Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Obiective
Aprofundarea definiţiei şi a domeniului de activitate al „institu-
ţiilor”. Clasificarea instituţiilor şi evoluţia lor în spaţiul Evului
Mediu. Tradiţie şi continuitate în formarea şi evoluţia instituţiilor
medievale româneşti. Influenţele externe asupra instituţiilor româ-
neşti. Instituţiile fundamentale ale statului.
Inovaţii şi modificări în evoluţia instituţiilor româneşti din
secolul al XVII-lea. Tranziţia spre modernitate a instituţiilor medieva-
le româneşti în secolul al XVIII-lea.
Introducere
85
încălcau. În funcţie de interesele social-economice şi politice în jurul
celor două poziţii au luat naştere două grupări distincte de cercetători.
Unii cercetători au redus conceptul de instituţie şi domeniul de
definiţie aferent la drept şi sociologie. Ei vorbesc de structuri sociologice
bazate pe drept şi structurile juridice, precum E. Willams, G. le Brass etc.
Alţii au pornit de la studiile de antropologie sociale ale lui Lévi-Strauss şi
Herbert Spencer şi au extins domeniul instituţiilor la ansamblul structural
al societăţii, precum F. Braudel, G. Gurvitch, Gérard Model.
Punctele de vedere diferite au determinat o criză, care nu s-a
rezolvat nici până astăzi, privind definirea conceptului de instituţie.
Este vorba de raporturile sale cu noile categorii de structură pe de o
parte şi de mode şi modele de diacronie structurală pe de altă parte.
Pentru rezolvarea acestor dispute în România s-a creat, din 1976, o
Asociaţie de istorie comparativă a instituţiilor şi a dreptului. Dar, pe
lângă istorie şi drept, de studiul instituţiilor în România se ocupă cu
rezultate notabile sociologia, religia, etnografia şi folclorul etc., dar
între aceste discipline nu există totdeauna puncte de vedere
convergente şi o colaborare permanentă şi eficientă.
3. Istoriografia problemei
Referitor la instituţii, în istoriografia şi cercetarea românească în
general s-au conturat, de la finele secolului al XIX-lea până astăzi, mai
multe curente; dintre acestea trei ni se par a fi mai importante:
87
1. Analiza unor instituţii fundamentale şi prezentarea evoluţiei
lor separat de altele ori în legătură cu ele: Biserica, armata, dreptul,
legislaţia, organizarea socială, organizarea economică privind separat
meşteşugurile şi comerţul, tradiţii şi obiceiuri etc.
2. Analiza globală a organizării interne, referitoare numai la
români, omiţându-se ori prezentându-se sumar şi fără legătură cu
românii, decât în anumite situaţii, organizarea instituţională a etniilor
conlocuitoare şi raporturile lor cu instituţiile româneşti.
3. Analiza şi prezentarea globală doar a instituţiilor politice
româneşti, restul instituţiilor fiind doar menţionate în treacăt – curent
îmbrăţişat de mulţi dintre cei care se ocupă de studiul instituţiilor.
1. Încă din secolul al XVIII-lea, unii boieri şi reprezentanţi ai
Şcolii Ardelene s-au preocupat de păstrarea şi perpetuarea unor tradiţii
ori de analiza, după puterile lor, a unor instituţii fundamentale ale
românilor. Amintim aici pe logofătul moldovean Gheorgachi şi pe Petru
Maior. La cumpăna secolelor XIX-XX s-au afirmat Dimitrie Onciul şi
Nicolae Iorga, ultimul trasând un adevărat program pentru urmaşi. În
secolul XX s-au ocupat de instituţiile fundamentale ale românilor:
Gheorghe I. Brătianu, P.P.Panaitescu, H. Stahl, Valentin Al. Georgescu,
Constantin C. Giurescu, Nicolae Stoicescu, Ştefan Ştefănescu etc.
2. În prima sinteză de istorie a românilor, apărută la finele
secolului al XIX-lea, A. D. Xenopol a alocat capitole distincte privind
organizarea internă a societăţii româneşti, încercând să diferenţieze
formele tradiţionale şi autohtone de influenţele externe. Pe aceeaşi
linie s-au situat mai târziu Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu,
Constantin Cihodariu şi alţii.
3. Încă din perioada interbelică, dar mai ales din anii’60 ai
secolului XX, o atenţie tot mai mare a fost acordată de specialişti
instituţiilor politico-juridice, militare şi administrative, care au început
să fie tratate global şi unitar pentru Ţara Românească şi Moldova,
separat pentru Transilvania. În general s-au urmărit doar instituţiile
româneşti şi numai tangenţial ori cu totul superficial cele ale etniilor
din Transilvania. Au fost neglijate, aproape complet cele ale românilor
din Balcani, ca şi ale altor etnii aflătoare la sud şi est de Carpaţi sau în
Dobrogea. În schimb, s-a căutat pe orice cale să se evidenţieze
unitatea instituţională a românilor, mergându-se până la identitate,
prin impunerea unui singur model instituţional, cel bizantin, deşi au
existat şi excepţii.
88
I. PROBLEMATICA PRIVIND CLASIFICAREA
ŞI PREZENTAREA INSTITUŢIILOR MEDIEVALE
93
Analizând formarea şi evoluţia civilizaţiei occidentului medieval în
secolele V-XV, Jacques La Goff îşi structura lucrarea în zece capitole:
1. Instalarea barbarilor;
2. Încercarea de organizare germanică;
3. Formarea creştinătăţii;
4. Criza creştinătăţii;
5. Lumini în noapte;
6. Structuri spaţiale şi temporale;
7. Viaţa materială;
8. Societatea creştină;
9. Mentalităţi, sensibilităţi, atitudini;
10. Permanenţe şi noutăţi.
Este bine de ştiut şi modul în care se tratează o singură instituţie
ori un grup instituţional, adică o tratare monografică a instituţiilor.
Analizând Sfatul domnesc şi Adunarea Stărilor în Principalele
Române, Gheorghe I. Brătianu a utilizat următorul plan, împărţind
lucrarea în trei părţi şi şase capitole astfel:
94
teoria şi practica politică sub Dimitrie Cantemir şi Nicolae
Mavrocordat; adunările de Stări sub fanarioţi.
96
preluate de la străini, ca şi cele impuse de unele aşezări de colonizare s-au
menţinut până în zilele noastre, oferind privirii, mai ales în zonele rurale,
o mare varietate de forme şi stiluri arhitecturale, între care se mai menţine
însă – potrivit arhitecţilor – şi un stil caracteristic românesc, păstrat în
regiunea Subcarpaţilor şi în părţile mărginaşe ale Transilvaniei.
Dacă există atâtea forme şi stiluri privind habitatul, datorate
influenţelor, dar şi coloniştilor stabiliţi în spaţiul românesc, trebuie să
acceptăm şi existenţa unor forme diferite de organizare teritorial-adminis-
trativă datorate, de asemenea, influenţelor şi coloniştilor deopotrivă.
102
bizantine şi orientale. Au fost menţinuţi pârcălabii – comandanţi
militari de inspiraţie germano-maghiară – care, împreună cu juraţii,
juzii şi ispravnicul judeţului menţineau ordinea, administrau şi
împărţeau dreptatea. Ei nu erau aleşi, ci numiţi şi controlaţi permanent
de domn. Din secolul al XVI-lea se impun la conducerea oraşelor unul-
doi ispravnici cu atribuţii juridico-administrative, iar de la mijlocul
secolului al XVII-lea vătafii de târg sau căpitanii subordonaţi lor.
Din secolul al XVI-lea apar în oraşele muntene breslele
meşteşugăreşti ale unor străini – saşi, unguri, bulgari, sârbi, armeni –,
purtând numele turcesc de isnafuri (esnafuri) care s-a menţinut în
secolele următoare. Denumirile unor isnafuri din oraşele mari arată atât
originea, cât şi obiectul lor de activitate şi influenţele instituţionale:
covaci (fierari), clopotari, blănari, şelari, cavafi (cizmari), harabagii
(conducători de harabale), chirigii (vizitii), Chiristigii (negustori de
cherestea), cihodari (croitori), tichigii (confecţioneri de tichii), zarafi
(cămătari), mămulari (negustori de mărunţişuri), masalagii (purtători de
torţe) etc. Breslelor li s-au adăugat organizările negustoreşti: case,
companii, frăţii purtând şi ele denumiri diverse: toptangii (negustori en
gros), boccegii (vindeau mărunţişuri cu bocceluţa), mătăsari (negustori
de mătăsuri), marchitani (negustori ambulanţi). Conducătorii breslelor
şi companiilor formau „cetăţenii” – târgoveţii sau orăşenii – cărora li se
adăugau militari, boieri, cler, slujitori domneşti. Restul populaţiei: calfe,
ucenici, săraci, cerşetori alcătuiau gloatele, calicimea sau sărăcimea
oraşelor. După modelul otoman oraşele muntene şi moldovene erau
împărţite în cartiere numite mahalale, denumirea lor fiind dată de
specificul breslei sau companiei: şelari, blănari, covaci, gabroveni,
zarafi, lipscani, mămulari etc., care se păstrează încă în numele unor
străzi.
În Moldova oraşele dispuneau de un hinterland numit ocol care
era uneori considerabil. La conducerea lor se afla şoltuzul (din
germanul schulteiss = „primar”) ajutaţi de 12 pârgari sau juraţi, după
modelul oraşelor săseşti. În fiecare oraş erau câte doi-patru juzi care
soluţionau pricinile dintre orăşeni şi străini. Din secolul al XVII-lea
s-a impus hatmanul de târg care răspundea de menţinerea ordinii şi
apărarea oraşului.
Judeţele. Din punct de vedere teritorial-administrativ Ţara
Românească a fost împărţită în unităţi numite judeţe. Cele mai vechi
apar în Oltenia (1374-1400). Unele judeţe erau situate de-a lungul
râurilor, păstrând forma uniunilor de obşti săteşti ori a fostelor cnezate
şi voievodate. În secolele XV-XVIII în Ţara Românească au existat
103
următoarele judeţe: Jaleş, Motru, Judeţul de Baltă (dispărute încă din
secolul al XV-lea), Mehedinţi, Jiul de Sus (Gorj), Gilortul (poate tot
Gorjul), Jiul de Jos (Dolj), Romanaţi, Vâlcea, Olt, Argeş, Teleorman,
Pădureţi (ulterior Muscel-Pădureţi), Dâmboviţa, Ilfov, Vlaşca,
Ialomiţa, Prahova, Saac, Buzău, Râmnicu-Sărat (Slam-Râmnic),
Brăila (va dispare în secolul al XVI-lea). Până în secolul al XIX-lea
Ţara Românească a avut un număr de 17 judeţe.
Încă de la întemeiere în judeţele de margine, iar din secolele XVI-
XVII şi în cele din interior, au apărut unităţi administrative mai mici
numite plaiuri sau plăşi. În fruntea judeţelor erau reprezentanţii
domnului, ispravnicii de judeţ recrutaţi dintre foştii mari dregători sau
dintre dregătorii mai mici. Din secolul al XVII-lea apar câte doi
ispravnici de judeţ cu atribuţii administrative şi judecătoreşti care
trebuiau să înainteze domnului rapoarte periodice (anaforale). Din
secolul al XVI-lea la judeţe şi în oraşe, iar din secolul al XVII-lea şi în
satele mari apar căpitanii de judeţ cu rosturi militare şi judecătoreşti:
făceau arestările, menţineau ordinea în judeţ şi în târguri, apărau satele.
La nivelul plaiurilor funcţionau căpitanii de margine sau vătafii de plai
cu rolul de a păzi graniţele şi a ajuta la vămuirea mărfurilor.
Ţinuturile apar ca unităţi teritorial-administrative ale Moldovei
din secolul al XV-lea. Multe din ele vor dispare în secolele XVI-XIX
datorită pierderilor teritoriale şi reorganizării administrative. În
secolele XV-XVIII sunt atestate ţinuturile: Putna, Adjud, Trotuş,
Bacău, Tecuci, Covurlui, Olteni, Horincea, Bârlad, Tutova, Fălciul,
Roman, Vaslui, Neamţ, Suceava, Cârligătura, Hârlău-Botoşani, Iaşi,
Dorohoi, Cernăuţi, Ţeţina, Hotin, Soroca, Lăpuşna, Tighina, Cetatea
Albă, Chilia, Ciubărciu, Tigheci (Chigheci). În secolele XV-XVII au
fost 31 ţinuturi, în secolul al XVIII-lea – 26, iar după 1812 au rămas 17.
Ţinuturile erau împărţite în unităţi administrative numite ocoale
pe care unii cercetători le confundă cu ocoalele orăşeneşti, alţii le
aseamănă cu scaunele de judecată. Ocoalele orăşeneşti erau uneori de
mărimea ţinutului însuşi pe când ocoalele ţinutale erau mai mici.
Ţinutul era condus de pârcălabi (căpitani, recrutaţi dintre marii
boieri), cu dreptul de a face parte din sfatul domnesc, având atribuţii
juridico-administrative şi militare, asemănătoare cu ale ispravnicilor.
Numărul pârcălabilor a fost de doi-patru pentru fiecare ţinut, în funcţie
de importanţa militară a acestuia. Erau ajutaţi de patru juzi de ţinut
numiţi de voievod, asemănători biloţilor (juzii regali în Ungaria). La
nivelul ocoalelor erau hotnogii (căpitanii de ocol), ajutaţi de doi-patru
juzi domneşti de ocol. Juzii domneşti funcţionau separat de juzii
oraşelor, boiereşti şi mânăstireşti.
104
Din cele prezentate rezultă complexitatea organizării instituţio-
nale teritorial-administrative în cele trei principate şi deosebirile
existente ca şi asemănările dintre instituţii.
105
Ungaria, situaţie care a durat până în 1320. După 1320 Carol Robert de
Anjou a restrâns autoritatea voievodului Transilvaniei restabilind
funcţia de vicevoievod care fusese desfiinţată. Voievodul va dispune de
o curte şi o cancelarie, după modelul curţii regale, având în subordine
magiştri, castelani, juzi şi comiţi care îi executau ordinele şi-i trimiteau
rapoarte de îndeplinirea lor. Au fost reluate Congregaţiile (Adunările
generale ale voievodatului) care cu timpul au tins să devină un fel de
parlament după modelul celui englez sau al Adunărilor de Stări din
Franţa, având atribuţii legislative şi judecătoreşti, putând alege
voievodul şi vicevoievodul care erau confirmaţi de rege. Ele încep să
ţină la Turda de două ori pe an. S-au instituţionalizat adunările nobililor
din comitate, cu un număr de doi-patru juzi, având competenţe în toate
pricinile vizând locuitorii comitatelor, cu excepţia condamnărilor la
moarte care trebuiau aprobate sau infirmate de rege. După 1438 a
început procesul de transformare a Congregaţiei generale a nobililor din
Transilvania în Dietă, organism permanent cu caracter legislativ creat
pe principiul lui Unio Trium Nationum.
În secolele XV-XVI voievodul şi-a extins autoritatea asupra
secuilor şi parţial a saşilor care au reuşit totuşi să-şi păstreze
autonomia internă. După întemeierea Ţării Româneşti şi Moldovei
voievodatul şi Transilvania, în ansamblul ei, s-au orientat mai mult
spre românii de peste munţi contribuind astfel la deosebirea
Transilvaniei de Ungaria ca entitate statală.
2. Principatul Transilvaniei s-a constituit în secolul al XVI-lea,
între 1529-1541, pe ruinele regatului maghiar distrus de otomani. Până
în 1541 el a cuprins, teritorial, partea centrală şi estică a Ungariei,
Banatul, Transilvania şi comitatele exterioare acesteia – Partium –, în
ideea continuării regatului Ungariei ca stat tributar Porţii, dovadă şi
titlul de „rege al Ungariei” purtat de Ioan Zápolya. După moartea sa,
Soliman I Magnificul a considerat că fiul lui Ioan Sigismund, care era
minor, ar fi fost o pradă uşoară pentru Austria sau Polonia. De aceea,
el a creat Paşalâcul de la Buda (partea centrală şi estică a Ungariei),
iar Transilvania, Banatul şi Partium au constituit Principatul
Transilvaniei (1541) care se dorea o continuare a regatului ungar.
Noul stat păstra caracteristicile unei regalităţi de tip occidental, dar era
vasal Porţii bucurându-se de o largă autonomie.
Principele era un suveran ales de Dietă şi confirmat de Poartă.
El păstra însemnele regalităţii: coroana şi sceptrul, iar succesiunea la
tron era electiv-ereditară, depinzând de Dietă, la fel ca domnia din
Ţara Românească şi Moldova. Era desfiinţat voievodatul, dar se
menţineau autonomiile locale ale saşilor, mai puţin ale secuilor.
106
Principele era acum suveran şi suzeran devenind ultima instanţă a
statului. Dispunea de o curte proprie condusă de un cancelar care era
şeful guvernului. Dieta era organul legislativ suprem care hotăra în
toate problemele interne şi externe asistată de principe sau împreună
cu el. Principii Transilvaniei care au păstrat bune legături cu Ţara
Românească şi Moldova, şi-au arogat unele drepturi faţă de domni, în
special în secolul al XVII-lea când au încercat refacerea „Regatului
Daciei” sub conducerea lor. După încorporarea Transilvaniei la
Imperiul Habsburgic (1689), împăratul şi-a luat titlul de „Principe al
Transilva-niei”, care va fi condusă de un guvernator. În 1765
Transilvania a devenit Mare Principat, împăraţii luând titlul de Mari
Principi ai Transilvaniei, situaţie care s-a menţinut până la 1848.
3. Voievodatul şi domnia în Ţara Românească şi Moldova.
Conducătorii statelor româneşti de peste munţi au purtat titlul de
voievozi moştenit de la antecesori, care exprima atât tradiţia, cât şi
realitatea politico-militară a momentului. Titlul semnifica principala
atribuţie a şefilor de stat români, aceea de comandanţi militari, şi se va
menţine în titulatura lor până în secolul al XVIII-lea având un caracter
ereditar, calitatea de voievod păstrându-se şi după moarte.
În Ţara Românească, o dată cu întemeierea Mitropoliei ortodoxe de
la Argeş, Patriarhia de la Constantinopol, cu acordul împăratului, a
acordat voievozilor munteni titlul de „mare voievod şi domn”, stăpânirea
lor căpătând un caracter imperial care amintea de Dominatul roman de
odinioară. Acordarea titlului de domn voievozilor munteni a însemnat nu
numai recunoaşterea independenţei politice a Ţării Româneşti, ci şi
calitatea de locţiitor al împăraţilor de la Constantinopol, în eventualitatea
că împăraţii nu şi-ar mai fi putut exercita atribuţiile de şefi şi ocrotitori ai
Ortodoxiei, cu care fuseseră investiţi.
Titulatura domnilor munteni a evoluat până la Mircea cel Bătrân
în timpul căruia s-a definitivat şi s-a impus sub două forme: extinsă
(solemnă), restrânsă (nesolemnă). Titulatura solemnă utilizată de
Mircea cel Bătrân şi urmaşii săi reprezintă şi îmbină două modele
instituţionale: bizantino-ortodox şi romano-catolic. Partea înflorită a
titulaturii, legată de credinţă şi de caracterul puterii, este de inspiraţie
bizantino-ortodoxă fiind asemănătoare cu titulatura împăraţilor
bizantini şi a ţarilor bulgari; partea a doua a titulaturii, de inspiraţie
romano-catolică, imită forma titulaturii regilor maghiari prin
enumerarea stăpânirilor avute şi calitatea de şef al fiecăreia.
Impunerea stăpânului absolut, a împăratului autocrat era un
stăpânitor absolut numai virtual nu şi real, puterea absolută a lui
disipându-se prin dregătorii şi slujitorii din jurul său.
107
Domnii munteni aveau ca prerogative principale acelea de: şef de
stat, comandant suprem, legiuitor suprem, cea mai înaltă instanţă de
judecată, dreptul de dominium eminens. Domnul era stăpânul întregii
ţări cu drept de viaţă şi de moarte asupra tuturor supuşilor, putea declara
război şi încheia pace, era şeful şi ocrotitorul suprem al bisericii,
numind ierarhii care erau consacraţi de Patriarhia din Constantinopol.
În Moldova unde statul a evoluat dintr-o „marcă” de inspiraţie
angevină, „o căpitănie” spunea Ureche, conducerea a fost asigurată de
voievozi români din Maramureş, vasali ai regelui Ungariei, la fel ca şi
boierii veniţi o dată cu el din Transilvania şi Maramureş. Voievodul
era deci un „primus inter pares”, un princeps faţă de ceilalţi nobili.
Înconjurată de Ungaria şi Polonia, Moldova nu a evoluat la fel ca Ţara
Românească, ci a menţinut şi confesiunea catolică alături de cea
ortodoxă, voievozii trecând de sub suzeranitatea maghiară în cea
polonă păstrând sistemul instituţional de inspiraţie occidentală.
Statutul conducătorilor moldoveni va fi fixat de biserica romano-
catolică în 1369-1371, când Papa a acordat lui Lascu şi urmaşilor săi titlul
de Duce al Ţării Moldovei. Prin această recunoaştere conducătorii
Moldovei vor deveni nişte principi de inspiraţie apuseană, ducatul
moldovean evoluând o vreme către sistemul politic regalian spre
deosebire de domnia imperială a Ţării Româneşti. Ducele Moldovei era
un princeps între nobilii cu care împărţea puterea şi guverna ţara.
Titlul de domn pe care şi-l atribuie Roman I şi urmaşii săi nu
trebuie să surprindă. El nu exprima o realitate care să fi fost consacrată
şi recunoscută în plan internaţional, ci un deziderat care se va realiza
târziu în secolul XVI. După 1541 şi mai ales din timpul domniei lui
Alexandru Lăpuşneanu voievozii moldoveni vor primi oficial titlul de
domn, asemenea celor munteni, dar caracterul puterii lor nu s-a
modificat. Ei au rămas controlaţi de boieri şi biserică şi au guvernat cu
aceştia tot secolul al XVII-lea. Modelul de guvernare în Moldova a fost
la început cele francez impus de angevini în Ungaria, iar din secolul
al XV-lea s-a trecut treptat la modelul de guvernare polono-german
unde regele şi împăratul erau controlaţi şi militaţi în puterea lor de
nobilime şi biserică.
113
V. ORGANIZAREA BISERICEASCĂ ÎN EVUL MEDIU
115
În Moldova Mitropolia s-a întemeiat în 1376 la Suceava, fiind
nerecunoscută de Patriarhie până în 1402. În secolul al XV-lea au fost
organizate episcopiile de Rădăuţi şi Roman, iar în secolul al XVI-lea
cea de Huşi. Din secolul al XVII-lea mitropolia s-a mutat la Iaşi. Cele
mai vechi mânăstiri moldovene au fost: Bistriţa, Neamţ, Probota,
Moldoviţa, Putna şi Voroneţ.
În Transilvania a existat o organizare ortodoxă încă din secolele
X-XI, desfiinţată de catolicism în secolele XII-XIII. Din secolul al XIV-lea
s-a trecut la organizarea bisericii ortodoxe din Transilvania. În 1376 la
Râmeţ (Alba) s-a înfiinţat o „episcopie” înfrunte cu un Ghelasie; în
1391 mânăstirea din Perii Maramureşului a devenit stavropighie
(depindea direct de Patriarhie), stareţii de aici fiind adevăraţi episcopi
ai Maramureşului. Ulterior s-au întemeiat episcopii efemere la Vad,
Muncaciu, Gherla, Feleac, Banat, Geoagiu. Între 1566-1577 a existat
şi o episcopie calvină a românilor. După 1578 unii episcopi şi-au luat
titlul de mitropoliţi. Între 1597-1599 s-a creat la Alba Iulia Mitropolia
Ardealului care, până la 1700, a funcţionat la Alba Iulia şi Făgăraş. Un
rol important l-au jucat în Transilvania protopopiatele asemănătoare
decanatelor săseşti. În momentul „unirii” din 1698 erau peste 40 de
protopopiate româneşti în Transilvania.
În Ţara Românească, în secolul al XIV-lea, clerul s-a implicat în
viaţa laică şi politică la fel ca peste tot în Europa. Mircea cel Bătrân a
interzis participarea clerului la viaţa politică, situaţia menţinându-se
până în secolul al XVI-lea, când marii ierarhi încep să apară în sfat. Din
secolul al XVII-lea prezenţa lor devine permanentă, iar din secolul al
XVIII-lea preiau conducerea Sfatului domnesc. În Moldova, după
modelul catolicismului ierarhii s-au implicat de la bun început în viaţa
politică, participând la guvernare alături de domn şi boieri, situaţie care
s-a menţinut permanent. Mitropoliţii au alternat cu marii dregători la
conducerea Sfatului domnesc, din secolul al XVIII-lea preluând
definitiv conducerea acestuia. În Transilvania clerul ortodox a fost
exclus din viaţa politică a voievodatului şi principatului, dar s-a afirmat
în plan cultural prin editarea de cărţi bisericeşti. Un important rol
cultural şi juridic a jucat Ortodoxia în Ţara Românească şi Moldova,
mulţi ierarhi numărându-se printre cărturarii români de seamă.
Aflate în zona de contact dintre estul şi vestul Europei şi dintre
Orient şi Occident statele româneşti au primit, în mod firesc, influenţe
din cele două direcţii şi în privinţa organizării instituţionale. Datorită
împrejurărilor politico-militare şi religioase şi a situaţiei etnice
influenţele occidentale au fost mai puternice şi mai bine conturate în
116
Transilvania şi parţial în Moldova şi mai slabe în Ţara Românească. În
schimb influenţele orientale au fost mai puternic la sud şi est de
Carpaţi şi mai slabe în Transilvania, cum s-a văzut.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
117