord de Dunăre, anexate la provincie.
Traian a întemeiat, în sudul Dobrogei, cetatea Trophaeum Traiani
(Civitas Tropaei Traiani) situată în apropierea monumentului cu acelaşi
nume, pe drumul roman de la Durostorum la Tomis. Locuită de veterani şi
localnici geţi, cetatea a cunoscut o dezvoltare remarcabilă, devenind
municipiu, pe timpul împăratului Marcus Aurelius şi un foarte activ centru
creştin începând din secolul IV.
În oraşul Callatis se stabileşte, în vremea lui Traian, un grup însemnat de
colonişti romani al căror conducător era, la un moment, C. Iulius Proculus, ce
apare într-un document epigrafic cu titlul de quinquennalis perpetuus. De
asemenea, mai multe aşezări rurale dobrogene îşi fixează începuturile în
vremea lui Traian, ca urmare a intensificării procesului de colonizare cu civili
şi veterani.
În timpul războaielor cu dacii, romanii şi-au consolidat controlul şi
asupra litoralului nord-pontic. Prezenţa lor aici era mai veche, de pe timpul
când guvernator al Moesiei era Ti. Plautius Silvanus Aelianus. Din timpul lui
Traian este documentată prezenţa militară romană la Tyras şi în alte puncte,
iar la Olbia mai mulţi cetăţeni poartă nomen-ul de Ulpius.
Reorganizarea administrativă şi militară a provinciilor dacice în timpul
împăratului Hadrian. Structurile teritoriale şi administrative create de Traian
au rămas în funcţie până la începutul domniei succesorului său, Publius Aelius
Hadrianus (117-138).
Profitând de trimiterea pe frontul din Orient a mai multor unităţi din
armata Daciei şi a celorlalte provincii de la Dunărea de Jos, sarmaţii iazigi şi
roxolani au declanşat atacuri asupra provinciilor Dacia şi Moesia Inferior.
Atacurile au pornit probabil înainte de moartea lui Traian, survenită pe 11
august 117, la Selinus, în Cilicia şi s-au intensificat odată cu sosirea veştii
despre moartea sa. Gravitatea situaţiei a determinat prezenţa personală a
împăratului Hadrian în zonă. După tratative purtate cu roxolanii aceştia au fost
pacificaţi. Hadrian a renunţat acum la unele teritorii de la nord de Dunăre şi a
acceptat plata unor subsidii către aceştia. Regele lor Rasparaganus, devenit
client al Romei, va primi cetăţenia romană şi numele de Publius Aelius
Rasparaganus. Cum guvernatorul Daciei, Quadratus Bassus, murise, a fost
numit guvernator al provinciilor Pannonia Inferior şi Dacia, Q. Marcius
Turbo Fronto Publicius Severus, care deşi aparţinea doar ordinului cavalerilor
a fost investit cu această comandă excepţională, cu titlul de praefectus. Militar
de carieră şi un om cu calităţi deosebite acesta va învinge pe iazigi, pacificând
zona. În vara anului 118, Hadrian se îndrepta spre Roma, iar Turbo va proceda
la o primă reorganizare a Daciei, după un plan stabilit, foarte probabil, de
Hadrian în timpul şederii sale aici. Astfel, după ce se renunţase la sudul
Moldovei, păstrându-se doar zona din jurul castrului de la Barboşi şi la cea
mai mare parte a Munteniei, restul teritoriilor au fost organizate în trei
provincii: Dacia Superior, Dacia Inferior şi Dacia Porolissensis.
Dacia Superior este atestată, pentru prima dată, prin trei diplome
militare, toate din aceeaşi dată 29 iunie 120, descoperite la Porolissum, Căşei
şi Românaşi. Ea cuprindea Banatul, posibil fără partea sa de vest, care se
crede că a fost şi ea abandonată de Hadrian, vestul Olteniei probabil în
aceleaşi limite ca şi în timpul lui Traian şi Transilvania, până la confluenţa
Arieşului cu Mureşul.
Dacia Inferior este, pentru prima dată, atestată printr-o diplomă militară
din anul 129, descoperită la Grojdibod, dar ea nu putea fi creată decât
concomitent cu cealaltă, altfel adjectivul de Superior nu avea sens. Ea
cuprindea Oltenia estică şi colţul de sud-est al Transilvaniei, teritorii care
anterior acestei reorganizări am văzut că fuseseră alipite Moesiei Interior. La
est de Olt, în vestul Munteniei, la o distanţă variabilă de râu, s-a organizat o
linie de apărare –limes transalutanus- ce pornea de la Flămânda, pe Dunăre, şi
ajungea până la Rucăr în pasul de trecere în Transilvania. Zona dintre Olt şi
limes transalutanus nu a fost însă colonizată, singurele aşezări civile atestate
aici fiind câteva sate autohtone apărute mai târziu. Prin forma şi dispunerea sa
Dacia Inferior apare ca o provincie tampon între Dacia Superior şi
Barbaricum. Apartenenţa colţului de sud-est al Transilvaniei, la una sau alta
dintre cele două provincii nu este pe deplin elucidată. Oricum, chiar dacă la
reorganizarea din 118/119 el a rămas la Dacia Inferior, mai târziu va trece, în
mod sigur, la Dacia intracarpatică..
Dacia Porolissensis este atestată, cel mai timpuriu, printr-o diplomă
militară din 10 august 123, descoperită în interiorul castrului de la Gherla, în
anul 1971. Crearea ei simultan sau la scurt timp după celelalte două Dacii,
este astăzi admisă de toţi cercetătorii. Ea a fost organizată din teritoriile fostei
Dacii din vremea lui Traian, aflate la nord de confluenţa Mureşului cu
Arieşul.
Prin reorganizare şi crearea a trei provincii dacice şi ca urmare a
modificărilor survenite în structura efectivelor militare, s-au produs schimbări
şi în forma de administrare a provinciilor. După anul 118, la nord de Dunăre
rămânea doar legiunea XIII Gemina, staţionată la Apulum, în Dacia Superior.
Guvernatorii acestei provincii se numeau de acum tot dintre membri ordinului
senatorial, dar din rândul foştilor pretori (magistratura imediat inferioară
consulatului), care aveau dreptul de a conduce o singură legiune.
Guvernatorul era în acelaşi timp şi comandantul legiunii, iar atribuţiile şi
competenţele sale erau, în linii mari, aceleaşi cu ale guvernatorilor numiţi
anterior din rândul foştilor consuli. Sediul guvernatorului se afla la Apulum,
unde staţiona legiunea, dar capitala administrativă rămânea tot Ulpia Traiana.
Aici îşi avea sediul procuratorul financiar, numit în aceleaşi condiţii ca şi pe
timpul lui Traian. Primul guvernator, vir praetorius, al Daciei Superior a fost
Cn. Minicius Faustinus Sextus Iulius Severus, prezent în Dacia între 119 –
127.
În Dacia Inferior şi Dacia Porolissensis nu staţionau decât trupe
auxiliare, astfel că la conducerea lor era numit câte un procurator Augusti.
Aleşi dintre membri ordinului ecvestru, ei erau comandanţii armatei
provinciale, şefii administraţiei, ai finanţelor şi aveau largi competenţe
judiciare; ei nu erau, aşa cum s-a susţinut cândva, subordonaţi militar
guvernatorului de rang mai înalt, din Dacia Superior.
Primul procurator al Daciei Porolissensis a fost Livius Grapus,
menţionat chiar pe diploma din 123, iar în cazul Daciei Inferior, primul
cunoscut a fost Plautius Caesianus, în funcţie în anul 129.
Capitala Daciei Inferior se crede că a fost la Romula (Reşca) care,
tocmai în acest scop, a fost ridicată de Hadrian la rangul de municipium.
Unele cărămizi cu ştampila pedites singulares, descoperite la Buridava-
Stolniceni, ar putea fi un indiciu că, cel puţin pentru început, sediul
procuratorului se putea afla aici.
Capitala Daciei Porolissensis a fost la Napoca, devenită municipium,
foarte probabil din anul 119. Cărămizi cu ştampila Ex(ercitus) D(aciae)
P(orolissensis), considerată a aparţine trupei de gardă a procuratorului s-au
descoperit la Napoca dar, şi la Potaissa, Porolissum, Gilău şi Romita.
Reorganizarea administrativă şi militară efectuată de împăratul Marcus

Aurelius. O nouă schimbare în administrarea provinciilor dacice a avut loc în
timpul domniei lui Marcus Aurelius, prin anii 168 – 169, când la Dunărea de
Mijloc şi de Jos, Imperiul era antrenat într-un război greu, cu o serie de
neamuri barbare, război cunoscut sub numele de marcomanic. Reforma
urmărea, printre altele, să pună la dispoziţia guvernatorului trupe şi mijloace
materiale superioare reclamate de război. Astfel în anul 167 este adusă în
Dacia Porolissensis legiunea V Macedonica, care aşa cum ştim, din anul 107
staţiona la Troesmis în Moesia Inferior. Apoi într-o primă fază, prin 168, este
numit ca guvernator al Daciei Superior –numită de acum Apulensis- şi al
Moesiei Superior, consularul Marcus Claudius Fronto, pentru ca ulterior el să
apară ca guvernator al celor trei Dacii, pe la începutul anului următor. Noua
formă de guvernare, prin unirea celor trei Dacii sub autoritatea unui singur
guvernator de rang consular s-a menţinut până la retragerea administraţiei
romane. Titulatura guvernatorului era –legatus Augusti pro praetore trium
Daciarum sau consularis trium Daciarum- iar competenţele sale militare
administrative şi juridice se exercitau peste cele trei provincii, pe care unii
cercetătorii le consideră de acum ca nişte simple districte, şi nu provincii.
Pentru problemele financiare el va fi ajutat de procuratori financiari, câte unul
pentru fiecare provincie, iar în cele militare, în primul rând de legaţii celor
două legiuni. Sediul guvernatorului era la Apulum unde cercetări recente au
identificat palatul de reşedinţă al acestuia. Încă de pe timpul lui Septimius
Severus şi Caracalla, procuratorul financiar al Daciei Apulensis ţine, uneori,
locul legatului consular al celor trei Dacii, el purtând în aceste cazuri titlul de
agens vice praesidis. Măsura aproape se generalizează, pe la mijlocul
secolului III, ea fiind impusă de scăderea încrederii împăratului faţă de
membrii ordinului senatorial care, cu sprijinul armatelor din provincii au fost,
frecvent, ispitiţi la uzurpări ale tronului imperial.
Un alt aspect al reformei administrative realizate de Marcus Aurelius
este schimbarea denumirii a două dintre provincii. Astfel Dacia Superior
apare, din 168 cu numele de Dacia Apulensis, iar Dacia Inferior cu cel de
Dacia Malvensis. Schimbările de denumire nu par să fi antrenat şi schimbări
teritoriale, ele fiind în primul rând un indiciu cu privire la rolul dobândit de
cele trei oraşe, toate cu nume dacice, în viaţa celor trei provincii.
Începând cu domnia lui Marcus Aurelius, iar după unele opinii chiar
anterior, poate de la reforma administrativă a lui Hadrian, a început să
funcţioneze o adunare a reprezentanţilor tuturor comunităţilor cu
autoadministrare (civitates) din cele trei provincii. Adunarea, numită în
documentele epigrafice Concilium Daciarum Trium se reunea anual la Ulpia
Traiana pentru celebrarea cultului imperial, prilej cu care era ales şi preotul
acestui cult, care se numea în Dacia, sacerdos arae Augusti. Delegaţii
diferitelor civitates puteau ridica cu acestă ocazie şi alte probleme privind
administrarea provinciei, aceasta constituind de fapt singura formă de
manifestare a provincialilor în ansamblul lor.
Structurile teritoriale, administrative şi militare create de Marcus
Aurelius s-au menţinut cu uşoare modificări, unele menţionate mai sus, până
la desfiinţarea provinciei sau până aproape de această dată. Influenţa lor
asupra evoluţiei vieţii romane din provinciile dacice a fost considerabilă. Prin
complexitaea şi eficienţa sa, aparatul administrativ roman s-a extins asupra
celor mai îndepărtate colţuri ale teritoriului provincial, introducând peste tot
noua ordine romană şi asigurând valorificare tuturor resurselor. În aceste
procese au fost atraşi şi băştinaşii daci şi nu numai ca masă aservită ci şi ca
beneficiari ai civilizaţiei romane. Limba administraţiei romane a fost latina, şi
aceasta a contribuit alături de alţi factori -viaţa economică, coloniştii, armata,
veteranii, urbanizarea- la romanizarea lingvistică a autohtonilor.
Armata şi sistemul defensiv în Dacia şi Dobrogea romană. Factorii de ordin

geopolitic ca şi propria ei valoare economică au impus dotarea Daciei cu un
dispozitiv militar de dimensiuni considerabile, atât ca efective cât şi sub
raportul construcţiilor şi amenajărilor cu scop defensiv. În concepţia
strategilor romani, armata Daciei trebuia să asigure, nu doar siguranţa vieţii
romane din provincie, ci să supravegheze şi să anihileze orice pornire ostilă
din partea marelui front de populaţii barbare aflat la nord de Dunărea
Inferioară. Prin crearea provinciei Dacia, împăratul Traian -abătându-se
oarecum de la preceptele testamentului lăsat de intemeietorul Principatului - a
urmărit şi a reuşit să spargă unitatea acestui front barbar şi cu excepţia unor
momente de criză să-l şi domine, prin îmbinarea forţei cu diplomaţia.
Armata Daciei romane, indiferent de structurile teritoriale, este apreciată
de cercetătorii ca având un efectiv de 50 – 55.000 de luptătorii iar numărul
cantonamentelor de diferite mărimii: castra, castella, burgii, este de
aproximativ 100.
Ca structură armatele Daciei şi ale Moesiei Inferior erau formate din
legiuni, trupe auxiliare – alae, cohortes, numeri- şi formaţiuni de gardă şi
escortă -singulares; în Moesia Inferior mai exista şi flota militară de pe
Dunăre – classis Flavia Moesica .
Legiunile erau unităţile de bază ale armatei romane în jurul cărora se
grupau tactic trupele auxiliare. Ele erau recrutate numai dintre cetăţeni, pe
bază voluntară iar seviciul era, în mod normal, de 25 de ani. Efectivul unei
legiunii a variat în decursul timpului. Pe vremea lui Augustus se estimează la
5600 de oameni apoi el a crescut până spre 6400 de oameni. Prin reformele lui
Diocleţian şi Constantin cel Mare, legiunile au fost reduse la 1000 de oameni.
O legiune era formată din 10 cohorte de infanterie şi un detaşament de 120 de
călăreţi, ce alcătuiau garda comandantului. Prima cohortă era formată din
1000 de luptărori (sau după alte opinii din 800 ) şi purta numele de milliaria.
Ea era împărţită în cinci centuriae fiecare comandată de către un centurion.
Celelalte nouă aveau efective de 500 (480) de militari, se numeau
quingenariae şi erau divizate în 6 centurii de câte 80 de luptători. Numărul
total al centuriilor dintr-o legiune era de 59. Legiunile mai cuprindeau efective
de meseriaşi, medici, veterinari, artileriştii, care mânuiau maşinile de luptă,
astfel că efectivele lor se ridicau până la 6400 de oameni. Comandantul
legiunii –legatus legionis- era numit de împărat dintre membri ordinului
senatorial. În cariera onorurilor – cursus honorum- comanda unei legiuni urma
după pretură şi înaintea consulatului. În subordinea sa se aflau ofiţerii –
tribunii militum- proveniţi din rândul tinerilor senatori- tribunii laticlavi- sau
din cel al tinerilor cavaleri –tribunii angusticlavi .Serviciul lor, pe lângă
comandantul unei legiuni, reprezenta o treaptă, necesară, în cariera militară
sau civilă. Tot rang de ofiţeri aveau şi centurionii. Ei puteau provenii dintre
tinerii cavaleri, care renunţau astfel la demnitatea ecvestră (ex equite
Romano), dintre evocati (reţinuţi în armată după încheierea stagiului) sau
dintre militarii legiunii (ex caliga). Ei erau de diferite grade şi puteau avansa
după reguli bine precizate până la gradul cel mai înalt –primipilus- care
comanda prima centurie din prima cohortă, după care, în mod excepţional,
împăratul îi putea avansa în rândul cavalerilor.
O comandă deosebită, în rândul ofiţerilor, era aceea de comandant al
castrului praefectus castrorum, cu atribuţii privind aprovizionarea,
funcţionarea atelierelor, construcţia şi întreţinerea cazarmei.
În fiecare legiune exista şi un corp de subofiţeri, numiţi, în general,
principales. Ei îndeplineau misiuni diverse la comandamentul legiunii,
officium legati legionis, pe lângă tribunii militari sau comandantul castrului.
Alţi principales îndeplineau, în legiuni, atribuţii militare: aquiliferi (purtătorii
de acvile), signiferi (purtătorii de insigne), imaginiferi (purtătorii de imagini
ale împăratului), vexilari (purtau steagurile detaşamentelor de cavalerie),
optiones (locţiitorii centurionilor) apoi curierii, muzicanţii, cei ce păzeau
armele. De asemenea ei se aflau şi în serviciul guvernatorului de provincie
îndeplinind funcţii militare sau civile (beneficiarii, commentarienses,
speculatores, quaestionarii, frumentarii). Şi în rândul lor exista o ierarhie bine
precizată ; cei mai înalţi în grad: cornicularii (din statul major al
comandantului), optiones şi aquiliferii, puteau fi avansaţi în rândul
centurionilor.
De la soldaţii de rând (miles gregarii) până la centurioni, toţi militarii
erau voluntari, angajaţi prin contract şi sub prestaţie de jurământ, iar pentru
serviciul lor primeau o soldă anuală (stipendium), diferenţiată după grad şi
funcţie, diferite daruri ocazionale în bani (donativa), iar la ieşirea din seviciu
(honesta missio), ei primeau importante sume de bani (missio nummaria) sau,
uneori, loturi de pământ echivalente ca valoare (missio agraria). De
asemenea, pentru fapte de arme deosebite, militarii individual sau întreaga
unitate puteau fi decoraţi.
Titulatura legiunilor cuprindea un număr de ordine (numărul legiunilor a
variat de la 25, la moartea lui Augustus, la 34, la sfârşitul Principatului) şi un
epitet, derivat, în cele mai multe cazuri, după numele provinciei din care se
recrutau militarii (Italica, Gallica, Macedonica) sau având alte semnificaţii:
(Gemina, născută din fuzionarea mai multor corpuri de trupă; Flavia, Claudia,
Ulpia, de la gentiliciul împăraţilor care le-au creat sau reorganizat). Ca o
răsplată deosebită pentru devotamentul lor faţă de unii împăraţi, legiunilor li
se acordau epitete derivate din gentiliciul respectivilor împăraţi (Antoniniana,
Severiana, Gordiana, Phlippiana, Gallieniana) sau altele: felix, pia, fidelis.
La războaiele de cucerire a Daciei au participat, cel puţin 8 legiuni şi
detaşamente (vexilatii) din alte aproximativ 7. După anul 106 au staţionat, în
provincia Dacia, trei legiuni: legio XIII Gemina, legio IIII Flavia Felix şi
legio I Adiutrix, precum şi detaşamente din altele.
Sediul legiuni XIII Gemina a fost din 106 până la retragerea sa, în 271,
la Apulum. Cercetări recente au identificat una din porţile castrului legionar
(porta principalis dextra) şi traseul incintei sale, suprapus, în cea mai mare
parte, de zidurile cetăţii austriece din sec. XVIII. Aşezată în centrul provinciei
şi în vecinătatea zonei aurifere unitatea a jucat un rol de prim rang în întreaga
viaţă a acesteia. Detaşamente ale sale sunt atestate, practic, în toate zonele
provinciei iar cărămizi purtând ştampila acestei unităţi apar şi în mediul civil:
oraşe, staţiuni termale, villae rusticae, evidenţiind astfel rolul ei în edificarea
romanităţii dacice. Pentru devotamentul militarilor legiunii aceasta a fost
dăruită, de împăraţi, cu epitetele de : pia, fidelis (de către Antoninus Pius),
Antoniniana (Septimius Severus), Severiana, Alexandriana (Severus
Alexander), Gordiana (Gordian III), Philippiana (Filip Arabul), Galleniana
(Gallienus). După retragerea sa din Dacia, legiunea a fost fixată la Ratiaria,
pe malul sudic al Dunării, în provincia nou creată, Dacia Ripensis.
Legiunea IIII Flavia Felix a staţionat, între cele două războaie dacice, în
Ţara Haţegului iar unele detaşamente chiar în capitala Sarmizegetusa. După
organizarea provinciei sediul legiunii a fost mutat în Banat, la Berzovia, iar pe
amplasamentul vechiului castru din Ţara Haţegului se va ridica Colonia Ulpia
Traiana. Detaşamente din legiune au staţionat, sau au îndeplinit misiuni în
numeroase puncte din Banat şi Oltenia (Reea, Aradu Nou, Drobeta, Sucidava)
dar şi în Transilvania la Apulum. Inscripţiile lăsate de ofiţeri din legiune, la
Micia şi Ulpia Traiana dovedesc rolul legiunii în viaţa provinciei, în această
fază de început. În 117 sau, cel mai târziu, în 118, unitatea a revenit în Moesia
Superior, la Singidunum (Belgrad).
Legiunea I Adiutrix, a participat la ambele războaie de cucerire a Daciei
iar un bloc de piatră din capitala dacilor are gravat simbolul unităţii-
capricornul. După 106 legiunea a staţionat la Apulum, unde este atestată prin
cărămizi pe care sunt gravate siglele legiunilor XIII Gemina şi I Adiutrix şi
prin câteva inscripţii puse de militari şi veterani din respectiva trupă. O opinie
recentă consideră că unitatea şi-a avut castrul, de pământ, pe malul Mureşului,
pe amplasamentul căruia, după retragerea trupei din Dacia - prin anul 114,
când a fost dusă în războiul din Orient – s-a dezvoltat aşezarea rurală şi apoi
oraşul Municipium Aurelium Apulense.
În zona dobrogeană a Moesiei Inferior staţionau, în secolul II, legio XI
Claudia la Durostorum şi legio V Macedonica, la Troesmis iar mai sus pe
Dunăre, la Novae, legio I Italica. Detaşamente din aceste legiuni au staţionat,
între 102 – 118 şi la nord de Dunăre, în teritoriile anexate Moesiei Inferior,
unde au construit mai multe castre, după cum dovedesc cărămizile ştampilate
cu sigla lor, descoperite la: Buridava (Stolniceni), Voineşti (la nord de
Câmpulung-Muscel), Târgşorul Vechi, Drajna de Sus.
Legio V Macedonica, aşa cum am afirmat anterior, a fost mutată din anul
167, în Dacia Porolissensis la Potaissa (Turda). Castrul său era amplasat în
partea de nord-vest a oraşului actual, pe platoul Dealul Cetăţii şi este foarte
bine cunoscut prin cercetări arheologice sistematice. Dimensiunile sale sunt
de 573 X 408 m, suprafaţa de 23,37 ha, cu porta praetoria amplasată spre
răsărit. Cercetările au pus în evidenţă incinta cu sistemul de fortificare,
amplasamentul şi planul porţilor, drumurile din interior, clădirea
comandamentului (principia), barăcile soldaţilor şi ale ofiţerilor (centuria,
contubernia), depozitele de cereale (horrea) şi un foarte valoros material
arheologic legat de viaţa cazarmei. Ruinele castrului de la Potaissa s-au
păstrat de-a lungul întregului ev mediu, fiind descrise de mai mulţi umanişti
transilvăneni şi străini, până la începutul secolului trecut, când au fost
demolate de autorităţile locale.
Trupele auxiliare se recrutau dintre provinciali, de regulă dintre peregrini

şi se constituiau ca unităţi distincte de legiuni. Numele lor deriva de la cel al
popoarelor sau populaţiilor din care erau recrutate (Gallorum, Brittonum,
Thracum, Dacorum), de la provinciile în care staţionau, pentru perioade mai
lungi, de la numele unui comandant sau împărat, de la arma specifică de luptă,
la care se mai adăugau epitete onorifice: pia fidelis, armillata, torquata,
supranume imperiale: Antoniniana, Severiana, Gordiana şi indicaţii privind
numărul şi natura efectivelor : milliarriae, equitata (pentru cohortele cu
călăreţi în compunere), civium Romanorum.
Cohortele –cohortes- erau trupe auxiliare de infanterie cu efective de 500
de oameni- quingenarie- sau de 1000 numite milliariae, comandate de ofiţeri
de rang ecvestru. În cazul când aveau în compunere şi detaşamente de
cavalerie se numeau equitatae, iar efectivul călăreţilor era de 120, la cele
quingenariae, şi de 240 la cele milliariae. Comandantul unei cohorte
quingenariae era un praefectus şi această comandă reprezenta prima treaptă
din cariera militară a unui cavaler – militiae equestres, tres militiae- care
cuprindea trei trepte. O cohortă milliaria era condusă de un tribunus, aceasta
fiind a doua treaptă a carierei ecvestre. Numărul total al cohortelor care au
staţionat în provinciile dacice, de-a lungul întregii perioade romane, este de
aproximativ 50 dar cu şedere mai îndelungată 35 – 40. În Dobrogea romană
staţionau alte 11 – 12 cohorte.
Alae-le erau trupe auxiliare de cavalerie cu efective de 480 de călăreţi
(quingenariae) grupaţi în 16 turmae, sau cu efective de 1008 militari
(milliariae) grupaţi în 24 de turmae. Comandantul unei ala purta numele de
praefectus, iar comanda reprezenta ce-a de-a treia treaptă din cariera ecvestră.
Numărul total al alelor, atestate în armata Daciei, este de vreo 16, dintre care
10 cu staţionare permanentă. În Dobrogea romană au staţionat 7 alae.
Numerii au fost la început formaţiuni neregulate, miliţii etnice, recrutate
de Traian dintre populaţiile neromanizate, pentru a fi folosite în războaiele
dacice. Aşa au fost Symmachiarii Astures, Maurii gentiles, arcaşi sirieni şi
palmyreni. După încheierea războaielor -în cursul cărora unii au luptat sub
comanda lui Lusius Quietus– aceste formaţiuni au rămas în Dacia fiind
organizate după modelul trupelor de infanterie sau cavalerie. La început ele
erau conduse de praepositi (de obicei centurioni detaşaţi din legiuni) iar
comenzile se dădeau în limba etnică a luptătorilor, pentru ca mai târziu la
comandă să fie numiţi, la fel ca şi la cohorte sau ale, prefecţi sau tribuni. În
Dacia se cunosc numele a cel puţin 15 astfel de unităţi staţionate în toate cele
trei provincii la: Micia, Tibiscum, Optatiana (Zutoru), Porolissum, Arutela
(Călimăneşti), Rădăcineşti, Slăveni. La Praetorium (Copăceni) a staţionat
Numerus Burgariorum et veredariorum Daciae Inferioris, cu misiunea de a
păzii turnurile şi de a asigura transporturile pe Valea Oltului.
Formaţiunile de gardă şi escortă-singulares- erau trupe de infanterie,
pedites singulares sau de cavalerie, equites singulares, formând garda
guvernatorului. O formaţiune purtând denumirea pedites singulares Britannici
a staţionat în castru de la Cigmău, pe Mureş iar formaţiuni de equites
singulares sunt atestate la Ulpia Traiana şi Apulum. La încheierea serviciului
militar în trupele auxiliare – după 25 şi chiar mai mulţi ani- militarii primeau
cetăţenia romană, cu toate drepturile ce decurgeau de aici, situaţie stipulată
printr-un act oficial –diplomele militare ( tabulae honestae missionis). Cei mai
mulţi dintre ei se aşezau în provincia unde au slujit sub arme şi unde de regulă
îşi întemeiau familii, oficializate doar odată cu lăsarea la vatră.
Alături de trupe, la apărarea provinciilor dacice, contribuia şi un adevărat

sistem de construcţii şi amenajări de caracter defensiv, amplasate pe întreaga
suprafaţă a lor dar cu o densitate şi continuitate mai mare la graniţa acestora.
La autorii antici, începând cu secolul I d.Hr. începe să fie folosit
termenul de limes, la început, cu sensul de drum militar, apoi de hotar terestru
diferit de unul riveran. În secolele II – III, prin limes era desemnat un ţinut de
frontieră delimitat. Istoriografia modernă a consacrat un număr însemnat de
studii acestei probleme, iar conţinutul şi complexitatea conceptului au variat
în timp. Astăzi se înţelege prin limes frontiera, spaţiul de la marginea
Imperiului, care îl separa (în primul rând teritorial) de Barbaricum, păzită de
trupe şi dotată cu construcţii defensive, a căror complexitate era impusă de
natura terenului şi de pericolul pe care îl reprezentau populaţiile barbare din
vecinătate. Limesul roman nu a fost însă, decât cu foarte rare excepţii, o zonă
de interdicţie totală, ci cel mai adesea o zonă de reglare a contactelor între
Imperiu şi barbari.
Elementele de bază ale oricărui limes sunt: un drum militar de acces,
construcţii pentru staţionarea trupelor care în raport de dimensiuni puteau fi :
castra, castellum, burgi, turnuri, turnuri de observaţie şi semnalizare. Pe
anumite sectoare, sistemul putea fi completat cu valuri, şanţuri şi chiar
porţiuni cu zid de piatră, iar în faţa acestora cu alte obstacole mobile.
Obiceiul de a individualiza o porţiune a limesului imperial prin asocierea
numelui provinciei nu este mai vechi de secolul IV, astfel că noţiunea de limes
Dacicus sau sectoarele sale, despre care vom vorbi în continuare, sunt termeni
moderni, neatestaţi, ca atare în antichitate.
Sistemul defensiv al Daciei romane a fost o subdiviziune a limesului
dunărean. Edificarea sa a început în timpul lui Traian şi s-a desăvârşit sub
împăraţii care i-au urmat, îndeosebi sub Hadrian, după reformele de la
începutul domniei sale. Informaţiile transmise de Eutropius şi Rufius Festus,
cu privire la lungimea sa de 1 milion de paşi (1479 km), se referă la această
etapă. Limesul a fost apoi mereu perfecţionat şi completat, astfel că el va
atinge eficacitatea maximă la începutul secolului III. Reconstituirea traseului
şi a elementelor ce l-au compus s-a făcut pe baza observaţiilor şi a
descoperirilor din teren, ca şi prin cercetări sistematice, care în ultima
jumătate de secol au avut un ritm şi un profesionalism foarte înalt. De altfel
studiul limesului roman, la scară europeană, este foarte avansat şi bine
organizat. Există o Comisie internaţională, care organizează congrese
periodice pe această temă, două dintre ele având ca loc de desfăşurare
România.
Sistemul defensiv al Daciei romane se baza pe concepţia închiderii
văilor şi pasurilor, care intră sau ies din Podişul Transilvaniei, prin castre, care
barează, asemeni unor diguri, aceste căi de acces şi pe o reţea de turnuri şi
posturi de observaţie şi semnalizare. Un vallum amplasat în faţa liniei de
castre şi turnuri, a existat, în mod sigur pe limes transalutanus, în vestul
Munteniei, iar pe baza unor observaţii recente se susţine existenţa lui şi la
nord de Mureş, în Crişana. De asemenea descoperiri recente au pus în
evidenţă existenţa unui zid de piatră pe limes Porolissensis, în faţa oraşului
Porolissum.
Apărarea graniţei de vest a Daciei se făcea, în timpul lui Traian, prin
două, după unii cercetători chiar trei, linii de castre, ce mergeau, paralel, de la
Dunăre la Mureş. O primă linie, bine conturată, pornea, la Dunăre, de la
Lederata (Banatska Palanka, Jug.), urca pe Nera, Caraş şi Bârzava, până la
Tibiscum. Castrele cele mai importante erau cele de la Berzovia, castru
legionar de pământ în care a staţionat, până în 117, legio IIII Flavia Felix,
apoi cele de la Vărădia şi Surduc. O a doua linie urma traseul Cerna, Timiş,
ajungând tot la Tibiscum. Punctele cele mai importante, în care au existat
castre, au fost la Dierna, Mehadia (Praetorium), Teregova, (Ad Pannonios).
Unii cercetători sunt de părere că în 118, Hadrian ar fi evacuat şi vestul
Banatului, iar graniţa provinciei Dacia Superior s-ar fi stabilit pe această din
urmă linie.
La Tibiscum, un prim castru, de pământ, a fost construit încă din timpul
primului război dacic; in deceniile următoare el a fost extins, prevăzut cu
ziduri de piatră, apoi lângă el s-a construit un al doilea. Prin anii 158 – 160,
s-a construit un castru mare de piatră care suprapunea pe cele două anterioare.
Aici au staţionat, în decursul timpului, importante efective: Cohors I
sagittariorum, Cohors I Vindelicorum milliaria equitqta civium Romanorum,
Numerus Palmyrenorum Tibiscensium, Numerus Maurorum Tibiscensium.
Pe Mureşul inferior cel mai mare castru era cel de la Micia (Veţel). Aici
au staţionat: Ala I Hispanorum Campagonum, Cohors II Flavia
Commagenorum şi Numerus Maurorum Miciensium. La nord de Mureş a
existat probabil un val cu şanţ; castre nu se cunosc până în Valea Crişului
Repede, la Bologa, unde au staţionat două cohorte: Cohors II Hispanorum şi
Cohors I Aelia Gaesatorum. Un castru, se presupune, că a existat la Abrud,
dar în teren nu a fost identificat.
Porţiunea din nord-vestul Daciei, din valea Crişului Repede până în
valea Someşului, la Tihău, dispunea de cel mai complex sistem de fortificaţii,
numit limesul Meseşan sau limes Porolissensis În acest sector au funcţionat
castre la: Buciumi, Românaşi (Largiana), Romita (Certiae), Porolissum şi
Tihău, iar în faţa lor o linie de burgi şi turnuri. La Porolissum au funcţionat,
în secolul II, două castre amplasate pe dealurile Citera şi Pomăt, iar din
secolul III, numai cel de pe Pomăt, care era cel mai mare castru de trupe
auxiliare din Dacia. Efectivele staţionate aici sunt estimate la 4 – 5000 de
oameni. Dintre unităţi sunt atestate epigrafic următoarele: detaşamente din
legiunile XIII Gemina şi IIII Flavia care au staţionat aici în primii ani de
existenţă a provinciei, apoi cohortele: I Ulpia Brittonum, I Hispanorum, I
Augusta Ituraeorum, II Britannica, III Dacorum, V Lingonum, VI Thracum şi
Numerus Palmyrenorum Porolissensium.
Pe limesul de nord al Daciei, la est de Tihău, sunt cunoscute castrele de
la Căşeiu (Samum), Ilişua, Livezile şi Orheiul Bistriţei. Şi aici, ca şi pe limesul
Meseşan, în faţa liniei de castre, spre Barbaricum, se aflau mai mulţi burgi şi
turnuri, cu misiunea de a observa şi semnala mişcările triburilor din afara
provinciei. La Căşeiu garnizoana era formată din: Cohors II Britannica
milliaria şi Cohors I Britannica milliaria civium Romanorum equitata, iar la
Ilişua staţiona Ala I Frontoniana Tungrorum.
Pe văile ce coborau din Carpaţii Orientali erau amplasate următoarele
castre: Brâncoveneşti, pe cursul superior al Mureşului, Călugăreni, pe valea
Nirajului, Sărăţeni şi Inlăceni, pe Târnava Mică, Odorhei, pe Târnava Mare,
Olteni, pe Olt şi Breţcu (Angustiae) în pasul cu acelaşi nume.
În Ţara Bârsei sunt cunoscute castre la: Boroşneu Mare, Comalău şi
Râşnov. De la Olteni spre sud graniţa era păzită de trupele Moesiei Inferior,
iar după 118 de cele ale Daciei Inferior. Pe linia Oltului transilvan mai existau
castre la: Hoghiz, Cincşor, Feldioara şi Boiţa (Caput Stenarum). La Boiţa a
staţionat, în perioada de început, când limesul de pe Olt aparţinea Moesiei şi
apoi Daciei Inferior, o cohortă cu numărul de ordine I. Când, pe timpul lui
Antoninus Pius sau Marcus Aurelius, a trecut la Dacia Superior şi această
parte de sud a Transilvaniei, la Boiţa a fost instalat un detaşament al legiunii
XIII Gemina.
O poziţie mai deosebită în ansamblul sistemului defensiv au avut-o cele
două castre legionare, cu existenţă mai îndelungată adică al legiunii XIII
Gemina de la Apulum şi respectiv al legiunii V Macedonica de la Potaissa.
Aparent ele se află în interiorul provinciei, în realitate sectorul lor strategic
viza îndeosebi graniţa de vest a acesteia şi zona auriferă. În afara lor, în Dacia
intracarpatică (Transilvania romană), au mai exiatat castre de trupe auxiliare
la: Gherla (Ala II Pannoniorum), Gilău (Ala Siliana), Zutoru (Optatiana, cu
Numerus Maurorum Optatianensium), Orăştioara de Sus, Cigmău, Sighişoara,
Cristeşti.
În teritoriile de la sud de Carpaţi, care între 102 – 118 au aparţinut de
Moesia Inferior, în afară de fortificaţiile şi vexilaţiile legionare menţionate
deja, au mai funcţionat castre de trupe auxiliare şi la Rucăr (Cohors II Flavia
Bessorum), Mălăieşti, Filipeşti, Pietroasele, Poiana, Piatra Neamţ, Barboşi
(Piroboridava ?).
După renunţarea, de către Hadrian, la cea mai mare parte a Munteniei şi
la sudul Moldovei, cu excepţia zonei Barboşi, s-a organizat la limita de est a
provinciei nou create – Dacia Inferior- un limes dublu. O primă linie de
castre, mergea pe Olt, formând aşa numitul limes Alutanus. In zona cursului
carpatic castrele erau amplasate pe malul stâng al râului: Câineni (Pons
Vetus), Racoviţa, Copăceni, Călimăneşti-Bivolari (Arutela), Jiblea. O
particularitate a acestui sector constă în existenţa unei a doua linii de castre, ce
ocolea masivul Cozia pe la răsărit: Titeşti, Rădăcineşti şi Sâmbotin (Castra
Traiana). Începând de la Stolniceni (Buridava) şi până la Islaz, lângă Dunăre,
toate castrele cunoscute : Ioneştii Govorii (Pons Aluti), Momoteşti (Rusidava),
Enoşeşti (Acidava), Reşca (Romula), Slăveni şi Tia Mare sunt amplasate pe
malul drept al Oltului. In general sunt castre de dimensiuni mai reduse, deci
castella.
Construirea limesului alutan a început după reorganizarea lui Hadrian,
iar ultima consolidare a sa, cunoscută epigrafic, a avut loc pe timpul
împăratului Filip Arabul. El a fost păzit numai de trupe auxiliare. Astfel la
Romula, unde se crede că au existat două castre, au staţionat, o vreme, Cohors
I Flavia Commagenorum şi Numerus Syrorum sagittariorum, la Buridava,
Cohors milliaria Brittonum, Cohors I Hispanorum veterana, Cohors II Flavia
Bessorum, Cohors IX Batavorum, iar la Copăceni acel Numerus burgariorum
et veredariorum.
A doua linie de apărare a Daciei Inferior – limes transalutanus- se afla
în stânga Oltului, în Muntenia. Ea pornea de la Dunăre, din satul Flămânda şi
mergea până în faţa pasului Bran, având o lungime de aproximativ 235 km şi
o depărtare faţă de Olt, variabilă, de la 10 km la Dunăre, la 50 în capul nordic.
Pe cea mai mare parte a lungimii sale, limesul este marcat de un val de
pământ - la origine, probabil, un zid de glii, murus cespiticius- ; pe porţiunile
unde limesul urma cursul unor râuri, valul lipsea. Pe traseul lui au fost
identificate 14 castre, unele duble, turnuri de observaţie şi un drum militar.
Cu excepţia a două castre: cel de la Săpata de Jos, care era din cărămidă şi cel
de la Jidova, din piatră, toate celelalte au fost fortificate numai cu val de
pământ. Despre perioada când s-a edificat această linie de apărare s-au emis
păreri diferite: Hadrian, Antoninus Pius sau Septimius Severus. Cei mai mulţi
cercetători sunt de părere că el datează din perioada lui Hadrian şi că în
momentul construirii a încorporat şi unele castre mai vechi, construite
probabil încă din timpul războaielor daco-romane. Aşa cum am mai spus fâşia
de teren dintre cele două limesuri, alutan şi transalutan, a fost puţin locuită,
astfel că cele două elemente pot fi considerate ca formând un singur sistem
defensiv extins în adâncime. Complexitatea lui era impusă de condiţiile
naturale, câmpia deschisă, fără obstacolele naturale existente în Transilvania.
Limesul transalutan a fost străpuns şi avariat de carpi în timpul domniei lui
Filip Arabul, motiv pentru care a fost şi abandonat, apărarea provinciei Dacia
Malvensis stabilindu-se atunci pe limes alutanus, după ce şi acesta a fost
consolidat. Există şi opinia că, cel puţin parţial, limesul transalutan a continuat
să funcţioneze până la părăsirea Daciei.
În interiorul Daciei Inferior, apoi Malvensis, au funcţionat, de asemenea
câteva castre: Răcari, Craiova (Pelendava), Cioroiu Nou; cele de la Bumbeşti
pe Jiu aparţineau Daciei Superior.
În Dobrogea romană alături de castrul legiunii V Macedonica, de la
Troesmis au mai fost identificate şi castrele unor trupe auxiliare, cele mai
multe amplasate pe graniţa dunăreană: Sacidava (Dunăreni), Capidava,
Carsium (Hârşova). De asemenea securitatea limesului dobrogean era
asigurată de flota miltară de pe Dunăre, acea classis Flavia Moesica, care
avea sediul general la Noviodunum şi alte porturi la Axiopolis (Cernavodă) şi
Aegyssus; la Aegyssus staţiona şi cohors II Brittonum. După aducerea legiunii
V Macedonica la Potaissa, sarcinile ei defensive au fost preluate de legiunea
I Italica în vreme ce legiunea XI Claudia va controla sudul Dobrogei şi
litoralul pontic, ea primind de acum epitetul de Pontica. Începând din vremea
lui Marcus Aurelius, ca urmare a evenimentelor militare, care au afectat şi
Moesia Inferior, sunt aşezate trupe şi în oraşele greceşti de pe litoral. Astfel la
Tomis sunt încartiruite detaşamente din legiunea XI Claudia precum şi două
alae şi o cohortă (cohors I Cilicum), iar la Histria staţionau, pe lângă
detaşamente din aceeaşi legiune şi unele din ala II Hispanorum et
Aravacorum. La Callatis au staţionat temporar detaşamente din legiunea V
Macedonica, înainte de mutarea acestei unităţi la Potaissa.
Cele mai multe castre din Dacia romană şi Dobrogea au avut iniţial o
fază de pământ după care au fost dotate cu ziduri de piatră. Tot în piatră şi
cărămidă au fost ridicate şi clădirile comandamentelor –principia- unele
adevărate opere arhitectonice, ca şi depozitele pentru cereale -horrea. Barăcile
pentru cazarea soldaţilor (contubernia) au rămas însă din lemn. Spre mijlocul
secolului III aproape toate castrele din provincie trec printr-o fază de reparaţii
şi prefaceri impuse de creşterea ameninţării la graniţe, îndeosebi din partea
carpilor şi a goţilor.
La retragerea stăpânirii romane şi a armatei castrele nu au fost incendiate
nici distruse. De asemenea ele nu au fost ocupate, decât sporadic nici de daco-
romani rămaşi pe loc nici de populaţiile în migraţie. Distruse de vreme, iar
mai târziu şi de oameni, care le-au folosit ca surse de materiale de construcţie,
multe dintre ele au mai apucat să fie văzute şi descrise de umaniştii evului
mediu.
În Dobrogea, ca urmare a reformelor din cadrul armatei şi a concepţiei
defensive, începute din vremea lui Diocleţian (284-305), dispunerea
efectivelor şi mărimea lor se modifică. Şi arhitectura de caracter militar
cunoaşte, în această perioadă prefaceri însemnate.
Armatele Daciei şi Dobrogei au avut un rol deosebit de important în

dezvoltarea generală a vieţii romane în aceste provincii. O statistică, întocmită
pentru Dacia, evidenţiază predominanţa unităţilor recrutate în provinciile
europene, îndeosebi în cele de populaţie celtică sau celto-germană. Astfel 10
unităţi proveneau din Gallii, 10 din Britannia, 9 din Spania şi 8 din Belgica.
Urmau apoi cele din provinciile vecine Daciei, Pannonia, Illiria, Thracia.
Numeroase au fost şi unităţile care aveau ca teritoriu de origine Orientul şi
Africa romană. Multe dintre unităţile auxiliare erau alcătuite din cetăţeni care,
alături de cei din legiuni, erau purtătorii unei civilizaţii romane de factură
superioară. Pe lângă rolul său militar, de a asigura liniştea şi securitatea,
necesare înfloriri civilizaţiei, armata a contribuit şi în mod direct la edificarea
acesteia prin numărul mare de construcţii ridicate pe cheltuiala sa în oraşe,
staţiuni termale, prin construcţia de drumuri, poduri, prin ridicarea unor
monumente cum a fost cel de la Trophaeum Traiani. Un număr însemnat de
militari au pus inscripţii votive sau onorifice, ca expresii ale sentimentului
religios sau ale ataşamentului pentru statul roman şi casa imperială.
Monumentele funerare ridicate militarilor reprezintă contribuţii de primă
valoare la dezvoltarea artelor plastice din provincie.
Armata a jucat, de asemenea, un rol important în evoluţia demografică a
provinciei. Unităţile aşezate în Dacia, ca peste tot în Imperiu, au fost însoţite
de importante mase de oameni, reprezentând familiile militarilor sau alte
elemente: meşteşugari, negustori, legate prin interese economice de trupă.
Acestea se aşezau în apropierea castrelor formând canabae sau vici militares,
din care s-au dezvoltat cea mai mare parte a oraşelor din provincie. Armata
reprezenta pentru cei incorporaţi o veritabilă şcoală în care, pe parcursul a 25
de ani, militarii învăţau limba şi scrierea latină, îşi însuşeau religia şi modul de
viaţă roman, iar la lăsarea la vatră, cei care nu o aveau deja, primeau cetăţenia
romană, cu toate avantejele ce decurgea din acest statut privilegiat. Mulţi
dintre veterani se stabileau în Dacia, unde aveau deja familii, devenind
cetăţeni de frunte, în oraşe, ca membri ai consiliilor locale, sau la ţară ca
proprietari de villae rusticae. Amploarea acestui fenomen şi rolul veteranilor
în ansamblul societăţii daco-romane este susţinut şi de etimologia cuvântului
“bătrân” care derivă din latinescul veteranus.
Contactul populaţie autohtone cu lumea militară a provinciei s-a realizat
pe diverse căi. Într-un număr de aproximativ 23 de castre de trupă auxiliară
sau aşezări de pe lângă castre –vici militares- sau descoperit materiale dacice,
îndeosebi ceramică. Prezenţa lor a fost interpretată, în mod logic, ca o dovadă
a prezenţei dacilor, ca lucrători la construcţia şi întreţinerea castrelor, ca
militari activi în unitatea respectivă sau ca membri ai unor familii de militari,
căsătoriţi cu localnice. Aceste situaţii au fost favorizate de măsura iniţiată de
Hadrian, a recrutărilor locale, prin care unităţile dintr-o provincie îşi
completau efectivele din provincia respectivă. Chiar dacă, epigrafic,
fenomenul, nu este, bine şi fără echivoc, dovedit în Dacia şi chiar dacă aici s-a
aplicat probabil mai târziu, el a reprezentat totuşi, pentru mulţi daci calea
ascensiunii spre o situaţie materială şi culturală superioară şi spre cetăţenia
romană.
III. Istoria politică a Daciei şi Dobrogei romane până
în vremea Severilor.
Istoria politică a provinciilor dacice este parte inseparabilă a istoriei

Imperiului. Ritmurile dezvoltării acestuia, cu perioadele de avânt sau de criză,
marile evenimente politice şi militare pe care le-a cunoscut au marcat
deopotrivă şi aceste provincii. Unele evenimente de natură politică sau
militară au avut ca teatru de desfăşurare tocmai Dacia şi Dobrogea, iar altele
au avut asupra lor urmări mai deosebite. Pe acestea le vom analiza în
continuare, prin raportarea permanentă la istoria de ansamblu a statului
roman.
În anii care au urmat organizării provinciei Dacia, respectiv 107 – 108,
romanii au mai purtat războaie, în vecinătatea acesteia, cu iazigi. Cauza
acestor lupte a fost, potrivit lui Cassiu Dio (LXVIII, 10, 3), refuzul
împăratului Traian de a le restitui acestora un teritoriu, pe care Decebal la
cucerit de la iazigi, între cele două războaie şi pe care împăratul la încorporat
în provincie. Cei mai mulţi cercetători au identificat acest teritoriu, revendicat
de iazigi, cu partea de vest a Banatului. O opinie diferită a exprimat recent un
cercetător clujan, care susţine, pe bază de argumente arheologice, că acest
teritoriu se afla la nord de Mureş, în Crişana şi că provincia Dacia, din timpul
lui Traian, se întindea şi în această zonă, până la Crişul Repede.
Luptele cu iazigii au fost conduse, probabil, de Publius Aelius
Hadrianus, viitorul împărat, care atunci era guvernator al Pannoniei Inferior,
iar la ele au participat şi trupele Daciei, conduse de consularul de atunci.
Deşfăşurate la scurt timp după victoria, cu mare ecou, asupra dacilor, aceste
lupte au trecut aproape neobservate de contemporani.
După încheierea acestor lupte, pacea a domnit în provincie şi la graniţele
ei până aproape de sfârşitul domniei împăratului ctitor. Evenimentele cele mai
semnificative, în planul vieţii interne au fost colonizarea masivă efectuată sub
directa îndrumare a statului roman şi întemeierea, prin anul 110, a primului
oraş roman Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa.
În anul 114 Traian a început războiul din Orient, cu parţii şi în vederea
acestuia a deplasat numeroase trupe inclusiv din Dacia şi Moesia Inferior.
Această situaţie a putut să-i încurajeze pe sarmaţi care, au atacat Dacia, în est
roxolanii iar în vest iazigii. Istoricii au considerat că atacurile s-au declanşat
numai după aflarea veştii despre moartea, neaşteptată, a lui Traian. Dar în
condiţiile în care circulau ştirile la acea vreme, chiar şi pentru una atât de
importantă, era necesar un timp mai îndelungat până să ajungă la cunoştinţa
barbarilor. De aceea pare mai plauzibil că aceştia au declanşat atacurile mai
devreme, absenţa unui număr însemnat de trupe din zonă fiind pentru ei o
încurajare suficientă. Este posibil ca numirea, de către Traian, a lui C. Iulius
Quadratus Bassus, ca guvernator al Daciei, în 117, să se fi făcut tocmai sub
presiunea acestor evenimente. Acesta era un militar de carieră, deosebit de
valoros, şi îl însoţea pe împărat în războiul parthic, la comanda unor unităţi
legionare.
Gravitatea evenimentelor l-au determinat pe noul împăratul, proaspăt
proclamat, Publius Aelius Hadrianus (117 – 138), să vină în zonă. Cu sarmaţii
roxolani s-au purtat tratative, încheiate prin semnarea unui tratat de amicitia,
prin care aceştia primeau subsidii de la Roma. Regele lor, Rasparaganus, a
putut primi atunci cetăţenia romană, împreună cu fiul său, ca o răsplată pentru
înţelegerile la care s-a ajuns. Inscripţia, care îi atestă calitatea de cetăţean, s-a
descoperit în Italia, ceea ce ar putea să însemne că el se afla acolo ca azilant
alungat, poate, de o grupare roxolană antiromană, care rupând pacea încheiată
iniţial, au atacat, din nou, şi au incendiat castrele din Muntenia, după cum au
dovedit cercetările arheologice efectuate în unele din aceste fortificaţii. În
cadrul măsurilor luate acum se înscrie şi abandonarea teritoriilor menţionate
în capitolul anterior. Referitor la această decizie a împăratului, Eutropius
afirmă că acesta avea intenţia să abandoneze întreaga Dacie dar că a renunţat,
sfătuit de prietenii săi, care au argumentat că în cazul unei asemenea măsuri,
prea mulţi cetăţeni ar fi rămas la barbari. Afirmaţia, chiar dacă este o
exagerare, pune în evidenţă amploarea fenomenului de colonizare încă de la
început.
Cu iazigii, care revendicau probabil aceleaşi pământuri, ca şi cu zece ani
în urmă, luptele au fost grele. După ce guvernatorul C. Iulius Quadratus
Bassus a murit, a fost numit comandant al armatelor Daciei şi Pannoniei
Inferior, Quintus Marcius Turbo Fronto Publicius Severus, care deşi numai
cavaler, a primit comanda trupelor din două provincii, pentru ai putea învinge
pe iazigi. În vara anului 118 războiul era încheiat, iar Turbo, în calitate de
guvernator al provinciei Dacia şi investit cu titlul excepţional de praefectus
Aegypti, va proceda la reorganizarea teritoriilor păstrate în Imperiu, în urma
căreia sunt create cele trei provincii dacice: Dacia Superior, Dacia Inferior şi
Dacia Porolissensis. În contextul creării celor trei provincii dacice au fost
ridicate la rangul de municipia aşezările de la Drobeta, Napoca şi Romula,
astfel că numărul oraşelor a sporit la patru. La plecarea spre Roma a
valorosului cavaler, în anul 119, unde va primi comanda cohortelor pretoriene,
locuitorii Ulpiei Traiane i-au ridicat o inscripţie onorifică.
După depăşirea acestor evenimente, domnia lui Hadrian a fost pentru
cele trei Dacii şi Moesia o perioadă de pace şi prosperitate. Cu prilejul
serbărilor de douăzeci de ani de domnie ai împăratului –vicenallia- în 137, au
38
III._Istoria politică a Daciei şi Dobrogei până în vremea Severilor 39
fost emise două tipuri de monede aniversare ce făceau referire la realităţi din
Dacia. Unele, cu legenda Exercitus Dacicus, îl prezintă pe împărat într-o
scenă de adlocutio, pe un podium, îmbrăcat în costum militar, ţine un discurs
trupelor din provincie sugerate prin câţiva militari cu insignele unităţilor. Al
doilea tip are legenda Dacia. Provincia personificată este reprezentată ca o
femeie şezând pe o stâncă, îmbrăcată într-o haină scurtă, cu încălţăminte
romană, ea ţine într-o mână un stidard legionar, cu acvila iar în cealaltă sabia
dacică curbă. Valoarea propagandistică a monedelor a fost demult
demonstrată. Sabia curbă, arma naţională a dacilor simboliza obiectivele
politicii promovate de Hadrian şi în Dacia, ca pretutindeni în Imperiu, de
atragere a popoarelor încorporate la întreaga viaţă a acestuia.
Succesorul lui Hadrian, Antoninus Pius (Titus Aelius Hadrianus
Antoninus 138 – 161), a continuat politica defensivă inaugurată de părintele
său adoptiv, astfel că perioada domniei sale a fost considerată ca o adevărată
epocă de aur a Principatului. Deşi a preţuit şi a căutat pacea, domnia sa nu a
fost, totuşi, total lipsită de evenimente militare. În elogiul adresat împăratului
de retorul grec Aelius Aristides (Orationes, XXVI,70) se vorbeşte de
”războaiele pricinuite de nebunia geţilor”. Evenimentele par să se fi petrecut
prin anii 142 - 143, afectând în special Dacia Inferior, iar autorii lor par mai
degrabă roxolanii decât geţii. Cel care a respins atacurile barbarilor a fost
Titus Flavius Priscus Gallonius Fronto Quintus Marcius Turbo, care este
investit cu un mandat excepţional de prolegato et praefectus Daciae
Inferioris, în virtutea căruia putea să comande şi efective din legiuni- deşi era
doar cavaler- efective aduse din alte provincii tocmai datorită stării de război.
Cât priveşte titlul de praefectus, pe care îl poartă valorosul cavaler aflat în
fruntea Daciei Inferior, el indică o comandă într-un district militar aflat
dincolo de graniţele provinciei; ar putea fi eventual vorba de zona de vest a
Munteniei şi atunci limesul transalutan ar trebui datat doar din această
perioadă.
Mai grele au fost, se pare, evenimentele militare din anii 156 – 157. De
data aceasta atacul, îndreptat asupra Daciei Superior, venea din partea dacilor
liberi şi a costobocilor. Pentru respingerea lui au luptat trupele acestei
provincii, întărite cu detaşamente aduse din afară, sub comanda
guvernatorului Marcus Statius Priscus. Pentru faptele de arme legiunea XIII
Gemina a fost distinsă cu titlurile de pia, fidelis (devotată şi credincioasă), iar
la încheierea luptelor, legatul închină un altar zeiţei Victoria Augusta, pentru
sănătatea împăratului. Acest altar a fost ridicat în punctul Sub Cununi, în zona
fostei capitale a dacilor. Locul are o semnificaţie deosebită. La fel ca la
Trophaeum Traiani, romanii au ridicat pe locul bătăliilor pentru cucerirea
capitalei dacilor un altar, în onoarea militarilor romani căzuţi atunci şi la care
se aduceau anual ofrande. Cassius Dio vorbeşte de ridicarea unui asemenea
monument şi după bătălia de la Tapae şi locul lui ar trebui poate căutat prin
apropierea Ulpiei Traiane. Faptul că altarul lui Priscus a fost ridicat într-un
loc ce comemora victoria asupra dacilor este o dovadă că cei învinşi de el erau
tot daci. De starea de insecuritate creată de atacurile lor se leagă şi îngroparea
a două mari tezaure monetare: unul la Viştea (Cluj), altul la Sălaşuri (Mureş).
Sub auspicii mai puţin fericite a început domnia comună a lui Marcus
Aurelius (161 – 180) şi Lucius Verus (161 – 169). În prima parte a domniei
comune a celor doi, Imperiul a fost antrenat într-un război cu parţii, pentru
care au fost deplasate şi unităţi din Dacia iar din Moesia Inferior legiunea V
Macedonica. Înainte chiar ca pacea să fie restabilită în Orient, izbucneşte în
zona Dunării mijlocii şi de jos un război lung şi greu, prima ameninţare cu
adevărat serioasă a supremaţiei romane în zonă şi un preludiu îndepărtat a
ceea ce avea să urmeze la mijlocul secolului următor. Din două surse antice:
biograful împăratului Marcus Aurelius (Historia Augusta, vita Marci, 22, 1) şi
Cronica lui Eusebius din Caesarea, se desprinde o lungă listă de popoare şi
seminţii barbare ce au uneltit împotriva Imperiului pe toată linia Dunării. Este
vorba, în principal de: cvazi, marcomani, suebi, buri, vandali (asdingi,
lacringi), victoali, toţi de neam germanic, iazigi, roxolani, peucini (bastarni),
costoboci şi daci liberi. Mişcări ale acestor populaţii, de proporţii mai reduse,
se petreceau continuu, fără a perturba prea mult liniştea Imperiului. Ceea ce
le-a dat o amploare deosebită, acum, a fost începutul migraţiei spre sud a
goţilor, care s-a transmis ca o undă, mişcând toate neamurile până la graniţele
romane. Evenimentele s-au declanşat prin anul 166 iar primele atacuri asupra
provinciilor dacice s-au produs în a doua jumătate a anului 167. Pentru a le
face faţă au fost transferate mai multe trupe din Orient, care au adus în Europa
şi o epidemie de ciumă, care a făcut, în anii următori, multe victime, printre
ele numărându-se şi împăratul, mort în 180 la Vindobona (Viena). În Dacia
Porolissensis este adusă, în 167, legiunea V Macedonica şi i se fixează
garnizoana la Potaissa. Cel mai mult au avut de suferit zonele intracarpatice şi
Dobrogea. Asupra Daciei Porolissensis şi a celei Apulensis s-au abătut iazigi,
burii, şi lacringii iar Dobrogea şi alte provincii sud dunărene au fost pustiite
de costoboci şi carpi. În Dacia, unele castrele au fost avariate, exploatările
aurifere întrerupte, iar locuitorii zonei au încercat să-şi pună la adăpost,
ascunzându-le în galerii, numeroase tăbliţe ce consemnau contracte de
vânzare-cumpărare, de angajare în mină, acte ale asociaţiilor profesionale şi
religioase. De suferit au avut şi oraşele Apulum şi Ulpia Traiana. În Colonia
Dacica s-au constatat arheologic distrugeri în zona extramurană, la villa
suburbană şi la templul lui Liber Pater. Starea de nesiguranţă se traduce şi prin
îngroparea a numeroase tezaure în cele două provincii carpatice. În aceste
împrejurări are loc reorganizarea administrativă şi militară, prin care,
guvernatorului Marcus Claudius Fronto i se încredinţează la început comanda
trupelor din Dacia Apulensis şi Moesia Superior, apoi din cele trei Dacii şi
aceeaşi Moesie. Fronto va lupta şi va muri, în anul 170, pe frontul dacic. În
anul 170, pe când Fronto lupta în Dacia, împăratul, după eforturi financiare
deosebite, va declanşa o ofensivă de pe frontul pannonic împotriva iazigilor şi
40
marcomanilor, pe care învingându-i, îi va aşeza prin unele provincii ale
Imperiului, poate şi în Dacia.
În anul 170 au loc atacurile costobocilor asupra Dobrogei şi a altor
provincii balcanice, ei ajungând cu raidurile de pradă până în Grecia. Urmele
incursiunilor lor au fost sesizate arheologic la Tropaeum Traiani,
Independenţa, Noviodunum, Dinogeţia şi Capidava. La Trophaeum Traiani,
două inscripţii de caracter funerar menţionează, una pe Lucius Fufidius
Lucianus, decurio municipii, alta pe dacul Daizus Comozoi, ambi ucişi de
costoboci. În acelaşi timp roxolanii au atacat cetăţile greceşti de pe litoral.
Urme ale refacerilor, de pe urma distrugerilor suferite acum, s-au mai
constatat şi la castrele de la Arubium (Măcin), Carsium şi Axiopolis.
La conducerea celor trei Dacii, după moartea lui Fronto, a urmat Sextus
Cornelius Clemens. El luptă şi poartă tratative cu seminţiile germanice ale
asdingilor şi lacringilor ca şi cu costobocii de neam dacic. Unora li se plătesc
subsidii, alte grupuri de barbari sunt admişi să se aşeze în provincie. Referitor
la costoboci, Cassius Dio ne informează că asdingi, după ce au cerut lui
Clemens pământ, pentru a se aşeza în Dacia şi au fost refuzaţi de acesta, ei şi-
au lăsat femeile şi copii, ca ostateci şi au mers să cucerească pământurile
costobocilor. Faptul că, după acest moment, neamul costobocilor nu mai apare
în izvoarele antice, ar putea fi o confirmare a celor consemnate de istoricul
roman.
După 172 luptele reîncep, cu marcomanii, cvazii şi iazigii şi continuă cu
unele pauze tot deceniul 8. În 179 se încheie o înţelegere cu iazigii, prin care li
se permite să facă comerţ cu fraţii lor roxolanii, din răsărit, travesând
provincia pe unul din drumurile ce duceau de la vest la est; acestea puteau fi
drumul ce ducea de la Porolissum la Angustia, pe graniţa de nord şi de răsărit
sau cel de pe Mureş şi în continuare pe Oltul transilvan.
La moartea împăratului Marcus Aurelius, războiul nu era încheiat. Fiul şi
succesorul său Commodus (Marcus Aurelius Commodus Antoninus 180 –
192) va încheia pacea cu cvazii şi marcomanii. În Dacia, legatul consular,
Caius Vettius Sabinianus Iulius Hospes (180 – 182), luptă, la nord de
provincie împotriva burilor. Pacea care se încheie le interzice acestora să se
apropie de graniţa provinciei la o distanţă mai mică de 40 de stadii, adică 7,5
km. Această formulare foarte precisă sugerează că graniţa avea acum un
contur strict delimitat. Dio Cassius ne informează că în timpul acestui
guvernator au fost aduşi la ascultare 12.000 de daci mărginaşi, cărora li s-a
promis că vor fi colonizaţi în provincie. Cum în provincie nu a fost sesizată,
pe cale arheologică (aşezări, cimitire), o populaţie barbară atât de numeroasă,
s-a exprimat ideea că ei au primit dreptul de a se aşeza la vest de limesul
meseşan, în Crişana, unde au fost atestate mai multe aşezări în imediata
vecinătate a graniţei.
Liniştea nu a fost deplină nici în anii următori. Dio Cassius menţionează
lupte purtate “dincolo de Dacia”, prin anii 183 – 184, de către generalii
Clodius Albinus şi Pescenius Niger -viitori candidaţi la purpura imperială.
Starea de nesiguranţă este confirmată şi de îngroparea, în această perioadă, a
mai multor tezaure monetare, în provincie dar şi în afara ei.
Deşi Imperiul a ieşit victorios, până la urmă, din războaiele
marcomanice, politica sa externă a suferit o cotitură radicală, ea fiind de acum
una exclusiv defensivă. Statul roman se va mulţumi să răspundă provocărilor
ce veneau din Barbaricum, îndeosebi prin stabilirea unor relaţii de amicitia, şi
plata unor subsidii.
Commodus s-a confruntat cu o atitudine de nesupunere din partea unor
provincii, printre ele şi Dacia. Cu toate acestea nu lipsesc din provincie
inscripţiile onorifice dedicate lui, cum este cea de la Apulum, pusă de veteranii
legiunii, lăsaţi la vatră, în 191.
În timpul lui Marcus Aurelius şi a lui Commodus procesul de urbanizare
a continuat în provincie. Astfel, aşezarea rurală de la Apulum, situată pe malul
Mureşului, a fost ridicată de Marcus Aurelius la statutul de municipium, iar de
către Commodus la cel de colonia.Unul din cei doi împăraţi, cei mai mulţi
autori înclină spre primul, a conferit şi municipiului Napoca, statutul,
superior, de colonia.
În Dobrogea canabele legiunii V Macedonica, după mutarea acesteia în
Dacia şi aşezarea Trophaeum Traiani primesc de la Marcus Aurelius statut
urban, devenind municipia.
Din timpul lui Marcus Aurelius a început să funcţionaze o adunarea
anuală a celor trei provincii dacice –Concilium Daciarum trium. Cea mai
timpurie atestare a acestui organism ar putea fi o inscripţie de la începutul
acestei domnii sub forma provincia şi care pare să se refere la concilium
Daciae Superioris. Cele mai multe atestări ale instituţiei datează însă din
secolul III. Membrii acestei adunări erau delegaţii oraşelor şi ai celorlalte
unităţi administrative (civitates) iar locul de întrunire era la Ulpia Traiana.
Teoretic, acest organism avea rolul de a optimiza actul administrativ, prin
propuneri şi observaţii la adresa guvernatorilor, dar în realitate singura menire
a sa era afirmarea lealismului politic faţă de casa imperială, prin participarea
la serbările consacrate cultului imperial. Acest lucru reiese şi din faptul că
preşedintele acestei adunări era preotul cultului imperial (sacerdos arae
Augusti) la scara întregii provincii.
Commodus a fost asasinat, de adversarii săi politici, în ultima noapte a
anului 182, iar pentru ocuparea tronului imperial s-a declanşat o luptă acerbă,
între cinci candidaţi. Trupele din regiunea Dunării l-au susţinut pe Septimius
Severus, care a reuşit să-i învigă succesiv pe Didius Iulianus, Pescenius
Niger şi Clodius Albinus, devenind singur împărat, din 197. În bătălia de la
Lugdunum, în Gallia, împotriva lui Clodius Albinus, au participat şi vexilaţii
din cele două legiuni dacice.
Pentru istoria Daciei, epoca Severilor (193 – 235) reprezintă o perioadă
de înflorire pe toate planurile: urbanistic, economic, cultural şi de schimbări
42
profunde în statutul juridic al unei mari părţi a populaţiei. Este din păcate şi
ultima perioadă de linişte şi prosperitate pentru provinciile dacice.
Grija şi solicititudinea împăraţilor Severi pentru Dacia au fost constante.
Septimius Severus (Lucius Septimiu Severus Pertinax 193-211) este autorul a
importante reforme in armată şi administraţie care şi-au arătat roadele şi aici.
El le-a permis militarilor să se căsătorească oficial şi să trăiască cu familiile în
canabae şi vici de pe lângă trupe. Multe din aceste aşezări au fost ridicate la
rangul de municipia: Apulum, Potaissa, Porolissum. Statut asemănător au
primit şi unele aşezări civile mai dezvoltate: Dierna, Tibiscum, Ampelum, iar
patru colonii: Ulpia Traiana, Apulum, Potaissa şi Napoca, au fost dăruite cu
dreptul italic (ius Italicum), care aducea cetăţenilor scutirea de impozitul pe
pământ şi persoană. Subofiţerilor din unităţi le-a permis să se organizeze în
asociaţii şi să-şi construiască sedii (schola), în interiorul castrelor.
O atenţie deosebită a fost manifestată şi pentru creşterea capacităţii de
apărare prin lucrările de consolidare a unor castre: Slăveni, Bumbeşti, sau de
refacere a unor drumuri, cum a fost cazul cu cel de pe Olt.
Din timpul lui Septimius Severus se cunosc cei mai mulţi guvernatori
consulari pentru cele trei Dacii, doisprezece. În anul 195 această funcţie o
deţinea fratele împăratului, Publius Septimius Geta, care inaugurează, în
numele împăratului, o construcţie la Potaissa, iar la Apulum este onorat, într-o
inscripţie, de către subofiţerii din statul său major.
Fiul şi succesorul său Caracalla (Marcus Aurelius Antoninus Caracalla
211 – 217), a manifestat aceeaşi grijă pentru provinciile dacice. Una din
măsurile, la scara întregului Imperiu, a fost edictul său din 212, Constitutio
Antoniniana, prin care se acorda cetăţenia romană tuturor locuitorilor liberi ai
Imperiului cu excepţia dediticilor. În Dacia ca şi în Moesia Inferior, un număr
foarte mare de cetăţeni, poartă gentiliciul Aurelius, pe care l-au putut dobîndi
ca urmare a acestei legi, care i-a cuprins şi încetăţenit şi pe locuitorii de
origine dacică. Opera de refacere şi consolirare a castrelor şi drumurilor
continuă, ea fiind impulsionată şi de vizita pe care împăratul şi mama sa, Iulia
Domna -care avut un rol esenţial în conducerea Imperiului- au efectuat-o în
Dacia, în anul 214. Legat de eveniment, s-au ridicat, în cinstea celor doi, mai
multe monumente (statui) şi inscripţii onorare (tituli honorarii), în care
militarii şi civilii se întrec în elogii, exprimate în formule ce abundă în epitete
şi supelative: optimo maximo principique, felicissimo fortissimoque principi,
iar pentru împărăteasă, matri sanctissimi piissimique Antonini Augusti et
castrorum senatusque ac patriae.
La Porolissum, punctul cel mai nordic al vizitei, unde i s-a ridicat
împăratului o impunătoare statuie din bronz, acesta a purtat tratative, posibil şi
lupte cu lacringii şi a încheiat noi acorduri întărite prin luarea de ostatici.
Pentru a redresa criza financiară, ce se manifesta deja, prin deprecierea
continuă a denarului, Caracalla a pus în circulaţie o nouă monedă de argint –
antoninianul- care avea o valoare dublă faţă de denar, dar care cu timpul s-a
depreciat şi ea.
În timpul lui Macrinus (Marcus Opellius Severus Macrinus 217– 218),
sunt consemnate invazii ale lacringilor, în Dacia, care au stăruit şi au primit
ostatecii luaţi de Caracalla.
Domnia lui Elagabalus (218 – 222) este foarte puţin, şi echivoc oglindită
în inscripţiile din Dacia. În schimb suscesorul său, Alexander Severus (222 –
235), împreună cu mama sa Iulia Mamaea, au acordat provinciei acelaşi
tratament binevoitor şi sprijin, ca şi predecesorii săi. Din timpul său este
atestat pe graniţa de nord, la Căşeiu (Samum), un post de pază şi
supraveghere, statio, deservit de subofiţeri din aparatul guvernatorului,
beneficiarii consularis. Este posibil ca astfel de stationes să se fi organizat şi
în alte puncte de graniţă din care mai târziu se vor organiza teritoriile militare,
cu administraţie aparte, numite regiones. Mai multe inscripţii sunt închinate
împăratului şi mamei sale de către trupele din Dacia, din resurse proprii (ex
quaestura sua) şi în termeni cu nimic schimbaţi faţă de perioada lui Caracalla.
Această situaţie este expresia unei şablonări şi a unor reglementări, de la un
nivel foarte înalt a tuturor manifestărilor de loialism politic, care pune,
oarecum, sub semnul întrebării sinceritatea gestului. Dar militarii din Dacia
aveau motiv să-şi iubească împăratul care le-a oferit cu generozitate daruri şi
privilegii, într-o perioadă când la graniţele provinciei a domnit pacea.
În anul 235, pe când se afla pe Rin, chemat de un război cu germanii,
Severus Alexander şi mama sa au fost ucişi lângă Mogontiacum (Mainz), de
soldaţi,; ei l-au proclamat împărat pe Maximinus Thrax. Cu acest eveniment
începe în istoria Imperiului o lungă perioadă de criză, perioada anarhiei
militare, spre sfârşitul căreia Dacia va ieşii definitiv din cadrele politice şi
administrative ale statului roman.
În ansamblul său perioada cât Dacia a fost parte a Imperiului, dinastiile
Antoninilor şi Severilor, coincide cu maxima dezvoltare politică şi culturală a
acestuia. Momentele de criză au fost puţine, iar statul roman a găsit resursele
să le depăşască. Viaţa romană a atins apogeul nu numai la Roma ci şi în
provincii, şi această realitate va sta la baza evoluţiei lor istorice, de-a lungul
mai multor secole ce vor urma.
44
IV. Populaţia şi societatea în Dacia şi Dobrogea
romană.
Populaţia reprezintă o categorie istorică, cu legi proprii de dezvoltare, al

cărei studiu, sub aspect cantitativ (număr, densitate, mişcare) şi calitativ (structuri
etnice, organizare socială, nivel de cultură), prezintă o importaţă deosebită pentru
înţelegerea unor aspecte esenţiale ale dezvoltării istorice, într-un spaţiu şi interval
cronologic dat. În cazul concret al Daciei romane, necesitatea demersului este
susţinută de amplele restructurări demografice ce au însoţit cucerirea şi
transformarea unei părţi a pământului dacic în provincie, dar şi de rezolvările -
adeseori nesatisfăcătoare şi uneori în mod interesat eronate– pe care le-a primit
această problemă în istoriografia românească şi străină.
Sursele documentare supuse analizei, în cazul unor astfel de studii sunt:
mărturiile unor autori antici, inscripţiile, materialele şi complexele arheologice,
unele particularităţi ale vieţii cultural religioase.
Referitor la informaţiile cuprinse în operele unor autori antici, acestea nu
sunt nici multe şi nici lipsite de echivoc, aceasta datorită datei târzii la care au fost
consemnate şi deformărilor ce le-au suferit. Sursa principală pare să o constituie
opera lui Criton, Getica, din care Ioannes Lydus citează, în secolul VI, acel pasaj
referitor la prăzile scoase de Traian din Dacia supusă, între care şi 500.000 de
bărbaţi. Considerate, de către istoriografia modernă, ca fiind exagerate, cifrele au
fost reduse, de zece ori, atât cele referitoare la metalele preţioase, cât şi cele
despre prizonierii de război astfel că este acceptată cifra de 50.000. În realitate
pierderile, pentru moment, au fost probabil mai mari dar pe parcursul existenţei
provinciei componenta dacică a sporit şi ca urmare a colonizării în provincie a
unor dacii mărginaşi, situaţie practicată frecvent de romani şi atestată de izvoare.
Afirmaţia “am nimicit neamul geţilor”, pe care împăratul Iulian Apostatul, o
pune în gura lui Traian, în contextul unui discurs imaginar al acestuia către zei, a
fost, de asemenea interpretată ca un indiciu privind situaţia demografică a Daciei,
deşi astfel de exagerării, contrazise de alte surse, se pot cita frecvent, din literatura
antică.
Sursa cea mai completă privind situaţia demografică din provincia traiană o
reprezintă opera lui Eutropius, Breviarum ab Urbe condita, unde se afirmă că,
deoarece Dacia fusese secătuită de bărbaţi, în urma lungului război a lui Decebal
(Dacia enim diuturno bello Decebali viris fuerat exhausta), Traian a adus aici
mulţimi nesfârşite, din toată lumea romană, pentru a cultiva ogoarele şi a popula
oraşele (Traianus victa Dacia ex toto orbe Romano infinitas eo copias huminum
transtulerat ad agros et urbes colendas).
Cum nu avem posibilităţi, nici măcar să aproximăm populaţia regatului dac
în vremea lui Decebal şi acceptând ca reale cifrele prizonierilor, expresia secătuită
trebuie înţeleasă în sensul scăderii apreciabile a numărului de bărbaţi tineri din
Dacia. Nu avem nici un motiv să extindem fenomenul la toate categoriile de
indivizi din societatea geto-dacă, deoarece exterminarea sau alungarea populaţiei
paşnice din provinciile cucerite nu a fost nicicând practicată de romani.
În schimb, cea de-a doua afirmaţie a istoricului roman târziu, iniţierea unui
amplu proces de colonizare a Daciei, este demonstrată cu prisosinţă de întreaga
desfăşurare a vieţii romane din provincie. Adevăratul mobil al acestei colonizări la
constituit exploatarea sistematică a uriaşelor bogăţii ale provinciei: terenuri
agricole, păduri, minerale, dar şi dorinţa lui Traian şi a succesorilor lui de a crea în
Carpaţi şi la Dunărea de Jos o romanitate puternică, un sprijin pentru Imperiul ce
se dorea universal. Aceste obiective ale politicii romane ies cu claritate în evidenţă
din modul cum s-a făcut colonizarea. Căci în Dacia, mai mult şi mai sistematic
decât în oricare altă provincie, a avut loc o colonizare oficială, dirijată de către
statul roman şi începută imediat după organizarea provinciei.
Un prim lot masiv de colonişti, cetăţeni şi veterani, în număr de aproximativ
4000 (judecând după mărimea amfiteatrului de lemn de la Ulpia Traiana), au fost
împropietăriţi de Traian, în bloc (adsignatio coloniaria), ei constituind nucleul
primului oraş roman –Colonia Ulpia Traiana. Unii cercetători susţin că un proces
asemănător a avut loc şi în cadrul oraşului Romula. Grupuri mai mici de cetăţeni
au primit pământ şi s-au aşezat, în mod sigur, în alte puncte ale provinciei:
Apulum, Napoca, Potaissa, Drobeta. Tot ca urmare a unei colonizări oficiale au
sosit în Dacia grupuri compacte şi omogene sub aspect etnic, de muncitori
specializaţi în diverse activităţi. Cele mai bine atestate epigrafic şi arheologic sunt
seminţiile illiro-dalmatine –Pirustae, Baridustae, Sardeates- specializate în
mineritul aurifer şi colonizate îndeosebi în zona Munţilor Apuseni. Grupuri de
illiri, colonizaţi oficial sunt şi cele de la Cinciş, în zona exploatărilor de fier, de la
Ighiu, lucători în carirele de piatră, de la Sighişoara, iar la Caşolţ şi Calbor au fost
colonizaţi, în grupuri mari norico-pannoni. Foarte probabil că şi grupul ce a
întemeiat satul de olari de la Micăsasa, a venit în provincie tot din iniţiativă
oficială.
Un aport important de populaţie l-au adus şi trupele al căror efectiv, am
văzut că a fost estimat la 50 – 55.000 de oameni. La aceştia trebuie adăugată
populaţia ce insoţea trupele: membri de familie, rude, meşteşugari, negustori;
estimată, larg, la o proporţie de 3/1, rezultă o cifră (între 150 000– 165 000), cu
adevărat impresionantă, de colonişti. Alţii s-au aşezat în Dacia, individual,
primind sau cumpărând pământ, în diverse părţi şi punând bazele unor nuclee de
cetăţeni sau peregrini din care se vor naşte aşezări. Procesul de colonizare, sub
cele două forme, dar mai ales din liberă iniţiativă a continuat şi sub ceilalţi
Antonini, cu o oarecare reducere în vremea războaielor marcomanice, apoi sub
Severi el se reia, acum sosind în provincie un număr mai însemnat de colonişti din
partea orientală a Imperiului.
IV. Populaţia şi societatea în Dacia şi Dobrogea romană 47
În partea dobrogeană a Moesiei Inferior, colonizarea a început odată cu
integrarea acestui teritoriu în Imperiu, la începutul domniei lui Vespasian, lucru
confirmat de frecvenţa gentiliciului Flavius. O colonizare oficială şi dirijată de stat
nu este documentată, dar intensitatea fenomenului este susţinută de mulţimea
aşezărilor rurale, vici, cu nume şi instituţii de conducere de model roman. Cele
mai multe s-au dezvoltat în teritoriile rurale ale oraşelor Histria şi Tomis, care
devin astfel de cultură romană, spre deosebire de oraşele propriu zise care rămân
greceşti. Dar şi în aceste oraşe pătrund numeroase elemente romane. Am amintit
anterior un conventus civium Romanorum stabilit la Callatis, iar la Histria şi
Tomis, pe lângă triburile tradiţionale ale ionienilor, este creat şi câte un trib al
romanilor (φυλαί ‛Ρωμαίων). Pe malul drept al Istrului, aşezarea unor unităţi
militare numeroase a fost însoţită de elementele civile care au format acei vici
militares, atestaţi arheologic şi epigrafic aproape pe lângă fiecare castru. Un
impuls deosebit a cunoscut fenomenul de colonizare a Dobrogei romane în
vremea lui Traian. Victoriile acestui împărat asupra regatului dac, încheiate cu
extinderea Imperiului la nordul fluviului şi măsurile de consolidare a limesului
dunărean, în care context se înscrie şi fixarea legiunii V Macedonica la Troesmis,
au făcut din Dobrogea o zonă de siguranţă, preferată de numeroşi colonişti şi
veterani.
Originea etnic-teritorială a coloniştilor din provinciile dacice, importantă
pentru aspectul de ansamblu al romanităţii de aici, se poate stabili prin analiza
antroponimelor, a specificaţiilor de natură etnic-teritorială din titulatura unor
trupe, a unor asociaţii sau chiar indivizi, din preferinţele lor religioase sau
culturale (monumente, podoabe, port) şi din obiceiurile funerare.
Onomastica, singură, nu poate oferi rezultate concludente, având în vedere
extraordinara dinamică demografică şi socială, prin colonizări şi încetăţeniri, ca şi
fenomenele de modă. Cu toate acestea rezultatele ce ne stau la îndemână, la scara
întregii provincii se bazează pe această categorie de informaţii şi din păcate nici
nu sunt foarte recente. O statistică, din anul 1977, -întocmită pe baza a circa 3000
de inscripţii- arată că din 2950 de nume cunoscute, aproximativ 74% sunt romane
(italice şi mai ales roman-provinciale), 14% sunt de tip greco-oriental, 4% sunt
illirice, 2,3% sunt celto-germanice, aproximativ 2% (60) sunt traco-moeso-dacice
şi tot atâtea sunt de origine semitică (siro-palmirene); cele iraniene, egiptene şi
nord-africane sunt şi mai puţine.
Coloniştii originari din Italia nu sunt mulţi, aproximativ 150. Ei sunt atestaţi,
mai ales, în coloniile din Dacia Superior (Apulensis): Ulpia Traiana, Apulum şi
în teritoriile rurale ale acestora; ei au sosit în Dacia, foarte probabil, odată cu
primul lot de colonişti aşezat încă de Traian. În celelalte provincii dacice prezenţa
lor este mult mai redusă. Aproape toţi italicii erau cetăţeni, mulţi au promovat în
ordinul ecvestru şi au ocupat demnităţi importante în viaţa municipală.
Cei mai mulţi colonişti, cu nume romane, proveneau din provinciile centrale
şi vestice ale Europei romane. Alături de numele lor, în totalitate romane, şi
celelalte forme de exprimare culturală, dovedesc că erau purtătorii unei culturi şi
civilizaţii romane de factură superioară. Nici acel procent de 2,3 % colonişti cu
nume celto-germane nu erau mai puţin romanizaţi. Faptul că ei păstrau în structura
numelui lor, alcătuit cel mai adesea după sistemul roman, cu tria nomina, un
element etnic, pe rol de cognomen, se datorează adeseori unei mode. S-a putut
astfel observa că mulţi cetăţeni, de primă generaţie poartă nume romane de cea
mai autentică tradiţie, dar la fiii sau nepoţii lor revin la cognomina cu puternică
amprentă etnică.
Cele 14 %, însumând aproximativ 420, de nume greco-orientale sunt
purtate, în multe cazuri, de cetăţeni romani, la care doar cognomenul este grecesc
sau oriental, altele aparţin unor sclavi sau liberţi. Şi mai semnificativ, în cadrul
acestui grup de populaţie, este faptul că ei pun inscripţii în limba latină (numărul
inscripţiilor în limba greacă, din Dacia, este de aproximativ 40), ceea ce
dovedeşte că indiferent de originea lor etnic-teritorială, coloniştii vorbeau, în
proporţie covârşitoare limba latină. Numărul orientalilor în Dacia a fost probabil
mai mare decât indică antroponimia. Afirmând aceasta avem în vedere numele
unor asociaţii profesional-religioase precum :Suri negotiatorii, Galatae, Asiani,
Ponto-Bithyni, care au putut ajunge în Dacia tot ca urmare a unui proces de
colonizare oficială. Apoi, numărul trupelor originare din Orient este semnificativ:
14 numai din Siria, 8 din Africa, la care se adaugă cele care şi-au completat
efectivele, sau au staţionat mai mult timp în Orient (legiunea V Macedonica), şi
care au fost însoţite de numeroase elemente civile.
Analiza antroponimelor illirice evidenţiază diversitatea culturală a acestei
populaţii. Multe nume prezintă contaminări cu alte etnii, îndeosebi celtice,
numărul cetăţenilor este mai mic iar al peregrinilor mai mare, apoi gradul de
romanizare este şi el diferit.
O problemă de interpretare ridică antroponimele traco-moeso-dacice. Într-o
vreme ele au fost atribuite aproape exclusiv populaţiilor tracice de la sud de
Dunăre. Progresele realizate în cunoaşterea limbii tracice au permis constatarea că
nu există diferenţe în ceea ce priveşte antroponimia la cele două ramuri principale
ale tracilor, iar cele atestate în Dacia, atunci când nici un alt indiciu nu se opune,
pot fi considerate, în egală măsură că au aparţinut şi unor daci autohtoni.
Deocamdată lipsesc numele sonore iar acel Decebalus Luci, atestat la Germisara,
ca închinător la Nimphae, rămâne totuşi o excepţie. Absenţa, sau mai corect
raritatea, numelor dacice din provincie vine în contradicţie cu situaţia din restul
Imperiului, unde etnia dacă este bine reprezentată, atât în lumea militarilor, din
Britannia până în Siria şi chiar la Roma în gărzile pretoriene, cât şi în viaţa civilă.
În această diaspora şi numele de rezonanţă, aristocratică sau politică -Diurpaneus,
Decebalus, Scorilo- sunt mai bine reprezentate. Explicaţia acestei stări de lucruri
trebuie căutată în destinul clasei politice din statul lui Decebal, care în noua
realitate politică instituită de romani nu a jucat nici un rol, şi în măsura în care ea a
rămas în provincie a fost probabil tratată ca oamenii de rând. Când după
aproximativ trei generaţii unele elemante autohtone au ajuns la acel nivel de
bunăstare materială şi de cultură romană, care să le îngăduie să se manifeste prin
monumente epigrafice, votive sau funerare, acest fenomen, al punerii de inscripţii
de către persoane individuale se diminuează simţitor, ca urmare a primelor
manifestări ale crizei ce va cuprinde curând întreg Imperiul. Din analiza
antroponimelor purtate de dacii atestaţi în Imperiu reiese şi faptul că ei preferau,
atunci când erau încetăţeniţi, să-şi ia nume complet romane fără a mai păstra
vreun element etnic, în structura acestora.
Prezenţa băştinaşilor daci în provinciile carpatice este însă bine documentată
pe cale arheologică, îndeosebi prin ceramica lor specifică, dar şi prin alte
manifestări: unelte, podoabe, ritualuri funerare. Ei reprezentau, foarte probabil,
populaţia majoritară a provinciei şi principalul element productiv, prezent în toate
ramurile economiei şi în toate mediile provinciale. Toponimia din provincie,
începând cu numele oraşelor, al staţiunilor termale, al satelor cunoscute, este în
proporţie covârşitoare dacică, iar unele toponime romane nu sunt decât traduceri
ale unor denumiri dacice (Aquae, Angustia, Largiana). Aceeaşi situaţie şi cu
hidronimele mari: Aluta, Samus, Marisia, care deşi suferă influenţa limbii latine
îşi păstrează forma dacică. În proporţii diferite daci erau prezenţi în toate oraşele
provinciei şi în teritoriile lor rurale, în unele trupe auxiliare, în aşezările de pe
lângă acestea, în teritoriile agricole ale trupelor, exploatate îndeosebi cu băştinaşi
şi mai ales în aşezările rurale unde ei formau marea majoritate, în aproximativ 100
de sate, iar în altele locuiau alături de coloniştii de condiţie peregrină. Tot la fel, în
cele mai multe villae rusticae -mari ferme agricole ale cetăţenilor şi veteranilor-
populaţia autohtonă este prezentă ca forţă de muncă permanentă sau sezonieră.
Prezenţa elementului dac în provincie este dovedită şi de cele peste 15 cimitire,
cele mai mari -Obreja, Soporu de Cîmpie, Locusteni- cu sute de morminte.
Din rândurile acestei populaţii au fost recrutate mai multe trupe auxiliare de
către împăraţii Hadrianus şi Marcus Aurelius, care au staţionat în alte părţi ale
Imperiului, sau au fost completate efectivele celor din Dacia, pe baza recrutări
locale.
În concluzie, pe baza materialului documentar cunoscut, se poate demonstra
continuitatea şi integrarea populaţiei autohtone în toate sferele vieţii romane din
provincie. După cucerire şi organizarea provinciei a avut loc un proces de
strămutare a unor comunităţi dacice în interiorul provinciei. Aceasta s-a făcut din
raţiuni strategice, odată cu distrugerea cetăţilor dacice, sau economice, ca urmare
confiscării pământurilor celor mai bune pentru a fi transmise coloniştilor. Alte
comunităţi dacice au fost apoi mutate în teritoriile acordate trupelor pentru a le
lucra. Dar această situaţie nu s-a generalizat şi mai ales în jumătatea răsăriteană a
Daciei intracarpatice un număr mare de sate autohtone continuă să se dezvolte pe
aceeaşi vatră până la sfârşitul epocii romane sau şi după aceea. Această realitate a
stat la baza romanizării profunde şi ireversibile a autohtonilor daci, care alături de
elementele imigrate au format romanitatea carpatică.
În Dobrogea alături de populaţia autohtonă getică şi de grecii din colonii

sunt atestate epigrafic grupuri compacte de populaţie de etnie tracică precum:
bessi, lai, ausdecensii. Unii dintre ei (bessi, lai) trăiesc în aceleaşi sate cu
coloniştii romani şi au reprezentanţi proprii în structurile de conducere ale acestor
sate, iar ausdecensii formau o civitas peregrina.
Cât priveşte originea coloniştilor romani din Dobrogea, în lipsa unui studiu
la fel de cuprinzător ca cel citat mai sus pentru Dacia, se poate evidenţia aceeaşi
diversitate etnică cu o proporţie mai mare pentru elementele orientale, situaţie
exlicabilă prin poziţia acestui teritoriu, mai aproape de partea orientală a
Imperiului şi prin ponderea însemnată pe care comerţul maritim o deţinea în
economia generală a Moesiei Inferior.
Geţii dobrogeni sunt mult mai bine reprezentaţi în antroponimia de aici iar
toponimia de epocă romană a Dobrogei conservă un număr însemnat de denumiri
getice pentru sate şi cetăţi.
Din punct de vedere al statutului juridic şi al stării sociale se întâlnesc în

Dacia şi Dobrogea romană, ca în întreaga societate antică romană, mai multe
categorii sociale.
Poziţia unui individ în societate, din care decurgeau privilegiile, drepturile şi
obligaţiile sale, era determinată de un ansamblu de factori: origine, avere, statut
social, statut civic, rang social.
Din punc de vedere al statutului social distingem categoria oamenilor liberi –
cetăţeni, peregrini, incolae, deditici- şi cei neliberi, adică sclavii, iar ca o categorie
intermediară, sclavii eliberaţi adică liberţii.
Cetăţenii romani (cives Romani) reprezentau categoria cu cel mai înalt statut
juridic, drepturile lor fiind în teorie echivalente cu cele ale cetăţenilor Romei. În
realitate cetăţenii din provincii nu aveau o proprietate deplină asupra pământului,
fiind supuşi unui impozit funciar (tributum soli). Făceau excepţie cetăţenii ale
căror proprietăţi se aflau pe teritoriul unei colonii dăruite cu dreptul italic (ius
Italicum) şi veteranii ale căror proprietăţi erau scutite de acest impozit, oriunde s-
ar fi aflat.
Cetăţenia romană (civitas Romana) presupunea un ansamblul de drepturi
publice şi private, între care cele mai importante erau: dreptul de a vota în
adunările populare (ius suffragii), de a fi ales în magistraturi (ius honorum), de a fi
recrutat în legiuni, de a participa la celebrarea cultului public, de a încheia o
căsătorie după legea romană (ius conubii), de a încheia acte juridice (ius
comercii). Cetăţenia romană se obţinea prin naştere (pe linie paternă) sau putea fi
dobândită pe diferite căi. În cadrul societăţii provinciale cetăţenia putea fi obţinută
pentru merite individuale faţă de statul roman, cum erau acei principes locorum,
şefii unor comunităţi locale de statut peregrin, pentru serviciul militar în trupele
auxiliare, la ridicarea unei comunităţi la statutul de municipium, sau prin
eliberarea din sclavie, fii liberţilor fiind cetăţeni cu drepturi depline. Cetăţenia se
putea şi pierde, prin căderea în prizonierat, prin încetăţenirea într-o cetate străină,
sau pentru delicte grave.
Cetăţenii purtau nume formate din trei elemente: prenume (preanomen),
numele de familie (nomen gentilicium) şi porecla (cognomen). Femeile purtau
unul sau două nume: gentiliciul tatălui la feminin şi un prenume, şi nu îl schimbau
la căsătorie. La acordarea cetăţeniei romane noul cetăţean prelua, de la cel ce i-o
acorda, gentiliciul acestuia. În epoca principatului, cu excepţia liberţilor care
primeau gentiliciul foştilor lor stăpâni, toate celelalte încetăţeniri le făcea
împăratul astfel că cea mai mare masă a gentiliciilor provinciale parvin de la aceşti
împăraţi.
În Dacia se întâlnesc gentilicii vechi republicane (Antonius, Clodius,
Cominius, Cornelius, Ianuarius, Opellius, Procilius, Valerius, Varenius) apoi, de
la împăraţii din secolul I (Iulius, Claudius, Flavius ), dar cele mai numeroase sunt
cele de la împăraţii Antonini şi Severi. Cel mai frecvent este numele de Aurelius;
el putea fi primit de provinciali de la Marcus Aurelius, Commodus şi mai ales de
la Caracalla, ca urmare a edictului său din 212 (Constitutio Antoniniana), prin care
s-a acordat cetăţenia romană locuitorilor Imperiului, născuţi liberi, cu excepţia
dediticilor. Urmează în ordine gentiliciile Aelius, (de la Hadrian şi Antoninus
Pius), Ulpius, (de la Traian) şi Severus ( de la Septimius Severus şi Severus
Alexander).
Din punct de vedere al rangului social căruia îi aparţin cetăţenii, ordinul
senatorial (ordo senatorius, amplissimus ordo), era reprezentat în Dacia şi
Dobrogea, numai de cei ce exercitau, temporar, funcţiile de guvernator de
provincie (legatus Augusti pro praetore, vir consularis, vir praetorius),
comandant de legiune (legatus legionis) sau de tribuni militari (tribuni militum
laticlavi). Există totuşi şi două excepţii: la Apulum este atestat singurul senator
originar din Dacia, P. Aelius Gemellus, iar în Dobrogea L. Aelius Marcianus,
proprietarul unei moşii din actualul sat Urluia, aparţinea şi el la ordo senatorius.
Ordinul cavalerilor (ordo equester) este mult mai bine reprezentat în Dacia.
Dintre cei temporari, sunt procuratorii, cu funcţii de guvernator (praeses), din
Dacia Inferior şi Dacia Porolissensis, procuratorii financiari, cei care administrau
domeniul aurifer şi vămile, tribunii militum angusticlavi, tribunii şi prefecţii de la
comanda trupelor auxiliare. Începând cu Gallienus, cavalerii sunt numiţi şi la
comanda legiunilor, în locul senatorilor.
Uni membri ai aristocraţiei municipale locale au fost de asemenea promovaţi
în ordo equester. Numărul celor cunoscuţi, până acum, nu este mare, 33; pe oraşe
situaţia se prezintă astfel: Ulpia Traiana 16, Colonia Aurelia Apulensis 11,
Municipium Septimium Apulense 3, Napoca 2, Drobeta 1. Pentru aristocraţia
locală aceasta reprezenta cea mai înaltă poziţie la care putea aspira, confirmată şi
prin deţinerea, în câteva cazuri a funcţiei de sacerdos arae Augusti (M. Cominius
Quintus, P. Aelius Antipater, jun., P. Aelius Maximus, P. Aelius Strenuus, Ti.
Claudius Augustianus). Dincolo de orizontul provinciei Dacia ei nu s-au afirmat
însă, nici în aparatul militar nici în administraţia imperială.
În funcţie de averea lor cetăţenii provinciali participau la autoguvernarea
localităţilor lor în calitate de magistraţi sau membri ai consiliilor locale ordo, erau
patroni ai unor colegii, preoţi ai cultului imperial.
Peregrinii erau, în epoca imperială, locuitorii liberi din provincii fără
cetăţenie romană. În Dobrogea populaţia greacă a coloniilor avea statutul de
peregrini iar oraşele lor de civitates peregrinae cu obligaţii (stipendiariae) sau
scutite (immunes), faţă de statul roman.
În oraşele de drept roman, cum au fost cele din Dacia, peregrinii nu aveau
drepturi cetăţeneşti, dar puteau încheia acte juridice cu cetăţeni, după dreptul
ginţilor (ius gentium). Ei puteau de asemenea dobîndi pământ, prin cumpărare, dar
proprietatea lor nu era una deplină. Până la Constituţia lui Caracalla, cea mai mare
parte a locuitorilor provinciilor dacice avea, probabil, acest statut. Se consideră că
şi băştinaşii daci au primit, după cucerire, cel puţin în parte, acest statut şi au
beneficiat de toate perspectivele oferite de el. Am văzut, mai sus, care erau căile
prin care ei puteau dobândi cetăţenia romană.
Pe baza surselor documentare existente - îndeosebi inscripţii- sclavii nu au
fost prea numeroşi în Dacia, iar rolul lor în economia provinciei, nu apare ca
deosebit. Din această perspectivă noţiunea de societate sau epocă sclavagistă,
folosită pentru caracterizarea perioadei romane din istoria noastră naţională, nu
apare pe deplin justificată. Se cunosc aproximativ 250 de inscripţii, în care sclavii
apar în diferite ipostaze. Folosirea redusă a muncii servile în Dacia se explică prin
fenomene ce ţin de evoluţia generală a fenomenului în Imperiu şi prin unele
particularităţi ale vieţii din Dacia romană. La scara Imperiului munca servilă era
tot mai mult înlocuită cu cea a oamenilor liberi, iar în agricultură prin colonat.
Roma încetase să mai poarte războaie ofensive, să facă cuceriri, care îi ofereau şi
mase însemnate de sclavi. Cei născuţi în casă- vernae- erau scumpi şi ca atare erau
folosiţi în munci calificate, în administraţie, ca educatori. Apoi relaţiile dintre
sclavi şi stăpânii lor s-au umanizat treptat, lucru pus în evidenţă şi de inscripţiile
din Dacia, unde sclavii sunt menţionaţi alături de membri familiei sau apar ca
moştenitori ai stăpânului.
Rolul scăzut al sclavilor în economia provinciei poate fi explicat şi prin
absenţa marii proprietăţi funciare şi folosirea pe scară largă a mâinii de lucru
autohtone.
În inscripţiile din Dacia sunt menţionaţi cel mai frecvent bărbaţi, ca sclavi
publici (servi publici) sau privaţi (servi privati). Cei publici aparţineau unor
instituţii, oraşelor, colegiilor, templelor. Erau, în general, oameni instruiţi, iar
situaţia lor nu era dintre cele mai grele, căci uni pun, pe propria lor cheltuială,
inscripţii. Sclavii privaţi erau folosiţi în gospodăria urbană (ministeri), ca
administratori de domenii la ţară (villici, actores ), în birourile stăpânilor pentru
diferite munci administrative, financiare: încasatori vamali, ai impozitelor pe sare
şi păşuni, în biroul unor cămătari.
Cel mai mare proprietar de sclavi era şi în Dacia, împăratul ca reprezentant
al statului roman. Sclavii imperiali alcătuiesc împreună familia Caesaris, iar în
inscripţii apar sub diverse denumiri: Augusti nostri, Caesaris nostri, Imperatoris
nostri servus. Ei sunt documentaţi în aparatul de grad inferior al guvernatorului, al
procuratorului financiar, al procuratorului minelor de aur. Şi în cazul lor situaţia
materială este mai mult decât bună, căci un sclav imperial (Caesaris nostri servos
librarius), adică arhivar, ridică pe cheltuiala sa un tempu pentru zeiţa Caelestis
Virgo Augusta. Desigur că nu aceasta era situaţia celor mai mulţi sclavi din Dacia,
care după unele opinii reprezentau cam 10 % din populaţia provinciei, dar cei
mulţi şi oropsiţi au rămas anonimi.
Despre vânzările de sclavi în Dacia suntem informaţi din textele a trei tăbliţe
cerate descoperite la Alburnus Maior (Roşia Montană). Un copil (puer) s-a vândut
cu 600 de denari, o fetiţă (puella) cu 205 iar o femeie (mulier) cu 402. Preţul
ridicat al băiatului era impus, poate, de faptul că el urma să fie folosit la muncă.
Ca elemente de comparaţie avem, din acelaşi lot de tăbliţe, preţul unei jumătăţi de
casă era de 300 denari, iar salariul unui lucrător liber în mină, era în medie de 1,5
sesterti pe zi (0,37 denari).
Liberţii, adică sclavii eliberaţi, reprezentau şi în Dacia o categorie deosebit
de activă, unii cu o situaţie materială foarte bună. Primul procurator al domeniului
aurifer din Dacia a fost un libert al lui Traian, Marcus Ulpius Hermias; la Apulum
un alt libert, Septimius Asclepius Hermes, libertus numinis Aesculapi, ridică un
altar pentru triada capitolină I O M, Iunona, Minerva şi pentru Aesculap, stăpânul.
Dacă pentru cetăţenii de vază ai oraşelor forma principală de manifestare şi
de etalare a onorabilităţii lor o reprezenta ordo decurionum, adică consiliul
municipal, celelalte categorii sociale şi de avere se asociau în ordo augustalium şi
collegia.
Ordo augustalium reprezenta în oraşele provinciale o a doua stare,
considerată de Th. Mommsen, ca o replică a ordinului cavalerilor de la Roma. El
reunea pe acei provinciali bogaţi, de regulă liberţi, care datorită origini lor nu
puteau accede la decurionat. Calitatea de augustal era dăruită de ordo decurionum,
pe o perioadă limitată, probabil anual şi trebuia onorată prin danii în bani (summa
honoraria), spre binele obştesc. Toţi cei care se bucuraseră odată de acestă înaltă
favoare, formau o asociaţie, cu structură de collegium, dar care se intitula,
pompos, ordo augustalium. Aşa cum arată şi numele instituţiei, principala
atribuţie a ei era organizarea şi susţinerea pe cheltuială proprie a unui cult
consacrat împăratului. În Dacia astfel de asociaţii au existat la Ulpia Traiana,
Apulum, Drobeta, Napoca, Potaissa. Cel mai bine organizat era ordo augustalium
din capitala provinciei, unde se cunosc 48 de augustales, care avea un sediu
propriu (aedes) şi ai cărui membri au îndeplinit numeroase acte de evergetism, sau
au fost membri şi patroni ai unor asociaţii profesionale.
Ca pretutindeni în societatea romană şi în Dacia fenomenul asociativ este
bine ilustrat. S-au constituit diverse asociaţii şi corporaţii, pe criterii şi cu scopuri
diverse, denumite în general collegia. Ele erau asociaţii permanente, sau pe
termen nedefinit (spre deosebire de societates, care erau asociaţii lucrative pe
termen limitat), se constituiau prin libera iniţiativă, aveau un patrimoniu, un statut
de funcţionare şi magistraţi proprii.
Colegiile răspundeau unor nevoi şi scopuri multiple, în principal de natură
social-culturală şi religioase, iar clasificările cu care s-a operat de regulă, şi care
distingeau, colegii profesionale (asocierea după meserie), religioase (pentru
practicarea cultului unei divinităţi), etnice (denumite după numele unui popor),
funeraticia (societăţi de ajutorare reciprocă, pentru înmormântări), s-au dovedit
simpliste şi simplificatoare.
Structura socială a colegiilor era diversă. Collegiati erau cetăţeni şi
peregrini, dar şi liberţi, unii dintre ei cu situaţii materiale prospere. Oricum, ideea
că ei reprezentau pătura cea mai săracă a oraşelor, nu se mai susţine, ei fiind mai
degrabă “o elită a plebei”.
Colegiile, indiferent de natura lor, ofereau cadrul organizat prin care
diferitele grupuri sociale îşi marcau prezenţa în viaţa comunităţii respective.
Pentru a răspunde acestei meniri ele aveau o organizare riguroasă, la unele,
paramilitară, pe decurii, aveau steaguri şi simboluri proprii (vexilla, imagines) şi
conducători cu atribuţii precise.
Colegiile cu nume de profesii (fabri, lecticarii, aurarii, centonarii, utricularii,
nautarii) aveau şi unele scopuri economice, ca dovadă faptul că statul le încuraja şi
proteja, iar la nivelul comunităţii în care se organizau puteau prelua chiar unele
atribuţii civice, ca stingerea incendiilor, îngrijirea cimitirelor. Ele nu erau totuşi
exclusiviste, unele grupau mai multe meserii (colegiul fabrilor, al dendroforilor),
dar şi oameni fără meserie. Colegiile cu nume derivate de la meserii sunt mai bine
atestate în oraşele cu o viaţă economică mai activă, dar şi în unele aşezări mai
dezvoltate fără statut urban. Dintre acestea collegium fabrum, este atestat în şase
oraşe: Ulpia Traiana, Drobeta, Tibiscum, Potaissa şi în ambele oraşe de la
Apulum. El este în principal o asociaţie de artizani. La Ulpia Traiana colegiul
avea, cel puţin 15 decurii, de mărimi diferite (aproximativ 300 de membri în
total). Se cunosc magistri, decuriones, un vexillarius, patroni ai unei decurii sau ai
colegiului în totalitatea sa şi praefecti collegii. Patronii colegiului şi prefecţii se
alegeau din aristocraţia municipală, ceilalţi puteau proveni şi din interiorul
asociaţiei. Prefecţii erau în directă legătură cu atribuţia de stingere a incendiilor pe
care acest colegiu şi-o asuma .
Dintre celelate colegi “profesionale”, lapicizi sunt atestaţi în trei localităţi: la
Ulpia Traiana, la Micia şi la Cristeşti (?), iar celelalte apar menţionate câte o
singură dată. Astfel la Ulpia Traiana, pe lângă cele menţionate mai apar colegii
ale lecticarilor, negustorilor şi al liberţilor şi sclavilor publici. Urmează Colonia
Aurelia Apulensis, unde alături de fabri mai sunt atestate colegii ale dendroforilor,
şi nautarilor. Asociaţia dendroforilor îşi trage numele de la arborele sacru purtat
de membri ei în cadrul sărbătorii consacrate zeiţei Cybele, iar caracterul ei de
asociaţie a lucrătorilor în “industria lemnului” este mai mult postulat decât
dovedit. Un astfel de colegiu este atestat şi la Tomis, pe baza unui album.
Centonarii erau muncitori din “industria lânii”, confecţioneri de pături şi
îmbrăcăminte groasă, iar prezenţa lor la Apulum, poate fi explicată în contextul
staţionării legiuni XIII Gemina aici.
Mai puţin elucidată este problema colegiului utriclarilor. El este atestat prin
două inscripţii descoperite, una la Marga, în Banat, despre care se crede că
provine de la Ulpia Traiana, iar cealaltă la Călugăreni, pe valea Nirajului. Cu
privire la activitatea prestată de ei s-au emis diverse păreri: confecţioneri de
burdufi din piele pentru transportul alimentelor, confecţioneri de cimpoaie. O
opinie recentă, care se bazează pe analogii cu unele colegii asemănătoare din
Gallia, îi consideră pe utriclarii din Dacia ca membri ai unei asociaţii a
transportatorilor, în principal de vin, dar nu numai, şi care acţiona în toată Dacia,
iar sediul acestui collegium utriclariorum se afla, probabil la Apulum, oraşul cu
cea mai dezvoltată activitate economică.
Colegiile etnice şi cele alcătuite pe baze religioase aproape se suprapun
deoarece pentru practicarea cultului unei anumite divinităţi se asociau membrii
unei anumite etnii. Fenomenul apare ca foarte răspândit în mediul coloniştilor din
zona auriferă şi el reflectă pe de o parte specificul etno-cultural al colonizării, cu
grupuri mici şi etnii diferite, ca şi o posibilă senzaţie de izolare, în condiţiile
reliefului montan.
La Alburnus Maior, cel mai dezvoltat sat al minerilor, se cunosc, cel puţin
cinci asociaţii pe bază etnică şi una, posibil chiar două pe criterii religioase.
Colegiile etnice aparţin unor seminţii illire :Pirustae, Baridustae, Sardeates
şi apar în înscripţii sub formula collegia kastelli. Tot pe criterii etnice s-a
constituit şi colegiul Asianilor, originari din Asia Mică, chiar dacă aici a putut
juca un rol şi preferinţele religioase. Pe acest din urmă criteriu erau constituite
colegiul adoratorilor lui Liber Pater şi cel al adoratorilor lui Iupiter Cernenus
(collegium Iovis Cerneni). Adoratorii acestui zeu celtic erau de etnii şi situaţii
sociale foarte diferite: illiri, orientali, unii cetăţeni alţii peregrini mai mult sau mai
puţin romanizaţi. În zilele lui bune, colegiul număra 54 de membri, avea în fruntea
sa doi magistri şi doi quaestores. Din motive pe care nu le cunoaştem el a scăzut
la 17 membri, iar încasarea cotizaţiilor se făcea cu greutate astfel că s-a hotărât
desfiinţarea sa. Alte colegii cu nume etnice mai cunoaştem la Napoca (Galatae,
Asiani), la Apulum (Pontobythini), la Germisara (Galatae), la Ulpia Traiana,
palmyreni, iar printre colegiile religioase mai menţionăm: un colegiu al
închinătorilor către zeiţa egipteană Isis, la Potaissa, un altul pentru Hercules, la
Micia, unul pentru Iupiter la Ampelum.
Cele mai multe colegii aveau şi caracter funerar, în sensul că organizau pe
cheltuiala comună, funeraliile membrilor.
Indiferent de numele care îl purtau şi de criteriile pe care se alcătuiau,
colegiile răspundeau în primul rând unor nevoi sociale; ele au fost nişte “structuri
de sociabilitate”
Societatea provincială din Dacia a cunoscut, în cei 165 de ani de viaţă
romană prefaceri importante. În plan etno-cultural progresul romanizării a făcut să
se estompeze treptat diferenţele dintre diferitele grupuri de colonişti şi mai ales
dintre aceştia şi băştinaşi; aceasta cel puţin la nivelul poporului de rând, căci
elitele au continuat să se menţină la un standard ridicat în toate manifestările lor.
Constituţia lui Caracalla a produs şi ea o nivelere prin acordarea cetăţeniei romane
unui număr însemnat de provinciali.
Treptat criteriile de ordin etnic, social şi juridic devin mai puţin evidente în
structurarea socială în schimb cele de avere crează noi departajări. Se afirmă, în
raport cu acest ultim criteriu două mari categorii: honestiores, clasa avută formată
din cetăţeni şi peregrini bogaţi, din militari, dar şi din sclavi şi liberţi imperiali cu
venituri substanţiale, iar la celălalt pol, humiliores, clasa săracă formată din marea
masă a poporului, din sclavii şi liberţii de rând.
Cu privire la lupta socială a categoriilor defavorizate, istoriografia noastră a
pus în legătură unele momente de criză la hotarele provinciei cu mişcări ale
populaţiei supuse din provincie. Adevărul este că nici un izvor intern sau extern
nu face referire la lupta sau rezistenţa dacilor încorporaţi în societatea provincială.
Desigur ostilitate şi resentimente din partea acestora sunt de presupus, mai ales în
prima generaţie, dar în condiţiile concrete de existenţă ale băştinaşilor daci,
formele de luptă organizată erau greu de realizat. Lipsiţi de conducătorii lor
politici şi spirituali, căci am văzut că aristocraţia dacică a fost desfiinţată ca clasă
şi foarte probabil în mare parte şi îndepărtată din provincie, şi dispersaţi în masa
coloniştilor, sau suprevegheaţi îndeaproape de trupe, geto-dacii au sfârşit prin a se
integra, mai ales că situaţia socială şi materială a unor colonişti nu putea fi mult
diferită de a lor.
În Dacia nu are loc, în secolu III, aşa cum s-a întâmplat în alte provincii, o
renaştere a sentimentului naţional dac, care să conducă până la fenomene de
secesiune.
În biografia împăratului Commodus se afirmă că acesta a fost confruntat cu
o stare de nesupunere din partea unor provincii, între care este menţionată şi
Dacia şi că această stare a fost curmată de către generalii săi. Nu se poate preciza
mai exact de ce natură era revolta provinciilor şi cum s-a manifestat ea.
Câteva inscripţii din Dacia menţionează atacuri comise de latrones. Aceştia
puteau fi cete de hoţi şi răufăcători din provincie care atacau proprietăţile sau
călătorii, producând omoruri şi jafuri. Nu este exclus ca ei să fie şi barbari din
afara provinciei, strecuraţi peste limes, în aceleaşi scopuri. O stelă funerară
descoperită la Zegaia (Mehedinţi), menţionează o fată de origine illiră, interfecta a
latronibus et vindicata, la Băile Herculane a fost ucis Lucius Iulius Bassus,
quaestor şi decurion la Drobeta, răzbunat de fraţii săi, iar la Slatina (Caraş-
Severin) o stelă funerară îl menţionează pe P. Aelius Ariortus, quattuorvir la
Dierna, ucis şi el, de latroni. Asemenea fenomene au fost probabil mult mai
numeroase, îndeosebi atunci când şi situaţia militară şi politică la graniţele
provinciei era mai tulbure, dar ele nu au devenit un fenomen de masă.
IX. Romanizarea în Dacia şi Dobrogea
Procesul cel mai important, prin urmările sale, petrecut în cea mai
mare parte a Europei romane, a fost romanizarea. Acest proces reprezintă
una din cele mai ample restructurări, în plan cultural şi etnic, al lumii vechi,
comparabilă doar cu indoeuropenizarea şi marile migraţii de la sfârşitul
Antichităţii.
Formele concrete în care romanii au desfăşurat procesul de cucerii şi
de încorporare treptată a noilor teritorii, concepţia lor politică generală în
raport cu popoarele încorporate, toleranţa religiosă, au favorizat cooperarea
şi contopirea treptată a unor zone cu niveluri de dezvoltare şi tradiţii
diferite, într-un mare organism, unitar în ceea ce priveşte cadrele mari de
desfăşurare a vieţii economice, social-culturale şi politic militare.
Superioritatea sistemului instalat de romanii cuceritori şi-a arătat peste tot
roadele, iar integrarea în acest sistem, din partea noilor etnii s-a transformat
într-un proces organic, fără presiuni, popoarele încorporate fiind atrase de
civilizaţia romană.
Aceste aspecte generale se regăsesc şi în cadrul provinciilor dacice.
Dobrogea, ca parte a Moesiei Inferior, mai târziu organizată ca o provincie
separată, a făcut parte din Imperiu şase secole, timp în care viaţa romană a
cunoscut o înflorire deosebită iar romanizarea a cuprins treptat şi populaţia
băştinaşe getică. Dovezile continuităţii şi romanizări geţilor sunt aici cât se
poate de evidente, inclusiv în epigrafia provinciei. În Dacia procesul
romanizării a cunoscut unele aspecte mai deosebite. Adversarii continuităţii
românilor în spaţiul lor istoric, au invocat nu numai absenţa dacilor din
provincia traiană ci şi imposibilitaea romanizării lor, datorită timpului scurt
cât Dacia a făcut parte din Imperiu şi izolării în care s-au menţinut dacii în
provincie. Cu privire la primul argument se cuvine evidenţiat nivelul
superior de dezvoltare al dacilor în momentul încorporării, nivel atins
printre altele şi ca urmare a unei vecinătăţi nemijlocite, de circa un secol, cu
statul şi civilizaţia romană. Izvoarele literare (cu toată înclinaţia lor de a
prezenta doar evenimentele violente), dar mai ales descoperirile
arheologice, evidenţiază că ceea ce a prevalat în acest secol nu au fost
confruntările, ci mai ales relaţiile de schimb şi împrumuturile în urma cărora
dacii oficializează moneda romană, preiau alfabetul latin, folosesc limba
168 Epoca romană în Dacia şi Dobrogea, secolele I-III d.Hr.
latină în raporturile diplomatice, preiau unele elemente de tehnică. Aceste
aspecte au făcut, fără îndoială, ca integrarea dacilor să fie mai uşoară şi mai
rapidă. Dar mai importantă decât aceste aspecte a fost acţiunea romană în
noua provincie. Dacia a fost încorporată într-un moment când puterea
statului roman atingea apogeul pe toate planurile, iar experienţa dobândită
în decursul timpului, a fost folosită din plin. Astfel, instituirea rapidă a unei
administraţii dezvoltate şi extinse până la marginile provinciei, aşezarea
unei armate numeroase, dar mai ales colonizarea masivă a provinciei, în
bună măsură dirijată de stat, cu elemnte active şi puternic romanizate, au
constituit factorii motorii ai dezvoltării romanităţii carpatice. Dacă în alte
provincii instalarea vieţii romane s-a desfăşurat lent, în Dacia ea apare ca o
adevărată explozie. Schimbările s-au petrecut repede, atât de repede încât
nici nu li se pot sesiza etapele. La nici douăzeci de ani de existenţă a
provinciei aici erau deja 4 oraşe, sute de mille de drumuri, ateliere
meşteşugăreşti, ferme agricole, o activitate de extracţie a aurului, fierului
sării, pietrei, foarte intensă. Cu excepţia unei scurte perioade de stagnare,
din timpul războaielor marcomanice, această viaţă intensă a continuat până
aproape de sfârşitul existenţei provinciei. Băştinaşii daci nu puteau şi foarte
sigur că nici nu au dorit să rămână în afara acestei vieţi. Colonizarea masivă
şi redistribuirea proprietăţilor şi a celorlalte bogăţii ale provinciei, ca şi
unele interese strategice sau economice ale noilor stăpâni au cauzat
importante strămutări de populaţie dacică, reflectate în apariţia a numerose
sate noi. Fenomenul nu a fost însă general şi se pare că nu a fost urmărit cu
obstinaţie de către administraţia provincială, multe comunităţi dacice
continuându-şi existenţa pe vechile vetre. Peste tot însă aceste sate dacice,
care nici nu erau exclusiv dacice, se aflau în vecinătatea aşezărilor
întemeiate de colonişti. Un număr apreciabil de băştinaşi locuiau în
aşezările coloniştilor inclusiv în oraşe. Aportul poporului dac la edificarea
civilizaţiei romane a fost esenţial în multe domenii: agricultură, păstorit,
exploatarea pietrei, a sării, în minerit, transporturi, în construcţiile civile şi
militare. Măsura luată de împăratul Hadrian de a înnoi efectivele unităţilor
din provincii cu localnici, s-a aplicat cu certitudine şi în Dacia, chiar dacă
nu aşa devreme, astfel că mulţi băştinaşi au ajuns să slujască în armata
provinciei, după ce unii fuseseră recrutaţi pentru alte trupe dispersate din
Britannia până în Siria.
La scara întregii provincii cultura materială era în proporţie
covârşitoare romană. Chiar şi în satele băştinaşe cultura materială este
romană în cea mai mare parte şi doar un procent mic 10 – 15%, din vase
mai ales, mai rar unelte, sunt lucrate local după tradiţia dacică.
Dar adopatrea masivă a civilizaţiei romane era doar un pas esenţial
dar nu suficient, pentru o romanizare puternică şi ireversibilă. Abia după ce
autohtonii au adoptat şi componentele vieţii cultural-spirituale: limba
obiceiurile, credinţele, romanizarea devenise o realitate. Limba fost probabil
cel mai repede însuşită de băştinaşi din motive de necesitate dar şi din
IX. Romanizarea în Dacia şi Dobrogea 169
interes, căci folosirea limbii oficiale a statului roman era un semn de
ataşament faţă de acesta şi o posibilitate de promovare în viaţa civilă ca şi în
cea militară. Se consideră că după una, două generaţii de bilingvism, latina
populară a devenit predominantă în vorbirea autohtonilor. Din această
perioadă de bilingvism au pătruns în latină şi apoi s-au conservat în limba
română un număr de cuvinte dacice, estimat astăzi la 170 – 180, dar atunci
cu siguranţă mai multe. Cunoaşterea limbii, şi însuşirea civilizaţiei romane
au deschis calea emancipării social-juridice prin încetăţenire. Căile prin care
băştinaşii daci au dobândit cetăţenia, înainte de constituţia lui Caracalla, au
fost serviciul în trupele auxiliare, ridicarea localităţilor lor la statutul de
oraşe sau alte merite personale. Din mulţimea cetăţenilor provinciali
purtând nume imperiale, Ulpius, Aelius, Aurelius, este firesc să presupunem
că unii erau de etnie dacă. Absenţa numelor etnice indubitabile, cu excepţia
acelui Decebalus de la Germisara, nu infirmă această presupunere, căci s-a
observat că şi în alte părţi ale Imperiului, dacii încetăţeniţi au optat pentru
nume complet romane. Pe parcursul celor şaptesprezece decenii de viaţă
romană s-au produs şi în Dacia ca în întreg Imperiul două procese esenţiale:
o continuă uniformizare în plan etno-cultural şi apoi şi juridic, iar pe de altă
parte o divizare tot mai accentuată în corpul cetăţenesc pe criterii de avere.
Pe măsură ce deosebirile etno-culturale se atenuează cele dintre bogaţii şi
săracii societăţii romane se accentuează.
Intensitatea procesului de romanizare în Dacia s-a validat în
încercările la care au fost supuşi daco-romanii, după retragerea
administraţiei imperiale din provincie. Atunci ei nu numai că nu au revenit
la limba şi obiceiurile anterioare cuceriri, dar păstrând tot ce au însuşit în
perioada provinciei, au şi transmis aceste bunuri spirituale dacilor liberi. Pe
temeiul romanităţii carpatice şi sub înrâurirea permanentă a Imperiului aflat
la sud de Dunăre, iar în anumite perioade trecând şi la nord de fluviu, s-a
produs extinderea romanizării până la cuprinderea întregului neam dacic.
Rolul creştinismului latin în acest procesul de consolidare şi extindere a
romanităţii a fost esenţial, decisiv.
V. Aşezările
Ca urmare a amplului proces de colonizare şi prin continuarea locuirii în

vechile aşezări dacice sau întemeierea altora noi de către comunităţile
autohtone din provincie, strămutate din motive pe care le-am evidenţiat
anterior, în Dacia romană s-a constituit într-un răstimp destul de scurt o reţea
densă de aşezări, în cea mai mare parte de caracter civil-rural. Din acest punct
de vedere, al numărului şi al mărimii aşezărilor, epoca romană se evidenţiază
ca fiind cea în care s-a realizat cea mai intensă locuire şi mai sistematică
punere în valoare a resurselor acestui teritoriu.
Informaţiile privind habitatul, aspect esenţial pentru caracterizarea
oricărei civilizaţii, sunt bogate, dar de valoare inegală şi ele ne sunt oferite de
lucrările unor autori antici, de itinerarii ale Imperiului, de inscripţii şi mai ales
de descoperirile arheologice.
Dintre autorii antici, geograful alexandrin Ptolemeu, în Geographia, dă
numele mai multor aşezări, numite de el πόλεις, adică oraşe, dintre care unele
au fost confirmate şi de alte categorii de izvoare, ca aflându-se în provincia
Dacia: Dierna, Tibiscum, Aizis, Drobeta, Hydata (Aquae), Germisara,
Apulum, Salinae, Potaissa, Napoca, Porolissum, Cumidava, Angustia.
Deocamdată rămâne neidentificată aşezarea Ulpianum, care purtând un nume
imperial ar trebui să se afla în provincie. Pentru Dobrogea acelaşi autor indică
numele mai multor πόλεις: Sucidava, Axiopolis, Carsium, Troesmis,
Dinogetia, Noviodunum, Aegyssus, nume confirmate de itinerarii şi de
numeroase documente epigrafice.
Tabula Peutingeriană, numită astfel după numele posesorului ei, din
secolul 16, Conrad Peutinger, din Augsburg, este o hartă a drumurilor romane,
executată foarte schematic. De-a lungul fiecărui itinerar sunt indicate
staţiunile, cu numele lor şi distanţa dintre ele, iar alte simboluri, ce insoţesc
toponimul: turnuri, ziduri de apărare, thermae, horrea, temple, porturi, sunt
indicii preţioase pentru cunoaşterea caracterului aşezărilor. Datarea ei s-a
făcut diferit; după cele mai recente opinii, prima variantă a acestui itinerar ar
data de la începutul secolului III, cu adăugiri importante în vremea lui
Theodosius II. Nu se cunoaşte autorul, iar exemplarul cunoscut astăzi este o
copie din sec. 11 – 12. În segmentul corespunzător Daciei (segmentele notate
cu VII, VIII) sunt prezentate două drumuri prin Banat ( Arcidava – Caput
Bubali; Dierna – Ulpia Traiana), două prin Oltenia (Drobeta –Romula – Pons
Vetus), iar din Transilvania drumul principal de la Ulpia Traiana la
Porolissum şi o ramificaţie a lui, în continuarea celui de pe valea Oltului, de la
Caput Stenarum la Apulum, în Tabula, de fapt la Vinţul de Jos, după cum
indică descoperirile din teren. Nu sunt cuprinse în hartă drumurile din partea
de răsărit a provinciei.
Un alt itinerar este cel întocmit de Geograful din Ravenna, în sec. 7,
având ca surse, Itinerarul lui Antoninus şi varianta originală a Tabulei
Peutingeriene. Unele aşezări menţionate în acest itinerar (Congri, Sturum,
Urgum, Ermerium, Alincum, Capora, Iscina, Tirepsum), nu au fost nici ele
confirmate de alte surse şi probabil nici nu erau în provincie, ci în teritoriile
învecinate din Barbaricum.
Numele unor aşezări apar consemnate în inscripţii descoperite în
provincie sau în afara ei, pe tăbliţele cerate descoperite în galeriile minelor de
aur din Munţii Apuseni sau în denumirea unor trupe auxiliare din provincie.
Cele mai multe toponime sunt de origine dacică, unele traduc în latină
denumiri dacice legate de însuşirile locului (Angustia, Aquae) şi doar câteva
sunt nume romane noi. Dintre toponimele de origine dacică menţionăm:
Acidava, Alburnus (Maior), Ampelum, Apulum, Arcidava, Arutela, Azizis,
Brucla, Buridava, Cedonia, Cumidava, Darnithitum, Deusara, Dierna,
Drobeta, Germisara, Immenosum (Maius), Masclianae, Micia, Napoca,
Pelendava, Porolissum, Potaissa, Rusidava, Sacidava, Samum, Tibiscum . Un
singur oraş roman din Dacia poartă un nume roman Romula – un diminutiv de
la Roma- iar în cazul capitalei numele ei aminteşte deopotrivă ctitorul dar şi
capitala dacilor, pe care se considera că o continuă. Nume romane au însă mai
multe aşezări rurale, civile sau militare şi unele staţiuni termale: Ad Mediam,
Ad Pannonios, Ad Mutrium, Angustiae, Aquae, Blandiana, Castra Nova,
Caput Stenarum, Castra Traiana, Centum Putei, Certiae, Largiana,
Optatiana, Petrae, Pons Augusti, Pons Aluti, Pons Vetus, Praetorium (două
localităţi poartă acest nume), Salinae.
În zona mineră din apropiere de Roşia Montană sunt atestate aşezări ale
minerilor illiri care poartă denumirea de kastella: Kastellum Ansi, Kastellum
Baridustarum.
Cea mai mare parte a aşezărilor din Dacia sunt cunoscute, numai pe baza
descoperirilor arheologice. Numărul, amplasarea teritorială şi mai ales
aspectul concret al acestora constituie tot atâtea indicii valoroase pentru
reconstituirea habitatului roman din Dacia.
În Tabula Imperii Romani, fasciculele L 34, L 35, privitoare la Dacia
romană, au fost consemnate, pe baza evidenţelor de atunci (anul 1968), circa
300 de aşezări, această cifră fiind preluată de cele mai multe sinteze asupra
domeniului. Intensificarea cercetărilor de teren şi publicarea recentă a unor
repertorii mult mai complete au modificat substanţial informaţiile privind
habitatul. Numai pentru Transilvania romană se cunosc astăzi circa 900 de
aşezări rurale, la care trebuie să adăugăm castrele, aşezările civile de pe lângă
V. Aşezările 59
acestea şi oraşele. Chiar dacă admitem că în Transilvania s-a atins cea mai
mare densitate de locuire, numărul aşezărilor din celelalte zone (Banat,
Oltenia), trebuie estimat şi el, prin comparaţie, la câteva sute. Desigur şi
această situaţie este una provizorie, ea trebuind să fie mereu corectată, în
raport cu noile descoperiri.
Perioada de apogeu a civilizaţiei romane, considerată de toţi cercetătorii
ei ca fiind cea corespunzătoare dinastiilor Antoninilor şi Severilor, coincide cu
maxima înflorire a urbanismului şi a vieţii municipale de tip roman, antic. În
cazul Daciei, începutul urbanizării sale este urmarea directă a încorporări în
Imperiu. În regatul dac doar capitala dobândise unele caracteristici economice,
arhitecturale şi cultural-religioase care o apropiau de oraşele antice. După
cucerire, ea şi cele mai multe aşezări dacice mai dezvoltate- davele- nu au
supravieţuit, iar dintre cele care s-au menţinut nu avem cunoştinţă ca vreuna
să fi primit statutul de civitas peregrina, astfel că toate oraşele sunt aici creaţii
romane.
Ritmul urbanizării în Dacia a fost unul foarte rapid. El se desfăşoară, în
linii mari în primul secol de existenţă a provinciei. La finalul acestui proces
existau în Dacia 11, poate 12, oraşe dintre care cel puţin 7 aveau statutul
superior de colonia.
Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa a fost numele
complet al primului oraş din Dacia romană, după cum dovedeşte o inscripţie
pe un lingou de plumb, descoperit recent în primul forum al aşezării. În
inscripţii numele său apare rareori întreg, frecvent ea este denumită simplu
Colonia Dacica, aceasta mai ales la început, când era singurul oraş de acest
rang şi deci nu exista posibilitate de confuzie. Începând cu domnia lui Severus
Alexander, oraşului i se adaugă şi epitetul de Metropolis, care avea menirea să
sublinieze rolul, de primă mărime, jucat de colonia traiană în viaţa provinciei.
Aşezat în colţul de sud-vest al Ţării Haţegului, oraşul a fost o colonia
deducta, întemeiată deci printr-un proces tipic de colonizare, prin anul 110,
de către guvernatorul Daciei, Decimus Terentius Scaurianus, ca reprezentant
al lui Traian, adevăratul ctitor. Atunci, un număr de aproximativ 4000 de
cetăţeni şi veterani au primit loturi de pământ, a căror mărime medie se
estimează la 200 iugera (50,4 ha), în cadrul unui act de împropietărire –
adsignatio coloniaria. Mai multe observaţii de teren şi descoperiri arheologice
par să indice faptul că oraşul s-a dezvoltat pe amplasamentul castrului legiunii
IV Flavia Felix, dar cele mai recente opinii pun sub semnul întrebării această
succesiune castru-oraş.
Colonia Ulpia Traiana a fost, în decursul timpului, obiectivul arheologic
cel mai căutat şi cercetat, de amatori şi specialişti. Cel care a recunoscut
primul, în ruinele de pe teritoriul satului medieval Grădişte (tradus în
maghiară Varhely, azi com. Sarmizegetusa, jud. Hun.) locul capitalei
provinciei Dacia a fost clericul Ioan Mezerzius, care în primi ani ai secolului
XVI a copiat şi transmis un mare număr de inscripţii, unele dintre ele
dispărute între timp. Cercetări sistematice s-au făcut la sfârşitul secolului XIX,
apoi în perioada interbelică, pentru ca, din anul 1973, ele să fie continuate
neîntrerupt, până astăzi.
Oraşul a avut o incintă dreptunghiulară, cu laturile de 600 x 540 şi o
suprafaţă de 32 ha. Pe baza celor mai recente rezultate se pare că la aceste
dimensiuni s-a ajuns după o extindere spre vest a primei incinte fortificate.
Zidul de incintă era lucrat în opus quadratum, dar amplasamentul porţilor nu
este cunoscut, de asemenea şi trama stradală, cu structură ortogonală, a fost
propusă mai mult ipotetic. Locuirea a depăşit mult zona intramurană,
populaţia oraşului fiind estimată la 25 000 – 30 000 de locuitori. Rezultatele
săpăturilor mai noi au condus la reconsiderarea unor aspecte privind
urbanistica oraşului. Astfel astăzi este cert că aşa numitul palat al augustalilor,
aedes Augustalium, a fost, de fapt, primul forum şi el a avut două faze
constructive, prima fiind o fază de lemn. Dintre edificiile din zona
intramurană se mai cunosc, thermae-le, sediul procuratorului financiar
(domus procuratoris) şi unele locuinţe. În zona extramurană s-au cercetat:
amfiteatrul, un cartier meşteşugăresc, două villae suburbanae şi o extinsă
zonă sacră din care se cunosc mai bine 12 edificii de cult: temple închinate lui
Mithras, Liber Pater, Silvanus, Nemesis, un sanctuar cu 4 temple consacrat
zeilor Aesculap şi Hygia, un templu pentru zeii sirieni şi altele.
Oraşul a avut o viaţă economică destul de prosperă, evidenţiată de
descoperirile arheologice şi mai ales de colegiile meşteşugăreşti amintite
anterior. Mulţi locuitori ai Ulpiei, cetăţeni, erau proprietari rurali, colonia
având unul din cele mai întinse şi mai dezvoltate teritorii rurale, cu foarte
numeroase villae rusticae.
Ulpian, un jurist roman de la începutul sec. III, ne-a transmis o listă a
oraşelor daco-romane care au beneficiat de dreptul italic (ius Italicum), în care
sunt trecute: Dierna (se pare că este totuş o eroare), Ulpia Traiana
Sarmizegetusa, Apulum, Potaissa şi Napoca. Dacă pentru ultimele trei, este în
afara oricărei îndoieli că acest drept le-a fost acordat de împăratul Septimius
Severus, în cazul capitalei s-a susţinut că ea ar fi putut beneficia de acest
privilegiu încă de la înfiinţare.
Ulpia Traiana a fost tot timpul capitala culturală şi spirituală a Daciei
romane şi un puternic focar de romanizare. După reforma administrativă a lui
Marcus Aurelius, aici se întrunea anual adunarea celor trei provincii
(Concilium Daciarum trium) şi tot aici era sediul şi altarul cultului imperial la
scara celor trei provincii. Zestrea epigrafică, în continuă creştere a depăşit 500
de piese, care reflectă o viaţă romană de un nivel ridicat.
Drobeta a fost, cu siguranţă, prima aşezare romană din Dacia. Apariţia
ei este legată de construirea podului şi amplasarea unei garnizoane romane,
încă de la sfârşitul primului război cu dacii. Este foarte posibil ca prezenţa
romană să fie şi mai timpurie, de după pacea din 89, încheiată de Domitian cu
Decebal. Prima aşezare de la Drobeta a fost probabil un vicus militar, lucru
confirmat şi de poziţia sa faţă de castru, pe care îl înconjoară. pe trei dintre
laturi. Ridicarea la statut urban, municipium, şi-o datorează lui Hadrian, şi a
V. Aşezările 61
avut loc, foarte probabil prin anul 119. Municipium Publium Aelium
Hadrianum Drobetense, a coexistat deci cu garnizoana, ce apăra podul,
aceasta constituind o excepţie înainte de domnia lui Septimius Severus,
impusă probabil tocmai de misiunea specială a acestei trupe. Statutul superior
de colonia l-a primit de la Septimius Severus, între anii 193-198, numele său
complet fiind Colonia Septimia Drobetae
Drobeta este un toponim dacic, iar în aria oraşului roman urmele dacice
sunt frecvente. Ele pot proveni deopotrivă de la aşezarea dacică anterioară şi
mai ales de la populaţia dacică a oraşului.
Cercetările arheologice în aria oraşului antic nu sunt prea extinse, el fiind
suprapus de actualul oraş. Se pare că el a avut o incintă poligonală, şi o
suprafaţă locuită de aproximativ 51 ha. Aceasta a fost înconjurată cu un zid de
apărare, probabil numai în secolul III. Oraşul a avut o viaţă economică
prosperă, favorizată şi de prezenţa podului. Se cunoaşte un colegiu al fabrilor,
ateliere tegulare, de ceramică, iar din teritoriul său rural mai multe villae
rusticae.
Zestrea epigrafică, ajunsă până la noi, este apreciabilă; cele mai multe
epigrafe sunt din perioada municipală şi pun în evidenţă o organizare romană,
cu instituţii tradiţionale, şi o viaţă cultural-religioasă intensă.
Napoca, romană ocupa aproximativ centru oraşului actual Cluj-Napoca,
cu o incintă de formă dreptunghiulară, cu posibile curbări ale laturilor de est şi
vest şi o tramă stradală, ce pare să fi avut o dispoziţie ortogonală. Suprafaţa
oraşului este aproximată la 32,5 ha şi ea a fost înconjurată de un zid de
apărare surprins în mai multe puncte prin intervenţii fortuite şi cercetări
recente. Locuirea romană la Napoca este de asemenea timpurie. O bornă, ce
marca distanţele pe drumul imperial (miliarium), descoperită la Aiton, datând
din anul 108, consemnează distanţa de 10 000 de paşi (14,785 km) pe drumul
de la Potaissa la Napoca. Rezultă, implicit, că la acea vreme cele două aşezări
existau şi aveau, probabil, statut de vici.
Cercetări recente au identificat un nivel de locuire preurbană, cu locuinţe
din lemn şi material ceramic amestecat, roman-provincial, norico-pannonic şi
dacic. La baza dezvoltării aşezării antice nu a stat o prezenţă militară, aşa cum
s-a întâmplat la cele mai multe oraşe daco-romane, oraşul având o origine
exclusiv civilă. În cadrul unor cercetări, de dată recentă, a fost descoperit un
mare atelier de turnat fibule din bronz ce activa încă din perioada
premunicipală.
Ridicarea aşezării la statutul de municipium a avut loc tot la începutul
domniei împăratului Hadrianus, probabil în anul 119. Numele oficial al său
trebuie să fi fost deci, Municipium Aelium Hadrianum Napocensium.
Ridicarea sa, atât de timpurie, s-a datorat, probabil, printre altele, şi intenţiei
împăratului de a stabili reşedinţa provinciei Dacia Porolissensis, creată tot
atunci, într-o aşezare cu statut municipal. A fost aleasă Napoca, care era cea
mai dezvoltată aşezare rurală şi unde se aşezase deja un număr însemnat de
cetăţeni, chiar dacă numele provinciei deriva de la Porolissum. Statutul de
colonia la primit Napoca, de la Marcus Aurelius sau de la fiul acestuia
Commodus.
Oraşul a fost înzestrat cu un întins territorium, cu o valoare economică
deosebită, în care s-au dezvoltat numeroase ferme agricole (villae rusticae),
cariere de piatră, saline. În oraş, deşi nu sunt atestate colegii profesionale, s-au
dezvoltat numeroase meşteşuguri atestate arheologic: bronzieri, olari, pietrari,
ateliere tegulare. Populaţia sa este apreciată la 15 – 20 000 de locuitori, iar
prezenţa elementului dac în viaţa oraşului este, de mult, dovedită.
Numărul inscripţiilor descoperite este mare, la fel şi al monumentelor de
arhitectură şi cultural-religioase. Calitatea vieţii romane, în oraşul de pe
Someş era ridicată, iar puterea sa de iradiere în mediul rural tot la fel.
Romula, poartă un nume roman ce aminteşte de Roma, cetatea eternă.
Urmele oraşului antic se află pe teritoriul satului Reşca de pe valeaTesluiului,
în apropiere de Olt. Prezenţa romană datează din timpul războaielor dacice,
când aici au staţionat detaşamente din legiunea XI Claudia şi cohorta I Flavia
Commagenorum. Primii colonişti s-au aşezat la scurt timp după terminarea
războaielor, şi se pare că, alături de populaţia dacică a unei aşezări anterioare.
La Romula este atestată, prin material tegular, prezenţa mai multor unităţi
militare, care au avut în general o staţionare de scurtă durată. Legat de
staţionarea acestor trupe numărul coloniştilor a crescut, dar la ridicarea
aşezării la rangul de municipiu, trupele, trebuiau să-şi aibă cazarma puţin mai
departe, căci convieţuirea dintre un oraş roman şi o trupă, nu este atestată
decât de la Septimius Severus.
Prima atestare a municipiului Romula este din timpul lui Antoninus
Pius, dar cum acest împărat nu a conferit statut municipal decât în câteva
cazuri, pare foarte plauzibil ca această promovare să se datoreze tot lui
Hadrianus şi probabil tot cu prilejul reorganizării din anii 118 – 119, noul
municipiu devenind şi el capitala-reşedinţă a procuratorului Daciei Inferior.
Nici data acordării statutului de colonia, nu este cunoscută cu exactitate. În
mod explicit ea apare într-o inscripţie din vremea lui Filip Arabul, sub
formula colonia sua. Expresia sugerează însă, doar grija împăratului pentru
oraşul greu încercat de invazia carpilor, materializată prin refacerea şi
extinderea fortificaţiilor sale şi nu faptul că el i-ar fi acordat şi titlul de
colonia. Timpurile erau acum mult prea grele, iar criza vieţii urbane
accentuată. De aceea se acceptă ca foarte probabilă o promovare, la statutul
superior, pe vremea lui Septimius Severus, a cărui generozitate, în cazul
Daciei, este cunoscută.
Aria locuită a evoluat spectaculos, de la 4 ha la începuturile sale, la 64
ha, cât reprezintă incinta fortificată de Filip Arabul. Prima incintă fortificată,
cu zid de cărămidă, s-a construit probabil numai la începutul secolului III şi ea
cuprindea doar locuirea iniţială, un perimetru cu laturile de 216 x 182 m, care
devenea astfel cartierul rezidenţial al oraşului. Cea de-a doua este ce a lui
Filip Arabul şi are forma unui poligon neregulat.
V. Aşezările 63
Oraşul a avut o viaţă economică înfloritoare, agricultura constituind
ocupaţia unei bune părţi a populaţiei în condiţiile pedo-climatice favorabile
ale zonei. Descoperirile arheologice atestă existenţa unor officinae pentru
produs materiale tegulare, vase şi statuete din ceramică, opaiţe, pietre gravate,
obiecte din bronz şi fier.
Populaţia este aproximată la 30 000 de locuitori, iar dacii sunt bine
reprezentaţi.
Numărul de inscripţii, cunoscut, nu este prea mare. Totuşi unele dintre
ele, asupra cărora vom mai reveni, dovedesc o cultură romană provincială
destul de avansată.
Apulum. Documentele epigrafice şi realităţile arheologice din teren
dovedesc existenţa aici a două oraşe romane cu acest nume. Asupra amplasări
în teren şi a evoluţiei lor s-au formulat, în timp, mai multe opinii. Cercetările
recente au lămurit însă, în mare parte, problemele. În primii ani de existenţă a
provinciei, s-a aşezat pe platoul “Cetate”, legiunea XIII Gemina, iar în
imediata vecinătate a castrului, predonimant la nord-est de acesta s-au
dezvoltat canabele. Tot la fel de timpurie este şi locuirea de pe malul drept al
Mureşului, pe locul actualului cartier Partoş, al oraşului Alba Iulia. Aici,
primii colonişti au fost aşezaţi încă de Traian şi incluşi în tribul împăratului,
Papiria, la fel ca şi cei de la Ulpia Traiana. Administrativ, această aşazare era,
foarte probabil, un pagus, adică o comună, un distrit teritorial, în territorium-
ul iniţial al coloniei traiane.
Aceast pagus a primit statutul de municipium de la împăratul Marcus
Aurelius, devenind Municipium Aurelium Apulense, iar pe cel de colonia de la
Commodus.
Cu privire la evoluţia urbanistică a oraşului, cercetările sunt abia la
început. Se poate preciza că el a avut o incintă de formă dreptunghiulară, cu
dimensiunile iniţiale de 1000 x 400 m şi o reţea stradală ortogonală. Există şi
opinia că această primă incintă ar fi de fapt castru legiunii I Adiutrix, care a
staţionat, până prin anii 114, în Dacia, iar după plecarea sa, pe locul castrului
s-a dezvoltat aşezarea civilă de colonişti. Această primă incintă era delimitată
de un val de pământ şi lemn. A urmat apoi o extindere a sa, pe laturile de sud
şi est, noile dimensiuni fiind estimate la 1500 x 500 m, şi ridicarea unui zid de
piatră în locul valului de pământ. Aceste etape evolutive nu sunt însă bine
precizate cronologic.
În vremea împăratului Trebonianus Gallus, 251 – 253, Colonia Aurelia
Apulensis primeşte epitetul de Chrysopolis adică “oraş al aurului”, în directă
relaţie, probabil, cu rolul jucat de el în “industria aurului” din Munţii Apuseni.
Al doilea oraş de la Apulum a fost Municipium Septimium Apulense.
Aşa cum arată numele, el îşi datorează apariţia împăratului Septimius
Severus. El s-a născut prin acordarea statutului municipal canabelor legiunii
sau, mai exact, unei părţi a acestora, căci ele continuă să fie atestate prin
inscripţii şi după acest împărat. Ruinele sale au fost identificate şi cercetate,
începând de la sfârşitul secolului trecut, îndeosebi la est şi sud-est de castru
Oraşul a avut şi el o incintă de piatră, iar spaţiul dintre cele două oraşe (Dealul
Furcilor), era ocupat de un cimitir.
O inscripţie din timpul împăratului Traianus Decius (249 – 251),
menţionează o Colonia Nova, la Apulum. Cei mai mulţi cercetători au susţinut
că este vorba de municipiul lui Septimius Severus care a fost promovat la
statutul superior de colonia.
Urmele arheologice ale celor două oraşe de la Apulum se întind pe
aproximativ 100 ha, formând unul din cele mai extinse situri arheologice. Cu
toate acestea cercetările sistematice sunt foarte puţine. Un obiectiv complex,
ce se întindea pe aproximativ 2 ha, a fost cercetat, la sfârşitul secolului trecut
în municipiul septimian. Atunci s-au descoperit, mai multe locuinţe, cu un
număr mare de încăperi, două băi mari, temple, urmele unor străzi şi un mare
număr de monumente izolate. Săpăturile reluate recent, în aceeaşi zonă, au
identificat palatul reşedinţă al guvernatorului celor trei Dacii, (praetorium)cu
instalaţie de hypocaust şi frumoase mozaicuri bicrome. În Colonia Aurelia
Apulensis, de pe malul Mureşului s-a săpat, în deceniul II al secolului nostru,
un mare edificiu (50 x 14 m) cu 10 încăperi din care s-au recoltat peste 1000
de obiecte, între care 361 de ace din os. Cercetările reluate recent au precizat
planimetria oraşului, fazele de construcţie şi au dezvelit parţial alte edificii
monumentale. Numărul monumentelor arheologice, descoperite fortuit sau
prin săpături, din aria celor două oraşe de la Apulum este uriaş, numai
inscripţii peste 900. Ele evidenţiază o dezvoltare edilitară şi economic-
culturală cu adevărat excepţională, zona Apulum fiind cea mai dezvoltată din
întreaga Dacie romană. Populaţia celor două oraşe este aproximată la 35 000
de locuitori.
Cum era şi firesc un centru economic şi cultural de o asemenea vitalitate
a exercitat o puternică iradiere culturală în mediul provincial constituind un
focar de romanizare deosebit de activ.
Potaissa a fost până la aşezarea legiunii V Macedonica un vicus –
Patavissensium vicus – după mărturia lui Ulpianus (păstrată în culegerea
bizantină Digesta, 50, 15, 1.). Numele autohton ca şi mărturiile arheologice
dovedesc că aici exista o aşezare autohtonă, în apropierea căreia s-au aşezat de
timpuriu colonişti romani, organizaţi într-un conventus civium Romanorum,
adică o grupare de cetăţeni romani rezidenţi într-un teritoriu de statut inferior,
în cazul nostru în teritoriul vicus-ului autohton, cu statut peregrin. Din două
altare votive, puse de acest grup de cetăţeni, ca închinare pentru Hercules şi
Terra Mater, aflăm că ei aveau în fruntea lor doi magistri, formă de
organizare specifică satelor romane. La această primă comunitate de colonişti,
cetăţeni dar şi peregrini, s-au adăugat probabil cei ce însoţeau legiunea V
Macedonica, aşezată la Potaissa prin anul 167, astfel că aşezarea a crescut
repede, încât împăratul Septimius Severus a ridicat-o la rangul de municipium.
Cu privire la data când Potaissa a fost promovată la statutul de colonia,
există unele incertitudini generate de conţinutul informaţiilor transmise de
acelaşi Ulpianus, jurist roman din perioada lui Caracalla. Acesta afirmă că
V. Aşezările 65
Septimius Severus a ridicat vicus-ul Potaissa la statutul de colonia, fără a
menţiona trecerea oraşului prin faza de municipium, aşa cum se întâmpla în
toate cazurile când aşezări rurale erau promovate pe scara urbană. Un
Municipium Septimium Potaissense este însă bine documentat prin şapte,
poate opt, inscripţii, deci existenţa lui este certă, cel mai târziu din anul 197,
pe baza uneia din inscripţii. Rămâne ipoteza că în textul lui Ulpianus,
consemnat, cum am văzut într-o culegere de texte juridice din perioada
bizantină, s-a produs o omisiune, iar Potaissa a parcurs ambele stadii ale
urbanizării în timpul aceluiaşi împărat, Septimius Severus.
Vestigiile arheologice ale oraşului antic sunt suprapuse, în totalitate de
oraşul Turda, astfel că cercetările arheologice sistematice sunt foarte reduse.
Suprafaţa locuită a oraşului se estimează la 100 ha iar populaţia sa la 20 000
– 25 000, cu militari legiunii. Nu se poate preciza planimetria oraşului, nici
trama stradală, doar existenţa unui zid de incintă pare asigurată. Descoperiri
fortuite şi unele cercetări sistematice au pus în evidenţă resturile mai multor
edificii monumentale, din inscripţii se cunosc unele temple, iar un amfiteatru
este presupus.
Cele mai multe inscripţii sunt puse de militarii din legiune, dar ele oferă
informaţii valoroase despre întreaga viaţă a oraşului. Bunăoară o astfel de
inscripţie, datând din anii 256 – 258, pusă de comandantul legiunii, Donatus,
având titlul de praefectus, menţionează construirea unui templu, ultimul
despre care avem ştire, închinat zeului siro-palmyrean, Azizus, denumit de
romani Bonus Puer Conservator.
Oraşul a avut o viaţă economică înfloritoare stimulată, în mare măsură
de necesităţile legiunii. Sunt atestate, alături de agricultură şi viticultură,
extragerea şi prelucrarea pietrei, extragerea sării, ateliere tegulare, de vase
ceramice, de sticlă, de fierărie, prelucrarea lemnului şi a osului. În teritoriul
rural sunt identificate numeroase villae rusticae.
Patru oraşe daco-romane au rămas, până la sfârşit, la statutul de
municipium: Dierna, Tibiscum, Ampelum, Porolissum.
Dierna. Aşezarea antică s-a dezvoltat la vărsarea Cernei în Dunăre şi
este astăzi acoperită de oraşul Orşova. Cercetări mai extinse s-au făcut prin
anii 1966 – 1969, ocazionate de constrirea sistemului hidroenergetic de la
Porţile de Fier. Totuşi nu i se pot praciza întinderea ariei locuite şi nici forma
sau existenţa unui zid de incintă. La baza dezvoltării oraşului se pare că au stat
două nuclee: o aşezare legată de activitatea de navigaţie pe Dunăre, posibil
port şi o alta care pare să fi fost un vicus militar, în legătură cu unele trupe ce
au staţionat aici.
Cu privire la etapele urbanizării sale, există şi aici unele incertitudini.
După Ulpianus, Dierna a fost o colonie, întemeiată de Traian şi înzestrată cu
ius Italicum. Inscripţiile care îi atestă calitatea urbană, puţine şi toate
descoperite în alte localităţi, nu menţionează însă, decât municipiul, de
asemenea nici dezvoltarea generală nu susţine probabilitatea ca ea să fi ajuns
o colonie. Apare deci, ca foarte probabil, că aşezarea nici nu a depăşit stadiul
de municipiu, iar în informaţia transmisă, să se fi strecurat o confuzie, poate a
unui copist, ulterior lui Ulpianus, afirmaţia referindu-se de fapt la Ulpia.
Cu privire la momentul când Dierna a devenit municipium, fără să
cunoaştem vreun epitet imperial, se crede că aceasta s-a întâmplat tot pe
timpul lui Septimius Severus, împăratul care a făcut cele mai multe
promovări, pe scara urbană, în Dacia. Această datare este susţinută şi de
atestarea, în fruntea oraşului, a unui colegiu de patru magistraţi –quattuorviri-
formă de organizare specifică municipiilor septimiene.
Tibiscum, era aşezat în nord-estul Banatului pe malul drept al râului
Timiş, în hotarul comunei Jupa. Aici se uneau două drumuri romane
importante, ce veneau dinspre Dunăre şi continuau, prin Porţile de Fier ale
Transilvaniei spre Ulpia Traiana.
La Tibiscum s-au dezvoltat două aşezări de caracter civil: un vicus
militar, în imediata vecinătatea castrului şi o aşezare complet separată de
trupă, pe celălalt mal, cel nordic, al râului. Nu se ştie ce statut a avut această
aşezare până a deveni oraş, dar se crede că ea a fost un pagus, în teritoriul
rural al Ulpiei Traiana. Inscripţiile care îi atestă calitatea de municipium sunt
din secolul III dar nici un epitet imperial nu este cunoscut pentru oraş. În
concordanţă cu realităţile din Dacia, datarea acestei promovări, tot în vremea
lui Septimius Severus, apare ca cea mai sigură, chiar dacă poate fi luată în
considerare şi domnia fiului său, Caracalla.
Cercetările în situl arheologic al oraşului sunt doar la început, mai mult
s-au cercetat aici castrul şi, în timpul din urmă, vicus-ul militar. Oraşul pare să
se fi întins destul de mult în teren (840 x 490 m, după măsurări mai vechi), iar
existenţa unei incinte de piatră pare iarăşi sigură.
Tibiscum a avut o viaţă economică înfloritoare. Alături de agricultură,
atestată prin numeroase unelte agricole şi 5 –6 villae rusticae, sunt atestate
numeroase ateliere, officinae pentru produse tegulare, ceramice, de sticlărie,
de fierărie, de prelucrarea pietrei. Epigrafic este atestat un collegium fabrum.
Ampelum, a avut un rol deosebit în mineritul aurifer din Dacia, în
calitatea sa de sediul permanent al administraţiei zonei aurifere şi al
conducătorului acesteia, procuratorul imperial. Aici au staţionat permanent şi
trupe, atestat epigrafic fiind un numerus Maurorum Hispanorum. Aşezarea s-a
dezvoltat ca un vicus, până în vremea împăratului Septimius Severus, apoi a
fost ridicată, de acesta la statutul de municipium. Urmele ei se întind, pe o
lungime de aproximativ 3 km, de-a lungul văii Ampoiului. Numeroase
monumente arheologice, disparate, au ieşit la lumină, în vatra localităţilor
Zlatna şi Pătrângeni, şi au fost consemnate de cărturari încă din sec. XVIII.
Construcţia Combinatului de metale neferoase a distrus într-o măsură
însemnată situl, fără ca săpături mai ample să aibă loc.
Principala activitate economică a constituit-o mineritul aurifer. Cele mai
importante urme ale unor mine au fost descoperite pe munţii Breaza şi
Corabia. Se cunosc de asemenea officinae private, pentru material tegular,
ceramică şi opaiţe.
V. Aşezările 67
Populaţia oraşului era alcătuită din colonişti de diferite etnii, mai bine
documentaţi epigrafic fiind illirii şi greco-orientalii. Zestrea epigrafică, ajunsă
până la noi, este destul de însemnată, dar informaţiile despre organizarea şi
funcţionarea instituţiilor municipale sunt foarte rare.
Porolissum a fost cel mai nordic oraş al Daciei romane, punctul final al
marelui drum imperial, ce pornea de la Dunăre şi străbătea toată provincia.
Aşezat în faţa Porţii Meseşului, într-o poziţie strategică, dar şi comercială
deosebită, el a avut o dezvoltare cu adevărat remarcabilă.
În epoca dacică au existat aici mai multe aşezări şi cetăţi, cea mai
importantă, în jurul căreia gravitau toate celelalte, s-a aflat pe dealul Măgura
Moigradului. Numele ei era, cu certitudine Porolissum. Această aşezare nu a
continuat să fie locuită după cucerire iar locuirea romană s-a dezvoltat puţin
mai la sud.
Locuirea civilă a început odată cu amplasarea trupelor în cele două
castre, imediat după constituirea provinciei. Având în vedere numărul mare de
trupe staţionate (estimat la 4 – 5 000 de militari) se poate presupune că, încă
de acum, aşezarea avea o întindere considerabilă. Populaţia sa era formată în
principal din meseriaşi, negustori, veterani şi persoane din familiile militarilor
cazarmaţi aici, la care s-au adăugat cu siguranţă dacii din aşezările menţionate
mai sus, iar cu timpul şi alţii.
Porolissum a fost, la început, un vicus militar, apoi el este menţionat cu
titlul de Civitas Porolissensium, având deci un statut de oraş, dar un oraş
peregrin. La statutul de municipium a fost ridicat tot de Septimius Severus,
numele complet al său fiind Respublica Municipii Septimii Porolissensium.
Cercetările asupra oraşului sunt puţin extinse, mai intens au fost
cercetate obiectivele militar-strategice: cele două castre, mai mulţi burgi,
turnuri, liniile de fortificaţie. Limitele oraşului nu se pot preciza decât în linii
mari, se pare că el nu a avut o reţea stradală dispusă ortogonal, căci locuirea
s-a adaptat formelor de relief, aici mai accidentate, impunându-se necesitatea
unor terasări. Nu se ştie, nici dacă, el a avut o incintă de piatră, un forum, sau
alte elemente de urbanism.
Din cercetările executate, în decursul timpului, se cunoaşte amfiteatrul,
folosit deopotrivă de militari şi populaţia oraşului, construit, la început, din
lemn, apoi, pentru că s-a năruit de vechime (vetustate dilapsum) – cum
glăsuieşte o inscripţie – a fost refăcut în piatră, în anul 157. S-au cercetat de
asemenea mai multe clădiri, unele cu instalaţie de hypocaus, presupuse a fi o
baie, palestre, case de locuit cu toate dotările.
Porolissum a fost un mare centru de producţie şi un important centru de
schimb, îndeosebi cu lumea barbară de dincolo de limes. Sunt documentate
arheologic ateliere (officinae) pentru, material tegular (cărămizi, ţigle, olane,
tuburi de apeduct), de vase ceramice comune şi cu decor ştampilat, de opaiţe,
ateliere de prelucrat metalele şi mai ales de prelucrat sticla din care se
obţineau foi de geam şi o gamă foarte bogată de mărgele. De asemenea au
fost identificate, în apropierea oraşului cariere de piatră, iar în oraş funcţionau
ateliere de pietrari, pentru monumente dar şi gravori pentru pietre ce se
montau în inele, geme.
La Porolissum funcţiona o importantă staţie vamală, lucru firesc având
în vedere poziţia oraşului la graniţa de nord a provinciei şi a Imperiului.
Clădirea acestei vămi a fost identificată şi cercetată arheologic, exhaustiv,
fiind singurul obiectiv arheologic de acest fel, cercetat în Dacia.
Populaţia oraşului, împreună cu militarii este aproximată la 25 000 de
locuitori, iar structura etnic-teritorială a lor este diversă. Cea mai mare parte a
lor şi-au pierdut amprenta “naţională”, sunt romanizaţi; excepţie fac doar cei
veniţi din Palmyra, la care particularismul etnic este mai bine conservat.
Fiind singurul oraş de pe graniţa de nord a Daciei romane, ridicat într-o
zonă cu o numeroasă populaţie dacică, Porolissum-ul a jucat un rol important
în difuzarea elementelor de civilizaţie şi cultură romană, în această parte.
Malva. Am lăsat la urmă cazul, încă insuficient elucidat, al acestui oraş
daco-roman. Cinci inscripţii, toate descoperite în afara Daciei, menţionează,
în două cazuri o colonia Malva şi în trei, Dacia Malvensis. Din Dacia, dacă
lăsăm la o parte inscripţia de la Denta, din Banat, unde este vorba de colonia
Mursae, din Pannonia Inferior, atunci, rămâne în discuţie doar un fragment
de inscripţie descoperit la Cioroiu Nou, jud. Dolj. Lipsurile din textul păstrat
pun însă serioase semne de întrebare cu privire la numele localităţii antice
consemnat pe piatră, căci lipseşte tocmai partea de început a acestui nume. În
aceste condiţii s-au făcut mai multe propuneri de identificare a coloniei
dacice. Este de la sine înţeles că Malva nu poate fi căutată decât în Dacia
Malvensis, care am văzut că este identică, ca teritoriu cu Dacia Inferior, adică
estul Olteniei şi sud-estul Transilvaniei.
Propunerea care a întrunit cele mai multe adeziuni a fost avansată de D.
Tudor, cel mai bun cunoscător al antichităţilor romane din Oltenia, în opinia
căruia Malva nu ar fi decât numele dacic al Romulei, care, nu numai că nu a
fost uitat, ci a dat numele provinciei de la sud de Carpaţi, la fel cum numele
oraşului Apulum a dat numele provinciei Dacia Apulensis, cu prilejul aceleaşi
reorganizări executată sub Marcus Aurelius. Ar rezulta deci că oraşul capitală
a Daciei Malvensis avea două nume –Romula-Malva- folosite concomitent. În
timpul din urmă au apărut însă obiecţii serioase cu privire la această identitate
susţinute de o lectură mai atentă a textelor în cauză. Alte propuneri de
localizare a Malvei, s-au oprit asupra aşezării de la Cioroiul Nou, folosind ca
argument inscripţia mai sus amintită, sau aşezarea de la Stolniceni, pe temeiul
rosturilor ei strategice destul de evidente. Trebuie să recunoaştem însă că nici
una din ipoteze nu dispune de o susţinere documentară acceptabilă.
Modelul spre care tindeau toate oraşele provinciale, era Roma. În măsura
posibilităţilor, ele îşi structurau aria locuită în chip asemănător, în jurul unui
forum, piaţă publică cu funcţii multiple, ale cărei dimensiuni se stabileau în
raport cu numărul cetăţenilor din oraşul respectiv, şi unde erau ridicate
edificiile de interes public major: curia, bazilici, sediul unor asociaţii, unele
temple. Un forum au avut în mod sigur toate oraşele daco-romane şi chiar
V. Aşezările 69
unele aşezări rurale mai dezvoltate, dar arheologic sunt cunoscute, în primul
rând cele de la Ulpia Traiana, cel din Colonia Aurelia Apulensis, cele de la
Napoca şi Romula. O investigaţie recentă, cu mijloace moderne, a pus în
evidenţă şi la Porolissum, o reţea ortogonală de străzi şi un forum.
Oraşele romane aveau în întreg imperiul un statut privilegiat şi se
bucurau de o largă autonomie administrativă în baza căreia işi alegeau
organele proprii ale autoconducerii, structurate şi ele, după modelul poporului
roman. Epoca Antoninilor şi Severilor, reprezintă plenitudinea acestui
concept. Sub aspect juridic, fiecare oraş provincial constituia un mic stat (res
publica) cu instituţii şi teritoriu propriu, Imperiul roman fiind, de fapt, o
federaţie de cetăţi. Poetul Aulus Gellius (Nopţi attice, XVI, 3) denumea
oraşele provinciale “mici efigii şi imitaţii ale poporului roman” (efigies
parvae simulacraque populi Romani).
Statutul fiecărui oraş provincial, consemnat într-o constituţie (lex
municipii, coloniae), era fixat de autoritatea care îl întemeia, în epoca
Principatului aceasta fiind împăratul, care transmitea şi gentiliciul său, în
titulatura oficială a oraşului respectiv, iar cetăţenii respectivului oraş erau
incluşi în tribul împăratului. În aceste constituţii urbane se consemnau modul
de organizare administrativă, instituţiile autoconducerii şi competenţele lor,
modul de promovare, întinderea şi statutul teritoriului său. Câteva astfel de
constituţii ale unor oraşe din Imperiu ( 4 pentru oraşe din provincia Baetica)
s-au păstrat, şi ele reprezintă importante surse de cunoaştere pentru
cercetătorii lumii romane.
Oraşele cu constituţie romană puteau fi de două feluri: municipia sau
coloniae. În secolele I – III, unele diferenţe existente între ele se estompează
dar, coloniile sunt considerate superioare, de fapt ele reprezintă ultima treaptă
a ascensiunii.
Traian a fost ultimul împărat care a mai creat oraşe printr-o colonizare
efectivă, coloniae deductae, în cazul Daciei, Ulpia Traiana, după el oraşele
s-au născut prin promovarea unor aşezări rurale, care îndeplineau o serie de
condiţii: dezvoltarea economică, numărul de cetăţeni, calitatea peregrinilor.
Aceste promovări echivalau cu o reîntemeiere şi atrăgeau după ele schimbarea
denumirii, prin adăugarea gentiliciului imperial, a constituţiei, a teritoriului.
Acesta a fost şi cazul oraşelor daco-romane, cu excepţia mai sus menţionată.
În Dacia toate oraşele au fost de drept roman, inclusiv municipiile create
în timpul lui Septimius Severus.
În Dobrogea romană, cele trei colonii greceşti, erau considerate civitates
peregrinae, dar statutul fiecăreia, în parte era la început diferit: civitas
stipendiaria, pentru Histria, civitas libera et immunis, pentru Tomis şi civitas
foederata, pentru Callatis. În toate cazurile ele s-au bucurat de autonomie
administrativă, păstrându-şi constituţiile lor greceşti, dar obligaţiile faţă de
statul roman, difereau la fiecare. Histria plătea un tribut, iar pentru obţinerea
unor scutiri apela la bunăvoinţa guvernatorilor Moesiei, în vreme ce Tomis era
complet scutită de impozit. Raporturile dintre callatieni şi Roma au fost fixate
printr-un foedus, în mod sigur ei nu plăteau impozitul funciar. Începând cu
Marcus Aurelius s-au produs modificări în statutul oraşelor greceşti din
Dobrogea, care şi-au pierdut privilegiul de oraşe libere şi au fost nevoite să
primească garnizoane militare.
În Dobrogea au existat şi trei, posibil chiar patru, oraşe de tip roman:
Civitas Tropaei Traiani a fost întemeiată de Traian, la aproximativ 2 km
spre vest de monumentul triumfal, într-un important nod rutier ce lega cetăţile
de pe litoralul pontic de restul Imperiului. Primii locuitori ai oraşului au fost
colonişti şi veterani, împropietăriţi aici, precum şi localnici geţi. Împăratul
Marcus Aurelius a acordat Cetăţii Tropeenilor statutul de municipum, cu puţin
înainte de anul 170. În timpul războaielor marcomanice oraşul a avut de
suferit de pe urma năvălirii costobocilor; două inscripţii funerare menţionează
pe traco-getul Daizus Comozoi şi pe L. Fufidius Lucianus, duumvir al
municipiului, care şi-au pierdut viaţa în aceste evenimente. După această dată
oraşul a cunoscut o perioadă de prosperitate până spre sfârşitul secolului III,
când el a fost din nou distrus de către goţii. A fost refăcut cu ajutorul
împăratului Constantin cel Mare, după cum arată o inscripţie de mulţumire
pusă de locuitorii oraşului, în 316 şi a cunoscut o lungă perioadă de
prosperitate până spre sfârşitul secolului VI, când a fost prădat şi distrus de
avari.
Troesmis (Turcoaia, jud. Const.). Aici s-au dezvoltat în paralel două
aşezări de rang inferior: canabele legiunii V Macedonica şi o altă aşezare
civilă. Populaţia celor două aşezări era formată din vetrani, localnici şi
numeroşi colonişti; ele se conduceau după legile romane cu instituţii (curia,
ordo) şi magistraţi aleşi. După plecarea legiunii de la Troesmis, împăratul
Marcus Aurelius a unificat administrativ cele două aşezări şi a acordat statutul
de municipium noii aşezări. Oraşul a cunoscut o dezvoltare remarcabilă, chiar
dacă nu a primit statutul superior de colonia. El a devenit un fel de capitală
pentru zona de civilizaţie romană a provinciei Moesia Inferior, în vreme ce
Tomisul juca acelaşi rol pentru zona greacă. În două inscripţii descoperite la
Tomis este atestat câte un sacerdos provinciae, ceea ce ar putea fi un indiciu
că aici se desfăşura adunarea anuală a reprezentanţilor din oraşele şi cetăţile
provinciei şi se celebra cultul împăratului.
În cazul oraşului Noviodunum, singurul document care îi atestă calitatea
de municipium este o inscripţie în care se menţionează un quaestor; el s-a
născut, foarte probabil prin fuziunea dintre vicus-ul militar dezvoltat pe lângă
comandamentul flotei dunărene (classis Flavia Moesica) şi un sat autohton.
Posibilitatea ca şi Axiopolis să fi fost promovat la statutul de
municipium, dedusă numai după simbolul purtat de oraş în Tabula
Peutingeriana, rămâne totuşi foarte mică.
În fruntea oricărui oraş roman, municipium sau colonia, se afla un
consiliu, un senat local, numit ordo decurionum, care reunea persoanele cele
mai bogate şi mai respectabile, aristocraţia din respectiva comunitate. Se
estimează la 100 de persoane mărimea acestui organism. La întemeierea
V. Aşezările 71
oraşului, numirea în ordo se făcea de către împăratul ctitor, apoi el se
completa cu toţi foştii magistraţi şi cu alţi membri admişi după criterii bine
precizate. Calitatea de membru al ordinului era pe viaţă, iar printre condiţiile
ce se cereau la promovare erau: cetăţenia romană, dobândită prin naştere, un
cens minim de 100 000 de sesterti, o onorabilitate desăvârşită şi un
comportament evergetic. Vârsta cerută pentru admitere, era de 25 de ani, dar
fii decurionilor, care îndeplineau toate condiţiile, puteau primi statutul de
praetestati, membri onorifici fără drept de vot, dar care se pregăteau astfel
prntru o carieră de magistrat local. Membri ordinului purtau semne distinctive
numite ornamenta decurionalia. În mod excepţional, astfel de distincţii puteau
fi conferite, de către ordo, şi altor persoane bogate şi influente, care din
anumite motive nu aveau acces la demnitatea efectivă. Aceştia erau adeseori
liberţi bogaţi şi răsplăteau această onoare prin contribuţii vărsate
administraţiei locale. Demnitatea de decurion se putea şi pierde, din motive de
stare materială sau pentru cei care sufereau condamnări.
Sarcina de a revizui şi completa lista decurionilor dintr-un oraş (album
ordinis sau decurionum), revenea unui magistrat special, ales odată la cinci
ani, asemănător cenzorilor de la Roma, şi numit aici quinquennalis. În cadrul
ordinului exista o anumită stratificare. În primele rânduri se aflau decurionii
onorifici, care erau de regulă şi patroni ai oraşului şi erau membri ai ordinului
senatorial sau ecvestru, foşti guvernatori, procuratori sau comandanţi, care nu
domiciliau în oraş. Între decurionii propriu zişi cei care deţinuseră o
magistratură se bucurau de mai mult prestigiu, iar simpli decurioni, pedani,
aveau parte de o consideraţie mai redusă.
Ordo decurionum, era un organ deliberativ, în oraşele cu
autoadministrare. În condiţiile în care rolul şi activitatea adunărilor cetăţeneşti
au scăzut treptat în viaţa oraşelor, consiliul municipal a preluat toate atribuţiile
acestora. El decidea toate măsurile legate de aprovizionarea, gospodărirea,
apărarea, finanţele publice şi cultul public al oraşului. Deşi alegerea
magistraţilor era în atribuţia adunării cetăţeneşti, practic aceştia erau aleşi tot
de către consiliul decurionilor, iar poporul confirma aceste alegeri prin simple
aclamaţii, cu prilejul primei apariţii în public a noilor aleşi, atunci când aceştia
făceau şi acte de evergetism.
Hotărârile consiliului purtau denumirea de decreta şi aveau deplină
valabilitate în rândul tuturor locuitorilor oraşului. Prestigiul acestor instituţii
în viaţa provincială era mare şi ca dovadă unele îşi arogau epitete superlative,
cum este cazul cu ordo din oraşele Drobeta şi Ulpia Traiana, care se
autoelogiază cu epitetul splendidissimus.
Apartenenţa la ordo decurionum, conceput nu numai ca o instituţie, dar
şi ca un rang social, comparabil cu ordo senatorius de la Roma, reprezenta
pentru provinciali cea mai înaltă onoare –honor. Ea nu aducea avantaje
directe, sub forma unei retribuţii, dar oferea deţinătorilor, dincolo de prestigiu
(aspect esenţial în sistemul de valori al societăţii romane) şi avantaje palpabile
precum scutirea de obligaţiile mai puţin plăcute (munera sordida), de
pedepsele infamante, posibilitatea de a dirija activitatea administraţiei locale
şi pe această cale chiar de a participa la acţiuni aducătoare de venit. Dar
motivaţia cea mai înaltă a competiţiei pentru apartenenţa la ordin era cea
morală. Pentru această poziţie de prestigiu, decurionii trebuiau să achite
summa honoraria şi să aibă un comportament evergetic faţă de poporul de
rând al oraşului său.
Unii membri ai aristocraţiei locale ajung să deţină simultan, demnitatea
de decurion în mai multe oraşe din provincie sau chiar din provincii diferite.
Astfel au fost doi membri ai bogatei familii a Vareniilor, Titus Varenius
Pudens şi T.Varenius Sabinianus, cetăţeni şi decurioni ai Ulpiei Traiane, dar
decurioni şi la Apulum; primul în municipiul septimian, al doilea în colonia
Aurelia. Acesta este şi cazul celebrului personaj P. Aelius Strenuus, duumvir
şi decurion la Ulpia Traiana, dar decurion şi la Drobeta, pe lângă alte
demnităţi, deţinute la Apulum. Uneori, ca o recunoaştere a meritelor dobândite
în conducerea treburilor locale, unii aristocraţi provinciali erau promovaţi în
ordinul cavalerilor; este şi cazul celor trei mai sus menţionaţi.
Informaţii, de natură epigrafică, despre funcţionarea acestor senate
locale, avem din toate oraşele Daciei romane dar cele mai bogate şi prin
aceasta mai complete provin din Ulpia Traiana (126 persoane) şi de la
Apulum (63 persoane).
Începând cu secolul III, pe măsură ce fenomenele de criză se fac simţite
în viaţa oraşelor de provincie, calitatea de decurion devine-datorită obligaţiilor
pe care ea le presupune- o povară, de care aristocraţia municipală caută să se
eschiveze. Atunci a intervenit statul roman, obligându-i pe cei cu stare
materială prosperă să-şi asume sarcina administrării oraşului. S-a ajuns chiar,
în Imperiul târziu, sec. IV –V, ca eretici sau criminali să fie obligaţi, ca o
formă de pedeapsă, să facă parte din aceste consilii. Se înţelege că în Dacia,
care a făcut parte din Imperiu, până la 271 d.Hr. criza administraţiei urbane nu
a cunoscut astfel de fenomene, iar decurionatul şi-a păstrat până la sfârşit
atractivitatea. Totuşi, spre sfârşitul acestei perioade, numărul inscripţiilor care
menţionează instituţia ca atare, sau acte de evergetism ale notabililor, scade şi
aceasta este cu siguranţă tot un semn al crizei.
Instituţiile autoguvernării locale mai erau formate, pe lângă ordo
decurionum şi din magistraturi locale şi funcţii sacerdotale. Magistraturile
erau organizate în colegii şi exercitau administrarea efectivă a oraşelor.
Magistraţii erau eligibili, anuali, iar activitatea lor era neretribuită, fiinnd
considerată o onoare. Exista o ierarhizare a magistraturilor şi un cursus
honorum municipal, care respecta o schemă generală de promovare dar, de la
oraş la oraş, se întâlnesc şi aspecte particulare.
În fruntea comunităţilor urbane cu constituţie romană se afla un colegiu
de doi magistraţi, eponimi, duumviri sau duoviri. Ei dispuneau de largi
competenţe administrative, fiscale, şi judiciare, putând judeca şi condamna
(duumviri iure dicundo). Datorită răspunderi mari şi permanente privind
soarta oraşului, magistraţii supremi trebuiau să locuiască permanent în oraş,
V. Aşezările 73
iar în caz de absenţă ei trebuiau să delege autoritatea unui praefectus. În
exercitarea atribuţiilor lor erau ajutaţi de alte colegii de magistraţi inferiori:
aedili, quaestori.
Edili (aediles), erau răspunzători de întreţinerea clădirilor, a străzilor, a
pieţelor şi apeductelor, de aprovizionarea oraşului. Ei dispuneau de o
competenţă juridică limitată la domeniul lor de activitate, în virtutea căreia
puteau emite hotărâri obligatorii pentru locuitorii oraşului şi puteau ordona
sancţiuni.
În unele municipii: Dierna, Apulum (ambele oraşe), Potaissa, poate şi în
altele, în locul duumvirilor se alegea un colegiu de patru magistraţi numiţi
quattuorviri. Doi dintre aceştia aveau atribuţiile şi competenţele duumvirilor,
adică erau iure dicundo, ceilalţi doi aveau atribuţiile edililor, aedilicia
potestate.
Alţi magistraţi inferiori atestaţi în oraşele Daciei romane erau
quaestores. Atribuţiile lor vizau domeniul financiar şi actele oficale.
Un cursus honorum complet presupunea parcurgerea în ordine a
quaesturii, edilatului şi în final duumviratul, dar de regulă era suficientă una
din magistraturile inferioare înainte de a o primi pe cea supremă.
La intervale de cinci ani magistraţii supremi aveau o atribuţie specială,
aceea de a întocmi censul, pe baza căruia se stabileau impozitele şi de a
revizui şi completa lista decurionilor (album decurionum) Ei se numeau atunci
quinquennales . Uneori în această înaltă demnitate era ales, în mod onorific,
însuşi împăratul, ca o manifestare de ataşament politic faţă de acesta, dar cum
împăratul nu exercita direct demnitatea, el o delega unui magistrat local care
purta numele de praefectus quinquennalis pro imperatore. Situaţia este, însă,
atestată numai de trei ori şi numai la Ulpia Traiana.
Calitatea de magistraţi aveau şi deţinătorii unor funcţii sacerdotale, în
care erau aleşi tot membri ai aristocraţiei locale. Astfel în oraşele daco-
romane se întâlnesc preoţi ai zeilor oficiali ai poporului roman, numiţi
pontifices şi interpreţi ai voinţei zeilor, augures. Şi ei erau organizaţi în
colegii, iar funcţia, se pare că era pe viaţă. Flaminii (flamines), atestaţi la
Ulpia Traiana, Apulum, Drobeta, Potaissa, Tibiscum, Dierna, erau preoţi
cărora le reveneau efectuarea sacrificiilor publice. Funcţia lor se pare că era
limitată la un an şi nu avea o organizare colegială.
O altă funcţie publică, la nivelul unui oraş, atestată în Dacia, pentru
Apulum, este aceea de patronus causarum. Din analiza inscripţiilor, care o
menţionează, ea apare ca o magistratură ocazională şi necolegială. Sarcina
unui astfel de patron era de a apăra interesele oraşului în probleme de mare
importanţă, care ajungeau, probabil în instanţa guvernatorului. Pentru astfel de
misiuni delicate erau aleşi aristocraţi locali care se bucurau de cea mai înaltă
apreciere în faţa administraţiei provinciale.
O altă instituţie specific romană, patronatul, este atestată şi în oraşele
daco-romane, atât la nivelul unor comunităţi şi instituţii (collegia, ordo
Augustalium, ordo decurionum) cât şi la scara întregului oraş. Patronatul
municipal era, în epoca Principatului, o relaţie instituţionalizată cu reguli şi
obligaţii precise pentru ambele părţi. Eliberat de orice semnificaţie politică,
patronatul este acum de natură pur socială, patronii oferind oraşelor, sprijin
material şi mai ales trafic de influenţă în faţa factorilor de decizie.
Cei mai mulţi şi cei mai iluştri, patroni i-a avut Ulpia Traiana,
treisprezece, membri ai ordinelor senatorial sau equestru. Printre ei se înscriu
guvernatorii Decimus Terentius Scaurianus, M. Sedatius Severianus, M.
Claudius Fronto şi mai mulţi procuratori financiari ai Daciei Apulensis.
Drobeta a beneficiat de patronatul consularului celor trei Dacii, de după anul
172, Sextus Cornelius Clemens, iar la Napoca este atestat, ca patron al
oraşului, cavalerul Aelius Constans, procurator al Daciei Porolissensis,
înainte de anul 185. Calitatea de patroni municipali au avut şi unii dintre cei
mai de vază membri ai aristocraţiei locale, cum a fost acel T. Varenius
Pudens, decurion şi magistrat suprem la Ulpia Traiana, decurion şi în
municipiul septimian de la Apulum şi patron al municipiului Porolissum.
Cea mai înaltă demnitate, de data aceasta la scara întregii Dacii romane,
era preşedinţia Adunării celor trei Dacii (Concilium trium Daciarum ). Ea era
asociată cu funcţia de preot al cultului imperial, la scara provinciei, iar
purtătorii ei, nume celebre din aristocraţia locală precum M. Cominius
Quintus, P. Aelius Strenuus – ambii din Ulpia Traiana, sau P. Aelius
Maximus, din Napoca, toţi cavaleri, purtau titlul de sacerdos arae Augusti sau
coronatus Daciarum trium.
Ca mărime şi număr de locuitori oraşele Daciei romane se încadrau, cele
mai multe, în rândul oraşelor mici din Imperiu, unele la nivel mijlociu. Nici
sub aspect politic, economic sau cultural, ele nu au ajuns să joace vreun rol
dincolo de orizontul dacic. Situaţia trebuie judecată şi în raport cu perioada
scurtă de existenţă a lor, comparativ cu cele din alte zone ale Imperiului. Dar
cu toate acestea oraşele daco-romane au avut un rol de primă mărime în
difuzarea largă a civilizaţiei romane la scara întregii provincii şi în edificarea
unei romanităţi de factură latină, occidentală. Numărul mare de monumente şi
inscripţii, descoperite în oraşele daco-romane pun în evidenţă structuri
organizatorice şi instituţii în cea mai bună tradiţie romană, o viaţă economică
prosperă şi o conştiinţă romană, manifestată prin antroponimie, prin religie şi
prin formele vieţii private. Degradarea vieţii urbane, până la stingere, a fost un
fenomen istoric specific antichităţii târzii greco-romane. În Dacia el a fost şi
mai acut, datorită dispariţiei structurilor de stat şi militare eficiente -odată cu
retragerea Imperiului la sud de Dunăre- la adăpostul cărora a înflorit viaţa
urbană în toată lumea mediteraniană.
În mod firesc, marea majoritate a aşezărilor daco-romane nu au ajuns,

niciodată, la statut urban, rămânând, până la sfârşitul existenţei lor, în stadiul
de aşezări rurale. Gradul de dezvoltare şi formele de organizare a lor au fost,
însă, foarte diferenţiate, unele apropiindu-se de oraşe (Micia,
Sucidava,Aegyssus), altele simple cătune cu câteva zeci de locuinţe. În general
V. Aşezările 75
factorii care au favorizat o dezvoltare mai accentuată a unor sate au fost:
poziţia lor faţă de principalele artere de circulaţie, faţă de oraşe sau
garnizoanele militare, statutul juridic şi valoarea economică a solului şi
subsolului şi legat de acest aspect, intensitatea colonizării şi calitatea acestor
colonişti. În raport de aceşti factori se poate observa o adevărată zonare a
aşezărilor rurale daco-romane. Cele mai mari şi mai prospere sate s-au
dezvoltat în teritoriile rurale ale oraşelor, îndeosebi la cele care au beneficiat
de dreptul italic, în jurul exploatărilor de sare şi al carierelor de piatră, în
apropierea unor ape termale. În partea de răsărit a Daciei intracarpatice,
aşezări rurale, unele puternice centre meşteşugăreşti, cum au fost Cristeşti,
Micăsasa, s-au dezvoltat de-a lungul drumurilor de pe valea Mureşului şi a
Târnavei Mari sau în zona limesului, de răsărit şi de sud, pe lângă castrele de
trupe auxiliare.
Cunoştinţele noastre despre cele mai multe dintre satele Daciei romane
sunt de natură exclusiv arheologică, şi constau din descoperiri de ceramică,
unelte de muncă şi mai rar urmele unor locuinţe sau instalaţii. Inscripţiile
provenite din lumea satelor sunt puţine, la fel şi monumentele mai deosebite.
Nici cercetările arheologice nu sunt prea avansate, astfel că descrierea vieţii
rurale nu poate depăşi un anumit grad de generalitate. O situaţie mai fericită
avem pentru Dobrogea romană, unde sunt atestate, epigrafic, un număr mai
mare de sate, cu detalii interesante privind structura lor etnică, statutul juridic
al locuitorilor, şi instituţiile administrative.
Pe baza a ceea ce cunoaştem din inscripţii şi dintr-un pasaj din opera
juristului Ulpianus, şi în Dacia romană, la fel ca în tot Imperiul, satele cu
organizare romană se numeau pagi sau vici.
Pagii, erau districte teritoriale, comune, pe territorium-ul unei colonii; în
Dacia sunt numai două atestări epigrafice. Unul este pagus Aquaensis,
menţionat şi în Tabula Peutingeriană sub forma Ad Aquas şi la Ptolemeu sub
numele grecesc, Hydata. Aquae ( Călan, jud. Hun.) era o staţiune balneară ce
valorifica apele termale existente aici. Dintre amenajările romane s-au păstrat
un bazin tăiat în stâncă, pentru colectarea apelor tămăduitoare şi urmele mai
multor construcţii legate de funcţionarea băilor. Aşezarea avut şi o viaţă
economică prosperă bazată pe exploatarea şi prelucrarea pietrei şi pe
agricultură. Au fost identificate arheologic mai multe cariere de calcare, în
valea Streiului, iar din aşezare provine un fragment de coloană, cu numele
unui cioplitor Diogenes lapidarius, care era, probabil, seful unui atelier de
acest fel. Din singura inscripţie care menţionează aşezarea, reiese că în fruntea
sa se afla un praefectus, care era şi decurion al coloniei Ulpia Traiana.
Reiese, deci, că pagus Aquaensis nu avea o conducere proprie, aleasă de
comunitatea locală, ci era condus de un delegat al coloniei Ulpia Traiana, pe
teritoriul căruia se şi afla. Dar numirea unui prefect în fruntea localităţii, în
locul unor magistraţi locali aleşi, s-ar putea să fie doar o situaţie excepţională
şi nu o stare permanentă.
Celălalt pagus atestat în Dacia a fost Micia (Veţel, jud. Huned.) El s-a
dezvoltat din vicus-ul militar existent pe lângă castrul trupelor auxiliare
staţionate aici. O opinie recentă încearcă să acrediteze ideea că la baza sa a
stat, pe lângă vicusul militar şi o aşezare exclusiv civilă, aflată la o oarecare
distanţă de castru, poate pe territorium-ul Ulpiei Traiane. Nu se ştie când a
devenit aşezarea, pagus dar, se crede, cu mult temei, că aceasta s-a putut
întâmpla în timpul lui Septimius Severus.
Situl arheologic de la Veţel a beneficiat de cercetări arheologice mai
extinse, graţie cărora se poate preciza structura sa topografică de ansamblu şi
natura unor edificii. Aici se delimitează clar o zonă meşteşugărească, la nord-
est de castru spre Mureş -unde au fost identificate mai multe cuptoare de ars
vase şi material tegular- o zonă sacră şi de utilitate publică, situată mai la sud
de aceasta, iar şi mai spre sud, deşi insuficient cercetată, se afla, probabil,
zona rezidenţială propriu-zisă. Este posibil ca această structură să fi rezultat în
urma fuzionării vicus-ului militar cu aşezarea civilă, unirea celor două nuclee
de locuire, realizându-se în jurul zonei sacre unde s-a identificat
amplasamentul mai multor temple.
Populaţia Miciei (Miciensis) era formată din veterani et cives Romani,
iar în fruntea comunităţii se afla un colegiu de doi magistri, aleşi anual,
probabil unul dintre cetăţeni, celălalt dintre veterani; este atestat şi un
magistrat inferior, un quaestor. Explicaţia faptului că Micia nu a primit
niciodată statut de municipium, deşi dezvoltarea sa de amsamblu şi calitatea
corpului cetăţenesc, o îndreptăţeau la o astfel de promovare, s-a căutat în
apropierea prea mare de Ulpia Traiana. O ridicare la statut urban era urmată,
în mod automat, de o delimitare a unui territorium propriu, care nu se putea
crea decât prin micşorarea celui al metropolei, lucru greu de admis, după ce
aceasta mai pierduse teritorii şi în favoarea altor pagi, promovaţi.
Deşi nu dispunem de dovezi, este foarte probabil că şi alte aşezări mai
dezvoltate din Dacia au avut statutul de pagus. În această situaţie au fost
aşezarea de la Apulum, poate şi cea de la Tibiscum, până la promovarea lor la
statutul de municipii. Tot la fel aşezările de la Blandiana (Blandiana),
Geoagiu (Germisara), Aiud (Brucla), Micăsasa, Miercurea Sibiului
(Sacidava), au putut avea statut de pagi în teritoriile coloniilor Ulpia Traiana
şi Apulum.
Cele mai multe sate din Dacia şi Dobrogea romană au avut statut de
vicus. În terminologia juridică accepţiunea termenului era destul de largă, iar
inscripţiile pun în evidenţă vicii cu situaţii diferite. În general vicus-ul era
conceput ca o aşezare intermediară între villa rustica şi civitas (oraşul) . În
Dobrogrea, sunt atestaţi epigrafic mai mulţi vici: vicus Quintionis, vicus
Narcissiani, vicus Secundini, vicus Clementiani, vicus Buteridava, vicus
Sardeis, vicus Ulmetum, vicus Turris Muca(poreos), vicus Asbolodeina. Cum
se poate vedea, cele mai multe poartă nume romane, derivate la genitiv, din
antroponime; Buteridava, este nume getic, iar vicus Turris Muca(poreos), s-a
format, probabil, pe lângă un turn de pază. Populaţia era formată din cetăţeni,
V. Aşezările 77
veterani, grupuri de traci, precum Bessii şi Laii şi din autohtoni geţi. În vicus
Quintionis, unde sunt menţionaţi, veterani et cives Romani et Bessii
consistentes, conducerea era exercitată de doi magistri şi un quaestor, aleşi
anual de un ordo decurionum al vicus-ului. Un magistrat era ales de către
cetăţeni şi veterani, celălalt de către comunitatea bessilor.
În Dacia sunt atestaţi epigrafic numai patru vici: vicus Pirustarum, vicus
Anartorum, vicus Samum şi Patavissensium vicus.
Vicus Pirustarum, a fost considerat de cercetători ca fiind un cartier al
aşezării de la Alburnus Maior. Era, mai probabil, un cătun, având în vedere
specificul locuirii în acestă zonă montană, înglobat administrativ în unitatea
mai mare cu sediul la Alburnus Maior. Satul piruştilor (vicus Pirustarum) era
locuit de mineri de origine illiro-dalmatină, cei mai mulţi de condiţie
peregrină.
Lectura inscripţiei vicus An... consemntă pe un milliarium, descoperit la
Almaşu Mare, jud. Sălaj, nu este foarte sigură. Dacă acceptăm întregirea
propusă de V. Pârvan –vicus Anartorum – atunci este vorba de un sat locuit, în
principal, de un grup de populaţie celtică, în apropiere de graniţa vestică a
Daciei Porolissensis.
Vicus Samum este menţionat în câteva inscripţii descoperite în
apropierea castrului de la Căşeiu, datând din vremea împăraţilor Alexander
Severus şi Maximinus Thrax. Din aceste inscripţii aflăm că aici funcţiona şi o
statio de beneficiarii consularis, cu misiuni de poliţie în zona de frontieră şi
că acest vicus Samum era centrul administrativ al unui district de graniţă, ce se
întindea la nord de Someş şi care purta numele de regio Ans(samensium) sau
Ans(is).
Patavissensium vicus, menţionat de juristul Ulpianus, în legătură cu
promovarea sa, de către Septimius Severus, la statut urban, era acelaşi cu
Potaissa, menţionată pe miliarul de la Aiton, din anul 108. Nucleul său era
format din daci autohtoni alături de care s-au aşezat, probabil şi colonişti de
condiţie peregrină. În teritoriul acestui vicus s-a aşezat şi un grup de cetăţeni
romani, formând un conventus civium Romanorum. Cu timpul cele două
nuclee de locuire s-au unit, iar creşterea numărului de cetăţeni a fost unul din
cele mai importante atuuri, care i-au adus promovarea la statut urban.
După cum se vede noţiunea de vicus acoperă realităţi dintre cele mai
diferite în sfera habitatului rural. Satele astfel denumite puteau fi pe teritoriul
unui oraş -în cazul coloniilor, ca subunităţi ale unui pagus – sau în teritoriile
nemunicipalizate, exclusiv rurale. Tot vici se numeau şi aşezările dezvoltate
pe lângă castrele trupelor auxiliare - vici militares.
În general vici se bucurau de o oarecare autonomie, în virtutea căreia
cele mai evoluate adoptau o organizare cvasimunicipală, cum am văzut în
Dobrogea. Un vicus putea îndeplini şi funcţia de târg (fora) sau de loc de
întrunire (conciliabulum) şi în acest caz el poate avea un forum, o basilica sau
un sanctuar.
În teritoriile nemunicipalizate mai multe aşezări alcătuiau o unitate
administrativ-teritorială denumită territorium, al cărui centru, reşedinţă, se
putea afla într-un astfel de vicus. Un astfel de territorium exista, în secolul
III, în Dacia Malvensis şi se numea territorium Sucidavense, după numele
aşezării de reşedinţă Sucidava (Celei, jud. Olt). Dezvoltarea edilitară a
Sucidavei este excepţională, este de caracter urban. Aria locuită atinge, spre
sfârşitul sec. II, peste 30 ha şi tot acum ea este protejată de o impunătoare
incintă, de formă rectanguară, în opus quadratum. Cu toate acestea, nici o
inscripţie nu atestă că acestă aşezare, ar fi ajuns vreodată oraş. Din inscripţia
care menţionează territorium Sucidavense aflăm că această unitate avea
autonomie administrativă şi un consiliu ordo, asemănător celor din oraşe,
alcătuit din curiales, care erau, probabil, reprezentanţii, aşezărilor care
compuneau unitatea administrativă a Sucidavei.
În Dobrogea sunt atestate mai multe territoria, ale căror reşedinţe se
aflau la Troesmis, Capidava, Noviodunum, Aegyssus. Organizarea lor era
aceeaşi, un consiliu (curialium) format din reprezentanţii localităţilor
componente (curiales) şi un magistrat suprem, pentru tot teritoriul, numit
quinquennalis, deci ales pe o perioadă de cinci ani. Un territorium, era
constituit şi la nord de Dunăre, în jurul centrului de la Barboşi, al cărui
quinquennalis era, la un moment, Lucius Iulius Iulianus, zis şi Rundacio.
În sudul Dobrogei este atestată, epigrafic, o civitas Ausdecensium. Ea era
o comunitate cu autoguvernare, cu un teritoriu propriu, constituită pe criterii
etnice. Ausdecensi erau un trib sud-tracic, colonizaţi în Dobrogea prin secolul
I î.d.Hr., poate în acelaşi timp cu bessi şi laii, mai sus amintiţi, şi care aveau
statutul de peregrini, deci şi unitatea lor administrativă era o civitas peregrina.
În zonele de graniţă unităţile administrative purtau denumirea de regio şi
se aflau sub autoritatea comandanţilor trupelor de pe limes. Aceasta nu le
anula însă dreptul de a avea organe proprii de autoconducere. O astfel de
regio am menţionat, mai sus, pe graniţa de nord a Daciei, cu centrul la
Samum, o alta a fost propusă, în Ţara Bârsei, cu centrul la Cumidava (Râşnov,
jud. Braşov), şi este neîndoielnic că ele existau în toate zonele de graniţă ale
provinciei.
Unele sate din zona Munţilor Apuseni, ale minerilor illiro-dalmatini,
poartă numele de kastella: Kastellum Baridustarum, Kastellum Anso. Ele
aveau aspectul unor cătune de munte, cu casele grupate şi erau conduse de
fruntaşi locali, numiţi princeps loci sau gentis. Un princeps Delmata a fost T.
Aurelius Aper, a cărui piatră de mormânt a fost descoperită la Ampelum.
Aşezările dezvoltate pe lângă castrele trupelor staţionate în provincie
purtau denumirea de canabae, dacă erau pe lângă o legiune şi de vici militares
dacă se formau pe lângă o trupă auxiliară.
În Dacia sunt atestate arheologic şi epigrafic numai canabele legiunii
XIII Gemina. Ele se aflau la nord şi est de castru şi au cunoscut o dezvoltare
deosebită. Inscripţiile dovedesc că ele au continuat să existe şi după apariţia
celui de-al doilea oraş Apulum, respectiv municipiu lui Septimius Severus,
V. Aşezările 79
despre care s-a susţinut că a apărut prin avansarea canabelor la statut urban.
Locuitorii canabelor erau veterani et cives Romani. Aflaţi pe un teritoriu ce
aparţinea legiunii, ei aveau calitatea de consistentes adică de rezidenţi. Cu
toate acestea canabele aveau o organizare internă cvasimunicipală, cu un ordo
decurionum şi doi magistraţi aleşi anual, magistri. O situaţie asemănătoare
este atestată şi în canabele legiunii V Macedonica pe vremea cât a staţionat la
Troesmis.
Vici militari sunt atestaţi, arheologic, pe lângă 47 de castre de trupe
auxiliare şi numărul lor este cu siguranţă mai mare, putându-se apropia de
numărul castrelor permanente, adică circa 75. Mai bine cunoscut este cel de
la Tibiscum. Aşezarea civilă era amplasată pe laturile de nord şi de est ale
castrului mare şi a fost protejată, la început de un val de pământ cu şanţ, iar
mai târziu de un zid de piatră. În interiorul său clădirile se aliniau de-a lungul
unei străzi cu aspect de magistrală, şi aveau o arhitectură specifică; frontul la
stradă era îngust, iar dezvoltarea se făcea în adâncimea lotului.
Economia unui vicus militar era legată de necesităţile trupei, predominau
meşteşugarii şi negustorii. Sunt frecvente atelierele de olărie, de fierărie. În
vicus-ul de la Tibiscum a funcţionat şi un atelier de topit sticlă şi confecţionat
mărgele. Multe produse erau desfăcute însă şi în mediul civil. Adeseori la
limita teritoriului aflat în folosinţa exclusivă a trupei, se dezvolta o a doua
aşezare civilă cu specific agricol, deci complementară economiei vicane.
Populaţia unui vicus militar era formată din familiile militarilor, din
veterani, din meşteşugari şi negustori. În multe astfel de aşezări s-a descoperit
ceramică dacică care indică cu certitudine prezenţa populaţiei dacice, ca
membri ai familiilor militarilor sau cu rosturi economice. În estimarea
numărului de locuitori ai unui vicus militar se ia în calcul un raport de 3/1 faţă
de soldaţi. Dintr-o estimare largă ar rezulta, la un efectiv militar auxiliar de
aproximativ 40 000 de oameni, o populaţie vicană de circa 120 000 de
locuitori. Aceasta constituie de fapt o bună parte din masa coloniştilor sosiţi în
Dacia.
Despre forma de administrare a vici-lor militari din Dacia nu avem
informaţii. Pentru Pannonia se susţine că astfel de aşezări aveau un teritoriu
propriu, care nu aparţinea trupei şi că ele se subordonau direct guvernatorului
de provincie. În Britannia este atestat epigrafic un magister, ceea ce
presupune iarăşi o autonomie administrativă. Având în vedere poziţia vicilor
faţă de castru, o dependenţă a lor, faţă de comanda trupei, apare, totuşi, ca
ceva firesc. Am văzut mai sus cum în vremea împăratului Septimius Severus,
unii vici militares (Porolissum, Dierna) au fost promovaţi la statutul de
municipia.
Romanii au pus în valoare apele cu proprietăţi curative, dezvoltând în
apropierea lor staţiuni termale. Cele mai multe izvoare erau cunoscute încă de
pe vremea dacilor, dar abia în timpul provinciei se trece la o exploatare
sistematică a lor. Cea mai importantă staţiune balneară din Dacia, Ad Mediam
(Băile Herculane), se afla pe valea Cernei, la mică distanţă de drumul imperial
Dierna – Tibiscum. Aici au fost descoperite canele şi bazine pentru captarea
apelor tămăduitoare, clădiri pentru cură şi pentru cazarea vizitatorilor veniţi în
număr mare la tratament, sanctuare, statui şi altare consacrate divinităţilor
tămăduitoare. Din inscripţiile descoperite aici, îndeosebi după 1736, când
austriecii încorporând Banatul, au început modernizarea şi repunerea în circuit
a băilor, reiese adoraţia deosebită a vizitatorilor pentru Hercules, invocat cu
epitetele de invictus, salutifer, sanctus, Augustus, apoi pentru zeii medicinei
Aesculap şi Hygia. Alte invocaţii sunt adresate puterii divine a apelor (dis et
numinibus aquarum), izvoarelor calde (fontibus calidis) şi geniului locului
(genio loci). Staţiunea era frecventată de cele mai înalte personalităţi din
provincie: guvernatori, comandanţi de legiune şi de trupe auxiliare, arendaşi ai
vămilor, vârfurile aristocraţiei municipale şi chiar de un guvernator al uneia
din cele două Moesii.
De o mare căutare se bucura şi Germisara (Geoagiu), care şi-a păstrat
neschimbat numele dacic. Germisara era, foarte probabil, un prosper pagus,
în teritoriul coloniei Ulpia Traiana. Urmele sale constând din numeroase
construcţii, câteva villae rusticae, monumente de piatră se află pe valea
Geoagiului. Staţiunea propriu- zisă se afla la nord-vest de satul Geoagiu şi în
cuprinsul ei, cercetări recente au adus la lumina zilei un adevărat sistem de
instalaţii pentru captarea şi transportul apei termale: canale şi conducte din
ceramică, bazine săpate în stâncă, resturile unor clădiri legate de exploatarea
staţiunii. În decursul timpului din aria staţiunii s-au descoperit numeroase
monumente votive, altare cu inscripţii şi ofrande, închinate divinităţilor
tămăduitoare şi protectoare ale apelor de aici: Aesculap, Hygia, Hercule,
Nymphae, cărora le-a fost dedicat un întreg sanctuar, nimphaeum. Cei ce îşi
îngrijau sănătatea aici apaţineau aceleaşi elite provinciale. Printre ei este
atestat şi un autohton, Decebalus Luci, care pune o ofrandă pentru nimphele
de la Germisara, pe o foiţă de aur, de forma unei frunze de salcie.
O dezvoltare mai modestă a avut staţiunea Aquae (Călan), despre care
am amintit mai sus. Inscripţiile atestă însă şi aici personaje de prim rang,
precum procuratorul Daciei Apulensis, Q. Decius Vindex, care pune un altar
zeiţei Fortuna Augusta, sau veteranul M. Iulius Proclianus, care pune un altar
pentru Hercules.
Faptul că în toate aceste staţiuni, au fost descoperite cărămizi cu ştampila
unor trupe, îndeosebi ale legiunii XIII Gemina, atestă grija guvernatorilor
pentru dezvoltarea acestora şi folosirea mâinii de lucru a militarilor pentru
unele lucrări tehnice şi edilitare.
În Dacia Inferior o staţiune termală se afla la Săcelu, (jud. Gorj), iar o
alta la Bala de Jos (jud. Mehed.), pe drumul roman de la Drobeta la Bumbeşti.
La Săcelu s-au observat ruinele unor construcţii ale staţiuni şi s-a descoperit
un altar închinat lui Aesculap şi Hygiei, iar la Bala de Jos, au fost descoperite
albii din lemn de stejar şi monede romane oferite ca ofrande divinităţilor
tămăduitoare.
V. Aşezările 81
Pe traseul principalelor drumuri din provincie se organizau oficii ale
serviciului de poştă, birouri vamale, posturi militare de pază şi control a
drumurilor. Ele erau dotate cu un personal numeros şi cu construcţii adecvate
din care nu lipseau hanurile, băile, adăposturile pentru animale şi ateliere.
Astfel de aşezări purtau numele de stationes, mansiones sau mutationes şi
erau, de regulă, supravegheate şi apărate de detaşamente de militari aflaţi sub
comanda unor beneficiarii consularis, subofiţeri aflaţi în subordinea
guvernatorului de provincie. Astfel de staţii se amenajau şi în zona limes-ului,
având mai ales rolul unor posturi de miliţie de graniţă. Am văzut că o statio
fiinţa, în secolul III, la Samum, o alta este atestată, lângă Alburnus Maior,
statio Resculum.
Începând cu domnia lui Septimius Severus, unele din aceste staţii au
devenit puncte de colectare a impozitului, în natură, pentru întreţinerea
trupelor aflate în mişcare (annona militaris) şi au fost dotate cu magazii
(horrea). Multe dintre aşezările cuprinse în Tabula Peutingeriana, se pare că
au avut tocmai acest rol.
Despre topografia şi nivelul de dezvoltare edilitară al aşezărilor rurale,
consideraţiile ce se pot face sunt doar sumare, dat fiind stadiul restrâns al
cercetărilor sistematice. Micia şi Sucidava, adevărate oraşe, din aceste puncte
de vedere, sunt unicate, deocamdată. Unele observaţii aerofotografice sau
cercetări de teren pun în evidenţă, la unele aşezări rurale, arii de locuire
extinse şi planuri regulate, chiar o tramă stradală ordonată ortogonal. De
asemenea descoperirile arheologice şi unele cercetări, mai reduse, au
evidenţiat existenţa în mediul rural a unor construcţii, cele mai multe locuinţe,
cu plan complex edificate după modelul arhitecturii urbane, din piatră şi
cărămidă, ce încorporează elemente ale arhitecturii clasice, porticuri şi
peristiluri. Sunt frecvente în lumea satelor înstalaţiile de încălzire cu
hypocaustum şi apeductele.
Aşezarea de la Micăsasa, mai intens cercetată, se întinde pe aproximativ
20 ha şi are o formă dreptunghiulară alungită. În cuprinsul ei au fost
identificate traseele a două drumuri ce se întâlneau în zona centrală, unde se
afla, foarte probabil, piaţa, forum-ul. În această arie centrală au fost
descoperite substrucţiile unui vast edificiu şi un aliniament de baze de
coloane, ce forma, în opinia cercetătorului, un peristilum, precum şi resturile
unei platforme pavate, interpretată ca o bază a unui monument public.
O arhitectură deosebită au villae-le rusticae. O mare curte (0,5 – 4 ha),
frecvent, înconjurată cu un zid de piatră de dimensiuni impresionante, în
interiorul căreia se aflau locuinţa stăpânului, o vilă luxoasă, cu 5 – 11 camere
în general, cu finisaje superioare, cu instalaţie de hypocaus şi uneori cu băi şi
mai multe spaţii cu rol economic, uneori formând un singur ansamblu cu
locuinţa, alteori construite separat.
Unele sate mai dezvoltate, care deveneau centre ale unor territoria
rurale, trebuiau să aibă şi construcţii sau alte elemente cu funcţie religioasă.
Din păcate descoperirile de acest fel din mediul rural al Daciei nu sunt prea
numeroase. Un templu al zeului Mithras (mithreum) a fost descoperit, încă în
secolul trecut, la Decea (jud. Alba), un altul de acelaşi fel este presupus a fi
existat la Doştat (jud.Alba); centre de cult au existat probabil la Valea
Sângeorgiului şi la Sâncrai. La Alburnus Maior a fost cercetat recent un astfel
de loc de cult, lucus, amenajat sub cerul liber, în care erau amplasate, pe
socluri de piatră, peste 25 de altare votive, dedicate de populaţia de mineri din
zonă, mai multor divinităţi, din panteonul greco-roman, altele specifice
diferitelor grupuri etnice de aici.
Satele locuite aproape exclusiv de băştinaşi daci din provincie, erau cele
mai modeste atât ca întindere cât şi ca nivel de dezvoltare arhitecturală.
Numărul celor cunoscute a crescut continuu, ca urmare a atenţiei ce li s-a
acordat de către cercetători, pentru valoarea lor probatorie privind
continuitatea şi romanizarea băştinaşilor din provincie. Aria locuită în astfel
de sate rareori depăşeşte 4 ha, iar numărul de locuinţe, cel mai ridicat, la
Obreja (jud. Alba), este de 38. Cele mai multe sunt locuinţe de suprafaţă, din
lemn şi lut, monocelulare, iar inventarul este redus la bunurile şi dotarile unui
trai modest. Nici o inscripţie nu se cunoaşte, până astăzi din vreun astfel de
sat. Şi cu toate acestea semnele însuşiri de către aceşti băştinaşi a elementelor
de civilizaţie superioară romană sunt prezente, sunt chiar majoritare. Căci
ceramica, uneltele, podoabele, descoperite în aceste sate sunt în proporţie
covârşitoare romane, iar supravieţuirile de materiale autohtone, îndeosebi de
ceramică, nu depăşesc aproape niciodată 15 %, în comunităţile cele mai
tradiţionaliste. Explicaţia aspectului modest al satelor autohtone constă în
starea economică şi statutul social al marii majorităţi a băştinaşilor. Satele
autohtone erau adevărate pepiniere de forţă de muncă pentru toate mediile
provinciei. Pe măsură ce unele elemente ajungeau la un nivel de bunăstare şi
la un grad de civilizaţie romană mai avansat ele erau absorbite de satele de
colonişti sau chiar de oraşe, astfel că satele dacilor erau condamnate,
perpetuu, la înapoiere.
Prin densitatea sa, neegalată decât după lungi secole de istorie, prin
diversitatea formelor de organizare, prin mobilitatea sa, habitatul daco-roman,
a constituit una din principalele forme de manifestare a civilizaţiei romane şi
un factor dinamic în procesul de romanizare.
VI. Economia
Sistemul economic introdus de romani, reprezintă un alt domeniu în

care, superioritatea civilizaţiei lor s-a impus plenar şi ireversibil. Motivaţiile
de natură economică, alături de cele politice şi militar-strategice au cântărit
mult în decizia lui Traian, privind cucerirea statului dac şi transformarea unei
însemnate părţi din acesta în provincie romană. Oferta economică a Daciei era
cunoscută de Roma, din cele circa două secole de comerţ, în care negustorii
romani, ca nişte adevăraţi pionieri ai cuceriri, au difuzat produsele şi moneda
romană, pînă în cele mai îndepărtate puncte ale Daciei libere şi au luat
cunoştinţă de bogăţiile acestor pământuri. Colonizarea masivă, declanşată
imediat după organizarea provinciei, este expresia interesului administraţiei
imperiale de a introduce cât mai repede, resursele pământului dacic, în
circuitul economic, aducător de venituri pentru visteria statului.
Formele de proprietate asupra pământului şi a bogăţiilor naturale.

Cucerirea a adus cu sine restructurarea din temelii a raporturilor de
proprietate, prin transferarea acesteia în mâinile noilor veniţi, în detrimentul
poporului dac. Pentru că în condiţiile economiei antice, pământul şi resursele
sale constituiau principala sursă de avere şi de poziţie social-juridică, vom
urmări succint noile structuri de proprietate cristalizate în provincia carpatică.
Potrivit dreptului roman, întreg pământul provinciei trecea în
proprietatea poporului roman, cu titlul de ager publicus, de care, împăratul
putea dispune după necesitate. Încă din timpul lui Traian, părţi însemnate din
acest pământ au fost trecute în proprietatea unor particulari, cetăţeni sau
veterani, printr-un proces de adsignatio. Adsignarea se putea face în favoarea
unei comunităţi întregi, atunci când se întemeia o colonie de cetăţeni şi
veterani -adsignatio coloniaria- sau în mod individual –adsignatio viritim. În
Dacia singurul caz cunoscut de adsignatio coloniaria, este cel prin care s-a
întemeiat Colonia Ulpia Traiana, când aproximativ patru mii de colonişti au
primit, în proprietate, loturi a căror mărime, medie, se estimează la 200
iugera, adică 50,4 ha. Atribuiri individuale au avut loc tot atunci, dar şi mai
târziu, în diverse alte puncte ale provinciei, în urma cărora s-au format
aşezările rurale de statut roman. În vederea distribuirii, pământurile erau
măsurate şi parcelate, de către ingineri topometri (agrimensores), operaţia
purtând numele de centuriatio. Nu întreg teritoriul atribuit coloniei Ulpia
Traiana, a fost parcelet şi adsignat cetăţenilor ei. Terenurile neproductive sau
cele mai îndepărtate, numite subseciva şi respectiv, loca relicta, puteau fi
arendate - locatio- de către administraţia colonială sau chiar lăsate în folosinţa
unor comunităţi indigene, trecute anterior sub autoritatea juridică a coloniei,
act, care poartă numele de adtributio. Pe măsură ce unele aşezări dobândeau
statut urban, ele erau înzestrate cu un territorium, ce cuprindea proprietăţile
cetăţeneşti şi alte terenuri, exploatate prin metodele menţionate anterior. Prin
acordarea, de către Septimius Severus, a dreptului italic, ius Italicum, la patru
colonii dacice: Ulpia Traiana, Napoca, Apulum şi Potaissa, proprietăţile
cetăţenilor lor deveneau depline, ager privatus ex iure Quiritium sau ager
privatus optimo iure şi beneficiau de scutirea de impozitul funciar (tributum
soli). Proprietăţile cetăţenilor din celelalte oraşe erau supuse impozitului
funciar şi purtau denumirea de ager privatus vectigalisque.
Alte pământuri au fost vândute de către cvestori unor cetăţeni sau
peregrini veniţi din proprie iniţiativă în provincie. Ele purtau denumirea de
agri quaestorii, iar statul îşi păstra, cel puţin teoretic, dreptul de proprietate
asupra lor, dar în practică ele nu mai făceau obiectul unor adsignări ulterioare,
putând fi transmise urmaşilor, dar nu şi vândute. Şi ele erau grevate de
impozitul funciar.
Teritoriile lăsate în folosinţa populaţiei autohtone, mai numeroase în
jumătatea de est a Daciei intracarpatice, în vestul Banatului şi foarte probabil
într-o bună parte a Olteniei romane, purtau denumirea de ager stipendiarius
şi posesorii lor, pe lângă impozitul funciar, erau obligaţi la munci şi corvezi în
favoarea administraţiei provinciale, a trupelor, a altor autorităţi.
Trupele, cantonate în provincie, dispuneau şi ele de teritorii, numite
prata legionis sau auxiliae, folosite pentru păşunat, pentru aprovizionarea cu
lemne sau pentru subzistenţă. Pornind de la consumul anual de cereale, al
unei legiuni, estimat la 1500 – 2000 t , s-a calculat o suprafaţă, a teritoriului
agricol necesar unei legiuni, la aproximativ 2400 ha (24 km2), la care se
adaugă desigur celelalte necesităţi mai sus menţionate. Aceste teritorii puteau
fi date în posesie unor veterani care organizau villae rusticae sau erau
exploatate cu populaţie locală, autohtonă, în ambele cazuri în beneficiul
trupei. Acesta ar putea fi cazul satelor băştinaşe de la Obreja şi Soporu de
Câmpie, care se puteau afla pe teritoriile legiunilor XIII Gemina şi respectiv
V Macedonica.
O parte însemnată din teritoriul provinciei a fost trecută de la început, de
către Traian, în patrimoniul împăratului, alcătuind un domeniu imperial
(patrimonium Caesaris). În această categorie au intrat terenurile cu zăcăminte
de aur , fier, sare, unele cariere de piatră, posibil şi unele zone mai întinse de
păşunat. Ele erau administrate direct prin procuratori sau erau arendate, în
ambele cazuri veniturile realizate intrând la fiscul imperial (fiscus).
VI. Economia 85
Sursele documentare pentru studiul economiei daco-romane sunt, în cea
mai mare parte de natură arheologică: uneltele de muncă, unele ateliere şi
instalaţiile tehnice, tiparele, materialele prefabricate şi anumite resturi ale
proceselor tehnologice (aşchii, zguri, rebuturi). Anumite meşteşuguri sunt
atestate şi prin inscripţii sau prin unele reliefuri, îndeosebi cu tematică
funerară, iar altele sunt evidente prin abundenţa unui anumit gen de produse
într-un centru sau într-o arie mai largă. Pentru caracterizarea de ansamblu a
vieţii economice, îndeosebi în aspectele sale organizatorice, sau a nivelului de
tehnicitate, se pot folosi, cu succes, cunoştinţele referitoare la economia
întregului Imperiu care având în vedere gradul de integrare economică şi
tehnică, la care s-a ajuns în epocă, sunt valabile şi pentru Dacia.
Analiza activităţii economice din Dacia şi Dobrogea romană se poate
face acum, datorită stadiului general al cercetării, doar global, pentru durata
întregii perioade romane, dar este neîndoielnic că în cadrul acestui interval a
existat o dinamică diferenţiată, izvorâtă atât dintr-un proces treptat de
structurare şi perfecţionare, specific fiecărei provincii, cât şi din ritmurile
generale la scara întregului Imperiu, care au cunoscut perioade de avânt şi
prosperitate dar şi altele de stagnare şi recesiune economică. În acest sens sunt
de menţionat unele perioade de criză militară şi politică, precum războaiele
marcomanice, sau perioada anarhiei militare care au afectat într-o măsură
însemnată anumite ramuri sau chiar ansamblul economiei daco-romane.
Economia agrară. Ocupaţii de veche tradiţie la geto-daci, acestea au

continuat să ocupe, în economia celor două provincii, principalele ramuri
economice, în care era antrenată o bună parte din populaţie, predominant cea
rurală, dar nu numai, căci aşa cum am văzut în capitolul consacrat analizei
populaţiei, exploatarea pământului reprezenta pentru mulţi orăşeni, o ocupaţie
nu numai rentabilă dar chiar impusă de rangul lor social. Din analiza
descoperirilor arheologice şi a celor epigrafice se conturează în teritoriul rural
al coloniilor şi municipiilor o categorie de proprietari rurali, formată din
cetăţeni şi veterani, cu proprietăţi, în general de dimensiuni mijlocii, pe care le
exploatează sub forma unor ferme agricole denumite în literatura antică villae
rusticae. În teritoriile nemunicipalizate astfel de exploatări, care erau de altfel
cele mai performante la nivelul economiei agricole antice, se întâlnesc pe o
scară mai redusă, îndeosebi pe traseele unor drumuri mai importante sau în
teritoriile unor trupe auxiliare.
Cuvântul villa derivă din aceeaşi rădăcină cu vicus şi etimologic indică o
locuinţă. Latini foloseau cuvântul cu sensul de casă la ţară, locuinţa izolată în
mijlocul câmpului, în opoziţie cu casa din sat sau de la oraş. Mai mulţi autori
antici ne transmit informaţii detaliate privind normele de organizare şi
exploatare a unor astfel de mari gospodării. Astfel, marele arhitect roman
Vitruvius, în lucrarea sa De arhitectura, consacra un capitol aparte modului
cum trebuiau construite vilele, a modului de amplasare în teren, a dispunerii
diverselor părţi ale fermei: locuinţa stăpânului, locuinţele sclavilor, grajdurile
pentru vite, hambarele pentru adăpostirea recoltei, teascuri, pivniţe şi alte
construcţii anexe. Columella, la rândul său, considera ca optime, pentru o
exploatare de tip villa rustica, terenurile fertile aşezate în apropierea oraşelor
şi a căilor de comunicaţii. Sub aspect organizatoric el defineşte o fermă model
ca o unitate compusă din casa de locuit a stăpânului, denumită pars urbana şi
toate celelalte construcţii şi amenajări cu rost economic desemnate cu
termenul de pars fructuaria. Vilele, astfel descrise, erau unităţi de producţie
intensivă orientate spre vânzarea produselor şi din această perspectivă
apropierea de oraşe, de castre, ca şi accesul lesnicios la căile de comunicaţii
erau esenţiale pentru prosperitatea lor. Aceste norme generale se pot regăsii şi
în amplasarea şi organizarea vilelor din Dacia şi Dobrogea romană. Pentru
Dacia Superior şi Dacia Porolissensis, o analiză, recentă, indică o cifră de
aproximativ 155 de astfel de gospodării, cele mai multe cunoscute doar pe
baza unor descoperiri fortuite. Cercetări de amploare mai mare s-au făcut la
vilele de la Hobiţa, Mănerău, Sântămăria-Orlea, Cinciş şi Deva, toate în
teritoriul Ulpiei Traiana, la cele de la Aiud, Apoldu de Sus (2), Miercurea,
Răhău şi Ghirbom, aflate în teritoriul oraşelor de la Apulum şi la cele de la
Aiton, Apahida (2), Chinteni, Ciumăfaia, Dezmir, din teritoriul oraşului
Napoca. În partea de nord a Daciei Porolissensis s-a cercetat villa de la
Gârbou, aflată în teritoriul oraşului Porolissum sau a trupelor staţionate aici.
Pentru celelalte părţi ale Daciei romane stadiul cercetărilor asupra vilelor este
mai puţin avansat. Din Banat cunoaştem, până acum, villa de la Dalboşeţ, care
deşi cercetată doar parţial, se arată a fi una din cele mai mari din Dacia.
Clădirea principală are o suprafaţă de 80 x 85 m şi 40 de încăperi. De
asemenea ea pare să continue şi în secolul IV, ceea ce constituie iarăşi o
situaţie unicat. În teritoriul rural al Drobetei, descoperirile arheologice şi
epigrafice indică existenţa unor ville, cum a fost şi cea de la Zegaia, al cărui
proprietar, de condiţie peregrină, a fost Ulcudius Baedari (a cărui fiică a fost
ucisă de latroni), o alta a fost cercetată recent la Gârla Mare şi tot unor villae
rusticae aparţin şi urmele de construcţii şi materialele arheologice descoperite
la: Şimian, Bistriţa, Bistreţ, Batoţi, Gruia, Salcia şi Izimşa. Tot la fel în zonele
sudice ale Daciei Malvensis, îndeosebi în teritoriul Romulei şi în territorium
Sucidavense, au existat mai multe vile la: Brezuica, Fărcaşu de Sus, Fărcaşu
de Jos, Vlădila, Redea, Caracal şi Piatra Olt. Pentru Dobrogea romană au fost
cercetate prin săpături sistematice vilele de la Teliţa, Niculiţel şi au fost
propuse altele pe baza descoperirilor de suprafaţă.
Cea mai mare parte a vilelor cunoscute, la noi, se încadrează în tipul cu
construcţiile dispersate în interiorul unei incinte de piatră, iar prin
dimensiunile acestor curţi – situate între 0,5 – 4 ha- şi prin numărul de
construcţii, ele indică preponderenţa unor proprietăţi de mărime medie,
estimate între 80 – 500 iugera, adică 25 – 125 ha.
Referitor la forma de administrare şi proprietari acestor vile, cunoaştem
din inscripţii numele mai multor astfel de proprietari. Proprietarul villei de la
VI. Economia 87
Hobiţa a fost, foarte probabil, Lucius Domitius Primanus. Iniţialele sale apar
pe mai multe cărămizi descoperite în construcţiile villei. Un cetăţean cu nume
identic, apare la Ulpia Traiana, într-o închinare către zeul oriental Sol
Invictus. Ar putea desigur fi vorba de unul şi acelaşi personaj, căci capitala
oricărui teritoriu rural era întotdeauna sediul vieţii religioase din teritoriu şi
aici se celebrau cele mai multe culte. Proprietarul villei de la Răhău a fost
Titus Flavius Rufus, veteran din legiunea XI Claudia, înmormântat, împreună
cu soţia sa Iulia Maxima, într-un mic cimitir de familie de pe proprietatea lor.
Villa de la Dezmir aparţinea lui Aelius Iulianus şi era administrată prin
intermediul unui sclav, servus villicus, pe nume Securus, care pune o
inscripţie votivă către Silvanus, în sănătatea stăpânului său. Pentru villa de la
Ciumăfaia cunoaştem doi proprietari succesivi: Aelius Iulius şi Publius Aelius
Maximus, tată şi fiu. Cel de al doilea personaj (l-am mai menţionat într-un
capitol anterior) aparţinea ordinului cavalerilor, rezida la Napoca, unde era
decurion, iar la un moment deţinea cea mai înaltă demnitate provincială, aceea
de sacerdos arae Augusti; desigur că şi el îşi administra proprietatea prin
intermediul unui sclav sau libert al său. Tot proprietari de vile au fost mai
mulţi cetăţeni atestaţi în mediul rural, prin inscripţii votive sau funerare.
Posibilitatea ca unii dintre aceşti proprietari să fie de etnie dacă, nu este
complet exclusă, având în vedere că unii chiar au nume de caracter general
trac, dar nici nu poate fi susţinută fără rezerve.
Despre forţa de muncă folosită în exploatarea acestor ferme se pot face
unele consideraţii, pe baza descopririlor arheologice şi pe baza unor
caracteristici de ansamblu a vieţii sociale din provinciile dacice. Am
evidenţiat, într-un capitol anterior, ponderea redusă a muncii servile în
economia daco-romană, oferind şi explicaţiile acestui fenomen. Dar, în
condiţiile de înzestrare tehnică ale antichităţii, lucrarea unui domeniu, de
dimensiunile arătate mai sus, nu era posibilă cu forţa unei singure familii, iar
prezenţa altor braţe, permanente sau sezoniere, apare ca necesară. În cadrul
construcţiilor anexe din mai multe vile: Aiud, Deva, Cinciş, Mănerău,
Sântămăria-Orlea, Chinteni, Apoldu de Sus, au apărut materiale dacice,
îndeosebi ceramică, mai rar şi unelte, interpretate, pe bună dreptate, ca indicii
sigure ale prezenţei ţăranilor daci ca forţă de muncă pe aceste domenii.
Desigur raporturile exacte dintre proprietari şi aceşti daci sau alţii, ce locuiau
în aşezări distincte nu se pot preciza, dar cu siguranţă ei nu erau sclavi.
O altă categorie de proprietari agricoli, poate fi atestată în aşezările (vici)
din teritoriile urbane şi mai ales în zonele neurbanizate. Ei sunt cetăţeni, dar
mai ales peregrini, iar proprietăţile lor, foarte probabil de tip vectigal, erau
mai reduse.
Un rol important în agricultura provinciilor dacice la avut populaţia
băştinaşă, dacă. Acest lucru este demonstrat de amplasarea în teren a
aşezărilor locuite predominant de către ei, din inventarul şi dotările locuinţelor
din aceste sate. Prezenţa numeroaselor gropi de provizii, în aşezările
autohtone, care numeric depăşesc întotdeauna, locuinţele, apoi vasele de
provizii, uneltele, descoperite izolat sau în mici depozite, râşniţele de măcinat
cereale, sunt tot atâtea dovezi certe despre caracterul predominant agricol al
acestor aşezări.
Principala cultură a reprezentat-o grâul şi cerealele în general. Acest
lucru reiese din masa mare al populaţiei consumatoare, alcătuită din militari,
populaţia neagricolă a oraşelor, populaţia zonelor miniere. Romanii cunoşteau
şi cultivau cel puţin şase soiuri de grâu, de toamnă şi de primăvară şi este
neîndoielnic că specii performante, cu productivitate superioară au fost aduse
şi aclimatizate în Dacia. Din teritoriul Sucidavei s-au putut identifica seminţe
de la următoarele cereale: grâu din soiurile Triticum aestivum, Triticum
compactum, orz, din soiul Horeum vulgare şi secară, Secale cereale.
Randamentul culturii de grâu era mare, obţinându-se de 10 – 15 ori sămânţa,
iar producţia la hectar se estimează la 16 – 20 hl. Comparativ cu alte epoci
istorice, aceste rezultate erau foarte bune. Spre exemplu în evul mediu
randamentul culturilor de grâu era de 7 ori sămânţa. Existau în lumea romană
adevărate tratate despre lucrarea pământului, între care cel al lui Columella,
De re rustica, pune în evidenţă nivelul înalt al cunoştinţelor agronomice.
Producţia de grâu a Daciei romane intracarpatice era destinată, în primul rând
consumului intern, dar pentru Oltenia romană unii cercetători admit
posibilitatea unui export, a cantităţilor excedentare.
Alte plante de cultură atestate arheologic în Dacia au fost meiul
mazărea, usturoiul, la care trebuie să adăugăm pe cele textile: cânepa şi inul.
Dintre pomii fructiferi sunt atestaţi, prin seminţele descoperite în mai multe
aşezări, prunul cireşul şi vişinul. Viţa de vie a ocupat un loc însemnat în
economia agrară a provinciei. Şi în cadrul acestei culturi a avut loc o
ameliorare a soiurilor de viţă şi o perfecţionare a tehnologiei de prelucrare a
strugurilor, atestată şi prin folosirea unor unelte şi instalaţii specializate ca:
sape, cuţite, cosoare, teascuri, bazine. Epigrafic este atestată o cultură de viţă
de vie în Dacia Inferior, iar la Potaissa a fost descoperit un complex de
vinificaţie, alcătuit dintr-o pivniţă, pe jumătate îngropată în pământ, cella
vinaria, un bazin săpat în stâncă (3 X 1,56 m), cu fundul bine căptuşit cu o
tencuială specială (cocciopesto), ce servea pentru zdrobit strugurii
(calcatorium) şi dintr-o mare cantitate de fragmente de vase îndeosebi oale,
ulcioare mari, vase de provizii şi o amfora Practicarea acestei culturi în Dacia
romană este susţinută, pe lângă mulţimea uneltelor specializate, cosoare şi
cuţite curbe (falx vineatica, falcula vinitoria) şi de tematica multor reliefuri
votive sau funerare unde apar ca motive vrejul de viţă şi ciorchinele de
strugure şi mai ales de frecvenţa dedicaţiilor către divinităţile protectoare ale
acestei îndeletniciri: Liber Pater şi Silvanus.
Uneltele agricole, descoperite izolat sau în câteva depozite, nu sunt
foarte numeroase, lucru explicabil prin valoarea lor economică deosebită,
motiv pentru care ele erau folosite până la o uzură avansată apoi transformate
în alte unelte cu volum mai mic. De importanţă deosebită, pentru cunoaşterea
repertoriului de unelte agricole sunt depozitele de la Mărculeni, Dedrad,
VI. Economia 89
Obreja, Lechinţa de Mureş, Apoldu de Sus, Căianu Mic. Pe baza lor se poate
afirma că uneltele folosite în agricultura daco-romană erau, în proporţie
covârşitoare, de tip roman aduse de colonişti şi produse în ateliere specializate
din provincie. Brăzdarul de plug roman (vomer), cunoscut în câteva variante,
s-a răspândit la toate comunităţile de agricultori daco-romani. Menţinerea în
folosinţă a brăzdarului dacic, atestată în câteva descoperiri (Aiud, Dedrad,
Lechinţa) era doar o situaţie tranzitorie, unele putând fi păstrate şi doar ca
rezervă de metal pentru confecţionarea altor unelte. Daco-romanii foloseau
mai multe tipuri de sape, specializate pe diferite lucrări (agricultură,
grădinărit, viticultură), cazmale, coase şi seceri, de asemenea în mai multe
variante.
Importanţa agriculturii, impactul noilor cunoştinţe şi unelte şi
permanenţa acestei ramuri în istoria daco-romanilor sunt ilustrate şi de
terminologia românească a acestui domeniu care este în proporţie covârşitoare
de origine latină, cu unele supravieţuiri dacice şi adaosuri slave. Astfel se pot
exemplifica, pentru cereale: tritici grana (grăunţe de grâu), hordeum (orz),
secale (secară), milium (mei), avena (ovăs), pentru legume: alium (ai, reg.),
cauliculus (curechi), cepa (ceapă), lens (linte), fasoleum (fasole), napus
(nap), radicula (ridiche), pentru pomi fructiferi: malus, nux, pirus, prunus. De
origine dacică ar putea fi: mazăre, strugure, curpen. Situaţia este
asemănătoare şi în cazul principalelor activităţi şi unelte agricole: arare (a
ara), ager (ogor), area (arie), seminare (a semăna), colligere (a culege),
ventilare (a vântura), machinari (a măcina), cernere (a cerne), aratrum ( nume
vechi românesc pentru plug), sappa, furca, sicilis (seceră), cos (cute de
ascuţit), molla (moară).
A doua ramură principală a economiei agricole din provinciile dacice a
constituit-o creşterea vitelor. Documentele epigrafice atestă existenţa unor
întinse păşuni, incluse foarte probabil în patrimoniul imperial (patrimonium
Caesaris) şi arendate împreună cu salinele, unora din cei mai bogaţi membri
ai aristocraţiei locale, cum au fost Publius Aelius Marus (conductor pascui et
salinarum) şi Publius Aelius Strenuus, cavaler roman (conductor pascui,
salinarum et comerciorum). Topografic aceste păşuni pot fi localizate în
zonele cu o densitate mai redusă a aşezărilor, din jumătatea de est a Daciei
intracarpatice, din partea vestică a Banatului. În Dobrogea unde nu dispunem
de o documentaţie epigrafică asupra păstoritului, a fost cercetată o fermă
(villa rustica) profilată pe creşterea vitelor în turme. Dacia şi Dobrogea erau
cunoscute în antichitate pentru bogăţia lor în vite şi este de admis că şi în
epoca romană această îndeletnicire a cunoscut o dezvoltare remarcabilă,
impusă atât de nevoile interne şi chiar pentru comerţul cu alte provincii.
Structura şeptelului şi calitatea raselor sunt evidenţiate de analizele
osteologice efectuate în mai multe oraşe, castre şi sate daco-romane. Astfel,
pentru muncă se foloseau caii şi boii, iar pentru carne analizele indică
următoarele preferinţe: bovinele furnizau aproximativ 50 % din consumul de
carne, urmau ovi-caprinele cu procentaje ce variază între 22 – 30 %; suinele
se consumau mai puţin, procentajele stabilite variind între 0,6 – 22 %, în
schimb, surprinzător pentru obişnuinţele noastre culinare, carnea de cal era
consumată în procentaje ce variază între 4 – 21 %. Studiul resturilor
osteologice evidenţiază şi alte aspecte interesante privind preocupările
crescătorilor pentru îmbunătăţirea raselor şi practicarea unor tehnologii de
creştere şi exploatare raţională, pe criterii de rentabilitate, a animalelor pentru
consum. Prin natura sa păstoritul a lăsat puţine urme arheologice. Totuşi
marile curţi împrejmuite cu zid de piatră, atestate la cele mai multe villae
rusticae, pot fi interpretate în primul rând ca adăposturi pentru vite. În villa de
la Hobiţa, în interiorul curţii a fost identificată o suprafaţă de aproximativ 600
m2, delimitată cu un zid, mai îngust decât cel de incintă, şi care avea
amenajate în interior mai multe adăposturi, întreaga construcţie fiind
interpretată, pe bună dreptate, ca un saivan pentru vite. Creşterea vitelor a
fost, foarte probabil, ocupaţia principală pentru mulţi băştinaşi daci din
provincie, înpinşi spre aceasta ca urmare a deposedării lor de pământurile cele
mai roditoare. În felul acesta se şi explică arendarea dreptului de a percepe
taxa de păşunat, care aducea fiscului imperial venituri însemnate. Şi această
ramură economică a avut în istoria românilor, caracterul de permanenţă, iar
terminologia românească a domeniului, predominant latină, dar şi cu multe
elemente din substratul autohton, aduce dovezi valoroase pentru reconstituirea
unui important segment istoric, mai sărac în izvoare de altă natură. Astfel
numele animalelor, cele mai răspândite în gospodăria românească sunt de
origine latină: bos, taurus, vacca, vitellus, ovis, vervex, capra, haedus, porcus,
scrofa, verres porcellus, caballus, equa, admissarius, asinus, la fel al
produselor lor: lacte, unctum, caseus şi al activităţilor: mulgere. Din latinescul
stabulum derivă numele adăpostului sezonier staul, iar din cella, românescul
celariu. De la graiul păstorilor daci, din provincie, s-au păstrat un număr, mult
mai mare decât în agricultură, de cuvinte legate de ocupaţia lor: mânz, cârlan,
ţap, strungă, ţarc, baciu, brânză, urdă, zer.
Alte ocupaţii cu profil agroalimentar atestate în Dacia şi Dobrogea

romană au fost apicultura, pescuitul îi vânătoarea. În legătură cu apicultura, a
fost pus epitetul melifica (adică producătoarea de miere), singular în Imperiu,
pe care îl primeşte Diana, într-o invocare descoperită la Apulum. Pescuitul a
fost una din activităţile cele mai prospere pentru locuitorii coloniei Histria, ei
reuşind să obţină scutirea de impozit, pentru acest venit din partea statului
roman. În Dacia mai multe cârlige de pescuit şi greutăţi de plasă atestă de
asemenea practicarea sa. Referitor la vânătoare ea pare să fi procurat o parte,
deloc neglijabilă, din consumul de carne al militarilor şi civililor din Dacia
romană. Din analizele efectuate în mai multe aşezări, oasele de vânat
reprezentau până la 30 %. Se vânau îndeosebi cervidee, mistreţi, iar militarii
de la Bologa, vânau ursul şi zimbrul. În legătură cu vânătoarea trebuiesc puse
şi vârfurile de lance descoperite în satele daco-romane, în număr destul de
VI. Economia 91
mare. Şi tot în legătură cu aceasta ar putea fi puse şi reprezentările de pe unele
monumente funerare, unde defunctul apare călare, cu suliţa în mână.
Lemnul a reprezentat de asemenea o bogăţie considerabilă a Daciei,

exploatat pentru nevoile interne (construcţii, mobilier, cărbuni, pentru foc) şi
foarte probabil exportat în acele provincii deficitare. În legătură cu
exploatarea şi transportul lemnului ar putea fi puse şi unele colegii atestate
epigrafic, precum dendroforii şi nautarii, ambele al Apulum. Principala cale
pentru exportul lemnului o reprezenta Dunărea, unde acesta putea ajunge cu
plutele pe Mureş şi Tisa sau pe Olt. Muncitori forestieri sau fabricanţi de
mangal, puteau fi şi coloniştii norico-pannoni atestaţi printr-un cimitir cu
peste 300 de morminte tumulare, situat între satele Caşolţ şi Bradu, într-o
zonă cu păduri seculare de stejar.
Mineritul metalifer. Exploatarea zăcămintelor de aur, argint, metale neferoase

şi fier a cunoscut în Dacia romană o dezvoltare cu adevărat excepţională.
Zonele cele mai bogate în astfel de resurse, au alcătuit un domeniu al
împăratului, patrimonium Caesaris, iar veniturile obţinute din exploatarea lor
alimentau fiscul imperial. Documentarea arheologică şi epigrafică este
deosebit de bogată în ceea ce priveşte exploatarea aurului. Pentru a
impulsiona această activitate, aducătoare de mari venituri, Traian şi apoi şi alţi
împăraţi au colonizat mineri specialişti de origine dalmatină şi au creat o
administraţie specială, a ţinutului aurifer, separată de cea a provinciei şi pusă
sub autoritatea unui procurator aurariarum numit direct de către împărat. Din
inscripţii se cunosc patru procuratori numiţi dintre liberţii imperiali şi şapte
aparţinând ordinului ecvestru. Primul procurator aurariarum a fost Marcus
Ulpius Hermias, Augusti libertus, numit de către Traian şi decedat în Dacia în
timpul exercitării funcţiei. Începând cu domnia lui Marcus Aurelius, liberţii
sunt treptat înlocuiţi cu cavalerii, în această funcţie. Se pare însă că s-a
practicat şi sistemul numirii a câte doi procuratori, unul din rândul cavalerilor
celălalt un libert imperial, promovându-se astfel o celegialitate inegală, căci
procuratorul ecvestru era superior celui libert. Epigrafic este atestat şi un
subprocurator, care putea răspunde de un district miner mai îndepărtat, cum
era cel de pe Crişul Alb. Procuratorul era cel mai înalt funcţionar al statului de
pe domeniul imperial, denumit territorium metalli. Atribuţiile sale erau în
primul rând de natură financiară, vizând administrarea tuturor veniturilor
rezultate din exploatarea zăcămintelor de aur. El stabilea taxele pe care
trebuiau să le plătească arendaşii diverselor perimetre minere (occupatores),
urmărea respectarea termenelor de punere în exploatare a acestora,
supraveghea activitatea topitoriilor şi prevenea fenomenele de fraudă din
partea minerilor şi a arendaşilor. Pentru exercitarea unora din aceste atribuţii
erau necesare cunoştinţe de strictă specialitate în domeniul mineritului.
Procuratorii aveau de asemenea atribuţii largi în administrarea şi jurisdicţia
domeniului minier şi erau ajutaţi de un fel de poliţie minieră, alcătuită din
soldaţi aflaţi sub comanda unui beneficiarius. Pentru exercitarea tuturor
atribuţiilor sale procuratorul avea în subordine un aparat administrativ
numeros şi diversificat alcătuit din birocraţi şi tehnicieni. Ei erau sclavi şi
liberţi ai casei imperiale alcătuind familia Caesaris. Se înţelege însă că aveau
o situaţie materială şi o autoritate cu mult superioare marii mase a oamenilor
liberi angajaţi în minerit.
Sediul întregii administraţii se afla la Ampelum, aşezare care a cunoscut
o dezvoltare deosebită, tocmai datorită acestui lucru, dobândind chiar statutul
de municipium, în primii ani ai secolului III. Inscripţiile descoperite aici
menţionează următoarele categorii de funcţionari ai domeniului minier: vilici
officinarum, erau un fel de tehnicieni ce supravegheau topitoriile, proprietate a
fiscului, tabularii şi adiutores tabulariorum, erau în general calculatori la
registrele fiscului, ab instrumentis tabularii erau arhivari, a comentariis erau
secretari sau grefieri, dispensatores, adică casieri şi librari, cei ce redactau
actele şi păstrau registrele. Două inscripţii din zona auriferă menţionează
printre elementele antrenate în exploatările de aur şi pe leguli aurariarum. Cu
privire la atribuţiile si starea lor socială s-au emis mai multe opinii. Cei mai
mulţi cercetători îi consideră pe aceştia oameni liberi, culegători de pepite de
aur sau mici arendaşi ai unor puţuri aurifere.
Forma principală de punere în exploatare a zăcămintelor era arendarea a
unul până la cinci puţuri miniere unor întreprinzători (occupatores,
conductores) care angajau pe bază de contract de muncă (locatio-conductio),
pe perioadă determinată, muncitori liberi, cei mai mulţi de origine dalmatină,
dar în mod sigur şi băştinaşi daci. Folosirea aproape exclusivă a muncii libere,
salariate, constituie o trăsătură distinctivă a mineritului aurifer din Dacia
romană. Ea se poate explica şi prin faptul că cei care au organizat mineritul
daco-roman erau coloniştii illiro-dalmatini, iar la aceştia practica muncii
libere în mine s-a impus încă de la începuturile organizării mineritului în zonă,
pe vremea împăratului Nero. Desigur că hotărâtoare au fost şi celelate aspecte
privind economia sclavagistă evidenţiate într-un capitol anterior. Mai multe
tăbliţe cerate, descoperite în minele din apropiere de Alburnus Maior, unde au
fost ascunse în timpul războaielor marcomanice, conţin astfel de contracte de
angajare oferind informaţii deosebit de valoroase cu privire la dreptul muncii
şi condiţia socială a minerilor în antichitatea romană. Reiese din textul lor că
aceste contracte se încheiau la cererea muncitorului, care în termeni juridici
devenea locator, şi care se “închiria pe sine şi seviciile sale” unui angajator
care era arendaşul (conductor) unuia sau mai multor puţuri de extracţie.
Contractele originale erau păstrate de către patronul angajator, care le putea
invoca în favoarea sa în caz de litigiu, iar dacă muncitorul avea şi el nevoie de
un exemplar, trebuia să-şi facă o copie, aşa cum există la trei din cele patru
contracte cunoscute. Cel mai bine păstrat este un contract, din anul 164,
încheiat între peregrinul Memmius Asclepius, în caliatete de locator şi
arendaşul conductor, Aurelius Adiutor. Perioada de muncă era din 19 mai
VI. Economia 93
până la 13 noiembrie iar salariul (merces) era fixat la 70 denari. Scăzând zilele
de sărbătoare (aproximativ 40 pe an, deci 19 pentru intervalul din contract)
cercetătorii au ajuns la un salar zilnic de 7 aşi. Din alte contracte, mai puţin
complete s-au calculat salarii asemănătoare astfel că se acceptă în general un
salariu zilnic între 5 – 7 aşi. Acest venit era departe de a fi unul confortabil dar
nici chiar de mizerie nu era. O lectură mai recentă a tăbliţei cu contractul lui
Memmius Asclepius a evidenţiat că, pe lângă salariul său el primea, pentru
fiecare copil folosit în exploatare, câte încă 10 denari. Această lectură nouă ar
veni în sprijinul ideii că în minerit se folosea şi forţa de muncă a copiilor.
Toate contractele stipulează obligaţiile celor două părţi contractante, din care
reies cu claritate raporturile inechitabile dintre cele două părţi. Muncitorul
trebuia să presteze munca sa în condiţii de sănătate şi deplină putere (operas
sanas et valentas), iar eventuale cazuri de incapacitate de muncă atrăgeau
diminuarea salariului şi plata unei amenzi de 5 sesterti pe zi. De asemenea,
dacă din motive fortuite (cel mai adesea datorită inundării galeriilor) munca
era oprită, ea atrăgea tot o diminuare a salariului minerului. Printre obligaţiile
ce şi le asuma patronul era şi plata la timp a salariilor, fiecare zi de întârziere,
calculată după un tremen de amânare de trei zile, era penalizată cu câte 5
sesterti. Pentru a putea aprecia nivelul de trai în lumea minerilor din
exploatările aurifere ale Daciei, dispunem de informaţii privind unele preţuri
practicate în zonă. Astfel o jumătate de casă s-a vândut la Alburnus Maior cu
300 denari. iar pentru un banchet de Lararium (Arminden, prima zi de mai),
s-au cumpărat, printre altele, 5 miei plătindu-se 18 denari şi un purcel, cu 5
denari.
Cadrilaterul aurifer al Daciei romane se întindea în partea de sud şi est
a Munţilor Apuseni, între cursurile Mureşului şi Arieşului. În acestă arie se
disting mai multe concentrări de puncte cu urme de exploatare şi de locuire
romană alcătuind nişte adevărate districte miniere. Districtul Brad-Săcărâmb,
situar pe cursul superior al Crişului Alb şi la sud-est de acest curs, cuprindea
mai multe puncte de extracţie precum cele de la Baia de Criş, Căraciu, Ţebea,
Ribiţa, Brad, Barza, Câinelu de Sus, Băiţa, Fizeşu, Măgura-Topliţa, Săcărâmb.
La Brad s-a cercetat o mare necropolă a minerilor de origine dalmatină alături
de care locuiau traci şi pannoni. În legătură cu conducerea acestui distric ar
putea fi pusă şi activitatea acelui subprocurator atestat printr-o inscripţie, al
cărui sediu putea fi la Băiţa, unde s-au descoperit construcţii romane dotate cu
mozaicuri pavimentare şi instalaţie de hypocaustum. Un alt perimetru intens
exploatat era cel cuprins între Almaşu Mare la sud-est şi Stănija spre nord-
vest. Punctele cele mai intens exploatete erau pe dealul Fericelului, dealul
Ungurilor, şi în aria localităţilor Techereu, Almaşu Mare, Porcurea, Cib şi mai
ales Zlatna, anticul Ampelum. La nord de valea Ampoiului se întindea unul
din cele mai populate districte miniere romane, cu centrul în aşezarea de la
Alburnus Maior. Aici s-a practicat o exploatare de suprafaţă, concentrată pe
pantele muntelui Cetate şi un minerit de adâncime atestat prin numeroase
galerii practicate în acelaşi masiv Cetate dar şi in cele numite Orlea, Ţarina,
Carpen, Cârnic şi altele. Aşezarea de la Alburnus Maior era cea mai
dezvoltată şi mai populată, după Ampelum, din tot ţinutul minier al Daciei
romane. Despre statutul său juridic, numeroasele inscripţii descoperite aici, nu
ne oferă nici o informaţie, foarte probabil ea era un pagus şi beneficia de
dreptul de fora (târg) şi de conciliabulum (loc de adunare). Recent aici a fost
descoperită şi cercetată o extinsă arie sacră, un lucus, unde erau puse, sub
cerul liber, peste 25 de altare votive, consacrate de credincioşii de aici mai
multor divinităţi, unele illire, din ţinuturile de origine ale coloniştilor altele din
panteonul greco-roman Un alt punct intens exploatat din acest district era
muntele Corabia, ce forma cumpăna apelor dintre Ampoi şi Valea
Buciumului. Urmele activităţii minere constau aici din exploatări de suprafaţă,
numeroase galerii de adâncime, un bazin uriaş (200 x 200 x 10 m adâncime)
creat prin excavarea şi bararea unei adâncituri naturale a terenului, în care se
colecta apa din ploi şi zăpezi, folosită apoi pentru spălarea minereului. În zonă
au fost identificate urmele mai multor aşezări ale minerilor şi cimitire. Cel mai
nordic distric minier era cel de pe valea Arieşului, unde punctul cel mai
important era Baia de Criş. Pe valea Arieşului, activitatea minieră consta
îndeosebi în spălarea nisipurilor aurifere. Urmele acestei activităţi au putut fi
observate, în secolele trecute, în mai multe puncte precum: Sălciua, Lunca
Arieşului, Vidolm, Corneşti, Moldoveneşti, Băişoara, Iara, Făgetu Ierii,
Surduc.
Urmele arheologice evidenţiază faptul că în afara acestor mari perimetre,
spălarea nisipurilor aurifere s-a practicat şi pe alte râuri interioare. Pe valea
Pianului, în zona localităţii Pianu de Sus (jud. Alba), existau în epoca romană
mai multe spălătorii, în punctele: Margini, Bora, Cărpiniş, Gruiele, Gruiu,
Căpriş, Tecănel, Cornu, Boanta, Şarmag. În Banatul roman, la Dognecea se
extrăgea fier, aur, cupru, argint şi plumb, iar la Bocşa alături de fier se
urmăreau şi filoanele aurifere.
Cunoştinţele tehnice şi de geologie, referitoare la minerit erau destul de
avansate în epocă ele fiind consemnate în tratatele lui Diodor din Sicilia
(Biblioteca istorică, V, 35 – 38) şi Plinius cel Bătrân (Historia Naturalis, III,
IV, XXII – XXXIV). Descoperirile din Dacia evidenţiază folosirea celor mai
avansate metode ale vremii, atât în exploatarea zăcământului cât şi în
obţinerea aurului sau a celorlalte metale. În funcţie de natura şi adâncimea
zăcământului se folosea exploatarea de suprafaţă, prin puţuri şi galerii mai
scurte ca cele identificate pe dealul Vulcoi-Corabia, pe Măgura Ţebii, pe
masivul Cetate de la Roşia Montană şi pe dealurile Cârnic, Cârnicel şi Orlea,
din acelaşi perimetru. Pe măsură ce concentraţiile mai bogate de la suprafaţă
se epuizau, se trecea la exploatarea de adâncime, avansându-se în interiorul
masivelor muntoase. Tehnicile de săpare a galeriilor se alegeau în raport de
duritatea rocilor şi de adâncimea acestora. De regulă se combina acţiunea
focului cu cioplitul cu dalta şi ciocanul. Rocile erau încălzite cu foc, apoi
răcite brusc cu apă şi oţet, astfel că ele se fisurau şi făceau cioplirea mai
uşoară. Galeriile săpate cu dalta şi ciocanul, pe direcţia filoanelor celor mai
VI. Economia 95
bogate, aveau, în general forma unui trapez, cu dimensiunile de 90 cm sus,
1,10 m la talpă şi 1,30 – 1,60 m înălţime. Uneltele folosite de mineri,
descoperite în unele galerii sau în aşezările lor, erau diferite tipuri de ciocane,
ciocane-tâtnăcop, târnăcoape de mici dimensiuni, pene de metal. Scoaterea
minereului din galerii se făcea manual cu ajutorul unor troci sau ciubere de
lemn dar şi cu ajutorul unor troliuri montate în gurile verticale ce coborau în
galerii. Pentru iluminatul galeriilor se foloseau de regulă opaiţe de lut, de tip
comun, în galerii săpându-se, aproximativ la fiecare 50 cm un locaş pentru
aşezarea acestor opaiţe. Plinius cel Bătrân, în opera citată, afirmă că durata
unui schimb de lucru, era egală cu perioada de ardere a unui opaiţ. Nu lipseau
nici măsurile de securitate a munci. Galeriile mari sau cele săpate în rocă mai
slabă erau armate cu lemn; pentru aerisire se practicau puţuri verticale, prin
care se crea un curent de aer ascendent; la talpa galeriei se săpau şanţuri
pentru evacuarea apei. Atunci când galeriile erau descendente şi apa nu se
putea evacua pe cale naturală se foloseau roţi prevăzute cu cupe, montate mai
multe în cascadă, astfel că puteau ridica apa până la câţiva zeci de metri pe
verticală. Resturile mai multor astfel de roţi au fost descoperite în minele din
Munţii Apuseni astfel că există certitudinea că astfel de instalaţii tehnice erau
folosite şi în mineritul din Dacia.
Pentru extragerea aurului din minereu, acesta era sfărâmat, măcinat,
spălat şi apoi prăjit, pentru îmbogăţirea conţinutului de metal. Măcinarea se
făcea în mojare cu ajutorul unor răngi de metal apoi în râşniţe, astfel că
minereul era adus la mărimea unor boabe de linte. Pentru spălare se foloseau
nişte canale săpate în pământ unde apa era adusă din acele mari bazine de
felul celor identificate la Corabia-Vulcoi şi pe dealul Breaza, de lângă
Ampelum. Produsul obţinut după spălare era topit în creuzete de lut refractar,
mai multe astfel de exemplare se cunosc de la Lupşa şi Baia de Arieş. Pentru
că aurul dacic conţinea mult argint, el era supus unui proces de rafinare,
cunoscut sub numele de cementatio. O altă metodă de obţinere a aurului,
numită amalgamare, folosea mercurul, a cărui exploatare, în Dacia, a fost
confirmată prin descoperirile de la Dumbrava (Izvorul Ampoiului), pe
muntele Baboia, la Bucium (punctul Coranda Frasinului), la Ruda-Zdraholţ.
La Zlatna a fost identificată o distilerie de mercur, care folosea ca materie
primă cinabru, din care se obţinea prin încălzire mercur şi sulf.
Pe lângă aur în Dacia s-au mai exploatat argintul, plumbul,cuprul şi cum
am arătat, mercurul. Argintul şi plumbul se exploatau de regulă din aceleaşi
perimetre cu aurul. Cuprul se mai exploata din zona Deva-Veţel pe malul
stâng al Mureşului, de pe valea Oltului, la sud de Turnu Roşu, până în dreptul
mânăstiri Cozia, de la Bălan (jud. Harghita) şi din Banat, unde cel mai
important punc de extracţie pare să fi fost la Moldova Nouă, iar altele, de mai
mică amploare, au fost identificate la Dognecea, Sasca şi Maidan.
În Dobrogea romană este posibil să se fi exploatat zăcămintele de
suprafaţă de la Altântepe, care conţineau minereuri de cupru şi fier.
Încercările de a estima volumul total al aurului extras din Dacia romană
nu au oferit rezultate convingătoare, din lisa unor elemente de calcul, cât de
cât, verificabile. Cu excepţia unei scurte perioade de stagnare, cauzată de
războaiele marcomanice, când au fost ascunse în mine şi acele tăbliţe cerate,
din care s-au descoperit în decursul timpului, cel puţin 25, exploatarea
zăcămintelor aurifere şi a celor asociate s-a desfăşurat, cu mare intensitate, pe
toată durata epocii romane a Daciei şi a constituit un important factor în
dezvoltarea economică şi în evoluţia social-culturală a provinciei. Regiunea
auriferă a Munţilor Apuseni a constituit un punct de atracţie, prin posibilităţile
de câştig rapid oferite de minerit dar şi de alte activităţi comercial-bancare sau
cămătăreşti. Ca urmare aici au fost atraşi un număr mare de colonişti veniţi
din toate părţile Imperiului. Alături de illiri, mai numeroşi aici decât în oricare
altă parte a Daciei (peste 80 de nume în zona Alburnus Maior dintr-un total de
aproximativ 135 în toată provincia), sunt atestaţi prin inscripţii, colonişti
veniţi din părţile vestice ale Imperiului şi mulţi originari din provinciile
microasiatice şi din Siria. S-a creat astfel un amalgam de seminţii şi credinţe,
diversele grupuri etnice organizându-se în numeroase colegii cu scopuri
multiple: profesionale, cultural-religioase, de întrajutorare la înmormântări.
După Apulum şi Ulpia Traiana, zona Alburnus Maior ne oferă cel mai mare
număr de astfel de asociaţii. Fenomenul se explică prin nevoia de solidaritate
pe care membri acestor grupuri diverse o simţeau, prin sentimentul de
siguranţă pe care li-l ofereau. Astfel ele au reuşit să formeze din nişte indivizi
chemaţi de interese economice, o comunitate unită prin limbă, prin instituţii,
prin obiceiuri şi credinţe.
Izvoarele ne înfăţişază în această zonă o societate romană provincială
dinamică şi complexă cu o stratificare socială destul de accentuată. Pătura
avută, honestiores, era formată aici din negustori, arendaşi, cămătari din
sclavii şi liberţii imperiali. La celălalt pol se situau lucrătorii cu braţele pe
bază de contract şi cei câţiva sclavi. Aristocraţia municipală din oraşele
provinciei, îndeosebi din Ulpia Traiana şi Apulum găsea în investiţiile miniere
o sursă de câştiguri însemnate. Sub aspectul statutului juridic peregrinii sunt
majoritari; cei mai mulţi dintre coloniştii illiri şi orientali, aveau acest statut.
Autohtonii daci sunt prezenţi şi ei în activităţile extractive.
Aurul şi argintul exploatat din Dacia romană, era destinat, în cea mai
mare parte, monetăriilor imperiale de la Siscia, Sirmium şi Viminacium,
ajungând, foarte probabil şi la Roma. Arama şi aliajul său, bronzul, erau
folosite pentru confecţionarea unei game variate de obiecte de podoabă şi de
uz casnic (fibule, inele, brăţări, aplice, statuete, piese de echipament militar şi
de harnaşament, instrumente), iar plumbul era folosit în construcţii, la
canalizări, la unele obiecte de toaletă (rame de oglinzi) sau la reprezentări
votive şi în unele procese tehnologice, cum era cel de rafinare a aurului.
Referitor la exploatarea fierului în Dacia romană, documentaţia
cunoscută până astăzi, este mult mai redusă, comparativ cu cea utilizată mai
sus. O singură inscripţie descoperită la Teliucul Inferior, menţionează doi
VI. Economia 97
conductores ferrariarum, ce pun un altar în sănătatea împăratului Marcus
Aurelius Antoninus Caracalla. Cei doi erau localnici: Gaius Gaurius
Gaurianus era preot al coloniei Apulum, iar al doilea Flavius Sotericus, era
augustalis al coloniei Ulpia Traiana, deci libert. Cei doi alcătuiau o societas,
în care libertul venea cu banii, iar magistratul apulens se bucura de
onorabilitatea poziţiei sale în faţa administraţiei provinciale. Cei doi arendau,
de la procuratorul financiar al Daciei Apulensis, dreptul de exploatare a
zăcămintelor de fier din provincie. În lipsa altor izvoare se crede că această
formă de exploatare, prin arendare s-a practicat pe toată durata existenţei
provinciei. Altarul de la Teliucul Inferior s-a descoperit în contextul unor
construcţii romane destul de extinse, din care s-au mai recoltat şi alte
materiale, îndeosebi monede începând cu Traian. Pe baza acestor observaţii se
crede că sediul administraţiei minelor de fier din Dacia Superior se afla în
această aşazare care pare să fi cunoscut o dezvoltare mai deosebită. Această
identificare este susţinută şi de densitatea urmelor de extracţie şi reducere
descoperite în zonă. Exploatările de fier în epoca romană s-au situat în jurul
Hunedoarei şi pe partea de est a Munţilor Poiana Ruscăi, cele două zone
formând un district minier. În zona Hunedoarei cele mai importante urme de
exploatare şi reducere s-au descoperit la Ploţca, Teliucu Inferior, Ghelari,
Trascău, Ruda şi Alun. Cele mai multe constau din excavaţii de dimensiuni
diferite ( înălţime 9 m, lăţime 9 m, adâncime 1,5 m, sau alta, 11 m lungime, 7
înălţime, 2 m lăţime), executate cu dalta şi ciocanul în inima muntelui, la care
se ajungeau prin galerii (una cu dimensiunile de 1,5 m înălţime şi 0,65
lăţime). Minereurile extrase erau limonitele, aflate mai la suprafaţă şi mai
sărace în fier şi magnetita, cu conţinut mai bogat, dar aflată la adâncimi mai
mari. În galeria de la Teliucul Inferior, descoperită în 1904, s-au găsit şi cele
mai reprezentative unelte de minerit din Dacia romană. O altă zonă în care s-a
practicat pe scară intensă exploatarea zăcămintelor de fier a fost Banatul.
Cercetările întreprinse încă de la sfârşitul secolului trecut, au identificat astfel
de urme la Ocna de Fier, Bocşa, Berzovia, unde prelucrarea minereului se
făcea în apropierea castrului legiunii IV Flavia Felix, iar după retragerea sa
chiar în castru, la Fizeş, Şoşdea, Ciclova Română şi în mai multe puncte de pe
Valea Secaşului şi Valea Sf. Ioan. Instalaţiile tehnice de reducere şi reţetele
folosite erau asemănătoare cu cele cunoscute din alte provincii şi cu cele
descrise de autorii antici (Plinius cel Bătrân, Diodor din Sicilia). Mai multe
astfel de instalaţii au fost identificate la Teliucu Inferior şi ele erau de două
feluri: cuptoare construite în pantă sau prin adâncire în pământ şi vetre
deschise pe care se făcea probabil o prăjire a minereului pentru îmbogăţirea
conţinutului. Productivitatea cuptoarelor era scăzută. Pe vatra unuia de la
Teliucu Inferior s-a descoperit o turtă de fier în greutate de 5 kg; în general se
estimează la 5 – 10 kg mărimea unei sarje.
Fierul obţinut în exploatările administrate de arendaşi era folosit cu
prioritate pentru nevoile militare. O inscripţie de la Apulum menţionează o
societas de doi arendaşi ai arsenalului de acolo. Cei doi conductores
armamentarii, pe nume Turranius Marcelinus şi Antonius Senecio Iunior,
arendaseră de la fiscul imperial dreptul de a confecţiona şi repara, în atelierele
proprii, armamentul şi în baza acestei obligaţii aveau acces prioritar la
producţia de fier din provincie. Dovezi ale reducerii fierului s-au mai
descoperit şi în alte părţi ale provinciei, spre exemplu la Porolissum, dar
sursele de materie primă nu au fost încă identificate.
În mediul rural necesităţile de metal, pentru lucrări mai reduse şi mai
ales reparaţii, au fost rezolvate prin exploatarea şi reducerea locală a unor
zăcăminte mai sărace, ce nu intrau în competenţa arendaşilor. În cercetările
efectuate în aşezarea daco-romană de la Şura-Mică s-au identificat clar urmele
unui minerit de suprafaţă, practicat prin urmărirea unui filon de zăcământ
feruginos. Într-un atelier de fierărie din cadrul aşezării de la Mediaş “Gura
Câmpului” s-a descoperit, alături de numeroase unelte, şi aproximativ 0,5 t de
zgură de fier, iar cercetările de aici au identificat şi urmele unui cuptor de
redus minereul. Analizele efectuate asupra obiectelor din atelier şi din aşezare
au arătat că toate au fost prelucrate pe loc, iar din analiza zgurii s-a constatat
că la obţinerea fierului se foloseau unele minereuri formate din nisipuri
feruginoase prezente în mai multe puncte din apropierea Mediaşului. Astfel de
nisipuri cu conţinut de fier au fost identificate de geologi şi în multe alte
locuri din Transilvania: Sighişoara, Ocna Mureşului, Noşlac. Exploatarea
acestor nisipuri, cu un conţinut însemnat de fier, era perfect posibilă cu
instalaţii nu prea pretenţioase, iar analizele efectuate asupra zgurii au
evidenţiat un conţinut de fier neseparat între 30 % - 0 %, aceasta fiind o
dovadă că randamentul instalaţiilor şi cunoştinţele meşterilor rurali erau
apreciabile.
Aceleaşi concluzii s-au degajat şi din analiza structurală a obiectelor,
fierul din ele avînd o structură fină şi omogenă, dar cu rezistenţă scăzută la
factorii de mediu, ca urmare a sărăciei elementelor de aliere. Resturi de zgură
fieroasă am identificat şi în aşezările daco-romane de la Ţichindeal şi Ghijasa
de Jos (jud. Sibiu). Pe baza aceloraşi elemente (zgură) au fost propuse
instalaţii de reducere a minereurilor locale şi în aşezările de la Cristeşti şi
Noşlac. Aşezările în care s-au descoperit urmele unor activităţi de reducere a
minereurilor locale aparţin deopotrivă coloniştilor dar şi băştinaşilor şi este
neîndoielnic că această formă de activitate a avut o răspândire mult mai mare
decât o arată observaţiile de până acum. Cantităţile de metal ce se puteau
obţine în astfel de instalaţii rurale erau modeste. La Mediaş, pe baza cantităţii
de zgură descoperită, aproximativ 0,5 t., s-a estimat o producţie de câteva tone
de fier, din care s-au prelucrat şi s-au reparat unelte agricole şi meşteşugăreşti.
Exploatarea sării. Sarea a constituit o altă bogăţie naturală deosebită prin

abundenţa zăcămintelor şi uşurinţa exploatării, datorită poziţiei la suprafaţă a
masivelor, iar dovezile exploatării sale în Dacia romană sunt numeroase. La
fel ca şi în cazul fierului, zăcămintele cele mai bogate au fost incluse în
VI. Economia 99
domeniul imperial, patrimonium Caesaris, şi exploatate prin arendarea lor de
către procuratorul financiar al provinciei. Trei arendaşi ai salinelor sunt
atestaţi epigrafic. P. Aelius Mar(i)us, este menţionat în două inscripţii, puse de
subalternii săi la Domneşti (jud. Bistriţa-Năsăud) şi Micia, având de fiecare
dată calitatea de conductor pascui et salinarum. Cea de la Domneşti este o
inscripţie votivă pentru Mithras pusă, în sănătatea stăpânului său, care apare
cu magistratura de flamen într-o colonie, de către sclvul său, Atticus,
administrator (actor) al biroului din exploatarea de aici. La Micia, inscripţia
este pusă de un libert al arendaşului, P. Aelius Euphorus şi conţine o închinare
către Silvanus Domesticus. Prezenţa unui subaltern al arendaşului la Micia,
unde funcţiona un port la Mureş a fost interpretată ca o dovadă a comerţului
cu sare, pe Mureş, de unde se putea ajunge uşor în provinciile dunărene. Cel
de al doilea arendaş P. Aelius Strenuus este menţionat într-o inscripţie de la
Apulum, ce se poate data între anii 200 – 222, pusă, şi ea, de un subaltern al
său, sclavul Rufinus. Din inscripţie reiese că Strenuus era unul din cei mai de
vază membri ai aristocraţiei locale, încărcat de demnităţi, în mai multe oraşe
din Dacia şi membru al ordinului ecvestru: sacerdos arae Augusti et
duumviralis coloniae Sarmizegetusae, augur coloniae Apulensis, decurio
coloniae Drobetae, patronus collegiorum fabrum, centonariorum et
nautarum, conductor pascui salinarum et commerciorum. Ultimul termen din
inscripţie, commerciorum a fost interpretat în sensul că el arendase nu numai
dreptul de exploatare a sării ci şi pe cel de comercializare. Acestă presupunere
este întărită şi de calitatea sa de patron al colegiului nautarilor. Încărcarea sării
pe bărcile de pe Mureş se putea face, la fel ca şi în evul mediu, în portul
oraşului Apulum, iar sclavul Rufinus, care îi pune inscripţia onorifică, putea fi
un administrator al său, tocmai în legătură cu acest comerţ. Cel de al treilea
arendaş, Caius Iulius Valentinus, este cunoscut dintr-o inscripţie de la
Sânpaul, închinată lui Sol Invictus, de către libertul său (actor) Caius Iulius
Omucius, care conducea aici tot un birou al patronului său. Spre deosebire de
cei menţionaţi anterior, Iulius Valentinus era doar arendaş al salinalor,
conductor salinarum. Alte birouri ale unor arendaşi de saline ar fi putut
funcţiona la Salinae (Ocna Mureş), unde se cunoaşte o inscripţie fragmentară
dedicată divinităţilor Diana şi Terra Mater. Ori în religia romană, Terra Mater
era considerată, ca o divinitate protectoare a pământului şi aducătoare de
belşug, pentru cei ce exploatau bogăţiile acestuia.
Urmele exploatărilor romane s-au şters, în cea mai mare parte, ca urmare
a lucrărilor din epocile ulterioare. Se practica desprinderea bulgărilor din
masivul de sare cu ajutorul unor târnăcoape, topoare, ciocane, dălţi, pene, iar
accesul la zăcământ se făcea, de regulă, prin adânciri verticale, de la suprafaţa
solului. Se folosea însă şi metoda dizolvării sării din masiv, cu ajutorul unui
jet de apă dulce, distribuit cu ajutorul unor troci picurătoare din lemn, iar
saramura obţinută era evaporată, obţinându-se, astfel, o sare fină.
Cele mai importante exploatări au funcţionat la Salinae, identificată cu
aşezarea romană de la Ocna Mureş (jud. Alba). Ansamblul descoperirilor de
aici indică o localitate întinsă şi prosperă, în care s-au identificat resturile unor
construcţii de mare amploare, care aveau bolţi şi coloane din piatră,
monumente sculpturale şi votive de valoare deosebită, între care şi statuia
zeiţei Hecate Triformis. Din cimitirul aşezării s-au descoperit morminte în
sarcofage de cărămidă, cu inventar bogat. Exploatarea sării, la Potaissa era de
asemenea posibilă, deşi dovezi concludente în acest sens nu s-au găsit. Alte
descoperiri indică însă exploatări la Cojocna, Sic, Pata, Ocna Dejului (toate în
jud. Cluj). Exploatări mai restrânse se presupune că au existat la Cuzdrioara,
Mănăştur, Reteag (jud. Cluj), Căianu Mare, Ciceu-Cristur, Ilişua, Tău,
Beclean, Chiuza, Şintereag, Vişag, Mogoşeni şi Rogna (jud. Bistriţa-Năsăud).
În părţile de nord-est şi est ale provinciei, cele mai importante exploatări au
funcţionat la Domneşti şi Sânpaul, iar altele mai mici la Jelna, între Sovata şi
Praid, la Mărtiniş şi Ungra, lângă Rupea.
Exploatarea zăcămintelor de sare de la Ocna Sibiului este, de asemenea,
certă. Urmele a 15 exploatări antice au mai putut fi observate aici, în secolul
XVIII, de asemenea sunt cunoscute două ciocane din fier, pentru desprinderea
sării, iar aşezarea de colonişti era amplasată pe teritoriul actualului oraş, de
unde provin: o statuie a lui Apollo, un cap de statuie a lui Mithras, o toartă de
vas cu inscripţie grecească, un tezaur monetar şi mai multe decoperiri izolate.
În Dacia Inferior sarea se exploata de la Ocnele Mari, unde a fost
identificată o aşezare mixtă de colonişti şi băştinaşi daci. Sarea extrasă era
transportată până la Buridava, iar de aici, pe Olt, cu plutele, ajungea până în
sudul provinciei, iar pe Dunăre şi mai departe, în alte provincii.
Producţia de sare a Daciei depăşea cu mult consumul intern şi ea
constituia, probabil, una din mărfurile principale pentru export spre acele
provincii mai sărace în acest mineral. Prezenţa unui birou al arendaşului
salinelor la Micia, unde ştim, de asemenea, că exista un port şi un oficiu
vamal şi atestarea unui conductor salinarum şi la Porolissum, în vama de aici,
sunt indicii sigure în sensul unui comerţ cu sare.
Exploatarea sării în Dacia romană a constituit o activitate economică
importantă şi ea a antrenat apreciabile forţe umane, contribuind astfel la
dezvoltarea de ansamblu a acestor zone. Alături de colonişti şi de
reprezentanţii administraţiei provinciale, în această activitate au fost, cu
siguranţă, atraşi şi numeroşi băştinaşi. Aceasta credem că trebuie să fie
explicaţia prezenţei mai multor aşezări, locuite în principal de daci în imediata
apropiere a unor astfel de exploatări: Ciunga şi Şpălnaca, lângă Salinae, Sava
şi Sic, lângă ocnele de la Sic, Şieu, lângă ocnele de la Domneşti, iar în
apropierea exploatărilor de la Ocna Sibiului se aflau trei aşezări băştinaşe. Nu
cunoaştem ce raporturi de muncă se promovau în exploatarea sării, dar
folosirea mâinii de lucru salariate, aşa cum este dovedită în Dacia, pentru
mineritul aurifer nu trebuie exclusă, având în vedere că în această perioadă, în
întreg Imperiul, mâna de lucru salariată era larg răspândită în diverse ramuri
de activitate. Frecvenţa descoperirilor monetare din zona salinelor ar putea fi
iarăşi un indiciu despre folosirea unor astfel de raporturi de muncă.
VI. Economia 101
Carierele de piatrå. Piatra a constituit, de asemenea, o materie primă intens

exploatată în Dacia şi Dobrogea romană, exploatare impusă de amplul proces
de edificare a unei arhitecturi de caracter urban, de construirea unei extinse
reţele de drumuri şi de dezvoltarea unei arte de factură clasică ce apela
frecvent la materialul litic ca formă de exprimare. Pentru toate aceste nevoi
s-a dezvoltat în provinciile dacice o adevărată industrie a pietrei, care a
antrenat o însemnată masă de populaţie cu rosturi şi specializări diverse. Ca şi
în cazul salinelor, în multe dintre carierele romane, exploatările ulterioare au
şters urmele pietrarilor romani. S-au putut, totuşi observa, în secolul, trecut de
către unii arheologi sau amatori cu cunoştinţe avansate în domeniu (J. F.
Neigebaur, M.J. Ackner, Karol Torma, Téglàs Gabor), detalii interesante
asupra sistemului de muncă care coroborate cu uneltele descoperite au stat la
baza reconstituirii principalelor procedee şi cunoştinţe folosite, în acest
domeniu, de pietrarii romani. Pe baza acestor observaţii şi prin compararea
calităţilor de rocă din diferite cariere cu cele din aşezările romane s-a putut
stabili că fiecare oraş şi castru, ca şi unele aşezări rurale, mai dezvoltate, au
folosit pentru nevoile lor una sau mai multe cariere. Astfel, pentru nevoile
Ulpiei Traiana, alături de cariera de marmură de la Bucova, care se pare că
alimenta toată Dacia intracarpatică, mai lucrau carierele de pe valea Streiului,
de la Călan, Strei-Săcel şi Strei-Sângeorgiu, apoi cele mai dinspre sud, de la
Sântamăria-Orlea. De pe teritoriul pagus-ului de la Călan (Aquae), provine
una din puţinele atestări epigrafice ale lapidarilor din Dacia. Este vorba de
Diogenes, un greco-oriental, ce şi-a gravat numele şi meseria pe o coloană,
considerată ca fiind firma atelierului său. Faptul că Diogenes folosea drept
“firmå”o coloană, ar putea fi interpretat ca un indiciu asupra categoriei de
produse, pe care le executa, în principal elemente de arhitectură.
În apropiere de Deva se aflau patru cariere, după cum sugerează urmele
identificate, încă din secolul trecut. Pe dealul Bejan, la sud-vest de oraş,
funcţiona încă din epoca dacică o carieră de andezit cenuşiu. La sfârşitul
secolului trecut, în carieră s-a descoperit un altar votiv, închinat zeilor
Hercules şi Silvanus - divinităţi protectoare ale pietrarilor - de către un militar
cu gradul de immunes care comanda un detaşament din legiunea XIII Gemina.
Tot atunci s-au observat urmele exploatărilor romane şi s-au descoperit unelte
de pietrar şi materiale litice în diverse faze de prelucrare din care urmau să se
execute elemente de arhitectură şi monumente. Lângă carieră s-au descoperit
construcţii cu ziduri din piatră, numeroase obiecte de uz gospodăresc,
ceramică, râşniţe, monede, interpretate ca fiind semnele certe ale unei aşezări
a lucrătorilor specializaţi din carieră. Pe dealul “Pietroasa” învecinat cu
Bejanul se exploata augitul-andezit, iar o carieră de gresie exista la Cârjiţi, în
apropierea căreia s-a descoperit şi aşezarea rurală a lucrătorilor de aici, din
care provin resturi de construcţii, material tegular, mai multe monumente
funerare, inscripţii şi ruinele unui mic mausoleu. Carierele din jurul Devei
aprovizionau cu prioritate aşezarea şi castrul de la Micia, dar unele varietăţi de
rocă, optime pentru confecţionarea râşniţelor erau, fără îndoială, căutate pe o
arie mai largă. În cadrul villei rustice de la Deva s-a descoperit un atelier de
confecţionat râşniţe, foarte probabil pentru a fi comercializate, situaţie
sugestivă pentru specializarea unor lucrători rurali şi a unor ferme.
La nord de Mureş, pe drumul spre Apulum, în Tabula Peutingeriană, este
indicată localitatea Petris, pusă în legătură cu carierele de piatră şi aşezarea
romană de la Uroiu (jud. Huned.). Aici cariera se afla pe “Mågura Uroiului” şi
conţinea augit şi andezit, roci identificate în mai multe construcţii şi
monumente de la Micia, de la Ulpia Traiana şi din numeroase aşezări rurale
din teritoriul capitalei. Urmele aşezării romane, de aici, se întind între satele
Uroiu şi Rapoltu Mare. Un altar descoperit la poalele dealului Uroiu este
închinat lui I.O.M. de către Caius Romanus Summus, decurion la Ulpia
Traiana şi, probabil, legat prin interese economice, de cariera şi de aşezarea
de aici. Pe un perete de stâncă din carieră se susţine că a existat o inscripţie,
probabil votivă, distrusă în epoca modernă.
O carieră de calcar a funcţionat şi în aşezarea romană de la Cărpiniş, iar
materialul extras aici a fost identificat la Ulpia Traiana, la Micia şi la Cigmău.
Germisara avea propria ei carieră, situată în stânga drumului vechi spre băi,
de unde se extrăgea travertin, rocă din care s-au confecţionat şi mai multe
monumente de la Micia.
Principala carieră a oraşelor şi castrului de la Apulum s-a aflat la Ighiu,
unde se exploata un calcar moale şi uşor de prelucrat. Cariera era amplasată
pe versantul estic al dealului ”Baie’’, iar în apropierea ei s-a identificat şi
cercetat, parţial, aşezarea lucrătorilor din carieră, cu construcţii din piatră şi
cărămidă, cu numeroase obiecte din bronz, ceramică şi monede din argint şi
bronz. În apropiere se află o necropolă tumulară, cu cel puţin 22 de tumuli,
cercetată parţial, şi care indică, prin elementele de rit şi ritual prezenţa, în
aşezare şi în necropolă, a unei populaţii de origine illiră. O carieră romană, de
calcar, a existat şi în hotarul satului Ighiel, în legătur cu care s-au dezvoltat şi
ateliere de pietrar şi o modestă aşezare rurală.
În apropiere de Potaissa au fost, de asemenea, observate urmele mai
multor cariere, cele mai importante fiind cele de la Sănduleşti, Podeni,
Trascău. La sfârşitul secolului trecut, în zona Cheilor Turzii, punctul “Piatra
Tăiată”, au fost descoperite şi descrise câteva cariere antice din care se
extrăgeau cuarţ, marne şi gresii. Descoperirile constau în urmele frontului de
lucru, cu detaliile de cioplire şi desprindere a rocilor, locuri amenajate pentru
păstrarea uneltelor şi mai multe unelte: târnăcop, daltă.
Pentru oraşul Napoca şi aşezările din teritoriul său rural, piatra se
procura din mai multe cariere ce conţineau un calcar de culoare cenuşie-
gălbuie, cu resturi fosilifere. Analizele efectuate pe mai multe monumente din
oraşul antic, coroborate cu observaţiile făcute la faţa locului, indică, cu mare
certitudine, exploatări la: Mănăştur, punctul “Sub Pădure”, Baciu, în punctul
“Valea Lungă”, Suceag, Viştea, în punctul “Golunbud”, Vad, Jibou, Gârbou şi
foarte probabil în alte puncte, neidentificate în teren. În cariera de la Baciu s-a
VI. Economia 103
descoperit un cap al unei statui de calcar înfătişându-l pe Hercules, un
monument funerar, mai multe râşniţe, un ciocan-târnăcop pentru spart piatra,
trei cleşti din fier, considerate ca făcând parte dintr-un atelier de fierărie ce
funcţiona pe lângă carieră pentru întreţinerea uneltelor lucrătorilor. În
apropierea carierei de la ‘’Coasta Mănăşturului’’ s-au identificat urmele unor
construcţii constând din ţigle, cărămizi, ceramică, care constituie indicii ale
existenţei unei aşezări a pieterarilor, în apropierea carierei.
Pentru oraşul şi castrele de la Porolissum au fost exploatate, de
asemenea, mai multe cariere. Cea de la poalele dealului Măgura, la locul
“Băişte”, de unde se extrăgeau roci vulcanice, bazalte, granite şi riolite, se
pare că a fost cea mai importantă; o alta a fost observată între satele Creaca şi
Jac, în punctul “Piatra Latå”, de unde se exploata gresia şi unde s-au putut
observa două încăperi, săpate în stâncă, în care se crede că se păstrau uneltele
de muncă. Alte cariere se presupune că au existat în punctele ”Valea Ţiclar”,
de unde se exploata tuf vulcanic şi la “Faţa Crecii”, iar unele roci de calcar,
folosite la monumentele oraşului, se presupune că proveneau dintr-o altă
carieră de pe dealul Corniştea. Analizele petrografice executate pe mai multe
monumente, descoperite în zona de nord a Daciei Porolissensis, la Căşeiu,
Gherla, Pintic, Ciumăfaia, Sic au evidenţiat că au fost cioplite din “tuf de
Dej”, o rocă de origine vulcanică, care este bine documentatå în numeroase
depozite locale, iar posibile exploatări pe dimensiuni mai reduse au fost
propuse la: Bădeni, Borşa, Lujerdiu, Iclod, Măgura-Căşeiu, Reteag, Urişor,
Sic.
Pe graniţa de răsărit a provinciei, urmele unor cariere au fost identificate
la Sânpaul-Homorod şi Ioneşti-“Pietroasa” unde pe pereţii carierei se puteau
observa, în secolul trecut, trei figuri umane, între care un personaj cu bonetă
frigiană şi în mână cu o făclie întoarsă în jos. Prin analizele efectuate pe
materiale litice de la Inlăceni s-a presupus existenţa unor exploatări locale de
andezit piroxenic în flancul vestic al Munţilor Gurghiu, iar pentru castrul de la
Hoghiz se exploata o brescie vulcanică, foarte probabil, dintr-o carieră de pe
Homorodul Superior, situată undeva între Hoghiz şi Bogata Română.
Singura carieră cunoscută pe graniţa sudică a Daciei intracarpatice este
cea de la Turnu-Roşu de unde se exploata tot un calcar cu resturi organice.
Deocamdată, piatra exploatată aici a fost identificată doar la altarele de la
Săcădate şi, în mod surprinzător, la un monument de la Apulum. Cariere locale
de mai mică importanţă au funcţionat şi în zona depresiunii Miercurea
Sibiului, după cum au indicat analizele efectuate pe materiale sculpturale,
provenite de la Apoldu de Sus şi Miercurea.
Mai multe monumente, descoperite în aşezările de pe valea Târnavei
Mari indică, de asemenea, existenţa a una, poate două cariere, de calcar
În Banat romanii au exploatat mai multe zăcăminte de calcar. Astfel
dintr-o carieră de la Petnic provin rocile din care s-au cioplit cele mai multe
monumente, descoperite la Băile Herculane şi Mehadia. În apropierea oraşului
Drobeta s-au deschis mai multe cariere la: Bahna, Gura Văii, Vârciorova şi
Breşniţa, iar pentru construirea părţii nordice a podului de la Drobeta, piatra a
fost luată, pe lângă punctele, mai sus menţionate şi dintr-o carieră de la
Schela Cladovei.
Deficitară, în piatră, a fost zona de sud-est a Daciei Inferior. Pentru
multe dintre construcţiile de la Sucidava şi Romula, ca şi pentru unele
monumente, piatra necesară a fost adusă de la sud de Dunăre, din Moesia
Inferior, unde existau mai multe cariere pe valea Iskerului. Multe monumente,
statui votive, sarcofage, din aşezările menţionate au fost prelucrate în
provincia sud-dunăreană, sosind în Dacia ca piese finite. Nu poate fi complet
ignorat nici comerţul cu piatră şi monumente din Transilvania romană, pe
baza unor observaţii de la Romula.
În Dobrogea romană au funcţionat, de asemenea mai multe cariere de
calcar. Astfel masivul de calcar sarmatic din jurul localităţii Babadag, a servit
ca sursă pentru piatra folosită de cetatea Histria, atât în perioada greacă cât şi
în cea romană. O carieră a funcţionat şi la Cernavoda (Axiopolis). Aici frontul
de exploatare se întindea pe aproximativ 2 km şi erau încă vizibile urmele de
cioplire şi desprindere a blocurilor, astfel că s-au putut face observaţii
interesante privind tehnicile de lucru din carierele romane. Pe unul din pereţii
acestei cariere a fost sculptat, într-o manieră relativ primitivă, chipul lui
Hercules Saxanus, divinitatea protectoare a pietrarilor, prezent şi în alte
cariere după cum am văzut mai sus. O altă carieră de calcar a fost exploatată
la Capidava (Topalu), iar pentru monumentul triumfal şi oraşul Tropaeum
Traiani, a fost deschisă o mare carieră la Deleni. În Dobrogea romană şi
romano-bizantină s-au descoperit şi multe monumente din marmură, rocă ce
lipseşte aici. Aceste monumente ( sarcofage, stele, statui şi reliefuri votive),
cu o realizare artistică deosebită, au fost procurate pe calea comerţului, din
insulele Mării Egee şi din Asia Mică.
Despre formele concrete de administrare şi forţa de muncă din cariere,
informaţiile ce se cunosc sunt, relativ, sărace. Se admite, în general, că marile
cariere au fost incluse în patrimoniul imperial şi exploatate în beneficiul
fiscului. În această situaţie se aflau, probabil, cariera de marmură de la
Bucova şi altele, ce furnizau materiale litice cu proprietăţi, de prelucrare,
superioare, căutate, în mod deosebit, de către lapicizi. Munca în aceste cariere
putea fi făcută cu forţă de muncă liberă, iar existenţa multor aşezări în
apropierea carierelor, unele cu un grad de dezvoltare remarcabil, poate
constitui o dovadă în acest sens. Folosirea mâinii de lucru aservite,
condamnaţi sau sclavi, nu este dovedită în nici un fel, iar acea vexillatio din
legiunea a XIII Gemina, atestată epigrafic în cariera de la Bejan, este
considerată ca o formaţiune de muncă cu lucrători specializaţi, aşa cum exista
în fiecare legiune, care exploatau piatra pentru nevoile armatei şi nu ca o
unitate cu misiuni de pază a unor lucrători neliberi. În afara marilor cariere
existau, aşa cum s-a văzut, o mulţime de cariere mai mici ce puteau fi
proprietatea unor comunităţi sau, chiar, a unor particulari. Dacă, în general,
munca în carieră era una brută şi ea putea fi făcută de muncitori necalificaţi,
VI. Economia 105
conducerea unei astfel de activităţi reclama cunoştinţe de specialitate şi
experienţă iar, pentru aceasta, credem, că au fost aduşi illirii de la Ighiu şi
poate şi din alte părţi. În apropierea carierelor se organizau ateliere de
cioplitori care modelau elemente de arhitectură şi monumente religioase sau
funerare, alte blocuri, ajustate la mărimea potrivită, aprovizionau, probabil,
atelierele atestate în oraşe, în aşezările rurale mai importante şi în cele de pe
lângă castre. În general, în condiţiile bogăţiei de material litic din Transilvania
Banat şi Dobrogea, piatra pentru construcţii şi drumuri se aducea de la
distanţe relativ reduse, aceasta şi pentru motive de rentabilitate într-o
economie unde munca liberă pare să fi predominat. Pentru monumentele
sculpturale şi epigrafice însă, preferinţa pentru o anumită varietate de rocă şi
mai ales pentru un anumit tip de monument, produs într-un anume centru, a
făcut ca aprovizionarea cu piatră şi circulaţia monumentelor să se facă pe
distanţe mult mai mari. Este cazul marmurei de Bucova sau a unor varietăţi
de calcar care, aşa cum au demonstrat analizele petrografice, au fost
identificate la mari distanţe de locul de extracţie.
O cantitate însemnată de piatră, incorporată în construcţii prin tehnica,
cea mai puţin pretenţioasă, opus incertum, se evidenţiază, prin aspectul său
rulat, ca provenind din albia râurilor. Extragerea şi transportul său se puteau
face fără eforturi sau cunoştinţe tehnice deosebite, mai ales în apropierea unor
râuri de munte.
Masa totală a materialului litic pus în operă, în provinciile dacice, este
enormă şi ea presupune forme de organizare avansate atât pentru extragere,
cât şi pentru transportul ei. Este firesc să presupunem că şi în acest domeniu
populaţia băştinaşă a avut un rol deosebit, ea reprezentând, de fapt, principala
forţă de muncă.
Faţă de intensitatea acestei activităţii economice, o adevărată industrie a
pietrăritului, documentarea asupra lucrătorilor, a cioplitorilor artizani, adică
lapicizii, este destul de săracă. Se admite că ei reprezentau, în principal,
lucrători specializaţi cu un grad de cultură profesinală şi de organizare,
superioare altor profesii, şi că ei executau, de regulă, elemente de arhitectură.
Diogenes de la Călan, de pildă, executa, probabil, coloane, capiteluri şi alte
elemente arhitectonice. Hermeros, şi el lapicid ce lucra în aşezarea, de la
Cristeşti şi-a gravat numele tot pe un element de arhitectură, foarte probabil,
un ancadrament de uşă. Un alt lapicid, din Dacia intracarpatică, a fost Titus
Iulius, celt de origine, care închină un altar divinităţilor feminine Suleviae
Montanis, considerate ca protectoare ale lapicizilor. La Micia, Marcus
Cocceius Lucius, şi el un pietrar, pune un altar pentru Victoria Augusta şi
geniul colegiului lapicizilor, aceasta fiind, de fapt, singura atestare a unui
colegiu de lapicizi în Dacia. În alte aşezări şi mai ales în oraşe, lapicizii
puteau face parte din colegiile fabrilor, bine documentate. Prezenţa a
numeroase ateliere de lapicizi a fost probată prin descoperirile arheologice
(piese în diferite faze de execuţie, aşchii de la cioplirea blocurilor), dar şi prin
particularităţile de execuţie şi de redare a unor detalii, comune, la loturi mari
de piese din aceeaşi arie teritorială.
Meşteşugurile şi producţia meşteşugărească. Imperiul roman a constituit, sub

aspect economic şi productiv, un ansamblu închegat şi omogen, reglat de legi
unitare şi susţinut de o largă circulaţie a oamenilor şi cunoştinţelor tehnice, ca
şi a produselor. Aceste caracteristici ale economiei romane au facilitat
difuziunea largă a cunoştinţelor şi prototipurilor, astfel că producţia materială
dobândeşte o mare uniformitate morfologică, abia atenuată de unele
caracteristici zonale ce ţin de tradiţiile unui grup etnic oarecare.
Pentru Dacia şi Dobrogea romană documentaţia, ce se poate exploata în
beneficiul acestui domeniu, este deosebit de bogată. Pe primul loc se situează
materialul arheologic, prezent în cantităţii uriaşe, care aduce mărturii explicite
(ateliere, instalaţii tehnice, unelte meşteşugăreşti, produse semifabricate) şi
mai ales implicite, prin însăşi existenţa unei game extrem de diversificate de
bunuri, produse local şi menite să satisfacă necesităţi şi gusturi dintre cele mai
diverse. Mai puţin numeroase, dar foarte preţioase prin mărturiile ce le conţin,
sunt documentele epigrafice, ce aduc informaţii despre existenţa a o serie de
meserii şi mai ales despre amploarea acestora, despre formele de organizare şi
de proprietate, despre poziţia socială a meşteşugarilor. În această categorie
intră ştampilele de pe diferite tipuri de produse ceramice, cuprinse în categoria
instrumentum, şi variatele inscripţii ce pomenesc meşteşugari individuali sau
colegii.
Concluzia, de ansamblu, ce se degajă din studiul acestor documente, este
afluenţa în Dacia, prin procesul de colonizare a unui număr însemnat de
meşteşugari, cu un înalt grad de specializare, ce au pus bazele unei activităţi
productive de serie mare destinată comerţului. Dezvoltarea vieţii urbane,
mulţimea trupelor, lumea rurală şi comerţul cu populaţiile barbare din jur,
ofereau acestor comunităţi de meşteşugari o piaţă de desfacere diversificată.
În concurenţa cu produsele atelierelor organizate de colonişti, superioare
tehnic şi foarte probabil şi accesibile ca preţ, produsele atelierelor dacice au
fost eliminate, ele supravieţuind doar în anumite domenii (ceramică, unelte) şi
în proporţii ce nu depăşesc 10 – 15 %, în cele mai conservatoare comunităţi
autohtone. Mulţi dintre meşteşugarii daci s-au integrat în noul circuit
productiv iniţiat de colonişti, prezenţa lor fiind semnalată de apariţia ceramicii
dacice în aşezările şi chiar în atelierele romane, aşa cum s-a putut constata în
marele centru de olari de la Micăsasa.
Urbanizarea accentuată a provinciei şi pătrunderea unei arhitecturi
superioare, de caracter urban şi în foarte multe aşezări rurale, a stimulat
producţia materialelor de construcţie şi dezvoltarea a numeroase meserii
reclamate de acest domeniu. Alături de piatră, a cărei producţie şi prelucrare
am ilustrat-o anterior, edificiile daco-romane au încorporat o masă însemnată
şi diversificată de materiale tegulare: cărămizi (lateres cocti), ţigle (tegulae),
olane (imbrices), elemente ceramice pentru pavimente ( tesserae, spicae),
VI. Economia 107
tuburi pentru apeduct (tubuli fictiles), materiale speciale pentru instalaţiile de
hypocaustum. Este documentată în Dacia funcţionarea câtorva zeci de ateliere
(figlinae) civile la care trebuiesc adăugate cele militare, existente, probabil, pe
lângă fiecare trupă şi care produceau, nu numai pentru necesităţile trupei, ci şi
pentru vânzare în mediul civil. Cele mai multe ateliere tegulare -atestate prin
ştampilele, cu iniţialele proprietarilor, imprimate pe produsele lor- funcţionau
în oraşe: 23 la Ulpia Traiana, 7 la Tibiscum, câte 5 la Apulum şi Romula, 4 la
Napoca, dar nu lipsesc astfel de ateliere nici din mediul rural: Hobiţa, Leşnic,
Micăsasa. Proprietarii de astfel de oficine, erau cetăţeni romani şi mulţi
aparţineau aristocraţiei municipale, cu magistraturi şi onoruri în oraşele lor.
Alţii de condiţie peregrină sau chiar liberţi îşi organizau mici ateliere pe
pământul arendat de la municipalitate sau de la marii proprietari funciari.
Existau şi cărămidării publice, aflate în proprietatea oraşelor, Ulpia Traiana,
Napoca, Drobeta şi Ampelum. Faţă de numărul impresionant de mare de
materiale tegulare, numărul cuptoarelor de ardere, atestate arheologic, este
redus. La Ulpia Traiana a fost cercetat cuptorul lui Manius Servius Donatus,
la Micia, în sectorul meşteşugăresc, de nord, a fost cercetată o baterie de
cuptoare, unele pentru material tegular altele pentru vase, iar în castrul de la
Orheiul Bistriţei a fost, de asemenea, cercetat un cuptor de ars materiale
tegulare. Despre formele de organizare a meşterilor ceramişti ca şi a
meşteşugarilor din construcţii, nu avem informaţii. Este foarte probabil ca ei
să fi intrat în colegiile fabrilor atestate în cele mai multe oraşe din provincie.
Tot în legătură cu meşteşugul şi tehnica construcţiilor stau şi meseriile
de arhitect, mensor, pictor (de fapt zugrav) sau decorator în stucatură. La
Sucidava este menţionat, epigrafic, sclvul Antonius, care era architectus, la
Apulum, Aurelius Maximila era mensor, adică antreprenor în construcţii şi tot
aici lucra şi Mestrius Martinus, care era pictor. La Ulpia Traiana, o inscripţie
vorbeşte despre pictarea şi decorarea cu stucatură (tectorio et pictura sigillis et
linteis) a palatului Augustalilor. Meseria trebuia să fie mult mai răspândită
judecând după mulţimea fragmentelor de zidărie cu urme de zugrăveală
artistică. Trupele, îndeosebi legiunile, aveau şi ele un corp de tehnicieni
(mensores, gromatici) specializaţi în arhitectura de caracter militar. Epigrafic
este atestat Aurelius Castor, mensor legionis V Macedonicae, care, la
Potaissa, închină un altar lui Iupiter Optimus Maximus Capitolinus.
Prelucrarea metalelor, îndeosebi fierul, bronzul, plumbul, sunt de
asemenea documentate în Dacia. Am menţionat anterior despre doi
conductores armamentarii, atestaţi epigrafic la Apulum, care erau, foarte
probabil, proprietarii unor ateliere metalurgice de confecţionat şi reparat
armanentul. Ateliere de fierărie funcţionau în toate oraşele, în aşezările de pe
lângă castre şi în numeroase aşezări rurale. Un astfel de atelier a fost cercetat
arheologic în aşezarea de colonişti de la Mediaş. El era adăpostit în trei
încăperi cu pereţii de lemn şi temelia de piatră şi cuprindea un cuptor de redus
minereul local şi o vatră pentru incălzit fierul în vederea prelucrării prin
forjare. În interiorul atelierului şi pe o mare suprafaţă din jurul său s-au
descoperit numeroase unelte agricole şi meşteşugăreşti, piese de feronerie şi
obiecte cu întrebuinţare diversă. Prezenţa unei linguri de turnat metalul
sugerează că meşteşugarii de aici prelucrau şi alte metale neferoase prin
tehnica turnării.
Uneltele din metal descoperite în Dacia romană, în pofida gradului lor
avansat de uzură, sunt unitare, ca formă de bază, cu unele variante, şi îşi
găsesc bune analogii în inventarul descoperit în provinciile vecine sau chiar
mai îndepărtate. Aceasta dovedeşte integrarea provinciilor dacice în circuitul
economic şi tehnic al Imperiului.
Prelucrarea altor metale şi aliaje este de asemenea atestată în Dacia. O
descoperire recentă din aşezarea de la Napoca, constă din câreva mii de tipare
din lut pentru turnarea fibulelor din bronz şi numeroase piese aflate în diferite
stadii de prelucrare. Atelierele de bronzieri de la Napoca au început să
producă foarte de timpuriu, încă de pe când aşezarea de aici nu era decât un
sat.
Ateliere pentru confecţionarea unor obiecte din bronz au funcţionat şi la:
Sucidava, Romula, Tibiscum, Potaissa şi Porolissum. La Sucidava funcţiona
de asemenea un foarte activ centru de prelucrare a plumbului din care se
turnau, în principal rame pentru oglinzi (mai mult de jumătate din toate ramele
cunoscute în Imperiu provin de aici) şi plachete, cu decor în relief,
reprezentând Cavalerii danubieni. La Tibiscum a fost cercetat un atelier în
care alături de obiectele din bronz se executau obiecte de podoabă din aur şi
argint.
Producerea sticlei a avut ca principale centre Tibiscum şi Porolissum.
Sticlarii de la Tibiscum realizau pastă divers colorată: alb, verde, albastru,
roşu, auriu din care modelau mărgele, inele şi pietre pentru încastrat în inele.
La Porolissum se producea sticla translucidă, trasă în foi pentru geamuri, şi
cea colorată: albastru de cobalt, verde de cupru, neagră, din care se modelau
mărgele, într-o mare diversiate de forme şi culori, inele şi pietre pentru inele.
La Romula, Tibiscum şi Porolissum au funcţionat şi ateliere de gravat
pietre preţioase şi semipreţioase din care se obţineau gemele montate în inele.
Rocile folosite erau: agatul, ametistul, calcedoniul, carneolul, jaspisul, onyxul,
sardonyxul şi cristalul de stâncă, culese local, între altele din zona Munţilor
Metaliferi şi din Banat.
Mulţimea meşteşugarilor care prelucrau lemnul: dulgheri, tâmplari,
ciubărari este probată de gama foarte diversă şi specializată a uneltelor
folosite: fierăstraie, topoare pentru tăiat şi cioplit, tesle, dălţi, rindele, burghie,
instrumente de încrustat lemnul, compase. Producerea unui mobilier
diversificat este atestată şi de unele imagini de pe monumentele funerare şi
mai ales prin mulţimea accesoriilor metalice ale acestor piese de mobilier,
singurele care au rezistat vremii. Lucrători în lemn, se crede că erau şi o parte
din membri acelui collegium dendrophorum, atestat la Apulum, care îşi deriva
numele de la ceremonialul religios, desfăşurat primăvara, la echinocţiu, în
VI. Economia 109
cinstea zeiţei Cybele şi a lui Attis, când membri acestui colegiu purtau în
procesiune, pini sacri, simbolizându-l pe Attis.
Un tăbăcar, coriarius, pe nume Titus, sclav al unui signifer din legiunea
V Macedonica, este atestat la Sucidava, unde se îngrijeşte de mormântul
stăpânului său, iar un alt sclav, cizmar, originar din Dacia (Peregrinus sutor
caligarius natione Dacus), este pomenit într-o inscripţie de la Carnuntum, în
Pannonia Superior.
“Industria textilă”, pentru care exista o bună bază de aprovizionare, dată
fiind dezvoltarea remarcabilă a creşterii animalelor, este atestată epigrafic prin
menţionarea unui collegium centonariorum, în colonia Aurelia Apulensis.
Centonari erau meseriaşi textilişti, care confecţionau pături (centones),
postavuri şi îmbrăcăminte groasă. Pe timpul domniei comune a lui Septimius
Severus şi fii săi, Caracalla şi Geta ( între anii 198 – 211), acest colegiu şi-a
ridicat, pe cheltuiala sa, (pecunia sua), un sediu propriu, inaugurat de însăşi
guvernatorul celor trei Dacii, L. Pomponius Liberalis.
La Ulpia Traiana este atestat un defensor lecticariorum, adică un
apărător, avocat al lecticarilor. Aceştia erau, foarte probabil, hamali care
executau transporturi cu lectica, organizaţi şi ei într-un colegiu.
Aşa cum am arătat şi într-un alt capitol, colegiile din lumea romană,
chiar dacă aveau nume legate de unele meserii, nu aveau nici un rost în
reglementarea economică a producţiei sau desfacerii produselor. Scopurile
acestor asociaţii, chiar şi atunci când grupau în principal, dar niciodată
exclusiv, anumite branşe de meseriaşi, erau de natură social-culturală (oferind
cadrul organizat de participare a oamenilor de rând la viaţa comunităţii, la
manifestările cultural-religioase), sau de natură religioasă şi funerară (grupau
pe adoratorii aceleiaşi divinităţii sau ofereau ajutor pentru funeraliile
membrilor lor).
O activitate care a cunoscut şi în provinciile dacice o dezvoltare
remarcabilă a fost aceea a olăritului. Cea mai mare parte a vaselor decoperite
sunt de producţie locală şi doar o mică parte şi numai anumite tipuri erau
procurate pe calea comerţului. Ateliere de olari au existat în toate oraşele din
Dacia şi Dobrogea romană, în aşezările civile de pe lângă castre şi în mai
multe aşezări rurale. Mici ateliere, cu câte un singur cuptor funcţionau şi în
modestele aşezări ale populaţiei autohtone, în care se lucrau vase după tradiţia
dacică sau se imitau vasele romane.
Studiul producţiei ceramice din Dacia este puţin avansat. Doar pentru
Oltenia romană există un studiu cuprinzător la scara întregii provincii, în rest
sunt prezentate produsele ceramice ale oraşelor în cadrul unor monografii de
caracter general. Dacă pentru cele mai multe aşezări producţia de ceramică era
menită să satisfacă în principal cererea locală, oraşul şi teritoriul său, sau
trupa, în cazul celor din vici militari, au existat în Dacia şi câteva centre de
olari a căror producţie depăşa cu mult necesităţile locale şi ea era
comercializată pe o arie vastă ce adeseori depăşa limitele provinciei. În
această situaţie se aflau oraşul Porolissum şi satele de olari de la Cristeşti şi
Micăsasa.
Ceramica romană provincială din Dacia cuprinde formele comune
olăriei din partea occidentală a Imperiului cu unele particularităţi izvorâte din
specificul consumatorilor, care erau, într-o proporţie deloc neglijabilă,
autohtonii daci. Ceramica superioară terra sigillata, imitând modele gallice,
renane sau pannonice, se producea în multe centre din Dacia: Romula,
Apulum, Miercurea Sibiului, Cristeşti, Ilişua. La Micăsasa acest tip de
ceramică a cunoscut o dezvoltare deosebită, fiind cunoscute peste 400 de
tipare pentru modelat astfel de vase. De altfel prin amploarea pe care a
cunoscut-o aici, acest meşteşug (27 de cuptoare, ateliere, ustensile), Micăsasa
se dovedeşte a fi cel mai mare centru de olari din Dacia şi din unele provincii
vecine, a cărui producţie trecea, în mod sigur, şi dincolo de graniţele
provinciei. Alături de vase în atelierele de caramică se mai confecţionau,
statuete, reliefuri şi medalioane, cu tematică religioasă, opaiţe variate ca forme
şi diferite obiecte de uz gospodăresc (sfeşnice) sau cu semnificaţie culturală
(măşti, zaruri)
Se cunosc şi numele câtorva proprietari de officinae, de ceramică. Astfel
la Ampelum funcţiona officina lui G. Iulius Proclus, care producea vase cu
glazură plombiferă, opaiţe şi numeroase statuete reprezentând divinităţi, între
care, frecvent, apare Attis, divinitate protectoare a defuncţilor. La Cristeşti, un
proprietar de atelier se pare că a fost Valerius Rufus, care producea de
asemenea şi opaiţe. Se cunosc de asemenea numele mai multor meşteri
ceramişti ce şi-au imprimat numele pe produsele lor. Unii au lucrat în centrele
de la Ulpia Traiana, Cristeşti, Micăsasa, Romula, altora nu li se poate preciza
însă locul unde îşi desfăşurau activitatea. Deşi a fost una din cele mai
răspândite meserii ale antichităţii, despre formele de organizare ale celor care
au practicat-o, nu avem nici o informaţie din Dacia.
În Dobrogea romană sunt atestate, prin descoperiri arheologice, aceleaşi
ramuri de producţie ca şi în provinciile carpatice. În oraşele pontice unele
meşteşuguri au cunoscut o dezvoltare şi un rafinament al produselor cu totul
deosebit. Astfel la Tomis funcţionau mai multe ateliere de sticlărie în care se
produceau vase (pahare, boluri), unele cu destinaţie funerară. În toate cele trei
oraşe greceşti se produceau, pe scară largă, vase ceramice şi statuete din
teracotă de o calitate deosebită. La Histria, care pierduse întâietatea
economică, în favoarea Tomisului şi Callatisului, se produceau opaiţe de cea
mai bună calitate. În ateliere metalugice locale se produceau unelte agricole,
cum sunt cele dintr-un depozit, descoperit la Moşneni, în vecinătatea
Callatisului. Prelucrarea pietrei şi producerea materialeor de construcţie
(cărămizi, ţigle, olane, tuburi pentru apeduct, cărămizi pavimentare), au
cunoscut de asemenea o mare înflorire, impulsionate de noua perioadă de
prosperitate economică ce s-a instalat odată cu încorporarea Dobrogei în
circuitul economic al Imperiului roman.
VI. Economia 111
Comerţul şi circulaţia monetară. Legăturile comerciale ale Daciei cu lumea

romană aveau o îndelungată tradiţie în momentul cuceriri şi încorporării ei în
Imperiu, şi poate nu a fost o simplă întâmplare faptul că noua provincie a
încorporat cu predilecţie acele zone ale spaţiului dacic în care comerţul roman
pătrunsese cel mai mult.
Cunoscută şi apreciată, oferta de bunuri a noii provincii carpatice a atras
numeroşi negustori, a căror prezenţă şi activitate se poate reconstitui prin
câteva documente epigrafice şi mai ales prin studiul produselor pătrunse în
provincie pe calea comerţului.
Referitor la documentele epigrafice, acestea provin din mai toate oraşele:
Ulpia Traiana, Apulum, Napoca, Potaissa, Drobeta, Porolissum şi Ampelum
sau din oraşe aflate în alte provincii, unde îşi desfăşurau activitatea negustori
implicaţi în comerţul cu Dacia. Din inscripţii se evidenţiază rolul unor
elemente orientale în această activitate, urmate de cele originare din zona
renană.
Astfel la Ulpia Traiana şi la Apulum sunt atestaţi negustori originari din
Siria, Suri negotiatores. Tot la Apulum o inscripţie menţionează un collegium
Ponto-Bithynorum, care se crede că grupa negustori originari din provincia
Pontus et Bithynia, şi tot oriental era şi negustorul apulens T. Aurelius
Narcissus. Negustor era, probabil, şi T. Fabius Ibliomarus, originar din oraşul
Augusta Treverorum, decurion în canabele legiunii XIII Gemina, mort aici la
vârsta de 60 de ani. La Napoca sunt menţionaţi Galatae consistentes
municipio, consideraţi şi ei negustori, poate de sclavi, originari din provincia
Galatia, în Asia Mică, şi un alt grup oriental, Asiani, care puteau de asemenea
să fi fost ocupaţi cu negoţul. Un collegium Galatarum, apare şi într-o
inscripţie de la Germisara, unde, ei închină un altar pentru Hercules,
divinitatea protectoare a apelor termale. Un negustor greco-oriental, pe nume,
Primus Aelius Ionicus este atestat la Drobeta. Din acest oraş dunărean mai
cunoaştem alţi doi negustori: L. Samognatius Tertius Trever, din neamul
gallic al trevirilor, iar Aurelius Longinianus, era decurion al coloniei Drobeta
şi decedase la Tragurium, în Dalmaţia, unde se afla probabil cu interese
comerciale. În Imperiu mai sunt atestaţi şi alţi negustori originari din Dacia
sau antrenaţi doar în comerţul dacic. La Salona, în Dalmaţia, activa Aurelius
Aquila, cetăţean şi decurion al oraşului Potaissa, care se prezintă negotiator
ex provincia Dacia. La Aquileia, în nordul Italiei, este atestat M. Secundi
Genialis, de loc din Colonia Claudia Agripina (Köln), în provincia Germania
Inferior, antrenat în comerţul cu Dacia (negotiator Daciscus). Într-un oraş din
Tracia, Augusta Traiana, sunt atestaţi alţi doi negustori legaţi de comerţul cu
Dacia: Aurelius Sabinus Theophilus Syrus, deci sirian de origine, deţinea un
fel de monopol al comerţului cu vinuri în Dacia, iar Aurelius Primus,
menţionat pe aceeaşi inscripţie şi deci, foarte probabil tot negustor, era
decurion la Porolissum. În fine un alt posibil negustor a fost P. Aelius
Arrianus Alexander, decurion al coloniei Ulpia Traiana şi menţionat într-o
inscripţie greacă descoperită tocmai în oraşul Mytilene, din insula Lesbos.
Mai menţionăm între documentele epigrafice, o inscripţie de la Ulpia
Traiana, unde sunt menţionaţi toţi negustorii Daciei Apulensis (negotiatores
provinciae Apulensis), grupaţi într-o asociaţie.
Cea de a doua sursă documentară, pe baza căreia se poate reconstitui
orientarea şi conţinutul comerţului daco-roman, o reprezintă descoperirile
arheologice. Cele mai importante categorii de materiale arheologice, atât prin
cantitate cât şi prin semnificaţia economică şi culturală sunt: vasele terra
sigillata, amforele, mortaria, opaiţele din lut sau bronz, vasele din metal şi
sticlă, unele statuete de bronz cu valoare artistică deosebită, unele tipuri de
podoabe, ustensilele medicale şi altele. Este neîndoielnic că s-au importat şi
alte produse, care arheologic nu se pot depista, precum stofe şi mai ales
mirodenii, acestea din urmă fiind menţionate între cumpărături, pe o tăbliţă de
la Alburnus Maior.
Ceramica de lux, terra sigillata, prezentă în număr mai mare în oraşe şi
în castre, provenea din ateliere celebre din Gallia Centrală (Lezoux) şi din
zona Rinului (Rheinzabern şi Westerndorf). Mai târziu şi în cantităţi mai mici
s-au importat şi vase produse în Pannonia, în atelierele de la Aquincum şi
Siscia. Tot din import proveneu şi unele vase cu decor în relief sau cele
glazurate, care începând cu secolul III vor înlocui treptat, pe cele terra
sigillata.
Amforele de import indică un comerţ cu vin şi untdelemn. Cele mai
timpurii sunt încă din vremea lui Traian, iar răspândirea lor este atestată
aproape exclusiv în oraşe. Cele mai multe s-au descoperit în Dacia Inferior, la
Romula şi Sucidava, iar prezenţa lor, mai numeroasă aici, se explică prin
facilităţile comerţului pe Dunăre. Multe amfore au pe torţi sau pe gât ştampile
imprimate sau scrise cu vopsea (tituli pictum), care conţin de regulă numele
producătorului, uneori şi informaţii privind conţinutul. Amforele ştampilate,
conţin întotdeaune nume greceşti şi erau importate din zonele de limbă greacă
ale Imperiului, îndeosebi din insulele Egeei. Cele inscripţionate cu vopsea,
conţin mai ales nume latine şi ele proveneau din provinciile vest-balcanice
(Dalmaţia) şi din Italia.
Mortaria sau pelves erau recipiente de formă semisferică, prevăzute cu o
buză lată orizontală şi un cioc de scurgere, iar pe partea interioară a bazinului
aveau încastrate mici aşchii de rocă tăioasă, cuarţ. Ele se găsesc în număr
foarte mare în castre şi se consideră că se aflau în dotarea fiecărui soldat,
servindu-i la prepararea hranei. Multe dintre ele au pe buză ştampile cu
numele producătorilor. Pe baza celor 16 producători atestaţi în descoperirile
din Dacia (pe aproximativ 50 de exemplare), se pare că ele erau importate din
Italia sau din provinciile vestice ale Imperiului.
Opaiţele sunt printre cele mai numeroase importuri din Dacia, multe
dintre ele pătrunzând şi în mediul rural. Provenienţa lor poate fi stabilită pe
baza inscripţiilor cu numele producătorilor, imprimate pe baza lor. Se cunosc
VI. Economia 113
astăzi, din Dacia, numele a circa 50 de producători. Cei mai mulţi sunt din
spaţiul nord-italic, la care se adaugă producători din Pannonia, din oraşele
Aquincum şi Poetovio şi chiar din zonele de limbă greacă.
Vase de metal, îndeosebi de bronz, situle, caserole şi mai ales ulcioare şi
căni, s-au găsit în mai multe puncte ale provinciei. Un depozit cu şase vase s-a
descoperit, în secolul trecut, la Sâncrăieni, două căni se aflau în depozitul de
unelte de la Mărculeni, un vas cu decor în relief a fost descoperit în castrul de
la Gilău, iar fragmente sunt menţionate în multe alte aşezări.
Vasele de sticlă descoperite în Dacia: pahare, boluri, flacoane, lacrimarii
sunt în general considerate de import, având în vedere că nu s-a documentat o
producţie locală de astfel de vase.
Dintre statuetele de bronz reprezentând diferite divinităţi, unele, cu o
realizare artistică superioară, au fost considerate de import. Aşa este cazul cu
trei statuete descoperite la Potaissa, care îi reprezintă pe Iupiter, Marte şi
Venus sau cu o statuetă a Dianei descoperită la Ulpia Traiana şi unele
statuete reprezentând lari precum cea aflată cândva în colecţia Muzeului
Brukenthal, sau o alta, descoperită la Sucidava. Analizele stilistice asupra
unora dintre ele indică o provenienţă italică sau, în orice caz, occidentală.
Printre direcţiile spre care se îndrepta comerţul provinciei Dacia, alături
de cele câteva indicii, epigrafice şi arheologice, menţionate deja mai este de
menţionat şi Egiptul. Un papirus, descoperit acolo, dar păstrat fragmentar,
menţionează produse din Dacia, din păcate însă, nu şi natura lor. Pentru a
răspunde la această problemă, importante sunt şi indiciile oferite de monedele,
aşa zise coloniale, adică cele emise de unele oraşe provinciale, pe baza unui
drept special acordat de statul roman. Este vorba în toate cazurile de monedă
divizionară din bronz, folosită îndeosebi pentru comerţul local, dar
posibilitatea ca ele să fi pătruns în Dacia romană şi ca urmare a unui comerţ
interprovincial nu trebuie exclusă. Acest tip de monede provin din oraşe
situate în provinciile Moesia Inferior, Tracia, Macedonia, dar şi din ţinuturi
mai îndepărtate precum Asia Mică, Siria şi chiar Alexandria din Egipt. De
remarcat că toate aceste direcţii sunt susţinute şi de izvoarele epigrafice sau
arheologice.
În ceeace priveşte produsele exportate din Dacia romană, lista lor, în
lipsa unor atestări exprese, a fost stabilită pe bază de raţionament, pornindu-se
de la ramurile economice tradiţionale ale Daciei şi de la absenţa sau
insuficienţa unor astfel de produse în provinciile vecine. Astfel, cei mai mulţi
cercetători au considerat că Dacia romană exporta: sarea, unele metale,
lemnul, animale şi produse animaliere, ceara. După cum este lesne de
observat, acestea sunt materii prime şi produse agro-alimentare, într-o gamă,
aproape neschimbată faţă de exportul dacic din perioada anterioară cuceririi
romane. Această imagine tradiţională şi într-un fel prudentă, a început să se
schimbe, puţin câte puţin, pe măsură ce descoperirile arheologice au pus în
evidenţă o serie de produse şi centre meşteşugăreşti, de înaltă specializare, ce
activau în provincie şi care erau capabile să intre în concurenţă, pe piaţa
Imperiului, cu produsele similare din alte părţi. Acestea au putut fi atelierele
de prelucrarea sticlei de la Tibiscum şi Porolissum, cele de turnat plumbul de
la Sucidava, cele de gravat pietrele semipreţioase de la Romula şi Porolissum,
atelierele de bronzieri de la Napoca şi cu siguranţă cele ceramice de la
Micăsasa şi iarăşi Porolissum.
O bună parte a acestor produse, îndeosebi vase şi podoabe, erau destinate
schimburilor cu populaţiile barbare de la graniţele Daciei romane.
Descoperirile de materiale romane (ceramică şi podoabe) în teritoriile dacilor
liberi şi ale altor populaţii sunt destul de frecvente, la fel şi moneda romană,
astfel că acest comerţ este documentat şi arheologic.
Un barometru foarte sensibil al stării economice a provinciei îl reprezintă
circulaţia monetară. Structura masei monetare şi repartizarea sa cronologică
reiese din însumarea descoperirilor de monede izolate şi de tezaure. În general
cantitatea de monedă din Dacia s-a menţinut ridicată ca urmare a comerţului
intens, a numărului însemnat de trupe, recompensate prin solde şi stipendii, a
numărului ridicat de funcţionari ai statului, antrenaţi în administrarea
provinciei şi, nu în ultimul rând, a folosirii, pe scară destul de însemnată, a
muncii salariate, în minerit şi foarte probabil şi în alte domenii, în condiţiile
restrângerii economiei de tip sclavagist.
În Dacia şi Dobrogea romană masa monetară era formată din monede de
aur, aureus, mai puţine la număr şi prezente îndeosebi în mediile militare, din
monede de argint: denarii, quinarii şi antoniniani şi din monede de bronz: asul
cu multipli săi dupondius şi sestertius şi submultipli asului: semis şi quadrans.
Unitatea de calcul era denarul sau sestertul; un denar era egal cu patru sesterti,
iar un sestertius cu patru aşi. Coloniile greceşti au primit şi ele dreptul de a
bate monedă divizionară din bronz, folosită, cum afirmam mai sus, doar în
comerţul local.
Masa monetară a cunoscut o creştere continuă de la Traian la Marcus
Aurelius, ca urmare a perioadei de avânt economic din timpul Antoninilor,
apoi a scăzut dramatic în vremea războaielor marcomanice şi s-a redresat din
nou în timpul Severilor. Începând din secolul III, fenomenul de depreciere a
monedei de argint a fost accentuat. Pentru al corecta, Caracalla a introdus în
circulaţie antoninianul, cu o valoare dublă faţă de denar, dar procesul nu a
putut fi stăvilit decât pentru un scurt timp şi antoninianul a fost supus şi el
aceluiaşi proces de scădere în greutate şi în calitatea aliajului. Moneda cu
conţinut superior de argint a dispărut treptat din circulaţie fiind tezaurizată.
În anul 246 Dacia a primit şi ea dreptul de a bate monedă de bronz.
Măsura a fost luată de împăratul Filip Arabul, pentru a atenua lipsa de
monedă, cauzată de criza generalizată a Imperiului şi accentuată, în cazul
Daciei de atacurile carpilor. Primele monede aveau pe avers efigia
împăratului, iar pe revers reprezentarea provinviei sub chipul unei femei ce
ţinea în mâini emblemele celor două legiuni şi legenda Provincia Dacia.
Cea mai mare sumă de bani menţionată într-o inscripţie din provincie, a
fost de 80.000 de sesterti, donată de Q. Aurelius Tertius, cu prilejul alegerii
VI. Economia 115
sale ca flamen al coloniei Ulpia Traiana. Tot în acest oraş s-au cheltuit 50.000
de sesterti pentru pavarea cu piatră a unei jumătăţi de piaţă. O jumătate de
casă costa la Alburnus Maior 300 de denari, iar pentru un ajutor de
înmormântare colegiul fabrilor, din capitala provinciei, a oferit suma de 400
de denari, pentru un fost membru al său. La Micia s-a oferit drept ofrandă
templului lui Silvanus Domesticus o sumă de aproximativ 800 de denari.
În cantităţi mai reduse moneda este prezentă şi în mediul rural, chiar şi în
satele locuite predominant de către autohtonii daci, şi acesta este un indiciu că
şi ei participau la schimbul de valori pe bază de monedă, practicat pe scară
largă de economia romană. Se admite totuşi că economia monetară nu a
eliminat complet schimbul în natură, în mediul rural.
Practicarea cămătăriei este atestată pe patru tăbliţe cerate descoperite la
Alburnus Maior. Sumele împrumutate nu erau mari, cel mai mult 140 de
denari, iar dobânda practicată era de 1 % la 30 de zile, adică 12 % pentru un
an. Din textul unei alte tăbliţe aflăm că doi oameni de afaceri, Cassius
Frontinus şi Iulius Alexander, se asociau pentru a forma o casă de împrumut
(societas denistariae). Capitalul de pornire era modest, 767 de denari, iar
veniturile realizate din dobânzi, urmau a fi împărţite între ei.
Spre sfârşitul domniei lui Gallienus şi în anii ce au urmat circulaţia
monetară în provincie s-a redus foarte mult, ca urmare a situaţiei dificile în
care se afla economia sa. După ce criza s-a atenuat, în Dacia, părăsită de
trupele şi administraţia romană, au intrat iarăşi monedele imperiale semn că
populaţia rămasă nu a renunţat la folosirea monedei ca mijloc de schimb.
Drumurile şi celelalte căi de comunicaţie. Ştim foarte puţine lucruri despre

căile de comunicaţie din statul lui Decebal. Existenţa lor apare ca foarte sigură
şi traseul lor poate fi intuit pe baza dispunerii în teren a descoperirilor de
produse de import şi a monedelor romane sau ale unor oraşe greceşti.
Din motive de ordin strategic dar şi economic, romani au realizat într-un
ritm destul de accelerat o reţea de drumuri, foarte extinsă şi într-o tehnică
superioară, care a rezistat secolelor şi mileniilor fiind sesizabilă în multe
puncte şi astăzi.
Pentru reconstituirea traseelor acestor drumuri, de mare importanţă sunt
cele două itinerarii Tabula Peutingeriană şi Cosmografia geografului anonim
din Ravenna. Importante sunt apoi şi miliariile, borne de piatră amplasate pe
marginea drumurilor romane, pe care se consemnau distanţele între două
aşezări învecinate, în mile romane (millia passum), echivalente cu 1482 m. Se
cunosc până acum şapte astfel de miliarii datând din perioada provinciei şi
unul din epoca lui Constantin cel Mare, descoperit în sudul Daciei. Din
Dobrogea se cunosc de asemenea mai multe astfel de borne. În afară de
indicaţiile privind distanţele ele mai consemnează şi alte date referitoare la
data când a fost construit, sau reparat tronsonul de drum respectiv, unitatea
militară care a efectuat lucrarea. Informaţii valoroase privind traseele şi
aspectele constructive ale unor drumuri s-au obţinut din observaţiile de teren,
multe datând din secolul trecut, când urmele erau mai bine conservate, şi din
sondajele arheologice executate în numeroase puncte. Îndeosebi, în anii din
urmă, s-au făcut de către un colectiv de cercetători din Cluj–Napoca,
recunoaşteri de teren, măsurători şi sondaje arheologice la traseul drumului
imperial de la Potaissa la Napoca. S-a confirmat astfel, şi pentru Dacia,
ceeace se cunoştea, de mult, la scara întregului Imperiu, anume cunoştinţele şi
arta romanilor, neegalate în antichitate, în acest domeniu al civilizaţiei.
Alegerea terenurilor stabile, ferite de intemperii, calculul pantelor astfel ca
efortul să fie minim, evitarea cursurilor de apă, a curbelor bruşte, asigurarea
vizibilităţii maxime, sunt doar câteva dintre principiile ce se regăsesc şi la
trasarea drumurilor din Dacia romană. Lăţimea drumurilor varia între 5,5 – 7
m, profilul părţii carosabile era bombat, pentru a permite scurgerea apei, iar
grosimea straturilor de rocă ce alcătuiau infrastructura mergea până la 0,9 m.
Cele mai “moderne” drumuri aveau suprafaţa de călcare acoperită cu dale de
piatră. Pe astfel de drumuri se deplasau deopotrivă trupele, negustorii şi poşta
imperială.
Din punc de vedere al traseelor marilor drumuri europene ale Imperiului,
Dacia avea o poziţie laterală. Astfel cel mai mare drum imperial, terminat
chiar în vremea lui Traian, ce traversa Europa de la Atlantic la Bosfor, trecea
pe la sud de Dunăre, prin Singidunum (Belgrad) şi Serdica (Sofia). Principala
reţea de drumuri a provinciei s-a orientat spre Dunăre şi spre această
magistrală, punctul de racordare constituindu-l podul de la Drobeta.
Proiectarea şi realizarea primelor tronsoane de drum în Dacia a început
odată cu pătrunderea trupelor cuceritoare în primul război, afirmaţie susţinută
de unele scene de pe Columna Traiană şi de prezenţa marelui topometru
Balbus, în statul major al împăratului. Afiramaţia este confirmată şi de textul
miliarului descoperit la Aiton, ce se datează în anii 107 – 108, din care aflăm
că la acea dată era terminat tronsonul de la Potaissa la Napoca, el fiind
construit de cohorta I Flavia Ulpia Hispanorum milliaria equitata.
În Tabula Peutingeriana sunt trasate, schematic, la nord de Dunăre, trei
drumuri, toate pornind de pe malul fluviului. Completate cu alte izvoare şi
mai ales cu observaţii de teren, traseele lor au fost mai bine precizate. Artera
principală a Daciei trecea prin Banat, unde era formată din două ramuri, ce se
uneau la Tibiscum. Primul drum pornea de la Palanca, aflată în faţa Lederatei,
pe malul de nord al fluviului şi urca pe valea râului Caraş, care ar putea
reprezenta Apo flumen, din Tabula Peutingeriana, apoi continua prin
localităţile antice Arcidava (azi Vărădia), Centum Putea (Surducul Mare),
Bersovia (Berzovia), Azizis (Fârliug), Caput Bubali (Valeadeni), ajungând la
Tibiscum. Vechimea acestui drum este indicată şi de faptul că traseul său
corespunde cu cel urmat de trupele romane în primul război dacic, transmis,
prin singurul fragment păstrat, din Comentariile împăratului Traian. Cea de-a
doua ramură pornea de la Dierna şi urca pe valea Cernei, prin localităţile
antice Ad Mediam (Băile Herculane) şi Praetorium (Mehadia), străbătea
VI. Economia 117
culuarul Timiş-Cerna şi continua prin Ad Pannonios (Teregova), Gaganis
(Slatina), Masclianis (Vălişoara), iar la Tibiscum se unea cu cea descrisă
anterior. De la Tibiscum marele drum imperial urca pe valea Bistrei, prin
localităţile Agnaviae (Zăvoi) şi Pons Augusti (Voislova-Marga) şi apoi prin
Porţile de Fier ale Transilvaniei ajungea la Ulpia Traiana, în colţul de sud-
vest al Ţării Haţegului. De la Ulpia Traiana drumul urma valea Râului Mare
şi apoi Valea Streiului, prin Aquae, pentru a atinge valea Mureşului, în zona
localităţii antice Petrae (Uroiu). De aici el urma cursul râului pe malul său
drept, prin aşezările Germisara (Geoagiu), Blandiana (azi Blandiana, fostă
Cârna) şi ajungea la Apulum, în zona oraşului de pe malul Mureşului, unde
cercetări recente i-au surprins infrastructura. La nord de marele centru de la
Apulum, drumul urma aproximativ tot cursul Mureşului, trecând prin Brucla
(Aiud), şi Unirea, unde se bifurca un drum secundar ce urma cursul Mureşului
până la castrul şi vicusul militar de la Brâncoveneşti, iar drumul principal
continua spre nord prin teritoriul comunelor actuale Călăraşi şi Bogata, apoi
trecea Arieşul şi intra în oraşul Potaissa. La nord de acest oraş traseul
drumului a fost identificat în hotarul comunelor Copăceni, Tureni, Ceanu Mic,
Aiton şi Gheorgheni, iar intrarea în Napoca romană se făcea pe la vest de
dealul Feleacului. Ultimul tronson al marelui drum imperial, Napoca-
Porolissum, trecea prin aşezările Optatiana (Sutor ) care îndeplinea funcţia de
statio, Largiana (Românaşi) şi Cersiae (Romita). Un milliarium, descoperit
în localitatea Mera, lângă Cluj-Napoca, indică două reparaţii la acest drum,
una efectuată în timpul domniei comune a împăraţilor Marcus Aurelius şi
Lucius Verus, prin anii 164 – 165 şi o alta la începutul domniei lui Caracalla,
cu prilejul vizitei acestuia în Dacia.
Un al treilea drum principal pornea de la Drobeta spre răsărit, străbătând
Oltenia prin localităţile antice Ad Mutrium (Butoieşti ?), Pelendava (Craiova-
Mofleni), Castra Nova, ajungând la Romula, unde făcea legătura cu cea mai
importantă arteră de circulaţie din Dacia Inferior ce mergea pe malul Oltului
de la Islaz şi până la Caput Stenarum (Boiţa, jud. Sibiu). Toponimele antice
indică cel puţin două poduri pe acest drum: Pons Aluti (Ioneştii Govorii) şi
Pons Vetus (Câineni), iar din descoperiri arheologice se cunosc trei stâlpi
miliarii, ultimul în timp, indicând o refacere a drumului în timpul împăratului
Maximin Thracul, anul 236. Aceste elemente ca şi atestarea epigrafică a acelui
numerus Burgariorum et veredariorum, ce îşi avea castrul la Copăceni şi
executa serviciul de curieri poştali şi paznici ai drumului, sugerează
importanţa acestei artere de ciculaţie. De remarcat iarăşi că în timpul lui
Constantin cel Mare acest drum va fi reparat şi legat de Imperiu printr-un pod
ridicat la Sucidava. La Caput Stenarum acest drum se bifurca. O ramură a sa
continua peste dealurile Tălmaciului şi apoi prin lunca Cibinului până la
Cedonia (Guşteriţa-Sibiu), iar de aici peste Ocna Sibiului, Topârcea şi Amnaş,
ajungea în valea Secaşului, trecând apoi prin Sacidava (Miercurea Sibiului) şi
Sebeş, se unea cu drumul imperial de pe valea Mureşului în dreptul localităţii
Vinţu de Jos. Cea de-a doua ramură, neconsemnată în itinerariile antice
menţionate, mergea pe valea Oltului transilvan, prin aşezarea de la Săcădate şi
castrele auxiliare de la Feldioara, Cincşor, Hoghiz, Olteni, apoi pe valea râului
Negru ajungea până la Angustia (Breţcu).
În interiorul provinciilor dacice au fost identificate şi alte drumuri. Astfel
de la Drobeta, pornea un drum care trecea prin castrele de la Puţinei şi
Cătunele şi după ce atingea Jiul, în zona castrului de la Vârju, urma cursul
acestui râu, pe la Bumbeşti şi Vârtop, apoi prin Pasul Vâlcan ajungea în Ţara
Haţegului şi la Ulpia Traiana, fiind practic cea mai scurtă cale de la Dunăre în
capitala provinciei. Un alt drum mergea paralel cu Dunărea de la Dierna până
la Islaz, la vărsarea Oltului în Dunăre. Pe valea inferioară a Mureşului mergea
până la confluenţa cu Tisa şi de aici mai spre vest peste ţara iazigilor până la
Lugio, în Pannonia Inferior, un alt drum, ce se bifurca din marele drum
imperial la Petrae (Uroiu). Pe traseul său se afla importantul punct militar şi
pagus-ul de la Micia, iar un miliar descoperit aici indică distanţa până la
Apulum –XLV millia passum, şi face dovada refacerii acestui drum în timpul
domniei lui Trebonianus Gallus, anii 251 – 253.
Oraşul Apulum era un important punct rutier în epoca ramană. În zona sa
se ramificau, din marele drum imperial, alte două, de importanţă secundară.
Unul se ramifica în zona aşezării de la Miceşti şi urmând cursul Ampoiului
ducea spre cea mai importantă aşezare din zona auriferă, sediul administraţiei
acestui sector, oraşul Ampelum. Cea de-a doua mergea pe cursul Târnavei
Mari, străbătând o salbă de localităţi antice, până pe graniţa de răsărit a Daciei
Superior, unde făcea joncţiunea cu un alt drum important ce străbătea toate
castrele şi vici militari de pe graniţa de nord şi de răsărit a provinciei.
Probabil, pe acest din urmă drum, care intra în provincie la Porolissum, iar
prin Pasul Oituz, unde se afla castrul şi aşezarea de la Angustia, se continua
prin sudul Moldovei până spre zona nord-pontică, au primit iazigii, de la
guvernatorul P. Helvius Pertinax, prin anul 179, dreptul de face comerţ cu
rudele lor roxolanii. Opinia nu este împărtăşită de toţi cercetătorii,
propunându-se ca rută, pentru comerţul sarmat prin provincie, şi drumurile,
mai sudice, de pe valea Mureşului inferior, apoi pe ramura drumului alutan
Vinţul de Jos – Cedonia şi de aici drumul pe Oltul transilvan, până la acelaşi
punct Angustia. Cu prilejul cercetărilor din aşezarea de la Micăsasa s-a
constatat că drumul de pe valea Târnavei Mari a fost pietruit (via glarea
strata) după domnia împăratului Caracalla.
În Dacia Porolissensis, alături de drumul principal, de cel de pe valea
Mureşului superior şi de cel de pe limes, menţionate mai sus, sunt atestate
arheologic alte două drumuri secundare ce se desprindeau din cel principal
(Napoca-Porolissum) în aria oraşului Napoca. Unul urca pe valea Someşului,
până la castrul de la Gilău, iar de aici se îndrepta spre graniţa de vest a
provinciei urmând valea Crişului Repede, prin vecinătatea castrului de la
Bologa. În zona acestrui castru el se întâlnea cu o ramificaţie a drumului
principal, spre Porolissum, desprinsă din acesta în zona castrului şi aşezării de
la Optatiana (Zutoru). Pe traseul acestei ramificaţii s-a descoperit, la Almaşu
VI. Economia 119
Mare, un milliarium, datând din vremea împăpratului Maximin Tracul şi a
fiului său, anul 236, pus cu prilejul unei reparaţii. Textul păstrat menţionazxă
distanţa de XVI m(illia passum) între două localităţi: R…cul(um) şi vicus
An…. Mai mulţi cercetători au propus întregirea celor două localităţi sub
forma Resculum şi respectiv vicus Anartorum. S-a dovedit însă că Resculum
era o statio de beneficiari lângă Alburnus Maior, iar posibilitatea unui dublet
pare mai puţin probabilă. Alte opinii mai recente propun lectura Ruconium,
toponim menţionat de Ptolemeu printre “oraşele Daciei” şi respectiv vicus
Ansis (cu sensul de satul de la cotul râului). Un alt drum ducea de la Napoca
pe valea Someşului Mic, în aval, până la castrul de la Gherla şi mai departe
până la Samum (Căşei), pe limes-ul de nord.
În Dobrogea, romani au construit, din aceleaşi interese strategice şi
economice, o reţea de drumuri ce cuprindea trei mari artere orientate de la sud
spre nord. Este de presupus că ele urmau, cel puţin parţial rute mai vechi din
perioada elenistică. Cel mai vechi drum dobrogean urma limes-ul dunărean
trecând prin cele mai importante castre şi aşezări civile: Durostorum,
Sacidava (Muzait), Altinum (Oltina), Flaviana (Rasova ?), Axiopolis
(Cernavoda), Capidava, Cius (Gârlici ?), Beroe (Piatra Frecăţei) şi apoi
Troesmis, cel mai important punct strategic, sediul legiunii V Macedonica, în
intervalul 107 – 167, şi o importantă aşezare civilă, ridicată la rangul de
municipium, de către împăratul Marcus Aurelius. Dincolo de Troesmis, spre
gurile Dunării, drumul trecea prin: Arrubium (Măcin), Noviodunum (Isaccea),
Aegyssus (Tulcea), Salsovia (Mahmudia) şi Halmiris, pe malul lacului
Razelm. Din acest punct începea, probabil, un alt drum ce unea toate oraşele
de pe coasta pontică, până la Bizanţ, şi care era, cu siguranţă, anterior venirii
romanilor, dar aceştia au fost cei care l-au, consolidat şi l-au menţinut în bună
stare, din interese strategice şi comerciale. Un alt drum treversa Dobrogea, de
la sud la nord, prin zona sa centrală, legând-o de principalele oraşe ale
Moesiei Inferior. El pornea de la Anchialos, în Tracia, iar la Marcianopolis
(Devnia, Bulgaria) se ramifica în trei drumuri: o ramură ducea la Callatis şi
făcea joncţiunea cu drumul litoral menţionat anterior, iar alta la Durostorum şi
apoi cobora pe Dunăre, cum iarăşi am arătat mai sus. Drumul principal intra în
Dobrogea prin ţinutul ausdecensilor (civitas Ausdecensium) şi apoi străbătea
localităţile antice Tropaeum Traiani (Adamclisi), Ulmetum (Pantelimonu de
Sus) şi Ibida (Slava Rusă), unde el se ramifica, spre trei direcţii: Troesmis,
Noviodunum şi Aegyssus.
În afara acestor trei drumuri principale, cu ramificaţiile lor, Dobrogea era
traversată de la Mare la Dunăre de mai multe drumuri de importanţă locală şi
mai sumar amenajate (semitae), ce legau oraşele pontice de cele mai
importante aşezări de pe malul fluviului. O importanţă mai mare a avut cel ce
lega Tomisul de Axiopolis. Pe acest drum, negustorii care acostau la Tomis,
care devenise în epoca romană cel mai infloritor oraş al Pontului, îşi
transportau marfa spre Dunăre, unde o reîncărcau pe vase şi urcau până în
zona Porţilor de Fier. Se pare că acest traseu combinat, era mai avantajos
decât cel exclusiv pe apă. O stelă funerară, a unui negustor tomitan, prezintă
la partea superioară un car tras de boi şi încărcat cu mărfuri, imagine sugestivă
pentru intensitatea transporturilor pe căile terestre. Despre importanţa acestor
trasee şi grija romanilor de a le menţine în bună stare, stau mărturie şi numărul
mare de stâlpi miliari descoperiţi în Dobrogea, care consemnează, pe lângă
distanţe şi numeroase acţiuni de reparare.
Pe traseele principalelor drumuri din Dacia şi Dobrogea romană erau
amplasate staţii ce deserveau traficul de curieri ai poştei imperiale, ca şi pe cel
general de călători şi mărfuri. Ele erau amplasate la distanţe bine stabilite, la
marile intersecţii, la intrarea în provincie şi purtau, în raport cu serviciile ce le
asigurau, numele de: stationes, mansiones sau mutationes. Fiecare statio era
dotată cu un personal numeros şi variat, ce cuprindea sclavi şi liberţi ce
deserveau oficiile de vamă, sau de poştă, îngrijitori de cai şi atelaje
(muliones), veterinari, meşteşugari. Cele mai importante staţii erau păzite de
detaşamente militare conduse de beneficiari consulares, subofiţeri în serviciul
guvernatorului de provincie care, începând cu secolul III, aveau şi sarcina de
a colecta impozitul în natură -annona militaris- destinat aprovizionării
trupelor în deplasare. Într-o statio se aglomerau clădiri cu funcţionalitate
adecvată: birouri pentru funcţionarii oficiali, spaţii pentru călători, grajduri
pentru animale, magazii de furaje, ateliere, băi şi chiar temple. În jurul
clădirilor oficiale se amplasau clădiri ale particularilor cu rosturi
asemănătoare. În legătură cu colectarea impozitului în natură (annona
militaris), în mod regulat, începând cu domnia lui Septimius Severus, s-au
construit în aceste staţii mari magazii de cereale (horrea), iar în Imperiul
târziu unele au fost fortificate şi transformate în castella sau burgi. Din
Tabula Peutingeriana şi din textul unor inscripţii sunt cunoscute mai multe
stationes în Dacia: Optatiana, Samum, Resculum. Arheologic a fost cercetată
o astfel de staţie rutieră la Miercurea Sibiului. Ea se afla pe drumul imperial
de la Cedonia la Apulum şi purta împreună cu înfloritoarea aşezare rurală din
apropiere, numele de Sacidava, consemnat de cele două itinararii antice
menţionate anterior. Complexul rutier de aici era o mansio şi era alcătuit
dintr-un ansamblu de mai multe construcţii. Au fost cercetate un stabulum,
clădire ce adăpostea animalele şi atelajele şi în care mai funcţiona un atelier, o
bucătărie şi posibil o sală de mese sau un dormitor, un complex termal, cu
circuit complet, care folosea izvoarele cu proprietăţi terapeutice din zonă, un
rezervor cisternă, pentru colectarea apelor şi un turn de pază. Urmele altor
două construcţii, aparţinând aceluiaşi ansamblu, au fost de asemenea surprinse
dar imposibil de reconstituit, datorită stării de conservare a sitului.
Pe lângă drumurile terestre romanii au folosit şi transporturile pe apă,
folosind în acest scop cursul unor râuri interioare, Dunărea iar pentru
Dobrogea, marea. Pentru navigaţia pe Mureş pledează atestarea unui
collegium nautarum şi un relief redând un genius nautarum, ambele
monumente provenind de la Apulum, unde funcţiona, foarte probabil un port.
Un port, pe acelaşi râu, a funcţionat şi la Micia de unde provine statuia,
VI. Economia 121
posibil de caracter funerar, a unui corăbier şi o închinare către genio
commerci. Probabil că şi cursul Oltului era folosit pentru navigaţie, cu bărci
sau plute, dar dovezile incontestabile lipsesc deocamdată. Dunărea a constituit
o importanţă cale de navigaţie a cărui siguranţă a sporit mult odată cu
constituirea provinciilor dacice. Două flote militare: classis Flavia Pannonica
şi classis Flavia Moesica asigurau securitatea navigaţiei pe Danubius. Pentru
a uşura circulaţia vaselor în zona Cazanelor, Traian a pus să se sape un canal
lung de 3220 m şi a creat condiţii pentru tractarea navelor în susul fluviului cu
ajutorul boilor. Produsele de import, din lumea egeică şi microasiatică,
îndeosebi amforele erau aduse pe Dunăre în amonte până în zona Drobetei, iar
dinspre vest, din nordul Italiei, din Pannonia sau chiar din Gallia, veneau de
asemenea amfore cu vin şi ulei şi mai ales veneau sigilatele. Pe Mureş, Tisa şi
Dunăre se transportau din Dacia sarea şi lemnul de calitate, dar şi alte produse
cum au fost cărămizile, produse de oraşul Siscia, în Pannonia, şi descoperite
la Cenad, în Banat. Un colegiu al navigatorilor este menţionat într-o inscripţie
de la Viminacium, iar un altul ce-i reunea pe navigatorii de pe toată Dunărea
(nautae universi Danubii) este menţionat într-o inscripţie de la Axiopolis.
Impozitele şi vămile. O importantă sursă de venituri din provincii, o

reprezenta, pentru administraţia imperială, impozitele. Pentru administrarea
finanţelor provinciei (ratio provinciae) a fost numit, de către împărat, un
procurator de rang ecvestru, iar după reforma administrativă, din anii 118 –
119, în urma căreia s-au creat trei provincii, exista câte un astfel de procurator
pentru fiecare provincie. Cel mai bine documentată este activitatea din Dacia
Superior, mai târziu Apulensis. Reşedinţa procuratorului financiar se afla la
Ulpia Traiana, unde se păstra întreaga evidenţă şi arhiva care formau
tabularium provinciae, deservit de un mare număr de funcţionari, liberţi şi
sclavi imperiali. Inscripţiile menţionează mai mulţi liberţi: Primitivos,
Carpion, care au îndeplinit funcţia de tabularius provinciae Daciae Apulensis.
Ei erau şefii întregului personal funcţionăresc şi aveau o situaţie materială
deosebită care le permitea să ridice monumente votive. Ajutoarele lor purtau
numele de adiutores tabularii şi erau numiţi dintre liberţii dar şi dintre sclavii
imperiali. Alte funcţii, îndeplinite mai ales de sclavi erau: librarius, scriba
tabularii, arcarius, dispensatores.
Pentru stabilirea impozitelor a avut loc un prim recesământ al bunurilor
şi persoanelor, în vremea lui Traian, despre care ne informează scriitorul
creştin Lactanţiu. Asemenea recesăminte erau repetate periodic. În oraşe şi în
teritoriile lor, recesământul averilor şi al persoanelor şi stabilirea impozitelor
erau făcute la fiecare cinci ani de către magistraţii speciali duumviri
quinquennales. Sumele rezultate din impozitul global al oraşelor şi din
teritoriile rurale erau vărsate finanţelor provinciei şi puteau fi folosite pentru
acoperirea cheltuielilor administraţiei locale sau pentru alimentarea fiscului
imperial.
În Dacia, ca şi în celelalte provincii, se plăteau mai multe feluri de
impozite. Cele mai importante, asemănătoare impozitelor directe din zilele
noastre, erau cele pentru proprietatea funciară (tributum soli), pentru bunurile
imobiliare şi pentru persoanele libere (tributum capitis). De plata impozitului
funciar erau scutiţi cetăţenii din oraşele înzestrate cu ius Italicum: Ulpia
Traiana, Apulum, Napoca şi Potaissa. Impozitele indirecte erau mai
numeroase. Ele erau denumite cu un termen general vectigalia şi se plăteau
pentru: moşteniri (vicesima hereditatum), în valoare de 5 %, iar de la
Caracalla 12 % şi era plătit numai de cetăţeni, impozitul pe eliberări de sclavi
(vicesima libertatis), cel pentru vânzarea sclavilor (vicesima quinta
mancipiorum), reprezentând 4 % şi un impozit de 1 % pentru vânzarea de
mărfuri (centesima rerum venalium). În afară de aceste impozite, datorate
administraţiei imperiale, oraşele puteau percepe şi ele unele impozite, pentru
bunurile adsignate propriilor lor cetăţeni (tributum levior) sau pentru
tranzitarea teritoriului lor. În teritoriile rurale se percepeau taxe pentru
păşunat, administrate de acei conductores pascui et salinarum ca şi pentru
tranzitarea cu turmele, scriptura.
Cel mai important dintre impozitele indirecte era cel pentru circulaţia
mărfurilor, vama, în cuantum de 2,5 % (quadragesima). Pentru încasarea
taxelor de vamă s-a organizat un serviciu special numit publicum portorium,
incredinţat, la început unor arendaşi, grupaţi în societăţi, apoi s-a recurs la
exploatarea directă, de către fiscul imperial prin intermediul unor procuratori.
Serviciile portoriului erau organizate, la scara întregului Imperiu, încă din
timpul lui Tiberius, pe mari circumscripţii ce grupau mai multe provincii.
Dobrogea a făcut parte, la început, din publicum portorii Ripae Thraciae, care
mai târziu a fost unificată cu circumscripţia Illiricum, formând împreună
publicum portorium Illyrici et Ripae Thraciae. Dacia a fost încadrată şi ea în
aceeaşi circumscripţie mare, care grupa vreo 8 -10 provincii. Practica
arendării vămilor unor conductores, în număr de doi sau trei, alcătuind o
societas, s-a aplicat până pe vremea împăratului Marcus Aurelius. Din această
perioadă se cunosc mai mulţi arendaşi din ordinul cavalerilor. Astfel, în anul
100, conductor publicii portorii Ripaae Thraciae era Charagonius
Philopalaestrus, iar în vremea lui Antoninus Pius este atestat Q. Sabinius
Veranus. Tot din vremea lui Antoninus Pius, prin anul 157, vama Illiricului
era arendată de o societate formată din T. Iulius Saturninus, C. Antonius
Rufus şi M. Antonius Fabianus, iar din intervalul 157 – 169, este atestată o
altă societas, formată din T. Iulius Capito, Iulius Ianuarius şi Iulius
Epaphroditus, conductores publicii portorii Illyrici et Ripae Thraciae. O
inscripţie, descoperită la Oescus, în Moesia Inferior, îl arată pe primul arendaş
ca fiind distins cu ornamenta decurionalia de către ordo decurionum al
coloniei Ulpia Traiana şi cu însemnele de duumvir onorific de către
municipiul Romula. Aceste onoruri conferite de două oraşe daco-romane sunt
edificatoare pentru înaltul prestigiu de care se bucurau aceşti arendaşi ai
vămilor, în lumea provincială.
VI. Economia 123
Trecerea la exploatarea vămilor prin numirea unor funcţionari imperiali
(procuratores), în fruntea circumscripţiilor, s-a practicat probabil din vremea
împăratului Commodus; acum cele trei Dacii şi Moesia Inferior formau un
distric vamal. Din vremea ultimului Antonin sunt atestaţi trei procuratori,
membri ai ordinului ecvestru şi având rangul de centenarius, adică salarizaţi
cu 100.000 de sesterţi. Primul este Avianus Bellicus, cunoscut dintr-o
inscripţie, din anul 182, descoperită la Nicopolis ad Istrum, oraş din Moesia
Inferior, întemeiat de Traian în cinstea victoriilor împotriva dacilor. Al doilea,
Ti. Claudius Xenophon este cunoscut din două inscripţii, una descoperită la
Efes, în provincia Asia, unde Xenophon, a fost numit procurator financiar
după ce anterior îndeplinise succesiv funcţiile de procurator financiar al
Daciei Apulensis şi procurator al vămilor din Moesia Inferior şi cele trei Dacii
(procurator Illyrici per Moesiam Inferiorem et Daciae tres). Din succesiunea
mandatelor de procurator ale lui Xenophon, reiese că funcţia de procurator al
vămii Illiricului era considerată superioară celei de procurator financiar al
Daciei Apulensis, deşi ambele erau retribuite la fel. Cea de-a doua inscripţie,
care îl menţionează pe Claudius Xenophon, provine de la Sucidava, unde
funcţiona un oficiu vamal, statio portorii, deservit de doi sclavi, servi villici,
Zoticus şi Salvianus. Aceştia ridică aici, în numele stăpânului lor, o statuie
pentru împăratul Commodus. Al treilea procurator cunoscut, din vremea lui
Commodus, a fost Pompeius (?) Longus, cunoscut dintr-o inscripţie onorifică,
pentru un împărat al cărui nume a fost martelat şi pentru geniul protector la
vămii Illiricului (Genio publicii portorii vectigalis Illyrici).
Din timpul lui Septimius Severes este atestat în această funcţie M.
Aurelius Heraclitus. La Drobeta, unde funcţiona de asemenea o statio
portorii, doi sclavi ai săi, servi villici, Eutyches şi Apulensis, au ridicat din
temelii un tabularium, adică o clădire a oficiului vamal de aici.
Ultimul procurator, cunoscut, al circumscripţiei vamale din care făceau
parte provinciile dacice a fost C. Iulius Paternus. El este menţionat într-o
inscripţie de la Băile Herculane (Ad Mediam), unde un sclav al său (vilicus),
pune un altar pentru Hercules, în sănătatea împăratului Caracalla şi a mamei
sale Iulia Domna.
Birourile pentru încasarea taxelor de vamă erau amplasate la intrarea în
provincie a principalelor drumuri: Dierna, Drobeta, Sucidava, Micia,
Porolissum sau în puncte obligatorii de trecere din interiorul acesteia: Pons
Augusti (Marga), Alburnus Maior (Roşia Montană) şi probabil Ampelum
(Zlatna). Arheologic a fost cercetată clădirea vămii de la Porolissum; ea
cuprindea clădirile administrative şi cazarma unui detaşament de soldaţi,
ambele protejate de un zid de incintă. Din textele epigrafice menţionate mai
sus reiese că fiecare oficiu de vamă era deservit de doi sclavi imperiali, dintre
care unul era şeful oficiului iar celălalt subaltern, locţiitor (vikarius).
Impozitele şi vămile reprezentau o sarcină financiară destul de însemnată
pentru provinciali. În Dobrogea romană coloniile greceşti au primit statut de
civitates peregrinae cu obligaţii fiscale diferenţiate. Callatisul, care avea un
foedus cu Roma, a beneficiat de scutire pentru impozitul funciar, în vreme ce
Histria a primit statutul de civitas stipendiaria. Totuşi datorită faptului că
economia sa nu mai era la fel de prosperă ca în perioada greacă, ea a obţinut
mereu de la funcţionarii imperiali, guvernatorii Moesiei (Tullius Geminus (47
– 50), Flavius Sabinus (50 – 57), Ti. Plautius Silvanus Aelianus (57 – 67),
Pomponius Pius (67 – 68) şi M. Laberius Maximus (100 – 102), unele scutiri
de taxele datorate fiscului imperial.
VII. Cultura în Dacia şi Dobrogea romană
Afirmaţia că Roma a cucerit popoarele Europei de două ori, o dată cu

armele şi a doua oară cu spiritul şi cultura sa, îşi află o deplină confirmare şi
în istoria Daciei romane. Mai mult chiar, în cazul Daciei această înclinare
spre unele elemente de civilizaţie şi cultură romană a început cu mult înainte
ca armele să-i decidă soarta, ca urmare a unei vecinătăţi imediate, vecinătate
din care au izvorât atât relaţii tensionate de confruntare, dar şi raporturi de
colaborare economică, prin schimburi, apoi şi politică prin tratate, şi pe
această cale, o cunoaştere şi o înrâurire benefică asupra civilizaţiei dacice.
Ansamblul proceselor şi fenomenelor petrecute în cele 17 decenii, cât
Dacia a aparţinut efectiv Imperiului roman, definite sintetic ca viaţa romană a
provinciei, a cuprins toate domeniile: habitatul, economia, administraţia, viaţa
socială şi politică, cultura şi conştiinţa religioasă. Între aceste laturi sau
aspecte ale vieţii romane din provincie a existat o strânsă interdependenţă şi
condiţionare, iar înţelegerea de ansamblu a fenomenului nu se poate face
decât prin evidenţierea permanentă a interferenţelor. Astfel formele expresiei
artistice în provinciile carpatice au fost determinate de bogăţia şi calitatea
materialului litic ce i-a servit ca suport dar şi de excepţionala diversitate etnică
şi de aici pluralitatea de tradiţii artistice şi convingeri religioase ce şi-au găsit
expresie materială într-o artă litică cu adevărat remarcabilă.
În caracterizarea de ansamblu a vieţii romane din provinciile dacice,
manifestările de ordin cultural şi spiritual sunt cu adevărat de importanţă
deosebită. Dacă aspectele de viaţă economică, administrativă şi militar-
politică au constituit factori şi premise favorabile ale romanizării,
manifestările din sfera cultural-spirituală sunt mai ales rezultanta şi dau
măsura intensităţii acestui fenomen, de importanţă excepţională pentru istoria
noastră veche. În decursul istoriei, în secolele ce au urmat perioadei clasice, o
serie de aspecte ale virţii economice şi cadrul politic s-au schimbat, ceea ce
s-a păstrat însă şi s-a transmis poporului român ca o zestre inconfundabilă, a
fost cultura şi spiritualitatea romană, conştiinţa daco-romană a poporului,
născută în epoca romană şi consolidată în încercările secolelor următoare.
Viaţa cultural-religioasă a provinciilor dacice nu poate şi nu trebuie să
fie studiată decât în contextul general al Imperiului, a căror parte inseparabilă
au fost, şi la ale cărui mişcări culturale şi de idei ele s-au aliniat.
În Dobrogea, cultura romană se alătura celei greceşti, iar influenţele
reciproce reeditau, la scară redusă evident, merea simbioză culturală a
antichităţii, cea greco-romană.
Dacia intra în cadrele lumii romane într-un moment când aceasta
reprezenta, de mult, o mare unitate economică şi culturală, iar deceniile ce au
urmat, cu dinastiile Antoninilor şi Severilor, au ridicat întreaga civilizaţie
romană la cele mai înalte cote atinse. În acest interval unitatea artistică a lumii
romane se desăvârşeşte şi sub anumite aspecte chiar se şablonează, dând
impresia unei uniformităţi copleşitoare, apăsătoare chiar (uniformité
accablante), după expresia lui F. Lot. Chiar dacă se mai păstrează încă acea
dualitate de faciesuri, oriental-greacă, în jumătatea răsăriteană a Imperiului şi
occidental-latină, în cea apuseană, o singură mare civilizaţie, cea helenistico-
romană, caracterizează împărăţia cezarilor, în ansamblul său. Dincolo de
această unitate dominantă şi dominatoare, viaţa cultural-religioasă a diverselor
provincii conserva, în proporţii diferite şi anumite aspecte particulare, izvorâte
din condiţiile specifice ale fiecăreia : poziţia geografică, structura etnică şi
vitalitatea tradiţiilor culturale autohtone, vechimea apartenenţei la Imperiu.
Din această perspectivă manifestările cultural-religioase din Dacia romană, se
înfăţişază la nivelul şi în limitele civilizaţiei provinciale din Imperiu,
influenţate într-o oarecare măsură de poziţia mărginaşe a Daciei, provincie de
pe limes, şi tocmai din acest motiv, de prezenţa unui numeros corp militar, ce
imprimă întregii vieţi provinciale un caracter mai sobru, mai cazon. Elementul
autohton, dacii şi preferinţele lor artistice sau religioase nu au contribuit la
cristalizarea unui facies aparte manifestărilor. Cu toate aceste limitări, epoca
romană, civilizaţia şi cultura ce o caracterizează, reprezintă pentru istoria
noastră milenară, momentul unei maxime deschideri şi al participării efective
la marea istorie a lumii antice.
Conceptul de viaţă cultural-spirituală însumează o multitudine de aspecte
şi forme de manifestare concretă ; limba şi creaţia literară, arhitectura şi artele
plastice, credinţele religioase şi cele funerare, sărbătorile şi spectacolele, care
toate transpun, prin forme de expresie specifice, o viziune unitară asupra
lumii, de esenţă greco-romană.
Studiul vieţii cultural-religioase din Dacia şi Dobrogea romană are, în
istoriografia naţională o veche tradiţie, însumând astăzi sute de titluri de
întindere şi valoare inegale, tratând fenomenul în integralitatea sa, sau aspecte
particulare.
Limba latină, scrierea şi creaţia literară. În amestecul etnic, creat prin

colonizarea masivă a Daciei, limba latină a constituit principalul mijloc de
comunicare, ea fiind folosită de administraţie, de armată şi de marea
majoritate a coloniştilor. Treptat, ea va fi adoptată şi de populaţia autohtonă,
după trecerea unei perioade de bilingvism daco-latin.
VII. Cultura în Dacia şi Dobrogea 127
Limba latină face parte, din grupul italo-celtic, care este cel mai vestic
din aria lingvistică indoeuropeană. Din Latium, care a fost patria sa străveche,
ea s-a extins treptat, odată cu expansiunea militar-politică şi culturală a
Romei, în toată Italia şi apoi în cele mai multe provincii ale republicii şi
Imperiului roman. În Grecia şi în acele zone în care elenismul şi-a impus
propria sa limbă, adică cea greacă, latina s-a impus doar parţial sau deloc.
Latina, răspândită în lume prin forţa cuceritoare a romanilor, nu a fost
cea literară, creată de marii scriitori ai epocii republicane, ci limba vorbită de
marea masă a poporului, care se deosebea de prima atât în ceea ce priveşte
compoziţia lexicului - în care s-au păstrat forme arhaice nepreluate de limba
literară, sau au pătruns elemente ale celorlalte limbi italice – cât şi în ceeace
priveşte sintaxa unde se renunţa adeseori la desinenţele cazuale iar construcţia
frazei devenea mai puţin flexibilă impunânduse o ordine relativ fixă.
Această formă a latinei a fost denumită, după o expresie a lui Cicero
(vulgaris sermo) , drept latină vulgară, deşi o expresie mai ferită de echivocuri
ar fi aceea de latină vorbită sau de latină comună. Cercetătorii latinei comune
şi ai limbilor neolatine (C. Tagliavini) sunt de părere că elementele rustice
aduse în limba latină de către popoarele care şi-au însuşit-o au constituit
germenii diferenţierilor dialectale care se vor dezvolta apoi în fiecare limbă
romanică.
Principala sursă de cunoaştere a latinei vorbite în Dacia şi Dobrogea
romană o constituie inscripţiile rămase din această epocă. De asemenea fondul
latin de cuvinte al limbii române permite reconstituirea unor forme specifice şi
particulare ale latinei carpato-dunărene, neatestate prin inscripţii.
Prima concluzie ce se desprinde din studiul inscripţiilor din Dacia este
folosirea aproape generalizată a limbii latine. Numărul inscripţiilor redactate
în această limbă este de peste 3500, în vreme ce inscripţiile greceşti sunt în
număr de circa 40, iar 6 sunt bilingve, redactate în limbile siro-palmireană şi
latină. Inscripţiile în limba greacă provin din mici comunităţi grecofone de la
Ulpia Traiana, Apulum sau din zona auriferă a Munţilor Apuseni. Numărul
celor care cunoşteau şi limba greacă, alături de cea romană, trebuie să
presupumem că era mult mai mare în centrele urbane, căci la vremea aceea
moda limbii greceşti era răspândită printre elitele municipale. Acest lucru este
sugerat şi de frecvenţa antroponimelor greceşti din provinciile dacice, care
reprezintă aproximativ 14 % din totalul celor cunoscute.
În Dobrogea oraşele greceşti de pe litoral au rămas şi în epoca romană,
în proporţie covârşitoare grecofone, în vreme ce, în restul teritoriului latina
este predominantă, iar greaca mai puţin reprezentată.
Analiza textelor epigrafice din Dacia şi Dobrogea romană, evidenţiază
puţine particularităţi faţă de ceea ce se cunoaşte în alte provincii ale
Imperiului şi cu deosebire în cele danubiene. Caracterul relativ unitar al latinei
comune atestate prin inscripţii se datorează într-o oarecare măsură şi formelor
şablonate şi stereotipe de redactare a inscripţiilor mai ales cele oficiale, care
lăsau mai puţină libertate de expresie comanditarului. Singurele texte unde
cunoştinţele de limbă şi nivelul de cultură sunt mai evidente sunt cele de
caracter funerar. Între particularităţile latinei dunărene sunt mai evidente, fără
a fi totuşi numeroase, transformarea unor vocale: a > e, e > i, sincoparea
vocalelor neaccentuate, betacismul, dispariţia unor consoane finale sau a celor
duble, apoi în morfologie confuzia între cazuri şi declinări. Influenţa limbii
dacice asupra latinei din Dacia nu se face simţită în textele păstrate.
Sub aspect grafic, cea mai mare parte a inscripţiilor au fost redactate în
alfabetul monumental (scriptura monumentalis), grafia literelor variind de la
un centru la altul şi de la o perioadă la alta. În oraşe, unde lucrau cei mai
pricepuţi şi mai culţi gravori, literele au o formă elegantă şi proporţionată, dar
în unele cimitire rurale, precum cel de la Sighişoara, literele prezintă
numeroase stângăcii de formă iar textul erori de exprimare. Mai rar, pe
tăbliţele cerate descoperite în minele romane din zona Alburnus Maior, pe
diplomele militare, pe unele cărămizi sau pe unele vase, zgâriate după ardere,
s-a folosit şi scrierea cursivă.
Numărul celor care ştiau să scrie şi să citească a fost destul de mare în
Dacia şi Dobrogea romană. Acest lucru reiese, în primul rând din mulţimea
inscripţiilor amplasate în locuri publice, a celor de caracter funerar, a actelor
juridice consemnate în textele unor tăbliţe cerate şi în numărul foarte mare de
instrumente de scris pe astfel de tăbliţe, stili, din os sau din bronz, descoperiţi
în oraşe, castre dar şi în mediul rural îndeosebi în vestigiile unor villae
rusticae. Faptul că pe unele din tăbliţele cerate, amintite mai sus, se
menţionează explicit că muncitorul care a încheiat actul nu ştie să scrie şi a
apelat la serviciile unui scrib, este un indiciu că necunoaşterea scrisului este
mai degrabă o excepţie, decât o regulă, căci în acest din urmă caz menţionarea
expresă nu-şi mai avea rostul. În multe puncte din provincie au fost
descoperite monumente votive sau funerare fără text sau cu textul executat
într-o manieră foarte rudimentară ce contrastează cu realizarea îngrijită a
decorului. În ambele cazuri fenomenul a fost interpretat ca o dovadă de
inscripţionare a monumentului, cu vopsea în primul caz, de către cei care l-au
folosit. Strădania unor provinciali de a-şi însuşi scrisul şi cititul limbii latine
este dovedită şi de descoperirea, în 28 de puncte, dintre care 20 sunt castre, a
unor materiale tegulare pe care s-au imprimat, în pasta moale, alfabetul latin
sau texte. Pentru militari serviciul era un bun prilej de a-şi însuşi limba şi
scrierea latină care le oferea astfel posibilitatea de promovare.
Funcţionarea unor şcoli de grad inferior, ludi litterarii, în care se învăţa
scrisul şi cititul, memorarea şi socotitul, este atestată, în mod indirect, pentru
Dacia şi Dobrogea romană. La Micia şi Germisara, pe două monumente
funerare, sunt redaţi copii în atitudini tipic şcolăreşti, cu stili în mână, sau în
faţa unui magister, iar într-un mormânt de copil de la Tomis s-au găsit o tăbliţă
cerată şi un penar. Instruirea copiilor sau a sclavilor ce urmau să fie folosiţi ca
pedagogi sau în administraţie, se făcea în familie sau în scoli publice finanţate
de cei interesaţi. Şcoli mai înalte, conduse de un grammaticus, în care se
studia literatura latină şi cea greacă, apoi artele liberale: matematica,
geometria, muzica, nu sunt atestate în Dacia şi Dobrogea romană. Cu toate
acestea o serie de descoperiri atestă un nivel de cultură clasică destul de înalt,
la unii membri ai societăţii provinciale. La Romula, pe o cărămidă, se află
gravat îndemnul “ale războiului troian (evenimente) după Homer (să le
înveţi)”, iar la Ulpia Traiana, două mozaicuri, descoperite în secolul trecut, în
zona extramurană, prezentau teme inspirate din ciclul troian: Judecata lui
Paris şi Implorarea lui Achile de către Priam. Tot la Ulpia Traiana un epitaf
începe cu un vers din Vergiliu: Hic pietatis honos… (Aen., I, 253), iar pe o
stelă funerară de la Tomis, începutul unui distih elegiac (hic ego qui iaceo), se
apropie de un vers din elegiile lui Ovidiu (Tristia, III, 3, 61).
Un nivel de cultură superior dovedesc şi unele reprezentări figurate ce
reproduc teme mitologice de mare circulaţie în antichitatea greco-romană,
precum marele relief de la Ulpia Traiana, executat din marmură, care redă
întregul ciclu am muncilor lui Hercule, sau altele, în număr de vreo şapte care
prezintă plastic, prin imaginea Lupei Capitolina, mitul fondării Romei.
Interesantă este şi cugetarea filosofică exprimată pe o piatră de mormânt din
Tibiscum “terra tenet corpus, nomen lapis atque animam aer” (pământul ţine
trupul, numele (este pe) piatră, iar sufletul (se află) în aer…), care este un
reflex al doctrinei filosofice a neostoicilor, profesată de însuşi împăratul
Marcus Aurelius (Către sine, IV, 21) şi care, se pare că, şi-a găsit adepţi şi în
cadrul societăţii provinciale din Dacia.
Despre dezvoltarea unei adevărate literaturi în Dacia nu avem dovezi,
dar unele texte epigrafice, de caracter votiv sau funerar prezintă o oarecare
valoare literar-artistică. Astfel este închinarea, în versuri, pusă la Germisara,
de un provincial, pe nume Bassus, pentru o divinitate a apelor tămăduitoare:
Hanc tibi marmoreo caesam de monte dicavi
regina undarum Nnympha decus nemorum
voto damnasti perfecta quem prece Bassus
moenitae propter moenia Germisarae
IDRIII/3,239
Ţie, regină a apelor, nimfă, podoaba pădurii,
Bassus, a cărui rugi tu le-ai plinit bucuros,
Ţi-a dedicat, dintr-o stană de marmură, altarul acesta
Lângă Germisara ta, de pe-întăritele culmi
(Traducere T. A. Naum, în IstRom, I, 1960, p. 438)
O altă închinare în versuri a fost pusă la Ulpia Traiana către zeiţa

orientală Caelestis. Valoare artistic-literară prezintă şi unele epitafuri în
hexametri, cu caracter elegiac, precum cel al lui Aelius Iulius Iulianus, fost
magistrat al Romulei, sau al veteranului P. Aelius Ulpius, înmormântat la
Tibiscum şi altele descoperite la Gherla, Apulum, Micia şi Ulpia Traiana. Şi
mai bogată este această literatură în Dobrogea, mai ales la Tomis, unde se
cunosc peste 40 de astfel de texte de caracter funerar, dintre care doar două
sunt în latină, iar restul în greacă.
Poemele homerice, marile teme ale mitologiei clasice, elemente ale marii
literaturi latine, cugetări filosofice în maniera neostoicismului şi unele
încercări de creaţie literară în hexametri, exprimă toate nivelul şi sfera
preocupărilor intelectuale în rândul elitelor provinciale. Desigur, comparativ
cu realizările, în domeniu, din alte provincii, ele apar modeste şi se pot explica
printr-o anumită criză a vieţii intelectuale în epocă şi prin poziţia mărginaşe a
Daciei, ce a condus la o militarizare excesivă a ei şi de aici, o anumită
sobrietate şi un spirit mai pragmatic al romanităţii carpatice.
Cunoştinţele ştiinţifice. Natura şi nivelul acestora pot fi reconstituite din

analiza ansamblului de vestigii ale civilizaţiei romane din Dacia şi Dobrogea
romană. Este deci vorba de felul cum marile cuceriri ale ştiinţei antice greco-
romane se regăsesc în creaţia materială a epocii, căci de opere cu caracter
teoretic, produse aici nu poate fi vorba. Analiza planimetrică a unor edificii
daco-romane, îndeosebi castre, dar şi construcţii civile urbane şi villae
rusticae, au pus în evidenţă folosirea sistemului de măsurători roman şi
respectarea unor proporţii consacrate în geometria antică. Astfel planul
castrului legionar de la Potaissa corespunde unui dreptunghi de temă 2, iar
cel al clădirii comandamentului cu unul de temă 3. Întrarea în această clădire
coincidea cu locus gromae şi împărţea axul lung al castrului după secţiunea de
aur (1, 618). Raporturi apropiate de acest străvechi principiu de modulare a
construcţiilor, au fost identificate şi într-o villa rustica de la Apoldu de Sus,
al cărei plan se inspiră din cel al locuinţei italo-romane cu atrium.
Măsurătorile executate pe mai multe capiteluri au pus iarăşi în evidenţă,
cunoaşterea şi respectarea proporţiilor arhitecturii clasice. Toate aceste
constatări pun în evidenţă respectarea, în epoca imperială, a unor străvechi
relaţii geometrice, cu profunde semnificaţii mistice, a unor prescripţii magico-
rituale transpuse în raporturi geometrice. Cunoştinţele de matematică,
geometrie şi astronomie sunt puse în evidenţă şi de construcţiile unor cadrane
solare, la trasarea analemmei, de felul celor descoperite la Ulpia Traiana şi la
Cumpăna (jud. Constanţa).
Meşterii aurari din zona Munţilor Apuseni foloseau pentru extragerea
aurului din minereu o metodă specială, amalgamarea cu ajutorul mercurului.
Pentru obţinerea acestui metal au funcţionat, în aceeaşi zonă, distilerii, în care
se obţinea dintr-un minereu local cinabru, mercurul şi sulful.
La Tibiscum şi la Porolissum, unde funcţionau mari ateliere de sticlă se
foloseau de asemenea procedee tehnice deosebit de avansate pentru obţinerea
diferitelor varietăţi de sticlă colorată; sticla aurită, sticla rubin, sticla albastră
de cobalt, verde de cupru.
La Ampelum se obţineau prin procedee speciale, care presupun de
asemenea cunoştinţe tehnice deosebite, vase cu glazură plombiferă. Prezenţa
în documentele medievale timpurii (anul 1440), a termenului de păcură de la
latinescul picula, păstrat numai în limba română şi deci folosit de populaţia
daco-romană, este o dovadă despre exploatarea şi folosirea acestui produs
natural în epoca daco-romană.
În concluzie, se poate afirma că, fără a forma obiectul unor preocupări
intelectuale distincte, cunoştinţele ştiinţifice ale vremii erau cunoscute şi
aplicate şi în provinciile dacice.
Arhitectura şi urbanismul au constituit un domeniu priviligiat al creaţiei

romane, în care geniul lor a strălucit, lăsând o amprentă inconfundabilă şi
perenă. Spre deosebire de greci, care au dezvoltat-o mai ales în edificii
consacrate sacrului, la romani această artă a fost pusă mai mult în slujba
omului, ea fiind, în mod esenţial urbană şi funcţională. Civilizaţia romană,
pătrunsă în Dacia după 106, se caracterizează, printre altele, şi printr-o
remarcabilă arhitectură de factură clasică, materializată prin edificii
impunătoare, laice sau religioase, de folosinţă obştească sau privată, pentru cei
vii sau pentru cei plecaţi. Arhitectura dacilor nu a influenţat în nici un chip
noua artă, singurul lor element comun fiind doar apelul la materialul litic,
prezent din abundenţă în spaţiul dacic.
Dezvoltarea arhitecturii a fost, în mod nemijlocit influenţată de progresul
procesului de urbanizare din provinciile dacice, oraşele oferind câmp larg de
afirmare pentru arhitecţii şi geometrii vremii. Realităţile arheologice
constatate în cazul unor oraşe precum Ulpia Traiana, Napoca, primul oraş de
la Apulum, evidenţiază faptul că în edificarea acestora au fost respectate
canoanele urbanismului roman, moştenitor, la rândul lui, al celui etrusc.
Potrivit acestor precepte întemeierea unui oraş nu era doar operă tehnică de
arhitecţi şi măsurători ci şi un act cu profunde semnificaţii religioase săvârşit
după străvechi rituri de întemeiere. Lucrarea începea cu inauguratio prin
luarea auspiciilor adică consultarea voinţei zeilor de către întemeietorul
investit cu imperium şi asistat de auguri; urma apoi orientatio în cursul căreia
erau determinate în teren cele două axe principale: decumanus maximus, pe
direcţia est-vest şi cardo maximus, perpendiculară pe prima şi orientată nord-
sud. În punctul de intersectare al celor două axe, materializate apoi prin
străzile principale ale oraşului, se amenaja forum-ul centrul vieţii economice
şi cultural-politice a oraşului unde se ridicau principalele edificii urbane:
bazilica, temple, curia, sedii ale unor asociaţii, birouri de interes public,
prăvălii. Cel de al treilea act al întemeierii - limitatio - consta în delimitarea
ariei viitorului oraş prin trasarea unei brazde de întemeiere (sulcus
primigenius) cu un plug la care erau înjugaţi o vacă albă şi un bou alb. În
dreptul viitoarelor porţi brazda era întreruptă. Terenul aflat de o parte şi de
alta a brazdei ce marca limitele oraşului se numea pomerium şi era considerat
o incintă sacră în interiorul căreia acţionau o serie de interdicţii de natură
religioasă şi juridică (nu erau admise templele unor divinităţi străine,
înmormântările, portul armelor). Cele patru sectoare ale oraşului, delimitate
de străzile principale, erau apoi împărţite, ca o tablă de şah, de străzi
secundare paralele cu cardo maximus şi decumanus maximus care purtau
denumirea de cardines şi respectiv decumani. Cvartalele patrate erau
destinate construcţiilor de locuinţe individuale (domus) sau caselor pentru
închiriat (insulae) precum şi pentru edificii de interes obştesc. O monedă de
bronz, bătută de Traian, redă schematic actul de trasare a perimetrului
viitorului oraş Ulpia Traiana – limitatio – cu respectarea vechilor norme
religioase, prezentate mai sus.
Am arătat, într-un capitol anterior destinat aşezărilor, nivelul
cunoştinţelor noastre privind aspectul urbanistic al oraşelor daco-romane. În
cele ce urmează ne vom opri, pe scurt asupra celor mai reprezentative
monumente de arhitectură.
Dintre tipurile clasice de monumente cele mai bine ilustrate în
provinciile dacice au fost: castrele, cu funcţii exclusiv militare, bazilicile din
foruri (forensis) ( Ulpia Traiana, Tropaeum Traiani, Histria) sau din castre
(castrensis, exercitatoria) (Potaissa), termele (Ulpia Traiana, Drobeta,
Romula, Slăveni, Micia Apulum, Histria), amfiteatrele (Ulpia Traiana, Micia,
Porolissum, Apulum), templele (Ulpia Traiana, Micia, Apulum, Potaissa,
Napoca, Porolissum, Tibiscum, Cioroiu Nou, Callatis, Histria şi cu siguranţă
în celelalte oraşe şi chiar localităţi rurale (Decea Mureşului, Doştat). În
mediul rural cele mai reprezentative monumente ale arhitecturii romane au
fost villae-le rusticae sau cele suburbane.
Castrele din Dacia şi Dobrogea romană corespund în general ca formă şi
proporţii, celor recomandate de tratatul despre castre atribuit (fără prea mare
certitudine) lui Hyginus, unde se recomandă construcţii de tip castra tertiata,
la care raporturile dintre laturi este de 2/3. În funcţie de perioada în care au
fost construite, de natura şi mărimea trupei care le-a ridicat şi folosit, dar şi de
condiţiile concrete din teren s-au produs şi abateri de la aceste canoane. Cele
mai mari castre din Dacia şi Dobrogea romană au fost cele legionare de la
Potaissa (23,37 ha), Apulum ( circa 19 ha) şi respectiv Troesmis. Edificarea
unui castru urma şi respecta aceleaşi reguli tehnice şi ritualuri sacre ca şi în
cazul uni oraş.
Construcţia reprezentativă din interiorul unui castru era clădirea
comandamentului, principia, amplasată la intersecţia principalelor drumuri
din interior: via praetoria cu via principalis. Principia castrului legiunii V
Macedonica avea o formă dreptunghiulară cu dimensiunile de 124,60 x 72,60
m şi cuprindea o curte centrală, atrium, mărginită pe trei laturi de clădiri cu
portice la faţadă, iar pe latura opusă intrării, de o urişă sală acoperită, o
basilica uninavată de 72 x 16 m. În interiorul acestei săli, la cele două capete
ale laturilor lungi au fost ridicate două construcţii simetrice cu rol de
tribunalia, iar în spatele basilici castrense se afla un alt ansamblu de clădiri
având în centru un mic sanctuar, aedes principiorum. În interiorul basilici s-au
descoperit mai multe fragmente arhitectonice, unele de marmură, fragmente
de statui din bronz aurit şi mai multe inscripţii ce onorau îndeosebi familia
imperială a Severilor. Intrarea în principia se făcea pe o poartă monumentală
cu trei deschideri în genul unui arc de triumf, iar porticele ce mărgineau curtea
centrală aveau coloane toscane înalte de 2,60 m la care se adăuga înălţimea
stilobatului astfel că înălţimea porticului ajungea la 3,6 m. Întreaga clădire a
comandamentului avea aspectul unui palat şi era cu siguranţă cea mai
impunătoare clădire din Potaissa şi una din cele mai reprezentative din
întreaga provincie. Clădiri cu plan asemănător şi avînd evident aceeaşi
funcţionalitate au fost cercetate şi în alte castre dar dimensiunile şi realizarea
arhitectonică sunt inferioare.
Dintre amfiteatre, cel mai bine cunoscut arheologic este cel de la Ulpia
Traiana. Amplasat la nord de oraş, el avea o formă de elipsă şi a cunoscut
două faze de construcţie. În prima fază a fost construit în piatră doar zidul ce
delimita arena, o elipsă cu diametrele de 66 m, cel orientat est-vest, şi 47 m
cel perpendicular pe el şi de asemenea camerele de sub lojile amplasate la
capetele diametrului mic (nord-sud). Partea pentru spectatori, cavea, avea
gredenele sprijinite pe o structură de lemn ce cuprindea cel puţin trei şiruri
concentrice de stâlpi. Această primă formă a edificiului a fost în folosinţă din
anii 106 –108 şi pînă în anii lui Antoninus Pius când amfiteatrele de la
Porolissum şi Ulpia Traiana fost refăcute integral în piatră şi inaugurate,
primul în anul 157, cel de la Ulpia în anul 158 sau după aceea. În forma
finală cavea amfiteatrului de la Ulpia Traiana, avea un podium, situat imediat
în spatele zidului ce delimita arena şi în continuare două maeniana. Întreaga
construcţie se sprijinea pe trei ziduri concentrice şi mai multe ziduri radiale,
iar casetele delimitate de cele două structuri de zidărie erau, unele umplute cu
pământ, altele folosite ca spaţii utilitare. Pe podium se afla un rând de bănci
rezervate magistraţilor şi notabililor oraşului, iar pe direcţia diametrului scurt,
două platforme mai înălţate, podia magistratus, probabil acoperite, unde luau
loc cele mai importante personaje ale momentului. Cele două meniane aveau,
cel de jos –maenianum primum - patru rânduri de bănci de piatră, iar cel de
sus -maenianum summum- probabil trei rânduri de bănci de lemn. Accesul la
cele trei sectoare ale caveei se făcea pe 12 scări scalaria. Acestea deserveau
diferitele sectoare, numite cunei, în care era împărţit fiecare maenianum şi
asigurau o dirijare a categoriilor de public spre locurile ce-i reveneau, în
raport cu poziţia lor socială. Nu se poate preciza dacă edificiul a fost prevăzut
cu un acoperiş de ţiglă sau doar cu un velarium. Capacitatea amfiteatrului a
fost estimată la 5373 de spectatori dintre care 422 pe podium, 2805 în
maenianum primum şi 2146 în maenianum summum.
Amfiteatrul de la Porolissum avea o capacitate şi mai mare, iar cel de la
Micia avea o formă aproape rotundă şi putea primi un număr mai redus de
persoane.
Termele, răspunzând unui ideal de civilizaţie specific romană, erau în
acelaşi timp şi valoroase realizări ale arhitecturii antice remarcabile prin
amploarea, planimetria complexă şi proporţiile lor dar şi prin valoarea
elementelor decorative şi nu în ultimul rând prin soluţiile tehnice încorporate.
Este neîndoielnic că toate oraşele daco-romane şi unele aşezări rurale mai
dezvoltate, castrele şi aşezările civile de pe lângă ele au avut băi publice.
Arheologic au fost cercetate termele de la Ulpia Traiana, Drobeta, Romula şi
de pe lângă numeroase castre, folosite şi de populaţia civilă din vici militari.
Termele din capitala Daciei romane erau construite în partea de nord-vest a
oraşului şi erau o construcţie închisă şi simetrică, cu laturile de 20 X 30 m
cuprinzând două ansambluri complete şi separate unul destinat bărbaţilor, de
dimensiuni mai mari şi un altul pentru femei. Ambele băi aveau circuit
complet adică erau dotate cu: apodyterium, tepidarium, caldarium şi
frigidarium; în plus baia bărbaţilor avea şi un bazin mai mare, cu apă rece,
pentru înnot, natatio, folosit probabil numai vara. Termele de la Drobeta erau
dotate cu o mare curte patrată interpretată ca palestre, mărginită de un portic şi
numeroase spaţii încălzite.
Dintre construcţiile cu destinaţie administrativă se remarcă prin valoarea
lor arhitectonică palatul procuratorului financiar de la Ulpia Traiana (domus
procuratoris) şi palatul reşedinţă al guvernatorului celor trei Dacii
(praetorium consularis) de la Apulum.
Un edificiu reprezentativ, al arhitecturii din capitala provinciei, trebuie
să fi fost şi aedes Augustalium, cunoscut dintr-o inscripţie şi confundat, pînă
de curând, cu primul forum al oraşului. El a fost construit de către M.
Procilius Regulus, cavaler roman şi decurion al oraşului, în a doua jumătate a
secolului II, cu banii, lăsaţi special pentru aceasta, de tatăl său M. Procilius
Niceta, duumvir şi flamen în capitala provinciei.
Opere remarcabile ale arhitecturii antice au fost şi edificiile consacrate
cultului, chiar dacă templele romane sunt mai puţin monumentale şi adeseori
copleşite de adaosuri utilitare care le afectează armonia şi echilibru. Pe cale
epigrafică şi prin descoperiri arheologice avem cunoştinţă de existenţa unui
mare număr de astfel de edificii. Mai bine cunoscute sunt cele care au fost
cercetate prin săpături sistematice. La Ulpia Traiana aria sacră se afla la nord
de pomoerium. Aici au fost cercetate arheologic în decursul timpului 10
temple, iar altele sunt atestate pe baza inscripţiilor sau a unor fragmente
arhitectonice. Dintre divinităţile panteonului greco-roman au avut temple la
Ulpia: Liber Pater, Aesculap şi Hygia, Silvanus, Nemesis, Diana, Dis Pater şi
Proserpina, iar dintre cele orientale: Mithras, Caelestis Virgo şi Isis. Templele
cercetate arheologic au fost clasificate, după aspectul planimetric şi
arhitectonic în: temple cu plan simplu, temple cu plan specific şi temple cu
plan clasic.
Templele cu plan simplu au formă rectangulară şi una sau două încăperi.
Elementul principal este cella, care este uneori precedată de un pronaos
simplu. Dimensiunile lor sunt reduse iar ca arie de răspândire astfel de edificii
se cunosc în intreg Imperiul. În Dacia corespund acestui tip următoarele şase
edificii de la Ulpia Traiana: templul dedicat zeilor sirieni, cel al zeiţei
Nemesis, templul lui Silvanus şi alte trei temple din sanctuarul zeilor
vindecători, precum şi un mic templu descoperit în villa rustica de la Apoldu
de Sus “Curtea Velii”.
Din grupa a doua fac parte templele consacrate lui Mithras şi un templul
cu plan patrat din sanctuarul zeilor vindecători de la Ulpia Traiana. Templele
consacrate lui Mithras se individualizează arhitectonic prin amplasarea lor
subterană, prin care se încerca reconstituirea atmosferei peşterilor ce au
constituit lăcaşele de cult iniţiale ale divinităţii. Mithreum-ul de la Ulpia
Traiana avea o lungime de 44,23 m şi lăţimea de 12,44 m. Pe axul lung se
succedau de la intrarea, amplasată spre nord-est, următoarele elemente
constructive: un pronaos, format dintr-un portic şi un coridor, un naos la care
se ajungea coborând şapte trepte şi care se pare că era divizat în trei nave, de
către două ordonanţe de coloane, nava centrală având pavimentul mai coborât
cu două trepte, iar la extremitatea de sud-vest a navei centrale o cella cu
dimensiunile interioare de 3,80 x 4,2o m şi separată de nava centrală a
naosului printr-o draperie. Pereţii cellei erau pictaţi în roşu, culoarea de fond,
peste care erau trasate linii şerpuite de culoare albastră şi figuri geometrice.
Tavanul era format dintr-o boltă de cărămidă. În decursul săpăturilor,
executate la sfârşitul secolului trecut, au fost descoperite peste 200 de piese
sculpturale şi epigrafice. Templul a fost construit înainte de războaiele
marcomanice, în timpul cărora a fost incendiat, apoi a fost refăcut şi cândva a
suferit o nouă incendiere. Temple consacrate lui Mithras au mai fost cercetate
la Porolissum, la Decea Mureşului, la Romula şi într-o peşteră de lângă satul
Gura Dobrogei (jud. Constanţa).
Templul cu plan patrat este format din două incinte concentrice : cea
interioară închisă cu zid forma cella iar cea exterioară era un portic ce
mărginea cella pe toate patru laturile. Acest tip de edificii numite şi temple
gallo-romane sau romano-celtice a apărut în Gallia şi s-a răspândit în
Brittania şi Germania.
Elementele unui templu clasic se regăsesc la templul lui Liber Pater şi
cel presupus a fi consacrat mai multor divinităţii, ambele de la Ulpia Traiana.
Şi aici elementul principal îl reprezintă cella. Ea se află situată pe o platformă
mai înălţată decât nivelul templului la care se ajunge pe nişte scări amplasate
frontal. Pronaos-ul este format dintr-o curte, atrium, mărginită pe trei laturi de
un portic. Un templu asemănător a fost cercetat la Micia, iar in afara Daciei
construcţii cu plan asemănător se cunosc în Africa la Leptis Magna şi
Thuburbo Maius.
Cu o incintă sacră -temenos- erau înconjurate cele patru temple ce
formau sanctuarul zeilor vindecători de la Ulpia Traiana. Alături de ele
complexul mai cuprindea un altar în aer liber, un posibil bazin, două fântâni şi
câteva gropi de cult, în care erau depuse ofrande aduse de credincioşi.
Realizări de excepţie au fost şi podurile între care cel de la Drobeta,
creaţie a arhitectului Apolodor din Damasc, din anii 103 – 105, a fost
considerat, de către cei ce l-au văzut în epocă (Cassius Dio), o realizare
inginerească şi arhitectonică excepţională, o adevărată capodoperă a genului.
Cu o lungime de 1134,9 m şi lăţimea de 14,55m, podul se sprijinea pe 20
picioare de zidărie, fiecare cu o lăţime de 18 m şi distanţate între ele la 51 m,
peste care se ridicau arcuri triple din bârne ce susţineau tablierul, tot din lemn,
pe care erau amenajate calea de rulare şi trotuarele laterale, pentru pietoni,
prevăzute cu balustrade frumos executate. La cele două capete podul se
termina cu portaluri monumentale executate în întregime din zidărie de piatră
şi cărămidă (pentru a fi protejate de incendii) şi ornamentate cu trofee şi
statui.
Unul dintre cele mai reprezentative monumente ale artei romane
provinciale a fost monumentul triumfal de la Adamclisi, ridicat pentru a cinsti
victoria romană din anul 102, împotriva dacilor şi a aliaţilor lor, care
invadaseră Moesia Inferior, pentru a schimba soarta războiului din Dacia.
Potrivit textului gravat la partea superioară a monumentului, acesta a fost
inaugurat în toamna anului 109 şi consacrat lui Mars Ultor (Marte
Răzbunătorul), al cărui cult fusese instituit oficial de către Octavianus, după
înfrângerea asasinilor lui Caesar, pentru a cinsti printr-un cult special
răzbunarea morţii acestuia. Sub aspect formal monumentul de la Adamclisi se
înscrie într-o serie mai largă de monumente, cu rol de mausolee, răspândite în
Italia şi tot Occidentul roman, dar prin monumentalitatea sa şi prin
semnificaţia cultural-istorică, ce consacră triumful armatei romane şi
răzbunarea celor morţi în apărarea patriei, el este unic în Imperiu.
Monumentul avea, pe baza unor reconstituiri propuse de cercetători, o
înălţime de aproximativ 42,40 m şi se compunea din patru părţi principale. La
bază o platformă circulară formată din nouă trepte (crepidoma) peste care se
ridica un cilindru uriaş de zidărie cu diametrul aproximativ egal cu înălţimea
totală a monumentului, terminat la partea superioară cu un acoperiş conic,
peste care se amplasau două blocuri hexagonale, iar la partea superioară,
trofeul propriu-zis sub forma unei statui colosale, înaltă de 10,60 m, bifrontală
şi imbrăcată în armură. Semnificativă sub aspectul artei provinciale şi al
valorii documentar istorice, este decorarea întregului monument. În jumătatea
superioară a tamburului cilindric se afla un brâu format din 54 de metope
sculptate în calcar local, mărginit pe laturile de jos şi de sus de câte o friză
sculptată în relief: cea de jos de o realizare artistică deosebită era formată din
vrej de acant, formând spirale simetrice terminate cu capete de lupi afrontate,
iar cea de sus, mai simplă se compunea din spirale împletite şi palmete
aşezate alternativ. La partea superioară corpul cilindric al monumentului se
termina cu o cornişe peste care se afla o balustradă formată din 26 de creneluri
separate de parapete. Pe creneluri au fost redaţi prizonieri daci, legaţi în
lanţuri, şi arbori redaţi în manieră orientală, iar parapeţii erau decoraţi cu
cercuri şi rozete octogonale. Acoperişul conic al cilindrului era învelit în plăci
de piatră în formă de solzi. Cele două postamente hexagonale ce suprapuneau
cilindrul bazei erau separate printr-o cornişă profilată şi aveau menirea să
confere înălţime şi perspectivă trofeului propriu-zis. Pe cel superior era
gravată, de două ori, pe feţele opuse, inscripţia dedicatorie către Mars Ultor.
Trofeul din vârful monumentului, o statuie colosală, reprezentată cu două feţe
şi îmbrăcată în platoşă, se fixa pe un postament cilindric decorat cu o friză
redând arme, iar la picioarele uriaşei statui pe ambele feţe erau redate două
grupuri de câte trei prizonieri de război: un bărbat în picioare şi câte două
femei şezând.
Monumentul triumfal de la Adamclisi era completat de un altar funerar,
o construcţie de piatră de formă patrată, cu latura de 12 m şi înălţimea de 6,
situată la 200 m est de trofeu pe care erau înscrise numele soldaţilor romani
căzuţi aici, o listă lungă, ce cuprindea, după unii autori, circa 3800 de nume.
În fruntea acesteia se afla un comandant, al cărui nume nu s-a păstrat, dar care
îndeplinea funcţia de praefectus castrorum, şi a cărui intervenţie în luptă a
schimbat soarta acesteia în favoarea romanilor. Trupul său, se crede că, a fost
înmormântat într-un mausoleu circular, acoperit cu un tumul, ce se afla la 50
m spre nord de monument. Pentru a îngriji de acest ansamblu şi pentru a
aduce anual ofrande eroilor căzuţi, Traian a întemeiat în apropierea
monumentelor aşezarea - Civitas Tropaeum Traiani, colonizată cu veterani şi
băştinaşi.
Din analiza tematicii metopelor şi din alte indicii precum bifrontalitatea
trofeului, existenţa a două inscripţii amplasate diametral s-a emis ipoteza că
acest monument era menit să glorifice două evenimente din războaiele dacice,
respectiv bătălia din anul 102 de pe pământ dobrogean şi al doilea război
dacic din 105 – 106 încheiat cu înfrângerea definitivă a dacilor şi sinuciderea
lui Decebal. Fiecărui eveniment i-au fost consacrate câte 26 de metope la care
se adaugă două reprezentându-l pe Traian, care deschid cele două hemicicluri
ale frizei metopelor. În felul acesta ideea monumentului şi consacrarea lui
către Marte Răzbunătorul (Mars Ultor) apare logică. Invazia dacilor şi a
aliaţilor lor în 101 – 102 în Moesia Inferior a putut fi stăvilită de romani cu
preţul a 3800 de soldaţi morţi pe câmpul de luptă, ale căror nume au fost
gravate pe feţele altarului funerar din vecinătatea monumentului. Prin victoria
finală din cel de al doilea război dacic şi moartea lui Decebal această pierdere
şi umilinţă romană au fost răzbunate iar gloria şi măreţia romană consolidate.
Acesta era de fapt şi mesajul monumentului ce domina prin monumentalitatea
sa stepa dobrogeană: să-i întărească pe romani în convingerea că destinul
glorios la Romei este etern şi să-i descurajeze pe duşmani.
Conceptul de ansamblu al monumentului este neîndoielnic opera unui
artist de mare talent (în care unii au văzut pe acelaşi Apolodor din Damasc),
dar ca realizare artistică se pot distinge mai multe şcoli cu tradiţii şi
posibilităţi diferenţiate. Astfel friza cu vrej de acant şi capete de lupi de la
baza metopelor, trofeul de arme, grupurile statuare de la baza sa şi friza cu
arme de pe postamentul trofeului reflectă o unitate artistică ce se înscrie pe
linia tradiţiei sculpturii decorative elenistico-romane. Ele trebuie să fie opera
unor artişti aduşi din mediul greco-oriental, eventual din unele oraşe
microasiatice cu care împăratul a avut legături mai strânse. Tot o origine
orientală au avut şi sculptorii scenelor de pe crenelurile-merloane, lucru
reliefat de detaliile de redare a copacilor sub forma unor palmieri orientali.
Metopele, însă, prin nivelul redării şi prin maniera artistică pun în evidenţă
tradiţia provinciilor europene ale Imperiului şi dau ca siguri realizatori, pe
meşterii cioplitori din legiunile moesice.
În ansamblul său, arhitectura Daciei romane reflectă nivelul de cultură şi
civilizaţie clasică dar şi posibilităţile materiale ale societăţii provinciale.
Alături de planimetria oraşelor şi edificiilor, influenţe ale preceptelor clasice
se manifestă şi în forma şi proporţiile unor elemente arhitectonice: capiteluri,
coloane, chiar dacă aici licenţele artei provinciale sunt mai evidente prin
abaterile de la canon, prin simplificarea detaliilor şi cel mai adesea prin
eclectismul unor edificii manifestat prin asocieri arbitrare şi combinaţii
hibride de ordine.
Permanenta pendulare între idealul reprezentat de normele arhitecturii
clasice şi posibilităţile concrete ale artei provinciale defineşte însăşi faciesul
civilizaţiei romane periferice.
Despre activitatea unor arhitecţi daco-romani nu avem ştiri. O singură
stelă funerară, descoperită la Sucidava, ne face cunoscut un Antonius
architectus, dar din lectura textului, nu reiese cu claritate dacă personajul a
ridicat pe cheltuiala sa monumentul, în calitate de moştenitor, sau dacă el era
cu adevărat proiectantul acestui monument. Dincolo de această lacună a
documentării existenţa unor arhitecţi civili şi militari este susţinută de
amploarea şi nivelul atins de activitatea constructivă în Dacia şi Dobrogea
romană.
Artele plastice. Sculptura reprezintă ramura artistică cel mai bogat ilustrată în
Dacia romană. La aceasta au contribuit atât gustul dezvoltat al coloniştilor
romani “pentru fast şi eternizare” - cum, foarte plastic, se exprima V. Pârvan –
cât şi bogăţia şi varietatea materialului litic folosit, cel mai adesea, ca suport
pentru creaţia sculpturală.
Epigrafic, se cunoaşte numele unui singur artist sculptor, Claudius
Saturninus, gravat pe o statuie, din marmură, a zeiţei Venus, descoperită în
capitala Daciei. Din alte localităţi antice se cunosc numele unor cioplitori
lapicizi (vezi Cap. VI) ale căror produse, îndeosebi elemente arhitectonice,
sunt mai degrabă realizări meşteşugăreşti decât artistice.
Operele realizate de sculptorii daco-romani sunt de o mare diversitate
tipologică, tematică şi sub aspectul realizării artistice: statui, statuete, reliefuri,
monumente funerare, sarcofage.
Statuile descoperite în Dacia şi Dobrogea romană se pot clasifica sub
aspect tematic în: onorifice, de cult şi funerare.
Dintre statuile onorifice se detaşează cele imperiale ecvestre sau
pedestre, lucrate din bronz sau marmură. Cele din bronz sunt fără excepţie
opere de import realizate în mari ateliere din Italia, poate chiar Roma, dar şi
din provinciile Noricum sau Germania. Toate au ajuns până la noi în stare
fragmentară astfel că identificarea împăraţilor astfel onoraţi este adeseori
imposibilă. Cel mai bine păstrat este capul din bronz al împăratului Traianus
Decius descoperit la Ulpia Traiana, operă de o remarcabilă veridicitate şi
valoare artistică. Prezenţa unei statui a împăratului în capitala Daciei este
deosebit de semnificativă pentru climatul politic de aici, la mijlocul secolului
III, şi, alături de titlul de restitutor Daciarum, pe care l-a primit împăratul,
exprimă recunoştinţa provincialilor pentru cel care, în scurta-i domnie (249 –
251), a arătat o grije deosebită pentru provinciile dacice.
Un cap de bronz al unei statui feminine a fost descoperit la Drobeta. El
ar putea proveni de la o statuie a Iuliei Mamaea mama împăratului Severus
Alexander. Din capitala Dacie romane mai provin o mână de la o statuie
colosală din bronz, o alta găsită în primul for al oraşului, un picior de la o
statuie din bronz şi mâna stângă a unei statui feminine. Chiar dacă
identificarea personajelor imperiale este imposibilă ne pare foarte plauzibil ca
printre cei onoraţi cu statui în capitala provinciei să se fi aflat, în primul rând,
împăratul ctitor Marcus Ulpius Traianus.
La Porolissum au fost descoperite fragmente din statuia ecvestră, din
bronz, a împăratului Caracalla şi din cea a mamei sale Iulia Domna, amplasate
în castrul mare cu prilejul vizitei familiei imperiale aici, în anul 214. Din
castrul de la Gherla provine un alt fragment de la o statuie colosală din bronz,
ce reprezenta desigur tot un împărat iar o altă mână din bronz, descoperită
undeva în Transilvania şi păstrată la Muzeul Brukenthal face parte dintr-o
statuie ecvestră colosală.
La Drobeta alături de capul din bronz aurit menţionat anterior s-au mai
descoperit două fragmente dintr-o armură imperială din bronz şi mâna stângă
a unei statui imperiale de mari dimensiuni. O statuie imperială împodobea şi
capitala Daciei Inferior, Romula, din ea mai păstrîndu-se doar o mică parte a
armurii, iar în castrul de la Răcari s-au descoperit peste 3000 de fragmente de
la mai multe statui imperiale din bronz, între care una a lui Heliogabal.
Din Dobrogea romană provin de asemenea două fragmente de statui
imperiale din bronz: laba piciorului drept al unei statui pedestre, de mărime
naturală, descoperită la Callatis şi un fragment dintr-o statuie ecvestră ce se
afla la Troesmis.
Numărul statuilor imperiale din bronz, amplasate în oraşele şi castrele
Daciei şi ale Moesiei Inferior, a fost desigur mult mai mare, multe pierind fără
urmă în vicisitudinile istoriei acestor pământuri. Opere remarcabile, realizate,
aşa cum afirmam anterior, în ateliere celebre din afara provinciilor dacice, ele
nu sunt semnificative pentru nivelul artei locale, dar cu siguranţă că se
constituiau în modele pentru creaţia unor artişti locali. Afirmând acest fapt
avem în vedere mai multe statui din marmură reprezentând împăraţi şi membri
ai familiei imperiale, dintre care unele au fost cu multă certutudine executate
de artişti locali. Din atelierele de la Apulum provin mai multe sculpturi
reprezentînd împăraţi, cea mai valoroasă, sub aspect artistic, fiind o statuie
loricată, de dimensiuni superioare celor naturale, în care a fost identificată
imaginea lui Antoninus Pius sau Publius Helvius Pertinax, fost guvernator al
celor trei Dacii prin anii 176 – 177, şi apoi împărat pentru numai trei luni
(ianuarie – martie) în anul 193. Din acelaşi mediu mai provin două capete ale
lui Septimius Severus, un bust al soţiei sale împărăteasa Iulia Domna, un cap
de copil reprezentîndu-l pe Caracalla şi două portrete fragmentare ale
împăraţilor Severus Alexander şi Gallienus. Recent, s-au descoperit, la Ulpia
Traiana, două statui de mare valoare artistică, ce reprezintă pe Septimius
Severus şi Iulia Domna.
Din Dobrogea provin mai multe sculpturi reprezentînd împăraţi romani.
Cu totul remarcabil este un portret al lui Traian, poate ultima imagine antumă
a gloriosului împărat, cu chipul marcat de suferinţa bolii ce i-a adus
neaşteptatul sfârşit. De la Ostrov, din vecinătatea oraşului Durostorum, provin
de asemenea câteva portrete imperiale între care şi unul al împărătesei
Faustina Junior, soţia lui Marcus Aurelius. În edificiul cu mozaic de la
Constanţa a fost descoperit un cap colosal din marmură în care cercetătorii au
identificat imaginea împăratului Docleţian ce avea aici o statuie şi tot el este
reprezentat de un alt cap descoperit la Vadul lui Traian în imediata vecinătate
a metropolei pontice. Încheiem lista personajelor imperiale eternizate în
plastica provinciilor dacice cu un cap al împăratului Constantius Clorus,
descoperit tot în vecinătatea oraşului Durostorum.
Statuile destinate să împodobească mormintele unor provinciali, bărbaţi
sau femei sunt produse de serie marcate de stereotipie, la care doar capul ce se
aplica odată cu achiziţionarea, se crede că încerca să redea portretistic
trăsăturile celui reprezentat. Pentru bărbaţi imaginea consacrată era aceea în
togă (togati) cu accent pe unele accesorii cu valoare de simbol pentru starea
socială şi nivelul de cultură al defunctului: volumen, inel. Remarcabile sunt în
acest sens o statuie a unui jurist sau literat tomitan, reprezentat cu un volumen,
în mâna stângă şi o legătură de volumina la picioare, sau o alta de data aceasta
de la Apulum unde defunctul în togă are la picioare o cistă cu rotuli.
Statuile funerare feminine reproduc, fără excepţie, tipuri iconografice de
sorginte greacă, răspândite în arta de gen a provinciilor europene ale
imperiului:”La grande Ercolanese”, “La piccola Ercolanese”, “Pudicitia”. De
valoare artistică mai deosebită sunt cele descoperite la Tomis, iar mai recent
cele de la Noviodunum, sau unele din Dacia descoperite la Ulpia Traiana,
Micia şi Apulum.
Statuile de cult erau destinate amplasării în temple unde erau venerate de
credincioşi. Valoarea lor artistică este foarte diversă, alături de realizări
remarcabile, nu tocmai numeroase, situîndu-se produsele comune ale
artizanalului provincial. Statui ale lui Iupiter pe tron -tronans- au fost
descoperite în mai multe puncte ale Daciei Superior, iar ateliere unde se
executau astfel de opere au funcţionat foarte probabil la Ulpia Traiana, Micia
şi Apulum. Cele mai multe sunt de dimensiuni în jurul a 1 m înălţime, una
singură, descoperită la Apulum, este de dimensiuni colosale. Părintele zeilor
este redat şezând pe tron, cu bustul parţial acoperit de o manta, în mâna
dreaptă cu sceptrul iar la picioarele sale este redat adeseori vulturul, pasărea sa
favorită. Mai rar în acelaşi cadru tematic este redată perechea divină: Iupiter şi
Iunona. Din Dacia Inferior nu se cunosc, până acum statui ale lui Iupiter
tronans. Aici el este redat în picioare însoţit de acvilă (Romula). Alte statui ale
unor divinităţi din panteonul greco-roman ce se ridică prin nivelul lor artistic
deasupra comunului sunt: statuia din marmură a zeiţei Venus, descoperită la
Ulpia Traiana, operă a singurului artist cunoscut, Claudius Saturninus, ce redă
într-o formă mult simplificată un prototip grec creat la sfârşitul secolului V î.
Hr. de către sculptorul atenian Calimah, o statuie a Hygiei, din cuplul zeilor
vindecători, descoperită tot în capitala provinciei şi statuia zeiţei Hekate cea
cu trei trupuri (Hekate triformis), provenind de la Salinae sau Apulum şi aflată
în colecţiile Muzeului Brukenthal.
În “tezaurul de sculpturi” descoperit lângă zidul oraşului Tomis, se aflau
de asemenea câteva opere de o remarcabilă valoare: statuia zeiţei Fortuna,
bustul Isidei şi o statuie a şarpelui Glycon.
Numeroase sunt şi statuile ce îl reprezintă pe zeul iranian Mithras. Un
cap de dimensiuni colosale al zeului, executat din calcar, provine de la
Potaissa, alte două, mai mici, au fost descoperite la Apulum şi respectiv Ocna
Sibiului. Artiştii s-au străduit să redea, de fiecare dată, tinereţea eternă a
zeului salvator al neamului omenesc. O ipostază frecventă în statuaria zeului
este cea care redă naşterea sa din stânca pe care se află încolocit un şarpe,
metaforă plastică apei celei dătătoare de viaţă ţâşnind din adâncurile
pământului. Atributele zeului sunt cuţitul, ţinut în mâna dreaptă şi facla în
stânga, ambele membre fiind ridicate la nivelul umerilor şi îndoite în sus de la
cot. Aşa apare el în statuile descoperite la Apulum şi Ulpia Traiana. De o
valoare remarcabilă este şi o statuie fragmentară din marmură, păstrată la
Muzeul Brukenthal, ce redă una din cele mai frecvente teme ale mitologiei
sale, sacrificarea taurului. Întreaga compoziţie este aşezată pe un soclu cu o
inscripţie dedicatorie, se păstrează, aproape în întregime animalul şi doar
partea inferioară a corpului lui Mithras cu hlamida fluturîndă şi pumnalul de
sacrificiu.
O categorie aparte o constituie micile statuete din metal (bronz mai ales),
din marmură sau calcar şi din teracota destinate cultului privat în larariile
casnice sau spre a fi oferite ca dar (ex voto) divinităţilor. Şi aici calitatea
artistică este extrem de variată. Se consideră, în general, că exemplarele cele
mai reuşite sunt opere de import. Între acestea se detaşază cea a lui Dionysos
de la Apulum, a Dianei şi a lui Venus de la Ulpia Traiana, ale lui Mars şi
Iupiter descoperite la Potaissa, a zeiţei Venus de la Gilău, a lui Iupiter
Dolichenus de la Ilişua, ca şi două statuete reprezentînd Lari, una aflată
cândva în colecţiile Muzeului Brukenthal, astăzi pierdută, cealaltă descoperită
la Sucidava. Numeroase sunt producţiile locale din teracota mai puţin
realizate artistic precum statuetele zeiţei Venus descoperite în castre, ale lui
Liber Pater şi Libera, Hercules, Pan. Descoperirile recente, din marele centru
de olari de la Micăsasa (jud. Sibiu), evidenţiază faptul că aici se produceau
statuete ale zeiţelor Venus şi Isis ca şi pentru unele personaje masculine.
Cele mai numeroase lucrări de artă sculpturală din Dacia şi Dobrogea
romană sunt reliefurile cu tematică religioasă (de cult sau votive), cele
funerare şi cele cu valoare arhitectonică menite să împodobescă produse de
acest gen (capiteluri, ancadramente, frize). Cele cu tematică religioasă,
prezintă, de cele mai multe ori în formule stereotipe, divinităţile principale
adorate în Dacia şi Dobrogea romană: Liber şi Libera, Silvanus, Pan, Diana,
Vesta, Fortuna, Nemesis, Cybele, Hekate, Apollo, Mercur, Hercules,
Aesculap şi Hygia, Pluto şi Proserpina, Cavalerul Trac, Cavalerii Danubieni şi
mai ales Mithras. Ele redau scene consacrate din mitologia acestor divinităţi
asociate cu atribute caracteristice şi simboluri, iar nivelul lor artistic este
foarte inegal. Cele mai reuşite artistic sunt considerate unele reliefuri
consacrate lui Mithras, cu scena tauroctoniei (cel de la Apulum sau Vinţu de
jos), cel consacrat lui Hercules descoperit la Ulpia Traiana în care este redat
întreg ciclul muncilor eroului sau unele frize de la Tomis. Deşi sunt de o mare
stereotipie pe întreg cuprinsul Imperiului, s-a putut observa la unele din
reliefurile carpatice anumite trăsături particulare sau frecvenţa mai mare a
anumitor tipuri. Este cazul reliefurilor mithriace structurate pe trei registre
orizontale sau cele cu Cavalerii Danubieni, considerate ca fiind creaţii
originale ale sculptorilor daco-romani. O menţiune aparte merită şi un relief al
lui Silvanus descoperit la Ulpia Traiana unde divinitatea protectoare a naturii
şi a vieţii rurale apare însoţită de 9 personaje feminine, Silvanele.
Bogat ca număr şi variat ca tematică este şi relieful de caracter funerar
ataşat monumentelor şi construcţiilor funerare împreună cu care alcătuieşte o
unitate organică. În clasificarea monumentelor funerare criteriul ordonator în
constituie forma, arhitectura monumentului iar decorul în tehnica reliefului
constituie un element complementar dar esenţial pentru conturarea tipului de
monument şi mai ales pentru descifrarea mesajului ideatic al acestuia. Tipurile
cele mai răspândite de monumente funerare din Dacia sunt: stela, altarul,
medalionul funerar (parte a unei construcţii mai complexe) şi aedicula.
Descoperirile disparate pun în evidenţă existenţa şi a unor construcţii funerare
mai complexe precum cele cu baldachin sau pilaştri funerari. Decorul în relief
al tuturor acestor monumente este bogat şi diversificat, de la imaginea
defuncţilor, cu încercări de portretizare mai mult sau mai puţin reuşite, scene
caracteristice din viaţa acestora (vânătoarea, muncile agricole, scene de
sacrificiu), scena banchetului funebru, demonologie funerară (Attis, Hercules,
Mercur, Liber-Dionysos, Ammon, Dis Pater, Proserpina, Eroşi funerari,
Thanatos, Gorgona-Meduza, Parcae) apoi elemente decorative din repertoriul
zoomorf (lei funerari, delfinul, păunul, calul, şi vegetal. O semnificaţie aparte
o au reliefurile funerare cu Lupa Capitolina, descoperite în mai multe locuri
din Dacia şi Dobrogea romană ca simbol al credinţei în nemurirea sufletului
( Romulus sălăşluieşte în cer printre zei iar Roma este eternă) dar poate şi ca
un mijloc de afirmare, din partea defunctului, în societatea provincială destul
de pestriţă, a mândriei sale de cetăţean roman.
În Dobrogea romană şi îndeosebi în zonele mai puternic influenţate de
cultura greacă, singurele monumente de caracter funerar folosite de populaţie
au fost: stela, altarul şi sarcofagul, adică acelea situate pe linia tradiţiei artei
funerare greceşti, ce a operat aici ca un veritabil element de selecţie, conferind
domeniului unitate şi sobrietate.
Sarcofagele descoperite în Dacia intracarpatică, în general nu sunt
decorate iar cele din Dacia Inferior şi Dobrogea, decorate, unele deosebit de
bogat (Tomis, Barboşi, Romula, sarcofagul Ghika), sunt opere de import din
sudul balcanic sau de mai departe, din insulele Mării Egee.
În ansamblul său arta sculpturală din Dacia romană este modestă ca
valoare artistică. Sculptorii locali, deşi lucrau după modele de largă circulaţie
în tot Imperiul, care aveau la origine opere celebre ale maeştrilor greci din
perioada clasică sau elenistică, rareori se ridicau prin realizările lor deasupra
unui orizont artizanal. De o valoare mai ridicată sunt realizările de gen din
Dobrogea romană, unde tradiţia artei greceşti, chiar dacă tot mai alterată cu
trecerea timpului, a rămas totuşi puternică, capabilă să menţină un climat
artistic superior.
Despre dezvoltarea picturii, ca gen artistic, în Dacia romană, suntem

foarte slab informaţi. Un pictor-zugrav, Mestrius Martinus, este atestat
epigrafic la Apulum iar lucrări de pictare a unor edificii publice sunt atestate,
tot epigrafic, la Ulpia Traiana: un portic şi unii pereţi ai palatului
Augustalilor. Mai multe descoperiri din edificii urbane, vile suburbane sau
rustice, au evidenţiat existenţa unor pereţi pictaţi, dar tematica sau valoarea
unor astfel de opere rămân necunoscute şi foarte probabil ele erau mai
degrabă opere de meşteşugar decât de artist.
Mozaicul pavimentar (opera musiva) este şi el puţin documentat în

Dacia şi Dobrogea romană. În clădirea termelor din Histria au fost
descoperite două compoziţii policrome, într-una fiind redat un vas iar în
cealaltă motive geometrice. Lucrarea se datează în secolul II d. Cr. În Dacia
intracarpatică au fost descoperite, începând cu secolul XIX, mai multe
mozaicuri, din păcate cele mai multe distruse între timp. La Ulpia Traiana au
fost descoperite, în 1823 şi 1832 trei mozaicuri aflate în vile suburbane. Două
aveau reprezentate scene din ciclul troian, respectiv “Judecata lui Paris” şi
“Implorarea lui Ahile de către Priam”, iar numele personajelor redate erau
scrise în greceşte; ele aparţineau epocii Antoninilor. Al treilea mozaic ulpiens
reda în nişte casete, amplasate la marginile câmpului decorat, imaginea unei
divinităţi feminine (Venus sau Victoria), amoraşi, genii şi o pelta (scut). Ca
datare a fost propus începutul secolului III. Mai multe mozaicuri policrome au
fost descoperite şi la Apulum. Starea lor fragmentară permite puţine
consideraţii privitoare la stil şi tematică: un motiv central în formă de cruce
greacă, siluetele a două personaje masculine însoţite de numele lor în latină,
motive geometrice şi florale. Cercetările recente din palatul guvernatorului de
la Apulum au adus la lumină alte mozaicuri. Astfel de lucrări au mai fost
semnalate la Napoca, Porolissum şi în castrul de la Ilişua.
Cel mai mare mozaic pavimentar, descoperit la noi, se află în edificiul
portuar de la Tomis (100 x 20 m). Este un mozaic policrom (alb, roşu, nergru,
verde-albăstrui, bej, galben) decorat în stilul unui covor oriental cu motive
geometrice, cu scuturi, securi bipene, cu un medalion central în formă de
octogon stelar, iar la marginea câmpului decorat, un vrej cu frunze de iederă.
S-au propus mai multe datări pentru acest mozaic, care a suferit în decursul
timpului mai multe reparaţii: domnia împăratului Anastasius 491 – 518, sec.
IV, mai ales domnia lui Constantin cel Mare 306 – 337 , dar şi a doua
jumătate a secolului II.
Revenind la Dacia romană, s-a observat, de multă vreme, iar

descoperirile , tot mai numeroase cu trecerea anilor, au întărit şi mai mult
aceste constatări, orientarea predilectă a acesteia, în domeniul artelor plastice,
spre Italia de nord şi provinciile dunărene, Moesia Superior, Pannoniile şi
Noricum. Prin intermediul coloniştilor şi al militarilor au pătruns din aceste
zone tipurile cel mai frecvente de monumente funerare (stela, medalionul,
aedicula) dar şi tipuri de vase cu decor plastic, de podoabe şi piese de
orfevrărie. Alături de acest curent occidental, puternic şi predominant, se fac
simţite în arta Daciei şi influenţe ale artei orientale mai ales microasiatice.
Astfel de influenţe sunt mai mult prezente în arta Daciei Inferior unde lipsa
materialului litic a făcut ca multe dintre operele cerute de societatea
provincială să fie procurate pe calea comerţului de la sud de fluviu şi chiar de
mai departe. Influenţa orientală, microasiatică, este detectabilă mai ales în
motivistica şi simbolurile funerare: Attis, leii funerari, păunul în timp ce scena
banchetului funebru sau anumite tipuri de sarcofage provin din mediul grec.
Sfera preocupărilor şi a bunurilor cu valenţe artistice era însă mult mai

diversificată şi în Dacia ca în întreg Imperiul. Este vorba de o întreagă serie
de activităţi productive aflate la graniţa dintre meşteşug şi artă şi ale căror
produse erau bunuri de folosinţă diversă dar înnobilate printr-un tratament
artistic. Se includ aici arta metalelor, coroplastica, arta sticlei şi a ceramici,
gliptica şi arta podoabelor.
Arta metalelor, şi în primul rând cea a prelucrării bronzului, alături de
mulţimea statuetelor evidenţiate la capitolul statuaria, producea şi alte bunuri,
într-o gamă foarte diversificată, precum: diverse aplici din bronz pentru
mobilier, pentru care, accesorii de echipament militar, de îmbrăcăminte, de
harnaşament, guri de fântână, vase, opaiţe, greutăţi pentru cântar Ele redau
plastic divinităţi sau simboluri ale acestora (Hercules, nodus Herculaneum,
măciuca eroului), măşti antropomorfe, Grifoni, Satiri, motive zoomorfe sau
vegetale. Din plumb, se executau, prin turnare rame pentru oglinzi iar prin
presare mici plăcuţe votive cu imaginea Cavalerilor Danubieni. Un atelier
foarte activ pentru prelucrarea artistică a plumbului a funcţionat la Sucidava,
produsele sale circulînd pe o arie mai largă din Dacia sudică (Orlea, Romula),
dar şi la sud de Dunăre (Dimum, Oescus).
În teracotă alături de statuete pentru divinităţi se executau medalioane cu
imaginea unor divinităţi, Isis, Ceres, Marte, ce urmau a se aplica pe pereţii
unor vase sau serveau pentru modelarea unor biscuiţi seviţi la sărbătoarea
divinităţii respective, pentru ştampilarea pâinii sau a caşului. Tot din teracotă
se executau şi antefixele ce se amplasau la streşinile caselor, cu rol decorativ
dar şi apotropaic. Ele constau dintr-un olan terminat la partea frontală cu o
placă cu marginea superioară arcuită, pe care era redată în relief o imagine
prosopomorfă: Iupiter, Gorgona, Satir, Amazoană.
În ceea ce priveşte producţia de vase de sticlă, un rol deosebit la avut
atelierul de la Tomis aflat sub influenţa centrelor din Siria. Descoperite mai
ales în morminte, vasele de sticlă se remarcă prin fineţea execuţiei şi bogăţia
decorului; câteva pahare tomitane au ca decor principal capete feminine. În
Dacia ateliere de sticlărie au funcţionat la Dierna, Tibiscum, Apulum,
Porolissum, posibil şi Potaissa. Alături de vase, care nu se ridicau la o valoare
artistică deosebită se executau, pe scară mare, mai ales la Tibiscum şi
Porolissum, mărgele, într-o diversitate de forme şi culori, apoi brăţări, pietre
pentru inel.
Activitatea unor gravori de pietre preţioase, dar mai ales semipreţioase
(cavatores gemmarum), pentru montarea în inele (intalii, geme), a fost
documentată arheologic în mai multe oraşe provinciale: Romula, Porolissum,
Tibiscum, Apulum, Potaissa.
Tematica pietrelor gravate reproduce imagini ale divinităţilor, copiate
după statuaria mare (Minerva, Fortuna-Nemesis, Mars, Iupiter, Mercur,
Victoria, Eros), scene mitologice sau campestre, animale reale sau fantastice,
insecte. Lucrate, în general, din roci mai puţin valoroase, de provenienţă
locală (carneol, jasp roşu, galben sau brun, agatul brun şi smaragdul inferior)
gemele erau preferate de militari (cele cu imaginile lui Marte, Iupiter,
Hercule, Victoria), de negustori (Mercurius, Fortuna, Bonus-Eventus), dar şi
de persoane feminine (Venus, Eros, Juno) şi alte categorii căci valoarea lor nu
putea fi prea mare dată fiind calitatea slabă a pietrelor şi provenienţa lor
locală.
În gama, extrem de bogată, a vaselor ceramice, produse de atelierele
locale se înscriu şi unele cu calităţi artistice deosebite. Este vorba de unele
vase cu glazură de plumb, ce imitau vasele din metal, apoi vase cu decor în
relief, precum cele cu medalioane sau aşa zisele vase cu şerpi folosite în
scopuri de cult, vase cu decor în forma solzilor de la conul de pin, vase
plastice antropomorfe ce redau divinităţi (Hekate, Parce) vasele şi tiparele
terra sigillata şi vasele terra nigra.
Podoabele constituie o categorie de artefacte foarte bine reprezentată în
aşezări şi mai ales în cimitirele daco-romane. Cerceii, inelele, brăţările,
pandantivele, acele de păr, lanţurile ornamentale şi mai ales fibulele, lucrate
preponderent din bronz, dar şi din argint şi mai rar din aur, înregistrează serii
tipologice de mare uniformitate, ca rezultat al unei producţii de serie, dar şi
exemplare de excepţie sub aspectul concepţiei şi al realizării artistice.
Arheologic suntem documentaţi asupra funcţionării unor ateliere de fibule la
Drobeta şi Napoca iar în centrele de gravat pietre semipreţioase se executau
cu certitudine şi inele în care se montau. Tezaure cu piese de podoabă se
cunosc foarte puţine din spaţiul Daciei şi al Dobrogei romane. Reţine atenţia
cel de la Aţel, jud. Sibiu format din patru fibule, un colier cu lanţ împletit
(asemănător lanţurilor ornamentale dacice) şi pandantiv circular, două brăţări
simple şi masive şi două inele cu geme. Toate piesele sunt din argint şi au fost
îngropate împreună cu un tezaur de 375 monede de argint şi una de bronz.
VIII. Religia în Dacia şi Dobrogea romană
Religia reflectă cel mai fidel complexitatea vieţii romane din

provinciile carpatice. În condiţiile colonizării masive cu elemente aduse ex
toto Orbe Romano, şi a deplinei toleranţe religioase manifestată de statul
roman, grupurile etnice, chiar cele puternic romanizate în plan lingvistic, şi-
au transportat cu ele în noua patrie zeii tradiţionali şi ritualurile specifice.
Numărul divinităţilor atestate în Dacia este foarte mare, peste 100 dar
frecvenţa invocării lor este foarte inegală.
În prezentarea divinităţilor din Dacia romană vom urma criteriul cel
mai des uzitat de cercetătorii domeniului, cel bazat pe originea etnică şi
teritorială a lor. Distingem astfel divinităţile greco-romane, orientale şi
nord-africane, cele occidentale (originare din provinciile celto-germane) şi
cele traco-moesice şi illire din provinciile dunărene. Limitele acestei
clasificări constau în faptul că pentru perioada secolelor II – III, la care ne
referim aici, cultele considerate străine erau deja de mult intrate în religia
univerasală a Imperiului roman, iar adoratorii acestor divinităţi nu erau, în
exclusivitate şi poate nici în majoritate originari din patria iniţială a zeului
respectiv.
Divinităţile greco-romane deţin supremaţia în religia provinciei prin

numărul lor –peste 60 - şi mai ales prin mulţimea adoratorilor, probată de
numărul monumentelor (inscrpţii votive, monumente plastice, edificii de
cult) ce reprezintă 73,5% din totalitate manifestărilor religioase din
provincie. Această realitate coroborată şi cu alte constatări, precum cea
privind ponderea numelor romane la scara provinciei, foarte apropiată de
cifra de mai sus (75%) permite cel puţin două concluzii. Una, privind
calitatea romanităţii carpatice, evaluată din perspectiva orizontului cultural-
spiritual al purtătorilor ei, ce se dovedeşte în proporţie dominantă de bună
factură romană şi cea de-a doua privind soarta cultelor tradiţionale ale
poporului roman în condiţiile concrete ale maximei expansiuni a Imperiului
şi ale asaltului cultelor străine, îndeosebi orientale. Şi în acest caz proporţia
manifestărilor dovedeşte că departe de a fi o religie în recesiune, religia
greco-romană îşi afima încă, capacitatea de atracţie şi de rezistenţă.
Grupul divinităţilor greco-romane cuprindea, în primul rând
străvechile divinităţi ale romanilor, dii indigetes, dar şi pe zeii mai noi ai
popoarelor italice cucerite şi încorporate de Roma, precum şi pe cei de
origine greacă - dii novensides. Cei mai mulţi zei eleni au fost asimilaţi,
contopiţi cu aceşti străvechi zei romani, transmiţându-le acestora
iconografia şi atributele, alţii şi-au păstrat însă identitatea lor greacă şi în
religia romană.
După modelul teologiei greceşti şi în religia romană s-a constituit, de
timpuriu, un consiliu al zeilor alcătuit din 12 divinităţi grupate în 6 perechi
divine: Iupiter – Iunona, Neptun – Ceres, Apollo – Diana, Vulcanus –
Minerva, Marte – Venus şi Mercurius – Vesta.
Religia romană, la începuturile sale, conserva, la fel ca toate religiile
indo-europene, o triadă de zei funcţionali, formată din Iupiter, Marte şi
Quirinus, dar sub influenţa directă a teologiei etrusce se va impune şi va
deveni dominantă o altă triadă, Iupiter – Iunona – Minerva, numită
capitolină, după numele colinei – Capitoliu – unde Tarquinii i-au ridicat
primul templu.
Iupiter deţine primul loc între cultele din Dacia romană, fiind invocat -
singur, alteori alături de perechea s-a divină, Iunona sau în triada capitolină
- în total, în peste peste 250 de inscripţii votive sau redat în foarte
numeroase monumente (statui, statuete, reliefuri). Epitetele cu care era
adorată, şi în Dacia, divinitatea supremă a panteonului roman erau, alături
de Optimus Maximus, cele de Stator, Conservator, Depulsor, Fulgurator,
iar ca tip iconografic frecvent se remarcă statuia de cult cu imaginea zeului
şezînd pe un tron, cu sceptrul în mâna dreaptă şi acvila la picioare, ca
atribute consacrate. Triada capitolină este, şi ea, frecvent invocată în
monumentele religioase din provincie, iar existenţa unor temple consacrate
ei în principalele oraşe, Ulpia Traiana, Apulum, Napoca, este susţinută de
mărturiile epigrafice. Cultul lui Iupiter şi al triadei, avea şi în Dacia, ca în
întreg Imperiul, şi un caracter oficial, expresie a lealismului politic faţă de
Roma şi de aici mulţimea devoţiunilor oficiale venite din partea unor înalţi
demnitari imperiali (guvernatori, procuratori, comandanţi militari). Dincolo
de aceste
“obligaţii de serviciu”, divinitatea se mai bucura însă şi de o adoraţie
sinceră mai ales din partea primului grup de colonişti romani, cetăţeni,
împropietăriţi de Traian, în teritoriul oraşului Ulpia Traiana.
Iunona, singură sau asociată şi altor divinităţi, ca şi Minerva dealtfel
sunt mai puţin prezente în manifestările religioase ale provincialilor daco-
romani. Perechea lui Iupiter este adorată, în câteva monumente votive cu
epitetul oficial de Regina, iar adoratorii sunt mai ales bărbaţi, foarte
probabil şi ei persoane oficiale, lipsind din cultul zeiţei aspectele legate de
sfera feminină (ocrotitoare a căsătoriei, a fidelităţii conjugale). Cultul zeiţei
Minerva îmbracă şi el în Dacia un caracter oficial, evidenţiat de epitetele cu
care i se adresează autorii ofrandelor: Augusta, Sancta, Victris. Calitatea sa,
VIII. Religia în Dacia şi Dobrogea romană 149
de zeiţă a războiului, este manifestă printre militarii din provincie, care îi
închină mai multe altare, la fel şi aceea de protectoare a intelectualilor,
unele dedicaţii venind din partea funcţionarilor culţi, din administraţia
provincială.
Diana a ocupat un loc deosebit de important în universul religios al
provincialilor daco-romani, ea fiind invocată în peste 60 de inscripţii şi
peste 50 de monumente figurative (reliefuri mai ales, redînd-o pe zeiţă la
vânătoare, dar şi statuete), ce i-au fost dedicate. Dedicanţii o numesc, de
obicei, Augusta şi Regina ceea ce reflectă caracterul oficial şi al acestui
cult. Dar Diana s-a bucurat de o veneraţie deosebită şi în rândul poporului.
Un monument de la Apulum o numeşte mellifica, epitet unic, care face din
zeiţa fecioară, un protector al albinelor şi al produsului lor, iar cei care o
venerau astfel erau, foarte probabil, autohtonii daci din provincie, ce
identificau în zeiţa greco-romană a naturii pe Bendis, zeiţa lor tradiţională,
cu atribute asemănătoare. Pe un altar de la Rădaia (jud. Alba), Diana este
invocată cu epitetele Vera et Bona. Epitetul Vera, neobişnuit pentru zeiţă a
fost interpretat ca un “provincialism” şi tradus prin “cea dreaptă” sau “cea
adevărată”, iar cel de Bona, este, mai frecvent, atribuit Fortunei, zeiţă a
norocului şi a destinului. Cele două epitete evidenţiază, în opinia primului
editor al inscripţiei, un fenomen de sincretism religios, în urma căruia
Diana devine, în religia populară, o zeiţă a destinului ce hotărăşte soarta
omului. Este Diana care persistă în religia daco-romanilor, refuzând să lase
locul creştinismului şi care supravieţuieşte în lexicul popular (zănatec) sau
în sărbătorile creştine şi mitologia populară (Sânzienele). Oricum, cele două
atribute, prin raritatea lor şi prin semantică trădează o comuniune sinceră,
între adoratori şi divinitate şi ele trebuiesc privite ca o expresie a căutărilor,
în scopul definirii cât mai nuanţate a acestor raporturi.
Apollo, este invocat, în Dacia, prin mai mult de 25 de monumente
epigrafice şi prin circa 20 de imagini de cult sau ex voto. Epitetul cel mai
frecvent atribuit zeului grec, printre primii primiţi în cetatea lui Romulus,
este cel de Augustus, care îi relevă caracterul de cult oficial, potenţat de
devoţiunea, cu totul specială a întemeietorului Principatului faţă de acesta.
Monumentele plastice, reliefuri mai ales dar şi statui, îl reprezintă pe
Apollo, protector al muzelor, cu arcul şi lira. De o valoare deosebită este un
astfel de relief descoperit la Apulum. Cât priveşte posibilitatea ca imaginea
lui Apollo cu lira să fi pătruns şi în arta funerară, idee susţinută pe baza unui
monument funerar de la Gilău, este mai probabil ca lira cu şapte coarde pe
care o ţine defunctul eroizat, călare, să fie un simbol, sugerînd cele şapte
vămi ale văzduhului.
Latona mama celor doi zei gemeni, Apollo şi Diana, este puţin adorată
în Dacia; doar două inscripţii, provenind de la Apulum şi Potaissa, sunt de
menţionat.
Surprinzătoare este şi prezenţa redusă în panteonul provincial a zeului
războiului, Marte, şi aceasta într-o provincie cu o armată atât de numeroasă.
Într-o inscripţie de la Drobeta el este invocat cu epitetul Gradivus, altele îl
numesc Augustus dar destul de frecvent apare fără nici un epitet. O
frumoasă statuetă din bronz a zeului provine din mediul militar al Potaissei,
altele mai modeste au fost descoperite la Apulum, Gherla, Ulpia Traiana.
Lui Mars-Ultor, ia fost dedicat însă cel mai reprezentativ monument de artă
provincială din această parte a Imperiului, Tropaeum Traiani din Dobrogea
romană.
Pentru Venus, cele mai multe monumente, ce-i atestă cultul, sunt mici
statuete de bronz sau teracotă, de valoare artistică foarte inegală, care redau
divinitatea nudă, tipul Venus Pudica, sau aproape nudă, Venus Anadyomene.
Cele mai numeroase descoperiri de acest fel s-au făcut în oraşe, dar şi în
castre, evidenţiind faptul că alături de adoratoarele feminine zeiţa s-a
bucurat de o intensă veneraţie şi în lumea militarilor. Inscripţiile închinate
lui Venus sunt puţine. Epitetele Augusta şi Victrix sub care este adeseori
invocată sugerează iarăşi caracterul oficial al cultului. Pe două epigrafe din
Dacia Inferior apare invocată Dea Placida (Sucidava) sau Placida Regina
(Romula) nume, sub care, se crede că, se ascunde tot Venus.
Mercurius este atestat în provincie prin circa 40 de inscripţii şi
monumente plastice cu destinaţie votivă sau funerară. Pe unele monumente
epigrafice el este asociat cu I O M, cu Liber Pater, Silvanus sau Diana.
Închinătorii lui Mercurius provin din marea masă a producătorilor liberi
activi în agricultură, meşteşuguri şi mai ales comerţ. În plastică, zeul
comerţului şi al negustorilor este reprezentat mai ales, prin statuete din
bronz, cu atributele-i specifice: caduceul, punga şi petasos-ul. În calitate de
divinitate funerară, Mercurius apare pe monumente de acest gen singur sau
alături de Hercules. Calitatea sa de zeu psichopomp este sugerată şi de
epitetul Gubernator (călăuză pe corabie), cu care este este invocat într-o
epigrafă de la Aquae (Cioroiul Nou), în Dacia Inferior.
Celelalte patru divinităţii dintre dii consentes: Ceres, Vesta, Volcanus
şi Neptun, au jucat un rol mai puţin important în religia Daciei romane.
Ceres, vechea divinitate italică a vegetaţiei şi agriculturii este invocată pe
un altar de la Sucidava, într-o zonă cu o puternică economie agricolă, iar
Neptun apare într-o epigrafă de la Alburnus Maior, poate în legătură cu
apele din puţurile miniere, pentru a căror stăpânire se cerea intervenţia
zeului.
Silvanus, străveche divinitate italică a pădurilor şi păşunilor şi-a extins
mereu aria patronajului divin, devenind un zeu al vegetaţiei în general,
protector al ogoarelor şi gospodăriilor şi al întregii vieţi de la ţară. Deşi
nu a avut parte de un cult oficial, el s-a impus, în întreg Imperiul, ca un
protector al ţăranilor şi ciobanilor. În Dacia cultul său a strâns cei mai mulţi
adoratori, după Iupiter, fiind invocat în 83 de monumente votive de caracter
epigrafic – toate din Dacia intracarpatică - şi 12 imagini plastice. La Ulpia
Traiana zeul a avut un templu propriu, dar era adorat şi în templul lui Liber-
Pater, divinitate cu care este adeseori asociat. În Dobrogea romană, la
Ulmetum, o asociaţie (collegium), de caracter funerar, celebra şi cultul lui
Silvanus Sator (Semănătorul), în cadrul sărbătorilor Rosalia, consacrate
morţilor, la începutul verii. În Dacia epitetele cele mai des folosite de
credincioşi erau: Domesticus, Silvester, Augustus, Aeternus, Sanctus.
Iconografia consacrată a zeului, în provinciile carpatice, este aceea care îl
reprezintă sub forma unui bărbat bărbos şi pletos, cu capul descoperit sau
acoperit cu o bonetă frigiană, îmbrăcat cu o tunica scurtă şi încinsă cu o
centură, peste care poartă o chlamidă, iar în picioare cizme; în mâna stângă
el ţine o creangă de pin sau un baston iar în dreapta un cosor. Câinele este
însoţitorul său nelipsit. Un relief, descoperit la Ulpia Traiana, redă, alături
de zeu, 9 personaje feminine –Silvanele - însoţitoarele sale divine. Silvanus
era, în Dacia, principalul zeu agricol, suplinind-o, poate, şi pe Ceres. La fel
ca şi în cazul lui Liber-Pater, se crede că printre adoratorii, foarte numeroşi
ai zeului, se aflau şi băştinaşii daci
Tot dintre străvechile divinităţi romano-italice fac parte şi Saturnus,
Ianus, Vertumnus, Flora şi Soranus. Saturnus, străvechi zeu al
semănăturilor, este invocat în Dacia doar prin trei inscripţii, dintre care una,
de la Potaissa, combinată cu o statuie a zeului, îl numeşte pe acesta Rex şi
Pater deorum, epitete unice în Imperiu. Ianus, zeul începuturilor,
protectorul porţilor şi al intrărilor este atestat printr-o singură inscripţie.
Dionysos şi Hercules, divinităţi greceşti, admise mai târziu în
panteonul roman, au fost mult adoraţi în Dacia. Dionysos, în ipostaza sa de
zeu roman, numit Liber-Pater şi perechea sa Libera, au fost invocaţi în
peste 50 de inscripţii şi reprezentaţi plastic în alte circa 170 de monumente.
În reprezentările plastice străvechea divinitate italică, protectoare a viţei de
vie este reprezentată adeseori însoţită de perechea sa Libera şi de un întreg
cortegiu de personaje divine participante la cortegiul bachic: Pan, Faunus,
sileni, satiri, bacante. La Ulpia Traiana zeul a avut un templu, la fel şi la
Porolissum, în care alături de numeroase ofrande s-au găsit şi vase cu decor
în relief, reprezentînd şerpi, în care foarte probabil credincioşii din teritoriul
rural al oraşelor îi aduceau ofrande. Larga răspândire a cultului lui Liber-
Pater se poate explica şi prin adoptarea lui de către populaţia dacică din
provincie, într-un fenomen de interpretatio Romana, identificînd în el o
veche divinitate dacică.
Hercules a fost adorat în Dacia ca zeu tămăduitor, ca protector al
lucrătorilor din carierele de piatră. În aceste calităţi cele mai multe invocaţii
şi monumente au fost puse în staţiunile termale Ad Mediam (Băile
Herculane) şi Germisara (Geoagiu) sau în carierele de piatră de la Deva,
Gura Baciului şi Axiopolis, în Dobrogea. La Micia, de unde provin mai
multe altare votive pentru Hercules, exista un colegiu religos, de închinători
către Hercules, a cărui existenţă trebuie pusă în legătură cu colegiul
lapidarilor din localitate şi, deci cu înflorirea excepţională a meşteşugului
extragerii şi prelucrării pietrei. Nu sunt uitate nici calităţile sale de
protector al sufletelor celor morţi şi invingător al morţii şi prin aceasta,
simbol al speranţei în reînviere, însuşiri care fac din el un zeu funerar,
reprezentat frecvent pe monumente de acest fel. Epitetele, cele mai
frecvente sub care este invocat zeul, în cele peste 50 de texte votive, sunt:
Invictus, Salutifer, Sanctus, Conservator, Augustus iar la Axiopolis, Saxanus
(pietrarul). Epitetul Augustus sugerează iarăşi adoptarea sa ca divinitate
protectoare a casei imperiale de către mai mulţi împăraţi : Traian, Septimius
Severus şi mai ales Commodus. Monumentele figurative, foarte numeroase
şi ele ( peste 90), redau sub formă de statuete şi reliefuri o iconografie
diversificată inspirată din bogata mitologie a zeului. Cele mai frecvente sunt
reprezentările cu măciuca, cu blana leului din Nemea, cu merele din grădina
Hesperidelor. În mod excepţional, pe un mare relief de marmoră de la Ulpia
Traiana, sunt redate toate cele 12 munci.
Divinităţile medicinei Aesculap şi Hygia , de origine greacă, intrate,
şi ele, mai târziu în panteonul roman, sunt de asemenea bine reprezentate în
Dacia; peste 80 de monumente – inscripţii, reliefuri şi statuete le atestă
cultul. Alături de perechea divină apar, în unele monumente plastice,
Telesphorus, zeul convalescenţei şi Epione, soţia lui Aesculap. Temple şi
sanctuare, combinate cu “sanatorii” au existat în Dacia la Ulpia Traiana şi
Apulum.
Tot de origine greacă sunt: Dis Pater şi Proserpina, ca şi Hekate,
Luna, Priapus, Nimphae, Musae. Dis Pater şi Proserpina, pereche de zei
infernali, sunt invocaţi prin două inscripţii votive şi câteva reliefuri. Hekate,
zeiţa farmecelor şi a descântecelor, stăpâna spiritelor înfricoşetoare, este
invocată prin câteva inscripţii şi monumente sculpturale. În plastică, zeiţa
este redată prin statui, statuete şi reliefuri sub forma unei femei cu trei
trupuri reunite- Hekate triformis- simbolizînd stăpânirea sa asupre celor trei
lumi: a cerului, a pământului şi a infernului, iar atributele ce o însoţesc:
torţi, chei, pumnale, bice şerpi, sunt legate de lumea infernului şi de magie.
Câinele o însoţeşte adesea. Priapus, zeul fecundităţii şi al rodirii naturii este
invocat într-o inscripţie cu epitetul panteus, de nuanţă sincretistă şi
reprezentat printr-o statuie şi mai multe statuete. Nimphele sunt adorate în
Dacia în legătură cu izvoarele, îndeosebi cele curative. Cele mai multe
invocaţii provin de la Germisara şi Ad Mediam. La Germisara funcţiona şi
un sanctuar nimphaeum, iar printre adoratorii nimphaelor de aici se afla un
Decebalus al lui Lucius, singurul autohton cu prezenţă indubitabilă în
epigrafia Daciei.
Viaţa religioasă a romanilor era însă infinit mai bogată. Un animism
foarte pronunţat a condus la o subordonare complexă a celor mai diverse
elemente ele realităţii înconjurătoare, a unor momente din viaţa indivizilor
şi a unor concepte abstracte de natură politică sau morală, unor forţe divine
concepute ca nişte spirite. S-au născut astfel o gamă foarte diversă de
entităţi divine, personificări ale realităţii imediate şi ale unor concepte
abstracte. Aşa erau geniile protectoare ale fiecărui individ în parte, a
familiei, a unor categorii sociale, a unor instituţii sau asociaţii a unor locuri
anume, a localităţilor. Inscripţiile menţionează Genius loci, Genius Miciae,
Genius statio Aquaensis (Cioroiul Nou), geniul ordinului decurionilor de la
Ulpia Traiana, geniul municipiului Drobeta, Genius Canabensium
(canabele legiunii XIII Gemina) Genius Populi Romani, Genius libertorum
et servorum, geniul unei centurii din legiunea V Macedonica şi al uneia din
Numerus Surorum sagittariorum, Genius collegii kastelli Baridustarum,
mineri originari din zona dalmatină, locuind lângă Alburnus Maior, Genius
Commerci, Genius Nautarum şi încă şi alte. Din sfera personificărilor fac
parte şi divinităţile unor ape şi izvoare termale Dii Aquarum, Fontes Calidi.
Dacia şi pământul Daciei, izvor de bogăţii au constituit de asemenea
obiecte de veneraţie religioasă, uneori în asociere cu alte divinităţi din
panteonul oficial. Pe un altar de la Apulum, dedicantul, un tribun din
legiunea de aici, invocă pe I O M, pe ceilalţi zei şi zeiţe nemuritoare şi
Dacia (I O M et ceteris diis deabusque immortalibus et Daciae), iar un alt
tribun din aceeaşi unitate invocă cele trei Dacii şi geniul legiunii. Geniul
celor trei Dacii este de asemenea menţionat în trei inscripţii votive, o dată
împreună cu geniul casei imperiale (Domus Divinae) a lui Septimius
Severus. La Ulpia Traiana, procuratorul financiar al Daciei Apulensis,
Caius Sempronius Urbanus (activ după anul 181) pune o închinare către
Fortuna Daciarum, adică norocul aducător de belşug al celor trei provincii
dacice. Pământul (solul şi subsolul), în general şi cel al Daciei în special a
fost de asemenea personificat sub forma divinităţilor Terra Mater şi
respectiv Terra Daciae. Terra Mater întruchipa pământul aducător de
belşug, de aceea ea era invocată de aceia care îi răscoleau măruntaiele
pentru a scoate bogăţiile (mineri, lucrători la saline) . Ea era totodată
considerată şi protectoarea teritoriilor rurale ale oraşelor.
Cultul Daciei personificate, sub toate aspectele sale, era, în mod
evident, un cult exclusiv local şi avea şi un pronunţat caracter politic şi
propagandistic . De aceea, pe primul loc în rândul celor ce îl marcau, prin
ridicarea de monumente epigrafice, erau cei angrenaţi, într-o formă
oarecare, în conducerea şi administrarea provinciei: un comandant al
legiunii XIII Gemina, doi tribuni militari, un procurator financiar, doi sclavi
imperiali implicaţi în administraţia provincială.
Tot din categoria personificărilor făceau parte larii (Lares) şi penaţii
(Penates) divinităţi protectoare ale fiecărei familii romane, ai gospodăriei,
ai vetrei şi ai cămării de produse. Lor le era adresat un cult privat asigurat
de pater familias şi rezervat un mic altar domestic amplasat în locuinţă. Lari
erau consideraţi şi ca zei protectori ai drumurilor (Lares viales) şi ai
răscrucilor ( Lares Compitales) şi în acest caz se bucurau de un cult public
şi sărbători populare. Larii sunt invocaţi prin câteva inscripţii (Apulum,
Ulpia Traiana) şi redaţi, sub forma unor tineri dansînd - în mâini cu rytonul
sau cornul abundenţei şi patera - prin mici statuete de bronz, de o valoare
artistică deosebită (Sucidava).
De o adoraţie deosebită s-au bucurat divinităţile ce întruchipau
spiritele celor morţi şi protejau mormintele, Dii Manes, invocaţi, fără
excepţie, pe fiecare monument funerar. Tot ca personificări ale morţii şi
protectori ai morţilor mai apar, reprezentaţi pe aceste monumente, Eroşi
funerari, Genii funerare sau Thanatos, îngerul morţii.
Personificări erau, în religia romană şi Fortuna, Nemesis, Parcae, ca
întruchipări divine ale norocului, bogăţiei şi destinului. Fortuna este
invocată în circa 30 de monumente epigrafice cu epitetele de Redux,
Augusta şi o singură dată, Supera. În arta plastică (statui, statuete, monede,
geme) zeiţa este redată, după un model de epocă elenistică, sub forma unei
femei tinere, în costum grecesc. Remarcabile prin valoarea artistică sunt
statuia Fortunei cu Pontus din “tezaurul de sculpturi de la Tomis” şi un cap
din marmură, de la Romula, unde zeiţa era divinitate poliadă. Nemesis, la
rândul ei, era venerată în temple, la Ulpia Traiana, Sucidava şi Căşei şi în
peste 50 de inscripţii, din toată Dacia. Printre adoratorii ei găsim, în mod
frecvent militari, a căror viaţă era mai mult expusă pericolelor. Nu sunt
uitate de credincioşii daco-romani nici Parcele (Fatum, Tria Fata) sau
Moirele (Clotho, Torcătoarea).
În sfârşit, propaganda religioasă oficială, răspândeşte şi în Dacia cultul
unor valori morale –Virtus – sau noţiuni abstracte : Abundantia, Bonus
Eventus, Concordia, Favor, Justiţia, Providentia, Salus, Spes, Victoria.
Cultul Victoriei este asociat casei imperiale şi mai ales împăratului, zeiţa
purtînd epitetul de Augusta.
Cultele orientale. Chiar şi înainte de a deveni un stat universal şi de a

încorpora cele mai avansate civilizaţii circum-mediteraniene, Roma s-a
arătat deschisă şi uneori chiar interesată să adăpostească cultele unor zei
străini, alţii decât cei etrusci, greci sau italici. Începutul la făcut cu Cybele,
invitată oficial la Roma, în urma unui oracol sibilin, într-un moment
dramatic, la sfârşitul celui de-al doilea război cu punii. Pe măsură ce Roma
prelua moştenirea politică a marilor state elenistice, sau încorpora teritoriile
etnice ale celţilor, hispanilor, illirilor, germanilor, creştea şi complexitatea
vieţii sale religioase. Unele dintre divinităţile acestea noi au intrat în
sincretism cu principalele divinităţi ale lumii romane şi au avut o carieră
strălucită, făcînd prozeliţi până la nivelul familiei imperiale, altele au rămas
obscure şi izolate, în sânul unor mici comunităţi etnice. Toleranţa religioasă
oficială, le-a oferit tuturor, posibilitatea supravieţuirii. În momentul intrării
Daciei în Imperiu aceste sincretisme erau în cea mai mare parte încheiate,
astfel că deşi existau condiţiile unor astfel de fenomene, ele sunt slab
sesizate, pe baza surselor documentare privitoare la religia provinciei.
Termenul de culte orientale este unul generic pentru toate credinţele
venite din Orient, în interiorul căruia se disting: culte iraniene, micro-
asiatice, siriene, palmyriene, egiptene şi nord-africane; ele reprezintă cel
mai numeros grup dintre toate cultele străine pătrunse în religia romană.
Dintre toate divinităţile orientale, cel mai popular, în Dacia, a fost
iranianul Mithras. El este o străveche divinitate preistorică ce făcea parte
din patrimoniul comun al indo-iranienilor iar sensul inţial al numelui său era
acela de prieten, simbolizînd deci legătura cea mai puternică dintre oameni.
În cursul evoluţiei şi expansiunii acestui cult, din care faza romană
reprezintă evident ultimul episod, el a suferit contaminări, asumîndu-şi
puteri şi semnificaţii noi dar şi pierzînd unele din cele iniţiale. În Imperiu el
este conceput ca zeu al timpului fără sfârşit, adorat ca un zeu al Soarelui, al
Pământului şi al munţilor, a cărui dogmă simboliza lupta dintre cele două
principii al binelui şi al lumini împotriva răului şi întunericului. Religie de
mistere, oficiată de preoţi speciali în temple subterane ce aminteau de
peşterile iniţiale ea oferea iniţiaţilor promisiunea trumfului asupra morţii şi
a răului şi propovăduia o morală a fraternităţii. Iconografia lui Mithras,
unitară în întreg Imperiul, traduce în limbaj plastic, momentele esenţiale ale
mitologiei sale şi liniile de forţă ale credinţei. Naşterea din stâncă -Mithras
Petrogenitus- este metafora plastică a energiei divine. Din piatră ţâşneşte
focul şi lumina şi zeul astfel reprezentat este un fiu al cerului dar ţâşneşte şi
apa fertlizatoare a Pământului-Mamă şi Mithras este deopotrivă zeul
vegetaţiei şi al renaşterii. Scrificarea taurului, ce-a de-a doua temă
iconografică principală, confirmă funcţiile generatoare ale divinităţii. Din
sângele animalului sacrificat se vor naşte mereu grâul şi toate plantele
folositoare omului.
Monumentele religiei mithraice sunt, în Dacia, peste 280 de inscripţii,
statui şi mai ales reliefuri şi câteva locaşuri de cult. Inscripţiile îl numesc
“Zeu Nebiruit”, “Soarele Nebiruit” (Sol Invictus) iar adoratorii săi masculini
provin din toate categoriile sociale de la sclavi la împăraţi. Mithree,
(temple) au fost descoperite la Ulpia Traiana, Porolissum, Decea
Mureşului, Romula. Deşi a cunoscut o foarte largă răspândire în rândul
militarilor iar la cultul său s-au convertit şi unii împăraţi, religia lui Mithras
nu a fost niciodată recunoscută ca o religie de stat, oficială. Ascensiunea
creştinismului a condamnat la uitare religia lui Mithras, ca dealtfel toate
credinţele păgâne, dar reminiscenţe ale acestui puternic cult au supravieţuit
în religia creştină şi în credinţele populare ale românilor.
Dintre cultele microasiatice se remarcă cel al zeiţei Cybele şi al
acolitului ei Attis. Numită şi Marea Mamă (Magna Mater) ea era în
principal o divinitate a naturii şi era sărbătorită printr-un cult zgomotos şi
orgiastic, cu procesiuni, toamna şi primăvara, simbolizînd moartea şi
renaşterea vegetaţiei şi alte rituri sângeroase asigurate de preoţi frigieni. În
Dacia Cybele este atestată de peste 20 de monumente, inscripţii şi reliefuri
votive, iar Attis este redat pe aproximativ 72 de monumente, cu o singură
excepţie, toate de caracter funerar.
Aceeaşi origine microasiatică, dar trac la origine, o avea şi Sabazius,
zeu al naturii şi al fecundităţii, apropiat, dacă nu identic, cu Dionysos şi
Liber şi al cărui cult introdus în Dacia de coloniştii romani şi nu cei frigieni,
se asemăna cu cel al zeului grec. În Dacia el apare sincretizat cu Iupiter,
adorat sub numele I O M sau Iupiter Sabazius, la Apulum şi Potaissa.
Cimistenus, zeu originar din Bithynia, este invocat prin trei epigrafe iar
zeul Men, frigian la origine, este menţionat de două ori. Tot apariţii
episodice au şi divinităţile gallatiene Tavianus (3 inscr.), Bussumarius (2 ),
Bussurigius (1) şi Zeus Narinos (3); şi ei sunt sincretizaţi cu divinitatea
supremă a panteonului roman. Prezenţa acestor divinităţi locale în Dacia se
leagă de acele comunităţi de negustori, organizaţii în colegii, atestaţi la
Napoca şi Germisara.
Divinităţile siriene atestate în Dacia deşi sunt numeroase ca număr au
avut, fiecare în parte, puţini adoratori, astfel că ele nu au ajuns să joace un
rol prea mare în ansamblul vieţii religioase din provincie. Sunt atestaţi o
serie de baalimi locali, sincretizaţi cu Iupiter: Iupiter Heliopolitanus, Iupiter
Erapolitanus, Iupiter Belmarcodes. Primii sunt zei ai unor oraşe siriene
(Heliopolis-Baalbek respectiv Hierapolis) iar Belmarcodes este un zeu
fenician al dansului. De origine siriană era şi Turmasgades, atestat prin 4
monumente descoperite la Micia şi Romula iar cultul său este în legătură cu
trupele, de origine siriană, staţionate în aceste aşezări antice.
Cea mai mare dezvolatare a avut-o cultul lui Iupiter Dolichenus,
Baalul din Doliche, modest oraş din Commagene. La origine el era un zeu al
furtunii şi al înălţimilor, apoi a dobândit treptat atribute noi care îl
transformă într-o divinitate binefăcătoare care aduce victoria, salvarea
morală a credincioşilor săi şi vindecarea de boli. În Imperiu el se afirmă ca
o divinitate miliatră, tutelară a trupelor, un zeu al forţei şi al războiului.
Atestările sale în Dacia, peste 50 (inscripţii, statui şi statuete, reliefuri,
plachete şi mâini votive), reprezintă 1/10 din toate monumentele din
Imperiu şi se grupează, cu o singură excepţie în Dacia intracarpatică.
Temple, închinate zeului din Doliche, au fost atestate la Ulpia Traiana şi
Apulum; se cunosc de asemenea 6 preoţi (sacerdotes). Adoratorii săi sunt, în
proporţie covârşitoare militari şi foşti militari; mai pun închinări negustorii,
desigur de origine siriană, doi membri ai colegiului fabrilor, un decurion.
Statuile şi statuetele îl redau pe zeu, în picioare pe un taur, în costum
militar, cu bonetă frigiană şi cu unele atribute împrumutate de la Iupiter:
fulgerul, globul.
Sub numele de Dea Siria, este adorată şi în Dacia zeiţa siriană
Atargatis, originară din oraşul Hierapolis, pe Eufrat. Monumentele ce o
atestă nu sunt prea numeroase (5 inscripţii) şi provin din aşezări unde
elementule siriene sunt prezente ca militari sau negustori (Micia,
Porolissum, Romula, Napoca).
Deus Azizus, luceafărul de dimineaţă, zeu arab, originar din Edesa,
este invocat în Dacia prin 12 inscripţii votive, dintre care 9 provin din
Apulum. Numele zeului apare sub diverse forme: Deus Azizus bonus puer
conservator, Deus bonus puer Phosphorus, Puer Phosphorus, Puer bonus,
iar răspândirea cultului său se face mai ales în mediul militar. La Potaissa,
zeului i s-a ridicat un templu, terminat prin anii 256 – 258 (ultima
construcţie de acest fel atestată epigrafic în Dacia), de către prefectul
legiunii, Donatus.
O altă divinitate siriană care s-a bucurat de un număr destul de ridicat
de credincioşi a fost Sol, zeu al soarelui, originar din oraşul Emesa.
Închinările puse către acest zeu sub forma Sol, Sol Invictus, Deus Sol, Deus
Sol Invictus, Invictus Deus, Deus Invictus sau simplu Invictus, au fost
considerate, o vreme, ca fiind adresate lui Mithras, divinitate cu care zeul
sirian are nu numai asemănări de nume ci şi multe elemente comune în cult
şi dogmă (simbolism, purificare prin botez, respectarea zilei a şaptea, ziua
naşteri la 25 decembrie). Analiza inscripţiilor din Dacia a putut stabili, cu
certitudine, existenţa a cel puţin 18 inscripţii dedicate zeului, la care se
adugă câteva tipare sau medalioane de ceramică, geme şi un opaiţ care
redau plastic imaginea divinităţii în quadriga trasă de patru cai simbolizînd
anotimpurile. Temple închinate lui Sol Invictus au existat la Apulum şi
Micia. Încercarea lui Heliogabalus 218 –222, de a introduce cultul zeului
din Emesa, al cărui preot era, înainte de a îmbrăca purpura imperială, nu se
reflectă printre epigrafele din Dacia, nici una neavînd forma completă a
dedicaţiei Sol Invictus Elagabal. Când Aurelianus a încercat din nou să
proclame cultul lui Sol ca religie principală a Imperiului, în dorinţa de a
oferi un suport religios unităţii, atât de greu compromise, a statului, Dacia
nu mai făcea parte din cadrele Imperiului. Cei mai mulţi dintre închinătorii
lui Sol Invictus au fost şi în Dacia, militarii, dar întâlnim, de asemenea,
înalţi demnitari: 3 guvernatori, 2 procuratori. Cei mai mulţi dedicanţi poartă
nume romane, unii sunt chiar italici.
O difuzare însemnată, comparabilă cu a lui I O M Dolichenus a
cunoscut, exclusiv în Dacia intracarpatică, Deus Aeternus. Considerat
sirian doar în sens geografic, despre cultul şi dogma acestui zeu celest,
aniconic, se cunosc foarte puţine lucruri. Numele său este, de fapt, un epitet
aplicat sau asociat mai multor divinităţi celeste, între care şi lui Yahwe al
evreilor. Pătruns în Imperiu relativ târziu, abia din secolul II d. Hr, într-un
moment considerat crucial în istoria religiilor, când aici aveau loc
schimbări importante în gândirea religioasă, el venea cu o teologie savantă,
ca o divinitate eternă, omnipotentă şi incognoscibilă. Cele circa 23 de
invocaţii ce îi sunt adresate situează Dacia pe primul loc între provincii,
prin mulţimea şi varietatea acestor mărturii. În unele inscripţii din Dacia
zeul apare alături de I O M, de Silvanus iar la Ulpia Traiana el este
invocat împreună cu Iunona şi Angeli. Menţionarea îngerilor, unică de altfel
în epigrafia Daciei, a fost interpretată ca o dovadă a influenţării cultului lui
Deus Aeternus de către ideologia religioasă a lui Yahwe şi este o confirmare
a caracterului abstract şi inaccesibil al divinităţii. Dedicanţii din Dacia ai
zeului erau colonişti de diverse origini, între care şi câţiva cu nume siriene
sau greco-orientale. La Ulpia Traiana ei pare să se fi grupat într-un colegiu
de cult.
Trei inscripţii de la Ulpia Traiana sunt adresate lui Theos Hypsistos,
divinitate sincretistă siriano-iudaică, consirerat ca un zeu omnipotent,
conducător al lumii, care sălăşluieşte în cea mai înaltă dintre sferele cereşti
deasupra planetelor şi a aştrilor. Dedicanţii sunt orientali, într-un caz chiar
o adoratoare cu nume iudaic, ceeace susţine ipoteza că acest cult a fost adus
în capitala provinciei de de o comunitate iudaică colonizată aici. De la
Apulum provine o altă închinare pusă tot de un oriental către Iuppiter
Summus Exuperantissimus, considerat corespondentul latin al lui Theos
Hypsistos. Adoratorul îl numeşte zeu prea înalt, superior, stăpân peste
faptele zeilor şi ale oamenilor, arbitru al destinelor.
Deus Aeternus, Theos Hypsistos şi Iupiter Summus Exuperantissimus
prin natura lor de zei transcendenţi, eterni şi absoluţi se apropie de
divinitatea evreilor şi de Dumnezeu al creştinilor. Apariţia acestor divinităţi
în peisajul religiei antice exprimă aspiraţia către monoteism, pregătind
spiritele şi netezind drumul spre religia creştină.
Din Palmyra, oraş sirian aflat la jumătatea distanţei dintre Mediterana
şi Eufrat, supranumit oraşul deşertului, au pătruns în Dacia prin intermediul
militarilor şi al coloniştilor civili, îndeosebi negustori, 6 zei adoraţi în patru
oraşe ale Daciei. Cel mai important document, privind adorarea acestor
divinităţi în Dacia, provine de la Ulpia Traiana şi a fost pus de un fost
duumvir, P. Aelius Theimes, care a construit aici şi un templu închinat
“zeilor părinteşti” (adică din patria lui Palmyra): Malagbel, Bel, Bel
Hammon, Fenebal şi Manavat. Bel mai apare în două inscripţii votive de la
Tibiscum şi Porolissum. Considerat zeu suprem, stăpân al universului,
creator al cerului şi pământului, el este primul şi cel mai important membru
al unei triade divine de natură cosmică care îl mai cuprinde şi pe Iarhibol,
zeu al Soarelui, atestat, şi el, în Dacia prin trei invocări, două de la Apulum,
şi una tot de la Tibiscum. Malagbel, cel care deschide lista zeilor părinteşti,
pe epigrafa ulpiensă era şi el asociat într-o altă triadă celestă din religia
palmirieană unde era considerat un zeu al Soarelui şi mesager al zeilor. Bel
Hammon este o divinitate punică, identificat cu Saturnus, iar Fenabal este
doar un epitet al zeiţei Tanit, paredra lui Bel Hammon. În fine Manavat
este o zeiţă arabă, menţionată şi în Coran, care hotărăşte soarta,
asemănătoare deci cu Fortuna-Tyche din panteonul greco-roman.
Dintre divinităţile egiptene, mai frecvent adorate în Dacia au fost
Serapis şi Isis. Zeul apare în 26 de monumente sculpturale şi epigrafice, iar
Isis în tot atâtea. Pe unele monumente pereche divină apare împreună, mai
rar asociindu-se şi Harpocrates. Dintre ceilalţi zei egipteni Ammon apare pe
circa 20 de monumente de caracter funerar.Un puternic centru al cultelor
egiptene a fost Potaissa. De aici provin mai multe reprezentări ale
divinităţilor: Serapis, Isis, Harpocrates, Ammon şi boul Apis. Un altar votiv
o numeşte pe Isis myrionima, cea cu o mie de nume, iar din lectura lui
reiese existenţa unui collegium Isidis fapt ce face foarte posibilă existenţa
aici şi a unui templu închinat zeiţei. Alte temple pentru ea sunt cunoscute la
Ulpia Traiana şi Micia.
Din provinciile vest-africane este originară zeiţa Caelestis, numele
roman al vechii divinităţi punice Tanit, menţionată şi mai sus, într-un grup
de divinităţi palmiriene, sub numele de Fenebal. Epitetele sub care este ea
invocată sunt: Augusta, Virgo, iar oraşele unde era adorată au fost Ulpia
Traiana, Apulum şi pagus-ul Micia. Din aceeaşi arie cultural-geografică au
venit în Dacia, odată cu militarii, Dii Mauri, care aveau la Micia un templu.
Divinităţile originare din spaţiul celtic sau celto-germanic. Se cunosc,

până astăzi, în Dacia, relativ puţine divinităţi originare din mediul celtic sau
celto-germanic, lucru care contrastează oarecum cu numărul mare de trupe
aduse din aceste zone. Epona, zeiţa celtică protectoare a cailor şi a
grajdurilor, este invocată în mai multe inscripţii cele mai multe puse de
militari din trupele de cavalerie. La Ulpia Traiana, un centurion, instructor
al trupei de cavalerie din garda guvernatorului C. Avidius Nigrinus (activ în
Dacia 112 – 117), la Căşei Ala I Tungrorum Frontoniana, iar la Apulum
procuratorul financiar al Daciei Apulensis, Aurelius Marcus, care ţinea şi
locul legatului consular, sunt doar unii dintre adoratorii săi. Epona este
invocată uneori alături de Campestres (ca în altarul centurionului de la
Ulpia mai sus menţionat), care sunt divinităţi protectoare ale soldaţilor şi ale
câmpurilor de instrucţie.
De origine celtică dar, răspândite egal şi în mediul germanic sunt
divinităţile Suleviae, protectoare ale oamenilor şi ale vieţii. Înrudite cu ele
erau divinătăţile numite în inscripţii: Matres, Matrae sau Matronae,
considerate ca întruchipări divine ale maternităţii, generatoare ale fertilităţii
solului, ale belşugului şi protectoare ale vieţii. Din acelaşi cerc de divinităţi
feminine colective fac parte şi cele invocate sub numele de Dominae , în
timp ce zeiţele Quadriviae erau adorate ca divinităţi de la răscrucile de
drumuri şi protectoare ale drumeţilor. Tot celtice au fost la origine şi
divinităţile sincretiste I O M Bussumarus, invocat de două ori la Apulum şi
perechea Apollo Granus şi Sirona, în care zeul a fost la început un zeu al
soarelui apoi a devenit zeu vindecător, dătător de sănătate. Alte divinătăţi
celto-germane, atestate în Dacia mai sunt Cernunnos, Mars Camulus,
perechea Mercurius şi Rosmerta. De origine batavă era Hercules
Magusanus invocat de cavalerul din Napoca, P. Aelius Maximus.
Divinităţile originare din spaţiul traco-moesic. Pe primul loc, ca

frecvenţă, în cadrul acestui grup de divinităţi, se situează Cavalerii
danubieni, reprezentaţi pe circa 60 de reliefuri din piatră şi tăbliţe de plumb.
D. Tudor, care a publicat corpusul integral al monumentelor consacrate lor,
răspândite numai în provinciile dunărene: Daciile, Moesiile, Pannoniile şi
Dalmaţia, considera Cavalerii danubieni, vechi divinităţi daco-getice, care
sub influenţa religiei greco-romane se îmbogăţesc ca dogmă şi dobândesc
reprezentare plastică. În lipsa oricăror descrieri privind cultul şi a textelor
dedicatorii, căci toate monumentele ce le aparţin sunt anepigrafe, caracterul
şi atributele Cavalerilor au fost reconstituite pe baza imaginilor. Scenele şi
simbolurile ce compun iconografia lor sugerează caracterul universalist al
cultului, cu răsfrângere asupra lumii celeste, asupra pământului şi a lumii
subpământene. Prezenţa în centrul imaginii de cult a unui personaj feminin,
identificat cu o Mare Zeiţă, cu atribute împrumutate de la Atargatis, Epona
şi Cybele, şi a altor divinităţi, asociate ca: Luna, Sol, Sol Invictus,
Nemesis, a fost interpretată ca un indiciu al unei religii cu mistere. În stadiul
actual al cunoaşteri, chiar dacă originea geto-dacă a zeilor cavaleri nu poate
fi susţinută fără rezerve, apare foarte plauzibil că fixarea tipului iconografic
al acestor divinităţi sincretiste să fie opera unor artişti daco-romani. Am
menţionat la paragraful privind arta metalului existenţa unor ateliere
artistice la Sucidava, unde printre altele se produceau şi icoanele de plumb
ale acestor divinităţi.
Cavalerul trac este denumirea convenţională a unei divinităţi de
origine tracică, care în epigrafele greceşti şi latine, ce îi insoţesc imaginile
de cult, este denumit simplu Theos sau Heron. Se cunosc din întreg Imperiul
peste 2000 de monumente, cele mai multe din zona Dunării de Jos, dintre
care peste 200 din Dobrogea şi Dacia. Cercetătorii au identificat în
Cavalerul trac, o străveche divinitate tracică cu atribute chtoniene, care sub
influenţa greco-elenistică îmbracă forma unui zeu cavaler. Calul în
iconografia religioasă era considerat animal solar dar şi psichopomp. Acest
ultim aspect a făcut ca imaginea Cavalerului trac să pătrundă în arta
funerară sugerînd credinţa în transformarea mortului într-un erou şi deci
dobândirea imortalităţii. Pe reliefuri Cavalerul trac este redat ca un tânăr
călare, cu calul la pas sau în galop şi mantia fluturândă. Alături de el apar
uneori şi alte divinităţi asociate: Asclepios, Apollo, Dionysos, Iupiter,
Silvanus sau Cybele. În inscripţii el primeşte epitete foarte diverse: Invictus,
Aeternus, Sanctus, Domnus, Katahtonios (stăpân al celor morţi), Ktistes
(întemeietor), Katoikadios (protectorul casei şi al familiei). În centrul
dogmei sale pare să stea credinţa în nemurire şi în viaţa de apoi, iar unele
atribute şi asocierile mai sus menţionate ni-l relevă ca pe un zeu al
vegetaţiei, al fertilităţii, dar şi al lumii subpământene.
În Dacia, este invocat prin două monumente votive şi Zbelthiurdus,
străvechiul zeu al tracilor sudici, al cerului şi al fulgerului (identic cu
Gebeleizis al dacilor), care apare sincretizat cu I O M. Alte două
monumente, ambele de la Romula, atestă cultul zeiţei Dardanica, divinitate
a tribului tracic al dardanilor.
În Dobrogea romană, viaţa religioasă, doar tangenţial prezentată în
paragrafele anterioare, prezenta unele aspecte particulare izvorâte din
peisajul etnic, în care populaţia greacă era majoritară în oraşele de pe litoral,
şi nu numai. În aceste aşezări zeii tradiţionali greci se află în fruntea
panteonului local. La Histria, Apollo şi Artemis, la Callatis Heracles şi
Demetra, apoi Dioscurii şi Poseidon, continuau să-i ocrotească pe
navigatori. Cel mai adorat pare să fi fost Dionysos. Sărbătorile în cinstea sa
Dionisiile, se desfăşurau peste tot după tradiţia greacă cu procesiuni,
sacrificii de animale şi concursuri de muzică poezie şi sportive. Sărbători se
organizau şi pentru celelalte divinităţi: Hermaia pentru Hermes, Targeliile
în cinstea perechii Apollo şi Artemis, Tauriile în cinstea lui Poseidon. De
tradiţie romană era sărbătoarea Rosalia, a rozelor, prăznuită în pragul verii
şi consacrată morţilor.
În aşezările întemeiate de coloniştii romani şi în rândul militarilor
divinităţile panteonului greco-roman, în frunte cu Iupiter se aflau pe primele
locuri. Peste tot ascensiunea cultelor orientale era foarte puternică: Mithras,
Cybele, I O M Dolichenus, Men, Isis, Serapis. Cât priveşte pe Cavalerul
trac, pământul dintre Dunăre şi Mare, pare, să fi fost, patria lui preferată.
Religia populaţiei dacice. Deşi era majoritară, în peisajul etnic, populaţia

dacică nu îşi găseşte o reflectare corespunzătoare în viaţa religioasă a
provinciilor . Nu există nici un indiciu privind continuarea sub romani a
unor instituţii, edificii sau culte tradiţionale dacice. Larga difuziune şi
atributele particulare ale unor divinităţi clasice, atestate în Dacia, au fost
interpretate ca un indiciu al adorării acestora şi de către autohtonii daci,
printr-un fenomen de interpretatio Romana. Diana, Liber Pater, Silvanus,
Nimphaele, prin caracterul şi atributele lor puteau foarte uşor să fie
asimilate cu unele divinităţi naţionale ale dacilor. Recenta descoperire, în
sanctuarul Nimphelor de la Germisara a unei inchinări puse către acestea de
către dacul Decebalus al lui Lucius, contituie un argument în favoarea
raţionamentului mai sus enunţat.
În sfârşit astăzi există suficiente mărturii pentru a se susţine

pătrunderea religiei creştine în Dacia şi Dobrogea romană. Creştinii din
provinciile dacice erau însă puţin numeroşi şi nu îşi realizaseră comunităţi
puternice. Urmele materiale ale prezenţei lor chiar dacă au crescut constant,
rămân reduse şi mai persistă numeroase îndoieli privind datarea acestor
descoperiri şi caracterul lor creştin. Mărturiile autorilor antici, Tertulian,
Origene şi Eusebiu din Caesarea privind răspândirea creştinismului printre
daco-romani şi posibila lui origine apostolică, au primit interpretări
diametral opuse din partea istoricilor români. Cu toate aceste rezerve,
obiective în stadiul actual al documentării, existenţa creştinismului la daco-
romanii din provincie este, cum spunea V. Pârvan, “o necesitate logic-
istorică”.
Universul religios al daco-romanilor cuprindea, ca în toate timpurile şi

la toate popoarele, şi o serie de credinţe şi practici magice şi oculte. Magia
cifrelor, îndeosebi a cifrelor 3 şi 7, este sugerată de mai multe descoperiri.
La Orlea, într-o cutie, de formă piramidală, din cărămizi, se aflau depuse
trei ulcioraşe, iar la Sucidava, tot într-o cutie din cărămizi, lângă o fântână,
au fost aşezate şapte ulcioraşe. La Ulpia Traiana, într-un vas s-au găsit
şapte opaiţe şi şapte monede. Foarte numeroase sunt şi obiectele cu valoare
de apotropaion, geme, pandantive, aplici pe care sunt redate imagini ale
Gorgonei-Meduza, măciuca lui Hercules sau nodus Herculaneum.
Din prezentarea divinităţilor adorate în Dacia romană peste 130 la
număr şi foarte diverse ca origine şi trăsături se degajă impresia de extremă
complexitate a vieţii religioase. S-a putut observa însă că doar jumătate din
aceste divinităţi au avut, pe baza mărturiilor ce le atestă o difuziune mai
largă celelalte rămânând în cercul unor comunităţi restrânse şi relativ
omogene etnic. Cercetările efectuate asupra religiei individuale a daco-
romanilor (M. Bărbulescu) au evidenţiat faptul că la acest nivel cercul de
divinităţi adorate de fiecare individ se restrânge foarte mult şi se
armonizează în funcţie de mai mulţi factori. Între aceştia, cel economic
(dezvoltarea anumitor profesii şi ramuri economice), cel social-politic
(poziţia individului pe scara socială şi de aici obligaţiile sale inclusiv în plan
religios), cel demografic şi cultural, care au încurajat prozelitismele, au fost
exemplificaţi şi explicaţi până aici. Curentele filosofice dominante în
această perioadă, în special stoicismul, cu reflexele sale în planul
concepţiilor religioase, se fac puţin simţite în viaţa provinciei, lucru
explicabil prin nivelul general de cultură şi absenţa elitelor. Nici orientarea
religioasă a împăraţilor nu se răsfrânge în, mod vizibil, asupra religiei
provinciale. Totuşi proporţia de 75% deţinută de cultele tradiţionale greco-
romane poate fi şi urmarea firească a intenţiilor restauratoare ale religiei
naţionale manifestate de împăraţii Antonini, după cum proliferarea cultelor
orientale a beneficiat desigur de simpatia Severilor faţă de ele.
Progrsul cultelor orientale se explică şi în Dacia, ca în întreg Imperiul,
prin acţiunea factorilor de natură economică şi social-politică dar mai ales
prin factorii intrinseci ce ţin de natura diferită a celor două religii.
Beneficiind de statutul de religie oficială, de stat, religia greco-romană, a
trecut treptat de la sfera individului la nivelul comunităţii, iar aici s-a
încărcat de fast şi s-a golit de conţinut. Apoi prin însăşi natura ei religia
romană, era mai sobră şi mai pragmatică, bună pentru vremuri normale.
Cauzele exterioare de ordin economic şi social-politic care au favorizat
răspândirea masivă a cultelor orientale în Imperiu, în secolele II – III, au
fost rolul economic tot mai important al acestei părţi în producţia şi
circulaţia bunurilor, creşterea efectivelor de militari recrutaţi din Orient,
permanentizarea problemei orientale în viaţa politică şi militară şi în cele
din urmă accesul la purpura imperială a unor exponenţi ai acestei lumi –
Severii. Şi mai puternice au fost însă cauzele intrinseci, natura concretă a
acestor culte. Cultele orientale răspundeau unor aspiraţii religioase mult mai
profunde; ele se adresau individului şi nu cetăţii şi impuneau o devoţiune
personală. Erau culte cu mistere, stârneau pasiuni şi entuziasme şi mai ales
promiteau adepţilor nemurirea şi fericirea într-o lume viitoare. Ele atrăgeau
mai ales păturile sociale cu o situaţie modestă prin promisiunile de fericire
pe lumea aceasta şi mai ales cea viitoare. Cultele orientale îşi aveau preoţi
proprii, sacerdoţiul nefiind o magistratură era accesibil oricui. Cu unele
excepţii femeile se bucurau de un tratament egal cu al bărbaţilor, avînd
acces inclusiv la sacerdoţiu. Cele mai multe dintre aceste culte nu erau
exclusiviste, cerînd doar credincioşilor să acorde prioritate zeului adorat.
Toate aceste trăsături răspundeau necesităţii de religiozitate a maselor şi
făceau aceste culte atractive şi dătătoare de speranţe.
În complexitaea de credinţe şi divinităţi, ce caracteriza religia
universalistă a Imperiului roman fenomenele cele mai caracteristice în
planul raporturilor şi al interacţiunilor dintre aceste culte au fost acelea de
interpretatio Romana şi sincretismul religios. Interpretatio Romana constă,
în principiu, în adorarea sub nume şi iconografie romană a unor divinităţi
ale popoarelor încorporate în Imperiu. Am arătat mai sus care ar putea fi la
daci cazurile cele mai probabile. Sincretismul religios este un fenomen mai
complex şi constă în contopirea, fuziunea, a două sau mai multe divinităţi şi
naşterea pe această cale a unor divinităţi noi, cu nume şi atribute luate de la
cele anterioare sau şi altele. Sincretismele se pot desfăşura în sânul unei
religii, intern, sau mai frecvent între religii diferite. Religia romană nu a
cunoscut sincretismul intern, dar cel cu zei ai altor religii a fost foarte
dinamic. De regulă procesul se desfăşura dinspre religia străină şi urmărea
creşterea gradului de receptivitate a unor divinităţi, altfel destul de obscure.
Am subliniat de fiecare dată, când era evident, acest proces la divinităţile
atestate în Dacia. Aceste sincretisme erau însă realizate de mult, ele nu s-au
produs în Dacia, deşi existau aici toate condiţiile pentru apariţia unor astfel
de fenomene. Cavalerii danubieni reprezită însă un caz tipic de sincretism
local.
În complexitaea vieţii religioase din Imperiul târziu, sincretismul este
expresia efortului, la început inconştient, de clarificare a funcţiilor divine,
de ierarhizare şi de simplificare a numărului de entităţi divine. Unii autori
au văzut în aceste mutaţii tendinţa lumii antice de a se îndrepta spre un
dumnezeu unic şi universal.
Cultul împăratului şi al Romei. Am lăsat la sfârşit acest cult, pentru că el

exprimă mai degrabă o ideologie politică decât una eminamente religioasă.
Tendinţa romanilor de ai diviniza pe unii dintre semenii lor este la fel de
veche ca Roma. Romulus, plecat în chip misterios dintre concetăţenii săi, a
devenit zeul Quirinus. În perioada următoare fenomenul a fost latent, dar
ideea de oameni cu însuşiri divine a fost mereu alimentată de viaţă şi de
curentele de gândire. După Caesar care susţinea public că ginta Iulia, căreia
îi aparţinea familia sa, descinde din Venus Genetrix, Octavianus şi-a luat
oficial numele de Augustus, ce sublinia fără echivoc, ideea legăturii sale cu
divinitatea. Desigur că şi Orientul cu ideologia sa privind natura divină a
conducătorului a avut partea sa de contribuţie la conturarea acestui cult.
Încă din primii ani după ce intraseră sub protecţia Romei, cinci oraşe
vest pontice – Histria, Tomis, Callatis, Dionysopolis şi Odessos – au
alcătuit o asociaţie al cărui scop era tocmai practicarea cultului imperial.
Între anii 27 şi 14 î Hr. la Tomis s-a ridicat deja un altar închinat lui
“Augustus încă în viaţă”.
Din Dacia dispunem de un număr important de documente privind
modul de organizare a acestui cult oficial. La nivelul oraşelor un rol
important revenea augustalilor, reuniţi într-un adevărat ordin. Asupra
componenţei sociale, a criteriilor de alegere şi a modului de funcţionare a
ordinului augustalilor am vorbit într-un capitol anterior. La scara provinciei
şi mai ales după unificarea conducerii celor trei provincii se alegea un preot
care a purtat titlul de sacerdos arae Augusti denumire ce arată faptul că în
Dacia nu a existat un templu consacrat cultului imperial ci numai un altar.
Acest altrar se afla la Ulpia Traiana, unde se aduna şi concilium Daciarum
Trium, condus tocmai de acest sacerdot şi care consiliu îl şi alegea pe preot
din rândul celor mai de vază cetăţeni ai provinciei, de cele mai multe ori din
rândul cavalerilor daco-romani. Amploarea care s-a dat acestui cult a fost
diferită în funcţie de atitudinea împăraţilor însăşi faţă de ideea divinizării
lor. Antonini cu excepţia ultimului, au manifestat o atitudine rezervată şi
realisă acceptând manifestarea cultului mai ales din raţiuni politice dar sub
Severi ideea divinizării împăratului ia forme aberante. Mulţimea statuilor
imperiale alături de inscripţiile onorifice demonstrează totuşi o prezenţă
semnificativă a cultului în conştiinţa daco-romanilor.
În ceeace priveşte organizarea vieţii religioase în provinciile dacice

situaţia era similară cu cea din restul Imperiului. Cultele divinităţilor
principale erau organizate sub forma unor culte oficiale şi publice, conduse
de preoţi aleşi din ordinul decurionilor iar cele mai importante sacerdoţii ca
flamini şi augurii, făceau parte din cursus honorum al decurionilor. Preoţii
cultelor mai puţin importante se numeau sacerdotes, este atestat şi un
haruspex (prezicător). Întocmai ca la Roma autoritatea religioasă supremă la
scara provinciei era pontifex-ul demnitate de mare prestigiu care încununa o
carieră decurională.
Templele, consacrate divinităţilor celor mai răspândite se ridicau în
oraşe, care erau şi centrele religioase pentru toată populaţia, inclusiv pentru
locuitorii din territorium. La Ulpia Traiana se cunosc din descoperiri
arheologice şi epigrafice 19 temple. Bine documentate sunt şi în celelalte
oraşe. În localităţile cu statut inferior s-au descoperit puţine temple.
Excepţia o constituie Micia unde s-au descoperit cinci astfel de construcţii.
În zona Alburnus Maior s-a descoperit un loc de cult în aer liber – lucus -
unde erau amplasate pe postamente de piatră mai mult de 25 de altare
votive. Astfel de locuri de cult existau, probabil în mai multe aşezări rurale
mai dezvoltate şi la unele villae rusticae, precum cea de la Ciumăfaia unde
s-au descoperit sapte altare.
În corelaţie directă cu credinţele daco-romanilor s-au aflat şi sistemele

funerare practicate de ei. Cercetările privind acest important aspect al vieţii
spirituale sunt însă reduse, mai ales în ceea ce priveşte necropolele urbane,
astfel că nu se pot face estimări privind ponderea celor două rituri la acestă
categorie de populaţie. În mediul rural predonină incineraţia dar şi aici
raportul este doar provizoriu. Mormintele de inhumaţie, în funcţie de
tradiţia culturală a defucţilor şi de situaţia lor materială, erau: cu sarcofage
de piatră, cu sarcofage din cărămizi sau ţigle, cu sicrie din lemn sau chiar
fără, defuncţii fiind depuşi înveliţi în materiale textile. În cazul incineraţiei,
arderea defuncţilor se putea desfăşura chiar pe locul mormântului, la
mormintele de tip bustum, sau în locuri special amenajate, la ustrinum, iar
resturile cinerare se depuneau într-o groapă de formă dreptunghiulară, mai
rar în cutii de piatră, ciste, în urne sau cel mai simplu în gropi mici de formă
ovală sau rotundă. Înventarele funerare constau din piese de podoabă
corporale şi vestimentare: cercei, inele, brăţări, coliere de mărgele din sticlă,
fibule, din vase de ofrandă, îndeosebi ulcioraşe din lut cenuşiu, opaiţe,
flacoane din sticlă, lacrimarii. În funcţie de credinţa defunctului se depunea
în mormânt şi bănuţul, de regulă de valoare mică şi ieşit din uz, pentru plata
luntraşului Infernului -obolul lui Charon.
În provincie reapar, după câteva secole de absenţă şi cimitirele
populaţiei dacice. Se cunosc astăzi peste 15, între care cele de la Obreja,
jud. Alba, Soporu de Câmpie, jud. Cluj, Locusteni şi Leu, jud. Dolj, sunt
cimitire mari, cu sute de morminte. Ritul predominant la dacii din provincie
a fost incineraţia la ustrinum, iar resturile cinerare, luate de pe rug aprope
simbolic, erau depuse în urne şi mai rar în gropi simple. Inventarele constau
din obiecte de podoabă, mai rar vase de ofrandă şi după obiceiul luat de la
colonişti, în unele morminte, şi obolul lui Charon. Inhumaţia era folosită de
daci pentru copiii sub şapte ani.
Credinţele legate de lumea morţilor se materializază şi prin unele
practici ce se pot sesiza arheologic. Astfel este practica purificării prin foc a
mormintelor, practicată de unele grupuri etnice din provincie sau credinţa în
setea morţilor, pentru potolirea căreia se amplasau la unele morminte
dispozitive speciale, prin care lichidele folosite la libaţii ajungeau până la
defunct.
Complexitaea vieţii religiose din provinciile dacice exprimă, mai fidel
decât oricare alt aspect, cadrul general în care s-a afirmat romanitatea
carpatică. Dincolo de constrângerile inerente sistemului, se afirmă un climat
de toleranţă faţă de credniţele şi tradiţiile diferitelor grupuri etnice. Într-un
astfel de climat păstraea individualităţilor ca şi imprumuturile şi integrarea,
apar la fel de fireşti.
X. Dacia şi Moesia Inferior în timpul anarhiei
militare.
Retragerea stăpânirii romane din Dacia.
Stingerea violentă a dinastiei Severilor, prin dublu asasinat de la

Mogontiacum (Mainz) în Germania Superior, a împins Imperiul într-o lungă
şi profundă criză. Perioada ce a urmat, până la Diocletian, denumită a anarhiei
militare, s-a caracterizat prin competiţia şi lupta deschisă între o serie de
uzurpatori ridicaţi de armatele provinciale, degradarea autorităţii senatului, şi
pe acest fond, intensificarea atacurilor populaţiilor barbare asupra graniţelor
soldată cu ocuparea şi devastarea unor întregi provincii până în inima
Imperiului. Pe acest fond de insecuritate generală producţia şi schimburile
s-au redus, iar viaţa romană s-a degradat.
Primul împărat ridicat de către militari a fost Maximinus Thrax (235 –
238), general de origine modestă, descendentul unor păstori din Thracia. În
anul 236 el duce lupte victorioase împotriva sarmaţilor iazigi şi a dacilor liberi
din vestul Daciei şi îşi ia titlurile triumfale de Sarmaticus Maximus şi Dacicus
Maximus. La aceste lupte au participat trupele Daciei şi cele din Pannonia şi
Noricum; legate de aceste evenimente sunt şi reparaţiile efectuate unor
drumuri din provincie, cum mărturisesc două borne miliare descoperite la
Copăceni, în Dacia Malvensis şi Zutoru-Bologa în Dacia Porolissensis,
ambele datând din 236. Luptele au continuat şi în anul următor şi nu se ştie
dacă la plecarea împăratului spre Roma, la începutul anului 238, acestea erau
terminate. Mai multe inscripţii, descoperite în afara Daciei, fac referire la
acest război dacic – bello Dacico. În provincie împăratul este onorat printr-o
statuie ridicată la Apulum, iar în inscripţia de pe soclul ei, el poartă titlul
triumfal de Dacicus Maximus. În drum spre Roma, plecat spre a impune
senatului recunoaşterea sa, împăratul este ucis de propriile trupe la Aquileia.
În acest răstimp la graniţele Daciei apar noi populaţii barbare, care vor
declanşa atacuri pustiitoare asupra provinciilor de la sud de Dunăre, neocolind
însă nici Dacia.
Un prim atac se produce chiar în 238, când Imperiul era condus de
Pupienus şi Balbinus, împăraţi ridicaţi de senat. În coaliţia barbară intrau
carpii şi goţii iar direcţia era spre Moesia Inferior. Guvernatorul provinciei
Tullius Menofilus a reuşit să destrame coaliţia barbară, plătind subsidii goţilor
pentru a se retrage, dar refuzând acelaşi tratament carpilor, care susţineau că
sunt “mai vrednici decât goţii” (Petrus Patricius, Istorii, 8). Carpii şi goţii s-au
abţinut de la alte invazii până la sfârşitul mandatului lui Menofilus, dar în 242,
când împărat era Gordian III (238 – 244), ei au declanşat un nou atac la care
au participat, potrivit relatărilor din Istoria Augusta (SHA, Gord. Iun, 26,4) şi
sarmaţii. Invadatorii au fost respinşi de trupele imperiale, conduse de împărat,
care se îndreptau spre Orient. În cursul acestui atac, sau a celor care au urmat,
până spre anul 262, Histria a fost puternic lovită, astfel că viaţa şi-a reluat
cursul aici, abia spre sfârşitul secolului.Cei mai mulţi istorici consideră că
atacul carpic din 242 a afectat şi Dacia Malvensis, iar panica s-a extins şi
asupra provinciilor intracarpatice. În legătură cu aceste evenimente sunt puse
masivele îngropări de tezaure din diferite puncte ale provinciilor dacice.
Există şi opinia că primele atacuri carpice asupra Daciei Malvensis s-ar fi
produs abia la vestea morţii lui Gordian III. Participarea unor trupe din Dacia
la luptele împotriva invadatorilor este sugerată de un altar închinat lui Mars
Gradivus (cel ce păşeşte în luptă), la Drobeta, de către Cohors I
sagittariorum milliaria Gordiana şi de un altul, de la Ulpia Traiana, închinat
lui Mars Augustus. Împăratului Gordian III şi familiae sale îi sunt dedicate în
provincie mai multe inscripţii onorare din partea armatei, a oraşelor, de
adunarea celor trei provincii. Sunt dovezi de recunoştinţă pentru solicitudinea
cu care împăratul a tratat provinciile dacice, dar şi indicii că viaţa continua să
se desfăşoare aici în parametri normali în pofida pericolelor de la graniţe.
Un mare atac carpic asupra Daciei Malvensis s-a produs în timpul
împăratului Philippus Arabs (244 – 249). Invadatorii au fost probabil
încurajaţi de faptul că împăratul Gordian III, deplasase pentru războiul din
Orient, numeroase trupe din zonă, inclusiv vexilaţii din cele două legiuni
dacice şi au atacat limesul transalutan de îndată ce au aflat de moartea violentă
a acestui împărat. Panica produsă în provinciile dacice a fost foarte mare.
Numeroase tezaure monetare au fost îngropate, de frica invadatorilor unele
elemente înstărite din Dacia Malvensis s-a refugiat la sus de Dunăre, printre
ele se afla şi mama viitorului împărat Galerius. La Apulum un cetăţean, C.
Valerius Serapius, pune un altar lui I O M ca mulţumire că a scăpat din
captivitatea carpică (a Carpis liberatus), iar la Potaissa una din porţile
castrului este parţial blocată, până la trecerea pericolului. Venind la Dunăre,
Filip Arabul şi fiul său, au purtat o serie de lupte cu invadatorii pe care i-au
înfrânt, în cele din urmă, lângă o aşezare întărită a lor. Evenimentele sunt
relatate de istoricul Zosimos, care menţionează încercarea carpilor de a
rezista într-o cetate. O inscripţie de la Intercisa, în Pannonia Inferior,
vorbeşte de un ofiţer din gărzile pretoriene mort într-un război dacic lângă
castellum Carporum, care ar putea fi aceeaşi fortificaţie cu cea menţionată de
Zosimos. Localizarea acestei fortificaţii a carpilor întâmpină greutăţi fiind
propuse mai multe variante: în Transilvania, în Multenia sau Moldova.
După ce i-a înfrânt şi alungat pe carpi, Filip Arabul a luat o serie de
măsuri de consolidare a apărării Daciei Malvensis. Se pare că acum apărarea
X. Perioada anarhiei militare. Retragerea stăpânirii romane 173
provinciei s-a repliat pe firul Oltului, abandonându-se linia avansată din vestul
Munteniei, acel limes transalutanus. Lucrări de consolidare sunt atestate
arheologic la termele castrului de la Slăveni, iar oraşul Romula este înconjurat
cu o incintă vastă de cărămidă, lucrare executată cu militarii din legiunile VII
Claudia şi XXII Primigenia care se întorceau din Orient. Tot cu această
ocazie se crede că au fost înconjurate cu ziduri de apărare Sucidava şi
Drobeta. Cât a stat pe frontul dacic împăratul a luat şi alte măsuri menite să
redreseze situaţia provinciilor. Începând din anul 246, Dacia va primi dreptul
de a bate monedă de bronz cu legenda PROVINCIA DACIA. Aversul
monedei redă imaginea personificată a Daciei, o femeie cu sabia curbă în
mâna dreaptă şi un stindard în stânga, iar la picioarele ei simbolurile celor
două legiuni dacice: vulturul şi leul. Ajunşi la Roma spre sfârşitul verii anului
247, cei doi împăraţi îşi iau titlurile triumfale de Carpicus Maximus şi
Germanicus Maximus, iar pe monedele emise în anul 248, apare legenda
Victoria Carpica.
În anii 248 – 249 izbucnesc noi revolte în rândul armatelor. Grupul de
armate de la Dunăre îl proclamă împărat pe Pacatianus, ucis la scurt timp de
proprii săi soldaţi. Goţii, sub conducerea regilor lor Argaithus şi Gunthericus,
profită de tulburările din Imperiu şi declanşază o invazie de mari proporţii
împotriva Moesiei Inferior. Sunt respinşi de comandantul armatelor din
Pannonia Inferior şi cele două Moesii, C. Mesius Quintus Traianus Decius,
care după victorie este proclamat, de trupe, împărat. Confruntarea dintre Filip
Arabul şi noul împărat s-a dat la Verona şi s-a încheiat prin înfrângerea şi
moartea lui Filip Arabul.
Traianus Decius (249 – 251) a fost nevoit să se întoarcă la Dunăre pentru
a opri o nouă invazie a goţilor, conduşi de regele Kniva. Deşi, sunt înfrânţi la
Nicopolis-ad-Istrum, aceştia încercuiesc castrul de la Novae şi ajung până în
Tracia la Philippopolis. În iunie 251, în bătălia de la Abrittus (Razgrad,
Bulgaria), Traianus Decius moare pe câmpul de luptă iar guvernatorul Moesiei
Inferior, Trebonianus Gallus este ales împărat, de trupe. Gallus cumpără
retragerea goţilor cu o mare de sumă de bani, care duc cu ei o pradă imensă şi
100 000 de captivi. Evenimentele din anii 249 – 251 au afectat şi Dacia
Malvensis, acum fiind distrus castrul de la Slăveni.
Traianus Decius a luptat şi împotriva dacilor liberi, în fruntea unităţilor din
Dacia şi a fost onorat cu titlul de Dacicus Maximus. În Dacia situaţia pare să fi
fost destul de liniştită iar, împăratului şi soţiei sale i se pun mai multe
monumente onorare. La Ulpia Traiana i-a fost ridicată o statuie din bronz aurit,
la Apulum, Colonia Nova Apulensis, ridicată la acest rang, poate de el, din
fostul municipiu al lui Septimius Severus, îi pune, de asemenea, o inscripţie în
care îl numeşte restitutor Daciarum, iar soţiei sale, Herenia Etruscila, i se ridică
o statuie la Porolissum, de către soldaţii din numerus Palmyrenorum, staţionat
aici. Din timpul acestui împărat începe emiterea unei serii monetare din argint
având ca legendă DACIA FELIX. Emisiunea avea desigur un evident rol
propagandistic şi era departe de a reflecta o stare de fapt.
La începutul anului 253, goţii năvălesc din nou în Moesia Inferior dar sunt
respinşi de generalul Aemilius Aemilianus.
În Dacia, în timpul lui Trebonianus Gallus (251 – 253) se repară drumul
de la Apulum la Micia, iar locuitorii oraşului Apulum îi ridică împăratului o
inscripţie în care oraşul apare cu epitetul Chrysopolis (Oraş al aurului)
În anii domniei comune a lui Valerianus şi a fiului său Gallienus (253 -
260) şi apoi până la sfârşitul domniei lui Gallienus (268), Imperiul este asediat
aproape continu de populaţiile barbare de la graniţe, iar în interior uzurpările
se ţin lanţ. Este perioada “celor treizeci de tirani” când Imperiul este la un pas
de dezmembrare. Totuşi aceste fenomene au cam ocolit Dacia unde,
informaţiile care le mai avem, reflectă o viaţă, cât de cât, normală. Trupele din
Dacia par să fi rămas fidele, cel puţin până la un timp împăraţilor oficiali, iar
detaşamente din aceste unităţi au fost deplasate în alte părţi, pentru a lupta
împotriva uzurpatorilor. Prin anii 257, Gallienus a purtat lupte cu dacii liberi
în urma cărora şi-a luat titlul de Dacicus Maximus. Legat poate de aceste
evenimente se constată reparaţii şi consolidări executate în grabă la castrul de
la Porolissum, folosindu-se pentru aceasta monumentele ridicate pentru Filip
Arabul şi Traianus Decius. Totuşi în provincie oraşele şi militarii mai ridică
monumente onorari pentru familia imperială, se termină templul consacrat lui
Deus Azizus la Potaissa şi chiar se mai găseşte timp pentru căutarea sănătăţii
în staţiunea termală de la Ad Mediam. Colonia Ulpia Traiana pune o închinare
pentru fiul împăratului Gallienus - nobilissimus Caesar - P. Licinius
Cornelius Valerianus, iar la Tibiscum, consiliul municipal (ordo municipii
Tibiscensis), pune o alta, pentru soţia lui Gallienus, Cornelia Salonina.
Inscripţia de consacrare a templului de la Potaissa este pusă în sănătatea
întregii familii imperiale şi a legiunii răsplătită de mai multe ori cu titlurile de
pia fidelis. Monedele de bronz cu legenda PROVINCIA DACIA, au continuat
să se bată până în anul 256, iar antoninianii de argint cu legenda DACIA
FELIX pe toată durata domniei lui Gallienus şi a ultimilor doi împăraţi. De
prin anul 260 datează o inscripţie onorifică pusă de cohors III Delmatarum,
în castrul de la Mehadia şi tot de acum, poate chiar din următorii doi ani, o
inscripţie votivă pentru zeii sănătăţii, pusă la Ad Mediam de prefectul legiunii
XIII Gemina, M. Aurelius Veteranus.
Sunt ultimele ştiri despre provinciile dacice, provenite din interior. În
intervalul ce a urmat circulaţia monetară scade dramatic, chiar dacă nu
încetează complet. În afară sunt atestaţi militari din legiunile dacice , aflaţi la
Poetovio, unde pun închinări pentru Mithras. Ei făceau parte dintr-un corp
expediţionar trimis împotriva uzurpatorilor, Ingenuus şi Regalianus, iar
prezenţa lor a fost interpretată ca un semn că armata şi provinciile dacice erau
încă credincioase lui Gallienus şi că situaţia de aici nu era prea rea dacă se
puteau trimite militari spre alte fronturi mai ameninţate.
În anul 267, goţii pornesc o nouă invazie asupra spaţiului roman de la
Dunărea de Jos, pătrunzând şi pe Dunăre. Este posibil ca acum să fie atacate,
distruse şi definitiv abandonate castrele de la Slăveni, Drobeta şi Bumbeşti.
X. Perioada anarhiei militare. Retragerea stăpânirii romane 175
În izvoarele antice problema părăsirii Daciei de către romani a fost
tratată în mod diferit, în funcţie de poziţia partizană a autorilor faţă de
împăraţii împlicaţi în acest fapt istoric. Evenimentele au fost relatate de:
Sextus Aurelius Victor, (Caesares, pe la 361), Eutropius (Breviarum ab Urbe
condita), Rufius Festus şi Historia Augusta (Flavius Vopiscus, presupus autor
al biografiei lui Aurelian). Toate patru lucrările au fost scrise în intervalul 360
– 400, deci la circa un secol după evenimente şi sunt evidente influenţările,
îndeosebi din partea lucrării lui Eutropius, asupra următoarelor. Despre
abandonarea Daciei au mai scris, istoricul creştin Orosius, pe la 517 şi
Iordanes, istoricul got, pe la mijlocul secolului VI. Nu există o unitate de
vederi la autorii citaţi nici cu privire la data retragerii şi nici la caracterul
acesteia. Cu excepţia autorului din Historia Augusta, toţi ceilalţi menţionează
pierderea Daciei -amissa Dacia - în timpul domniei lui Gallienus. Eutropius,
Rufius Festus şi Iordanes atunci când realtează faptele domniei lui Aurelian
menţionează că acesta retras din Dacia armata şi provinciali - la primii doi -
sau numai armata la Iordanes. Aurelius Victor şi Orosius nu mai fac referire la
Dacia atunci când narează faptele lui Aurelian, situaţie din care s-ar putea
deduce că ei atribuie pierderea Daciei doar lui Gallienus. Numai în Historia
Augusta, pierderea Daciei este menţionată doar în legătură cu domnia lui
Aurelianus.
Istoriografia românească şi cea străină au interpretat în mod diferit aceste
ştiri. S-a admis că sub Gallienus s-a putut pierde controlul asupra unei părţi
din Dacia intracarpatică, mai exact partea de răsărit dar, s-au susţinut şi opinii
care considerau lipsite de orice adevăr izvoarele antice şi argumentau
pierderea Daciei numai sub Aurelian. În timpul din urmă istoricii,
reconsiderând valoarea documentară a izvoarelor scrise admit o primă
defecţiune în controlul asupra Daciei în ultimii ani ai domniei lui Gallienus,
pe care Aurelian din raţiuni strategice nu a mai încercat să o remedieze ci a
procedat la retragerea administraţiei şi armatei din provincie.
În ce au putut consta acestă defecţiune? Este posibil ca şi Dacia, asemeni
multor altor provincii, să fi încercat o secesiune militară, ieşind astfel de sub
controlul autorităţii imperiale. În acest sens este de evidenţiat că unele
detaşamente din legiunile dacice trimise de Gallienus împotriva uzurpatorilor
din Occident şi ajunse prin Gallia, par să fi trecut de partea acestor uzurpatori.
Este de asemenea posibil ca în timpul marelui atac gotic din 267, când, aşa
cum afirmam mai sus, au fost distruse castrele din Dacia Malvensis, partea de
nord a provinciei, Transilvania romană, să fi fost astfel complet ruptă de
Imperiu, iar de această situaţie, coroborată cu absenţa unor trupe, trimise
departe, să fi profitat vecinii Daciei, dacii liberi şi carpii care au pus stăpânire
pe provincie sau pe părţi din aceasta. Acest lucru era posibil şi datorită stării
teamă şi de indisciplină ce pusese stăpânire pe militari, situaţie ce poate fi
sesizată din unele documente ale vremii.
În anii următori Imperiul a fost confruntat cu noi năvăliri, unele de
proporţii copleşitoare. În anul 269 o coaliţie vastă alcătuită din goţi, heruli,
gepizi, bastarni, sarmaţi, estimată la 320 000 de oameni şi 2 – 6000 de vase
s-a revărsat pe mare şi pe uscat asupra Imperiului. Biograful împăratului
Claudius II Goticul nota în Historia Augusta “se sufoca însuşi pământul,
nevoit să suporte o atât de mare frământare barbară”. Orasele din Moesia
Inferior, Tomis şi Marcianopolis au rezistat, iar barbarii au ajuns pe apă până
în Cipru şi Creta. Cei de pe uscat au fost interceptaţi de împăratul Claudius II
Goticul (268 – 270) la Naissus, unde după o puternică încleştare 50 000 de
barbari rămâneau pe câmpul de luptă. Aceasta se întâmpla în toamna anului
269, dar în 271 ei atacă din nou Moesia Inferior şi Tracia fiind învinşi şi
alungaţi la nord de fluviu de către împăratul Aurelian (270 – 275). Abia după
acest moment, probabil, împăratul se putea ocupa de problemele Daciei. El
avea de ales între a readuce şi a păstra Dacia sub stăpânire romană sau a intra
în tratative cu ocupanţii ei de moment, dacii liberi şi carpii.
Evenimentele din ultimele decenii au evidenţiat slăbiciunea sistemului
defensiv de pe linia Dunării, care a fost, de nenumărate ori, străpuns, cu
consecinţe catastrofale pentru provinciile de la sud de fluviu. Daciile care
concentrau o armată de aproximativ 55 000 de oameni au avut mai puţin de
suferit în tot acest timp, dar această armată nu a contribuit cu nimic la
securitaea provinciilor sud-dunărene. Una din principalele raţiuni strategice
ale creării provinciei Dacia de către Traian şi ale armatei sale, aceea de a
veghea asupra lumii barbare de la Dunărea de Jos, de a zădărnicii şi destrăma
posibilele coaliţii, nu mai era eficientă în condiţiile atacurilor generalizate la
fruntariile Imperiului. În aceste condiţii împăratul Aurelian a ales să retragă
armata şi administraţia provincială, consolidând limesul pe Dunăre.
Sacrificând partea a salvat întregul. Când anume s-a făcut acest lucru ? Foarte
probabil că la începutul domniei lui Aurelian, prin anul 271. Momentul
retragerii, care trebuie să fi fost mai lung, nu este sesizabil arheologic.
Nicăieri în provincie, nici în mediul militar nici în cel civil nu se constată
distrugeri şi incendieri care să poată fi puse în legătură cu acest eveniment.
Situaţia poate fi intrepretată în sensul unei retrageri ordonate şi controlate şi
acreditează ideea unei înţelegeri cu cei ce urmau să beneficieze de
abandonarea provinciei, adică cu dacii liberi şi carpii. Cât priveşte amploarea
acestei retrageri, în legătură directă cu care s-a aflat destinul romanităţii
carpatice, aceste aspecte, mult prea importante, pentru tot ceeace a urmat vor
fi analizate într-un alt context.
Retragerea autorităţilor romane din Dacia a fost rezultatul noilor realităţi
politice ce se impuneau tot mai mult. Ea a constituit începutul destrămării
Imperiului universalist al Romei. Reformele lui Diocletian şi Constantin cel
Mare, revigorând vremelnic sistemul, vor mai amâna acest proces, dar nu-l
vor putea opri.

Dacia de La Regat La Provincie

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dacia de La Regat La Provincie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

I.

Politica romană la Dunărea de Jos de la

Politica din timpul Iulio-Claudienilor. Primele acţini militare al statului

Noua politică romană la Dunărea de Jos în timpul Flaviilor. În timpul

Războiul daco-roman din timpul împăratului Domitian. In iarna anului

Organizarea administrativ-militară în vremea lui Traian. La capătul a două

Reorganizarea administrativă şi militară efectuată de împăratul Marcus

Armata şi sistemul defensiv în Dacia şi Dobrogea romană. Factorii de ordin

Trupele auxiliare se recrutau dintre provinciali, de regulă dintre peregrini

Alături de trupe, la apărarea provinciilor dacice, contribuia şi un adevărat

Armatele Daciei şi Dobrogei au avut un rol deosebit de important în

Istoria politică a provinciilor dacice este parte inseparabilă a istoriei

Populaţia reprezintă o categorie istorică, cu legi proprii de dezvoltare, al

În Dobrogea alături de populaţia autohtonă getică şi de grecii din colonii

Din punct de vedere al statutului juridic şi al stării sociale se întâlnesc în

Ca urmare a amplului proces de colonizare şi prin continuarea locuirii în

În mod firesc, marea majoritate a aşezărilor daco-romane nu au ajuns,

Sistemul economic introdus de romani, reprezintă un alt domeniu în

Formele de proprietate asupra pământului şi a bogăţiilor naturale.

Economia agrară. Ocupaţii de veche tradiţie la geto-daci, acestea au

Alte ocupaţii cu profil agroalimentar atestate în Dacia şi Dobrogea

Lemnul a reprezentat de asemenea o bogăţie considerabilă a Daciei,

Mineritul metalifer. Exploatarea zăcămintelor de aur, argint, metale neferoase

Exploatarea sării. Sarea a constituit o altă bogăţie naturală deosebită prin

Carierele de piatrå. Piatra a constituit, de asemenea, o materie primă intens

Meşteşugurile şi producţia meşteşugărească. Imperiul roman a constituit, sub

Comerţul şi circulaţia monetară. Legăturile comerciale ale Daciei cu lumea

Drumurile şi celelalte căi de comunicaţie. Ştim foarte puţine lucruri despre

Impozitele şi vămile. O importantă sursă de venituri din provincii, o

Afirmaţia că Roma a cucerit popoarele Europei de două ori, o dată cu

Limba latină, scrierea şi creaţia literară. În amestecul etnic, creat prin

O altă închinare în versuri a fost pusă la Ulpia Traiana către zeiţa

Cunoştinţele ştiinţifice. Natura şi nivelul acestora pot fi reconstituite din

Arhitectura şi urbanismul au constituit un domeniu priviligiat al creaţiei

Despre dezvoltarea picturii, ca gen artistic, în Dacia romană, suntem

Mozaicul pavimentar (opera musiva) este şi el puţin documentat în

Revenind la Dacia romană, s-a observat, de multă vreme, iar

Sfera preocupărilor şi a bunurilor cu valenţe artistice era însă mult mai

Religia reflectă cel mai fidel complexitatea vieţii romane din

Divinităţile greco-romane deţin supremaţia în religia provinciei prin

Cultele orientale. Chiar şi înainte de a deveni un stat universal şi de a

Divinităţile originare din spaţiul celtic sau celto-germanic. Se cunosc,

Divinităţile originare din spaţiul traco-moesic. Pe primul loc, ca

Religia populaţiei dacice. Deşi era majoritară, în peisajul etnic, populaţia

În sfârşit astăzi există suficiente mărturii pentru a se susţine

Universul religios al daco-romanilor cuprindea, ca în toate timpurile şi

Cultul împăratului şi al Romei. Am lăsat la sfârşit acest cult, pentru că el

În ceeace priveşte organizarea vieţii religioase în provinciile dacice

În corelaţie directă cu credinţele daco-romanilor s-au aflat şi sistemele

Stingerea violentă a dinastiei Severilor, prin dublu asasinat de la

S-ar putea să vă placă și